Elemente mitice in opera eminesciana 

Eminescu oferă, în cultura românească, unul din cele mai izbitoare

exemple a unei creaţii care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii

omeneşti, fiind închis în magnifica lui strălucire şi unicitate refăcută, după

care a tînjit cu o dureroasă şi dramatică sete cît a fost pe pămînt. Ca artist,

Eminescu pune epicul şi liricul în contact cu mitul, propunînd o matrice

stilistică în prelungirea viziunii arhaice, miturile fiind o reprezentare a unei

vieţi trecute, o dramaturgie a vieţii sociale, o filosofie poetizată. Prin

prelucrarea inedită pe care le-a făcut-o, Eminescu s-a integrat în universul

lor miraculos şi ideal, străbătînd timpul, fiind actul şi viitor, devenind el

însuşi un mit universal, după cum a afirmat şi Călinescu: „Mitul Eminescu

este cel de-al V-lea mit al literaturii noastre româneşti”.

În opera eminesciană temele istoria şi mitologia sunt conturate de

romantismul perfect al acestuia. Cele mai importante mituri reluate din

mitologia elină şi romană şi filozofia religiilor sunt mitul genezei şi a morţii

universului, mitul creatorului şi a condiţiei omului de geniu,

mitul istoriei,  mitul zburătorului, mitul oniric, mitul căderii Luciferice şi

mitul genezei poporului daco-roman.

Mitul Zburătorului presupune ca orice fecioară valahă din pragul

majoratului, „poate fi vizitată” de o fiinţă masculină, cunoscută sub numele

de „Zburător”, coborînd la miezul nopţii din Genune, ca „stea

căzătoare”(meteorit), pătrunzînd prin hornul casei părinteşti şi întrupîndu-

se ca Făt-Frumos, spre a-i însublima – „dureros de dulce” – sufletul cu

iubirea-i nocturnă, încît să-i tulbure comportamentul firesc şi din registrul

diurnului. Eminescu re-creează acest mit în „Călin”(File din poveste), unde

imaginea zburătorului este creionată de cromatismul „aurit”, ce-i conferă o

natură misterioasă, celestă, de provenienţă cosmică, fiind născut din

„senin” şi din „ape”(albastru reflectînd puritatea fiinţei). Prin chemarea lui

(„Zburător cu negre plete vin-la noapte de mă fură”), se accentuează

puterea nepămîntească a acestuia de a „fura” inimile fetelor „vergine”. În

poemul „Luceafărul”, mitul este sugerat de faptul că „Luceafărul” ca şi

Zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se-ndrăgostească de

el, apoi dispare. Astfel, fascinaţia resimţită de Cătălina sub imperiul

luminii siderale sugerează trăirea maladivă a fiinţei stăpînite de Zburător.

Acest personaj este portretizat de antitezele „înger” şi „demon”, „mort

frumos”, cel face să fie o zeitate thanatică. Acest mit mai este interpretat ca

fiind erotic, deoarece pune în relief neputinţa de a rezista în faţa dragostei

şi faptul că acest sentiment profund atinge şi geniul („Hyperion”) şi omul

comun („Cătălina”). Mitul Zburătorului îl mai întîlnim la Ion Heliade –

Rădulescu în idila – pastel – legendă cu aceeaşi denumire. „Steaua

căzătoare” anunţă moartea iubirii („cîteodată tot cade cîte-o stea”);

motivul este preluat pentru a sublinia funcţiile malefice ale Zburătorului, el

fiind perceput de Florica prin „dorul nespus” şi prin pierderea legăturii cu

realitatea; adică „prin vis”, de unde reiese un alt mit.

Mitul oniric este conturat prin mai multe procedee artistice ca

metonimia „în umbra negrului castel”, care degajă o atmosferă meschină,

neînsemnată, cu interese trecătoare(„Luceafărul”); prin motivul ferestrei,

ce simbolizează receptivitatea terestră în opoziţie cu cerul; prin imaginea

vizuală „oglinda” ce reprezintă poarta magică, între realitate şi iluzie, între

realitate şi vis. Însuşi Eminescu afirmă că „visul e simbol al aventurii

individuale, atît de adînc înrădăcinată în intimitatea conştiinţei şi care iese

de sub controlul propriului ei creator, el apare drept expresia cea mai

falnică a fiinţei noastre”. Interpretarea visurilor este calea regală pentru a

ajunge la cunoaşterea sufletului, mesaj transpus şi în nuvela fantastico –

filosofică „Sărmanul Dionis”. Această operă este structurată pe conceptul

de lume ca vis, Eminescu identificînd planurile narative, prin care-şi

exprimă ideea că „lume-ai visul nostru”. Dialogul lui Dan cu tatăl său, al

cărui chip „iese” din tablou, aduce la o alunecare extatică în vis. Alt

moment dominat de mitul oniric este prefigurarea vieţii călugărului Dan ca

Dionis, visul şi realitatea amestecîndu-se aici într-un mozaic de forme.

