Vo^ &»i

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii VICTOR

© Tudora SIMA, 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

SIMA, TUDORA

Elemente de personologie / Tudora Sima, Bucureşti: Editura Victor, 2004

Bibliografie

ISBN973-8128-57-9 ....

159.9

ISBN 973-8128-57-9t ţfâr <

SOCIETATEA ACADEMICĂ HYPERIONFACULTATEA DE PSIHOLOGIE - SOCIOLOGIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

Conf.dr. TUDORA SIMA

ELEMENTE DE PERSONOLOGIE

EDITURA VICTORBucureşti, 2004

I

umaniste; este realizată o comparaţie revelatoare între dezvoltarea personală şi cea transpersonală; -toate aceste concepte, teorii şi paradigme sunt prezentate cu claritate, coerenţă logică, în conexiune trans-disciplinară şi o înaltă ţinută academică; -este lăudabilă preocuparea şi atenţia permanentă a autoarei pentru sublinierea psihologilor români, de ieri şi de azi. Cartea este o caldă pledoarie pentru o „nouă alianţă" între om şi natură, între biologic şi cultural, între individual şi social. într-o cooperare sinergică om-natură şi subiect-obiect dominaţia nu-şi mai află locul: tehnica nu va mai violenta, nu va mai silui iar natura va deveni locuinţă cosmică, vatră, cămin. Societatea şi natura tind către acelaşi ţel. Scopul final al omului ca subiect activ şi creativ coincide cu scopul final al lumii. Psihologia speră într-o conjuncţie posibilă între qmul universalizat cu universul umanizat.

Lucian Ejlaga insista asupra multidimensionalităţii persoanei umane apelând la o expresie plină de farmec, la o metaforă revelatorie: dezmărginirea omului, gândită ca „evadare a centrului dincolo de cerc". Omul cosmotic se afirmă ca fiinţă culturală într-o ambianţă dezmărginită.

Această carte, care pledează pentru omul împlinit, pentru omenescul din pm, este un ghid preţios şi de referinţă pentru toţi studenţii care cercetează dimensiunea umanului. De asemenea, cartea se adresează unei largi game de specialişti şi cercetători: psihologi, sociologi, pedagogi, filosofi, medici, politologi, antropologi etc. Este un îndemn de a repune umanul în centrul preocupărilor omului, a omenescului deschis spre lumină.

Prof.univ.dr. Ion Mânzat PROFESOR HONORIS CAUSA

Bucureşti, 10 mai 2004 ■—A

8

CAPITOLUL 1 ,

Personalitatea. .' Abordări, accepţiuni şi stnictură:

1.1. Concepte în explicarea personalităţii

Considerând de maximă importanţă, tema abordării personalităţii, de-a lungul timpului, autori recunoscuţi în domeniul psihologiei aii dedicat numeroase studii privind diversele laturi sau componente ale acesteia.

Multiplele faţete ale personalităţii umane au făcut ca volumul de cunoştinţe, metodele de cercetare, conturarea unor teorii şi orientări să capete consistenţă, în funcţie de care, a apărut nevoia unor sistematizări dar şi a unei tratări din perspectivă sistemică.

Termenul de personalitate a dobândit multe înţelesuri, el este derivat al latinescului persona, care desemna masca purtată de actorul teatrului antic în timpul spectacolului. ^

în etimologia termenului mai există şi apropierea de grecescul prosopon, care înseamnă faţă, în sensul de exteriorizare, de prezentare faţă de alţi semeni în contexte diferite.

Polisemantismul termenului de personalitate validează într-o oarecare măsură complexitatea sa. Jean Stoetzel (1963, p. 140) prezintă câteva din înţelesurile atribuite persoanei:

- aspectul exterior ăl omului,- rolul jucat de actor,- actorul însuşi,- valoarea omului conferită de calităţile sale.

9

Adina şi Septimiu Chelcea (1986, p. 56) pornind de la aceste' considerente ajung la concluzia că personalitatea poate fi definită atât „din exterior", ca efect produs de o persoană asupra altei persoane şi, în acest caz, ne aflăm în faţa unui ansamblu de trăsături şi conduite umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora, cât şi „din interior" ca structură intimă a elementelor biologice - înnăscute: tip de activitate nervoasă superioară, instincte, trebuinţe etc; psihologice - limbaj, gândire, imaginaţie etc. şi socio-morale - achiziţii rezultate în urma procesului socializării - norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri ş.a.

Personalitatea se întâlneşte la nivelul persoanei, şi este exprimată, de configuraţia conturată prin modul de alcătuire al unei structuri individuale, dar, în acelaşi timp putem vorbi de personalitate ca model de organizare a fiinţei umane.

Autorii sus menţionaţi afirmă că dacă nu ar exista „în general", personalitatea nu ar putea exista nici „în particular" sau „individual".

în datul ereditar, există cu necesitate, acest model general al fiinţei umane, în contextul unei multitudini de elemente diferenţiatoare, mai mult sau mai puţin apropiate de liniile de ascendenţă directă şi apropiată.

Individualul se găseşte, prin parametrii săi fun-damentali, în general.

Acest continuum între general şi individual, între ereditar şi dobândit constituie esenţa în baza căreia viaţa îşi urmează legile ei fireşti, impuse fie de evoluţie fie de influenţa naturală a mediului social.

10

1.2. Persoană-personalitate

Doris-Lbuisfc Haineault şi Jean-Yves Roy (2002, p. 226) susţin că „dezvoltarea umană nu este rezultanta cumulativă a unor secvenţe de stadii închise şi disjuncte, ci, dimpotrivă, produsul manifest al unui cdntinuum evolutiv în care etape şi procese se află într-o permanentă sinergie".

Natura uniană, condiţia sa, precum şi înţelegerea lor „intrăf în sarcina psihologiei, neexcluzând „a priori* aportul oricărei alte-ştiinţe.

De regulă, ori de câte ori s-a optat pentru psihologia persoanei în detrimentul personologiei, explicaţia a fost aceea că, la ora actuală hu se poate vorbi de o ştiinţa, ea fiind în curs de constituire.

Preocupării^ legate de persoana umană, ca realitate concretă im totdeauna s-au soldat cu rezultate benefice în plan ştiinţific.

Conform cu Nicolae Mărgineanu (1944, p. 29) înţelegerea şi explicarea persoanei ca fiinţă umană sunt indisolubil legate de conduita acesteia „aşa cum apare în manifestările sociale, politice, istorice, religioase, estetice ş.a.".

Considerentele mai sus menţionate poartă pecetea autorului din perspectiva disciplinei abordate, epocii istorice traversată de acel autor, dovada o constituie multitudinea de orientări şi chiar noi psihologii, în acest context de câştigat avea numai acel autor care era preocupat de sinteza a tot ceea ce se acumulase până la acea dată, este meritul lui Nicolae Mărgineanu pentru acest lucru în psihologia românească.

Luată ca unitate psihologică, cum se manifestă în viaţa de toate zilele, persoana nu poate fi cunoscută

11

decât parţial iar în condiţii de laborator nu poţi decât să surprinzi elemente disparate, atomare, de exemplu: percepţia, memoria, atenţia ş.a. pe care oricât ai încerca să le incluzi într-un tot unitar, nu reuşeşti, de aceea rezultatele urior asemenea observaţii au făcut dificilă descrierea persoanei ea un tot.

Pe parcursul constituirii psihologiei au existat situaţii când diferite orientări au susţinut ideea unităţii. Astfel, antitetic, psihologi^, configuraţiei şi psihologia behavioristă au încercat să demonstreze că procesele sufleteşti sunt structuri unitare, cu proprietăţi sui-generis care nu pot fi înţelese analitic ca funcţiuni ale părţilor, este vorba de psihologia configuraţiei, pe când behaviorişmul a demonstrat că pentru înţelegerea vieţii sufleteşti, importante sunt conduitele umane şi nu senzaţiile.

Amendamentele aduse în discuţia reflectau ceva care nu poate fi negat şi anume că, senzaţiile sunt abstracţii şi nu realitate.

Cele două orientări s-au separat, în sensul că fiecare şi-a elaborat o psihologie a persoanei, în care modalităţile mergeau în paralel, negând ceea ce prima afirma.

Configuraţioniştii considerau că persoana nu poate fi explicată prin analiza separată a părţilor ei componentej deoarece dispune de o structură organică şi unitară, cu proprietăţi specifice, care depăşesc proprietăţile părţilor.

De cealaltă parte, behavioriştii considerau că persoana nu presupune o sumă ţie senzaţii, ci o sumă de acte şi obişnuinţe, dependente de realitatea materială a organismului. Hulita sumă de senzaţii este înlocuită cu suma de acte, astfel că în final este vorba tot de o sumă.

12

Pe lângă aceste orientări, au mai apărut altele* dar, de mai mică întindere şi influenţă: este vorba de psihologia hormică a lui McDougall, psihologia personalistă a lui W. Stern, psihologia eidetică a lui E. Jaensch -, şi teoria factorilor, iniţiată de< Ch, Spearman, desăvârşită de G. Kelly şi continuată de L. Thurstone.

Atomismul şi intelectualismul, ca orientări, sunt depăşite, sau mai bine zis se încearcă depăşirea lor printr-o psihologie dinamică, în cadrul căreia persoana este socotită ca o organizare ierarhică şi unitară a sentimentelor în jurul Eului, amintim eforturile lui McDougall> W. Stern ş.a.

Meritul psihologiei configuraţioniste, hormice, behavioriste, eidetice şi al celei factoriale se regăseşte în aceea că au

subliniat necesitatea ca persoana să fie explicată şi înţeleasă numai prin prisma psihologiei.

De dorit ar fi, ca psihologia persoanei să poată fi abordată printr-o metodă care să cuprindă întregul, însă, la ora actuală, nu există decât posibilitatea secvenţierii şi decupării, în această situaţie apar frecvent acuze legate de simplificare, din partea celor care doresc să vadă numai întregul.

1.3. Abordarea sistemic-integrativă';-;J. Conform' cu M. Golu, problematica generală a personalităţii nu poate fi abordată în mod eficient decât de pe poziţiile unei paradigme sistemic-inter-disciplinare, care este elaborată pornind nu de la psihologie, ci de la antropologie. Autorul citat consideră că psihologia personalităţii nu poate deveni cu adevărat viabilă ca ştiinţă decât în măsura în care

13

se va elabora şi operaţionaliza paradigma cointe-gf arii dinamice a individualului cu generalul.

Pornind de la întrepătrunderea şi intercondi-ţionarea reciprocă dintre condiţiile de ordin intern şi solicitările de ordin extern se poate ajunge la integrări selective ale conţiiiuturilor mediului fizic, real şi social la nivelul dimensiunilor personalităţii, iar, de aici, la obiectivări prin produsele activităţii persoanei în mediu.

Personalitatea trebuie privită, nu ca o entitate statică, izolată, ermetic închisă şi suficientă sieşi, ci ca o structură dinamică, deschisă, a cărei existenţă şi dezvoltare presupune relaţionarea continuă cu lumea externă, cu mediul socio-cultural în care se naşte şi căreia persoana îi aparţine.

Din această perspectivă, persoana presupune organizare unitar - dinamică a celor mai reprezentative trăsături dezvoltate plenar şi integral.

E. Pamfil şi D. Ogodescu apreciază că, persoana prezintă imaginea sau marca maximei individualizări a caracterului de unicitate ireductibilă şi irepetabilă a fiinţei-om.

Acreditarea convingerii că persoana umană nu este numai o structură în spaţiu şi timp ne demonstrează că persoana ca arhitectonică, simetrie, configuraţie, polaritate dispune de tempouri, ritmuri diferite în aşa fel încât vom descoperi în elementele de structură şi organizare: repetiţii, continuităţi şi discontinuităţi.

Persoana, deşi mereu aceeaşi, traversează evenimente noi, se adaptează din mers, acceptă schimbarea, pe când viaţa persoanei nu este mereu aceeaşi, la fel cum se petrece cu apa Unui râu.

14

H. Bergson (1925) spune că: „spre deosebire de materie, cafe este extensiune în spaţiu, viaţa este curgere în timp". Funcţiile, psihice, temperamentul, firea omului, datul ereditar în general sunt elementele de continuitate, de generalitate, pe când modurile concrete de a acţiona şi reacţiona sunt elemente de discontinuitate, de individualitate, de specificitate umană. '

Au existat, cu ani în urmă, psihologi, care respingeau orientarea biologistă asupra personalităţii. Cercetările făcute din perspectiva biologistă au condus la descoperiri fascinante (Buss, 1990; Rowe, 1991), mai ales în cazul gemenilor crescuţi în condiţii diferite sau a celor separaţi din motive de natură socială. Pe baza acestor cercetări s-a ajuns la concluzia că extraversia manifestă la doi fraţi nu se datorează modului în care părinţii i-au tratat pe cei doi ci datului ereditar, genelor.

Cercetările asupra relaţiei dintre hormoni şi personalitate se ocupă cu găsirea linor răspunsuri la întrebările asupra modului în care tendinţele biologice operează în viaţa de zi cu zi, deoarece, la ora actuală, se înţelege destul de puţin legătura dintre psihic, fiziologic şi comportament.

Chiar şi atunci când se constată legături între personalitate şi diferenţele fiziologice dintre persoane, nu este întotdeauna clar dacă diferenţa fiziologică este cauza.

Exemplul concludent poate fi cel care eviden- • ţiază faptul că persoanele mai prietenoase au niveluri mari de inhibanţi endorfici dar, nu se poate admite clar, dacă aceşti constituienţi chimici stau la baza comportamentelor prietenoase sau ele sunt rezultanta unui stil de viaţă al persoanelor în cauză.

15

Perspectiva evoluţionistă a condus şi ea la numeroase descoperiri noi, interesante şi ne ajută să înţelegem de ce anumite aspecte ale personalităţii şe regăsesc la oameni care trăiesc în zone geografice foarte îndepărtate unele de altele.

Descoperirile din antropologie şi biologie furnizează date noi în înţelegerea naturii umane precum şi asupra diferenţelor dintre persoane.

Imaginile de ansamblu asupra comportamentului uman pot fi confirmate prin premise de sorginte evoluţionistă, genele moştenite de la înaintaşii noştri ne pot influenţa comportamentele, dar descoperirile evoluţioniste nu specifică exact cum acţionează aceste gene pentru a influenţa comportamentul unei persoane (Kagan J., 1988).

De aici, am putea deduce că, persoana ca organizare funcţională, care condiţionează trecerea din pianul simplei adaptări şi echilibrări cu mediul natural şi social în planul activităţii transformatoare prin acţiuni, prpcedee şi metode elaborate social-istoric este un sistem capabil de autocondiţionare, autoconstrucţie, context în care se acreditează ipoteza că genele şi fiziologia nu redau decât o parte din imaginea de ansamblu iar faptul că există diferenţe între gemenii identici din punct de vedere genetic ne demonstrează că şi factorii de mediu sunt importanţi.

Mai mult, am putea aprecia că vifeţa. persoanei se derulează sub semnul posibilului, probabilului, relativului, şi că, tocmai aceste condiţionări fac din persoană temeiu| larg de „posibili" aşa cum constata L. Culda, (1995).

16

1.4. Critici ale psihologiilor

Pornind de la o concepţie filosofică (L. Culda, 1Q95) cu privire la modelul procesual-organic al procesualităţii sociale, autorul consideră că, în cazul corectitudinii, acesta ar trebui să ofere repere pentru a explica posibilitatea psihologiilor. „Când oamenii au devenit capabili să se raporteze interogativ la propria fiinţare, procesarea socială a informaţiilor din propria socioorganizare poseda deja reprezentări despre aspecte ale fiinţării oamenilor, reprezentări generate de interpretări preponderent de natură funcţională, de nevoi de conlucrare şi comunicare, de reacţii individuale sau colective la diverse situaţii, îndeosebi la cele insecurizante".

Termeni precum psihic, imaginaţie, motiv, gândire sunt, în opinia lui L. Culda (1995) produse ale procesării informaţiilor în anumite organizări sociale în modalităţi de tip funcţional. în spaţio-temporalitatea timpurie greacă, interpretările care au furnizat domeniul de referinţă al viitoarelor psihologii s-au fixat prin interpretări ale preso-craticilor.

Edificator, din acest punct de vedere, este dialogul lui Platon „Phaidon", unde sunt tratate mai multe ipostaze ale conceptului psyche.

Ca temei de consacrare al viitoarelor psihologii, psihicul a fost descris printr-o reprezentare cadru, dată de afectivitate, intelect, raţiune, atenţie, senzaţie, simţuri, nevoi, pasiune, dorinţă (Aristotel, Despre suflet).

Preluarea, de către cei preocupaţi de problematica omului, a acestor date „primare" a dus la adoptarea unor poziţii reducţioniste, atomare, şi,

17

mai mult, au scăpat din vedere ceea ce era cu adevărat foarte important şi anume fiinţa umană -persoana.

întrebarea cu privire la posibila echivalenţă sau complementaritate â diferitelor orientări psihologice este următoarea: obiectul de studiu - psihicul este explorat cu adevărat de către cei în drept? Răspunsul comportă următoarele specificaţii:

- există psihologii care se diferenţiază explicit prin premise de natură metodică, şi în această situaţie s-au aflat cele structuraliste, funcţionaliste etc. şi este clar că, în acest context, limitele metodologice au indus şi întreţinut limite ale modelării;

- există psihologii care se diferenţiază explicit îndeosebi prin obiectele de studiu exemplificat prin psihanaliză, psihologia genetică etc.

Premisele lor de natură ontologică sunt cele care fac ca obiectele de studiu să rezulte din reprezentări diferite, chiar incompatibile, despre domeniul de referinţă. Tot ele justifică şi metodele de investigare.

Critica autorului, sus citat, continuă într-o rnanieră determinată de domeniile de referinţă ale psihologiilor solicitând „o reprezentare-cadru comună pentru psihic", după care obiectul de studiu să fie explorat şi ameliorat.

Argumentul forte ar fi acela că psihologii se raportează la aspecte disparate, care decurg din interpretări, nu numai diferite, ci şi incompatibile despre psihic.

Domeniile de referinţă conturate se diferenţiază în funcţie de localizarea omului: în plan biopsihic, în plan biosocial, în plan existenţial şi în plan biocosmic.

18

După primul plan au apărut teoriile analitice, neuropsihologiile, psihologiile genetice cu preocupări vădite pe linia identificării constantelor comportamentale.

După cel de al doilea plan s-au conturat psihologiile sociale.

După cel de al treilea plan s-au ţonturat psihologiile umaniste şi fenomenologice. (

După cel (]ie al patrulea plan s-âu conturat psihologii transpersonale şi existenţiale.

Critica psihologiilar, cu intenţia constructiva, conduce, într-un final, la cerinţa expresă de inovare metodologică.

1.5. Realism, constructivism şi integralism în abordarea persoanei

Ideea ce îdzultă de aici nu este alta decât cea exprimată de'alţi autori, precum M. Grolu, şi anume că, la ora actuală, se acceptă studiul persoanei ca unitate şi integralitate, însă nu există practic posibilitatea de a contura o metodologie, care să acopere un domeniu tot atât de vast ca universul.

Persoana cu tot ce reprezintă ea din punct de vedere psihic aste greu de surprins întrucât există elemente care nu pot fi explorate pe cale cantitativă, ci doar interpretate din perspectivă calitativă. Este practic imposibil, de exemplu, să pui sub lupă sentimentele, nici chiar persoana în. cauză nu o poate face.

P. Popescu Neveanu (1976) confirma un fapt empiric şi anume acela că, în momentul în care persoana raţionează prea mult asupra unui sentiment, deja sentimentul se pare că este pe cale de decristalizare, trece în altă trăire psihică.

19

Inefabilul unor date psihice, imanenţa altora, insesizabila trecere a altora sunt câteva argumente pentru o atitudine mai ponderată faţă de ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut în psihologie până acum.

Standardizarea conceptuală, metodologică ar facilita cunoaşterea psihologică dar nu ar mai fi posibilă folosirea unor metode comparative asupra unor studii, care sunt extrem de productive.

Există, în organizarea şi funcţionarea persoanei, deosebiri aproape insesizabile, care pot conduce la modificări într-o anumită conjunctură precum şi schimbări sesizabile dar care nu au nici un fel de influenţă la nivelul persoanei per ansamblu.

Gradienţii diferiţi sub care putem întâlni o aceeaşi stare psihică provin nu din imposibilitatea cunoaşterii metodologice ci din infjnitul posibilităţilor de manifestare la nivel individual.

Temporalitatea sau atemporalitatea unor trăiri psihice sau ale unor produse psihice „cunosc" grade diferite. Viaţa unei percepţii durează câteva clipe, a reprezentării mai mult, iar viaţa funcţiilor celor două procese durează mai mult.

N. Mărgineanu (1944) apreciază că psihologia persoanei, socotită sub aspect temporal, se ocupă de ceea ce este constant, continuu, persistent spre deosebire de ceea ce este labil, trecător şi fluctuant, ea studiază aptitudinile, temperamentul, firea, motivele durabile şi caracterul, dar nu percepţiile, reprezentările, ideile trecătoare sau capriciile, motivele de o zi ş.a.

Configuraţia temporală a persoanei nu înseamnă doar constanţa si inconstanţă, care se combină în diverse proporţii, ci mai înseamnă şi direcţie în devenire, indiferent de schimbările mai mici sau mai mari pe care ea le implică.

20

Homo sapiens - nu dă semne de oboseală în efortul de a se descrie şi sesiza fenomenologic, după cum apreciază E. Pamfil, ca urmare lista de adjective necesare pentru aceasta creşte mereu.

Metode mai generoase prin care poate fi cunoscută persoana, a unui alt plan, altul decât cel bătătorit de secole, tind continuu să se activeze.

Noutatea se instituie şi se lasă doar aparent definită printr-o tentativă de simplificare, pentru că înseamnă, de fapt, o eroică sinteză, o încercare de a reaşeza întrebările fundamentale în jurul unui ax noetic, urmată de reformularea a ceea ce este necunoscut sau clar-obscur în infinitul realităţii.

Nevoia de sinteză şi marile sinteze par să ilustreze, după spusele lui Eduard Pamfil (1976), mitul simplităţii.

Sinteza în acest context nu este o închidere a unui ciclu de cunoaştere, ci întotdeauna o nouă deschidere spre complexitatea unui real - polimorf, dar totuşi unul - persoana.

Friederich Nietzsche (1887, Genealogia morţii) afirma: „Noi cei care căutăm cunoaştere nu ne cunoaştem pe noi înşine... Nu ne-am căutat niciodată, cum s-ar putea atunci să ne găsim într-o zi... Ne rămânem deci fatalmente străini, nu ne înţelegem pe noi înşine, trebuie să ne luăm drept alţii, fiecare îşi este sieşi cel mai străin".

Conform cu acest citat I. Mânzat (2000) face următoarele remarci: „orice psiholog umanist trebuie să înţeleagă că din acest text răscolitor, rezultă un mare pericol pentru persoană: cel al pierderii identităţii persoanei şi, spulberarea conceptului de Eu".

„Conceptele, teoriile, orientările, metodele germinează, rodesc şi pier în spaţiul invariabil al intero-

21

gaţiilor fundamentale, potrivit acestora, persoana reprezintă nivelul suprem de sinteză al existenţei psihice la care s-a ajuns temporal, istoric, dar şi nivelele de organizare ale fiinţei umane determinate sociocultural şi condiţionate biologic.

Printre multiplele modele propuse şi supuse atenţiei psihologilor cu privire la persoană E. Pamfil şi D. Ogodescu (1976) apelează la modelul care are drept coordonate trionticitatea „EU-TU-EL".

Modelul triontic semnifică o desfăşurare dialectică a celor trei termeni echivalenţi din punctul de vedere al dinamismului lor funcţional şi purtători a tot ceea ce trebuie pentru ca produsul rezultat din interacţiunea lor să se poată numi persoană.

Autorii sus menţionaţi spun că modelul, pe care-1 promovează, ţine seama de cerinţele inter-disciplinarităţii, în sensul că poate fi racordat cu uşurinţă la unele concluzii ale psihologiei experimentale rezultate din cercetările lui. J. Piaget: structuri fundamentale ale psihismului într-o desfăşurare unitar-dinamică, dialectică, reflectând deve-nirea persoanei într-o largă perspectivă de antropologie filosofică.

în modelul triontic - ipseitatea (Eu), guvernată de principiul necesităţii - reprezintă forma persoanei, cu alte cuvinte un moment al interacţiunii dialectice; tuitatea (Tu) este o interacţiune între două realităţi aproximativ independente, guvernată de principiul posibilului, care reprezintă structura psihismului, ileitatea (El) include întâmplarea, contingenţa, hazardul şi reprezintă sistemul persoanei.

Unul dintre avantajele majore ale modelului constă în faptul că cele trei structuri sunt fracţiuni,

22

modalităţi incomplete cu ajutorul cărora se poate surprinde b totalitate dinamică. Filosofia care a stat la bază modelului este de factură monistă, iar unicul este reprezentat prin trionticitatea dată de Eu-Tu-El.

Alt meri^'remarcat tot de autori, constă în aceea că intersubiectivitatea a fost de fapt explicată ca intrasubiectivitate.

Mecanismul triontic nu dispune de o adresă socială ca atare, singura pe care o face constă în trimiterea la persoană.

Existenţa, din perspectiva modelului triontic, înseamnă participare angajată la viaţa socială.

Mediul social este încorporat înăuntrul persoanei, prin intermediul tuităţii şi ileităţii. Trionticitatea nu este o acumulare de trăiri, o înlocuire a persoanei prin trei, ci o orientare sinergică, asemenea unui câmp de forţă ce se organizează pentru reciprocitate, cunoaştere şi acţiune (E. Pamfil şi D. Ogodescu, 1976).

Persoana este un concept dialectic, în acelaşi timp cadru limitant şi depăşire, necesitate şi valori, instinct şi imaginaţie.

în particularităţile sale originare» în concepţia şi practica vieţii, care pot devia până la ciudăţenie, se ascunde ceva care tinde spre comunitate (Karl Jaspers, 1925). S-ar putea acredita ideea conform căreia omul, persoana are geniul comunităţii, al antisingurătăţii. Dar, mai degrabă am putea considera câ în această epocă nesigură, plină de conflicte, cu consecinţe grave pentru individ şi securitatea să, omul trăieşte cu intensitate relaţiile sale cu ceilaîţi semeni.

FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ"HYPERION"

UNIVERSITATEA HYPERION

BIBLIOTECA

23

Mircea Maliţa (1981) spune că: „oamenii audobândit simţul participării la marile teme ale; istoriei... astăzi omenirea devine din ce în ce mai

implicată în destinul global al lumii şi îşi dezvoltă o{' concepţie planetară".

§JH Viaţa socială la care participă fiecare este mai

mult decât un mediu transformator, este un fundament de la care pleacă viaţa individuală, şi în funcţie de care omul îşi schimbă orientarea, caracterul, gusturile, trebuinţele, idealurile ş.a.

C. Rădulescu-Motru (1923) considera că datorităvieţii sociale expresiile emoţionale se convenţio-

nalizează, iar cu ajutorul simbolurilor şi ale instrumentelor de muncă se exteriorizează trăirile psihice,

ui astfel societatea devine „depozitarul con-tinuităţii"j| î care se transmite de la o generaţie la alta.

Aceasta nu înseamnă că influenţa socială primează, întrucât persoana nu se poate dizolva în

societate, pe considerentul că există qlt© condiţionări care au fost respectate pe parcursul evoluţiei.Vasile Pavelcu (1974) susţine acest lucru cu

\ următorul argument: „destinul fiecărui individ va fij determinat în funcţie de zestrea cu care a venit pe

iunie şi de configuraţia socială în care a intrat".în lucrarea Personalitatea şi cunoaşterea ei

(1969) Paul Popescu Neveanu confirmă înţelegereacă, personalitatea se distinge înainte de orice prin

j.'l| unitate, prin faptul că nu reprezintă o simplăkm colecţie de elemente eterogene, ci se prezintă ca unIU' ansamblu în care fiecare componentă ocupă un Ioc

anumit, datorită sistemului de coordonare, de integrare, de subordonare şi suprasumare.

Omul, considerat ca sistem complex şi unitar, este triplu condiţionat: biologic, psihologic şi social,

24

ir

. 1

u

i'li-

deşi se manifestă în şi prin societate îşi păstrează originalitatea, individualitatea şi, de asemenea, tendinţa de a se realiza pe sine:

Erich Fromm (1959) accentuează rolul important al forţelor psihologice, în centrul cărora se situează „caracterul social", pe lângă forţele economice şi cele politico-ideologice.

Caracterul social interiorizează necesităţile externe, antrenează energia umană în rezolvarea unor probleme pe care societatea le impune individului; mediază acţiunea condiţiilor sociale asupra unor fenomene ideologice - cultura şi ideologiile avându-şi originea în el; determină gândirea, sentimentele, modul de acţiune al oamenilor (apud M. Zlate, 1998).

Dificultatea de a defini personalitatea a făcut ca în decursul timpului să se nască o mulţime de definiţii, dar niciodată complete. Pentru a depăşi acest „handicap" N. Mărgineanu propune câteva criterii de definire: generalitate, continuitate, individualitate, profunzime, împreună cu dimensiunea biosocială.

Există definiţii care scot în evidenţă sensul moral al conduitei umane, prin ponderea mai mare sau mai mică al acestuia la o persoană.

O altă categorie de definiţii pun în evidenţă sensul juridic al conduitelor caracteristice, acestea se referă la convergenţa conduitelor care conectează subiectul uman la legile, jurisdicţia, convenienţele şi mai ales caracteristicile grupurilor sociale din care face parte.

Există definiţii care pun accent pe anumite sensuri psihologice mai complexe:

- dinamice - privesc personalitatea ca o sumă de caracteristici „patternuri ale conduitei" a căror

25

I armonizare conduce la o funcţionalitate, ce determină caracterul de unicitate al personalităţii;

- integrative - conform acestora personalitatea se constituie ca efect al dezvoltării capacităţii omului de a se cunoaşte şi a se afirma ca subiect şi permanenţă a proprietăţii vieţii;

- caracteristicile relaţiilor om-mediu cu precădere pe capacitatea de adaptare, de asemenea, pun sub incidenţa studiului mecanisrriele sociale de

.intervenţie în dezvoltarea vieţii sociale;-factorii determinanţi.care pot fi ereditari şi sociali,

cei sociali pot fi de dezvoltare şi formare, dar şi de alienare, deteriorare a personalităţii, care Împiedică dezvoltarea unor trăsături ale persoanei;

- abisale din punctul de vedere al acestora sevorbeşte de o serie de dimensiuni ciji elemente foartecomplexe situate pe verticală, acordându-se girfactorilor energizanţi - pulsionali. Schemele dedefinire şi explicare conforme acestei orientări scotîn evidenţă intercorelaţiile şi interdependenţeledintre instanţele verticale. Zonele de organizare şifiltrare critică a Eului au funcţii de adaptare socială,dar sunt mereu inundate de impulsuri provenite dinetape anterioare de evoluţie a personalităţii, deexemplu - copilăria timpurie.

Meritul incontestabil al părintelui psihanalizei, Sigmund Freud, constă în aceea că a întreprins studiul sistematic asupra psihicului, ecourile fiind resimţite nu numai în psihologia acelei perioade ci şi asupra culturii în general.

S. Freud a revoluţionat nu numai modul de gândire asupra fiinţei umane ci şi definirea psihicului. Sistemul psihanalitic pe care 1-a propus a constituit prima teorie formală a psihicului, care, şi

26

acum, la mai mult de un secol este cunoscută şi recunoscută pe scară largă.

Sunt autori care, din dragoste pentru opera lui Freud, afirmă cu gratitudine faptul că majoritatea teoriilor de azi sunt în mai mare sau mică măsură derivări ale Operei sale.

Psihanaliza reflectă o imagine deterministă şi sumbră asupra naturii umane: ea scoate în relief forţele inconştiente, impulsurile sexuale şi agresive cu bază biologică şi conflicte nerezolvate din copilăria timpurie care contribuie la conturarea şi dezvoltarea psihicului.

Aşa cum remarcă Tony Malim, Ann Birch şi Alison Wadeley, (1999) este dificil de definit conceptul de personalitate. Autoarele exemplifică neconcordanţe de genul: folosirea termenului de personalitate pentru a se referi la diferenţele dintre persoane, incluzând aici şi comportamentul social, afectivitatea, funcţionarea intelectuală ş.a.

Hali şi Lihdzay (1978, p. 9, apud Birch) încercând o trecere în revistă a teoriilor personalităţiiconcluzionau: „nu se poate aplica o definiţie substanţială unei generalităţi... modul în care fiecare

specialist defineşte personalitatea depinde direct deorientarea sa teoretică" iar Hampson (1988, p. 83). consideră câ definiţia care pune accent pe factorieste cel mai mult acceptată... „factorii interni maimult sau mar puţin stabili care dau consistenţă în

timp comportamentului unei persoane şi caredetermină diferenţierea faţă de comportamentele

manifestate de alte persoane în situaţiicomparabile". . " . . ■

27

CAPITOLUL 2 Abordarea sintetic-integrativă a Eului

2.1. Locul şi rolul Eului în structura personalităţii

în elaborarea unui model sintetic-integrativ al personalităţii, eforturile se vor axa mai întâi pe prezentarea faţetelor personalităţii şi după aceea pe structurarea lor în „tipuri" de personalităţi.

M. Zlate (1997) propune ca modalităţi de abordare: diacronia-sincronia, prima referindu-se la redarea unor concepţii privitoare la Eu, a doua bazându-se pe surprinderea problemelor nodale ale Eului. Acestea din urmă fiind de fapt cele mai controversate probleme: natura psihică a Eului, relaţia dintre Eu şi conştiinţă, dintre Eu şi personalitate, tipurile de Euri.

Opiniile unor autori, printre qare amintim pe N. Mărgineanu (1944), se centrează în jurul ideii că Eul este rezultatul organizării vieţii sufleteşti în raport cu normele morale şi sociale, apropiindu-se, într-o oarecare măsură, ca mod de explicare, de concepţia lui S. Freud.

Eul poate fi considerat ca şi conducător al per-sonalităţii, scopul său nefiind acela de a contracara impulsurile Sinelui cât, mai degrabă, de a-1 ajuta pe acesta în acţiunea lui necesară de a reduce tensiunea.

Eul, conectat la realitate, este fundamental conştient şi decide în ce manieră instinctele pot fi mai bine satisfăcute. El determină perioadele, locurile şi obiectele social acceptate, capabile să satisfacă impulsurile Sinelui.

( ■ :■

28 " • f

Eul nu încearcă să împiedice satisfacerea Sinelui, el încearcă să o amâne sau să o conducă în concordanţă cu realitatea, pentru că numai el posedă conştiinţa realităţii, este capabil să perceapă şi să manipuleze mediul într-o manieră practică şi acţionează potrivit acelui principiu numit de S. Freud: „principiul realităţii".

Deşi conducător, Eul serveşte deopotrivă Sinelui şi Realităţii, el fiind cel care mediază sau stopează compromisurile între nevoi dar şi între, acestea şi eventuale conflicte, care apar în procesul satisfacerii nevoilor.

Eul, conducător raţional, este cel care te face să păstrezi o slujbă care nu-ţi place, să tolerezi o persoană care îţi este antipatică ş. a.

Controlul şi funcţia de amânare, ca mecanisme ale Eului, trebuie continuu exersate, altfel impulsurile Sinelui ar domina şi ar învinge Eul raţional. Conform cu teoria lui S. Freud,_, pentru aceasta există mecanismele de apărare ale Eului-

Eul, prins la mijloc, presat de forţele aflate în opoziţie: Şinele - Realitatea, Şinele - Supraeul, rezistă, în virtutea mecanismelor de,apărare care-şi îndeplinesc rolul.

Henri Ey (1983) atunci când se referă la autoconstrucţia Eului, se referă de fapt la relaţia dintre Eu şi conştiinţă, conştiinţă care la Freud era moralitatea internă.

Supraeul nu urmăreşte nici. plăcerea ca Şinele nici atingerea scopurilor reale ca Eul, ci tinde numai spre atingerea perfecţiunii morale. în termenii intensităţii şi iraţiunii lui pune accent pe supunere spre deosebire de Sine care caută satisfacţia, dar, ca şi Şinele nu admite compromisuri în ceea ce priveşte nevoile sale.

