inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/

Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?

I

Aproape toţ i cei care au văzut f ilmul Al treilea om îşi aduc aminte de o glumă răutăcioasă a unuiadintre personajele principale: “Și pînă la urmă, ce a dat Elveția lumii? Ceasul cu cuc!” Mulţ i, chiardintre cei care apreciază și respectă Elveția, sînt convinşi căacesta este t ristul adevăr. Elveția, spun ei, are poate t renuriexcelente, hoteluri curate şi bine întreţ inute, un sistem poştalef icient și ciocolată f ină, dar în privinţa marilor idei, a realizărilorintelectuale și culturale este prea neînsemnată şi prea materialistăpentru a avea vreo contribuţ ie semnif icat ivă. Astfel de vederi sîntilustrat ive pentru ignoranța monumentală care îi caracterizează peatît de mulți dintre contemporanii noșt ri. În fapt , Elveția, situată înnodul central al drumurilor Europei, a fost întotdeauna un centruintelectual și spiritual – poate, nu at ît de mult în privinţa artelorfrumoase, însă cu siguranță, în f ilozof ie, tehnologie, șt iințenaturale, medicină, psihologie și, mai presus de toate, în teologie.

La mijlocul acestui secol, cei t rei cei mai inf luenţ i teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţ ieni: Karl

Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann[1]. În perioada Reformei doi dintre cei t rei conducători aiReformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar f i posibil să ştergem de pe hartă șidin istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai f i ceea ce este;dacă am elimina Geneva ar t rebui să eliminăm două dintre cele mai puternice inf luenţe asupra minţ iiOccidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut f rancez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul,et ica puritană a muncii în capitalism – Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabilnu ar f i prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţ ia Franceză ar f i fost deneconceput.

Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celeiRousselliene, este nevoie mai înt îi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnif icaţ ii aReformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în f ilmul lui de

Rochemont despre Luther[2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diverselelor consecinţe cum ar f i Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă afost , dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a af işat celenouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther apetrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul august inian german a avut primulcontact cu modernitatea. Înainte de aceasta el înt îlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la

Roma, s-a înt îlnit față în faţă cu această sinteză a Creșt inismului și Ant ichităţ ii, în care conceptulmedieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cudouă puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit daskatholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia totce este adevărat , tot ce este f rumos, indiferent de originea sa, t rebuie să f ie îmbrățișat și integratîn tezaurul Creşt inismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau otrădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere apăgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, estet icismului și secularismului, detestate șirespinse categoric de Luther.

Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o et ichetă mai potrivităpentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar f i putut f i considerat în cel mai neînsemnat dintresensuri “modern”; el era mai degrabă un om got ic, care venea de la o foarte nouă universitategermană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat f iind că de pe zidurile din Wit tenbergvizitatorii încă îşi puteau rot i privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. CîndLuther a af lat , spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umanișt i dintre reformatori,credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cuPlaton, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creșt in. Alţ iUmanișt i de f runte din epocă – Reuchlin, Erasmus, Adelsmann, Pirckheimer – toţ i inițial favorabilireformei, au devenit ant i-luterani înverşunaţ i de îndată ce au înţeles adevărata poziţ ie acălugărului august in. Astfel, este cît se poate de clar că Reforma a început ca o reacție împotriva

Umanismului și a spiritului Renaşterii[3]. În Germania, mișcarea era în mod vădit ant i-liberală şi ant i-

intelectuală[4]. Sprijinea absolut ismul monarhic împotriva concepției medievale t îrzii despremonarhia limitată prin lege, a principiului rex sub lege; dar, în același t imp, Luteranismul a

reprezentat rodul organic al spiritului medieval[5]. În t imp ce Catolicismul t recea de la Renaştere

către Baroc, și apoi de la Baroc spre Rococo [6], lumea Reformei îşi cont inua aderenţa la st ilul got ic,la vechea ordine și la dreptul comun. Pentru multă vreme Biserica Reformată a rămas forța cea maiconservatoare din Europa.

II

Este imposibil, desigur, să ne gîndim la Calvin fărăLuther, dar cei doi sînt diferiţ i în multe privinţe,deși diferențele dintre ei au fost uneori apreciategreşit . Noțiunea vădit eronată despre Luther cainaugurator al viziunii liberal-democrate a fostt ransferată şi asupra lui Calvin. El a fostprezentat ca un părinte al libertăților polit ice și aldreptului de rezistență în faţa regimurilor t iranice.În realitate, poziţ iile polit ice ale lui Calvin au fost

aristocrat ice sau oligarhice. El consideraarbit rariul guvernării ca f iind o pedeapsă divină,