Pentru Dionis visul e un nou tărîm a libertăţilor şi semnificaţiilor. Visul e şi

o formă de cunoaştere, el stăpîneşte lumea cu fantezia şi întregul curcubeu

al posibilului. Contextul simbolic al evaziunii onirice din nuvelă este

stagnarea boreală de  o stranietate impresionantă: se configurează un

spaţiu interior(„odaia”) şi exterior („cîmpia”) al morţii prin „îngheţ”.

„Lumina lunii”, „fereastra deschisă”, oferă posibilitatea exaltării în vis,

ceea ce la romantici reprezintă singura şansă de a comunica cu iubirea

dorită. În „Dorinţa”, visul e starea prin care perechea accede de la

eternitatea universului. Puritatea deplină a sufletelor contopite, reface

„edenul”, perechea disparînd sub „ploaia galben – aurie” a florilor de

„tei”; motivul şi mitul teiului semnificînd „arborele – casă”, proiectînd

sinetezic solaritatea romantică şi mireasma zeiască. „Visul ferice” permite

o magică trecere spre o altă lume, senină şi netulburată. Motivul visului

oracular figurează şi în poemul „Povestea magului călător în stele”; tînărul

prinţ are un vis prevestitor, află că orice om are un înger păzitor şi o stea.

Sub îndrumarea somnului, personajul străbate spaţii siderale pentru a

ajunge la trăirea destinală sugerată de vis.

Mitul creatorului şi a condiţiei geniului este reluat de Eminescu de la

filosofii germani Kant şi Shopenhauer, transfigurîndu-le în operele sale

prin personaje simple şi totodată excepţionale. Misiunea „ens” – ului de

geniu este de a sfinţi pămîntul, după cum se observă în poemul „Ca o

făclie”: „O genii cu ce umbră pămîntul îl sfinţiţi”, „În orice veac trăiţi

neîncetăţeniţi/ Şi totuşi în toate străini o să fiţi”, aceste versuri evidenţiază

soarta geniului de a trăi nicăieri, de a fi veşnici, de a atinge terestrul cu

sinţenia lor. Din „Luceafărul” rezultă că omul superior este un soi de

„Hyperion”, unul din cei şase titani născuţi din întîlnirea cerului şi a

pămîntului. El trăieşte, pentru un timp fascinaţii coborîri, răspunde la

chemarea unei fiinţe, vrăjit de lumea sublunară, dar află că aceasta e

trecătoare, trăieşte sub semnul norocului şi al întîmplării, pe cînd el îşi are

un loc menit în cer, pentru eternitate. Anume „eternitatea” şi exprimă

condiţia supremă a geniului eminescian. Dorinţa lui Hyperion de a fi

dezlegat de nemurire („Cu veşnicia sunt legat dar voi să mă dezleg”)

reprezintă dorinţa de cunoaştere, de a primi o altă structură. În „Odă” (în

metru antic), geniul – ca Hyperion căruia i s-a dat „ora de iubire”, de

„trădătoare iubire” – poate solicita re-darea statutului dintîi, a statutului

de nemuritor (căci numai astfel poate cunoaşte „moartea terestră”, de

trup-mormînt, soma-sema: „Ca să mor liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”

aidoma „Păsării Phoenix”). Eminescu fiind fascinat de Napoleon,

portretizează imaginea geniului neînţeles, cu un destin dramatic („Nu

credeam să învăţ a muri vrodată”). Cît în „Odă” atît şi în „Glossă”, există o

consonanţă interioară, în sensul regăsirii, este momentul în care spiritul,

devenit conştient de sine, se izolează ca şi în „Luceafărul”, nu mai vrea să

ia parte la drama creaţiei. „Poetul” săvîrşeşte renunţarea arhetipală, care

aduce liniştea interioară, şi face posibilă reintegrarea Sinelui Individual în

Sinele Suprem. În „Scrisoarea I”, soarta omului de geniu este conturat prin

prototipurile umane ca filosoful şi gînditorul – dascălul. Chipul filosofului

este creionat prin versul „Altul caută în lume şi în vreme adevăr”, ce scoate

în evidenţă influenţa filosofiei kantiene (despre teoria spaţiului şi a

timpului). Geniul („Iar colo bătrînul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate”),

este centrul universului, fiindcă în el stă spiritul, care generează şi susţine

lumea („Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un umăr” – mitul lui Atlas). El

devine atotputernic, fiindcă nu are nici un obstacol. Conştiinţa universală

este penetrată de cel ce are Cunoaşterea, care-l integrează în

Sinele Suprem; de aceea „Universul fără margini e în degetul lui mic”, din

acest vers desprinzîndu-se un alt mit universal – eminescian.