29

Numai în maniera descrisă mai sus putem accŞnonflicml continuu din interiorul perso-naUSlogul englez Donald' Bannister, (1966^ descri" umiă a lui Freud ca un câmp> de i,mtă ca o pivniţă întunecata in care o virgina Seral (Su^aeul) si o maimuţă obsedata^de sex YSinelel sunt întotdeauna angajate intr-un duel (Şinele) sun.arbitrată de un funcţio-ZT^TZ^Zrvos (Eul). Metafora«*o-^uf est^ntrucâtva dură deoarece lucrurile nu^^«£S" «^ Ev, nu poate fi sesSlîn msîsi natura sa decât printr-o analiza SurSâ a oianizării sale, care nu doar u afirmarealitatea, ci o şi expliciteaza. T^ibniz si

Argumentele filosofice, pornind de^* ^>™ ^ Kant si care susţin transcendenţa Eului, ca stmcturâ SUicâ a individualizării^'construcţie integrativă, susţin autonomia Eului ca o Ste pul în aceste condiţii Eul ar fi redus asssSi -«*

d-

cris dv^

ii%

c:nras

enu

ţn

sa, astfel că Eul şi caracterul sau evidenţiază „un

m1ndc?r cae!^ai îndepărtate vremi Marc^

demonulsâu trăieşte în armonie cu universul, căciatât ordinea universală cât şi ordinea personala

fiS Şi manifestări ale unui principiuS^oL. Omul face dovada puteru şaletSrTIe titică, de judecată ^^disc^an.

îT^Wând că în această corelaţie Eul şi nuSSr axa partea conducătoare. O dată ce Eu!

30

şi-a dobândit forma internă, această formă rămâne inalterabilă şi imperturbabilă".

Depăşind aceste poziţii trebuie afirmat că Eul se construieşte pe o cale proprie, care este simultan contradictorie şi conformă cu ceea ce de fapt este el, implicând armonia datului (ereditatea, temperamentul, biotipologia) cu dobânditul (autocon-strucţia şi organizarea originală a persoanei).

în concepţia lui J. P. Sartre (1960) „omul este o fiinţă creatoare de sens care se poate autodeter-mina.... el sd caracterizează mai cii seamă prin depăşirea unei situaţii, prin ceea ce reuşeşte să facă din ce s-a făcut din el".

H. Ey subliniază că Eul este, are o natură care prin problematica sa se ridică în şi prin cunoaşterea de sine/ift conştiinţa de sine, şi mai apreciază că, această construcţie nu este o speculaţie, pentru că îşi află rădăcinile în praxis-ul existdnţei.

2.2. Elaborarea Eului

Eul se construieşte în permanenţă în opoziţie cu el însuşi şi, însăşi existenţa sa este determinată de o astfel de mişcare.

Majoritatea teoriilor personalităţii au atins şi problematica Eului, după modalităţile de tratare ele pot fi împărţite în:

-teorii reducţioniste ale complexităţii Eului, privind personalitatea ca un fel de homunculus elementar, un mozaic de caractere, dispoziţii, idio-sincrazii, senzaţii cenestezice, ce o fac dependentă de impresii.

Ideea centrală a acestor teorii fiind aceea conform căreia totul este dat sau primit în personalitate

31

f ■■ ■'

j iar personalitatea nu este decât o colecţie de proprietăţi sau un reflex al mediului;

- teorii genetice care pun accentul pe mişcarea evolutivi şi pe organizarea Eului, persoana se confundă cu istoria sa, ideea este acceptată, condiţia fiind aceea a deschiderii dezvoltării Eului c«*lrc o \,,iu :.,<.: ^i,acnţă, a sa, iar nu prin închiderea în sine, în inconştienţa relaţiilor sale;

- teorii dinamice care pun accentul pe structura globală a procesului de individualizare şi funcţionare a Eului.

Teza de bază a acestor teorii este aceea că perso-nalitatea constituie psihicul ca atare, în totalitatea lui, persoana riscând în acest caz să-şi piardă originalitatea sau fizionomia în generalitatea organizării psihice;

- teorii personaliste care fac o descriere a persoanei în termeni de umanism, existenţialism şietică. Aceste teorii descriu Eul ca fîind-ul existenţei,fapt ce nu poate fi contestat dar nu trebuie extinsdincolo de Eu la nivelul tuturor structurilorpersonalităţii. ,

Eul, autoconstrucţia sa este legată de percepţia lumii din afară, adică aceea a normelor şi legilor sociale, după care el se conduce.

Ca entitate, Eul porneşte dinspre lumea din afară înspre cea ţlinăuntru şi începe după opinia lui N. Mărgineanu a fi subconştient şi continuă cu a fi conştient, prin raportarea la ceea ce se numeşte percepţia realului.

Cât şi cum se dozează, la nivelul funcţionării şi organizării Eului ceea ce reprezintă conştientul, subconştientul şi inconştientul rămâne dependent de inserţiile de tip extern şi de autoevaluările

32 ' •■■':. :;

fiecărei persoane în parte. în figura 1 sunt reprezentate grafic relaţiile Eului cu Şinele şi Supraeul.

Pulsiuni înnăscute sexualesau agresive

Dorinţe refulate

Conştiinţa morală (interiorizarea forţelor represive ale familiei si societăţii)

PulsiunePrincipiul plăcerii Ajustarea la N

realitate I' Rezulvarea 1 />-. o* conflictelor 'f^~\ Z, intre dorinţe 1 Jk compatibile J |

Pulsiuni deapărare ale

Eului

▼ Conflictul dintre Eu si SUPRAEU emoţii cenzurate

Percepţie

^ f Principiul realităţii Actiune

REALIAŢEA EXTERIOARA j

Figura 1. Schema dinamică de funcţionare a personalităţii.

A sublinia dominanţa acestor instanţe, pe baza considerentelor de tip temporal sau cantitativ, ar constitui o recădere în reducţionismele promovate în decursul elaborării unor teorii în psihologie.

33

Predominant, Eul este conştient, în virtutea relaţiilor sale cu sistemul cognitiv, care, reflectă lumea din afară, procesele de prelucrare a informaţiilor.

Eul, după cum se vede, se instituie ca principal nivel al vieţii psihice, el apare ca un mediator între Sine şi Supraeu. Prin poziţie şi funcţiune Eul se bucură de:

- valorizare cu privire la rolul său în viaţa psihică;- redimensionarea celor trei instanţe, ca forţe

participante la dinamica vieţii psihice, îi conferă Eului un rol major în apărarea contră pulsiunilor şi dorinţelor refulate;

- instituirea Eului ca apărător împotriva emoţiilor, pulsiunilor de ordin sexual şi a celor agresive.

Sintetizând ceea ce s-a publicat despre Eu, M. Zlate (1997), metodologic face uz de cele două perspective amintite: sincronia şi diacronia, de asemenea, prezintă concepţiile ce au caracterizat diferitele etape ce s-au conturat de-a lungul anilor.

Prima etapă - până la 1900 - este reprezentată de Henri Bergson, care a practicat o psihologie filosofică şi de William James.

Ambii au interpretat Eul prin prisma stărilor de conştiinţă şi a părţilor constitutive ale acestuia.

Henri Bergson (1925) porneşte de la premisa existenţei a două forme de multiplicitate a stărilor de conştiinţă: numerică şi calitativă, a două aprecieri distincte ale duratei: omogenă şi eterogenă, a două aspecte ale vieţii conştiente: unul cu elemente foarte bine definite, altul în care succesiunea implică fuziune şi organizare, toate acestea constituie Eul fundamental, profund.

34;

Faptul că omul trăieşte în interacţiune cu ceilalţi semeni, că foloseşte simboluri şi instrumente pentru comunicare, face ca stările de conştiinţă să se multiplice, să. se transforme în lucruri sau în obiecte, detaşandu-se, separându-se formând un Eu secundar a Cărui existenţă are momente diferite şi care se exprimă în cuvinte, acesta este Eul social.

Pentru anUfi acuzat de crearea unui „imperiu într-un alt imperiu" Henri Bergson spune că Eurile, viaţa interioară cu momentele sale distincte sunt caracterizate, generate de-exigenţele vieţii sociale.

Stările interne pot fi denumite, de exemplu: confuzie, claritate, coerenţă etc. exteriorizate, obiectivate şi antrenate în cursurile specifice ale vieţii sociale.

William James este cel care face distincţia dintre Eu, ca obiect al cunoaşterii, şi Eu, ca subiect cunoscător.

în sens larg prin Eu sunt desemnate recunoaşterile apartenenţei, nu numai privitor la corp şi facultăţile psihice ci şi la elemente1 de cunoaştere legate de îmbrăcăminte, familie, prieteni, opere de artă care trezesc trăiri, emoţii, stări de conştiinţă.

în schema Bului se regăsesc ca elemente integrante: Eul material, social, spiritual, senti-mentele şi emoţiile provocate de Eu sau conştiinţa valorii sale - mulţumire, nemulţumire, orgoliu, sufî-cienţă, amor propriu, modestie, umilinţă etc, actele prin care Eul tinde să se afirme şi să se apere, nu altele decât instinctele de conservare, expansiune ş.a.

A doua etapă, 1900-1940, psihanalitică şi inter-acţionistă, are ca reprezentanţi pe Sigmund Freud şi Georg'e Herbert Mead, există contradicţii dar şi

35

elemente de complementaritate în poziţiile exprimate în cadrul acestei etape.

Sigmund Freud, aşa cum remarca Henri Ey aînţeles că sensul existenţei umane ponstă în însăşi

< autoconstrucţia Eului prin ancorarea în conştientşi abolirea inconştientului, dar, acest lucru a rămas

doar literă moartă.Ca rejectare a behaviorismului mecanicist au apărut o

serie de lucrări, care s-au centrat pe problematica Eului, conştiinţei şi spiritului.

G. H. Mead, ca reprezentant al behaviorismului social, s-a orientat spre analiza unor fenomene psihice interpretate nu ca substanţe, ci ca funcţii psihice ce se nasc în procesele sociale prin asumarea şi jucărea rolurilor de către persoană, în comunicarea interpersonală şi de grup.

Contribuţiile majore ale operei lui G. H Mead sunt:

- susţinerea cu tărie a originii sociale a Euluiacesta neexistând de la naştere, ci constituindu-sepe parcursul vieţii, progresiv, 'm' experienţa şiactivitatea socială. «*\

Eul, după cum afirmă Mead, se naşte din „reciprocitatea perspectivelor" dintre Eu şi Altul Eu şi Mine, Eu şi societate (Altul generalizat). Perso'ana preia şi interiorizează din societate modele, scheme convenţii iar în urma asumării şi jucării rolurilor â perceperii experienţelor şi atitudinilor altora 'le transformă în experienţe şi atitudini proprii.

Adoptând această poziţie, psihologic are loc eliberarea de individualism, se înlocuieşte conştiinţa închisă cu cea deschisă, orientată spre sine şi spre alţii dar şi spre experienţă socială. '

36 '••'■ I ■ ■

Dintre mecanismele psihologice prin care se construieşte Eul, cel mai important este comunicarea, cu ajutorul ei individul intră în relaţii cu ceilalţi semeni, gesturile simbolice se transformă în limbaj. O dată cu experienţa socială sunt preluate atitudinile şi valorile sociale.

Deşi a subliniat rolul comunicării ca instrument în formarea Eului, a gândirii, a acţiunii reflexive ca fundament al Eului, nu trebuie pierdut din vedere, după opinia lui M. Zlate faptul că, neglijarea aspectelor motivaţionale de personalitate nu este în măsură să ofere o imagine completă asupra Eului.

2.3. Proprietăţi ale Eului

Conturarea proprietăţilor Eului: de a fi obiect pentru el însuşi, fapt care îl diferenţiază de alte obiecte şi corpuri; de a fi relaţional, în sensul că nu există decât în relaţie cu ceilalţi membri ai grupului cu care intră în interacţiune; de a fi un ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalţi membri ai societăţii; de a fi unic, chiar dacă interiorizează experienţa comunităţii care este aceeaşi pentru toţi - el nu este incompatibil de a avea propria sa individualitate, modelul său unic (G. H. Mead), deoarece fiecare Eu reflectă un aspect, o latură din realitate, ce pot fi diferite de cele reflectate de un alt individ.

Cu alte cuvinte, originea socială a Eului, constituţia şi structura comună a Eului nu exclud variaţiile şi diferenţele, nu interzice individualitatea distinctă a fiecărui Eu. Aceste proprietăţi sunt în măsură să precizeze mai bine natura şi specificul Eului în raport cu alte formaţiuni psihice.

37

2.4. Mine, Eu, Sine - distincţii

Minele, după Mead, este fiinţa biologică a omului, ansamblul de atitudini bine organizat şi structurat în individ, ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci atitudinile altora pe care ni le asumăm noi înşine. Eul este reacţia organismului (a Minelui) la atitudinile altora.

Minele este un personaj convenţional, care există întotdeauna şi permite individului să intre în experienţa altora. Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale, prin care se aduc modificări atât Minelui cât şi societăţii.

Minele şi Eul constituie împreună Şinele, rolul activ revine Eului, care duce la schimbarea concomitentă a Sinelui şi mediului social, dar şi la degradarea acestora.

Conceptul de Eu total. Un asemenea Eu se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte individul, cu situaţia în care se găseşte el, cu ansamblul relaţiilor pe care le întreţine şi le traversează.

Dacă procesele sociale sunt unitare atunci şi Eul va fi unitar, dacă, dimpotrivă, procesele sociale sunt dezorganizate, disociate, atunci şi Eul va fi disociat, dedublat. Structura Eului reflectă structura societăţii, a grupului.

A treia etapă - 1940-1980.— este reprezentată de ceea ce s-a numit psihologia Eului şi psihologia umanistă.

Deplasarea centrului de greutate de pe Sine pe Eu apare ca o necesitate a exclusivismului tratării celui dintâi. Fondatorii psihologiei Eului pot fi consideraţi H. Hartman, R. M. Lowenstein, E. Kris ş.a.

38

Ana Freudj considerată ca autor post-freudian, este de acord că Eul şi conştientul trebuie să se bucure de o atenţie mai mare, şi-î combate pe S. Freud cu privire la exagerarea influenţei sexualităţii în prima copilărie şi neglijarea sa în adolescenţă.

în cadrul acestei orientări, psihologia Eului dispune de o independenţă şi autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale personalităţii, dar şi cu mediul înconjurător.

Eul este autonom atât prin originea sa cât şiprin funcţionare, adică prin felul curii îşi utilizeazăenergia de care dispune. Originea '■ Eului, dupăautorii sus menţionaţi, este înnăscută ca şi aSinelui, dar, Eul se va diferenţia treptat de acestadin urmă. .

într-o primă fază, pulsiunile specifice Sinelui sunt amestecate cu cele ale Eului, ulterior prin învăţare, percepere, memorizare, gândire, acţiune şi prin formarea mecanismelor de apărare şi a unor automatisme E!ul va ajunge la autonomie, mai întâi primară şi apoi secundară, ambele capabile să ajute la o adaptare mai raţională la mediu. Energia de care dispune Eul este alta decât cea specifică sexualităţii şi "agresivităţii.

Cei care acceptă că Eul ocupă locul central în dezvoltarea personalităţii pun accent pe existenţa unui continuiirn ierarhic de forţe şi structuri prezente la toate nivelurile psihicului.

La S. Freud forţele iraţionale determinau voinţa şi limitau funcţionarea Eului, la psihologii Eului, voinţa şi energia libidinală „desexualizată" alimentează Eul pentru ca acesta să poată funcţiona normal

39

Eul mai este văzut ca forţă centrală în cadrul personalităţii, acest lucru aduce cu sine critica lui G. W. Allport (1960) care aminteşte de crearea unei „personalităţi în personalitate'' de acel homunculus care tiage sforile. Problema complicată nu este cea cu trasul sforilor ci a integrării Eului în structurile de personalitate.

Erik Erikson (1979) introduce conceptele de ego ideii ti ty şi ego quaiitie», pnmul pune accent pe identitatea de sine iar al doilea pe calităţile ce-i permit omului să se opună şi să triumfe asupra hazardului, să depăşească uşor crizele sociale şi să-şi dezvolte personalitatea.

Crua centrală a întregii dezvoltări o constituie conflictul între identitate şi confuzia de rol, care apare în adolescenţă. Erikson subliniază rolul dezvoltării pe tot parcursul existenţei omului.

Stadiile psjhosexuale ale lui S. Freud vor fi înlocuite de E. Erikson cu stadiile psihosociale, iar anii copilăriei atât de importanţi la Freud îşi vor pierde valoarea la Erikson.

Psihologia Eului totuşi este într-un fel tributară şi complementară orientării psihanalitice prin adoptarea şi modificarea unor idei originale ale lui S. Freud.

Revizuirea făcută, după cum remarca Erich Fromm, este una a spiritului mişcării psihanalitice şi nu a conceptelor sale.

O revizuire severă a sistemului freudian, o scotare din „criză a psihanalizei" ar fi constat tocmai în coborârea adâncă în structurile inconştientului, în sondarea fenomenelor patologice pe care le produce societatea cibernetizată, care, au luat locul impulsurilor sexuale de care vorbea S. Freud.

40 ? '

I

Conformismul faţă de „psihologia Eului" i-a determinat pe unii analişti s-o taxeze ca reprezentând „un regres în raport cu esenţa psihanalizei".

Lucrurile stau aşa dacă se raportează psihologia Eului la psihanaliză dar dacă o raportăm la problematica generală a Eului trebuie subliniată unitatea, coerenţa şi continuitatea Eului, de asemenea şi funcţiile adaptative ale acestuia.

Psihologia umanistă prin fondatorul ei Abraham Maslow (1970) este considerată a treia forţă în psihologie după psihanaliză şi behaviorism.

Locul şi rolul Eului în structura personalităţii reprezintă problema centrală a noii orientări. De data aceasta sub lupa specialistului cade Eul omului normal, care trăieşte într-un mediu social, obligat să facă faţă unei multitudini de relaţii sociale.

Eforturile societăţii şi individului se îndreaptă spre ajungerea la Euri superioare, la personalităţi pe măsură şi la modalităţi existenţiale care să acopere ameliorarea situaţiei persoanei.

Eul autoactualizat ajunge la realizarea de sine, dar pentru aceasta el trebuie să trăiască „o experienţă de vârf - exprimabilă prin valoarea perfecţiunii, succesului, împlinirii, calmului, liniştii interioare în care teama, anxietatea, frustrările şi insatisfacţiile nu-şi au locul şi unde se pot instala satisfacţia şi mulţumirea

Eul autoactualizat al lui A. Maslow şi Eul autentic - real, netrucat, nedisimulat, nemascat al lui C. Rogers pot fi realizabile în anumite condiţii, nu altele decât ale Eu-societăţii, care promovează Eul şi valorile pe care acesta le creează.

41

Pe linia psihologiei umaniste se înscriu autori I români ca: E. Pamfil, D. Ogodescu, V. Pavelcu, 1 T. Rudicăş.a.

A patra etapă începe cu 1980 - este denumită psihosocială, se caracterizează prir),tr-o expansiune I remarcabilă a problemelor Eului în perimetrul ! preocupărilor ştiinţifice.

Eul este redescoperit de psihologia socială, care de la G. H. Mead intrase într-un con de umbră. Redescoperirea a fost dictată de anumite necesităţi:

- a interpretării situaţionale şi ihterrelaţionale aEului raportat la viaţa şi relaţiile colective aleoamenilor şi nu doar la componentele interioare alevieţii psihice;

-a deplasării centrului de greutate spre implicaţiile practice ce vizează direct viaţa şi existenţa concretă a oamenilor;

- a ieşirii psihologiei din propria matcă şiraportarea la alte domenii de cercetare.

Odată cu redescoperirea Eului de psihologia socială, ia amploare problematica Eului şi în alte domenii ale psihologiei, în psihologia patologică, de exemplu, Eul este conectat cu fenomene cum sunt: anxietatea, stresul, depresia, obsesiile, fobiile ş.a. Iar psihologia vârstelor, etologică şi comparată încep şi ele să aibă preocupări legate de Eu.

Erich Fromm accentuează rolul important al forţelor psihologice, în centrul cărora se situează „caracterul social" pentru că, spune autorul, acesta interiorizează necesităţile externe, antrenează energia umană în rezolvarea problemelor, mediază acţiunea condiţiilor sociale asupra unor fenomene ideologice, însăşi cultura şi ideologiile îşi au originea în social, determină gândirea, sentimentele, modul de acţiune al oamenilor.

42

După opinia lui N. Mărgineanu Eul apare ca rezultat al organizării vieţii sufleteşti».ca o sinteză a pornirilor ereditare, conduse de prinpipiul plăcerii, şi a normelor morale, dirijate de principiul realităţii. Fiind predominant conştient, Eul este logic, exprimă unitatea dintre motivaţii şi aspiraţii.

în virtutea relaţiilor sale cu sistemul cognitiv, care reflectă realitatea obiectivă, procesele intelectuale sunt aşezate în ordine, atât temporal cât şi spaţial, ordinda este dată de puterea de sinteză a Eului.

„Eul este, în slujba a trei stăpârii, şi în consecinţă este ameninţat de trei părţi: lumea externă, pornirile libidinale din Sine şi severitatea Supra-Eului" (N. Mărgineanu, 1973).

I. Mânzat, (2000) remarca faptul că omul nu-şi cunoaşte Şinele şi nu este încurajat şi nici interesat spre autocunoaştere. El munceşte în grup şi nu este aproape de loc singur. Când ajunge acasă fuge de singurătate care ar fi o condiţie de cunoaştere a Sinelui.

43

CAPITOLUL 3

Probleme controversate în psihologie

3.1. Controverse privind Eul şi relaţia sa cu alte concepte

De criza psihologiei se vorbeşte încă din anul 1927 şi până în prezent. Ce anume a declanşat o asemenea dezbatere?

Este vorba aici de multitudinea părerilor contradictorii cu privire la Eu, la Sine dar şi la alte domenii din psihologie „în loc de unitate întâlnim diversitate, în loc de convergenţă, apar puncte de vedere divergente, în loc de armonizarea ideilor, asistăm la absolutizarea sau unilateralizarea lor" (M. Zlate, 1997).1

Jean Piaget în lucrarea Iluziile şi înţelepciunea filosofiei (1968) lansa „un strigăt de alarmă pentru apărarea poziţiei psihologiei autentic ştiinţifice", după acest semnal se mai aude cel al lui G. Westland, prin critica severă a unor aspecte ce ţin de psihologia de laborator, de cea statistico-matematică, de publicaţiile de psihologie, de profesia de psiholog, de etica psihologilor.

Psihologia hu este numai un domeniu al cunoaşterii ci şi a profesie, de aceea ca ştiinţă trebuie să respecte cerinţele cercetării funda-mentale.

Societatea Britanică de Psihologie, de exemplu, a stabilit pentru corpul profesional britanic normele de conduită etică ale psihologilor şi domeniile de bază ale cercetării fundamentale.

Scopul cercetării în psihologie este reprezentat de progresul cunoaşterii, neavănd ca preocupare

44

modificarea comportamentului uman ci înţelegerea acestuia.

Vocile care susţin virtuţile pozitive ale psihologiei, rolul său major în viaţa socială, impli-cr-res sa directă în rezolvarea dificilelor probleme sccioumane sunt autorizate şi se sprijină tocmai pe argumentele psihologiei ştiinţifice, ale cărei poziţii trebuie apărate de psihologi.

Profesia de psiholog este implicată în industrie» armată, poliţie, siguranţa transporturilor, selecţie profesională, pregătirea profesională, în elaborarea testelor de aptitudini specifice pentru ocuparea unui post de lucru, elaborarea fişei postului, evaluarea performanţelor obţinute de angajaţi, managementul resurselor umane, sănătatea muncii - legată de problema stresului ocupaţional, în psihoterapie, în consilierea şcolară şi profesională, în cercetare, în clinică şi alte domenii.

G. Allport (1981, p. 58) sublinia următoarele: ... „datorită lipsei unei ştiinţe adecvate a personalităţii, oamenii au fost totdeauna o bună pradă pentru ghicitori, numerologi, chiromanţi, frenologi, astrologi şi alţi experţi dubioşi care au o schemă prefabricată pentru a vă spune ce sunteţi sau cum se va comporta viitorul dumneavoastră angajat. Şarlatania şi superstiţia înfloresc ...., şi mai departe ...sâmburele de,adevăr care zace în unele, deşi nu în toate schemele populare de citire a caracterului poate fi cu timpul eliberat printr-o abordare ştiinţifică".

Cu argumentul „pro domo" trebuie remarcat că locul şi rolul psihologiei şi prin consecinţă al psihologului se, situează la nivelul unor nevoi de cunoaştere presante.

45

Este recunoscut faptul că uri psiholog este obligat să efectueze iar şi iar verificări exterioare asupra trăiniciei interpretării sale. Deci, discuţiile despre criza psihologiei sunt dictate de necesitatea implicării psihologiei în viaţa socioumană, de diversificarea ramurilor psihologiei. în prezent sunt catalogate peste 40 de ramuri ale psihologiei.

Momentele de căutare, de reevaluare, de comutare a interesului spre noi domenii sunt mai dramatice (V. Pavelcu, Drama psihologiei, 1972) dar în nici un caz nu pot ştirbi aportul psihologiei la progresul social şi uman (M. Zlate, 1988).

Trecând peste elementele de ^rdin diacronic, enunţate anterior trebuie subliniat că problematica Eurilor şi Eului va avea ca finalitate surprinderea locului şi rolului Eului în structura personalităţii.

Conceptul de personalitate implică atât existenţa omenească sub raport substanţial şi spiritual, cât şi întreg ansamblul de valori acumulate istoric de omenire, însuşite de om, realizate în prezent şi proiectate în viitor (P. Popescu Neveanu, 1978).

Ca sistem biologic, psihologic, sociologic şi cultural, personalitatea se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii încă din primele etape ale dezvoltării individului în societate, de aceea termenul de personalitate are profunde rădăcini în istoria vieţii şi culturii unui popor, fapt pentru care se va raporta la contextul concret şi specific al vieţii sociale prin participarea la acţiunea socială.

Acţiunea este socială în măsura în care, datorită semnificaţiei subiective pe care i-o acordă persoana, ia în considerare comportamentul celorlalţi şi, în consecinţă, are o desfăşurare orientată (conform cu Max Weber, 1949).

46

X Corespunzător acestui fapt, omul, ca actor so-'"•' cial cu personalitatea sa poate fi înţeles şi inter-v; pretat la nivelul a trei tipuri de caracteristici:

-- general-Umane, proprii tuturor indivizilor; ^ caracteristici particulare, proprii anumitor categorii profesionale sau grupuri;

-r caracteristici individuale ce definesc omul ca entitate irepetabilă, unică, originală.

3.2. Controverse legate de Eu şi de Sine

Alături de conceptele consacrate:, individ, individualitate, persoană, personaj, în înţelegerea şiexplicarea personalităţii a fost introdus conceptulcentral-Eu. \

piversitatea definiţiilor date Eului este atât de mar£, încât, C. E. Moustakas spunea: „este mai uşor să simţi Eul decât să-1 defineşti".

M. Zlate (1997) face o succinta prezentare a acestor definirii, după cum urmează:J

„Eul este un luptător pentru scopuri...Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeauna diferită de gândirea imediat anterioară" (W. James, 1980), „Eul rămâne veşnic simţire subiectivă...Eul este simţire comună tuturor oamenilor, dar în limitele conştiinţei individuale, căci el este un fapt de conştiinţă, trăit şi actual" (C. Rădulescu-Motru, 1927"), „Eul este entitate unieă, personaj ascuns privirii din afară, agent al acţiunilor noastre originale şi libere" (V. Pavelcu, 1946), „Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi, regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii, un fel de nucleu al ; fiinţei noastre" |G. W. Allport, 1981), „Eul este forma supremă a fimţei noastre conştiente...conştiinţa

47

reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei...forma problematică a fiinţei noastre conştiente" (H, Ey, 1963), „Eul este o combinaţie de conştiinţă şi de alegeri" (J. T. F. Bugental, 1965), „Eul este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii: spre ceea ce noi dorim pentru noi înşine, spre ceea ce noi credem că datorăm altora şi lumii în general, spre expresia noastră personală şi spre capacitatea de a ne autorealiza şi autoevalua" (Charlotte Buhler, 1967), „Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori" (P. P. Neveanu, 1978), „Eul este individualitate conştientă de sine şi afirmată...sediul ansamblului de motivaţii, percepţii, a conştiinţei şi acţiunilor, care condiţionează adaptarea la mediu... nu este o entitate fizică, ci un produs" (Norbert Sillamy, 1980), „Eul desemnează sediul conştiinţei, persoana" (Madeleine Grawitz, 1983), „Eul este obiect al propriei sale cunoaşteri şi evaluări... reglator al memoriei şi al biografiei personale" (D. K. Lapsley, S. M. Quintana, 1985), „Eul este centrarea psihică a insului, nucleari^area psihică a acestuia autoreflectarea sa în propria-i conştiinţă" (Ion Alexandrescu, 1988).

Ca şi în definirea personalităţii, unde s-a simţit nevoia, unor „criterii" şi în definirea Eului sunt prezente câteva criterii:

- locul şi rolul Eului în structura personalităţii;- proprietăţile Eului;- componenţa şi structura lui psihică.în ceea ce priveşte primele două criterii există o

oarecare unanimitate, relevându-se că Eul este

48 ■.'-.,!■ ■ ■!

nucleul central al personalităţii, unitatea şi stabilitatea lui.

în privinţa ultimului criteriu se nasc contradicţii dictate de interogaţia dacă Eul este simţire sau gândire? Emoţie sau reflexie?

Din poziţiile adoptate pe parcursul diferitelor etape în înţelegerea şi explicarea Eului se desprinde concluzia că Eul este fapt de conştiinţă (H. Ey) dar nu orice fel de conştiinţă, ci una reflexivă, însoţită de gândire.

C. Rădulescu-Motru (1923) spune că „Eul ieşit din conştiinţa intuiţiei clare ne va da persoana energetică, a profesionistului de vocaţie" în timp ce Eul simţire dă structura mistică a omului primitiv, care este un polip lipsit de vertebre.

Gândirea,' reflexivitatea, intenţionalitatea ca procese prin care omul ajunge la conştiinţa de sine sunt elemente primordiale ale Eului, şi mai mult, fac trecerea, înţelegerea şi explicarea de la Eu ca obiect la cel de subiect al cunoaşterii.

Muzafer Sherif (1968) definea Eul ca fiind „o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a individului, constând din atitudini intercalate pe care individul le-a dobândit în raport cu propriul corp şi părţile sale, cu capacităţile sale, cu obiectele, cu persoanele, familia, grupurile, valorile sociale, scopurile şi instituţiile care definesc şi reglementează modul său de relaţionare cu ele în situaţii şi activităţi concrete".

Conceput ca organizator al cunoaşterii dar şi reglator al conduitei este necesar, ca pe lângă elementele menţionate, Eul să mai dispună şi de o puternică bază afectiv-motivaţională, altfel caracteristicile legate de simţire şi de orientarea spre realizarea scopurilor rămân pure abstracţiuni.

49

Ca organizator ăl cunoaşterii Eul poate fi definit prin următoarele caracteristici:

- Eul este o structură de cunoaştere;- conţinutul structurii variază de la o persoană

la alta;-Eul dispune de faţete difuze: publice, personale,

colective;- Eul este un factor al perspectivei afective.Ca reglator al conduitei, Eul este implicat în fixarea

scopurilor, pregătirea cognitivă pentru acţiune, în prelucrarea informaţiilor, reglarea afectelor, motivaţiei, în percepţia socială, alegerea situaţiei şi a partenerului.

Interogaţia care persistă în problematica Eului este aceea faţă de natura psihică a Eului, majoritatea teoriilor psihologice par să implice „un gen de om model" (D. Bannister, 1973) - o idee despre ceea ce este omul în esenţa sa.

în psihologie, s-a impus din ce în ce mai mult teoria constructelor personale. Postulatul fundamental al teoriei lui Kelly (1955) este că „procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul cum ea anticipează evenimentele", de aceea comportamentul este considerat mai mult anticipativ decât reactiv, el spune că „fiecare persoană în parte îşi formulează în mod propriu, concepte prin care vede lumea evenimentelor".

Interpretarea lui G. Kelly asupra persoanei este apreciată ca fiiiid originală, există asemănări cu teorii mai vechi, de exemplu centrarea pe conştient sau inconştient, sau pe forţele motivaţiei ce susţin individul.

Conform teoriei lui Kelly toţi oamenii sunt capabili să menţină interpretări cognitive despre

50

propriul mod de viaţă în funcţie de care să creeze un model, la baza acestuia stă faptul că persoanele fac anticipări despre anumite aspecte, despre alţi oameni, despre sine şi folosesc aceste anticipări ca un sistem de ghidare în acţiunile pe care le întreprind. Kelly scria că: „omul se raportează la lume prin modele transparente ale unor tipare pe care şi le creează şi apoi le compară cu realităţile din care este compusă lumea".

Metaforic vorbind este ca şi cum fiecare modei— ar semăna cu nişte ochelari cu tente diferite, în aşa fel încât fiecare persoană poate \ vedea o scenă identică dar o percepe diferit în funcţie de structura şi predispoziţia fiecăruia.

Construdtul este un concept bipolar, un mod de a categorisi similarităţile şi diferenţele pe care le percepe o persoană în mediul său înconjurător.

Interpretarea unei situaţii se face prin prisma acestor bipolarităţi, de exemplu: bun-rău, amabil-nepoliticos, cum sunt-cum aş vrea să fiu.

Aceste Constructe sunt organizate într-o reţea complexă, ierarhică şi fiecare persoană dispune de un sistem propriu astfel că: cu cât o persoană dispune de un asemenea sistem realizat din mai multe reţele de constructe, cu atât interpretarea sa, va fi mai realistă iar adaptarea Ia mediul înconjurător mai flexibilă.

Constructele sunt instrumente de previziune care operează cu particularizări, discriminări, generalizări ş.a.

Comparativ cu sistemul (piramidă) conceptelor, care este aproximativ acelaşi la diferite persoane, sistemul constructelor se diferenţiază de la o persoană la alta.

51

Kelly a pornit de la convingerea că nici un eveniment sau experienţă nu pot fi reproduse exact la fel a doua oară, el nu face, totuşi, referire la pobiDilitatea unor predlcţii cu ptivirfe Ja evenimente din viitor pe considerentul că evenimentele din viitor nu pot fi duplicate ale evenimentelor din trecut, cu siguranţă temele din trecut vor apărea din nou în viitor.

Relaţia pe care o stabileşte M. Zlate (1997) între Eu şi constructe este de următoarea factură: Eul este un construct sintetic, personal care izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional.

Cu ajutorul unui asemenea construct, Eul, persoana se conceptualizează pe şine însăşi, se evaluează şi îşi anticipează comportamentul, prin aceasta este vizat nu numai produsul ci şi procesul, pe parcursul căruia el se obţine, se scot în evidenţă sintezele, implicările şi integrările succesive ale diferitelor cpmponente ale vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine, adică până la Eu.

3.3. Conştiinţa şi Eul

Teoriile care au negat sau au îmbrăţişat existenţa conştiinţei s-au îmbogăţit cu cele care adoptă o poziţie intermediară conform căreia conştiinţa s-ar reduce la „funcţia de vigilenţă", acest punct de vedere este al neuropsihologiei.

Henri Ey, (1983) cel care a consacrat un amplu studiu asupra conştiinţei, consideră că definirea conştiinţei se face în termenii ce o leagă de forma de activitate fundamentală a psihismului, ca organizatoare a experienţei actuale, ca integratoare, în

52

-> * ordinea spaţio-temporală a celor trei componente"ale psihismului: evenimentul trăit, forma perceptivăşi reprezentativă, trăitul actual (Eu - aici şi acum).

Separarea Eului de conştiinţă, după opinia lui, M Zlate, ar fi păgubitoare pentru înţelegerea relaţiei- dmtre ele, mai bună ar fi poziţia conform căreia s-ar

considera că Eul şi conştiinţa sunt distincte, dar"complementare totuşi, deoarece au o existenţă pe

' lot parcursul vieţii conştiente a individului.In ordine explicativă conştiinţa bazală, elementară,

după E. Pamfil şi D. Ogodescu, reprezintă ^sensul neurobiologic, acela de funcţie integrativă a ^scoarţei cerebrale, din această cauză nu o putem , .considera specific umană deoarece ea funcţionează î-şi la animale. Prin ea se realizează actul de integrare ^"elementară a informaţiilor recoltate din mediu şi are }"câ finalitate, adaptarea imediată.

Conştiinţa bazală, pentru că nu posedă dimen-." siunile trecutului şi viitorului, nu se poate raporta nici la trăirea conştientă a prezentului.

Spre deosebire de conştiinţa bazală, neuro-bio-logică, cea individuală este în contact cu reali-tatea socială şi reprezintă integrarea tuturor datelor inte-rindividuale, funcţionând ca o conştiinţă socială -participativă, solidară, cu funcţie de integrare în comunitate.

