E uimitor cât de mult seamănă Erdogan și Putin. Doi exponenți de prim rang ai unui nou tip de

dictatură, dictatura difuză. Altfel spus, ambii încearcă să dețină puterea supremă, dar nu totală.

Destul cât să controlezi tot ceea ce merită controlat, dar să poți pretinde cu nonșalanță că ești un

democrat și să ai și ceva argumente. În Turcia ca și în Rusia există parlamentarism, pluripartidism,

ceva libertate de expresie încât putem jura că asistăm la un joc democratic. Tocmai acesta este

farmecul dictaturii difuze e greu să pui un verdict definitiv și irevocabil: DICTATOR. În plus,

propagandiștii abili te pot scoate lejer drept un lider democratic, poate cel mai democratic cu

putință. Erdogan a tratat cu mult dispreț protestele violente din 2013 și a ieșit învingător. E încă la

putere și este chiar președinte. A cenzurat internetul și presa, iar independența justiției este doar un

mit. Grandoman, și-a ridicat un sălaș demn de un sultan: Ak Saray, creditat a fi cel mai mare palat

din lume. Evident, SUA și Israelul au complotat contra sa. El este o victimă a celor care se tem de

renașterea Imperiului Otoman.

Dictatorii sunt excelenți prădători, simt momentul când pot accede la putere. Crizele economice

sunt ideale pentru acești fini mânuitori ai limbajului de lemn. Înainte să devină prim ministru în

2003, Turcia a cunoscut o perioadă nu prea fastă sub aspect economic. Reformele lui Kemal

Dervis au dat roade în timpul lui Erdogan. Oricum, în timpul în care Erdogan a condus guvernul,

economia turcă a cunoscut o creștere constantă. Datoria față de FMI a fost achitată în totalitate,

rezervele valutare ale Băncii Naționale au crescut de circa patru ori, în timp ce inflația s-a redus

până la 9%, fiind totuși una din cele mai ridicate din lume, dar a coborât de la aproximativ

36%.Reducerea constantă a deficitului bugetar și a datoriei publice sunt merite incontestabile ale

mandatelor lui Erdogan în fruntea executivului de la Ankara. Și Putin este creditat cu merite pe

tărâm economic. Rusia lui Putin este un rai dacă ne raportăm la marasmul economic din perioada

Elțîn. Și Hitler a repurtat succese economice care i-au întărit popularitatea. Republica de la

Weimar a lăsat Germania să se zbată într-un dezastru economic. Ce-i drept nu ea l-a generat, fiind

mai mult o urmare a Primului Război Mondial, dar nu a reușit să-l depășească. Și la începutul erei

Mussolini economia italiană a cunoscut un reviriment, ceea ce a cimentat iubirea dintre ”duce” și

popor. În fine, cea mai facilă cale de a câștiga un consistent capital de popularitate este o bună

politică economică. Prosperitatea nu trebuie să curgă în valuri, dar poporul trebuie să poată spune

e mai bine decât înainte și în loc să aspire spre un viitor luminos să tremure de frică la gândul că s-

ar putea întoarce la vremurile odioase de odinioară.

Întreaga măsură a valorii sale a reieșit în politica externă. În termeni reali, Erdogan a creionat

pentru Turcia o politică externă de mare putere. Contextul internațional a venit în întâmpinarea

acestor planuri de mărire. Erdogan a refuzat să coopereze cu cancelariile occidentale în ceea ce

privește criza siriană declanșată în 2011. La fiecare rundă de negocieri Erdogan făcea un pas în

față și doi în spate. Să ne amintim reticența cu care a privit Turcia în 2003 intervenția din Irak.

Erdogan este un kemalist convins, dar și un islamist fervent. Sunt două aspecte oarecum

dihotomice ale personalității sale, însă el știe să le împace într-o formă sui generis. O formă care-i

derutează în egală măsură pe aliații tradiționali ai Turciei, dar și pe inamicii declarați. De pildă,

Putin a avut o relație extrem de strânsă cu Erdogan, însă problema siriană a rupt lanțul de iubire.

Această politică de a face concesii tuturor și nimănui în problema siriană a derutat aliații din

NATO, dar și aliații ocazionali ca Rusia. Ce bezele își trimiteau Putin și Erdogan în 2005 la

inaugurarea conductei Blue Stream. Astăzi, Putin îl gratulează pe Erdogan cu apelativul onorant,

am spune, de dictator. Probabil, un dictator este cel mai în măsură să recunoască un alt dictator.

După Primul Război Mondial Turciei i s-a impus Tratatul de Pace de la Sèvres (10 august 1920).

Ultimul tratat de pace, semnat la Paris în anii 1919-1920 a fost și singurul care nu s-a aplicat.