Geneza la Eminescu are ca reper desfăşurarea mitului genezei şi

apocalipsei universului. Cel mai bine acest mit este descris în „Scrisoarea

I”. Structura paralelistică a tablourilor I-V, II-IV, şi antitetică în interiorul

tabloului III conferă poemului o perfectă realizare romantică. Anume în

tabloul III se reflectă mitul cosmogonic. Motivul „lunii” are rol de liant şi

totodată de introducere în spaţiul mitic. Folosirea stilului vedenic în

descrierea vidului pre – existent („Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins

de apă?”) accentuează starea de dezintegarare a eroului liric prin prisma

materiei „iniţiale”. Imaginea „punctului” reprezintă momentul genezei, de

inter-calare a sufletului absolut şi divin. Mitul Cerului – Tată (întîlnit şi în

„Luceafărul”– „şi cerul este tatăl meu”), şi cel al Chaosului – Mumă („cum

din chaos face mumă”) reprezintă femininul şi masculinul, adică mitul

cuplului primordial (Adam şi Eva). Enumeraţia („răsare lumea, lună, soare

şi stihii”) şi anafora („De atunci...”) subliniază grandoarea scenariului

cosmogonic şi forţa sublimă a creatorului. Epitetul plastic „timpul mort”

accentuează surparea universului, şi refacerea „veciniciei”. Atmosfera

„nocturnă” are rol de a crea spaţiul interplanetar dominat de „stele” ce-au

„pierit” – adică găuri negre ce înghit totul în calea lor. Sfîrşirea acestui

tablou cu

inversiunea „eterna pace” reflectă starea iniţială de nemişcare şi trimite la

ideea timpului primordial. Mitul timpului veşnic şi al spaţiului nemărginit

este reluat şi în „Sărmanul Dionis” -  „Omul are în el numai fiinţa altor

oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate neamurile. Omul

are loc în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi şi stăpîneşte nemărginirea”.

Unul din cele patru mituri fundamentale româneşti este mitul Traian şi

Dochia, pe care Eminescu-l transformă în operele sale în mitul genezei

poporului daco –roman. Poporul valah s-a format din fuziunea

„populaţiilor Daciei cu populaţiile Romei” aduse în bazinul Dunării, sacrul

fluviu al dacilor nemuritori. O abordare epopeică a acestui mit se observă

în „Memento mori” – prin amestecul zeilor în războiul dintre

Sarmisegetusa şi Roma în anii 105-106, conflagraţia căpătînd proporţii

cosmice. Jupiter, protectorul „direct” al Romei, zeul luminii şi al cerului la

romani, dă semnalul începerii bătăliei teluric – celeste („Joe-ncruntă a lui

sprînceană/ Şi lasă cailor jăratec”). Asediul capitalei Daciei rezistă eroic

fiind „Înrădăcinată-n munte”. Spre un deznodămînt al conflagraţiei

„cosmice”, Mihai Eminescu aduce în prim – plan înfruntarea epopeică

dintre zeii supremi: „Jupiter” şi „Zamolxe”. „Titanicile arcuri plouă cu

săgeţi”, „răniţi, fugarii divini”,  „rîuri roşii”, aceste imagini creionează

tabloul pierderii Sarmisegetusei, armata zeiască a Daciei părăsind cîmpul –

cer – de – bătălie, se retrage la răsărit, la palatele din Marea Neagră, acest

moment fiind descifrat ca momentul genezei poporului daco-roman.