O altă separare a Eului, de data aceasta de per-soană-personalitate, îşi are originea în interogaţia 4acă Eul este anterior sau posterior personalităţii. .;' Autori ca P. Janet, J. Piaget, H. Wallon, în temeiul studiilor despre evoluţia ontogenetică a copilului, au afirmat că: „Eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţiei psihice"

53

Eul şi personalitatea sunt într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi extrage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice (M. Zlate).

Personalitatea se caracterizează în ordinea apartenenţei şi participării prin cadrele sale general umane: . - apartenenţa la speţa umană a persoanei;

- calitatea de fiinţă umană;- calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi

orientare după valori;- potenţialul creativităţii.N. Mărgineanu (1973, p. 126) întrebându-se: care sunt

cauzele pentru care conştiinţa apare? Răspunde: una dintre cauze este legată de complexitatea la care a ajuns sufletul uman iar alta se referă la mediul social în care acest suflet s-a dezvoltat.

Cauzele sociale trebuie căutate în apariţia individului, pe care societatea o aduce, precum şi în numele şi statutul social, pe care ea îl impune fiecărei persoane. înainte de a fi conştient de sine însuşi, copilul este conştient de numele său, pe care îl întrebuinţează la persoana întâia cât şi la persoana a doua şi a treia.

Identificarea nume-persoarrăr-se produce aproximativ pe la trei ani. Dezvoltarea conştiinţei de sine, după cum sublinia N. Mărgineanu, născută din această unire a numelui cu şinele, graţie căreia, psihologicul se uneşte cu socialul, ia un nou avânt prin precizarea statutului social, adică prin lămurirea poziţiei în familie, şcoală, societate.

54

gfL Dinamica Eului, pe parcurs, influenţează dina-^mica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu

' Sdicarea personalităţii până la nivelul principiilormorale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă,

în cazuri mai grave disoluţia personalităţii.Cu cât Eul este mai dezvoltat, cu atât creşte gradul de

conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare a întregului comportament al persoanei. Atunci când Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, c@" vrea, este derutată.

„Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii" (M. Zlate, 1997).

în ordinea ontogenezei fiinţei conştiente sunt de remarcat următoarele:

- starea de subiect a conştiinţei care acordează fiinţa conştientă cu propria sa lume, în gândirea logică

- subiectul ca artizan al propriei lumi care se leagă de alţii, reprezentând facultatea credinţelor şi convingerilor în weltanschaiaing-ul propriu

- subiectul ce se identifică cu sine ca „personaj" sintonizat atât motivaţiilor propriei sale organizări, cât şi imperativelor rolurilor pe care trebuie să şi le asume în mediul social

- stăpânul propriului său caracter, capabil de a echilibra ceea ce este cu ceea ce urmează să fie.

55

3.4. Tipuri de Euri

Una şi.a'ceec,.' pc^oar.ă poate avea unul sau mai multe Euri - din această aserţiune, se mai naşte Iacă o controversă.

Dificultatea argumentării ţine de inventarierea Eurilor. Criteriile în funcţie de care pot li clasificate Eurile sunt:

- Caracteristicile şi proprietăţile lor: la C. Ro-gers găsim Euri consistente şi inconsistente, actualizate şi neactualizate, la A Maslow, slabe şi puternice la Hare.

- Locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund, fundamental care exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de raportare şi implicare a individului în viaţa socială la H. Bergson, individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoric) adică subiectul ce se poate gândi pe sine cu aceeaşi obiectivitate probantă şi la alţii la Vasile Pavelcu, Eul intim, format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit, considerate ca fiind fundamentale, Eul social care înglobează sistemele de valori împărtăşite de individ cu alte grupuri sociale, Eul public, angajat în contactele umane sau în activităţile în care automatismele sunt suficiente la K. Lewin.

- Structura lui psihologică internă: Eul subiectiv - imaginea de sine a individului, Eul reflectat - imaginea de sine reflectată în alţii, în funcţie de părerile lor, Eul autentic - diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le joacă, Eul ideal - ceea ce vrea să fie sau vrea să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi

56- i

acceptat de alţii, a face faţă presiunilor mediului său, Eul actual - ceea ce este prezent, un fel de compromis între aspiraţiile profunde şi presiunile mediului spre uniformizare.

- Interpretarea lor în termeni de „parte" sau „întreg'% „element" sau „totalitate"; Eul total şi Sul elementar ia G. H. Mead, Eul vigil şi Eul oniric la J. Guillaumin.

- Criterii combinate: în virtutea lor se întâlnesc diferitele tipologii enunţate de varii criterii.

W. James, de exemplu, vorbea de: un Eu material, spiritual şi social care în unitate şi coerenţădau Eul natural. '

Conform cu opinia lui M. Zlate, pornind de la faptul că Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei central, că Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, apărând şi devenind ceea ce sunt împreună nu se poate vorbi de mai multe Euri ci de unul singur cu mai multe „faţete" distincte.

Faţetelor personalităţii (Ion Alexandrescu) li se asociază faţete ale Eului astfel:

1. Eul real - cum este acesta;1. Eul autoperceput - cum crede că îl percep alţii;2. Eul ideal — cum ar vrea să fie;3. Eul perceput - cum percepe Eurile celorlalţi;4. Eul reflectat - cum crede că îl percep alţii;6. Eul actualizat - cum se manifestă.Concluziile care se impun sunt următoarele: Eul

este un construct psihic complex derivat din interpretarea elementelor cognitive, motivaţional afective şi atitudinale, potrivit acestei poziţii se depăşeşte interpretarea unilaterală conform căreia Eul ar fi redus fie la simţire fie la reflexie; consubstan-

57

ţialitatea Eului cu personalitatea face ca acea controversă legată de anterioritate sau posterioritate să devină caducă; acceptarea faptului că Eul dispune de mai multe faţete duce la depăşirea intrării în impasul împrăştierii personalităţii şi Eului în multe tipuri, ceea ce ar conduce la o înţelegere atomară, trunchiată a personalităţii; acceptarea unei simetrii între tipologia şi structura Eului şi personalităţii oferă un cadru mai larg pentru interpretarea şi înţelegerea complementarităţii acestor realităţi psihice.

3.5. Cine sunt Eu - CSE - o probă de cercetare şi cunoaştere a Eului

Criticile cu privire la dihotomizarea domeniilor în cadrul ştiinţelor umane relevă că studiul personalităţii se află în grija exclusivă a psihologiei, iar studiul grupului, societăţii revine sociologiei. Nu vedem nici un impediment, ca alte domenii ale ştiinţei să se ocupe de tratarea unor probleme legate de personalitate, din perspectiva acelor domenii, pentru că elaborarea unor concepţii generale, a unor teorii, legităţi de guvernare a evoluţiei personalităţii intră, cu adevărat, în grija exclusivă a psihologiei. Interdisciplinaritatea este un câmp foarte larg, generos care oferă posibilităţi de afirmare pentru oricine ar accede la sinteze sau puncte de vedere diferite.

în etapa actuală, fenomenul dominant în studiile interdisciplinare îl reprezintă „întărirea fundamentelor sociale şi epistemologice ale interdisci-plinarităţii, adică integrarea tot mai puternică a

58

diverselor sfere âle vieţii sociale şi, pe de altă parte, unitatea crescândă a structurii epistemologice a ştiinţelor, mai ales prin elaborarea unor metodologii care îşi găsesc aplicare în multiple şi variate domenii ştiinţifice" (Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, 1986).

Teoria trebuie să îmbrace haine concrete, să câştige o densitate reală pentru a corespunde cât mai bine fenomenului pe care încearcă să-1 pună în evidenţă. Or, concretul, individualul, particularul aparţine, cu privire la om - ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală - psihologiei.

Problemele personalităţii sunt foarte numeroase, de aceea o cunoaştere absolută este greu de obţinut. Dificultăţile provin din faptul că:

- antrenarea motivaţională, mecanismele voinţei, ale afectivităţii, substratul lor de antrenare, nu sunt suficient elucidate, din această cauză este posibil să apară ambiguităţi în studiul personalităţii. j

- Structura personalităţii fiind textrem de complexă, variată şi mobilă este greu de surprins elementele ce exprimă unicitatea personalităţii.

- Există un plan larg al personalităţii neantrenat deplin în conduitele curente, acela al subiectivităţii ce se controlează şi autocontrolează în permanenţă, acesta este mai greu accesibil (Ursula Şchiopu, 1976).

Atenţia ce se acordă totalităţii trăsăturilor psihice evidenţiată; pe deplin eforturile din partea psihologiei de a ajunge la o cât mai bună cunoaştere a personalităţii.

Unitatea şi multiplicitatea personalităţii a determinat şi determină noi paradigme, „noua

59

psihologie a persoanei, clădită pe acţiunea de organizare şi planificare a Eului, se bazează atât ; pe influenţa părţilor asupra întregului cât şi pe influenţa societăţii asupra individului, din această perspectivă, de exemplu, caracterul nu depinde numai de pornirile ereditare, de normele morale sădite în ins chiar înainte de apariţia conştiinţei ci şi de rolul coordonator şi organizator al Eului, care nu este numai biopsihic, ci şi psihosocial şi cultural.

în investigarea Eului şi a personalităţii au fost utilizate cu precădere inventarele de autoapreciere, chestionarele de personalitate, scalele de interapre-ciere şi mai ales testele proiective care permit o abordare analitico-sintetică a personalităţii, a structurilor sale manifeste sau latente, dominante sau subordonate, a tendinţelor, aspiraţiilor, intenţiilor şi motivaţiilor ascunse, aspecte greu de depistat prin intermediul testelor psihometrice.

Eforturile de adaptare a unor instrumente deja existente s-au centrat pe diagnosticarea unor calităţi ale Eului.

în 1950 F. J. T. Bugental şi S. L. Zelen au ima- \ ginat o probă care consta în solicitarea subiecţilor investigaţi să formuleze trei răspunsuri la întrebarea „Cine eşti tu"? în 1954, M. H. Kuhn şi : T. S. Mc Partland au diversificat proba cerând subiecţilor să completeze într-un timp de 15 minute, 20 de spaţii care începeau cu formularea „Eu sunt ...." Proba este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de TST - Twenty Statesments Test (testul celor 20 de propoziţii) sau Way - Who Are You? (Cine sunteţi voi?).

60

In 1974, R. W. Coan modifică tehnica propu-nându-le subiecţilor să formuleze cât mai multe răspunsuri, în două minute la întrebarea „Cine eşti tu"? Pentru a nu-i condiţiona, ei, mai puteau răspunde la întrebări de genul: ce vreau de la viaţă? Care sunt cele mai importante lucruri pe care le fac? Dar cele pe care le-am făcut? Ce gândesc alţii despre mine? Există lucruri despre mine pe care alţii nu le înţeleg?

Asemenea tip de probe pot fi încadrate în categoria testelor proiective de completare.

La Universitatea din Bucureşti această probă a fost prelucrată şi verificată din punctul de vedere al caracteristicilor diagnostice de Ursula Şchiopu, 1976. în test se pun în evidenţă patru categorii de răspunsuri:

1. răspunsuri ce se referă la punerea în evidenţă a unor caracteristici fizice sau exterioare (înalt, sănătos, cam gras etc); situaţionale - eu sunt lângă fereastră, eu sunt gata de drum etc. aceste tipuri de răspunsuri pun în evidenţă o personalitate mai puţin structurată, cu preocupări de adaptare imediată, fără rezonanţe mai profunde. Această categorie de răspunsuri se notează cu (A);

2. răspunsuri care se referă la situaţia profesională sau socială şi se notează cu (B), în această categorie se află răspunsurile de tip: eu sunt student, eu sunt matriţer etc. ele pot fi interpretate ca o dominare a statutului profesional;

3. răspunsuri care implică referiri la caracteristici psihice; eu sunt harnică, eu sunt curajos, eusunt o persiană altruistă. Aceste răspunsuri senotează cu (C).

61

4. răspunsuri care au un caracter mai larg şi complex notate cu (D), acest tip de răspunsuri include de regulă, conotaţii filosofice: eu sunt fiul secolului, eu sunt o picătură din marele cosmos.

Pentru o mai bună interpretare a acestor răspunsuri este necesar ca să deţinem mai multe date despre persoana în cauză, acest lucru este necesar pentru a departaja, răspunsurile cu adevărat filosofice de cele ale cabotinilor.

în afara determinării dominanţei de răspunsuri, testul permite să se evidenţieze unele tendinţe psihotice, interese profesionale, nivel de inteligenţă ş.a.

Pentru a elimina o serie de incoriveniente ale ■probei, M. Zlate propune o metodologie care să le înlăture, cerându-le subiecţilor să realizeze o compunere despre propria persoană. Instructajul verbal adresat subiecţilor este următorul: „Vă rog să elaboraţi o compunere cu titlul Cine sunt Eu? Imaginaţi-vă că fiecare dintre voi şi-a formulat o asemenea întrebare, dar acum trebuie să faceţi acest lucru în scris.

Relataţi cât mai multe lucruri despre propria persoană, aşa cum aţi reuşit până acum să vă cunoaşteţi. Nu aveţi obligaţia de a semna lucrările, dar dacă, cineva doreşte să facă acest lucru, o poate face.

Puteţi să vă elaboraţi lucrările acasă, când doriţi voi, cu rugămintea de a le preda atunci când aţi reuşit să le terminaţi. înainte de a începe să elaboraţi compunerea vă rog să notaţi care este prima voastră reacţie faţă de o asemenea cerinţă, cum q consideraţi. Dacă cineva nu poate sau nu vrea să scrie despre el este liber să n-o facă..

62

Instructajul, în forma aceasta, cuprinde nu numai principalele cerinţe metodologice ale probei, ci şi modalităţile de soluţionare a lor.

Cerinţele metodologice:- crearea la subiecţi a sentimentului, convingerii sau

cel puţin a „iluziei" că el însuşi şi-a formulat întrebarea, iar cel care i-a pus-o nu a fost decât ecoul propriilor intenţii (cerinţa - „imaginaţi-vă" sugerează acest lucru);

)- evitarea furnizării oricăror sugestii în legătură cu

conţinutul propriu-zis al răspunsului, pentru a se înlătură contaminarea sau centrarea subiecţilor pe cele sugerate (li se cere să scrie cât mai multe lucruri despre 6i|);

- asigurarea anticipată a sincerităţii răspunsurilor prin eliminarea obligaţiei de a semna lucrarea;

- eliminarea tuturor condiţiilor restrictive de elaborare a răspunsurilor: de timp, loc, de conţinut sau de forma redactării, care ţinteşte spre trezirea şi amplificarea mecanismelor de proiecţie a subiectului (se obţine prin recomandarea elaborării lucrărilor acasă, când există nu numai timpul fizic necesar, ci şi cel subiectiv propice);

- incitarea amorului propriu al subiectului, a dorinţei sale de a nu fi mai prejos decât alţii, de a nu-şi periclita statutul (formularea din instructaj care îi dă posibilitatea de a nu răspunde „dacă nu poate sau dacă nu vrea" ţinteşte spre obţinerea unui efect invers, de angajare în probă, de sporire a sentimentului de responsabilitate);

- insistarea asupra necesităţii de a se preciza „prima reacţie" faţă de întrebarea formulată (aceasta reprezentând o ^capcană psihologică" prin care subiectul este „împins" să se angajeze în probă nu doar intelectual-cognitiv, ci şi afectiv-sentimental.

63

3.6. Prelucrare şi interpretare a probei CSE

. .■§*£«**«** * r*spunsmrilor, -au,- *»a ee ia în* considerare şi ceea ce s-a

« •"' ' ^-.î'n-*strat

iin unele jazuri xes la iveală anorniaţii importante privihd identificările şi imaginea de sine" (G. W. Allp<f>rt,apud M. Zlate).

Kuhn si Mc. Partland împărţeau răspunsurile subiecţilor în două categorii:

- consensuale - în legătură cu care consensul majorităţii este maxim;

- subconsensuale - mai vagi, mai imprecise, care implică interpretări personale variate.

Coan introduce patru criterii în analiza răspunsurilor recoltate:

- fluenţa Eului - numărul total de răspunsuri;- variabilele de consens, apreciate comparativ cu

numărul total de răspunsuri;- reliefarea identităţii de sex; ■'. ,- identitatea de nume.Răspunsurile identificate de Louis Zurcher în

administrarea testului Way A,B,C,D scot în evidenţă anumite dominanţe, de exemplu răspunsuri de tip A printre celelalte ar conduce la depistarea unor tendinţe egocentrice şi narcisiste.

Măria Gârboveanu şi Ursula Şchiopu (1976), clasifică răspunsurile subiecţilor în: descriptive, evaluative, reflectate, condiţionate, restrictive, sitmative. jar propoziţiile pot fi simple, clare, directe, complexe, ample, impregnate de simboluri filosofice, incoerente, evazioniste, exaltate etc.

64

Măria Gârboveanu consideră că semnificative sunt şi. contrazicerile, contradicţiile între termenii aceleiaşi prepoziţii «au între propoziţii pentru depistarea gradului de maturitate-amaturitate. , în urma administrării acestei probe - CSE, r •. Zlate ajunge la o strategie ce implică modalităţile elucrare şi interpretare a rezultatelor, care ^i- „apune următoarele etape:

-Analiza preliminară presupune interpretarea frazelor de început ale compunerii care se referă la reacţia faţă de confruntarea cu o asemenea sarcină. Evaluarea şi calificativele care se alocă prin răspuns srau referit la: întrebare „ciudată şi totuşi inteligentă", „delicată", „cheie", „obsedantă", „absurdă", „încurcată", „firească", „stupidă", „cea mai dificilă din câte am auzit", „de nepătruns", „deosebit de dură", „sensibilă", „scurtă şi enigmatică", „bizară"* „cumplită", „în funcţie de momentul în care ţi-o pui; ea este ca un pumn în plexul solar sau ca o compresă care - oferă-ţi răcoreşte fruntea cuprinsă de febră''-.

- Analiza primară presupune efectuarea a două categorii de demersuri investigativ-interpretative: stabilirea unei grile privitoare la cunoaşterea de sine şi evaluarea lor pe baza unor criterii. în urma analizei de conţinut s-a constatat că din răspunsurile celor 591 de subiecţi se desprind 27 de teme şi 52 de subteme ale probei. Din motive de spaţiu, autorul redă spre exemplificare câteva din aceste teme.

1. Identitatea - nume, vârstă, sex, ocupaţie, pentru cei care au considerat necesar să-şi decline identitatea; ca semnificaţie identitatea exprimă nevoia de afişare, implicit de consolidare ca premisă

65

ce va asigura unicitatea persoanei, nevoia de apartenenţă şi de identificare cu un grup de vârstă, sex sau ocupaţionăl.

2. înfăţişarea fizică - oferă informaţii despre Eul fizîe care poate fi dilatat sătt contractat, acceptat sau respins, anumite defecte sau imaturităţi fizice -care se instituie ca puncte „febrile", „nevralgice" ale existenţei persoanei.

3. Trăsăturile psihice - temperamentale, aptitudinale, cărâcteriale, tendinţele de natură nevrotică furnizează informaţii cu privire lâ" Eul spiritual, trăsăturile pozitive sau negative fiind un fel de „pulsaţii" ale personalităţii ce-i dau forţă şi stabilitate sau o slăbesc şi dezagregă. Trăsăturile exprimă tendinţele acute spre autocunoaştere, autostăpânire şi autodirijare, ca şi mobilizarea resurselor psihice în vederea sporirii forţelor şi potenţialităţilor adaptative, ochiul avizat surprinde şi unele disfuncţionalităţi psihice: tensiuni sau complexe.

4. Rezultatele la învăţătură sau performanţele în muncă relevă disponibilităţile pentru activitatea de învăţare sau muncă, atitudinile faţă de performanţele obţinute, de asemenea, în funcţie de gradul sincerităţii, autoacceptării, nevoii de depăşire ş.a. se pot trage concluzii cu privire la prezenţa sau absenţa unor trăsături de caracter, sau orientarea, lor.

5. Preferinţe, dorinţe de ordin vocaţional, de timp liber, minore - de moment, profunde - de mare perspectivă pot exprima nivelul dezvoltării intelectuale, extensia, bogăţia şi profunzimea intere- selor, multitudinea sau unilateralitatea preocu-părilor, adecvarea sau nonadecvarea propriilor posibilităţi, realismul sau romantismul lor, gradul de implicare în realizarea lor practică.

66

6. Sistemul relaţional - cu părinţii, colegii, prietenii - accentul pus pe acesta scoate la iveală disponibilităţile relaţionale, nevoia de afiliere şi integraresocială, potenţialul interrelaţional, sensibilitatea şiselectivitatea interrelaţionărilor.

7. Opiniile şi experienţele legate de viaţă >i exprimă nevoia de intimitate, de împlinire şi realizare prin altul, de evaluare a stărilor afectivecomplexe, de protejare sau de simulare a intimităţii.Din judecăţile categorice transpar precaritatea experienţei afective şi tendinţa spre reverie, exagerarea. unor exigenţe şi exclusivismul.

8. Căutarea de sine reliefează nevoia acută de„autocunoaştere şi existenţa unor disponibilităţi în; acest sens, exigenţe sporite faţă de şine, conştientizarea complexităţii şi chiar dificultate în ceea ce

priveşte autocunoaşterea.9. Unitatea persoanei evidenţiază nevoia de

coerenţă şi stabilitatea psihocomportamentală, tendinţa de echilibrare cu sine şi cu lumea, nevoia deconfort psihic corelată cu cea de evitare a situaţiilorce ar conduce la disconfort.

10. Unicitatea persoanei - conştientizarea sau neconştientizarea ei - transpare din aspiraţia de diferenţiere şi singularizare, stilul şi modul personal de viaţă, ca şi din orientările valorice ale persoanei.

11. Izolarea şi închiderea în sine sunt puse în evidenţă de tendinţa spre interiorizare\ autoanaliză, dar şi din dificultăţile de adaptare şi integrare socială.

12. Adaptarea şi integrarea socială sunt exprimate prin indicatori ce ţin de implicare şi participare socială, disponibilitatea pentru învăţarea şi jucărea rolurilor, dorinţa de afiliere la grupurile

67

sociale sunt expresii ale dorinţei de integrare şi adaptare.13. Atitudinile faţă de viaţă şi problemele ei pot fi

realiste sau romantice, aceste atribute pot rezulta din existenţa sau nonexistenţa unor atitudini ferm conturate, a unui sistem evaluativ şi autoevaluativ, persistenţa unor conduite specifice etapelor deja depăşite sau avansul spre statute şi roluri noi, maturitatea în gândire sau infantilismul cognitiv şi comportamental.

14. Valoarea autocunoaşterii, reacţiile provocate de ea evidenţiază disponibilităţile pentru introspecţie, pendularea între diverse stări contradictorii: certitudine-iricertitudine, ignoranţă-infatuafe, nar-cisism-autoflagelare, subapreciere-supraapreciere a posibilităţilor de au tocunoaştere.

15. Devenirea personalităţii exprimă nevoia de schimbare, sursele, factorii, condiţiile devenirii, implicarea în acest proces sau expectativa în faţa lui.

16. Nevoia de autoperfecţionare şi autodepăşire - vagă sau imprecisă şi direcţionată evidenţiază trebuinţa de schimbare calitativă de conţinut şi de nuanţă a personalităţii, dorinţa de a se schimba în bine, nu oricum.

17. Atitudinea faţă de sine poate fi desemnată prin - autonemulţumire, insatisfacţie însoţită de descurajare, autoacceptare şi resemnare, revoltă şi respingere, încredere, proiectare a trăsăturilor pozitive; punerea în evidenţă a acestora exprimă o certă „reorientare" către sine, obişnuinţa cu introspecţia, cu analiza subiectivă bazată pe sisteme de criterii, nevoia de au tocunoaştere autentică, dar şi existenţa unor uşoare tendinţe de exhibiţionism, autoetalare, autoflatare sau autoeclipsare.

68

flilflîf

"jL. " 18* Filtrarea person i- •' evenimentelor exprimă • *.,ldeilor' acţiunilor,implicare personală, nu!"- Personalizare, de

T̂*™* tşi r~S

ediari sau

prin

±y. iNevoia de autentic* + ,. *' persoanei de a fi ea însăşi^ relf Ş^ ^buinţa -cognitiv şi axiologic proPriu a"Ş1 elabora u« sistem f 20. Sistemul orientativ ri<* i • •credinţe arată existenţa i,L V®î°n ~ convingeri şi comportamentului, SUDW motivatori superiori ai crescute privind realizar^f^16^^?' PosibiHtăţi 'reieşite clin experienţele X]te generallZări ProP™»

21. întrebările şi frâiy, «„«•-' -isau persoanei evidenţia?- T~ Specifîce varstei

uneori sunt transparent!™™Plexitatea cognitivă, nale şi sociale, alteori V!f aSpiratiile Perso" sofisticare, de poză şi m£ad"c vagi tendinţe deimpresie mai bună. ^lmetls^ Pentru a. lăsa o

22. Conflictele şi contrarii,*,- -i J ,semnifică inconstanţa tfî*^' de la Caz la caz'portamentală sau supleteL n^?nta Psihocom-sonalităţii în procesul deVL^fff*' "W1"»* Per'

23. Idealul de sine s! \Sa?e'modelul sau prototipul id^8"/16^' SCOpul ™&.persoanei de a se proiecta A eviden*iază capacitateaîntr-o anumită direcţie ca * Se orienta V focalizalului de sine. Ş1 Procesul formării idea-

24. Sistemul de imasiv,- Jctat) exprimă nevoia autfd^r ^-^ (Eul refle" alţii, capacitatea de a s^elmmi Pnn raPortarea la poziţiile altora, de a emite i J31"-^ pe

sine de P<* de a fi dependent de alţii. JUdeca^ de valoare, dar şi25. Statutul persoanei în illm»

sau incertitudinea fată « , ~ certltudinead^a de el scoate la iveală

69

trebuinţa stabilizării statutelor, a dobândirii altora noi sau depăşirii celor vechi. ".

26. Eul - definirea, locul, rolul} funcţiile, faţetele, relaţiile dintre faţete, devenirea^ cunoaşterea şi semnificaţia Eului sunt puse în evidenţă de capacitatea de autocunoaştere, care poate fi profundă, fină, diferenţiată de capacitatea de a opera cu noţiuni şi concepte psihologice, de a realiza abstractizări şi generalizări, de a realiza corelaţii subtile.-"- ■■■■.. . ■..,.;.

27. Tipurile de personalitate: unitar şi armonios dezvoltat, instabil, dedublat, accentuat pot fi puse în evidenţă fie din întreaga compunere fie din fragmente concentrate ale acesteia.

3.7. Criterii ale evaluării temelor şi subtemelor

Printre criteriile în funcţie de Care se va realiza analiza cât mai apropiată faţă de realitatea cercetată sunt amintite următoarele:

- completitudinea-incompletitudinea lucrărilor pun la îndemâna psihologului elemente de cunoaştere privind capacitatea subiectului de a se adapta fără dificultate sarcinii de autoforare a structurilor psihice, spiritul activ de cooperare, dorinţa expresă de autocunoaştere, un grad mai mare sau mai mic de transparenţă psihică, ceea ce coincide cu o mai bună funcţionare a mecanismelor de proiecţie, fie reticenţa, netransparenţa psihică, redusa cunoaştere de sine, spiritul opozant, superficialitate, platitudine, oboseală, fapt care relevă funcţionarea defectuoasă a mecanismelor de proiecţie sau blocare ■ (U. Şchiopu, M. Gârboveanu);

70

- dominanţa temelor indică punctele de maxim interes ale procesului autocunoaşterii, trăsăturile caracteristice ale persoanei, o dominanţă exagerată ar putea fi coincidentă cu anumite tendinţe exclusiviste său chiar psihonevrotice, traducând diverse tensiuni latente ale procesului adaptativ;

- conţinutul lucrărilor deplasează analiza de pe aspectele cantitative pe cele calitative, furnizând informaţii cu privire la natura, geneza, valoarea, devenirea personalităţii şi a însuşirilor ei, la încărcătura cognitivă sau afectiv-motivaţională a compunerilor, la gradul de angajare în sarcină, la ecoul celor redactate în conştiinţa persoanei;

-coerenţa - incoerenţa compunerilor relevă fie nivelul înalt de dezvoltare al gândirii, consecvenţa ei, capacitatea de triere a informaţiilor, spiritul intelectual clar, ferm, cursivitatea exprimării, uşurinţa înlănţuirii logice şi expresive a ideilor, putinţa corelării şi diferenţierii acestora, fie lipsa de supleţe intelectuală, nedirecţionalitatea inteligenţei, neclaritatea înţelegerii sarcinii, insuficienţa concentrării şi selectivităţii gândirii;

-contradicţiile şi contrazicerile sunt semnificative pentru logica şi profunzimea gândirii, pentru consecvenţa şi adevărul ei - prezenţa lor indică superficialitatea şi inconsecvenţa gândirii, acestea pot semnala dezvoltări dizarmonice, dezechilibre psihice ale personalităţii, existenţa unor tendinţe accentuate săli agresiv-îatente, predominanţa lor echivalează cu dezvoltarea rrearmonioasă a personalităţii sau cu imaturitatea ei;

- relevanţa însuşirilor şi trăsăturilor descriseajută la identificarea rapidă a subiectului, pe bazagradului de relevanţă putem sesiza diversele intenţiiale persoanei.

71

Analiza secundară urmăreşte stabilirea manierei generale de redactare a lucrărilor după cum urmează: maniera autoanalizei şi autoprezen-tării reci, obiective, incolore, cu înşiruirea oarecum seacă •"-f'f'l"! • maniera filosof ani, uneon proxand ■ aiLcuii ctciiid, pucniâ, alteori originală; maniera exaltării poetice, presărată cu metafore, alegorii, comparaţii; maniera laconică, stereotipă, vagă; maniera tip exchivă, de eludare a răspunsului, de abatere de la subiect; maniera tip amalgam.

72

CAPITOLUL 4 Teoretic şi

practic în abordarea personalităţii

4.1. Implicaţii teoretice şi practice în abordarea personalităţii

Răspunsul la problema obiectivă generală a cunoaşterii omului poate fi găsit cu ajutorul metodelor psihologiei. Ori de câte ori există nevoia de a organiza şi modela activităţile şi comportamentele umane este necesară cunoaşterea legilor care guvernează obiectul cunoaşterii, factorii care-1 condiţionează şi particularităţile de structurare, în speţă ale personalităţii.

înţelegerea semnificaţiei diferitelor acte de conduită, prevederea şi anticiparea acţiunilor, alegerea procedeelor optime de acţiune şi interrela-ţionare cu ceilalţi sunt elemente care, atunci când sunt cunoscute, pot conduce la efecte apropiate de cele scontate.

Cunoaşterea şi autocunoaşterea omului, a personalităţii constituie teme inepuizabile de reflecţie, pe acest considerent s-au constituit o serie de teorii, orientări fiecare cu limitele sale dar şi cu avantaje legate de progresul înţelegerii celei mai complexe realităţi cunoscute până în prezent.

M. Golu şi A. Dicu (1972) subliniază că „orice cunoaştere ştiinţifică este relativă, acelaşi lucru se poate spune şi despre cunoaşterea psihologică, ea este condiţionată de factori social-istorici, de coordonatele spaţio-temporale în care se circumscrie" şi continuă cu ...„este o iluzie să se pretindă că un sistem psihologic dat exprimă adevărul de ultimă

73

instanţă, absolut, în legătură cu realitatea psihică studiată, după cum este o gravă rătăcire gnoseologică, declararea drept terra incognita a ceva ce astăzi este inaccesibil cunoaşterii", fie din motive ce ţin de metodă, fie pentru că, în general cunoaşterea nu a atins un anumit nivel care să permită un studiu interdisciplinar.

în măsura în care „psihologia şi, mai mult, aplicaţiile sale sunt pluridisciplinare şi în măsura în care credem că măsurile psihologice sunt omniprezente" se estimează că cea mai bună strategie este aceea a propagării cunoştinţelor. (Fr. Parot şi Marc Richele, 1995).

Unul dintre reprezentanţii de marcă ai psihologiei româneşti, Gheorghe Zapan a promovat, timp de peste 40 de ani de activitate la Universitatea din Bucureşti, o gândire interdisciplinară care i-a permis să progreseze spre o abordare complexă sistemico-ştiinţifică şi cibernetică a fenomenelor psihologice, a activităţilor umane şi implicit a personalităţii.

Gândirea psihologică a lui Gh. Zapan (1984) se dovedeşte actuală, modernă şi de mare perspectivă -psihicul fiind privit ca un sistem dinamic, evolutiv, care are la bază, ca sursă principală de dezvoltare, învăţarea şi organizarea activităţii umane prin factori de progres.

Modul de organizare şi de funcţionare a creierului, a sistemelor dinamice corticale şi a psihicului uman reprezintă cel mai bun model de organizare eficientă a activităţilor umane. Acestea sunt ideile de la care Zapan a pornit în fundamen-tarea taxio-logiei şi ciberneticii sistemelor evolutive calitative şi care se regăsesc pe parcursul întregii sale construcţii teoretico-ştiinţifice.

74

Pavel Mureşan, psiholog român, s-a dedicat muncii de reconstituire a operei fostului său profesor, Gheorghe Zapan, la rândul său, elev al lui Albert Einstein, ale cărui cursuri de fizică teoretică le-a audiat la Universitatea din Berlin, în 1928. In anul 1935 Gh. Zapan a elaborat o teorie pentru universul psihic - „Teoria relativităţii psihice".

Teoretic, concepţia lui Zapan evoluează de la structuralism Ija integralism, iar de aici, spre abordarea sistemică şi cibernetică de tip calitativ a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale.

Dintre marile orientări teoretice cu privire la per-sonalitate sunt considerate a fi cele mai reprezentative următoarele:

- Orientarea biologistă- Orientarea experimentalistă x -

Orientarea psihometrică- Orientarea socioculturalăLa rândul lor, aceste orientări îşi află originea în teoria

darwinisită şi psihanaliza freudiană. în cursul formării şi dezvoltării psihologiei, şi implicit a diverselor orientări, teorii, obiectul investigaţiei psihologice şi-a schimbat de multe ori semnificaţia: conştiinţă, inconştient, viaţă sau trăire psihică, comportament sau conduită, tendinţele la ora actuală în psihologie se centrează pe neoevo-luţio-nism şi pe reîntoarcerea la vechea temă a conştiinţei, la problematica Eului, a Sinelui, a unei noi înţelegeri îr .ceea ce priveşte Eui spiritual ş.a.

Poziţia psihologiei tradiţionale, în ceea ce priveşte personalitatea, se centrează pe însuşirile şi trăsăturile de personalitate, de aici şi interesul pentru tipologii şi sistematizarea acestora.

S. L. Rubinstein consideră că, în explicarea fenomenelor psihice persoana apare ca ansamblul

75

.!.■'

unitar al condiţiilor interne prin care se reflectă condiţiile externe.

în structura internă a persoanei, se subliniază acele trăsături şi însuşiri, care condiţionează conduita şi activitatea persoanei, este vorba despre caracter şi ^p^dini. pe ?:';-.gă acestea trebuie \piicai iolul şi locul ocupat de afectivitate, motivaţie şi acei constituienţi de natură temperamentală.

în contextul caracterului intră capacităţile de efort voluntar, dar şi orientările pe care le implică voinţa, motivaţia iar aptitudinile reprezintă condiţiile de realizare ale personalităţii.

Deoarece prin caracter se manifestă esenţa socială a omului şi se obiectivează valoarea lui morală, unii autori îl considerau nucleul fundamental al personalităţii, profilul ei de bază.

Importanţa teoretică şi practică a termenului de trăsătură s-a r'elevat prin faptul că, ori de câte ori este caracterizată o persoană, i se atribuie un număr de trăsături particulare, de exemplu, curajos, tenace, simţul responsabilităţii, demnitate personală, verticalitate morală, consecvent în acţiune ş.a.; sau din contră laş, delăsător, labil, inconstant în acţiune etc.; sau un alt profil curajos dar cameleonic din punct de vedere caracterial, tenace, dar numai atunci când este vorba de interesele personale, acceptarea cu uşurinţă a comportamentului de compromis ş.a.

Căutarea unor elemente cristalizate ale structurilor psihice a preocupat şi preocupă atât pe teoreticieni cât şi pe practicienii din domeniul psihologiei.