Acest tratat făcea din Turcia o marionetă a marilor puteri. Turcia își pierdea ultimele perle ale

imperiului său: Arabia Saudită (Hejaz), Palestina, Liban, Siria și Irak. Grecia și Italia îți sporeau

importanța și influența pe seama Turciei. Pe deasupra, Armenia își obținea recunoașterea

internațională, iar un Kurdistan era pe cale să apară pe harta politică a lumii. În calea acestor

planuri s-a interpus Mustafa Kemal Atatürk. Acest dictator a creat Turcia modernă. Kemaliștii au

trăit mereu cu spaima că Turcia ar putea fi din nou victima unor înțelegeri absconse. De aceea au

privit cu multă precauție planurile occidentale pentru Orientul Apropiat și Mijlociu. În 2023 se va

împlini un veac de la nașterea Turciei moderne, iar Turcia luptă din nou cu fantomele trecutului:

genocidul armenilor, kurzii, Siria etc. Turcia se opune într-o manieră atavică oricărei recunoașterii

a culpabilității sale în problema genocidului armenesc. Ciudat e că nu recunoașterea genocidului

ar fi problema, ci faptul că recunoașterea acestei erori istorice pare un act de cedare în fața forțelor

externe, posibil ostile, foarte asemănătoare, pentru un kemalist autentic, cu cele care aproape au

desființat Turcia independentă în 1920.

Statul Islamic luptă împotriva lui Bashar al-Assad, dar și împotriva kurzilor. Și Turcia are multe de

împărțit cu dictatorul sirian, dar și cu kurzii. În viziunea turcă apariția unui stat kurd echivalează

cu potențiala destructurare a statului turc. Ultima oară când se vorbea de un Kurdistan independent

la modul serios, Turcia era în pragul colapsului. În viziunea noastră, un stat kurd nu poate fi foarte

periculos pentru Turcia. Un asemenea stat va cuprinde doar teritorii siriene și irakiene, iar un

asemenea stat va gravita probabil în sfera de influență turcă și, posibil, iraniană. Totodată, foarte

mulți kurzi din Turcia și Iran ar migra către acest stat, ușurând tensiunile interetnice din Turcia.

Însă, Turcia se teme că o asemenea țară ar putea fi un instrument în mâinile vesticilor, iar kurzii

vor jindui în mod inevitabil după teritoriile din Turcia în care conaționalii lor sunt numeroși.

Oricum, situația este suficient de neclară încât să resusciteze în mințile diriguitorilor de la Ankara

numeroase scenarii fataliste. Erdogan nu pare să fie imun unei boli extrem de răspândite printre

dictatori: paranoia. Din păcate, istoria Turciei îi susține temerile și-n ochii poporului. Turcul de

rând se teme de reapariția problemei ”omului bolnav”. Rămășițele Imperiului Otoman au fost

împărțite între Franța, Marea Britanie, Grecia, Italia și arabi. De ce nu s-ar putea întâmpla din

nou? Așa s-ar putea explica tendința lui Erdogan de a schița o politică externă sfidătoare, o politică

de genul ”toate azimuturile”. Din moment ce Statul Islamic luptă contra dușmanilor Turciei am

putea pretinde că este oarecum aliatul acesteia.

Atentatul din orașul Suruc a venit la momentul oportun pentru Erdogan. Alegerile parlamentare

din Turcia s-au terminat cu un rezultat indecis, care ar putea să-l împiedice pe Erdogan să mai fie

ceea ce este, dictator. Acest atentat reaprinde temerile față de dușmanul extern. Turcul de rând

trebuie să fie solidar cu cel care reprezintă singura pavăză în calea distrugerii statului turc,

Erdogan Magnificul. Destinul vine mereu în sprijinul dictatorilor. Și cecenii s-au gândit să arunce

niște banale blocuri în aer asigurând alegerea cvasianonimului Putin în funcția de președinte. Câtă

popularitate s-a îngrămădit în jurul lui Bush jr. în 2001, după atentatele de la New York! În

vremuri excepționale, poporul se ghemuiește la umbra oricărui copac în stare să devină

paratrăsnet. Oficial, acest atentat a fost orchestrat de Statul Islamic, dar Erdogan îi bombardează în

egală măsură pe kurzi și pe islamiști, care kurzi luptă din greu cu cei care, chipurile, au detonat

bomba. Ciudată logică, nu-i așa? Trebuie să fii turc ca să nu vezi fractura logică dintre aceste

atitudini sau trebuie să fii atins de sèvre-aj. Însă nici cancelariile occidentale nu depun prea mult

efort pentru a domoli spaimele istorice ale Turciei moderne, dar insuficient modernizate. Probabil,

în Turcia vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, pe care oamenii lui Erdogan le vor câștiga,

fiindcă vremurile sunt excepționale, iar planurile acestui sultan pentru o Constituție mai permisivă

cu președintele vor fi încununate de succes. Erdogan, nu poate ca Putin să umble la Constituție

când și cum vrea. Încă nu este suficient de dictator pentru asta. Nu încă! În curând, sultanul ar

putea primi un imperiu.