Mitul căderii, cunoscut în literatură universală ca mitul Luciferic,

capătă o amploare deosebită în „Sărmanul Dionis”. Dorinţa de a găsi

limitele spaţiului şi a timpului îl face pe Dionis să atingă apogeul mult –

rîvnit prin „Dan”(călugărul), prin curăţirea sufletului. Ajungînd în lumea

„îngerilor” Dan-Dionis pare a fi impresionat şi foarte cointeresat de a găsi

tainele porţii închise, tainele triunghiului de foc, a inscripţiei cu litere

arabe(„ce e o enigmă chiar şi pentru îngeri”). Simţind „puterile uriaşe”,

„mintea-i devenind clară ca o bucată de soare ”, Dan o cuprinse pe Maria şi

„adormiră ambii”, în fiecare noapte acest „vis” repetîndu-se. Îngerii

„îndeplinind într-o clipă” tot ce doreşte el, „cîntînd ceea ce cîntă el”, lumea

„mişcîndu-se cum vrea el ”, îi dădea impresia că a descoperit în sine ceva

divin, ceva ce-i mistuia sufletul întreg. Odată cu rostirea „Oare fără s-o ştiu

nu sunt eu însumi Dumne...”, se auzi sunetul unui clopot „urieşesc”.  A

căzut cerul, a murit marea, bolţile se rupeau, Dan simţindu-se trăsnit şi

afundat în nemărginire. Acest fragment reprezintă elementul Luciferic,

adică mitul egalării cu Dumnezeu, în urma căruia omul cunoaşte

întunericul, şi „norocul lui că nu a rostit vorba pînă la capăt”.

Exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut, adică o

abordare în perspectivă romantică a temei istorie este una din cele mai

favorite teze eminesciene. Mitul istoriei este regăsit la Eminescu în

„Scrisoarea III”, mai ales în al doilea tablou, unde se arată bătălia dela

Rovine, dintre Mircea cel Bătrîn şi Baiazid. Baiazid este orgolios, violent,

lăudăros, şi evocă vic-

toriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-şi satisface acest orgoliu, nu

a pregetat să provoace moartea a sute de mii de oameni. Mircea reprezintă

poporul român, este calm, curajos, respectă legea ospitalităţii, este demn,

patriot: „N – avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează

de-a ta faimă Baiazid!”, mesajul concentrat în aceste versuri fiind foarte

afectiv. Pentru a sugera mişcarea ideilor poetice, a violenţei luptei,

Eminescu foloseşte multe verbe („roiesc”, „se toarnă”), comparaţii („ca

nouri de aramă”, „ca vijelia”), hiperbole („cîtă frunză şi cîtă iarbă”),

realizînd un text dens, de o mare forţă expresivă, tocmai pentru a arăta

forţa sentimentului de dragoste faţă de ţara străbunilor. În „Epigonii” la

fel se descriu „acele zile de aur a scripturilor române”, numai cu diferenţa

că mitul istoriei este prezentat din perspectiva literaturii române. Imaginea

evoluţiei acesteia este realizată prin sintagme – modul, alcătuite din

metafore, ce definesc contribuţia unor scriitori mai puţin

cunoscuţi(„Mumulean glas cu durere”, „Donici – cuib de-nţelepciune ”).

Scriitorii mai importanţi sunt evocaţi prin referire la o creaţie

reprezentativă (Vasile Cârlova prin poezia „Marşul oştirii române”).

Pentru Vasile Alecsandri poetul manifestă o atenţie deosebită, acordîndu-i

trei strofe şi numindu-l „rege al poeziei”. Prin aceste versuri se evocă

anume conştiinţa naţională prin întreaga generaţie de la 1848 („Voi

pierduţi în gînduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”). Un alt poem în care se

sintetizează principalele tendinţe ideologice ale epocii este „Împărat şi

proletar”. Ideile lui Proudhon generează sindicalismul revoluţionar, care

lupta pentru drepturi social – politice; culminînd cu instaurarea primului

stat socialist, Comuna din Paris. Expresiile lui Proudhon „statul este

anarhie”, „proprietatea este furt”, devin în textul eminescian „minciuni şi

fraze-i totul ce statul susţine”; mitul istoric fiind accentuat mai ales de actul

revoluţiei („Zdrobiţi orînduiala cea crudă şi nedreaptă”). Căderea

Comunei din Paris se scoate în relief prin imaginile vizuale „Parisul arde-n

valuri, furtuna-n el se scaldă”, care evidenţiază starea tensionată şi de

răzvrătire a lui Eminescu (care este mişcat de ideile revoluţionare). El

subliniază caracterul de clasă al statului, armatei, justiţiei ca forme de

exprimare a ideologiei iluministe, burgheze. Şi dacă în „Odă”, Eminescu

manifestă admiraţie faţă de Napoleon I, atunci aici el „se bucură” de exilul

lui Napoleon al III-lea („e ură şi turbare/ În ochii lui cei negri, adînci şi

desperaţi”).

Parcurgînd aceste mituri din creaţia eminesciană, putem cu uşurinţă

observa că ele sunt reflectarea poetică a istoriei poporului prezent şi de

veacuri, ele exprimînd o concepţie de transfigurare a subconştientului în

conştient, a realului în legendar. Prin frumoasele procedee artistice,

Eminescu a conturat miturile universale prin prisma universului propriu,

dominat de cele mai profunde sentimente; şi astfel, Călinescu a reuşit să

descopere „cel de-al V-lea mit al literaturii noastre” în Eminescu, Geniul

Pămîntesc.