Trăsăturile nu se recunosc direct şi imediat în actele de conduită ale persoanei ci în urma unui

76

proces de cercetare şi interpretare a aspectelor comportamentale, de exemplu: gesticulaţia bogată, impetuoasă observată în comportamentul unei persoane poate semnifica una din următoarele interpretări: temperament coleric, bună dispoziţie, spirit volubil, angajant în acţiune, jovialitate, mobilizare energetică ridicată, elan, înflăcărare faţă de o idee, o acţiune, o persoană, o situaţie, tendinţa de a-i antrena pe cei din jur.

Oricare dintre aceste interpretări ar putea fi valabilă, în nici un caz toate împreună, şi aceasta în strânsă corelaţie cu vârsta, sexul, starea de moment, alte capacităţi ale persoanei, starea de sănătate etc.

Alfred Adler atunci când vorbeşte despre o persoană se referă la stilul de viaţă, şi-1 defineşte ca pe o dominantă pe care o regăsim în comportamentul unei persoane, dar care nu este înnăscută ci dobândită. Lenea unui copil, de exemplu, nu este înnăscută, el este leneş pentru că această însuşire i se pare mijlocul convenabil de a-şi uşura viaţa şi de a-i da importanţă.

Modul uman de a trăi - stilul de viaţă, de a acţiona, de a-şi stabili o poziţie convenabilă pentru Eu, este legat de fixarea unui scop, ce şi-a propus persoana.

Ţelul, (scopul) din punctul de vedere al lui Adler, reprezintă forţa diriguitoare, formativă care face ca fiecare persoană să fie o unitate distinctă^ o personalitate diferită, datorită faptului că toate actele şi formele de expresie se îndreaptă spre unul şi acelaşi punct, în aşa fel încât pentru noi el este inconfundabil, ceea ce-1 face inconfundabil ţine tocmai de calea sa proprie.

77

Argumentul, pe care îl aduce împotriva unor teorii care susţin ereditarul în determinarea caracterului, este următorul: „faptul că există trăsături de caracter comune unei întregi familii, unui popor sau rase, se explică prin aceea că oamenii trăiesc unii lângă alţii, că trăsăturile pe care ei şi le cultivă sunt învăţate de la ceilalţi, imitate" (Alfred Adler, 1991, p. 43).

Trăim, spune Adler, într-o ţesătură complicată de relaţii socioculturale, care poate constitui o piedică în calea formării cuiva sau poate facilita procesul formării.

4.2. Posibile tipologii pe criterii culturale

Minai Ralea şi Şt. Bârsănescu (1927) au prezentat câteva tipuri după rase şi popoare, aşa cum erau înţelese şi explicate trăsăturile de personalitate atunci.

Francezul, ca termen generic, este descris astfel: spiritul francezului se înfăţişează ca o sinteză armonioasă a tuturor aptitudinilor, predominantă rămâne raţiunea, care joacă rolul de „capacitate conducătoare", în ştiinţă, francezul caută legi şi principii; în scris claritate, în politică, este teoretic, raţionalist, în filosofie este critic.

Englezul are spirit practic, manifestă aversiune faţă de tot ceea ce este teorie şi sistem, tenace, minuţios, conservator, perpetuu îndrăgostit de natură şi călătorii.

Rusul are spirit refractar unei scheme sintetice, probează înclinaţie mistică, dispoziţie pentru iubirea de oameni, tendinţa către viaţa de grup.

78

Germanul este flegmatic, lent dar capabil de muncă pe durată îndelungată, predilecţie pentru cercetarea lucrărilor până în amănunt, mare capacitate de a teoretiza, sistematiza. Dragoste pentru lucrări colosale,, iubitor de societate, înclinaţie spre metafizică, mare iubitor de muzică.

Italianul este liric, sentimental, limba sa este plină de superlative, este retorică, acţiunile şi gesturile sunt teatrale, mare iubitor de festivităţi, afişează atitudini eroice.

Danezul este greoi, răbdător, vesel cu semenii săi şi rece cu străinii, ceremonios, ataşat de solul natal şi mare iubitor de pace.

Elveţianul e:ste om practic, el a făcut din ţara sa o adevărată industrie pentru străini: hoteluri, bănci; are o profundă înţelegere pentru ideea de libertate şi democraţie, este mândru de poporul său pentru rolul de arbitru între alte popoare.

Românul este omul contrastelor - are o inteligenţă lucidă, dar care nu este susţinută de o voinţă puternică, în relaţiile cu semenii practică individualismul şi, scepticismul, dispune de o mare capacitate de adaptare, dar nu este perseverent în acţiunile sale.

Olandezul este liniştit, flegmatic şi rece ca şi apa şi şeşurile ţării sale. în viaţă se comportă lent dar cu energie suficientă pentru a duce la bun. sfârşit ceea ce a început. Ca om este mândru de ceea ce a înfăptuit, este conservator, are simţ practic, îi place să discute probleme de etică şi filosofia religiei, are simţ psihologic.

Polonezul este caracterizat de predominarea emotivităţii, de preponderenţa fanteziei asupra voinţei. Puternic sentiment religios, ce se regăseşte

79

"1

£cS2^£i£?

,UB, ■

cultu,rii

sate

- p-™«e■'MV T i pre polul neSatlv când spre cel fmfl«inaţia

băgată »» materializeaaâ ţ~pune rnioSr '" " ^ ^ ^ mai multe ori k

işti.cultuSă f^e32ă Un POp°r CU ° I>uternică tradiţie culturala Ş1 dragoste de neam. Cehul are sniHtde^eS^ d°dri^ ^ "** ° ^^ e « -de SS Ş1 manlere diStinSC- Este consideratBuSrii °Pem,Ca "franCeZUl Eur°Pei cen^e", «uigarii

manifestă particularitatea snecifiră

~Sf \*pr

:concret

şi —* ™*Toate ar TT ^ *""**• huni podari, ticilor unei

f6 deSCneri ^V™5 ^ caracteris-

des Zer, ^^ mari §eneralizări. în sensul că,deşi dimensiunile „sentimentului de comuniune»apar m toate manifestările individului, nTputemnumai in baza lui să considerăm că toţ oameni s^comportă la fel. "omenii secaraPcter^uia /T?* ° Persoanl> «* aspectulSSă ™ fo' ,trCbUie avUtă în vedere Poatia sarZa'unor f CSentiaI' nefîind ^ientă examinarea unor fenomene izolate, cum ax fi doar substratul corporal, doar mediul, sau doar educata

'

4.3. Poziţii adlerieneterutf "nei1 ^ ***** ^ *** de vHt0rul «"icterului unei persoane este acela al cunoaşterii si

airecţie atunci va exista posibilitatea de a creste generaţii conştiente de a fi stăpâne pe propriul for

80

Nu se neagă rolul educaţiei, al familiei, al datului ereditar ci se coroborează şi se armonizează influenţele lor asupra caracterului, certitudinea există: caracterul se formează, nu-1 avem dat prin naştere, deci nu este ereditar.

Adaptarea la cerinţele colectivităţii presupune, o viaţă în comun armonioasă, care ajută în depăşirea unor dificultăţi.

în funcţie de modul cum depăşesc dificultăţile vieţii, cum le înfruntă, oamenii pot fi categorisiţi în optimişti şi pesimişti.

4.3.1. Optimiştii

Optimiştii ca structură a personalităţii sunt oameni la care dezvoltarea caracterului urmează, pe ansamblu, o direcţie lipsită de ocolişuri, ei înfruntă greutăţile fără temeri exagerate, fără a le evalua ca tragice.

Au o statornică încredere în propriile forţe şi în general îşi formează cu uşurinţă o atitudine favorabilă în faţa vieţii. Nu sunt exagerat de pretenţioşi, pentru că se autoestimează în chip judicios şi nu se simt frustraţi. Suportă mai uşor necazurile decât alţii, care întotdeauna găsesc motive să se considere slabi şi neputincioşi. în situaţii critice ei rămân fermi în convingerea că răul poate fi îndreptat.

Optimiştii pot fi recunoscuţi şi după aspectul lor exterior. Ei nu se arată temători, vorbesc deschis şi liber, fără a se jena. Plastic, ar putea fi caracterizaţi ca oamenii care-şi întâmpină semenii cu braţele deschise. Contactează cu uşurinţă pe ceilalţi şi se împrietenesc repede, pentru că nu sunt suspicioşi. Vorbesc, cursiv, ţinuta şi mersul le sunt naturale.

I

81

Acest tip, cum remarcă Adler (1991, p. 138), nu se întâlneşte decât foarte rar în stare pură, de fapt am recunoaşte în această descriere comportamentul uman în primii ani ai copilăriei.

Există diferite grade de optimism şi de seninătate, cu care fiecare dintre noi ne-am putea declara mulţumiţi.

4.3.2. Pesimiştii

Sunt cei care, ca urmare a evenimentelor şi impresiilor din copilărie, au rămas cu un_ sentiment de inferioritate, dificultăţile de tot; felul dându-le impresia că viaţa nu este uşoară. De regulă, pesimiştii privesc partea mai întunecată a vieţii. Sunt mult mai conştienţi decât optimiştii de greutăţile vieţii, de aceea îşi pot pierde mai uşor curajul.

în cazul unui sentiment de incertitudine caută sprijin, fapt care-i face să se simtă neajutoraţi dacă sunt singuri, metaforic vorbind, asemenea situaţie ar fi comparabilă cu a unui copil la care se păstrează vreme îndelungată dependenţa de părinţi, expresia neacademică fiind aceea că stă prea mult timp lângă fusta mamei. De multe ori acest strigăt după mama poate persista până la vârste înaintate.

Atitudinea ce poate persista în comportament poate fi apreciată ca sfioasă, temătoare, calmă, prudent calculată, pentru că mereu „adulmecă" pericolele.

Tulburările de somn, cum apreciază Adler, sunt un semn al prudenţei şi incertitudinii exagerate. Pesimiştii, parcă ar sta la pândă, ca să se apere mai bine, în caz de pericol, de ostilităţile vieţii. Dacă nu sunt prezente tulburările de somn, atunci apar alte

82

manifestări neînsemnate, cum ar fi grija ca uşa să , fie bine îndhisă, apariţia în vis a hoţilor care pradă casa şi alte asemenea angoase onirice.

Tipurile descrise de Alfred Adler scot în evidenţă tot trăsături, moduri de comportare. Aşa cum sublinia şi G. Allport adevărata realitate o au trăsăturile, iar tipurile sunt concepte cu funcţie metodologică. Cel mai adesea, încercările de tipologizare presupun o exagerare a unora dintre trăsături, fapt care în realitate nu se prea întâlneşte, adică nu le găsim în starea aceea pură descrisă de tipologie. O altă dificultate iar consta în aceea că este practic impo-sibil de cuprins într-un tip variabilitatea extrem de mare a personalităţii umane.

Eysenck consideră că pentru definirea personalităţii, în ansamblul ei, sunt necesare ambele concepte şi „trăsătură" şi „tip", deoarece tipurile de personalitate presupun o întrepătrundere, interrela-ţionare a trăsăturilor şi nu doar o anumită poziţie pe o scală a unei trăsături. într-o ierarhie a acestor interrelaţii se menţionează că la bază s-ar situa reacţiile comportamentale specifice, apoi urmează răspunsurile habituale, după care nivelul trăsăturilor şi în final tipul, susţinut de celelalte trei nivele.

R. Meilli se apropie în lucrările sale, de punctul de vedere al lui Eysenck, şi consideră că, tipul reprezintă relaţia dintre anumite trăsături grupate într-un mod caracteristic. Trăsătura de maximă generalitate devine indicator de tip.

La nivelul personalităţii, caracterul implică o notă valorică deoarece exprimă orientările acesteia. Relaţia valorică se referă la obiectivele majore ale vieţii individului, la raporturile sale cu ambianţa socială.

83

i

din copii. Gelozia mai poate rezulta din rivalitatea excesivă dintre fraţi şi surori.

Ca forme de manifestare, gelozia poate fi găsită sub forma unor trăsături ca suspiciunea, înclinaţia de a spiona, de a se lua la întrecere, precum şi în permanenta teamă de a nu fi desconsiderat.

Pentru a se consuma, gelozia se; mistuie pe sine sau se revarsă într-o comportare temerară, energică asupra celorlalţi. Metoda preferată în relaţiile interpersonale unde predomină gelozia este aceea de a fixa reguli de conduită partenerilor. Urmând o linie psihică proprie, geloşii impun celorlalţi o lege a iubirii, de exemplu, izolându-şi partenerul de restul lumii, prescriindu-le unde şi ce să privească, ce şi cum să facă, orientându-le gândirea.

4.3.5. Invidia

Ca trăsătură de caracter este indisolubil legată de aspiraţia către putere şi superioritate. Distanţa care îl desparte pe om de ţelul său supraomenesc devine la un moment dat perceptibilă sub forma unui sentiment de inferioritate. Autoevaluându-se cu zgârcenie şi fiind mereu nemulţumit, el ajunge în situaţia de a se compara cu ceilalţi, de a le măsura şi lor succesele simţindu-se astfel tot timpul frustrat. Evaluarea propriei situaţii în raport cu succesele altora nu favorizează în nici un caz posibilitatea de a fi fericit aşa cum eşti, de a te mulţumi cu cât ai.

Dacă omul suferă şi se simte asuprit, dacă vede că banii îi lipsesc, alimentele, îmbrăcămintea şi căldura la fel, iar perspectiva sa asupra viitorului se îngustează şi nu vede nici o ieşire din situaţia sa

86

critică, atunci pare de înţeles că omenirea de azi dă curs unor manifestări de invidie, chiar dacă morala sau religia le interzice.

Fundamentul invidiei îl constituie sărăcia şi atâta timp cât ea va dăinui va dăinui şi invidia. Expresia invidiei este uşor de recunoscut în mimică şi mai ales în privire.

v 4.3.6. Avariţia

Aşa cum o înţelege Adler nu se limitează numai la acumularea de bani, ci Ia acea formă generală, care în esenţă, ie exprimă prin faptul că o persoană este incapabilă să se jertfească pentru altcineva, că nu este preocupată de a face o bucurie altcuiva. A dărui, nu neapărat bani, ci timp poate însemna desconsiderarea unei asemenea trăsături de caracter cum este avariţia. Poate că ar fi mai bine rânduită viaţa dacă am fi dispuşi să dăruim, Nicolae Steinhart, scriitor şi monah în ultima perioadă a vieţii sale spunea că „dăruind vei dobândi", se poate lesne constata că nu bani, averi şi alte lucruri trecătoare, ci vei dobândi spiritualitate, comunitate, antisingurătate.

4.3.7. Ura

Forma mai blândă a acesteia o întâlnim ca ranchiună. Ura se poate raporta la sarcinile pe care le are de îndeplinit cineva, la o persoană, la un popor, la celălalt sex ş.a.

Manifestările urii pot fi mascate prin atitudine critică, prin ostilitate iar formele sale atroce le găsim în sfera crimei, a crimei sadice.

87

ftaţilmea -pentru care au fost expuse aceste elemente de cunoaştere asupra diferitelor tipuri de r"-.-- \-,'U4ţi şi caractere a fost acea a diminuării

-îocive prin conştientizare, ştiindu-se că -^rea lor împiedică atât dezvoltarea fie .wuală fie colectivă cât şi progresul în general al unei persoane.

Edificarea conştientă a propriului destin se face prin cunoaştere atât a părţilor bune cât şi a celor rele.

4.4. Modele explicativ-interpretative ale caracterului

Caracterul ca problematică de studiu nu se cantonează numai în domeniul psihologiei, el poate fi abordat de etică, antropologie, pedagogie ş.a.

Pentru prima oară, preocupările legate de caracter s-au concretizat în perspectivă etică şi antropologică, de aceea aceste paternităţi contestă dreptul psihologiei de a studia caracterul.

Autorii americani, chiar au renunţat la termenul de caracter, deoarece el comportă un sens socioafectiv şi l-au preferat mai degrabă pe cel de personalitate, care este mai integrativ.

Conform acestor poziţii personalitatea este înţeleasă ca ansamblul dispoziţiilor, impresiilor, tendinţelor, apetiturilor şi instinctelor biologice, înnăscute ale individului dar şi al celor achiziţionate.

Psihologii europeni au preferat termenul de caracter, şi consideră că o taxonomic caracterială ar trebui să abordeze şi să rezolve următoarele probleme:

- studierea factorilor de personalitate şi a celor care determină caracterul;

88

-explicarea fiecărui tip de caracter ca fiind o rezultantă a unui grup determinat de fapte;

- sesizarea elementelor necesare pentru înţelegerea personalităţii;

- lămurirea sistemului de concepte cu care se operează în descrierea şi explicare unei asemenea componente psihice.

Etimologic termenul caracter provine din limba greacă şi desemna înţelegerea de „pecete umană", ulterior, sensurile s-au diversificat în funcţie de autor.

încă din antichitate, de la Platon se întâlnesc trei tipuri de caractere, clasificate în funcţie de tipurile de suflete, astfel:

- tipul normal care dispune de o mare Capacitate cognitivă;

- tipul tehnocratic ce se caracterizează prin ambiţie şi înclinaţie spre competiţie; tipul oligarhic era caracterizat drept zgârcit şi lacom. Mai târziu va vorbi de încă două tipuri: democratic, caracterizat de instabilitate morală şi tendinţă spre satisfacerea simţurilor;

- tipul tiranic care îşi manifestă liber pasiunile animalice.

Tot din antichitate există lucrarea lui Teofrast (313 - 317 î.e.n. Caracterele), care deşi este o lucrare cu caracter literar, din ea se desprind şi o serie de elemente de natură morală, în sensul că viaţa morală a societăţii influenţează caracterele oamenilor.

Problematica asociată caracterului a fost preluată de moraliştii francezi: La Bruyere face un comentariu la lucrarea lui Teofrast, după care va realiza o descriere a unor tipuri caracteriale grupate

89

în funcţie de legătura pe care o consideră validă între caracter şi mediul social, opera lui La Bruyere va constitui un punct de plecare pentru cercetările ce vor urma. La Rochefoucauld scrie două lucrări despre Maxime şi Memorii, stilul acestor lucrări este sobru, precis, cu încercări de abstractizare şi generalizare a unor trăsături de caracter. în ordinea apariţiei, pe scena istoriei mai pot fi amintiţi: Helvetius, Diderot, La Mettrie, DT-Iolbach, Vauvernagues ş.a.

Immanuel Kant în lucrarea Lecţii de antropologie îşi expune ideile cu privire la temperament şi caracter şi tot în această lucrare realizează o caracterologie a popoarelor, care premerge preocupărilor lui W. Wundt.

în Anglia, John Stuart Mill, formulează ideea unei ştiinţe a caracterului care să se ocupe de legile formării caracterului. Aceste legi ar decurge din legile generale ale spiritului. Punctul său de vedere este intelectualist, abstract, deoarece nu vede legătura dintre diferiţii determinanţi ai formării caracterului.

Alexander Bain în lucrarea Despre structura caracterului considerând că acesta se formează pe baza sentimentelor, voinţei şi inteligenţei, prezintă trei tipuri de caracter: emoţional, volitiv şi intelectual. Critică vehement orientarea frenologilor dar, totuşi, acceptă că există şi. fundamente înnăscute ale caracterului, această idee va rămâne până la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX.

începând cu Theodule Ribot, tratarea caracterului se va face din perspectivă psihologică şi o include în lucrarea Logica sentimentelor. Pentru

90

acest autor elementele cheie ale caracterului sunt: unitatea şi stabilitatea. In schimb, concluzia sa cu privire la determinarea caracterului este aceea a înnăscutului, pe care-1 consideră destul de pregnant încă din copilărie. Preluarea acestei idei de către alţi autori fundamentează faptul că formarea caracterului s-ar datora temperamentului, trebuinţelor şi aptitudinilor speciale, dar, nefiind vorba totuşi de o determinare strictă întrucât are loc un proces de formare a caracterului ca rezultat al influenţelor mediului şi a acţiunii inteligenţei şi voinţei, cu toate acestea distincţia, între temperament şi caracter, în ceea ce priveşte relaţia dintre ele este departe de a se fi realizat.

Fr. Paulhan consideră că ceea ce caracterizează persoana trebuie să aparţină caracterului, în caracter nu sunt trăsături înnăscute pentru că el, caracterul, se formează sub influenţa condiţiilor de viaţă, ceea ce i se poate reproşa lui Paulhan este separarea totală dintre caracter şi temperament şi uneori tendinţa de identificare a caracterului cu personalitatea în ansamblul său.

în general, la majoritatea autorilor citaţi, există un punct de vedere funcţionalist în înţelegerea caracterului, acesta era conceput ca o combinaţie de funcţii psihice, care, ca natură şi entitate diferă de la autor la autor. Punctul acesta de vedere va fi preluat de teoriile factoriale asupra caracterului.

Alte direcţii de abordare au pornit de la concepţiile psihomorfologice cu izvoare în antichitate, astfel apar biotipologiile.

Caracterul, în accepţiunea de azi, poate fi definit ca sistem de atitudini relativ stabile şi specific individuale, având semnificaţie morală şl definindu-1 pe om ca membrii al societăţii.

91

Caracterul se construieşte treptat pe parcursul vieţii, el nu apare de la naştere ca temperamentul, construcţia sa este mediată de valori, norme morale, dorinţe şi sentimente care au căpătat: durabilitate.

N. Mărgineanu, 1973, spune ca ar trebui să definim caracterul prin altoirea şi radierea valorilor social-culturale pe tendinţele psihologice şi biopsi-hologice. Conjugarea armonioasă a tendinţelor şi valorilor reprezintă garanţia adaptării,, conservării şi dezvoltării fiinţei umane în raport, cu lumea şi societatea.

Există unii autori care consideră caracterul ca fiind expresia ierarhiei motivelor, sau miezul personalităţii, specificul ei.

Pornind de la definiţia lui Aristotel, care a definit omul ca fiinţă socială şi raţională, N. Mărgineanu afirmă că fiinţa este genul proxim, comun cu animalele, iar caracteristicile sociale şi raţionalitatea sunt diferenţele specifice, proprii omului. Acceptând că există animale care au un comportament social, o parte din aceste diferenţe specifice ar dispare, rămânând în bună măsură ca diferenţiator semantic în definirea omului numai raţionalitatea.

Faptul că, formarea caracterului este intrinsec legată de tendinţe şi valenţe, de norme şi valori ce provin din mediul social, trebuie remarcat că valori sunt nu numai bunurile materiale şi spirituale, ci şi normele morale şi social-politice. Aşa cum spunea Spranger (1928), toate valorile sunt forme ale vieţii, scopuri, finalităţi ale ei, valenţe ale condiţiei umane, ce se întregesc cu tendinţele naturii umane, de aceea ele depind pe de o parte de persoană, iar pe de alta de societate, de etapa pe care societatea a atins-o în dezvoltarea sa.

92

Dar, valorile nu depind numai de conjugarea dintre munca individuală şi organizarea socială, ci şi de cultura dată la acea epocă, de modalităţile ei de a rezolva imai mult sau mai puţin eficient armonizarea dintre individ şi societate .

Important pentru personologie este faptul că, preferinţa pentru o valoare, prin esenţa sa de natură afectiva şi motivaţionalâ, este influenţată de diversele trăsături ale personalităţii, de aptitudini, de competenţe, dar şi de ceea ce oferă şl cere societatea de îa o persoană.

4.5. Tipologii existenţiale

Studiul psihologic al valorilor poate conduce spre o tipologie existenţială, care să implice aspiraţii şi trăsături personale, capabilă să permită descrierea unor structuri cuprinzând majoritatea oamenilor, fără simplificarea realităţii şi creând posibilitatea de a ne orienta în varietatea infinită a cazurilor individuale.

în acelaşi timp, studiul valorilor face posibilă evitarea separării persoanei de ambianţă, pentru că în valori sunt integrate atât persoana, cu tot ceea ce reprezintă ea, cât şi obiectul valorii.

Ed. Spranger a descris şase „forme de viaţă", cunoscute ca „tipologia lui Spranger" şi popularizată de testul lui G. Aîlport şi Ph. Vernon.

După Ed. Spranger, ca şi după D. Dilthey, de la care el pleacă, înţelegerea actelor unei persoane este condiţionată de sensul pe care acestea îl au în unitatea individului.

Deoarece individul nu este o realitate în sine şi pentru sine, ci o parte integrantă în mod organic în

93

r i-nmul colectiv, dependent de societatea din care el face parte, înţelegerea finală a persoanei implică şi considerarea locului şi rolului pe care aceasta îl are în societate.

Oricare din aceste şase categorii de acte şi trăiriar înţeles propriu ce trebuie precizat pentru arealiza atât afinităţile şi posibilităţile ce există între ele, şi ne referim aici la trecerea unor elemente ale unei categorii în altă categorie cât şi distingerea a ceea ce este esenţial pentru fiecare categorie în parte.

Iată pe scurt care sunt trăsăturile celor şase tipuri, ce decurg din dominarea unuia sau altuia dar şi din continua trecere a unor acte în altele.

1. Tipul teoretic. Interesul dominant al omului aparţinând acestui tip este legat de descoperirea adevărului. în urmărirea acestui scop este prezentă atitudinea de cunoaştere, care se materializează în căutarea asemănărilor şi deosebirilor existente pretutindeni; ceea ce îl mai caracterizează este lipsa de orice preocupări pentru frumuseţea sau utilitatea lucrurilor, căutând numai să le observe şi judece. Deoarece interesele omului teoretic sunt empirice, critice şi raţionale, el este în mod necesar un intelectualist, adeseori om de ştiinţă sau filosof. Ţinta supremă a vieţii sale o constitue sistematizarea şi ordonarea cunoştinţelor sale.

2. Tipul economic. Omul ce aparţine tipului economic este preocupat în cea mai mare măsură de tot ceea ce este util. în ceea ce priveşte satisfacerea trebuinţelor biologice manifestă un viu interes faţă de toate lucrurile asociate satisfacerii lor, de regulă aceste trebuinţe constituie obiectivul aşa-ziselor afaceri, luate în sensul cel mai larg al cuvântului,

94

referindu-se la prodnbunurilor, ob^~» S^ distri^a,

consumulacumularea bogăţiei cat ™™'PU. ea cre*tului şi«P d.j om este in m^m™ '" ""** ^

~d,Sur~r:,rr

ct cu

—*educaţia să fîe numai

V^ea de. exemplu, cacunoştinţă de utilitate ca £ ? Pnveşte la orice

Ştiinţele aplicate, ca inLeril ° P16rdere de tir*P-a muncii, psihologia afi^n?12^ **#&* produs al cererii pe care omul praCIfc ^ Parte Un conduc învăţământul Telurif. .,0faCeceIorce asemenea, în conflict cu vS. ltare vin> de ^a pe care omul practic c^V***"*' Kn8ura serveşte unui scon mii ? " T;repta este aceea care foarte probabil să confunde fiSS ^ personală, este relaţiile cu prieteni^T esST^* CU **ul. în competiţia pentru acUmui^h^,Preoc"Pat decu punerea în acţiune ^vaSriL noîv'' COmpara*v sociale. In unele _ y * orJlorpohtice sau a celor

adevărata religie a omului ti P°ate aprecia căcultul banului. Sun?^^^P ° repr^tăeconomic este profund reH^ m' ^ omuI

dragoste faţă de Dumnezeu^8 r CU reSpect *vadă în El pe dătători de b^fT"? t0tUŞi să

Prosperitate şi alte bunuri ' °gaţie' daruri,3. Tipul estetic EsWni , J «? formă şi axmonie. S ce

ex^eî ^^ SUprei»ă dm punctul de vedere al £™ 5a ^Judecată 1 naţiei. Viaţa este pLf* T *' POtrivirii * ' evenimente iar fiecare^resie eJ Panoramă de valoarea ei însăşi. Nu seni? C gUStată Pe*tru de om este un JtistloJrT *??** °ă acest «S fîmd un estet, care-Jafl? f- md Un decadent, e^ durabHe în patf£a^£ £^ -le mai W *

95

Valoarea estetică este într-un anumit sens diametral opusă valorii teoretice, prima fimd preocupată de diversitatea experienţei, în tifnp ce a doua de identitatea experienţei. Estetul c0nsi^eră că, adevărul este echivalent cu frumosul şi crec*e CQ „a face lucrurile plăcute este de un milion de on mai important decât a le face adevărate". în manufactură, comerţ, reclamă şi alte domenii ale vieţ" eco_

nomice, estetul vede o distrugere a cel°r mai preţioase valori ale omului. în ceea ce priveşte afacerile sociale, se poate spune că estetul #ste mai interesat de oameni ca atare decât de ajutorarea \°r> aceasta se explică prin înclinaţia sa sprtf individualism şi suficienţă de sine. El manifestă adeseori predilecţie pentru fast şi putere, dar, este îifipotrtva politicii care-1; împiedică pe om de la de^v°ltarea liberă a personalităţii. în domeniul religios, estetul înclină să confunde experienţa religio&sa Cu frumuseţea.

4. Tipul social. Valoarea cea mai înaltă pentruacest tip uman o constituie iubirea oamenil<?r> ^e Ca

este vorba de unul, fie de mai mulţi, fie de iubireaconjugală, filială, amicală sau filantropica- Omulsocial preţuieşte semenii săi ca scopuri, nU camijloace, şi de aceea este gentil, atent şi Jipslt 3eegoism faţă de toţi. înclină să creadă că atitudinileteoretice, economice şi estetice sunt prea recl Şineumane. în contrast cu tipul politic, tipvd socialconsideră că iubirea de oameni este, şi trebuie săfie, singura formă a puterii, altfel este dispus sărepudieze orice concepţie despre putere, văzând înea un pericol pentru integritatea persoanei. în fp^asa cea mai pură, interesul social este lipsit deegoism şi se apropie foarte mult de atitudineareligioasă. • ,

96

5. Tipul politic. Omul politic este preocupat de putere, însă activitatea sa nu este necesar să se desfăşoare în domeniul politic, ci pe tărâmul oricărei alte meserii. în general, conducătorii din orice domeniu de activitate au un foarte acut simţ pentru putere. Deoarece concurenţa şi lupta joacă un rol important în viaţa sa, mulţi filosofi au socotit lupta pentru putere drept motivul de bază al activităţii acestui tip, ceea ce totuşi necesită discuţii şi lămuriri. Există, se pare, anumiţi oameni la care dorinţa de putere este scopul suprem al vieţii lor, care caută cu orice preţ influenţă, renume, prestigiu şi care se tem la gândul pierderii acestora.

6. Tipul religios. Valoarea cea mai înaltă pentru omul religios o reprezintă ideea de unitate. în general, el este un mistic şi caută să înţeleagă lumea ca un întreg unitar în care el este o mică parte. Spranger defineşte acest tip uman ca pe unul „a cărui structură sufletească este permanent îndreptar înspre ajungerea valorii supreme şi absolut", de fapt, această atitudine a tipului religios este prin ea însăşi satisfăcătoare. O parte din oamenii ce aparţin acestui tip sunt „mistici imanenţi", cu alte cuvinte, ei consideră că experienţa religioasă reprezintă acelaşi lucru cu afirmarea vieţii şi cu participarea la spiritualitatea ce animă lumea. Altă parte a tipului mistic este reprezentată de „misticii transcendentali", ei consideră că spiritualitatea divină este dincolo de viaţă şi de aceea caută să se apropie de ea, îndepărtându-se de tot ceea ce este plăcere corporală. Ei sunt asceţi şi află, ca şi sfinţii indieni, fericirea supremă în „completa negare de sine şi contemplaţie".-

97

Prin chestionarul elaborat de Âllport şi Vernon îh vederea diagnosticării acestor tipuri, ca şi prin rezultatele obţinute s-a ajuns la concluzia că validitatea este mai mare în cazul tipului religios, estetic, economic şi politic şi mai scăzută pentru tipul teoretic şi îndeosebi în cazul tipului social. Detaliile în legătură cu acest chestionar se află în lucrarea The field of personality, 1931, Allport-Vernon (conform cu Nicolae Mărgineanu, 1990).

Pe baza rezultatelor obţinute, cu ajutorul acestui instrument, autorii menţionaţi au elaborat un profil ce indică importanţa relativă a celor şase grupe de valori în ierarhia aspiraţiilor unei persoane, profilul are un caracter idiografic, dar permite o etalonare, o comparaţie cu eşantioane selecţionate pe baza statisticilor, ţinând seama de: sex, vârstă, ocupaţie, clasă socială, apartenenţă politică, naţională, norme semnificative şi roluri principale în grupurile de apartenenţă şi de referinţă ale persoanelor chestionate.

G. Allport spune că atunci când o persoană deviază mult de la poziţia sa socioculturală este important de ştiut normele de la care ea se îndepărtează, dar trebuie avut în vedere că nici o personalitate nu este replica exactă a normelor predominante. Cunoaşterea normelor şi rolurilor, pentru a înţelege cazurile deviante şi pe cele relativ tipice, se impune de la sine.

încercările de tipologizare sunt binevenite, pentru că majoritatea trăsăturilor de caracter au şi un înţeles etic, caracterul în ansamblul său reprezentând profilul psihomoral al persoanei.

în momentul în care sunt cunoscute o serie de trăsături şi atitudini ale persoanei se pot face

98

previziuni cu privire la comportamentul său în împrejurări mai grele ale existenţei, de exemplu dacă persoana este stăpână pe sine, tenace şi curajoasă, este de domeniul evidenţei că nu se va lăsa doborâtă de unele probleme mai grele cu care se confruntă'.

Ori de câte ori se pune problema cunoaşteriicaracterului trebuie pornit de la: i

- evaluarea realistă a trăsăturilor şi atitudinilor ce compun structura caracterului;

- diferenţierea între tip, trăsături şi atitudini;- identificarea avantajelor şi limitelor interpretării lor

teoretice cu privire la unitatea personalităţii, este vorba aici de opţiunea pentru una din cele două orientări: nomotetică şi idiografică;

- reacţiile comportamentale prin care se manifestă trăsăturile caracteriale;

- detectarea deprinderilor care au o bază motiva-ţională, prin afcestea persoana se relaţionează cu ambianţa, sunt expresia unei anumite orientări şi realizează practic o formulă a caracterului persoanei; în măsura în care ele sunt motivate conştient, capătă forţă de impulsionare şi apar ca obişnuinţe de conduită implicând o notă valorică în aprecierea persoanei; vorbim astfel de deprinderi şi obişnuinţe caracteriale ce realizează tipul de relaţio-nare propriu persoanei respective.

Adepţii folosirii termenului de trăsătură înţeleg prin aceasta un raport stabil şi constant al individului cu exteriorul, cu ambianţa, dar sunt şi autori care în locul trăsăturii folosesc dispoziţia. W. Stern, părintele psihologiei diferenţiale şi al psihologiei caracterului este printre primii care sesizează stabilitatea persoanei în raport cu exteriorul. S-a

99

încetăţenit termenul de trăsătură prin lucrările lui G. Allport. Francisca Baumgarten consideră că trăsătura este o forţă psihică directoare şi constantă ce determină atât comportamentul reactiv cât şi pe cel anticipativ. Trăsătura de caracter poate avea bază: cognitivă, conativă (strict legată de caracter), afectivă, somatică, temperamentală etc.

Atât trăsăturile cât şi atitudinile se aseamănă şi adesea sunt greu de diferenţiat, atitudinea are câteva note prin care se diferenţiază de trăsătură: totdeauna are obiect de referinţă pe când trăsătura este mult mai generală; atitudinea este polară, implică o notă valorică, în timp ce trăsătura nu are o asemenea coordonată.

Ceea ce se poate desprinde din aceste relatări, se referă la faptul că central pentru caracter rămâne conceptul de atitudine.

în decursul anilor, accepţiunile sub care a apărut atitudinea se referă atât la psihologi generalişti cât şi la cei sociali.

Paul Fraisse spune despre atitudine că este factorul care explică punerea în valoare a schemelor perceptive.

R. B. Cattel defineşte atitudinea ca o tendinţă înnăscută care caută a fi satisfăcută.

H. Murray vede în atitudine dispoziţia de a acţiona într-un mod oarecare.

A. Turner consideră atitudinea o stare de receptivitate pentru orice stimul din afară.

CI. Bernard vorbeşte de atitudine în termenii procesului de adaptare a comportamentului, o dispoziţie a organismului faţă de un obiect sau o situaţie.

G. Allport aminteşte de o stare neurală şi mentală, de pregătire organizată prin experienţă şi care

100

'l exercită o influenţă directoare şi dinamică asupra relaţiilor individului.

English şi English definesc atitudinea ca dispoziţie dobândită,, de durată, privind modul de a se comporta consecvent faţă de o anume clasă de obiecte.

Campbell asociază atitudinea cu probabilitatea de a reacţiona (a observa, a simţi, a gândi) într-un anumit mod în relaţiile cu obiectele.