une ire de Dieu[7], care t rebuie să f ie îndurată cusmerenie și răbdare. În această privinţă era deacord în totalitate cu Luther. A t recut mai mult deun veac de la moartea sa, după ce Ludovic alXIV-lea a revocat Edictul de la Nantes în 1685,pînă cînd Pierre Jurieu a dezvoltat o teoriecalvinistă a dreptului la rezistență, în mare parteinspirată din învăţaţ i iezuiţ i anteriori. În ceea ceprivește predest inarea, t rebuie să ne amint im căLuther, de asemenea, a fost un adept alpredest inării, așa cum se poate vedea din eseulsău De servo arbitrio, cu toate că Melanchton, un alt Umanist și un ecumenist t impuriu, a avut grijăca poziția lui Luther în această chest iune să nu f ie cuprinsă în Mărturisirea de la Augsburg. Vederilelui Calvin despre predest inare nu anulau cu totul t radiția creșt ină în privinţa voinței libere și, deși a

const ituit un factor puternic în modelarea minţ ii “protestante”[8], predest inarea nu a devenitniciodată acea forță fatalistă, Kismet, din religia islamică. Omul occidental poate accepta ideea căface parte dintre acei puţ ini aleşi, dar natura sa dinamică nu îi permite să se vadă pe sine ca f iind osimplă marionetă manipulată de Dumnezeu. În mod semnif icat iv, Karl Barth, fondator al ortodoxiei

neo-calviniste, a respins teoria lui Calvin a predest inării[9].

At ît Luther, cît și Calvin au fost luptători adevărați ai lui Hristos. Ambele doctrine au fost strictteocentrice – chiar mai mult , într-un anume sens, decît cele ale Bisericii Catolice. Vederile

amîndurora au fost în esență monahale[10] și, în cazul lui Calvin cel puțin, de-a dreptul ascet ice[11].Amîndoi erau severi, convinşi că fără o disciplină strictă omul este dest inat să cadă, deoarece esteprin natura sa un păcătos nenorocit care nu poate rezista ispitei. Au condamnat din t radiția șitemperamentul catolic elementele antropomorfe, senzuale, art ist ice, personaliste, intelectuale șiraționale. Contra-Reforma Catolică, în schimb, a fost în mod frecvent înclinată să ia poziții directopuse celor susținute de Reformatori.

III

In secolul al XVIII-lea înt îlnim în lumea occidentală curentele gemene ale Raționalismului șiIluminismului, ambele derivate din cultura și civilizația catolică. Raționalismul, aşa cum sublinia J.

Bochenski, este nepotul scolast icii[12], iar Iluminismul este un produs t îrziu al spiritului renascent ist .Ambele scot în evidenţă puterea și st rălucirea omului. Ambele – pentru a împrumuta expresia luiRomano Guardini – sînt expresii ale menschliche Selbstbehauptung, ale auto-af irmării omului.Consecința catastrofală a acestor două curente a fost Revoluția Franceză. Geniul acelei revoluții,

după cum bine a observat Hegel[13], a t riumfat în cele din urmă în lumea reformată, mai degrabădecît în cea catolică. Cauza acestei dezvoltări paradoxale a fost faptul că, datorită caracterului

dobîndit în Renaștere[14], lumea catolică a fost “vaccinată”, ca să spunem așa, împotriva infecțieinoii ideologii. Inf luența exercitată de Raționalism și Iluminism a avut un efect redus sau nul pe

termen lung în lumea catolică, dar cu bisericile reformate a fost o cu totul altă poveste[15]. Acoloinf luența a fost profundă și a adus dezbinare; ulterior, aceste biserici s-au dezvoltat în una sau altadintre cele două direcții dist incte – f ie de-a lungul unei linii determinate de mărturisirea de credință apărinţ ilor fondatori, f ie, printr-o întoarcere radicală de la acea linie, pe calea liberalismului secularcătre relat ivism. De atunci încoace, aproape f iecare biserică “protestantă” a avut două ramuri: una

ortodox creşt ină – deși nu neapărat fundamentalistă – și o aripă secularizată și relat ivistă[16].