H. Pieron face referire la tipul de reacţie dobândită, mai mult sau mai puţin emoţională, faţă de un stimul oarecare.

P. Oleron consideră atitudinea ca metodă de atac a problemelor.

Thomas spune că atitudinea este reversul individual al valorii sociale.

Osgood - o predispoziţie la reacţii, dar care se distinge de ele prin aceea că predispoziţia este orientată spre un răspuns evaluativ.

Krutchfield - un sistem de durată, cu orientare evaluativă (pczitiv-negativ), de stări emoţionale, tendinţe acţionând pro sau contra, faţă de obiecte din societate. .

Doob - răspunsul implicit şi anticipat, trezit denumeroase modele şi stimuli şi având o semnificaţiesocială. i

J. Maisoneuve - poziţie a individului, ca membrual unui grup, faţă de probleme cu care se confruntăacel grup. *

T. H. Newcomb - atitudinea leagă individul de un aspect al mediului înconjurător, care are pentru el o valoare pozitivă sau negativă.

Fischer - u tendinţă, orientare cu privire la un obiect care are o semnificaţie socială, acest obiect

101

îl

»

A

putând fi o persoană, un grup sau categorie, o schemă de conduită.

J. P. Guillford - o dispoziţie pe care o are persoana pentru a susţine sau apăra un obiect social sau o acţiune socială.

J. Stoetzel - maniera în care persoana se situează în raport cu obiectele de valoare.

Elementele comune care se desprind din aceste definiri sunt: poziţie, evaluare, predispoziţie, reacţie, mediu social, mod de a reacţiona, valoare.

Ştiinţa despre caracter, după opinia lui Gaston Berger, trebuie să tindă a deveni o ştiinţă a omului concret, cu alte cuvinte o selectare a acelor elemente de ordin idiografic, care definesc persoana X.

Caracterul, ca sistem, presupune variate moduri de corelaţie, interacţiune între atitudini. Iar atitudinea, după cum s-a constatat, se referă la forme de comportament ce se manifestă ca dispoziţii determinate de a răspunde selectiv, evaluativ la incitaţiile ce acţionează asupra persoanei.

Atitudinile pun în joc fiinţa umană în totalitate, stabilind relaţii cu obiectele, persoanele sau situaţiile, ele există două câte două, una opusă alteia: curajos-fricos, docil-refractar, darnic-zgârcit, sincer-nesincer etc.

•î

I

11111 f

CAPITOLUL 5. Criterii de normalitate şi anormalitate

5.1, Normalitate şi anormalitate în abordarea persoanei

h Jr 1V^ea/ersona/^' accentuate, KarI Leon-™™ \ ' mtrune§te

cerinţele unei analize comparative a acestor tipuri de personalităţi.trebf^ f,enţia! * Unor temenea comparaţii L n^ fg 6 Cf-le d°Uă

princiP{i care acţioneazăs şs0^şi anume: cei * ******in j£ f01"1"1 S? Papalitatea este un sistem M J rf aX' dmamic CU

fmaUtate adaptativă.zdZ T^ ,în Care fîecare Pers°ană seadaptează depinde, în primul rând, de ceea ce este unic şi irepetabil în structura şi funcţionarea personalităţi,, fără a exclude ceea ce este înnăscut sau dobândit prin educaţie de persoană, n, J;nteni1?- * ftlnCţie de care se va realiza com-»^.ai>U

+ PSGSC' §i de SC referă la ^rmalitate şi anormalitate, aceşti doi termeni, vor fi evaluaţi cu avantajele dar şi cu limitele lor, deoarece nu există la ora actuala o înţelegere unanimă cu privire la „trecerea pragurilor" dintre ele.

Precizăm aceste elemente' pentru că, există în psihicul uman manifestări cu aparenţă de anorma-„paSogk"0^ ^ PreSUpUn cu necesitate apelativul

Diferenţierile care se fac, între normal şi patologic, in lucrarea citată, surprind faptul că, simpla

103

deviere de la medie nu constituie un indiciu pentru o personalitate accentuată, ci numai o însuşire structurată într-un anume mod.

Personalitatea accentuată este caracterizată prinînsuşiri speciale sau trăsături a căror intensitatedepăşeşte media, favorizând o pregnanţă a manifestării respectivei trăsături şi a exprimării individualităţii. $

Pentru K. Leonhard, trăsăturile specifice accentuării sunt trăsături ale firii - temperamentului -care reliefează puternic caracterul, prin noţiunea de „fire" el înţelege că trăsăturile accentuate sunt profunde, înnăscute şi de aceea uşor de observat în comportament de la cele mai fragede vârste.

Ca invarianţi operaţionali aceste trăsături generează manifestări pregnante nu numai în raport cu media ci şi cu abaterile de la medie.

Introducerea unor termeni exacţi, măsurabili, cantitativi în explicarea unui sistem atât de complex cum este personalitatea va angrena, fără doar şi poate, ceea ce este acceptabil astăzi şi care prezintă un grad de generalitate acceptabil.

Dacă ar fi să plecăm de la ceea ce Patrick Sup-pes promova ca principiu - certitudinea cunoaşterii, în sensul preciziei absolute a măsurătorilor, este irealizabil în privinţa personalităţii.

în acest caz singura variantă este aceea a acceptării probabilismului (relativitatea) şi pluralismului, sau, mai degrabă, o abordare interdisciplmară în cunoaşterea personalităţii.

Pentru a exemplifica ne servim de ceea ce însuşi K. Leonhard spunea: simţul datoriei poate fi un derivat al sferei aspiraţii-înclinaţii, dar poate fi gene-

104

rat şi de o trăsătură accentuată - personalitatea anancastă sau firea hiperexactă.

în acest caz simţul datoriei şi modalitatea sa de îanifestare sunt însoţite de o tensiune anxioasă ermanentă, persoana nefiind niciodată sigură că şi-a îndeplinit datoria.

Karl Leonhard exprimă convingerea că există trăsături fundamentale ale caracterului omenesc, ca şi G. Allport, care consideră că, în structura de personalitate nu pot exista decât 1-2 dominante restul fiind de ordin secundar sau câteva de ordinul zecilor care sunt centrale.

Personalităţile accentuate, din perspectiva leon-hardiană, nu pot fi considerate personalităţi patologice. Patologia începe acolo unde se produce şi seperpetuează un dezechilibru în structura personalităţii şi a cărui expresie se regăseşte în dis-funcţionalitateâ relaţiei individ-lume. Accentuat,după opinia lui C. Gorgos (1989), este în strânsălegătură cu pregnanţa iar termenul nu face trimiterela anormalitate. '

Atât conotaţiile pozitive cât şi cele negative ale accentuării ne^ dezvăluie manifestări ieşite din comun - în mod constant, indiferent de situaţie.

Omul normal, obişnuit nu are conduite ieşite din comun, nu are realizări şi activităţi neobişnuite, el menţinându-!;e într-un registru omogen din punctul de vedere al energiilor investite.

Probabilitatea evoluţiei accentuării trăsăturii spre conotaţia negativă nu poate fi previzibilă, pentru că ceea ce o potenţează ţine de împrejurări şi contexte de viaţa diferite.

Evoluţia accentuării se demonstrează prin manifestare, de exemplu, hiperperseverentul devine

105

I

un asocial, Jţiperexactul devine obs-siorial simptomatic şi greu de suportat de cei din jur, demonstrativul devine un permanent nemulţumit dând vina pe ceilalţi.

Accentuarea se resimte ca dizarmonie în momentul în care deja sunt vizibile semnele unui dezechilibru în raportarea persoanei faţă de realitate şi faţă de ceilalţi semeni. Persoana este conştientă de acest dezechilibru, dar este incapabilă de a-şi asuma responsabilitatea, de regulă, se apreciază că „iadul" îl reprezintă ceilalţi şi în nici un caz propria persoană.

Limitele între normal-mediu, accentuat-dizar-monic (psihopat) nu sunt fixe, iar delimitările, care se fac, sunt în funcţie de intensitatea şi constanţa manifestării, aceasta exprimă o anume trăsătură, independent de împrejurările exterioare.

Ca note particulare ale accentuării K. Leonhard admite hiperexactiatea şi demonstrativitatea în fimcţie de care va descrie tipurile de personalitate: isterice sau demonstrative şi pe cele hiperexacte sau anancaste.

Personalităţile hiperperseverente sau paranoide se caracterizează printr-o persistenţă a afectului. Conform cu K. Leonhard instabilitatea nu ar intra în trăsăturile accentuate, deoarece ea nu generează structuri caracteriale puternice.

5 2. Tipologii din perspectiva personalităţilor accentuate

IKarl Leonhard consideră că se pot delimita

destul de clar următoarele tipuri de personalitate:

106

demonstrativă* hiperexactă, hiperperseverentă, nestăpânită, hipertimică, distimică, labilă, exaltată, anxioasă, emotivă, extravertă şi introvertă.

5.2.1. Firea demonstrativă

Deşi apropiată ca manifestare cu isteria se deosebeşte de aceasta prin aceea că nu dezvoltă comportamente de tip isteric, ceea ce le aseamănă, constă în marea capacitate de refulare de care dispun, - • !;

Istericul intră foarte uşor în rolul pe care şi-1 alege, minciuna pentru el poate deveni un mod de existenţă, uitând chiar scopul pentru care şi-a propus să mintă, adică trăieşte cu mare intensitate rolul. Dorinţa istericului se conjugă întotdeauna cu eludarea unei situaţii dificile, a unui conflict, evitarea unui efort.

Personalitatea demonstrativă se recunoaşte prin: laudă de sine, însoţită de un comportament specific - de afirmare a Eului, tendinţă de auto-compătimire, pripeală în decizii, capacitatea dea se face iubit.

Personalitatea demonstrativă poate fi evaluată ca pozitivă în condiţiile în care adaptabilitatea se menţine la o intensitate moderată şi când se manifestă sub aspectul talentelor artistice.

Deşi face delimitarea între personalitatea isterică şi cea demonstrativă, atunci când descrie unele trăsături, Leonhard o face pentru ambele tipuri: vorbind despre tendinţa de a înlătura din conştiinţă unele aspecte mai puţin plăcute atât istericul cât şi demonstrativul se Iasă purtaţi în voie de reprezentările ce îmbogăţesc tezaurul fanteziei.

107

Patosul, ar fi trăsătura de bază a istericului şi se regăseşte în patetismul din vorbire, mimică, gestică.

5.2.2. Firea hiperexactă

Reprezintă inversul firii demonstrative - prin slaba capacitate de refulare, s6 deosebeşte de anancast prin a*eea că simptomatologia obsesivă este scăzută. Hiperexacţii sunt recunoscuţi prin nehotărâre, spirit exagerat de ordine, frământare, îndoială, veşnică pendulare între încredere şi neîncredere. Faptul că resimt presant nevoia de a se autoverifica îi face să piardă timp prin meticulozitate şi ore suplimentare pentru ceva care deja era finalizat, acţiunile inutile (verificări de uşi, robirieţi, aparate) le consumă energia şi le răpeşte plăcerea de a-Savura câteva clipe de fericire, linişte deplină.

Munca de răspundere sporeşte neliniştea acestor firi, hiperconştiinciozitatea pe care o probează le asigură un bun renume, se bucură din partea altora de aprecieri, se simt legaţi de locul de muncă. Grija exagerată pentru propria bunăstare îi poate duce la dezvoltări ipohondre, se îmbolnăvesc numai la gândul de a pierde aceste avantaje.

5.2.3. Firea hiperperseverentă

Aceasta este caracterizată prin persistenţa anormală a afectului, datorită gradului redus de estompare pe care îl au sentimentele. Atingerea scopurilor egoiste, legate de interesele personale constituie baza vieţii hiperperseverentului, cele mai mici oprelişti în calea acestora sunt trăite cu

108

l-J»

intensitate afectivă puternică, se simt dărâmaţi, dar nu se lasă, su.nt ranchiunoşi, nu uită nici binele nici răul care li s~e face.

Susceptibilitatea, predispoziţia de a se simţi cu uşurinţă jigniţi, de a fi uşor ofensaţi, setea de prestigiu personal, exacerbarea sentimentului de dreptate, sentimentul propriei valori, continua bănuială, neîncrederea faţă de ceilalţi sunt trăsături specifice ale firii hiperperseverente.

Alternanţa între succese şi insuccese pe parcursul vieţii şi ştirbirea orgoliului pot duce la dezvoltări paranoice. Persistenţa îndelungată a afectelor caracterizate prin intensitate mare vor pune stăpânire pe gândire şi vor favoriza apariţia ideilor prevalente. Prevalenta ideilor îi încadrează pe hiperperseverenţi în categoria marilor încăpăţânaţi.

Dezvoltările paranoide pot avea ca temă gelozia, urmărirea unui ţel important, a unui mare succes.

Aspectele pozitive de evoluţie a acestor persoane se concretizează în ambiţia cu care ei se mobilizează pentru atingerea ţelului propus, o adevărată forţă motrice pentru realizările personale. Efectul negativ apare în momentul unor „rivalităţi" percepute ca piedici în atingerea scopurilor. Ambiţia şi susceptibilitatea favorizează instalarea sentimentului de prejudiciu şi declanşarea unor reacţii de ostilitate faţă de tot ceea ce se interpune în calea ţelurilor urmărite.

în dezvoltarea paranoică, ambiţia şi lupta se canalizează spre o singură preocupare de la care nu poate fi împiedicat.

109

M

5.2.4. Firea nestăpânită

Se caracterizează, prin preponderenţa impulsurilor, instinctelor şi sentimentelor asupra considerentelor de ordin raţional. Un exemplu în acest sens îl poate constitui personalitatea epileptoidă care reacţionează impulsiv, exprimându-şi nemulţumirea prin agresivitate, mimică şi aprecieri necontrolate, stabilitatea acestora în comportament aduce cu sine dezavantaje de in^rrelaţionare cu ceilalţi, sau chiar acte agresive cu consecinţe grave. Impulsurile nestăpânite se pot manifesta şi în sfera instinctuală, marii alcoolici, din aceste firi, „se recrutează". Pe plan sexual, deficienţa autocontrolului are ca efect practicarea prostituţiei sau a violului.

Viaţa acestor persoane nestăpânite nu este dirijată de elemente de etică, de aceea trecerea la acte lipsite de scrupule morale se face cu multă uşurinţă, dominaţia tiranică a impulsurilor poate conduce la acte criminale. Fuga impulsivă, fuga nemotivată sunt manifestări comportamentale ce apar din copilărie şi se regăsesc atât în adolescenţă cât şi la vârste adulte. ^

5.2.5. Firea hipertimică

Reprezintă o formă diminuată a temperamen-tului hipomaniacal, uşor de recunoscut prin combi-naţia veseliei cu dorinţa de acţiune şi cu nevoia de a vorbi, precum şi cu o înclinaţie spre digresiuni în gândire, asemănătoare fugii de idei. Optimist prin excelenţă, hipertimicuî subestimează necazurile vieţii, ia din ea numai aspectele plăcute, este mereu în acţiune şi are toate şansele de succes. Inovatorii, oamenii de acţiune şi iniţiativă dispun de asemenea fire.

110 !

u. Bogăţia de idei se alătură bogăţiei de sentimente cu efecte benefice în plan profesional, relaţional unde hipertimicul devine nucleul în jurul căruia sunt antrenate voia bună, comunicativitatea,veselia, optimismul ş.a.

Când această trăsătură devine o accentuare se poate asocia cu superficialitatea, tendinţa de împrăştiere, activitate sterilă şi un exagerat spirit ludic.

Farmecul şi fantezia, combinate cu un grad de iritabilitate sărăcesc personalitatea hipertimică de posibilitatea realizării. Karl Leonhard remarcă absenţa unui grad egal de reprezentare a afectivităţii, voinţei şi gândirii în personalitatea de tip hipertimic.

5.2.6. Firea distimică

Reprezintă contrariul temperamentului hipertimic. Distimicul are nevoie scăzută de acţiune, de aceea ritmul gândirii sale poate fi mai lent, participarea la viaţa socială mai scăzută. Firile distimice sunt caracterizate prin sobrietate, severitate, o mai mare rezonanţă în sfera vieţii afective a evenimentelor negative comparativ cu cele pozitive. Stabilizarea rezonanţei negative poate duce lâ instalarea unor depresii severe. Cu toate acestea distimicii pot fi altruişti, lipsiţi de egoism, condu-cându-se în viaţă după principii etice. Latura pozitivă a firii lor o constituie faptul că se pot dezvolta ca personalităţi după un sistem etic riguros.

Diminuarea imboldului spre acţiune constituie un factor inhibitor atât în gândire câţ şi pe plan comportamental. Nu s-au stabilit corelaţii cu depre-

sia endogenă de aceea distimicul poate fi apreciat sub aspectul trăsăturilor ca fiind o persoană normală.

5.2.7. Firea labilă

Presupune alternanţa stărilor hipertimice cu cele distimice, în condiţii de accentuare severă conduce la ciclotimie. Caracteristic pentru labili este faptul că afectele capătă o intensitate şi coloratură specifică hipertimiei şi distimiei,. cu influenţă asupra gândirii. Dar, după cum remarcă K. Leonhard „nu există |*>sibilitatea să fii în acelaşi timp şi hipertimic şi distimic", în acest context trăirile afective sunt generate de evenimente biografice dar şi de atmosfera generală a mediului înconjurător, labilii pot împrumuta stările afective ale celor din jur.

Aprecierea normalităţii se realizează în funcţie de capacitatea labililor de a se adapta în mod satisfăcător. Cercetările efectuate nu au stabilit corelaţii directe între distimie şi hipertimie în determinarea labilităţii afective, combinarea ducând mai degrabă la o echilibrare reciprocă, respectiv la o fire sintonă, caracterizată printr-o dispoziţie uniformă la nivel mediu. După opinia autorului două trăsături accentuate sau chiar psihopatice nu produc prin confluenţa lor o accentuare mai pronunţată ci mai degrabă duc la o fire medie normală, adică din două psihopatii asociate poate rezulta un om normal.

5.2.8. Firea exaltată

Este caracterizată de reacţia excesiv de intensă faţă de diferitele întâmplări din viaţa lor, astfel că

112

evenimentele, pozitive sunt recepţionate ca „entu-•- ziasmante" iar cele negative ca "disperate", aceste -'>\-' persoane se^'manifestă altruist bucufându-se de fericirea altor .persoane.

Pe plan profesional, exaltarea se poate canaliza <,pre sferele ; artistice, religioase, filosofice, spre natură, sport - domenii care asigură o stimulare afectivă foartş bogată!

Evenimentele cotidiene negative, decepţii banale, situaţii neplăcute prin care trec cei apropiaţi pot fi percepute de-exaltat ca fiind şi ale sale.

Dintre firile exaltate fac parte poeţii, artiştii al căror raport afectiv cu arta este intens trăit.

5.2.9. Firea anxioasă■»

Se manifestă din copilărie prin prezenţa fricii care modelează un comportament infantil caracterizat de teama de a rămâne singur, de a fi trimis n locuri întunecoase, de ă se afla în prejma animalelor etc. Copiii anxioşi devin ţinta batjocorii atât din partea celor de aceeaşi vârstă cât şi din partea adulţilor fără nivel de instrucţie corespunzător.

Comportamental, firile anxioase sunt recunoscute prin timiditate, prin incapacitatea de a-şi impune punctu) de vedere în cazul divergenţelor de opinie. K. LeorJiard face distincţia între timiditatea anxiosului şi anancastului, prin prezenţa temerii în primul caz şi a jenei în cel de al doilea. Ambele tipuri de personalităţi pot manifesta atitudini de supracompensare, ce sugerează siguranţă de sine sau chiar aroganţă.

113

»•

de refulare este extrem de redusă. Meticuloşi, nehotărâţi pot rămâne în urmă cu sarcinile de îndeplinit, hiperconştiincioşi şi legaţi de locul de muncă. Când au grijă exagerată pentru bunăstare devin egoişti.

6. Autocontrolul foarte scăzut, înclinaţiile net practice, iritabilitatea şi instabilitatea psihică, acti-vismul foarte ridicat, reflexivitatea fdarte scăzută şi proasta dispoziţie - ursuz, morocănos, monosilabic, cu gândire lentă dau tabloul firii nestăpânite.

7. Când vioiciunea excesivă, veselia sunt însoţite de iritabilitate ne putem gândi la hipertimie.

8. Ciclotimicii reprezintă firea labilă hipertimică.9. Firea exaltată prezintă stări limită de entuziasm şi

disperare; emotivitate exagerată, milă, grijă, frică pentru sine, hipersensibilitate.

11. Hiperexactitatea se atenuează cu un temperament hipertimie - tendinţa spre superficialitate.

12. Anancastul este accentuat prin distimie -seriozitatea, tristeţea, activismul scăzut, gândire lentă, retragerea, tăcerea, lipsa de elan accentuează nehotărârea, incapacitatea de a lua decizii, tendinţa spre exactitate şi hiperconştiinciozitate.

13. Lipsa 4e reflexivitate, acţiunile prompte şi impulsive determină gradul de influenţabilitate şi credulitate. Influenţabilitatea şi credulitatea ridicată, activismul ridicat şi independenţa ideatică dau profilul extravertului. Din cauza înclinaţiei spre relaţionare excesivă pot apare dificultăţi, obiectivitatea extravertului este mai redusă.

14. Introvertul are o doză mai mare de independenţă în gândire, o judecată mai corectă şi mai obiectivă, foloseşte experienţa, „vede în viitor". O doză sănătoasă de introversie dă o judecată

116

sănătoasă, în mod opus doza mai mare diminuează simţul realităţii. Trăsăturile sale: şovăire, expresivitate redusă, activism redus, reflexivitate, introspecţie şi dificultate de a stabili contacte.

15.Hiperperseverenţa îmbinată cu anxietatea poate duce la mania persecuţiei. !

16.Persoanele distimice şi hiperperseverente au suspiciunea foarte accentuată.

17.Latura expansivă a paranoidului se manifestă prin ignoranţă.şi îngâmfare.

18.Hipomaniacii cu demonstrativrtate au. înclinaţie spre minciună şi înşelătorie, siguranţa de sine pe care o manifestă poate induce în eroare şi nu se observă că mint. Manifestă tendinţa spre fanfaronadă, lenevie, bârfă şi ridiculizare. Sunt lipsiţi de tact, sensibilitate, grosolani în lipsa educaţiei.

19.Pasiunea este o combinare de exaltare şi excitare volitivă.

20.Personalitatea senzitivă: suspiciune, nesiguranţă, anxietate, încordare, astenie, labilitate afectivă şi emoţională - fără să-şi recunoască trăsăturile. -

21.Firea extravertă este orientată spre lumea percepţiei, acceptă tot ce vine din afară fără examinare riguroasă, de aici rezultă credulitatea şi influenţabilitatea sa. Acceptă drept fapte certe toate comunicările şi afirmaţiile pe ton ferm pentru că nu le supun îndoielii. Devine cu uşurinţă avocatul apărării. Concepţiile sunt precare, nu provin din prelucrare lăxmtrică. îşi schimbă cu uşurinţă convingerile. Nu are înclinaţie spre gândirea independentă, yede mai mult prezentul şi ia puţin în considerare experienţa.

117

psihologie îi- aparţine lui Spearman, el a început prin a considera funcţiile intelectuale^ în măsura în care acestea dădeau dovada că sunt determinate de un singur factor general, unul şi acelaşi în cazul tuturor (factorul G).

Atunci când s-a abordat pentru prima oară punctul de vedere factorial în tratarea personalităţii s-a pornit de la faptul că elementele de ordin factorial nu se bazează pe presupuneri de ordin nervos sau comportamental, ci mai curând pe presupuneri statistice.

Analiza factorială, aşa cum este ea definită de Thurstone, se realizează în baza a două operaţii importante:

1. izolarea şi definirea factorilor de bază, în funcţie de care înţelegerea şi explicarea persoanei umane să fie făcută cu maximum de eficienţă şi economie;

2. precizarea relaţiilor dintre diferiţii, factori, adică stabilirea arhitectonicii lor.

De fapt, analiza factorială aplică legea economiei în căutarea elementelor de bază ale personalităţii. în virtutea acestor evidenţe a apărut necesitatea explicării unei personalităţi de bază.

Sintagma „personalitate de baza" a fost creată de A. Kardiner pentru a descrie „acea configuraţie a personalităţii care este împărtăşită de majoritatea membrilor societăţii ca rezultat al experienţelor timpurii pe care ei le au în comun".

Conform cu acest autor se admite că:- tradiţia culturală determină aspectele educaţionale pe

care părinţii le vor pretinde de la copiii lor, dar în acelaşi timp şi modul în care o vor face;

120

- în culturi diferite există moduri diferite de brmare a copilului, ce corespund unor conţinuturi şi forme diferite de a-1 educa;$ -experienţa timpurie pe care o are copilul va Exercita un efect de durată asupra personalităţii%de; ■

5 -experienţele similare vor tinde să producă^personalităţi similare.t Concepţia implică un ciclu continuu determinat de: tradiţie culturală, educaţie uniformă a copilului, personalitatea; de bază adultă. Cultura prescrie 'scopurile şi,metoda formării copilului, prin care se ^modelează un tip de personalitate de bază, iar adulţii întăresc şi continuă tradiţia culturală pe care

/o consideră comună şi corespunzătoare.în fondul ei, concepţia, ca mod de explicare, este

• logică, în schimb nu pot fi explicate diferenţele. individuale, de aceea, este considerată foarte largă, ; cu un

grad mare de generalitate.Aşa cum apreciază Allport, cercetarea şi teoria

referitoare la personalitatea de bază au fost strâns legate de doctrina freudiană. Freud considera că liniile directoare ale caracterului se formează până la trei ani, criticii acestor poziţii au găsit o formulă usturătoare - „antropologie a scutecelor".

Acest gen de antropologie s-ar baza pe elemente de îngrijire a copilului în „scutec", pe formarea deprinderilor de igienă ş. a.

Conceptul de personalitate de bază duce la rândul său 4a conceptul de caracter naţional, care ne spune de ce un român se comportă diferit, comparativ, de exemplu, cu o persoană provenită din altă cultură sau zonă geografică a Terrei.

121

\

Studiile - asupra caracterului naţional sunt numeroase, despre exemplele europene am amintit într-unui din capitolele anterioare.

Revenind la analiza factorială se poate aprecia că aceasta ia în calcul o multitudine de variabile şi constituie un mod precis de a descoperi care sunt factorii care se grupează. Asupra variabilelor personalităţii s-au efectuat studii şi se mai efectuează, dintre acestea sunt de remarcat cele asupra elementelor de dinamică a personal ităţii.

J. P. Guilford şi W. S. Zimmerman, pornind de la 70 de variabile în domeniul temperamentului, au ajuns la concluzia că 13 factori icoperă întregul domeniu: activism-ascendenţă; mşsculinitate-femi-nitate; încredere - sentimente de inierioritate; stăpânire de sine - nervozitate; sociabilitate; capacitate de reflexie; depresie-emotivitate; reticenţă; obiectivitate; caracter plăcut; cooperare, toleranţă.

6.2. Trăsăturile de persoxialitate şi rolul lor în diagnoza personalităţii

Imposibilitatea de a renunţa la trăsături este determinată de faptul că totdeauna când descriem o persoană o facem în termeni de trăsături: vesel, altruist, conştiincios, muncitor etc.

Trăsăturile de personalitate ne ajută la constituirea unor repere atunci când este vorba de încredinţarea unei sarcini, dar, trebuie admis că nici o teorie a trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă nu ia în considerare şi nu explică variabilitatea conduitei unei persoane.

Atât G. Allport cât şi R. B. Cattell au susţinut importanţa trăsăturii care rezidă, în principal, din

122

valoarea ei explicativă pentru persoana In cauză dar &;f|| şi valoarea predictivă pentru comportament.

Conduita aşteptată de la o persoană, în virtuteatrăsăturilor sale, va lua în calcul o serie de factori

care pot influenţa modul de manifestare alersoanei respective: alte persoane, presiuni exer-

.tate de miza sarcinii etc.în ciuda variabilităţii există şi o'anumită zonă de

Dnstanţă, care se manifestă aidoma în mai toate tuaţiile, or trăsătura de personalitate tocmai acest iucru îl reflectă.

Principiul de bază al comportamentului este fluxul său continuu, fiecare act prin care se realizează acesta, după cum subliniază G. Allport, reflectă de fapt, nu o singură trăsătură ci mai multe. Trăsăturile stau la baza a ceea ce este „caracteristic" în conduită. % ' ,

Din punct de vedere teoretic trăsătura este apreciată ca un construct prin care se descrie una dintre dimensiunile personalităţii.

Opinia în legătură cu caracterul predictiv altrăsăturii constă în aceea că aceasta evidenţiază uncomportament ca expresie a personalităţii dar esteexagerată identificarea trăsăturii cu generareacomportamentului, în sensul că în virtutea prezenţeiunei trăsături de personalitate ne putem aştepta cucertitudine la acel gen de comportament şi nu laaltul. '

în ceea ce priveşte stabilitatea trăsăturii se poate aprecia că stabilitatea se asociază cu prezenţa trăsăturii în mai multe tipuri de comportamente.

Francisca Baumgarten spune că o trăsătură este o forţă psihică directoare constanta care determină comportamentul activ şi reactiv al individului.

FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ"HYPERION"

UNIVERSITATEA HYPERION

BIBLIOTECA

123

Trăsăturile de personalitate şi teoriile bazate pe ele au fost criticate deoarece în accepţiunea nominaliştilor ele sunt nişte categorii pentru a descrie o persoană. Argumentele criticii se centrează pe:

- nimeni nu a văzut vreodată o trăsătură a unei persoane şi nici nu se poate spune că aceasta ar corespunde unei structuri neurofiziologice;

- întregul limbaj, inclusiv numele pe care îl dăm trăsăturilor este nominal;

- cuvintele desemnează categorii sociale şi nu naturale, există aproximativ 18.000 de termeni în limba engleză care descriu pretinse trăsături umane, dar aceşti termeni sunt etichete clasificatorii, au o utilitate socială şi nu se poate dovedi că derivă din deosebirile de natură;

- tendinţa care se manifestă prin suprasim-plificare ne demonstrează că este mai comod să generalizăm sub aspectul atribuirii unor trăsături, decât să particularizăm, lucru ce nu poate fi admis în cunoaşterea ştiinţifică, deoarece generalizarea totală este grosieră şi lipsită de sensibilitate.

Ceea ce se doreşte să se surprindă cu aceste argumente explică pe scurt că, de regulă cuvintele nu corespund exact elementului psihologic pe care încercăm să-1 numim, fiind un construct ipotetic, trăsătura este o inferenţă inevitabilă, deci nu poate fi demonstrată direct. în prezent, dovezile referitoare la existenţa trăsăturilor provin din consistenţa actelor separate şi observabile din comportament.

G. Allport consideră că trăsătura este un sistem larg de tendinţe similare de acţiune care există la persoana ce trebuie cunoscută. Trăsăturile de personalitate, conform teoriei lui Allport, au o existenţă reală. Le consideră nişte structuri mintale

124

care formează o parte a personalităţii oricărui individ şi care îl determină să gândească şi să se comporte într-o manieră consecventă.

Persoana, care dispune de trăsătura de „a fi prietenoasă", va avea tendinţa să se comporte sociabil în diferite situaţii: în familie dar şi în afara ei.

R. B. Cattell consideră că structura personalităţii poate fi primară, formată din cel puţin 20 detrăsături primare şi altele secundare, sau factori desuprafaţă. în virtutea acestui enunţ se poateaccepta că există multe aspecte ale personalităţii înprivinţa cărora toţi oamenii dintr-o cultură dată potfi comparaţi în mod rezonabil. j

Sub acest aspect, trăsăturile comune sunt acele aspecte ale personalităţii în raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultură pot fi comparaţi în mod avantajos.

Comparativ cu cele individuale, cele comune sunt mai puţin veridice, de regulă se bazează pe observaţii efectuate asupra unof categorii mai mari de oameni sau chiar pe rezultate obţinute la teste.

în general este o metodă des folosită, aceea a „valorilor medii" ale unor performanţe. în funcţie de valorile medii se poate calcula s#u observa abaterea standard de la această medie (comun, factor G etc).

De asemenea, pot fi surprinse acţiunile stereo-tipe, automatismele fie ele individuale, fie comune, sau, imprevizibilul comportamental, ştiindu-se că deşi se integrează într-o anumită ordine, conduita individuală poate fi într-o anumită împrejurare imprevizibilă.

O trăsătură comună este o categorie pentru clasificarea formelor funcţional echivalente de comportament dintr-o populaţie generală-

125

I

Criteriile în funcţie de care putem aprecia prezenţa unei trăsături individuale sunt:

- frecvenţa manifestării;- evantaiul de situaţii în care persoana adoptă acelaşi

mod de acţiune;- intensitatea reacţiilor în conformitate cu acest

„model preferat" de comportament.Constanţa trăsăturii în comportament poate constitui o

modalitate prin care se demonstrează prezenţa, numai în cazul în care indică o trăsătură tipologică a persoanei. La alţi autori, găsim conceptul de consecvenţă, el ocupă un loc central în abordarea multidimensională a personalităţii.

Constanţa se referă la însuşirea de a fi statornic, iar consecvenţa relevă faptul de a fi consecvent, adică de a respecta principiile, ideile şi în general ceea ce ţi-ai propus.

Teoreticienii trăsăturilor de personalitate consideră că personalitatea este formată, dintr-un număr de factori interni stabili.

H. J. Eysenck relevă trei factori interni: extra-versia-introversia, nevrotismul-stabilitatea şi psiho-tismul.

Aceşti factori conform cu Ann Birch şi Sheila Hayward, (1999, p. 63) sunt consecvenţi şi oferă indivizilor capacitatea de a se comporta similar în diferite tipuri de situaţii.

De aceea este de aşteptat ca o persoană care este agresivă să se comporte similar într-o gamă largă de situaţii, la fel se poate întâmpla în cazul oricărei alte trăsături.

Orientările, care pun accent pe trăsături, pe conceptul de personalitate, pe constanţă sau consecvenţa, nu au fost scutite de critici.

126

In această ordine de idei, W. Mischel considera că rolul predominant îl au situaţiile particulare care pot influenţa anumite comportamente. De exemplu, persoana poate fi timidă sau calmă în funcţie de situaţie, iar consecvenţa comportamentului rezultă din similitudinile situaţiilor în care persoana va fi pusă. Conform convingerii acestui autor, comportamentul poate fi consecvent în timp, dar numai în situaţii similare.

In situaţii variate, cum au demonstrat-o H. Hartshorne şi p. May, comportamentul se poate modifica şi, de aceea, consideră consecvenţa comportamentului în situaţii similare ca fiind dovadă insuficientă în favoarea existenţei unor trăsături stabile ale personalităţii.

Faptul că G. Allport a fost adeptul unicităţii persoanei a contrabalansat ponderea mare pe care o aveau orientările centrate pe asemănările dintre oameni în defavoarea individualităţii, dar şi-a atras critici din partea adepţilor orientării nomotetice.

G. Allport considera că metoda ştiinţifică folosită pentru descoperirea unor legi şi principii nu este cea mai bună cale pentru cunoaşterea psihologiei umane.

Ţinând seama de aceste considerente ale unor orientări opuse: cea nomotetică şi cea idiografică, trebuie făcută distincţia că nu te poţi dispensa de nicmna dintre ele, deoarece sunt situaţii în care apreciezi persoana prin prisma mediului sau grupului din care face parte pentru a-i constata evoluţia, dezvoltarea, iar alteori o apreciezi prin ceea ce este ea, ca individualitate, unicitate, constanţă şi consecvenţă cu sine, de asemenea, pot fi apreciate trăsăturile de personalitate fundamentale, de

127

I

maximă importanţă pentru evaluarea respectivei persoane.

Calea aceasta de mijloc va oferi, aşa cum aprecia L. L. Thurstone^ drumul spre adevăr, nu adevărul însuşi, pentru că adevărul este constituit dintr-o multitudine de elemente.

Posibilitatea emiterii unor predicţii cu privire la personalitate implică eliminarea unor elemente care ţin de simţul comun, de intuiţie.

De aceea, cunoaşterea ştiinţifică, reprezintă modalitatea prin caxe se explică, se elaborează pre-dicţii, se oferă posibilităţi pentru a verifica aceste predicţii, ea are ca punct de pornire o bună teorie.

Criteriile, în funcţie de care poate fi apreciată o teorie bună cu privire la personalitate, sunt: consistenţa şi caracterul logic; să pornească de la ipoteze verificabile empiric; să fie susţinută de date ştiinţifice valide; să fie capabilă să descrie, să fie aplicată asupra comportamentului uman în termeni operaţionali.

Nu se neagă, prin aceste enunţuri, posibilitatea cunoaşterii unei persoane, a personalităţii sale, prin modalitatea empirică, însă trebuie ţinut seama de faptul că aceasta nu oferă garanţia validităţii, în sensul că predicţiile au probabilitate mică.

Observaţia empirică poate să devină punct de plecare într-o investigaţie, care să ajungă la confir-marea sa.

Cunoaşterea ştiinţifică precedată de predicţie reprezintă una dintre condiţiile surprinderii esen-ţialului, a caracteristicilor definitorii ale unei persoane.

Cunoaşterea în psihologia personalităţii capătă „particularităţi" distincte (F. Sîntion, 1990) având în

' 128' : ■-;:..

vedere că atât subiectul cunoscător, cât şi obiectul cunoaşterii au acelaşi statut existenţial, sunt fiinţe umane.

Conform eu V. Ceauşu, (1978), asemenea parti-cularităţi se referă la:

- Obiectul cunoaşterii este înzestrat cu caracteristici psihologice, este o fiinţă umană, adică un centru de acţiune cu o dinamică proprie şi care nu se va „oferi" pasiv subiectului cunoscător, ci va interacţiona cu acesta. Conceperea simplistă, unilaterală a procesului cunoaşterii - de la un subiect activ la un otiect imobil, pasiv - este urmată, de cele mai multe ori, de efecte negative în planul autenticităţii cunoaşterii şi al interacţiunii consecutive dintre subiectul cunoscător şi persoana ce face obiectul cunoaşterii.

- Fiinţa umană, dispunând de intenţii, motive, aspiraţii, scopuri, voinţă, are capacitatea de a observa că este observată, studiată, fapt care o poate duce la mtenţia de modificare sau chiar la modificarea efectivă a comportamentului, în funcţie de motivele şi scopurile sale.

- Ştiindu-se observată persoana poate să creeze o imagine favorabilă despre sine, care să-i aducă avantaje în sensul de evaluare pozitivă.

- Persoana supusă cunoaşterii va desfăşura, la rându-i, un proces de cunoaştere! a subiectului cunoscător, şi în funcţie de datele obţinute, îşi va modifica sau» nu comportamentul altul şi se va implica într-un anu:

interpersonală :u acesta din urmă.- Structura de personalitate se dezvăluie, se etalează în

timp iar capacitatea omului de a emite informaţii despre sine, spontan sau J conştient, de

? 129

intr-un sens sau mit tip de relaţie

a-şi manifesta personalitatea se realizează treptat, în interacţiune cu ceilalţi şi cu situaţiile prin care trece.

- Subiectul cunoscător trebuie să urmărească permanent situaţiile şi interacţiunile celui pe care vrea să-I cunoască, peţrtru a vedea ce atitudini, ce comportamente se confirmă prin repetare, deci care-i sunt caracteristice sau, din contră, care sunt accidentale, nespecifice. Situaţiile de viaţă în care este implicată persoana. - obiect al cunoaşterii - pot să-i activeze acesteia doar anumite trăsături de personalitate, uneori aceleaşi.

- Gradul de a se exterioriza sau accesibilitatea la cunoaştere diferă de la persoană la persoană, în sensul emiterii unei cantităţi de informaţie despre sine. Mark Twain scri^ că: „fiecare este ca luna, având o parte luminată dar şi o parte întunecată, pe care nu o arată niciodată nimănui".

Admiţând că acest enunţ ar fi în totalitate adevărat, ar însemna că toţi oamenii încearcă să ţină ascunse de ochi indiscreţi, anumite străfunduri ale naturii lor.

Ne deosebim totuşi, foarte mult, în funcţie de măsura în care ascundem anumite elemente din personalitatea noastră.

în ceea ce priveşte autodezvăluirea se poate spune că oamenii diferă mult sub acest aspect, deoarece cantitatea de informaţie şi numărul persoanelor cărora se dezvăluie diferă de la persoană la persoană.

Astfel, unele persoane se lasă cunoscute total, de către o ţnare varietate de oameni iar altele „amuţesc" în faţa altora şi cu greu se pot dezvălui. Allport spune că unele persoane în mod deliberat sunt „voluntare" iar altele „enigmatice".

130

Pe criteriul dezvăluirii se pot face comparaţii: se apreciază că mamele se destăinuie mai mult decât taţii. însă, trebuie ţinut seama în aceste comparaţii de similaritatea valorilor, gradul de reciprocitate şi durabilitatea relaţiei.

Din varii motive oamenii îşi creează strategii de cunoaştere individuale, metode şi procedee empirice pentru cunoaşterea personalităţii.

Aşa cum s-a subliniat anterior unul dintre scopurile ştiinţei îl constituie predicţia.

Interogaţiile la care este supusă devenirea persoanei pornesc încă din primul an de viaţă când părintele se întreabă care va iî personalitatea copilului său. Ele continuă pe parcursul întregii existenţe cu privire la posibilitatea unor predicţii asupra comportamentului adult.

în ciuda unor elemente sigure legate de ereditate, de învăţarea timpurie nu se poate spune cu certitudine cum vor acţiona elementele de mediu asupra personalităţii, adică nu pot fi prevăzute toate influenţele de mediu care vor fi întâlnite.

Finalitatea unor predicţii realizate pe perioade mai mari de timp poate să aducă surprize în sensul că, deşi structura personalităţii este previzibilă din fragedă copilărie constanţa nu este perfectă.

Un genetician poate spune că: „personalitatea umană este 100% de origine genetică, aceasta însemnând că nici o trăsătură sau act nu sunt lipsite de o oarecare influenţă genetică". El are perfectă dreptate.

Dar în egală măsură este corectă şi afirmaţia că „personalitatea umană ţine 100% de mediu", însemnând că influenţele mediului şi învăţarea îşi pun amprenta pe fiecare trăsătură sau act.

131

Merită reţinut că ambele poziţii conţin doze de adevăr dar nu adevărul în totalitate.

Cercetările longitudinale pe serii de gemeni mono şi bivitelini dar şi bazate pe alte criterii au demonstrat că în prima copilărie se pot face predicţii generale cu privire la personalitate şi la modul cum se va dezvolta aceasta, dar, succesul acestor predicţii nu este destul de mare pentru a justifica convingerea că personalitatea este ferm fixată în primii ani de viaţă, procesul devenirii continuă de-a lungul întregii vieţi.

6.3. Analiza factorială a personalităţii

Conform cu R. B. Cattell există trei perioade distincte ale studiilor axate predominant pe analiza factorială:

1. o perioadă care stă sub semnul observaţiilor empirice, directe asupra comportamentului persoanei care a generat conţinutul unor teorii implicite cu privire la personalitate;

2. a doua perioadă se concentrează cu precădere asupra studiilor rezultate în urma unor analize clinice astfel că personalitatea a fost tratată din perspectiva patologiei, cu evidenţierea diferenţelor între normalitate şi anormalitate;

3. a treia perioadă este dedicată cercetărilor cu caracter experimental, context în care s-a pus accent pe calitate şi nu pe cantitate.

Problema cantitativului şi calitativului, a contro-verselor şi adepţilor pe care aceasta le-a generat în psihologie este una eternă, în sensul că şi azi există autori care pun accent pe măsurare, pe cuantificare şi mai puţin pe calitate.

132

ti

4Î

3f

6.3.1. Factorii de personalitate

Factorul de personalitate ca element descriptiv şi explicativ se situează la convergenţa dintre tip ca for-maţiune ce reuneşte persoanele în virtutea unor asemănări şi trăsătură ca formaţiune sintetică a vieţii psihice a unei persoane. .v; ' .

R. B. Cattell, adept al factorului de personalitate, consideră că acesta are valoare predictivă asupra comportamentului, context în care sunt posibile previziuni asupra comportamentului-eondi-ţionat de o anumită situaţie.

6.3.2. Factorii de suprafaţă şi factorii sursă

Pentru a descrie personalitatea Cattell face apel la două categorii de factori:

a. factorii de suprafaţă - care se exprimă directîn comportamentul verbal al persoanei sau în celmotor;

b. factorii sursă - care constituie patternul comportamental al persoanei şi, în baza lor se extraginformaţii privmd conduita persoanei într-o anumităsituaţie.

Realizarea unor observaţii sistematice asupra comportamentului persoanei facilitează extragerea unui set de variabile dar şi identificarea relaţiilor dintre acestea.

R. B. Ca.ieîl denumeşte acest set de variabile corelate - Jieictori de suprafaţă - termenul de suprafaţă scoate în evidenţă faptul că aceste aspecte ale comportimentului persoanei nu pot fi caracterizate prin constanţă, ele variind în situaţii diferite la persoane diferite.

133

In afara factorilor de suprafaţă, Cattell identifică seturi relaţionate, repetitive care se manifestă în ciuda diferenţelor interpersonale, pe care le denumeşte factori-sursă cu o valoare predictivă mai mare comparativ cu a celor de suprafaţă.

Aşa cum este cunoscut din literatura de specialitate, chestionarul 16 PF pune la dispoziţia celui interesat de cunoaşterea persoanei, o metodologie, care se axează în principal pe scoaterea în evidenţă a factorilor-sursă, deoarece ei produc variaţii mici în comportamentul situaţional al persoanei.

Reperele în funcţie de care am putea să apropiem pe cei doi autori: Allport şi Cattell ţin de similaritate, în sensul că primul vorbeşte de trăsătură secundară iar Cattell de factori de suprafaţă; trăsătura centrală la Allport va fi găsită drept factori-sursă la Cattell.

Cum se cunoaşte din structura motivaţiei, aceasta include, pe de o parte, elemente: înnăscute, care se referă la instincte ce stau la baza trebuinţelor primare iar, pe de alta, există şi elemente dobândite ca efect al învăţării, al experienţelor de viaţă ale persoanei.

Cattell denumeşte forţele dinamice înnăscute -factori ergici - care se referă predominant la tensiunea ergică direcţională în patterrairi învăţate, ea cu timpul se transformă în forţe motivaţionale dobândite, denumiţi factori metaergicl în această categorie Cattell include sentimentele atitudini.

Relaţia aceasta se bazează pe principiul secundarităţii, preluat de la H. Murra /. în conformitate cu care se poate vorbi de o reţea dinamică a personalităţii, în sensul că elementele reţelei

134

motivaţional-afective au diferite forme de m^ifes

tare m comportament, pot fi satisfăcute de S2*persoane în situaţii diferite. «uente

în ceea ce priveşte legătura dintre atitudine „• sentiment se presupune că atitudinea este ?e^ln

Ş1

Sentimentului iar acesta este secundar £j£

Atât G. Allport cât şi R. B. Cattell consideră nPr

sonahtatea ca rezultantă a întâlnirii dintre î**^ ereditari şi cei ce provin din partea mediului s^cL,

Aceste influenţe sunt exprimate în factori £Sjconstituţionali şi în factori metaergici, sentim^S^atitudini ale persoanei sub impactul factoriisocioculturali. "lorilor.

^ >CT*U {l965]a fost Preocupat de determinarea

statistica a gradului în care un anumit facwSpersonalitate este supus influenţei ereditare Ja

explicat acest lucru prin următorul enunţ: „p^~ ■?ţia variaţiei unei trăsături particulare în pZEeste determinată de diferenţele mterindivfdu^ceea ce priveşte factorii, încă de la naştere», c,Z £înseamnă ca pe baza unor calcule şi măsurători "!poate stabili care sunt acei factori influenţatmai mult de factorii ereditari. " Cel

El a ajuns la concluzia'că: inteligenţa, irnnill

sivitatea şi reactivitatea emoţională poartă mai £ t"amprenta factorilor ergici. mult

*nJ*" ^ Cftte11 a PUS la Punct o metodologie Drinmtermediul căreia a examinat simultan mulSdeterminanţi ai personalităţii, care iau forma 3variabile cu valoare predictivă pentru comtwmental persoanei. ^ decercetare £££"variata presupune ca de la fiecare subiect ^t obţină cat mai multe informaţii atât cantitativ^

135

şi calitative -pentru ca, ulterior, să se determine relaţiile dintre factorii de personalitate măsuraţi.

Procedura statistică se bazează pe corelaţia dintre aceşti factori iar metoda a fost denumită de Cattell analiză factorială.

Calcularea coeficienţilor de corelaţie dmtre aceste variabile ale personalităţii face posibilă realizarea unei iriatrici a corelaţiilor în care sunt reprezentate legăturile puternice sau slabe dintrevariabile. .Măsurarea variabilelor este posibilă prin intermediul chestionarelor şi inventarelor de personalitate, scalelor dinamice şi a testelor de inteligenţă. _ Prin chestionarele de personalitate se măsoară factorii bazali, factorii sursă ai personalităţi dar apar în urma măsurătorilor şi factorii de suprafaţa deoarece, aşa cum afirmă Cattell, majoritatea probelor ce investighează personalitatea suferă influenţa unor factori multipli care nu ţin de cei bazali.

Profilul individual obţinut în urma măsurătorilorcantitative este susceptibil de interpretări calitative,trebuie avut în vedre faptul că, pe baza unui singurtest nu se pot obţine informaţii suficient de validepentru a ajunge la un verdict real, în acest caz sefolosesc mai multe probe capabile să aduneinformaţii din multiplele paliere ale structurii depersonalitate. „

Metoda folosită de Cattell a fost cea nomotetica, care se bazează pe o analiză a rezultatelor grupului, ce se instituie ca etalon de comparare pentru rezultatele individuale în vederea scoatem m evidenţă a diferenţelor individuale. Tehnica folosita în studiile nomotetice este denumită tehnica R.

136

Cattell â demonstrat că analiza factorială poate fi aplicată cu succes chiar şi în cazul investigării unui singur Subiect, care se ştie că se supune abordării idiog»-afîce-

Tehnica /p$ Ca*"e o foloseşte este denumită tehnica P prin cartf analizează rezultatele obţinute de un subiect la 0

repetare a testării.Meritul incontestabil al lui Cattell a constat în aceea că

a deschis drum pentru investigaţii longitudinale şi traiisversale cu privire la dezvoltarea personalităţii pentr^ a scoate în evidenţă diferenţele interpersonale la diferite niveluri, mai mult, se poate vorbi de faptul că cercetările experimentale întreprinse de Cattfeil au aplicabilitate în diferite domenii ale vieţii: biologie, psihologia dezvoltării, sociologie şi cultură, sănătate emoţională, resurse umane ş.a.

Majoritatea, teoriilor care pun accent pe factorii de personalitate suAt denumite multidimensionale.

Scopul lor final este acela de a alcătui un profil de personalitate c&re să includă trăsături caracteristice ale ac^steiA.

Ideea de la ca^e s-a pornit în argumentarea necesităţii pfojlluhii de personalitate se referă la faptul că oamenii îfl general au o structură primară care este qojnunâ dar există şi posibilitatea depistării unpr diferenţe prin intermediul măsurării unor trăsături particulare.

» ,

i.

■j

137

CAPITOLUL 7

Structura personalităţii

7.î. Dimensiuni ale personalităţii

H.J. Eysenck (1947), în urma unui studiurft 7Pnn^ P? Un l0t dC SUbieCţi rePre^ntativ format din 700 de fost: soldaţi diagnosticaţi ca nevrotici a ajuns la. concluzia că personalitatea poate ' fi descrisa prm două dimensiuni majore- introversia extraversia şi nevrotism-stabilitate.

Cele două dimensiuni se referă la extremele coritmuumului personalităţii, majoritatea persoanelor se plasează în zona centrală a curbei distribuţiei şi foarte puţine persoane la extreme. în afara factorilor (E) - extraversie şi (N) - nevrotism, studiile ulterioare au identificat o a treia dimensiune -psihotismul (P), care nu se relaţiohează cu celelalte doua dimensiuni.

Dimensiunile descrise de Eysenck au fost evaluate pe baza unor scale de observare după care au fost elaborate o serie de chestionare pentru evaluarea scalelor E şi N.

Pentru situaţii de normalitate primele două dimensiuni sunt suficient de elaborate pentru a scoate in evidenţă ceea ce interesează.

Problema controversată: dacă normalitatea si anormalitatea pot fi privite ca „.„ continuam' suporta discuţii şi opinii nu totdeauna convergente* datorită faptului că există puncte de COntact între aceste dimensiuni imperceptibile ţ;i de cele mai multe ori nedefinibile.

138

Generat de determinările sale de natură internă, biologice şi psihice dar şi de particularităţile social-istorice şi culturale ale mediului în care se integrează, comportamentul persoanei devine pre-dictibil şi raţional.

în baza acestor caracteristici acţiunile întreprinse de persoană pot fi scontate, aşteptate, înţelese de către celelalte persoane.

Se apreciază că o persoană are un compor-ta-ment raţional, care este, în acelaşi timp, un comportament normal, dacă este susţinut de valori comune, dacă respectă regulile sociale, participă la desfăşurarea vieţii comunităţii din care face parte, adoptă atitudini şi reacţii în conformitate cu modelul normativ şi cultural al societăţii respective.

Normalitatea este o construcţie, care se edifică pe măsură ce individul îşi însuşeşte exigenţele normelor şi prescripţiilor sociale, învaţă să răspundă în mod specific situaţiilor şi dificultăţilor existenţei, se dezvoltă ca personalitate autonomă pentru a acţiona nu doar sub imperiul constrângerilor exterioare, ci şi pentru a elabora mesaje inteligibile, pentru a fi înţeles de ceilalţi, pentru a prelucra original întregul bagaj de achiziţii, primite în cursul procesului de socializare (Rădulescu M. Sorin, 1991).

Există în fiecare persoană tendinţa de a sepercepe ca fiind normală. Pornind de aici se puneîntrebarea asupra regulilor de diferenţiere Care pot fiacceptate. ■

Nu există, însă, o linie certă de demarcaţie, între oamenii normali şi cei anormali, uneori, o persoană normală poate manifesta comportamente anormale, aşa cum pacienţii cu tulburări diferite pot avea comportamente şi reacţii considerate normale.

139

lif 11 # S 1 * « » «

în plus, aşa cum subliniază Arm Birch şi Sheila Hayward, (1999) un comportament normal, într-o serie de circumstanţe, poate fi privit ca anormal, în alte circumstanţe el poate fi privit ca anormal, de exemplu, adoptarea unui comportament la o petrecere, care, s-ar potrivi mai degrabă în situaţia unei ceremonii de înmormântare.

Normalitatea poate fi evaluată ţinând seama de: percepţia de sine adecvată, respectul de sine şi autoacceptaxea, percepţia corectai asupra lumii, controlul voluntar al comportamentului, relaţio-narea şi dăruirea afecţiunii, autodirecţionarea şi productivitatea.

R. B. Cattel aprecia că: „personalitatea, este ceea ce permite predicţia asupra a ceea ce va face un individ într-o situaţie".

Ruperea unităţii structurale dintre elementul biologic, psihic, social şi cultural echivalează cu o stare de dezorganizare resimţită atât la nivel individual iar atunci când se depăşesc limitele admisibile şi la nivelul societăţii.

La nivel individual, dezorganizarea psihismului şi alterarea relaţiilor sale adecvate cu mediul generează incapacitatea funcţională, care se manifestă prin boală, neinteligibilitate, pierderea conştiinţei de sine.

La nivelul societăţii se pierde predictibilitatea comportamentului scontat, iar, „logica" relaţiilor sociale apare alterată de reacţii imprevizibile, care încalcă norma de conduită şi afectează raţionalitatea interacţiunilor cu ceilalţi.

C. Gorgos consideră că normalitatea evidenţiază posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar

140

dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei (posibilităţi de răspuns al marii majorităţi a colectivităţii).

După H. Ey normalul nu este o medie relativă la un concept social, nu este o judecată a realităţii, ■ste o judecată de valoare, este o noţiune limită, are defineşte maximul capacităţii unei persoane.

Alţii consideră normalitatea în cazul în care individul este capabil în cursul dezvoltării sale, de o adaptare flexibilă faţă de situaţii conflictuale, când, deşi îşi păstrează tendinţele instinctuale fundamentale, el este capabil să suporte frustrările şi anxietatea care rezultă din ele.

Nu trebuie uitat că, în realitate, plasticitatea adaptării şi dezvoltării organismului depinde de: bagajul ereditar, educaţie, tipul de caracter şi de personalitate, nivelul instrucţiei, capacitatea de a crea structuri sociale noi şi pozitive, perioadele critice din viaţă, mediul sociocultural, mediul familial, nivel economic, moment istoric (V. Dragomi-rescu, 1990).

Structurat ierarhică a personalităţii descrisă de Eysenck presupune dimensiuni diferite, la el este vorba de trei, care se integrează pe diferite niveluri de la particular către general.

Ca suport pentru acest enunţ el oferă un model ierarhic al personalităţii, care ilustrează în mod clar şi procesele implicate în analiza factorială.

Personalitatea are o organizare piramidală astfel că, nivelurile cu gradul cel mai mare de generalitate le subordonează pe acelea care au un grad mai mic de generalitate.

141

On de câte ori este studiată structura personalităţii sunt folosiţi anumiţi descriptori, aceştia se referă la următoarele dimensiuni: ,

- nivelul tipului;- nivelul trăsăturilor;- nivelul răspunsurilor habituale;- nivelul reacţiilor specifice.

în figura 2 sunt reprezentate aceste niveluri şi, exemplificând din aceasta am putea considera că la nivelul polului extraversie al dimensiunii Extra-versie - Introversie nivelul trăsăturilor este reprezentat de: sociabilitate şi impulsivitate, acestea la rându-le vor subsuma nivelul răspunsurilor habituale care s-au automatizat prin repetare şi vor fi urmate de răspunsurile specifice care, de data aceasta, sunt individualizate. în mod similar se procedează şi cu celelalte dimensiuni ale modelului propus de Eysenck.

Nivelul tipului

Nivelul trăsăturilor

Nivelul răspunsurilor habituale

Nivelul răspunsurilor specifice

Figura 2. O ilustrare a modelului ierarhic al personalităţii, elaborat de Eysenck, cu particularizare pe extraversie (1947).

Noţiunile de introversie şi extraversie au intrat de mult în limbajul cotidian şi au fost impuse de tipologia lui C. G. Jung.

142

Baza clinică de la care s-a pornit înanaliză a surprins faptul că între demenţă şSerieexista o^serie de deosebiri mai-mult sau aSi^Jvopuse. Aceasta opoziţie devine mai evidentă atoScând ea este considerată în legătură cu atîuZ?bolnavului faţă de lumea exterioară atlt^nea

Dimensiunea (E) introversie - exrr^~ • Introverţii tipici sunt serioşi şi rezervaţi!lreSS solitudinea şi activităţile individuale. Sunt precât ordonaţi si cumpătaţi. Extraverţii tipFcT^nnt sociabili, permanent în căutare de companie sunt atraşi de activităţile excitante şi sunt gata sTS • asume riscuri, sunt impulsivi, ; permanent 1 act^ate, optimişti, dar nu întotdeauna dermîi £

Dimensiunea (N) - nevrotism-stabilitate W cu nevrotism ridicat sunt înclinaţi spre an^T*21-iritabilitate. Se plâng, în general, de dure^de , Ş1 suferă de tulburări de alimentaţie şi somn. IndMzîi stabili au răspunsuri emoţionale de Un nivel sc^T sunt, m general, calmi, temperaţi şi controlaţi ^'

Dimensiunea psihotismului (P) nU Se VPi t-nează cu dimensiunea (E) sau (N). reiaţio-

Persoanele cu scoruri înalte pe scala n*utismului au tendinţe către singurătate. Sun? Tr-~soane insensibile, agresive şi ostile. P

Scala psihotismului nu se distribuie normal 1*nivelul populaţiei. "«nnai la.

Oricât de complete s-ar considera descrierile r„privire la personalitate ele rămân 1 a

tatea drumului către persoana concretă, deoScenu se poate proceda nici numai prin generadar nici numai prin particularizare, T£ T*intermediară. , -ea este

143

Teoria lui Eysenck asupra personalităţii poate fi considerată ca suport pentru o tipologie temperamentală pe considerentul că dimensiunile despre care a vorbit autorul implică factori dispoziţionali.

Dispoziţia, în acest context, face referire la existenţa unei moşteniri genetice, a unui pattern înnăscut de tip energetic: Introversie-Extraversie (ErI); Nevrotismul (N).

Dimensiunea E-I este controlată de sistemul activator ascendent, funcţia acestuia constând în controlul nivelului stimulării sistemului nervos central. în cazul extraversiei, sistemul activator tinde să inhibe răspunsurile neuronale, ceea ce are ca efect scăderea stimulării la nivel cortical.

Conform cu P. P. Neveanu extraverţii au un nivel scăzut al excitabilităţii corticale şi, de aceea iniţiază acţiuni care să le crească stimularea: sociabilitate mare, căutarea contactelor, acţiuni riscante, căutarea de senzaţii.

în mod complementar, sistemul activator al introvertiţilor tinde să stimuleze răspunsurile neuronale, fapt ce este urmat de creşterea excitabilităţii corticale.

Introvertul va iniţia comportamente care să limiteze creşterea stimulării externe: implicaţii sociale mai slabe, tendinţe de evitare a situaţiilor tensionate, evitarea de senzaţii.

Dimensiunea N are ca bază fiziologică sistemul nervos autonom. în acest caz reacţiile emoţionale intense se vor asocia cu reacţii somatice: ritm cardiac şi respirator crescut, vasoconstricţie şi vasodilataţie.

Pentru persoanele caracterizate de instabilitate emoţională, sistemul nervos autonom reacţionează

144

mult mai r apid şi mai intens comparativ cu cel al persoanelor stabile emoţional. Modificările de natură vege tativă dar şi semnificaţiile evenimentelor vor determina tipul şi intensitatea emoţiei explicând în mare' rlăsură trăirea anxioasă a subiecţilor instabili err oţional.

Ca şieîu cazul celorlalte teorii şi modele explicative şi modelului propus de Eysericki s-au asociat critici moti/ându-se cu argumente legate de insuficienta consolidare şi validare cu privire la caracterul aplicativ al modelului.

Printre metodele de cercetare bare operaţiona-lizează coi ceptele propuse de Bysenck se află: experimentale de laborator, metoda interviului clinic, chestionare şi inventare de personalitate, scalele clinice, observarea sistematizată a comportamentului. Valoarea aplicativă a conceptelor lui Eysenck se legitimează în diferite domenii: psihologia dezvoltării, sănătate emoţională, psiho-logie judiciară, sociologie ş.a.

7.1.1. Introvertul

Introvertiţi, ca mod de prezentare a unor caracteristici, ar putea fi descris astfel: limitează cunoştinţele sociale la câteva persoane; este uşor ofensabil şi sensibil la orice fel de aprecieri la adresa sa; suspectează intenţiile altora; este îngrijorat de necazurile ce ar putea să i se întâmple; se complace în compătimirea de sine atunci când lucrurile merg prost; în momente de bucurie sau necaz îşi pierde repede capul; la diferite reuniuni sociale preferă să stea deoparte; evită rolul de conducător în afaceri şi amuzamente; faţă de alţii are o atitudine critică;

145

preferă să lucreze mai mult singur decât cu alţii; are schimbări de dispoziţie în bine sau rău fără cauză reală şi vizibilă; este meticulos, foarte îngrijit şi curat îmbrăcat; ţine foarte mult Ia ceea ce îi aparţine evitând să împartă cu alţii ceea ce este al lui; roşeşte uşor, este conştient de sine; acordă foarte mare atenţie la ceea ce spun cei din jur; se exprimă mai bine în scris decât oral; îi place disciplina şi ordinea; îşi limitează cunoştinţele la persoane care-i sunt familiare; evită,orice ocazii de a vorbi în public; este un radical, vrea să schimbe lumea adaptând-o la sine; este meditativ, îi place să se ocupe de el însuşi şi de gândurile; sale; preferă jocurile intelectuale celor atletice; este foarte mândru şi sensibil faţă de orice ar afecta onoarea sa; are dese reverii; este egoist; îi displace şi evită orice proces de sfătuire sau persuasiune; este sentimental; preferă să trăiască viaţa din cărţi, nu este realist, este foarte prudent cu prietenii pe care şi-i alege; fuge de acţiuni care cer iniţiativă şi nervi rezistenţi; preferă să facă orice în fehil său propriu evitând să dea sau să primească ajutor; vorbeşte adesea cu sine; simte o mare plăcere scriind despre sine; ţine un jurnal personal; tremură în faţa unei crize; dacă se deranjează pentru cineva atunci o face numai pentru prietenii intimi şi pentru rude; este discret şi retras, nu vorbeşte uşor cu spontaneitate; are predilecţie pentru idei şi lucruri excentrice; lucrează cu întreruperi; dacă a pierdut ceva se obişnuieşte foarte greu cu acest gând şi este indispus foarte multă vreme; dispreţuieşte propriile sale aptitudini dar faţă de alţii se arată mulţumit; este distrat; evită să ia o hotărâre oarecare chiar în chestiuni obişnuite; crede în „cura mintală" şi

146

înclină spre o filozofie idealistă; retranscrie scrisorile şi le reciteşte cu atenţie înainte de a le expedia; este lent în mişcări; este stăpânit mai mult de raţiune decât de emoţii, găseşte scuze pentru orice; în literatură şi artă preţuieşte mai mult forma; face greşeli în judecăţile despre atitudinile şi caracterul altor persoane; este zgârcit şi prudent; manifestă constanţă în atitudinile şi credinţele sale; se arată interesat de lucrurile care cer meticulozitate; este conştiincios.

Prin opoziţie cu aceste trăsături se obţine profilul extravertitului.

7.1.2. Extravertul

Extravertul este dominat de realitatea externă şi socială iar introvertul abordează lumea în mod subiectiv, în funcţie de semnificaţia ei pentru el.

Notând extravertul cu E şi introvertul cu I antitetic cele două tipuri pot fi descrise astfel:

E - orientat direct spre realitatea obiectivă, preferinţă pentru participare la lumea obiectivă, socială a realităţii şi pentru preocupările practice.

I - preferinţă pentru lumea imaginilor, care este bogată şi creatoare.

E - stăpânit de spirit practic şi de necesitate, realismul este considerat drept cheie de boltă pentru lucru şi comunicare.

I - stăpânit de principii absolute; producere şi exprimare de sentimente pur subiective; polarizarea lor în funcţie de Eu şi nu de Alţii.

E - desconsiderarea eşecurilor şi rezoluţie asupra conflictelor în timpul acţiunii; se adaptează rapid la situaţii noi.

147

;•;I-este rigid şi inflexibil, lipsă de rezoluţie deschisă asupra conflictelor, tendinţă de interiorizarealor. - " ' - ■ - . ■■ ■

E-viaţa afectivă riu este nuanţată fin, este expresia spontană şi naturală a sferei emoţionale.

I - delicateţe generală a sentimentelor; tendinţa de ă nu exprima errioţiile imediat şi de a întârzia exprimarea lor din nevoia de a le prezenta în diferite moduri.

E - absenţa atitudinii de analiză de sine, iar cea autocritică se manifestă slab.

I - înclinat spre autoanaliză şi criticăE - independenţă relativă faţă de opiniile altora;

acţiune directă şi compensare în naturăI - sensibilitate la critică; experienţele cu caracter-

personal sunt ţinute în minte timp îndelungat, în special acelea de laudă sau blamare, compensaţii şi evadare în imaginaţie.

E - lipsit de susceptibilitate şi nesupărăcios.I- susceptibilitate şi tendinţă de a lua orice ca pe un

afront personal.E - psihonevroza tipică este isterică.I. - psihonevroza tipică este anxioasă sau obsesivă.S-ar putea desprinde din toate aceste descrieri

concluzia că extraversia - introversia nu este o variabilă sau o trăsătură a persoanei, ci mai degrabă o structură, o configuraţie de variabile mai mult sau mai puţin corelate.

J. P. Guilford ş.a. au constatat că totalitatea caracteristicilor introvertului şi extravertului se grupează în trei constelaţii deosebite, susceptibile de a sugera prezenţa a trei factori:

148

-S - extlraversia socială care poate să ne ofere informaţii d€ spre participarea sau neparticiparea la viaţa socială;

- E - emotivitatea care poate arăta prezenţa sau absenţa unei emotivităţi deosebite însoţită de jenă, ruşine sau timiditate sau din contră lipsa de jenă, de ruşine şi obrăznicie, aplomb.

- Factorul M - indică gradul de masculinitate caracteristic pentru extravert, spre deosebire de cel de feminitate - F care-1 caracterizează pe introvertit. •

Preluând datele expuse de C. G. Jung şi core-lându-le cu experienţa sa clinică H. Murray constată că dimensiunea introversie-extraversie poate fi ramificată (descompusă).

7.2. Criterii de analiză ale extraversiei-introversiei

1. Gradul şi felul de expresie şi participare socială -extravertul, în funcţie de aceşti parametrii, poate fi considerat un social din multe puncte de vedere, el leagă uşor prietenii, se simte bine în orice loc, rareori îşi pierde „apetitul" pentru nevoia de contact social; introvertul, din contră, preferă singurătatea sau compania unui singur prieten, în care are deplină încredere, într-un grup oarecare el se simte ca şi când toată lumea ar privi pe furiş la el, preferă să rămână neobservat decât să ajungă centrul de interes al celor din jur şi să se exprime într-un fel sau altul.

Extravertul este lipsit de inhibiţii în acţiunile sale sociale, el are iniţiativa şi poate, în acord cu

149

natura sa, să fie considerat, cordial, dominant, exhibiţionist sau agresiv. Introvertui, fiind mult mai senzitiv şi mai conştient de sine, ratează de regulă încercările de manifestare, fie de teamă, fie de ruşine, fie de sentimentul de inferioritate.

Extravertul este deschis, accesibil, demonstrativ, introvertui este reticent, taciturn, închis în sine, impenetrabil, ca şi cum ar fi acoperit cu o carapace. Extravertul este mai încrezător în buna credinţă şi bunele intenţii ale omului de rând şi mai sigur de abilitatea sa de a reduce de la început ostilitatea, pe care eventual ar întâlni-o; introvertui este capabil să-i suspecteze pe toţi şi uneori nici în el însuşi nu are încredere că va fi capabil să facă ceea ce trebuie într-un moment oarecare.

în luptă, extravertul este ofensiv în timp ce introvertui este defensiv, bate permanent în retragere. Extravertul îşi exprimă deplin toate sentimentele pe când introvertui, în nesiguranţa sa faţă de urmări, îşi reprimă expresia liberă a, emoţiilor, o cenzurează, acest lucru este dăunător, întrucât, „ neavând forţa de a le reprima până la capăt acestea pot să „răbufnească" exact atunci când este momentul cel mai nepotrivit.

2. Gradul de catexiune (îndreptare, canalizare şi fixare a energiei erotice). în această privinţă extravertul atribuie o valoare predominantă lumii din afară: relaţiile sociale, posesiuni, putere, prestigiu, opinie publica; introvertui dimpotrivă acordă atenţie lumii interioare: emoţii, sentimente, judecată v personală, reflecţii, teorii.

Extravertul este stimulat şi se adaptează la evenimentele contemporane, în care el doreşte să joace un rol activ, în vreme ce introvertui, absorbit

150

de sine, rămâne indiferent la această lume, fiind de regulă sub stăpânirea reveriilor interioare, a dilemelor personale, a ideilor proprii sau a unui punct de vedere utopic destinat a fi realizat în viitor.

Extravertul se ocupă prea puţin de sine, de inte-rioritatea sa, el scapă de sine însuşi prin necontenită activitate şi astfel ajunge să fie superficial în ceea ce priveşte viaţa sa personală, în contrast cu el, introvertul este animat de visuri, meditaţie, preocupare şi analiză de sine, de motivele acţiunii sale şi de scopurile pe care el le urmăreşte.

Extravertul se destăinuie oricui asupra a aceea ce a făcut şi văzut, dar are puţine lucruri de relatat despre viaţa sa subiectivă, aceasta se datorează faptului că îi lipseşte preocuparea şi chiar atunci când o manifestă este superficial în a se apleca asupra sinelui. Introvertul este defensiv şi taciturn faţă de străini iar atunci când simte nevoia unei destăinuiri o face numai unui prieten de mare încredere, pe care-1 simpatizează.

Extravertul vorbeşte ca să placă, să informeze lumea, să o influenţeze, pe când introvertul este preocupat mai mult de cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima gândurile sale.

Extravertul este stimulat să gândească şi să-şi spună gândurile în prezenţa altora, introvertul preferă să le dezbată cu sine însuşi, să le consemneze eventual în jurnalul său.