Mulțumită acestei intruziuni a spiritului secular – și într-o măsură Renascent ist-Catolic – în lumeapost-Reformei, ajungem să înt îlnim în secolul XIX, deși lipsea pînă atunci, o credință în creștere cănat iunile “protestante” sînt cumva mai luminate, progresiste, avansate, intelectuale și individualiste,în t imp ce națiunile catolice erau văzute ca f iind ignorante, înapoiate, neinvent ive, sterile,medievale și așa mai departe. Aceste puncte de vedere sînt datorate unei confuzii profundeasupra faptelor în ordine semant ică. Ideea că naţ iunile catolice t răiesc sub o autocrațiebisericească care le privează de plăcerile vieții este deținută numai de acei “protestanți” care nu maiîmpărtășesc valorile spirituale și culturale ale reformatorilor, ci se aşează în umbra relat ivismuluiliberal. În ochii unui adevărat creșt in reformat etosul catolic este dominat de “Rom, Romanism șiRebeliune” sau, ca să folosim termeni oarecum mai agreabili, un spirit dominat de un joie de vivrede sorginte păgînă, de spiritul Renaşterii și cu înclinații anarhice. Dacă vă îndoiţ i de aceste lucruri,comparaţ i punctele de vedere exprimate cu privire la credința catolică de un preot al GereformeerdeNederlandse Kerk în Groningen cu cele exprimate de către un preot al Marble Collegiate Church depe Fif th Avenue, New York. Veți observa că sînt diametral opuse.

Principalul responsabil pentru această schimbare de perspect ivă a fost celălalt Jean al Genevei,Jean-Jacques Rousseau, care, pentru o scurtă perioadă din t inerețea sa, a acceptat religiacatolică. Vederile sale asupra naturii umane erau diametral opuse celor ale lui Calvin. În t imp ce

Calvin, f iul adopt iv al Genevei[17], susţ inea că omul este o creatură at ît de josnică încît păcatelesale pot f i spălate numai de către Sîngele Mielului, Rousseau, nat ivul genevez care şi-a t răit ceamai mare parte a vieții sale în străinătate, credea că omul este prin natura sa în întregime bun.Dacă omul prezintă semne de răutate, doar circumstanțele externe sînt de vină: “Omul este născutliber, dar el este peste tot în lanțuri”. Totul, prin urmare, depinde de un regim drept. Rousseau estecoordonatorul f ilosof ic al unui raționalism nu-foarte-rațional și al unui Iluminism care, după cumputem înţelege acum, vestea venirea unei epoci a întunericului. Mesajul său contradictoriu constădintr-un apel la bunătatea înnăscută a omului, în special în starea sa naturală de nobil sălbat ic, unconcept de libertate care are un caracter pur colect iv, precum și un extrem de neclar def init regimpolit ic în întregime restrict iv. Nu e deloc de mirare că la Geneva cărțile sale au fost arse sau că în

t impul Revoluției Franceze rămășițele sale au fost t ransferate la Pantheon. Rousseau este cel carea ant icipat mesajul Marelui Inchizitor către Hristos, în Frații Karamazov:

Va veni vremea cînd omenirea, prin gura filosofilor și a oamenilor de știință, va proclama faptul cănu există crimă, poate nici păcat, ci doar oameni flămînzi. Pe drapelul pe care îl vor ridica împotrivaTa va fi scris: “Hrănește-i mai întîi și abia apoi cere-le virtute!” Și cu aceasta Îţi vor distrugecatedralele.

Nenumăratele contradicții din gîndirea lui Rousseau ref lectă doar contradicțiile personalităţ ii sale[18]

și a ideilor pe care le-a zămislit și care produc efecte importante şi astăzi. Noțiuni vagi de libertate șide sclavie colect ivă, inerente în conceptul său de volonté générale, alternează cu idei exageratedespre ef icacitatea “educației”. Nu trebuie să uităm că, cu toate ideile sale totalitare, Rousseau nueste, probabil, at ît de mult un copil al Iluminismului, cît o f igură centrală a curentului romant ic, prinvenerația sa ambivalentă pentru raf inament si simplitate, adulaţ ia pentru philosophes, păstoriţe șițărani, prin setea sa de absoluturi combinată cu un anarhism latent, prin sent imentalismul său

cuplat cu o înclinat ie spre maximă brutalitate[19]. De fapt, dacă avem în vedere antagonismul între

clasicism și romant ism, așa cum strălucit a fost formulat de Irving Babbit t [20], putem spune că, dacăCalvin a fost un clasicist – ceea ce, spre deosebire de Luther, a fost cu siguranță – atunciRousseau reprezintă romant ismul par excellence.