3. Gradul de conformitate socială. Acţiunea extravertului este determinată de dorinţa sa de aprobare socială^ el este mulţumit cu orice fel de preţuire sau aclamare publică. Introvertul este dispus să facă numai ceea ce îi place Iui, el evită aplauzele ieftine şi este satisfăcut numai când

151

V

ajunge să-şi îndeplinească idealul său de performanţă.Extravertul lucrează pentru recompense imediate,

introvertitul pentru un scop îndepărtat, din viitor, uneori chiar pentru posteritate. Extravertul este superficial, introvertul este meticulos. Extravertul este atent la ceea ce fac alţii, se conformează şi se lasă modelat de grupurile din care face parte. Introvertul ajunge rar să se simtă un participant fidel în toate, el poate să accepte şi să se acomodeze întrucâtva, dar în interioritatea sa rămâne separat, izolat şi unic.

Extravertul ia normele morale, admise de toată lumea, ca exacte, el poate uneori să nu ajungă să se conformeze lor, dar nu se îndoieşte de ceea ce lumea pe care o consideră „cea bună" spune că este corect. Introvertul nu acceptă cu uşurinţă dogmele admise de toţi până nu ajunge la concluzii proprii, nu totdeauna acest lucru se datorează neîncrederii în ceilalţi ci mai degrabă faptului că ţine la convingerile sale, şi este stăruitor în a-şi apăra punctul de vedere.

Extravertul este gata pentru orice oportunitate, oricum ar veni ea, îi dă curs fără prea multe deliberări, acceptă invitaţiile şi se adaptează fără dificultate la ele. Introvertul este refractar la sugestii, doreşte să-şi urmeze calea pe care şi-a ales-o şi dacă este constrâns să renunţe devine negativist.

Extravertul se aventurează în acţiunile sale şi nu ezită să ceară favoruri sau să facă apel la prieteni, atunci când se află în necaz. Introvertul refuză asistenţa, preferând să-şi urmeze calea singur, să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi cu privire la faptele săvârşite.

152

4. Gradul activismului. Extravertul este activ, mereu în rrii ?care, iar introvertul este pasiv şi potenţial. Extravertul este reactiv, impulsiv şi nerăbdător, lucrează cu încredere în sine şi fără multă reflexivitate, în vreme ce introvertul este lent, deliberat, prevăzător, reflexiv, gândind totul anticipativ.

5. Gradul de perseverenţă contractivă. Extravertul este caracterizat prin mişcările largi, expansive, de luat şi dat, el caută, ia, distruge, cheltuieşte; introvertul este contractiv, el asimilează numai ceea ce are un înţeles pentru el, restul îl elimină.

Extraveriul riscă şi caută câştiguri mari, introvertul cauţi, să păstreze ceea ce are. Extravertul caută schimbare, stimulare, aventură; introvertul se mulţumeşte să rămână în unul şi acelaşi loc, înconjurat de obiecte familiare şi dedicându-se preocupărilor sale.

Extravertul este gata imediat să primească ultimele idei şi să le pună în practică; introvertul este neîncrezător în noutăţi, înclină să adere numai la credinţele sale fundamentale.

Extravertul preferă să facă lucrurile dintr-o dată şi repede, pentru că este împins de dorinţa de a începe mereu altceva nou, fără a acorda prea mare atenţie detaliilor şi gata oricând să abandoneze ceva ce nu-1 mai interesează. Introvertul perseverează, nu-i place; să-şi schimbe des preocupările, nu-i place să fie grăbit sau obligat să-şi schimbe felul.de a gândi şi de a lucra, el rezistă la monotonie.

Extravertul nu-şi face griji inutile, este dezordonat şi poante deveni iresponsabil prin neglijenţă şi nu prin reavoinţă. Introvertul este scrupulos, îngrijit, pedant, meticulos, precis şi cu tendinţă spre perfecţionism.

153

Extravertul este difuz, implicat într-o mulţime de relaţii foarte deosebite, introvertul este concentrat, focalizat asupra unui cerc de prieteni sau asupra unor idei personale.

6. Aptitudinea perceptivă şi cognitivă. Extravertul percepe, înţelege şi valorifică lumea aşa cum impresionează ea simţurile sale, în special simţul tactil, substanţa de bază fiind ultimul fapt, ultima experienţă. Introvertul este influenţat, de procesele sale psihice, percepe mobilitatea, iar înapoia acesteia acţiunea forţelor energetice şi directe.

Extraversia accentuează faptele observabile şi inducţiile, care derivă din ele. Introvertitul asimilează faptele sistemului său propriu de imaginaţie, gândire şi deducţii speculative.

Extravertul este lipsit de sensibilitate fină, el este obiectiv, practic, impersonal şi experimental. Introvertul este sensibil, subiectiv, teoretic, personal, filosofic. Extravertul este materialist şi apreciază numai ceea ce este evident, de necontestat: bani, poziţie, prestigiu. Introvertul este idealist şi ia propriile sale sentimente şi păreri drept criteriu a ceea ce este bun, frumos şi adevărat.

Extravertul este în largul său atunci când are de-a face cu materia, introvertul atunci când are de-a face cu emoţiile.

154

CAPITOLUL 8 Tipologii ale persoanei ,

8.1. Tipologii după: G. Heymans, W. H. Sheldon şi E. Kretschmer

Valoarea biotipologiilor constă în aceea că au surprins raportul dintre tipologia constituţională şi temperamentală.

Heymans împreună cu Wierssma au efectuat cercetări, pe care J. Nuttin le apreciază ca reprezentând primul mare efort de anvergură, în sensul că au mers pe linia unor corelaţii mai ample.

Ei au fost preocupaţi nu numai de a intui nişte tipuri ci şi de a le fundamenta ştiinţific, pentru aceasta au folosit metoda chestionarelor şi metoda biografică.

J. Nuttin mai remarcă faptul că deşi autorii auavut în vedere clasificarea unor trăsături temperamentale, formele de conduită urmărite prin chestionarele administrate reprezintă manifestări alecaracterului. "

Calităţile surprinse prin chestionar nu sunt vagi, nediferenţiate ci ele surprind acte comporta-mentale ce scot în evidenţă trei trăsături fundamentale:

- emotivitatea, -creativitatea,- predominanţa unor funcţii primare sau secundare.

8.2.,Tipologia lui G. Heymans

Justificarea ştiinţifică a alegerii acestor criterii nu* a fost dată, şi este de apreciat că primele două

155

criterii sunt prezente în teoria lui W. Wundt, conform acestei remarci se impune concluzia că cel de al treilea criteriu le-ar aparţine lui Heymans şi Wierssma, iar punctul de plecare în aprecierea manifestării*; acestor criterii în plan primar sau secundar aparţine lui Otto Bross, care în anul 1902 a arătat că în activitatea creierului se pot distinge două funcţiuni: primară şi secundară.

0. Bross arată că în ceea ce priveşte cele douăfuncţii se constată diferenţe care apar între indivizi,studiile efectuate s-au bazat pe măsurători alereactivităţii, şi, s-a constatat că efectele secundarepot fi de mai lungă sau de mai scurtă duratăcomparativ cu cele primare.

Cele expuse de Heymans şi Wierssma au fost preluate de Le Senne, care consideră că în cercetarea caracterului trebuie realizate 4 secvenţe:

1. a caracterologici generale;2. a stabilirii tipurilor fundamentale;3. a stabilirii tipurilor secundare ale caracterului;4. o analiză concretă a caracterului.Le Senne apreciază că emotivitatea este una dintre cele

mai importante trăsături caracterologice şi presupune că orice incitaţie sub forma, fie a imaginilor, fie a unor idei, trezeşte în fiinţa umană o vibraţie organică şi psihică mai mult sau mai puţin intensă.

Pentru a pune în evidenţă emotivitatea, el argumentează prin disproporţia dintre importanţa obiectului, sau evenimentului şi tulburarea internă produsă de acestea.

Le Senne consideră că primaritatea conlucrează foarte bine cu mobilitatea, impulsivitatea, lipsa

156

concilierii, schimbarea simpatiilor, a intereselor, a prietenilor şr secundaritatea conlucrează foarte bine cu prelungirea impresiilor, cu puterea de inhibiţie.

Persoanele considerate ca având caracteristica secundarităţii vor putea rămâne mult timp sub imperiul une:. impresii, vor fi constante în ataşamentul faţă ie impresii şi opinii formulate, punctuale, vor căuta să-şi realizeze deprinderile, să dea curs principiiior adoptate.

Secundaritatea se poate-manifesta în plan afectiv, intelectuaî şi practic.

8 3. Tipologia lui Sheldon

într-o lucrare din anul 1927, Sheldon refuză ideea unui ti;'? bine definit printr-un ansamblu de trăsături fizice şi psihice, considerând că este mai bine să se ţiră seama de nişte dimensiuni pe care le denumeşte fundamentale şi care erau în număr de trei:

- visceralii, care face trimitere la activitatea de tip visceral şi considerată ca funcţia vitală a organismului, care determină tipul endomorfic;

- somatica, referindu-se la modul cum este construit organismul, ce stă la baza tipului mezo-mdrfic;

-fragilitate, referindu-se la delicateţea corpului, care stă la baza tipului ectomorfic.

Viscerotonii, (endomorfii) după Sheldon, sunt persoane care simt o plăcere deosebită faţă de confortul fizic, faţă de mâncare, sunt; mai lente în reacţii, mai detaşate faţă de mişcare, sunt persoane

157

pline de curtoazie, sociabile, amabile cu toată lumea, dornice de aprobare şi afecţiune..

Somatotonii (mezomorfii), au dorinţă de acţiune fizică, trebuinţe şi plăcere legate de exerciţii fizice, mobilitate pentru mişcare, plăcerea de a domina, dragoste pentru risc şi hazard, persoane între-prin-zătoare, curaj fizic şi combativitate, agresivitate competitivă, voinţă puternică, pot suferi de claustro-fobie, hipermaturitate aparentă, agresivitate manifestă asociat^ cu consumul de alcool.

Cerebrotonii (ectomorfii) manifestă o dorinţă profundă pentru intimitate, tensiune mentală excesivă, reactivitate scăzută, firi sentimentale, îşi controlează emoţiile, automatizări uşoare, atitudini imprevizibile, voinţă reţinută, hipersensibilitate la dureri, nevoie de somn prelungit, oboseală cronică, vivacitate juvenilă, introversie, rezistenţă la alcool şi îa droguri, nevoie de ajutor în condiţii stresante.

Din cele expuse până acum poate reieşi următoarea concluzie: pornind de la raporturile dintre corp şi suflet au rezultat o seamă de preocupări importante în domeniul tipologizării.

Numărul soluţiilor la care s-a ajuns este mare, iar conţinutul variază de la o extremă la alta, fie punându-se accent pe suflet, fie pe corp.

N. Mărgineanu (1944) spune că, trebuie făcută distincţia între raporturile de condiţionare, de natură temporară şi raporturile de corelaţie, de natură constantă, durabilă.

Importante rămân totuşi raporturile de corelaţie, adică de legătură reală, permanentă, indiferent dacă această legătură este de natură cauzală ori de reciprocitate, sau chiar de simplă coexistenţă.

158

Vom reproduce opinia lui N. Mărgineanu în ceea ce priveşte relaţia dintre corp şi suflet pentru a înţelege noţiunea de constituţie corporală — prin aceasta este definit corpul lUat în întregime, adică, în structura sa totală, de baza, atât sub aspect morfologic cât şi fiziologic.

Structura şi configuraţia de bază a vieţii sufleteşti, în ceea ce are ea mai esenţial, durabil, adânc şi semnificativ probează o viziune sintetică.

Noţiunea de constituţie organică şi corporală este pe latura morfologică şi funcţională exact ceea ce noţiunea de persoană, luată în sens psihologic este pe latura sufletească.

Mărgineanu le consideră noţiuni echivalente şi pot fi întrebuinţate şi într-un sens şi într-altul, astfel putem spune: constituţie fizică sau organică şi constituţie psihologică sau sufletească, dar tot atât de bine putem spune constituţie psihologică şi persoană organică.

Noţiunea de constituţie se referă la realitatea nucleară a persoanei, acceptată sub aspect corporal, cât şi psihologic, şi cuprinde tot ceea ce este general, esenţial, permanent, profund şi semnificativ în structura şi arhitectonica fiinţei noastre, socotită ca unitate vitală de bază, care este simultan viaţă organică şi sufletească.

O disciplină integrală, după opinia lui N. Mărgineanu, are în vedere studiul şi împletirea tuturor aspectelor în ansamblul concret şi real al persoanei, care ansamblu nu poate fi altul decât constituţia sau biotipul.

159

Unii au considerat că biotipul s-ar datora în exclusivitate" eredităţii, alţii mediului, iar restul au o poziţie intermediară.

Caracteristicile ereditare sau genotipice sunt, conform unor autori, esenţiale, constante şi semnificative prin opoziţie cu cele fenotipice care sunt dependente de mediu, şi deci, trecătoare, periferice, lipsite de semnificaţie profundă pentru structura şi arhitectura de bază a persoanei.

Noţiunea de biotip are două aspecte funda-mentale: fizic şi psihic. Aspectul fizic, la rândul său, ar putea fi împărţit în: aspect static, de formă şi dinamic, de funcţiune.

Alături de aspectul psihologic, aspectele morfologic şi fiziologic reprezintă cele trei aspecte majore ale persoanei.

în legătură cu aceste considerente se impune următoarea argumentare: comportamentul unei persoane depinde şi de ceea ce este durabil, constant în personalitate, de ceea ce îi este dat prin factorii genotipici dar, nu putem să nu admitem că, modul de comportare al unei persoane poate fluctua în funcţie de factori situaţionali.

Dilema generată de teoria trăsăturilor multiple şi a teoriei trăsăturii singulare a fost reluată în anul 1988 de Hampson care a spus că forţa teoriei trăsăturii singulare trebuie să rezulte din identificarea acelei trăsături care ţine seama şi determină o gamă largă a comportamentelor mai importante ale persoanei.

Dintre cei care au avut ca preocupare problema tipurilor constituţionale, N. Mărgineanu (1944, p. 387) îi aminteşte pe următorii:

160

li

■------------------—xr Constituţiile morfologice

Constituţie ' verticală

Constituţie normală

Constituţie orizontală

Hipocrat r Habitus apoplecticus

Habitus phtisicus

Walker Frumuseţe r, utritivă

Frumuseţe locomotivă

Frumuseţe mintală

Rostan C'igestiv Muscular CerebralCarus Flegmatic Atletic Astenic

Beneke anomalia nr. 2 Constituţie normală

Anomalia nr. 1

Manouvrier Macroschel Mesoschel MicroschelGiovani Combinaţia trei Combinaţia doi Combinaţia

unuVirenius Conjunctiv Muscular Epitelial şi

nervosViola Brachitip Normotip, Longitip

Stiller Habitus artritic — Habitus astenic

Sigaud şiMcAuliffe

Fctunde Regulate, normale

Plane

Mfflis Kiperstenic Hipostenic şi stenic

Hipostenic

Brugsch lorace larg Mijlociu îngustDavenport Cărnos Normal, mediu Slab

Aschner Larg Normal Slab

Stockard Lateral ... LinearBean h ipootomorf Mesoontomorf Hiperonto-morfBounak Euriplastic Mesoplastic Stenoplas-ticTschernorutzki Kiperstenic Normostenic Hipostenic

Kretschmer Picnic Atletic Astenic

W. şi E. Jaensch

T;P B*.■■'

— TipT

Mathes ?R:tnic Intermediar Inter-sexual

Ewald î"S:enic — Astenic

Serebowskaia Brachimorf — DolicomorfCastaldi Srenitip — Platitip

161

5.4. Tipologia propusă de E. Kretschmer

Clasificările biotipologice sunt legate de numele lui Kretschmer şi Pende, dar sunt precedate de multe altele.

Kretschmer departajează 3 biotipuri:- picnic,

i - atletic,- - astenic.

Pe lângă aceste biotipuri Kretschmer stabileşte şi tipuri temperamentale:

- schizotimicul - care este caracterizat ca un spirit visător, mai sofisticat spiritual cu elemente specifice introvertitului,

- ciclotimicul - care este vesel, logoreic, cu simţul umorului, sentimental, optimist, activ, cu elemente specifice extravertitului.

în urma observaţiilor sale clinice, Kretschmer constată că între structura corporală, structura temperamentală şi grupul trăsăturilor caracteriale există corelaţie.

Astenicul sau leptosomul lui Kretschmer este în general omul slab, picnicul cel gras, iar atleticul, omul cu o constituţie fizică armonioasă.

Constituţia verticală se caracterizează prin dezvoltarea corpului cu mai multă precădere spre înălţime decât lărgime, siluete mai întinse, relativ plate în vedere laterală, dar slabe în variante extreme.

Rezultă din această descriere că e;>te vorba de raportul dintre înălţime şi lărgime. Noţiunea de raport este criteriul de bază în diagnosticarea constituţiei.

Raportul se stabileşte între diferitele mărimi ale corpului, înălţimea şi lărgimea fiind fundamentale.

Lărgimea are două dimensiuni: cea sagitală, care merge din faţa pieptului la spate, şi cea transver-

162

sală, care merge din partea stângă spre cea dreaptă, sau invers.

Constituţia orizontală se caracterizează prin inversarea raporturilor constituţiei verticale - are loc o creştere mai mare pe orizontală comparativ cu cea pe verticală - aici sunt incluse persoanele mai „îndesate", uneori chiar grase.

8.4.1. Tipurile constituţionale ale lui Kretschmer

Oamenii picnici au o structură corporală scundă, bondoacă, o faţă rotundă, bine umplută şi un ten mai degrabă proaspăt. Sistemul lor osos este „plăpând", slăbuţ, musculatura moale, iar faţa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsimi.

Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaţi, ceea ce dă trunchiului forma generală a unui butoi.

în cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în vreme ce partea occipitală este rotunjită; faţa este moale, largă şi rotundă, cu proporţii verticale, armonioase, mijlocii; diferitele sale părţi sunt bine conturate, profilul este moale, prezintă o curbură puţin aplecată şi un nas cărnos; conturul frontal al feţei, prezentat în mod schematic, are o formă asemănătoare cu un pen-tagon plat sau cu o pajură mare.

în general picnicii au părul suplu, fin, puţin bogat, cu o tendinţă puternică spre chelie precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.

Oamenii astenici, cu constituţie verticală, au un trunchi cilindric, un spaţiu toracic strâns şi lungit, iar umerii apropiaţi. Extremităţile şi gâtul apar mai degrabă prelungite.

163

Oasele, muşchii şi pielea sunt subţiri, mici şi slabe. Capul este mic, rotund şi puţin lungit.

Nasul este lung şi ascuţit, contrastând puternic cu maxilarul inferior, care este hypoplazic, ceea ce face ca bărbia să pară intrată, gata parcă de fugă, dând omului un profil unghiular, care, de altfel se întâlneşte şi la multe forme de structuri asemănătoare cu constituţia astenică.

Conturul frontal al feţei se apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată.

Pielea astenicilor are deseori o culoare pală, părul şi sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă în timp, în vreme ce părul de pe restul corpului este în general puţin.

Atleticul lui Kretschmer nu este cţea ce ar trebui să fie - un tip normal, el are elemente din celelalte tipuri şi este mai degrabă un amestec decât un tip pur.

în afara tipurilor descrise, mai întâlnim adeseori în structura corporală bărbaţi cu trăsături „eunucoide" - lungime exagerată a extremităţilor, bazin nespus de mare; trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la femei; dar cel mai mult se întâlnesc trăsături hypoplazice generate de lipsa dezvoltării, talie mică, o stare de regresiune a corpului sau a unor părţi luate separat, în special, ale feţei, care prezintă un profil aproape drept, puţin dezvoltat, cu un nas mic, obtuz, puţin reliefat; s-ar părea că toată partea mijlocie a feţei s-a oprit din dezvoltare.

Metoda pe care Kretschmer a utilizat-o în definirea biotipologiei sale se bazează pe:

- observare sau impresie generală,- măsurare.

Punctul de greutate este considerat de autor, observarea: „descripţia verbală ne oferă mai multe

164

I-..

lucruri, cşxc nu pot fi înlocuite nici prin măsurare nici prin fotografiere, măsurarea cu panglica nu vede nimic; ea nu conduce nicicând la prinderea tipurilor biologice, care sunt obiectul nostru" (Kretschmer).

Dacă ar fi să dăm crezare numai acestui punct de vedere, ar însemna să acceptăm erorile ce rezultă din impre_si:;le generale, fără a le mai corecta prin măsurători.

Kretschmer, fiind conştient de acest neajuns, propune aproximativ şase sute de variabile legate de caracterul, forma şi structura diferitelor părţi ale corpului.

Judecata finală, bazată pe impresia intuitivă generală, este singura în stare să coordoneze, structuralizeze şi sintetizeze datele într-un întreg, care este tipul.

Datele antropometrice, cantitative, legate de fiecare variabilă în parte, nu ne pot spune nimic, şi rămân cifre disparate goale de sens (N. Mărgineanu).

De aceea metoda lui Kretschmer suferă de un viciu de bază, este sintetică, structurală şi adecvată în ceea ce priveşte metoda rudimentară a observării, şi, analitică, disparată neadecvată în ceea ce priveşte metoda cu adevărat ştiinţifică a măsurării şi determinării cantitative.

K. Wertheimer şi Hesketh au propus, pentru o mai bună lămurire, un indice, care introduce noţiunea de raport şi stractură în măsurările antropometrice ca atare, între rezultatele obţinute prin măsurătorile cantitative şi cele furnizate de impresia generală.

Măsurările sunt exprimate în centimetri. Cercetări pe populaţie romanească au fost efectuate de S. Cupcea.

165

Iniţial tipurile constituţionale au fost aplicate numai pe adulţi, de regulă bărbaţi, Viola şi Pende le-au aplicat la ambele sexe şi la toate vârstele.

Atât impresia generală cât şi măsurările propuse de Kretschmer sunt bazate pe criteriul morfologic, adică aspectul de formă şi structură ale organismului, membrelor şi părţilor sale, accesibile ochiului şi panglicii.

Din cele expuse de autor nu lipsesc indiciile fiziologice, legate de glandele endocrine, doar că ele sunt trecute pe plan secundar comparativ cu cele date de impresia generală şi de măsurătorile efectuate cu panglica.

Forma organismului, susceptibilă de a clasifica omul ca făcând parte dintr-o tipologie sau alta, după Kretschmer, nu este decât o expresie a conexiunii funcţionale care-i stă la bază, şi, mai cu seamă a conexiunii hormonale, care pare să o determine.

Este foarte probabil, spune el, ca sângele, datorită hormonilor pe care-i conţine, să determine atât făptura noastră corporală şi tipul căreia ea îi aparţine, cât şi constituţia sufletească, în general, şi temperamentul, în special.

Pentru a-şi susţine ideea, Kretschmer se apropie în explicaţii de endocrinologia modernă şi spune că tipul astenic, leptosom pare să fie mai mult sub stăpânirea glandelor care se varsă direct în sânge, în timp ce picnicul pare să fie dominat de acţiunea glandelor cu secreţie externă şi a celor care nu se varsă în sânge, care reglează nutriţia. Grăsimea şi masa ponderală sunt o rezultantă a modului de funcţionare a acestor glande.

166

în urma observaţiilor sale clinice, Kretschmer constată că, între constituţia corporală şi cele două Doli mentale constituţionale descrise de Kraepelin -demenţa precoce sau schizofrenia şi psihoza maniaco-depresivă - există o strânsă legătură, şi anume: indivizii cu constituţie corporală picnică se îmbolnăvesc cu precădere de psihoza maniaco-depresivă, iar astenicii de schizofrenie. Din datele sale statistice rezultă următoarea distribuţie:

Psihoza maniaco-depresivă Schizofrenie

Astenici 4 81

Atletici 3 . ' :' 31

Atletici-astenici 2 •..■:'■' * 11

Picnici 58 :'.. . j. 2

Forme picnice mixte 14 ,, >.:-..:: ;■ 3

Displastici 0 34

Inclasificabili . 4 13

Total ' -85 :■. 175

Legătura bănuită de Kretschmer se verifică. Schizofrenicii sunt de obicei astenici, atletici sau displastici, în vreme ce ciclotimicii (psihoza maniaco-depresivă) sunt picnici.

8.4.2. Corelaţii privind tipurile propuse de E. Kretschmer

în baza datelor statistice şi observaţiilor clinice, Kretschmer conchide:

1. între dispoziţiile sufleteşti, care stau la baza nebuniei circulare, cunoscută ca psihoza maniaco-depresivă, şi constituţia picnică există o strânsă legătură.

167

2. între dispoziţiile sufleteşti ale bolnavilor de schizofrenie şi tipul corporal astenic şi atletic există de asemenea o strânsă afinitate.

3. Relaţia, afinitatea tinde spre zero între picnic şi schizofrenic, sau între atletic ori astenic şi psihoza maniaco-depresivă.

Numărul pacienţilor studiaţi şi clasificaţi, atât după tipul constituţiei corporale, cât şi după boală, este de 4000. Faptele indică aceleaşi concluzii: picnicii fac psihoză maniaco-depresivă, iar astenicii schizofrenie.

Concluziile lui Kretschmer au generat un val de verificări atât în Europa, mai ales, în Germania cât şi în America.

într-o lucrare publicată de FI. Ştefănescu-Goangă, Al. Roşea şi S. Cupcea, Adaptarea socială, sunt prezentate aceste rezultate în procente, calculate de Cupcea: picnicii - fac psihoză maniaco-depresivă în procent de 71,4% iar schizofrenie în procent de 13,5%; atleticii fac psihoză maniaco-depresivă în procent de 25,0% iar schizofrenie 66,0%; displasticii fac psihoză maniaco-depresivă în procent de 0,05% iar schizofrenie în procent de 10,7%,

în ciuda verificării sau invalidării concluziilor lui Kretschmer, meritul său este incontestabil nu prin rezultate ci prin faptul că a lărgit aria preocupărilor sale la posibilităţile de aplicare ale observaţiilor efectuate nu numai la domeniul anormalităţii clinice ci şi la psihologia şi biologia normalităţii.

168

CAPITOLUL 9

Psihanaliza şi personalitatea

9.1. Poziţia idiografică a psihanalizeih. ■' .

Majoritatea teoriilor despre personalitate împărtăşesc ipoteza de bază că, personalitatea este ceva ce aparţine individului, de aceea latura cea mai adecvată pentru analiza psihologiei personalităţii este persoana.

Din cauza diversităţii teoriilor, la ora actuală, există o serie de definiţii cu privire la personalitate şi puncte de vedere diferite în explicarea şi înţelegerea persoanei şi comportamentului acesteia.

în dorinţa de a stabili factori, în funcţie de care persoanele să poată fi comparatei, s-a adoptat modelul nomotetic, adeptul concepţiei tipologiei, expusă pe larg în capitolele anterioare.

Cei care cred în unicitatea persoanei se conformează modelului idiografic, care are ca premisă faptul că fiecare individ separat reprezintă o „constelaţie unică". Premisa se bazează pe următoarele axiome:

- indivizi diferiţi nu pot fi comparaţi;- nu există însuşiri personale comparabile, prin aceasta

se neagă legile generale ale personalităţii.Teoriile .psihanalitice ale lui Sigmund Freud, C. G.

Jung şi Alfred Adler sunt evident idiografice deoarece se bazează pe cazuri studiate, pe pacienţi aflaţi într-un context clinic de psihoterapie, şi, mai ales, ele nu doresc să măsoare în vreun fel personalitatea.

169

*t.»»'»'»»'»:«-» »J»«»f»i|

Sigmund Freud s-a străduit însă să descopere legi ale personalităţii şi împreună cu C. G. Jung au încercat să justifice diferenţele individuale, de exemplu, Jung a fost primul care a făcut deosebirea între introvertiţi şi extravertiţi, dar cel care a investigat mai târziu în profunzime şi a măsurat prin chestionare aceste dimensiuni a fost H. Eysenck.

Adepţii teoriei psihanalitice ţin seama de posibilitatea schimbării, în principal, prin intermediul psihoterapiei, cu toate că, în orice moment, comportamentul este în mod eseaţial reflexia caracteristicilor persoanei respective şi a relaţiilor sale cu celelalte persoane.

Până la ora actuală s-au consumat câteva mii de studii asupra diferitelor aspecte ale teoriei lui Sigmund Freud.

Concluziile la care s-a ajuns validează următoarele aserţiuni: Freud a avut dreptate în unele privinţe, a greşit în altele şi a fost prea vag, uneori ambiguu pentru a fi testat în întregime în alte câteva privinţe.

Teoria psihanalizei nu poate fi acceptată sau respinsă în totalitate: este o structură complexă compusă din mai multe părţi, unele dintre ele trebuind acceptate, altele respinse, iar restul, |n cele din urmă, parţial reformulate (Fischer şi Greenberg, 1977).

Există trei tipuri de studii de bază:1. de validare, care încearcă să testeze direct diferite

părţi ale teoriei lui Freud, în special în laborator;2. de investigare a mecanismelor fundamentale

implicate, dar care nu testează direct aceste teorii;3. de studiere a efectelor psihanalizei ca terapie.

170

în anul 1981, Fonagy se întreba dacă este posibil ca studiile de laborator să poată „recrea" conceptele clinice şi experienţele descrise de Freud, şi, prin aceasta, dacă studiile de validare îşi au rostul. El îşi pune, de asemenea, problema relevanţei studiilor despre eficienţa tratamentului ca o cale de testare a teoriei - „acest lucru este echivalent cu relevanţa aspirinei asupra teoriei durerii de cap".

Multe dintre studiile de validare au fost puse în legătură cu teoria lui Freud cu privire la tipurile de personalitate descrise: oral şi anal şi mecanismele apărării.

In tonul umorului fin, Fonagy a remarcat că, în unele dintre aceste studii, „gândurile şi sentimentele au fost conştiente" în timp ce mecanismele apărării, aşa cum le-a definit Freud, „au fost neconştientizate", în continuare el apreciază acele studii care încearcă, să identifice mecanismele de bază sau procesele pe care se bazează fenomenele inconştiente.

O înţelegere a lui S. Freud este esenţială nu numai din cauza motivelor de ordin istoric, cât mai ales datorită influenţei sale neîntrerupte.

Discipolii săi au revizuit şi modificat sistemul după moartea lui Freud, însuşi Freud a revizuit prima topică şi a adus la cunoştinţa publicului interesat, cea de a doua topică. Cu toate'criticile aduse, şi azi există o largă aplicabilitate atât în domeniul academic, cât şi în cel al sănătăţii mintale.

„Freud continuă să dea de lucru psihologilor teoreticieni precum şi clinicienilor, a-1 reciti pe Freud e ca D industrie în creştere" (Loevinger şi Knoll, 1983, p. 197).

171

Studiile referitoare la analiza factorială se instituie ca suport indirect pentru teoria lui Freud, nevrotismul Şi nonnevrotismul lui Eysenck sunt factori relevanţi în măsura în care între ei există diferenţe.

Eysenck a demonstrat că atât scorul scăzut al psihotismului (P) pentru normali dar şi pentru nevrotici (N) concordă cu viziunea lui Freud, dar deoarece (P) este o dimensiune ca şi (N) şi (E), oricine poate să apară pe scală, inclusiv nevroticii şi normalii.

în ceea ce îl priveşte pe Cattell, se consideră că a fost influenţat de Freud în privinţa factorilor săi primari: C — puterea ego-ului, G - superego-ului şi Q4 - tensiunea id-ului. Din chestionarul 16 PF rezultă că scorul nevrotismului diagnosticat este mic pe C şi ridicat pe Q4.

în cercetările de psihologie neurofiziologică (Penfield, 1958) efectuate prin stimularea directă a cortexului temporal, unii pacienţi au dezvăluit fenomenul experienţei „zilelor trecute", incluzând întregul spectru de emoţii dar şi componentele acustice şi vizuale.

Sistemul nervos central pare că păstrează înregistrările experienţelor trecute şi percepţiile cu detalii surprinzătoare care, în mod normal, nu sunt conştientizate. Poate că aceste percepţii, codate ca amintiri, formează baza sistemului preconştient şi inconştient.

Bogen (1969), Galin (1974) şi Mc Kinnon (1979) au studiat funcţiile emisferei dominante a creierului, prin separarea celor două emisfere - stânga şi dreapta. Concluziile la care au ajuns aceşti cercetători dar şi Sperry, care a luat premiul Nobel

172

pentru medicină cu acest subiect, converg către faptul că abilitatea de a vorbi este situată în emisfera stângă (dominantă), experienţele pe care le înregistrează pacienţii aparţin predominant acestei emisfere.

Criticile aduse teoriei psihanalitice, în contextul celor arătate, par greu de acceptat pentru unii autori. K. Popper a considerat că această teorie nu are caracter ştiinţific.

Adversar mai vechi sau mai noi ai teoriei lui Freud îşi centrează criticile pe pansexualismul exagerat, adică freudismul se face vinovat de unilateralitatea explicativă a vieţii sufleteşti, spirituale a omului prin reducerea la numitorul comun al sexualităţii, în ciuda faptului că Freud vorbeşte, încă de la începutul teoriei sale, de dualismul instinctual, :n cadrul căruia instinctele Eului, de autoconserwire, se opun instinctului sexual.

în jurul anului 1905, Freud constată că două fenomene al<: vieţii psihice normale: actul ratat şi cuvântul de spirit (duh) au, ca şi visul, o structură identică cil a simptomului nevrotic, ambele fiind formaţiuni de compromis între o tendinţă conştientă şi una inconştientă.

Psihanaliza formulează teoretic unul din principiile sale fundamentale referitoare la relaţia dintre boală şi sănătatea psihică, prin teza conform căreia boala şi sănătatea nu sunt două entităţi deosebite calitativ, ci extremele unui continuum, ale cărui secvenţe se diferenţiază doar cantitativ.

Această teză i-a permis lui Freud trecerea de la psihopatologie la psihologie şi de la aceasta la psihanaliza ..aplicată - adică studiul produselor culturii din perspectiva ideii de inconştient.

173

Restructurările ulterioare pe care le-a efectuat Freud sunt determinate de îmbogăţirea experienţei clinice dar şi de necesităţi inerente teoriei.

Cele trei instanţe ale vieţii psihice: inconştient, preconştient şi conştient sunt înlocuite cu o altă triadă: şinele; eul şi supraeul.

9.2. Structura personalităţii: Şinele, Eul şi Supraeul

Structura iniţială, prima topică a pornit de la existenţa a trei niveluri ale personalităţii: conştientul, preconştientul şi inconştientul.

Conştientul corespunde îndeaproape înţelesului uzitat şi azi prin aceea că el includea de atunci senzaţiile, percepţiile şi experienţele de care persoana este conştientă la un moment dat.

Freud nu a acordat o prea mare importanţă conştientuluii considerându-1 ca nivel îngust şi limitat al personalităţii întrucât într-un anume moment al existenţei sale persoana nu-şi dă seama de toate gândurile, senzaţiile şi amintirile sale.

S. Freud compara mintea umană cu Un aisberg, conştiinţa fiind partea de deasupra apei iar restul, partea cea mai mare, aflându-se în adâncurile oceanului, şi o asocia inconştientului. De fapt acesta a constituit esenţa teoriei psihanalitice. în adâncurile acestuia găsim instincte, dorinţe care ne direcţio-nează şi determină comportamentul.

Din această perspectivă puterea conducătoare majoră din spatele comportamentului unei persoane o deţine inconştientul, el reprezintă acele forţe pe care persoana nu le poate conştientiza sau controla.

174

între nivelul conştient şi inconştient, în prima topică, Freud a situat preconştientul, subconştientul, acesta conţine amintiri, percepţii, gânduri, scheme algoritmice de lucru de care, persoana nu este neapărat conştientă dar pe care, ori de câte ori are nevoie, le poate aduce cu uşurinţă în câmpul conştiinţei.

9.2.1. Şinele

Şinele este considerat ca sediu al tendinţelor in-stinctuale şi al refulărilor şi ia locul inconştientului, dar inconştientul nu se limitează numai la Sine, el nu mai este o instanţă ci o caracteristică a celor trei instanţe, pentru că şi Supraeul poate fi inconştient, iar Eul are şi el o dimensiune inconştientă.

Şinele este o structură de personalitate puternică deoarece furnizează energia pentru celelalte două structuri.

La începutul studiilor sale Freud era preocupat de geneza, fenomenologia şi activitatea inconştientului, treptat o dată cu maturitatea, Freud este captat de tot ceea ce reprezintă Şinele, Eul şi Supraeul.

Teoria lui Freud apare din această perspectivă ca o construcţie echilibrată care încearcă să pună într-o organizare, întreaga lume interioară, de la elementele simple la cele mai complexe.