IV

Dilema omului occidental, sf îșiat între Calvin și Rousseau, este mai puțin percept ibilă în Europadecît în Statele Unite. În Lumea Veche ne sînt oferite at ît de multe alternat ive mai slabe – AdamSmith versus Karl Marx, Burke și de Maistre versus de Sade și Robespierre, Prima Romă versus ceade a Doua sau a Treia -, şi singura alegere reală în cauză, mormîntul ocupat al lui Lenin versusmormîntul gol al lui Hristos, este ţ inută ascunsă. În schimb, în Lumea Nouă, unde tablele istoriei nusînt rescrise cont inuu pînă devin aproape ilizibile, t ranziția de la Calvin la Rousseau iese puternic înevidenţă. Dacă îi numim pe oamenii de stat americani ai sf îrşitului secolului al XVIII-lea, PărințiFondatori ai Statelor Unite, atunci Pelerinii și Puritanii au fost bunicii lor, iar Calvin străbunicul. Cîndspun asta, nu îi exclud pe virginieni, deoarece anglicanismul are în esență un fundament calvinistîncă recognoscibil în cele Treizeci și nouă de art icole, iar Părinții Pelerini, la fel ca puritanii îngeneral, au reprezentat un fel de anglicanism re-reformat. Deși Deismul la modă în secolul al XVIII-lea s-ar putea să f i pătruns în unele cercuri intelectuale, spiritul predominant al americanilor înainteși după Războiul de Independență a fost , în esență, Calvinist , at ît în aspectele sale luminoase, cît

si în cele mai urîte. Erau un popor harnic, econom, simplu la vorbă şi intens naționalist [21], conșt ienţ i

și mîndri de standardul lor moral care sunt includea “etica protestantă a muncii”[22]. Ca o națiune cu

astfel de virtuţ i, au st îrnit admirația lumii[23] și în sinea lor erau convinși că națiunea lor avea omisiune mesianică de a salva lumea printr-o novus ordo seclorum.

La sf îrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea religia a jucat un rol mult mai

important în America decît în Europa, probabil nu at ît printre liderii intelectuali și sociali[24], cîtprintre oamenii simpli în general. “Pluralismul” nu era pe atunci cuvîntul înălțător care a devenitastăzi, dar exista mult mai mult în realitate, iar diviziunile sectare au servit mai degrabă consolidăriidecît slăbirii zelului religios. Este demn de amint it faptul că războaiele coloniale împotrivafrancezilor au avut ceva din caracterul unor cruciade împotriva idolatriei Papale, iar entuziasmulpopular pentru Războiul de Independență datorează mult credinței – așa absurde cum a fost – căGeorge III a devenit în secret catolic și că prin Quebec Act din 1774 prin care garanta toleranța

religioasă francezilor canadieni, era amenințată în mod direct libertatea colonişt ilor[25].

Catolicii americani au fost pentru o lungă perioadă de t imp, așa cum se vede şi din comportamentullor puritan, o mică minoritate inf luențată puternic de cultura protestantă în mijlocul căreia t răiau, în

sobrietatea lor religioasă, în clericalism[26], legalism și în acceptarea totală a teologiei tomiste[27]. Ei

erau, în același t imp, cultural calvini și intelectual medievali[28] și aceasta a fost sursa multorneînțelegeri între ei și coreligionarii lor din Europa cont inentală. Pentru mulți catolici americani șiirlandezi-americani, imigranții italieni păreau mai degrabă păgîni decît creșt ini. Într-adevăr, aşa cumsublinia Everet t Dean Mart in, spiritul american a fost – și într-o mai mică măsură încă mai este –

mai mult medieval decît modern. D.H. Lawrence a ajuns cam la aceeași concluzie[29]. Mart in credeacă americanul nu este un om modern, pentru că a pierdut inf luențele eliberatoare ale Renașterii;Lawrence susținea că inf luențele Renașterii reprezentau tocmai lucrurile de care au fugit PărințiiPelerini. Înainte de Primul Război Mondial, cele mai multe colegii și universități, unele bănci și o bunăparte dintre palatele milionarilor au fost construite în st il got ic, iar unii zgîrie-nori au avut turnurigot ice. Chiar și așa-numitele litere got ice au fost considerate a avea un caracter sacru și au fostfavorizate pentru inscripții religioase și pentru publicitate de obiecte liturgice. Dar contrastul dintreAmericanul Got ic și Europeanul Renascent ist poate f i cel mai bine înțeles comparînd fețele șit rupurile din faimoasele portrete ale lui Grant Wood cu “zeiţa botezată” din Nașterea lui Venus a luiBott icelli.

În t imp ce popoarele europene din spaţ iul catolic au căutat , în general, să guste din dulceața vieții,Statele Unite ale Americii, datorită psihologiei și virtuților calviniste, au devenit o putere mondială.Războiul hispano-american și urmările acestuia au marcat un punct de cot itură radicală. Subst indardul lui John Calvin saga americană a început să se manifeste. Uitate erau zilele în careajutorul a două monarhii catolice, Ludovic al XVI-lea al Franței și Charles III al Spaniei, a fost salutatcu entuziasm de către Republica în curs de formare. Cînd, în 1917, Statele Unite au venit înajutorul aliaților anglo-francezi împotriva Puterilor Centrale catolic-luterane, scriitori f rancezi

calvinişt i şi-au exprimat sat isfacția și încîntarea[30]. George D. Herron, mîna stîngă a lui WoodrowWilson în polit ica externă și, probabil, ideologul său șef, l-a convins să propună Geneva ca sediu alLigii Națiunilor, pentru că era sursa și originea at ît a teologiei puritane, cît și a dinamismului

revoluționar f rancez[31]. A fost un indiciu semnif icat iv că Statele Unite, deși încă erau calviniste în

spirit , se af lau deja pe drumul abrupt și alunecos prevăzut de Rousseau în Discourses și înContractul social. Prăbuşirea într-un Avernus moral și polit ic începuse.

V

Desigur, tendința americană de a se îndepărta de Calvin şi de a se apropia de Rousseau nu aapărut abia acum. Unele aspecte ale gîndirii lui Jef ferson sînt în mod clar rousselliene și putem găsidovezi chiar mai puternice la Thomas Paine, un campion al Revoluției Franceze. Cultul deist esteîntr-o vehementă opoziţ ie faţă de ideile calviniste despre Dumnezeu. Francmasoneria, un factorimportant în Revoluția Americană, este incontestabil deistă în temperament, iar concepția saasupra naturii umane este mai degrabă “catolică” decît “protestantă”, adică mult mai aproape deconcepţ ia renascent istă decît de cea medievală asupra condiției omeneşt i. Cu toate acestea,îndepartarea americanilor de Calvin nu a fost niciodată una completă, nici chiar în ziua de astăzi.Inf luența sa cont inuă să-şi facă simţ ită prezenţa ca un curs subteran de apă în subconșt ientulamerican. Prezența lui Maistre Jehan al teocrației geneveze poate f i simțită în toată literaturaamericană mare și, într-o măsură mai mică, în toate celelalte forme de exprimare art ist ică. Cu totopt imismul lor superf icial, americanii nu pot scăpa în întregime de ideea că omul este o creaturămizerabilă, complet nenorocită de păcatul originar și că doar harul lui Dumnezeu îl poate salva.Dincolo de toată act ivitatea frenet ică, de căutarea neobosită a plăcerii, o anumită melancoliestrăbate întreaga viață americană și își găsește expresia în muzica populară, care este profundcalvinistă, exprimînd în felul său propriu ceea ce Jacques Chardonne, un catolic, a numit les

terribles verites chrétiennes[32]. Fără îndoială, Calvinismul le oferă un impuls enorm celor care secred a f i mîntuiți, a f i printre aleșii predest inaţ i – o credință deţ inută în mod colect iv de cătrepoporul american. Dar doctrina calvinistă a alegerii și respingerii poate şi zdrobi suf letele mai slabe,ale celor tulburaţ i de complexe de inferioritate; de aici şi caracterul amar și muşcător al sărăciei întoate țările în care prevalează credința şi et ica Reformată, unde săracii și cerșetori sînt nişteproscriși.

Cu toate acestea, o reacție istorică înt îrziată a determinat un segment important al gîndiriiamericane să adopte o direcție opusă calvinismului. Temperamentul predominant a devenit unul deopt imism frenet ic care s-a făcut simțit chiar și în folclorul național. Acesta era în perfectă armoniecu tendința polit ică spre democrație egalitară, pe care Părinții Fondatori au simţ it -o încă din 1787 şiau respins-o categoric, fapt care este de prea multe ori în mod voit ignorat . Dist incția populară

între democraţ ia jef fersoniană și cea jacksoniană[33] nu ar t rebui să ascundă faptul că Washington,Hamilton, Adams, Gouverneur Morris și Fisher Ames au fost la fel de ost ili faţă de democrație – șide Revoluția Franceză -, la fel cum aveau să f ie mai t îrziu extremișt ii Sf intei Alianțe, deși pentrumot ive oarecum diferite. Însă de-a lungul celei mai mari părţ i a secolului al XIX-lea şi pe tot parcursulsecolului XX putem observa o democrat izare t reptată a Const ituției americane şi, concomitent, o

democrat izare psihologică a societății americane, în care nașterea[34], bogăția și educaţ ia

deţ inuseră odată[35] un rol important. Conceptul roussellian că omul, prin natura sa, este inteligent

și bun, că este bine informat și responsabil pe plan polit ic, a început, pas cu pas, să pătrundă înspiritul american. Americanii au început să se considere stăpîni ai unei Insule a Binecuvîntării în careaceste “adevăruri evidente” erau recunoscute și înțelese. Imaginea Europei ca un cont inent alecărui maluri musteau de “refuz mizerabil”, înrobiți și oprimați de monarhi, aristocrați și preoți adevenit un plus care s-a adăugat folclorului american, deși nu a fost niciodată acceptată de spirite

puternice ca Herman Melville, Babbit t Irving sau H.L. Menken[36].

Pe la mijlocul secolului XX îndumnezeirea omului comun, vest ită prin profetul său, Henry Wallace,era încheiată. Vechea disciplină morală era înlocuită cu noua evanghelie a permisivității. Soli DeiGloria a lui Calvin a fost înlocuită de adorarea aglomerărilor umane, a unor întregi rase, popoaresau clase – sau, prin contrast , de cultul individului alienat, a ant i-eroului. Dacă este ceva în neregulăcu oricare dintre acestea, în mod colect iv sau individual, vina nu se af lă în ei, ci în circumstanțeleexterne – în opresiunea economică, în educația defectuoasă, se datorează traumelor provocatede statutul de minoritate, excluderii din diverse cluburi sau frății, unor “descărcări” sexualeinadecvate, tabu-urilor sociale impuse, taților autoritari, cart ierului sărac, lipsei facilităţ ilor potrivitedin toalete sau a oportunităților de agrement, discriminării etnice și așa mai departe, ad infinitum.

Cu tot predest inarianismul său, calvinismul a încurajat un mod de viaţă ascet ic. Deși Dumnezeupoate a decis încă de la începuturile t impului cine sînt cei care vor f i şi cei care nu vor f i mîntuiți,omenirea nu fusese niciodată absolvită de obligația cel puțin de a lupta pentru fericirea veșnică prinrugăciune, muncă grea şi disciplinarea poftelor, prin severitate pentru sine și caritate pentru alții,prin ascultare, disciplină, cit irea și urmarea Sf intei Scripturi, prin primirea celor două sacramente șiprintr-o viaţă personală dusă în sf ințenie. În ochii lui Calvin, omul, deși o f iinţă def init iv marcată denaşterea în păcat, era totuși o creatură responsabilă. În ochii lui Rousseau, omul este în acelașit imp bun și iresponsabil – o creatură a circumstanțelor. Deși natura poate permite unele inegalitățif izice și intelectuale, orice om este în esență la fel de bun ca oricare altul, o noțiune acum profundimprimată în folclorul american. O ciudată teologie creșt ină a introdus acest concept prin af irmaţ iacă “toţi sîntem egali în fața lui Dumnezeu”. Dar Scripturile nu vorbesc nicăieri despre egalitate; nutoţ i primim aceeaşi cant itate de har. Hristos nu i-a iubit pe toți ucenicii Săi în mod egal, iar dacă Iudaar f i fost admis ca egal al Sf . Ioan, creșt inismul ar f i t rebuit să-şi închidă demult magazinul. Nuexistă egalitate nici în Ceruri, nici măcar în Purgatoriu, dar s-ar putea foarte bine să f ie egalitate în

Iad, acolo unde îi şi este locul[37].

Este t rist să observăm că transformarea progresivă a gîndirii creșt ine de la conceptul Calvinist lacel Roussellian despre natura umană a fost susținut de diverse denominaţ iuni, în special deramurile lor liberale, și că a fost însoțită de o introducere pe furiş a secularismului în teologiile lor. Înloc să-şi conducă turmele, clerul a început să le urmeze tendințele seculare, nepăsători față deavert ismentul lui Chesterton că Biserica este singurul lucru care ne salvează din sclavia degradantăde a deveni copii ai t impurilor noastre. În acest sens, nici Biserica Catolică, din America și din altepărți, nu s-a ridicat la înălţ imea misiunii sale. În zelul său contra-reformator, s-a îndepărtat cu toată

viteza de calvinism, doar pentru ca apologeții săi să sf îrşească mult prea des în brațele lui JeanJacques.

Pălăvrăgeala cont inuă şi lăcrămoasă despre “demnitatea omului” este deprimantă. Bineînțeles căaceasta există, dar poate f i şi ușor pierdută. Demnitatea este ceva care t rebuie să f ie recîșt igat în

f iecare zi; ea nu trebuie să f ie considerată indiscutabilă[38] şi nici nu t rebuie atribuită în modautomat oricărui mic gargaragiu, sau f iecărui om de nimic, f ie el mare sau mic.

În unele cercuri teologice catolice, în ult ima vreme a avut loc o reevaluare respectuoasă apersonalității și învățăturilor lui Mart in Luther. O reevaluare similară a lui John Calvin ar f i o problemămai dif icilă, at ît doctrinar, cît și psihologic, pentru că pe cînd Luther era coleric, dar inimos, Calvinera aspru, rece și calculat . Totuşi, Calvin este acela, mai degrabă decît Luther, care a avut oinf luenţă de durată și a schimbat lumea; și apoi, între Calvin – la urma urmei, un teolog creșt in degeniu – și Rousseau, philosophe păgîn, nu ar t rebui să existe nicio îndoială cu privire la care dintreei merită aprecierea catolicilor.

VI

Sferele sociale și polit ice reprezintă locul în care deplasarea loialităților de la reformatorul religioscătre romant icul f ilosof au produs cel mai mare rău. În derularea afacerilor interne sau externe,răutatea reală sau potențială a naturii umane este în mod intenționat t recută cu vederea. Deoarecenimeni nu este considerat cu adevărat vinovat pentru nimic, condițiile sociale t rebuie să f ie în modconstant crit icate și corectate; ast fel, tot un experiment nobil va urma după eșecul altuia, un bunexemplu în acest sens f iind experimentele socialiste din Rusia Soviet ică. Că f iințele umane ar puteaf i leneșe, înșelătoare, avare, invidioase, dușmănoase sau pur și simplu proaste, este un lucru care,aparent, nu primeşte niciodată permisiunea să pătrundă într-o minte neo-rousselliană. Păcatuloriginar și manifestările sale se af lă, desigur, în centrul teologiei calviniste. Doctrina dominantă înlumea catolică pe acest subiect este mai puțin severă: “Omul este lipsit de darurile saleextraordinare și este afectat în firea lui.” Am rămas cu o voință slăbită, cu o înțelegere umbrită și cuo înclinație puternică către rău. Însă cu ajutorul harului solicitat și obținut , putem rezista în faţatentaţ iei, permițînd ast fel posibilitatea mîntuirii prin liberă alegere, precum și prin alegere divină. Dartendința contemporană este către o respingere totală a acestei doctrine. În locul unei omeniricorupte de la natură, ni se propune imaginea unui om bun de la natură, poate uneori slab, dar careaspiră mereu la bunătate, adevăr și f rumusețe. Dat f iind că at ît de des faptele contrazic f lagrantaceastă plăcută teorie, era necesar ca aceasta să f ie democrat izată. Majoritățile sînt întotdeaunabune, au întotdeauna dreptate, doar că există unele minorități potrivnice – aristocrați, capitalișt i,evrei, preoți, generali, bancheri, producători, anumiţ i polit icieni sau anumiţ i intelectuali, după caz.Majoritatea, reprezentînd media, constă, după cum ar dori un idiom popular, din cei buni, iar

minoritatea, reprezentînd cîteva excepții, sînt cei răi[39]. Doctrina despre volonté générale nupermite existenţa unor minorități și toate mișcările ideologice care decurg din Revoluția Franceză –democrația iacobină, socialismul, comunismul, fascismul, naţ ional-socialismul – sînt în mod

programatic intolerante față de acestea. Noțiunea de majoritate infailibilă care guvernează printr-unfel de drept divin a devenit parte din folclorul american polit ic și social; drept urmare, suspiciunea deconspirații asupra celor puțini. Procesele de la Nuremberg, de exemplu, s-au bazat pe acuza deconspirație a nazișt ilor, deși toată lumea șt ie, sau ar t rebui să șt ie, că nazișt ii au fost cel mai marepart id din Germania, votat de oamenii buni în alegeri libere și venit la putere printr-un procesdemocrat ic. În mod similar, comunișt ii italieni de astăzi speră să cîșt ige puterea printr-un procesdemocrat ic, fără nici o conspirație, fără nici o revoluție.

At itudinea majorităţ ii americanilor și a unei bune părţ i a europenilor față de situaţ ia din AmericaLat ină oferă un alt exemplu de perspect ivă polit ică distorsionată. Pentru mintea liberală pareevident că structura socială din America Lat ină t rebuie să f ie greșită, deoarece masele virtuoase deacolo sînt împiedicate în efortul lor de a găsi slujbe care să le ofere un standard de viață mai bun și,drept urmare, se îndreaptă către comunism, în acelaşi fel în care au făcut-o şi masele largi deitalieni exploataţ i. Adevărul este că pract ic toți liderii mișcărilor radicale de st înga din America Lat inăsînt copii de oligarhi sau de burghezi, iar masele pînă în prezent au rămas neimpresionate deaceşt ia. Dar masele de acolo nu au arătat un prea mare entuziasm nici pentru modul de viațăburghez sau pentru virtuțile burgheze – muncă grea și cumpătare. Contemporanii noșt ri au tendințasă se agațe de o idee non-istorică, conform căreia istoria este strict rațională, că acțiunea și

reacțiunea se urmează una pe alta într-un mod logic și matemat ic[40]. Superst iția care stă la bazaacestei convingeri este din nou de sorginte rousselliană, deși, de asemenea, în parte provine dintr-o anumită naïveté a catolicilor de a pune un prea mare accent pe conceptul aristotelian şi scolast ical omului ca animal rațional. Noțiunea de “comunism al stomacului” se potrivește cu ușurință înacest tablou. Aşa şi cu interpretarea revoluției bolșevice ca o reacție la opresiunea ţaristă, ca orevoltă a țăranilor fără pămînt împotriva proprietarilor feudali. Cu excepția lui Kalinin și Dybenko, niciunul dintre liderii bolșevici din perioada 1917-1920 nu a fost proletar. Liderii erau nobili, cum erauLenin și soția lui, cum erau Chicherin, Dzerzhinski, Lunacharski și Kollontay Alexandra, sau evreiburghezi, cum era Troțki, sau ex-seminarișt i, cum erau Stalin și Mikoian. Mai mult , nu bolșevicii aufost cei care au rasturnat monarhia rusă; aceasta a fost în mare măsură act ivitatea unor alteelemente liberal-democrate. În plus, în 1917, doar 23% din terenurile arabile din Rusia – încomparație cu 55% în Marea Britanie – aparțineau marilor proprietari.

VII

Credința că omul este bun și devine rău doar din cauza problemelor cu care se confruntă este unnonsens total. Proverbul portughez, Castiga o bom, melhorará; castiga o mau, piorará –“pedepseste un om bun și va deveni mai bun, pedepseşte un om rău și va deveni mai rău” – estemult mai realist ; suferința separă grîul de neghină. Omul t rebuie să recunoască faptul că estepăcătos, că este slab și înclinat să facă rău. Nu este nevoie de nici o pregăt ire șt iințif ică sauf ilosof ică pentru a recunoaște acest adevăr t rist : tot ce t rebuie să facem este să privim în propriilenoastre vieți și în propriile noastre suf lete ca să realizăm că avem cel puțin potențialul de face mari

rele. Acesta este un lucru pe care neo-roussellianul, f ie el democrat, socialist , comunist sauanarhist , alege să îl ignore. El preferă să creadă în capacitatea inepuizabilă a omului de a face bine.Roussellianul liberal se așteaptă să realizeze acest lucru printr-o permisivitate fără margini,roussellianul ant i-liberal va obţ ine acelaşi lucru prin “sisteme” și utopii. Dar şi disoluţ ia totală, șireglementarea totală, ambele înseamnă doar moarte.

Istoria polit ică, socială şi economică, chiar şi istoria religiilor, ne arată în mod clar că, deși existăsf ințenie și alt ruism în lume, prevalența invidiei, răutăţ ii, urii, cruzimii și lăcomiei nu pot f i ignorate

fără consecinţe[41]. De asemenea, Istoria nu ne dă nici o asigurare că binele va învinge în cele dinurmă. Guverne bune și guverne rele au fost răsturnate prin revoluţ ii, conducători și oameni de statbuni au fost uciși, t icăloși și monșt ri au avut victorii, cauze rele au triumfat. Prin comparareaconceptului lui Luther despre această lume ca f iind des Teufels Wirtshaus, Hanul Diavolului, şi aconceptului lui Rousseau despre perfect ibilitatea nelimitată a omului pe pămînt, devine evident decare parte se af lă eroarea mai mică și unde este aroganţa mai mare.

Trăim astăzi într-o epocă de triumfalism Roussellian. Bolșevismul este doar una dintre dovezilevictoriei sale; o alta o găsim în mișcarea hippie a lumpenproletariat-ului intelectual. Rousseau estebunicul lagărelor de concentrare, dar şi a acestor bordeluri armate pe care cont inuăm să le numimuniversități. Avem pe de o parte Vechea Stîngă, un produs f inisat al l’Education Sentimentale, cuînclinaţ ia sa către inginerie socială și tendința sa de a ident if ica propriile planuri și polit ici cu volontégénérale; iar pe de altă parte avem Noua Stîngă, care a preluat sloganul Retournons à la nature!exemplif icat de gloata de nespălaţ i, neîngrijiţ i, destrăbălaţ i, de nestăpîniţ i şi ignobili sălbat ici careprivesc spre lumea a t reia a celor subdezvoltaţ i pentru inspirație. Eroii lor sînt președintele Mao şi asa Cărticică Roşie, Che Guevara, Ho Chi Minh, Holden Roberto, criminalii din Harlem și preoțiipistolari. Noua Stîngă îşi va cont inua jocul pînă cînd îi va t rece t impul, și aceasta se va înt împla f ieatunci cînd disoluţ ia rousselliană ne va înghiţ i pe toți, f ie – așa cum ar t rebui să sperăm, maidegrabă – atunci cînd din cot loanele profunde ale subconșt ientului american amint irea celuilaltgenevez se va ridica din nou la viaţă. Aceea va f i o nouă zi pentru Maistre Jehan, o zi mare și maibună pentru noi ceilalţ i.

Articol publicat în Modern Age, Winter 1971.Traducere de Liviu Crăciun.