Din moment ce Şinele este sursa instinctelor, eleste legat direct de satisfacerea nevoilor corpului. Seştie că, atunci când organismul are o nevoie, secreează o stare de tensiune şi atunci organismulacţionează în aşa fel încât să reducă tensiunea şi săsatisfacă trebuinţa. ,

175

Şinele acţionează în concordanţa cu ceea ce Freud numea principiul plăcerii principala funcţie este să evite durerea şi să instaureze plăcerea prin reducerea tensiunii. Specificitatea funcţionării Sinelui constă în faptul că el tinde spre satisfacerea imediată a trebuinţei, nu tolerează întârzierea sau amânarea satisfacerii.

Şinele, acel „cazan plin de excitaţii care te cuprind", urmăreşte un singur lucru: satisfacerea instantanee. Şinele conduce persoana spre „a dori ceea ce doreşte când doreşte" fără a ţine seama şi de nevoile celorlalţi. Este asociat unui egoism pur, o structură care urmăreşte numai plăcerea: primitiv, imoral, insistent şi tranşant.

Se poate aprecia că Şinele nu percepe realitatea, simplificând lucrurile Şinele poate fi comparat cu un nou născut, el ţipă, se agită frenetic ori de câte ori nu-i sunt satisfăcute nevoile dar habar nu are cum să-şi aducă el însuşi această satisfacţie.

Singura cale prin care Şinele poate încerca satisfacerea trebuinţelor este cea reflexă sau cea a experienţei fantasmatice.

în experienţa foarte timpurie cei mai mulţi copii învaţă treptat cum să amâne plăcerea şi că nu în orice context se poate da frâu liber pornirilor sau dorinţelor fără o anumită cenzură. Pe parcursul dezvoltării sale copilul învaţă să întâmpine în mod inteligent şi raţional lumea externă prin augmentarea puterii de percepţie, recunoaştere, judecată, memorare ce vor fi folosite în satisfacerea nevoilor.

Dacă în prima secvenţă, cea intempestivă avem de-a face cu „gândirea procesului primar" în cea de a doua avem de-a face cu „gândirea procesului secundar".

176

Abilităţile specifice gândirii procesului secundar se referă la motive, raţiuni, judecăţi ce aparţin celui de al doilea* nivel al structurii de personalitate şi anume - Eului.

Eul, cum s-a mai subliniat în alt capitol, posedă conştiinţa realităţii, este capabil să perceapă şi să folosească elemente din mediu într-o manieră practică şi acţionează conform principiului denumit de Freud - principiul realităţii.

Cu riscul repetării, putem face referire la Eu ca la conducătorul personalităţii. Scopul principal fiind acela de a reduce tensiunea creată de Sine, de a decide în ce mod pot fi satisfăcute instinctele întrucât Eul acţionează în concordanţă cu realitatea. Cu toate acestea Eul nu este niciodată independent de Sine, este răspunzător de nevoile Sinelui şi toată energia şi pmterea lui derivă din acesta.

•t 9.2.2. Eul şi Şinele

Conştiinţa constituie suprafaţa aparatului psihic, este o funcţie a unui sistem, care din punct de vedere spaţi;il, se află în vecinătatea imediată a lumii exterioîire.

învecinarea trebuie înţeleasă nu numai în sens funcţional ci şi anatomic. Freud denumeşte conştiinţa ca suprafaţă perceptoare, în principiu sunt conştiente toate percepţiile care vin din exterior, senzaţiile şi sentimentele care vin din interior, dar nu acelaşi lvcru îl putem spune despre „procesele de gândire".

Relaţia dintre Eu şi percepţia exterioară este evidentă, dai cea dintre Eu şi percepţia interioară necesită un^.xamen special, aici apare îndoiala dacă

177

putem raporta întreaga conştiinţă la singurul sistem aflat la suprafaţă - sistemul percepţie-conştiinţă.

Chiar procesele elementare, senzaţiile nu pot fi cunoscute în totalitate, deoarece sunt senzaţii care provin dm interiorul nostru, precum cele de plăcere sau durere, care sunt insuficient cunoscute, ele sunt mai primitive, mai elementare comparativ cu cele care provin din exterior şi se pot produce chiar şi m stan mai tulburi ale conştiinţei. ,

Senzaţiile plăcute nu au nimic constrângător în ele, în timp ce cele neplăcute sunt constrângătoare.

Cele neplăcute impun schimbarea, descărcarea, astfel mcât putem spune că neplăcerea este Caracterizată printr-o intensificare iar plăcerea printr-o diminuare a învestirii energetice.

Acel ceva care face ca să apară intensificarea sau diminuarea energetică se comportă ca 0 tendinţă refulată, putând da naştere unor impulsuri, fara ca Eul să-şi dea seama de consteângerea pe care o suferă.

Abia rezistenţa împotriva acestei constrângeri frânarea reacţiei de descărcare face ca acest ceva să devină conştient sub forma neplăcerii.

Senzaţiile şi sentimentele devin conştiente doardacă ajung la sistemul percepţie-conştiinţă, dacădrumul este barat, ele nu mai sunt! resimţite caatare. .

în acest caz se poate vorbi de senzaţii inconştiente, dar anterior s-a spus că ];ot exista şi reprezentări inconştiente.

întrebarea care se pune este: cum le mai diferenţiem? Freud are următorul răsp ms: pentru a aduce în conştiinţă o reprezentare inconştientă trebuie create o serie de verigi de legătura, dar în

178 * !

cazul senzaţiilor nu este nevoie de aceste elemente de legătură întrucât ele vin singure, se propagă direct.

9.2.3. Supraeul

Acest nivel este considerat arbitrul moralităţii şi se află într-o continuă căutare a perfecţiunii morale. în termenii intensităţii şi iraţiunii lui, determinantă devine insistenţa pe supunere, spre deosebire de Sine.

Scopul fundamental al Supraeului este acela de a inhiba plăcerile Sinelui, deoarece amânarea intră sub jurisdicţia Eului.

9.3. Anxietatea: o ameninţare pentru Eu

Definiţia pe care a dat-o Freud anxietăţii este următoarea: anxietatea este o teamă fără obiect, persoana nu se poate orienta spre o sursă, spre un obiect care o induce.

Otto Rank, un discipol al lui Freud, a sugerat că „prototipul tuturor anxietăţilor este trauma naşterii".

S. Freud făcuse din anxietate o parte importantă a sistemului său de personalitate şi a pus pe seama ei dezvoltarea unor comportamente nevrotice şi psihotice.

Argumentele ambilor autori se leagă de faptul că: fetusul, în pântecele mamei, se află în cel mai securizant mediu cu putinţă, şi acolo fiecare nevoie este satisfăcută instantaneu.

La naştere organismul se trezeşte subit împins într-un mediu ostil, sistemul nervos al noului

179

născut, imatur şi nepregătit, este bombardat cu stimuli senzoriali intenşi şi diverşi.

Trauma naşterii cu tensiunea ei şi teama că instinctele Sinelui nu vor mai fi satisfăcute este prima experienţă a persoanei. în afara acestei experienţe mai este creat patternul reacţiilor şi stărilor sufleteşti care va apărea ori de câte ori persoana va fi supusă pericolului.

Când persoana nu este capabilă să facă faţă anxietăţii sale, când este în pericolul de a fi depăşită de acesta, indiferent de vârstă, se simte într-o stare de neajutorare totală, asemănătoare fazelor anterioare de evoluţie. Persoana adultă percepe anxietate ori de câte ori Eul este ameninţat.

S. Freud a stabilit trei tipuri de anxietate în funcţie de tipul situaţiei care o produce:

1. Anxietatea reală, obiectivă reprezintă oteamă, un pericol clar din lumea reală.

Adulţii şi copiii deopotrivă se tem de tunete, cutremure, inundaţii, incendii sau alte calamităţi naturale.

Anxietatea reală serveşte unui scop pozitiv, acela de a ne ghida comportamentul în funcţie de pericolele actuale.

Teama dispare atunci când realitatea nu mai prezintă nici o ameninţare. Sunt şi situaţii paradoxale atunci când persoana nu iese din casă din teama de a nu fi accidentată, nu foloseşte chibrituri de teama de incendii.

2. Anxietatea nevrotică, conform cu S. Freud,îşi are originea în copilărie, într-un conflict dintresatisfacţia instinctuală şi realitate, de exemplu,pedeapsa aplicată copilului pentru comportamentulagresiv.

180

I ■

în acest caz anxietatea sau teama este generată de dorinţa de a satisface în mod cert impulsurile Sinelui, la început aceasta este conştientă dar ulterior este transformată într^o ameninţare inconştientă.

Este de subliniat că nu instinctele provoacă teama ci mai degrabă gândul la ce s-ar putea întâmpla ca rezultat al nesatisfacerii acestora.

Conflictul instaurat este între Sine şi Eu iar originile sale au o anumită bază în realitate.

3. Anxietatea morală rezultă dintr-un conflict între Sine şi Supraeu, în esenţa sa este vorba de teama faţă de propria conştiinţă.

Când eşti motivat să exprimi un impuls care vine în contradidie cu codul moral, Supraeul contraatacă generând un sentiment de ruşine şi vinovăţie.

Anxietatea morală depinde de cât de bine estedezvoltat Supraeul, astfel o persoană cu o conştiinţăputernică, jxiritană, inhibitoare va trăi mai intensconflictul comparativ cu o alta care nu areremuşcări d; conştiinţă. i

Indiferer t de tipul anxietăţii, rolul ei este acela de a semnala, avertiza persoanele cu privire la evenimente, viitoare. Anxietatea avertizează că Eul este ameninţat, şi', în cazul în care nu sunt luate măsuri Eul poate să se deterioreze. în situaţia aceasta inte,-vin mecanismele de apărare ale Eului.

S.4. Mecanisme de apărare' împotriva anxietăţii

• . ''-■'■

Eul trebuie să reducă conflictul dintre nevoile Sinelui şi normele sociale pe care le impune societatea. v

181

1

S. Freud considera că mecanismele de apărare trebuie permanent să funcţioneze, lupta din interiorul personalităţii poate fluctua, dar ea continuă în mod invariabil.

Caracteristicile comune ale mecanismelor de apărare se referă la faptul că:

a. reprezintă negări sau distorsionări alerealităţii;

b. funcţionează la nivel inconştient.

Reprimarea, după explicaţiile lui Freud, este o îndepărtare involuntară a ceva conştient. Este, în esenţă, o negare a existenţei unui lucru care ne aduce disconfort sau suferinţă.

La o primă analiză, ar părea o contradicţie. Mecanismele de apărare sunt generate de Eu care, după cum am văzut, funcţionează în concordanţă cu principiile realităţii. Nu pare ireal să omitem sau să negăm segmente ale realităţii aşa cum se întâmplă în cazul reprimării?

Pentru a răspunde la aceasta trebuie să facem apel la funcţia primară a Eului: să contribuie la obţinerea plăcerii Sinelui şi la evitarea suferinţei.

Desigur, nevoia imperioasă a Sinelui de a-şi satisface impulsurile conduce lâ anxietate când impulsurile contravin normelor morale sau cerinţelor realităţii.

Reprimând sursa anxietăţii, organismul îşi dezvăluie tensiunea pe care o induce anxietatea negând existenţa dorinţei originale. /*stfel este redus pericolul imediat al Eului de a fi depăşit de situaţie.

Evident, anxietatea rămâne în inconştient, unde îşi poate descărca toate dezastrele, însă conflictul conştient nu mai este prezent. într-un fel, falsa

182

realitate sau cea adevărată, depinde de percepţia persoanei.Reprimarea poate funcţiona la nivelul amintirilor

despre unele situaţii sau oameni, la nivelul perceperii proprii a prezentului sau chiar la: nivelul funcţionării psihologice a organismului.

De exemplu, impulsurile sexuale pot fi atât de puternic inhibate încât persoana poate deveni impotentă.

O dată instalată reprimarea, este extrem de dificil să scăpăm de ea. La urma urmei, ea este folosită pentru a ne proteja de pericol şi ar trebui să ştim că ideea sau amintirea nu mai reprezintă un pericol în sensul îndeplinirii reprimării.

Dar cum; ne putem da seama că pericolul nu mai există dacă nu eliberăm reprimarea?

Conceptul de reprimare este bazat pe sistemul de personalitate al lui Freud şi este implicat în toate comportamentele nevrotice.

O metodă de apărare împotriva impulsurilor per-turbatoare ar fi aceea de a acţiona exact în opoziţie cu impulsul respectiv. Această metodă este cunoscută sub numele de formarea reacţiei.

Persoana care este puternic condusă de, să zicem, impulsuri sexuale, iar aceste impulsuri o pot compromite pe plan social, atunci ea îşi poate reprima aceste impulsuri şi le poate înlocui cu un comportament socialmente acceptabil; De exemplu, o persoană care se simte ameninţată de dorinţele sale sexuale poate iniţia o adevărată cruciadă împotriva pornografiei.

Alte persoane stăpânite de impulsuri agresive pot deveni peste măsură de atente şi prietenoase. Astfel ura se transformă în dragoste.

:k 183

Aceasta nu înseamnă însă că toţi cei care se arată îngrijoraţi de efectele filmelor erotice ascund sentimente de ostilitate sau nevoi sexuale.

O persoană care militează împotriva „imoralităţii", „dragostei libere", „filmelor murdare" sau altele asemenea poate reflecta această metodă de apărare numai în cazul în care acţiunile ei în acest sens depăşesc limitele normalului.

Un alt mecanism de apărare împotriva impulsurilor disturbatoare este aceea de a le atribui altcuiva.'......

Acest tip de mecanism de apărare este numit proiecţie. Astfel dorinţele sexuale, agresivitatea sau alte impulsuri inacceptabile sunt văzute ca aparţinând altcuiva, nu persoanei în cauză.

O astfel de persoană poate afirma „El mă urăşte pe mine" în loc de „Eu îl urăsc pe el". O mamă de vârstă mijlocie îi poate atribui fiicei sale adolescente propriile sale impulsuri sexuale. Deci impulsul se manifestă în continuare, însă sub formă mai acceptabilă pentru individ.

în regresie, persoana se proiectează într-o perioadă mai plăcută a vieţii sale, eliberându-se astfel de frustrarea şi anxietatea cu care se confruntă în prezent.

Regresia implică, de obicei, o reîntoarcere la stadiile psihosexuale ale dezvoltării. Persoana se reîntoarce la o perioadă mai securizantă a vieţii sale manifestând comportamente pe care le-a afişat la acel timp, cum ar fi comportamentul infantil şi dependent.

Raţionalizarea este un mecanism de apărare pe care mulţi dintre noi îl folosim din când în când. Acest mecanism implică o reinterpretare a

184

propriului;'c:omportament pentru a-1 face să pară mai raţiona şi ni ai acceptabil noua. Ne justificăm gânduri sau acte compromiţătoare autoconvin-gându-ne că. există o explicaţie raţională pentru acele gându ;i sau acte-

O persoiină care tocmai a fost concediată poate raţionaliza'sipunându-şi că oricum locul de muncă nu era satisfăcător- Persoana iubită care tocmai ne-a părăsit devine subit posesoarea a nenumărate defecte Es1 e mai convenabil să învinovăţim pe altcineva peitru propriile noastre eşecuri.

Dacă dintr-un anume motiv, un obiect care satisface un impuls al Sinelui nu este disponibil persoana îşi poate îndrepta impulsul spre un alt obiect. Acest mecanism este cunoscut sub numele de înlocuire*. De exemplu, dacă un copil îşi urăşte tatăl, sau un adult ÎŞ1 urăşte şeful, dar îi este teamă să-şi exprime ostilitatea faţă de acesta, individul îşi poate îndrepta agresrunea spre altcineva. Copilul poate lovi un frate mai mic, adultul îşi ceartă copiii,soţia etc.

în aceste1 exempte obiectul original al impulsului este înlocuit cu altul care nu constituie o ameninţare. Desigu1"' obiectul substitut nu poate fi ridicat la rivelul obiectului original în ceea ce priveşte reducerea tensiunii.

Dacă o oersoană este implicată într-un număr mare de înlocuiri se poate acumula o cantitate mare de tensiune nedescărcată. Ca rezultat, persoana depune eforturi din ce în ce mai mari să găsească noi căi de reducere a tensiunii.

în timp ce înlocvnrea implică găsirea unui obiect substitut pentru satisfacerea impulsurilor Sinelui, sublimarea implica eliminarea sau renunţarea la propriile impulsuri.

185

Energia instinctuală este redirecţionată spre un alt canal de "exprimare - unul pe care societatea îl consideră nu numai acceptabil, ci chiar admirabil. Energia sexuală, de exemplu, este redirecţionată sau sublimată în comportamente artistico - creative. Freud crede că o mare varietate a activităţilor umane, în special cele de natură artistică, sunt manifestări ale impulsurilor Sinelui/ ,

Freud a afirmat că toate mecanismele de apărare sunt negări sau distorsionări ale realităţii. Mai degrabă," se poate afirma că toate mecanismele sunt inconştiente.

Dacă am fi conştienţi, mecanismele n-ar mai avea nici un efect. Atâta timp cât funcţionează bine, mecanismele de apărare continuă să îndepărteze materialul perturbator din conştiinţa noastră. Ca rezultat, noi nu cunoaştem adevărul despre noi înşine. Avem o imagine distorsionată a nevoilor, temerilor sau dorinţelor noastre.

Aceasta nu înseamnă că procesele raţionale ca: rezolvarea de probleme, luarea de decizii şi gândirea logică nu surit bazate pe o imagine clară a individului.

Există situaţii în care adevărul despre noi înşine iese la suprafaţă şi aceasta se întâmplă când mecanismele încetează a ne mai proteja, ele se întâlnesc în cazul în care individul este foarte stresat sau este sub psihanaliză.

în cazul în care, mecanismele nu intră iar în funcţiune, sau altele noi nu sunt formate, este foarte probabil ca persoana să devină nevrotică sau psihotică. Mecanismele de apărare sunt vitale şi necesare, fără ele nu am putea supravieţui.

186

9.5. Stadiile dezvoltării personalităţii

Toţi dintre noi apelăm la mecanismele de apărare, însă nu toţi folosim aceleaşi mecanisme şi în acelaşi mod. Cu toţii suntem conduşi de aceleaşi instincte ale Sinelui, dar natura Eului şi Supraeului diferă. Este adevărat că ele îndeplinesc aceleaşi funcţii pentru toţi, însă conţinutul lor specific variază de la o persoană la alta.

Explicaţia acestei diferenţe este aceea că Eul şi Supraeul sunt formate prin intermediul experienţei, iar experienţele a două persoane nu pot fi niciodată identice.

Astfel, o parte a personalităţii noastre este formată pe baza unui set unic de relaţii pe care lestabilim în copilărie cu o varietate de indivizi şiobiecte.

>Dezvoltăm un set personal de atribute caracte-riale, un

pattern consistent de compor-tamente care ne defineşte ca persoană.

Freud a menţionat că tipul caracterial al unei persoane se dezvoltă pornind de la natura relaţiei parinte-copil.

Copilul încearcă să-şi mărească plăcerea prin satisfacerea nevoilor Sinelui, în timp ce părinţii se străduiesc să le impună restricţiile cerute de realitate şi structurile moralităţii.

Freud a considerat că experienţă din copilărie este foarte importantă deoarece personalitatea adultă ia formă şi se cristalizează încă din al cincilea an de viaţă.

Ceea ce 1-a convins de importanţa acestei perioade au fost propriile lui amintiri din copilărie, precum şi cele relevate de pacienţii săi. întoarcerile

187

în copilărie a acestora l-au ajutat pe Freud să descopere că nevrozele apărute la adulţi îşi au originea în această perioadă a vieţii.

Freud a trăit conflicte puternice de natură sexuală în copilăria sa, conflicte care par a se localiza în jurul unei regiuni specifice a corpului. De asemenea, el credea că fiecare regiune a corpului are o mare importanţă, este centrul unui conflict la diferite vârste.

Ca rezultat al acestei descoperiri, Freud a formulat teoria dezvoltării psihosexuale, care presupune că individul trece printr-o serie de stadii, fiecare fiind definit de câte o zonă erogenă a corpului, o regiune a corpului sensibilă la stimulări, în fiecare stadiu al dezvoltării întâlnim un conflict care trebuie rezolvat satisfăcător înainte ca persoana să treacă la următorul stadiu.

Uneori se întâmplă ca o persoană să nu reuşească să treacă de la un stadiu la altul, fie din cauză că acel conflict nu a fost aplanat, fie din cauză că nevoile lui au fost atât de bine satisfăcute încât persoana nu vrea să mai părăsească stadiul respectiv.

în orice caz, se spune despre individ că a rămas „fixat" în acea etapă a dezvoltării. în cazurile de fixare, o parte din libido - energie psihică rămâne stocată în acel stadiu, lăsând o cantitate mai mică de energie stadiului următor.

De o importanţă maximă în elaborarea stadiilor dezvoltării psihosexuale a fost sexualitatea infantilă. Argumentul lui Freud - că toţi copii sunt motivaţi de impulsuri sexuale - a şocat teribil la vremea respectivă. însă, Freud nu a definit sexualitatea limitându-se numai la sensul la care ne gândim noi de obicei.

188

tt.. CopiluLare tendinţa să încerce sâ obţină o formă foarte difiizâ de plăcere trupească, despre care Freud spune că provine din zona gurii, anusului şi a organelor genitale - zonele erogene care definesc stadiile dezvoltării pe parcursul primilor cinci ani de viaţă.

9.5.1 Stadiul oraţ

Primul stadiu al dezvoltării psihosexuale se întinde de la naştere până undeva îii al doilea an de viaţă. în această perioadă, principala sursă de plăcere pen:ru copil este gura. Plăcerea derivă din supt, muşcat, înghiţit cu ajutorul senzaţiilor obţinute prii intermediul buzelor, limbii şi obrajilor. Evident că gură serveşte supravieţuirii - pentru ingerarea de- mâncare şi apă.

Copilul, în acest stadiu, este total dependent de mamă care devine obiectul primar al libidoului său. în termeni uzuali, am putea spune că bebeluşul învaţă, într-un mod foarte primitiv, să-şi iubească mama. *

Modul cum răspunde mama nevoilor copilului, care în această perioadă aparţin exclusiv Sinelui, determină natura micuţei lumi a acestuia. Copilul învaţă prin mama sa, de-a lungul acestui stadiU, să perceapă lumea ca fiind rea sau bună, satis-făcă-toare sau frustrantă, securizantă sau periculoasă.

Există două moduri de activitate în acest stadiu: comportamentul oral încorporativ şi comportamentul oral sadic sau agresiv.

Comportamentul oral încorporativ apare primul şi implică, p.ăcerea obţinută prin stimularea gurii de către alte persoane sau de mâncare.

189

Un adult fixat în stadiul oral încorporativ este concentrat excesiv asupra activităţilor orale -mâncat, băut, sărutat, fumat etc. ;

Dacă, în copilărie, persoana a fost extrem de gratificată, personalitatea sa orală, la vârsta adultă, se va manifesta preponderent ca excesiv de optimistă şi dependentă.

Aceste persoane continuă să rămână dependente de alţii pentru gratificarea nevoilor lor. Ca rezultat sunt extrem de naivi, înghit tot ce li se spune şi au o încredere nemărginită în ceilalţi. Despre aceşti indivizi se spune că.au un tip de personalitate oral - pasivă.

Comportamentul oral agresiv apare în perioada erupţiei dinţilor. Ca rezultat al acestei experienţe, copilul îşi priveşte pentru prima dată mama atât cu dragoste, cât şi cu ură.

Persoana fixată în acest stadiu este predispusă spre pesimism excesiv, ostilitate şi agresivitate. Aceşti oameni tind să devină invidioşi pe ceilalţi şi încearcă neîncetat să-i exploateze şi sa-i manipuleze pe aceştia din dorinţa de a-i domina; Acest tip de personalitate este numită oral - sadică.

Stadiul oral se încheie o dată cu înţărcarea, deşi - în cazul fixării - o cantitate din libido mai poate sărămână în acest stadiu.

l

9.5.2. Stadiul anal

j în cea mai mare parte, societatea, formată din părinţi, cedează nevoilor copiilor de-a lungul acestui prim an de viaţă, supunându-se nevoilor lui, însă rezultatul nu este decât o adaptare relativ minoră. Acest lucru se schimbă în jurul vârstei de 2 ani, când noua regulă este impusă copilului - şi anume

190

dresajul sfîncterian. Freud ă considerat dresajul sfincterian ca fiind crucial în dezvoltarea personalităţii.

Toţi părinţii atestă faptul că această perioadă este una conflictuală şi traumatizantă pentru ambele părţi. Copilul învaţă că el însuşi poate fi o armă împotriva părinţilor. Pentru prima dată, el are controlul situaţiei şi poate decide dacă să se supună sau nu cerinţelor părinţilor.

în cazul în care dresajul sfincterian nu are efect - dacă micuţul întâmpină dificultăţi în învăţare sau părinţii sunt prea severi - copilul poate reacţiona în două moduri la aceste frustrări.

O posibilitate este aceea când nevoia fiziologică are loc la momentul şi în locul pe care părinţii le interziseseră, sfidând astfel regulile impuse de aceştia. Atunci când copilul găseşte această tehnică de reducere a frustrării satisfăcătoare şi o foloseşte frecvent, poate dezvolta ceea ce Freud numeşte personalitate anal agresivă. Aceasta este baza tuturor formelor de comportament ostil şi sadic manifestat la vârsta adultă, incluzând tendinţe spre cruzime, distrugere şi isterie.

O altă modalitate de reacţie a copilului la regulile părinţilor este retenţia sau reţinerea de a-şi satisface nevoile fiziologice. Această tehnică nu numai că produce plăcere, dar ea poate constitui o .altă metodă de manipulare a părinţilor. Lipsa defecării pe b perioadă lungă de timp poate constitui motiv de îngrijorare pentru părinţi şi astfel copilul a descoperit o nouă posibilitate de a le atrage atenţia şi de a le câştiga afecţiunea..

Acest comportament este baza dezvoltării unei personalităţi anal retentive, caracterizată prin

191

încăpăţânare, caracter dificil, meschin. Astfel de persoane sunt strângătoare şi avare deoarece securitatea lor depinde de averea şi de ordinea în care sunt menţinute posesiunile şi viaţa lor.

O asemenea persoană este foarte posibil să fie rigidă, de o eleganţă forţată, ferma, hotărâtă şi extrem de conştiincioasă.

9.5.3. Stadiul falie. Rezolvarea complexului Oedip

Presupunând că ambele părţi - părinţi şi copii -au supravieţuit conflictului primilor doi ani de dezvoltare psihosexuală, acum ei sunt supuşi unui nou set de probleme apărute în jurul vârstei de 4-5 ani.

Centrul plăcerii este situat acum în organele sexuale. Din nou trebuinţele Sinelui sunt nevoite să înfrunte barierele societăţii reflectate în regulile impuse de părinţi.

La această vârstă, copiii îşi petrec o mare parte din timp explorând şi manipulând organele sexuale - ale lor sau chiar ale celorlalţi, plăcerea în această perioadă este legată de zona genitală.

Copilul se dovedeşte curios în ceea ce priveşte naşterea sau diferenţa sexuală între băieţi şi fete.

Conflictul falie constituie ultimul din aşa-nu-mitele stadii pregenitale ale dezvoltării şi este cel mai complex totodată.

Conflictul de bază al stadiului falie se centreazăpe atracţia inconştientă a copilului faţă de părintelede sex opus. Pe lângă aceasta, mai există şi dorinţade a-şi înlocui sau chiar distruge părintele deacelaşi sex. ,

192

Pornind de la acest conflict apare unul dintre cele mai cunoscute concepte ale lui Freud: complexul lai Oedip. Numele lui provine din mitul grecesc descris în tragedia Oedip Rege scrisă de Sofocle. în acest mit, Oedip îşi orrioară tatăl şi se căsătoreşte cu mama sa, fără sa ştie care era identitatea sa la acel timp.

Complexul lui Oedip se manifestă diferit la băieţi şi la fete. :

Mama devine obiectul iubirii băiatului. Atât prin intermediul fanteziei, cât şi prin comportamentul deschis, el îşi manifestă dorinţele sexuale pentru mamă. însă în calea lui există un obstacol - tatăl -pe care îl priveşte ca pe un rival sau ca pe o ameninţare. El înţelege faptul că tatăl său are o relaţie spec.ală cu mama sa în care el, băiatul, nu este inclus. Ca rezultat, el devine gelos şi ostil faţă de tatăl său,

Pe lânge. dorinţa de a-şi înlocui tatăl, mai există şi teama că va fi pedepsit de acesta- în plus, reacţia mamei la acest tip de „avansuri" sexuale poate fi una de admonestare sau de retragere a afecţiunii. Freud considera această perioadă ca fiind extrem de anxiogenă pentru micuţ.

Băiatul dezvoltă o teamă specifică în legătură cu penisul său. El îşi interpretează propria-i teamă de tatăl său în termeni genitali. Cu alte cuvinte, el trăieşte cu ,teama de a-i fi tăiat organul sexual -sursa plăcerilor, a dorinţelor sale sexuale.

Apare aitfel complexul de castrare, după cum 1-a numit .Freud, care va juca un rol semnificativ în viaţa băiatului.

Teama de castrare este atât de mare, încât acesta este forţat să-şi reprime dorinţele sexuale faţă de marna sa. în aceasta a văzut Freud rezol-

193

varea conflictului oedipian. Rezolvarea implică înlocuirea dorinţelor sexuale faţă de mama; sa cu un tip de afecţiune acceptabilă şi dezvoltă o identificare puternică cu tatăl său.

Identificâdu-se cu tatăl său, băiatul are posibilitatea să experimenteze într-o oarecare măsură un alt tip de satisfacţie sexuală. O dată cu identificarea, el tinde să adopte tot mai mult manierele, comportamentul şi atitudinile tatălui său.

Personalitatea falică masculină se caracterizează prin obrăznicie, orgoliu, siguranţă de sine ş.a. Asemenea persoane au mereu nevoie să-şi afirme şi să-şi exprime masculinitatea, de exemplu, prin afişarea atitudinii de cuceritor.

Personalitatea falică feminină îşi exagerează feminitatea şi-şi foloseşte farmecul în scopul cuceririi cât mai multor bărbaţi.

Furtuna şi stresul acumulat pe parcursul celor trei stadii de dezvoltare psihosexualâ implică un amalgam de trăiri pe fondul cărora se formează personalitatea adultă. Cele trei structuri majore ale personalităţii: Şinele, Eul şi Supraeui sunt acum mai bine forrnate şi se cristalizează cele mai importante relaţii dintre ele.

Urmează o perioadă de linişte,; conform cu Freud, de aproximativ 5-6 ani în care din punctul de vedere al părintelui psihanalizei nu se mai petrece mare lucru, din această cauză au existat critici pentru lipsa de interes manifestată în legătură cu această etapă a vârstei considerată de unii foarte importantă.

9.5.4. Stadiul genital

Acest stadiu începe o dată cu pubertatea, acum are loc maturizarea fiziologică iar persoana, dacă nu

194 *

prezintă fixări în stadii anterioare, este capabilă de comportamente non-nevrotice şi de relaţii normale heterosexuale.

Conflicte apar şi în această etapă dar mai puţine ca în celelalte. încă mai există restricţii sociale şi tabuuri privind exprimarea sexualităţii cărora adolescentul trebuie să se supună. Energia sexuală în adolescenţă poate fi parţial consumată prin practici sociale acceptate, pentru ca mai târziu aceasta să poată fi satisfăcută în întregime în cadrul unei relaţii normale cu sexul opus.

în asemenea dezvoltări normale, tipul genital poate găsi satisfacţie în iubire şi muncă, aceasta din urmă reprezentând o formă de sublimare a impulsurilor Sinelui acceptate de societate.

Din sistemul pe care S. Freud 1-a propus se desprind anumite concluzii cu privire la natura umană, la dezvoltarea personalităţii, la raporturile dintre ereditate şi mediu.

Fiinţa umană, în viziunea lui Freud, nu este prezentată într-o lumină favorabilă, aceasta pe parcursul întregii sale existenţe este condamnată la lupta continuă cu forţele interioare, există o tendinţă a fiinţei umane de a fi predispusă la diferite tipuri de anxietăţi. Scopul primordial în viaţă îl constituie reducerea tensiunii.

în problema ereditate-mediu, Freud consideră că cea mai mare parte din natura umană este moştenită.

Şinele, cea mai puternică parte a personalităţii, este structura fiziologică moştenită. O parte din personalitate este dobândită în copilăria timpurie din interacţiunea părinte-copil.

Ideea unei persoane raţionale, având controlul propriului destin, acţionând spontan pe bază de

195

raţionament şi demers logic se prăbuşeşte sub greutatea de necontestat a Sinelui.

Şinele, şi nu intelectul, este stăpânul nostru. în îndeplinirea sarcinilor sale, Eul operează prin mecanismele de apărare, care în esenţă sunt inconştiente şi pot deforma sau ascunde adevărul.

Validarea ştiinţifică a conceptelor freudiene s-a testat prin analiza a 2000 de studii din varii domenii - psihologie, antropologie, psihiatrie iar Seymour Fischer şi Roger Greenberg (1977, p. 15) au evaluat credibilitatea ştiinţifică a câtorva idei ale lui Freud.

Fischer şi Greenberg au ajuns la concluzia că unele concepte freudiene continuă să reziste efortului de validare ştiinţifică alte sunt validate cum ar fi cele legate de tipurile de personalitate orală şi anală (Masling, Rabie şi Blondheim, 1967), ideea că visele servesc ca sursă de reducere a tensiunii şi unele aspecte ale complexului oedipian pentru băieţi - rivalitate cu tatăl, fantezii sexuale cu mama şi anxietatea de castrare.

Printre conceptele nesusţinute de date sunt cele care presupun că visele sunt expresii deghizate ale dorinţelor refulate, că rezolvarea complexului oedipian se realizează prin identificarea cu tatăl, că femeile dezvoltă. Supraeuri în mod inadecvat din cauza invidiei de penis care le induc o concepţie inferioară în legătură cu trupul lor.

9.6. Visele în perspectiva psihanalitică

Punctul de plecare în explicarea şi interpretarea lor trebuie să fie asociat cu stabilirea clară a diferenţelor dintre vis şi planul conştiinţei.

196

Visele „ni se întâmplă" ca opus al controlului conştient. Când visăm suntem spectatorii unui spectacol în desfăşurare şi doar rareori unii dintre noi au impresia că ţin visele sub control. Visele lucide, în ciure cel ce visează ştie că visează şi decide evoluţia visului, sunt foarte rare.

Logica realităţii conştiente este foarte rară.Viselor obţinute în laborator tinde să le lipsească o calitate,

iceea a normali taţii obişnuite, deoarece ;." numărul * e xperienţelor stranii sunt rememorate l ■ când ne-ti ezim normal după o noapte de somn, | ultimul vis al somnului din timpul nopţii tinde să devină mâi viu decât cel dinaintea, lui, pe când în ; cazul visuhi din laborator lucrurile nu stau aşa.

Visele sânt cu siguranţă ciudate. Imaginea unui ; vis poate sâ-1 domine pe cel care visează, chiar şi când este treaz, astfel încât putem fi conştienţi de un anumit ucru şi ne imaginăm cu totul altceva.

Conform cu Ornstein, REM - mişcările rapide ale ochilor - în timpul somnului şi al visului pot fi implicate în reorganizarea structurii noastre mentale astfel încât să se acomodeze noilor informaţii.

Oamenii, care îşi desfăşoară activitatea într-o atmosferă perturbatoare timp de patru ore sau cărora li se cere să desfăşoare activităţi dificile fără a li se da explicaţii, precum şi cei care trebuie să deprindă sarcini complexe, petrec mai mult timp în somnul REM comparativ cu ceilalţi.

Aşa se explică de ce somnul REM descreşte cu vârsta. După cum se ştie, noii născuţi petrec 50% din cele 18 ore de somn în somn REM spre deosebire, de cele 25 de procente petrecute de adulţi îri cele 8 ore de somn ale lor.

197

Explicaţia constă în aceea că, creierul micuţilor trebuie să asimileze şi să proceseze fluxul de noi stimuli venit din mediul exterior şi care în parte este asimilat în timpul somnului REM.

Cortexul este foarte activ în timpul somnului REM când stimularea externă este redusă, dar cortexul motor nu este activ, comenrile nu ajung la muşchi, ele fiind stopate de un releu de la capătul coloanei vertebrale astfel încât suntem ca „paralizaţi".

Totodată este inhibat fluxul de Jiemnale produse de sistemul exterior şi care ar trebui să intre prin senzori spre creier. Structura creierului superior şi mijlociu, activate în mod normal dî retransmiterea informaţiilor senzoriale către cortex, generează spontan semnale responsabile p< ntru activarera corticală, semnale ce nu pot fi distinse de semnalele ce provin în mod normal de la ochi îi urechi.

O puternică activare celulară precede REM şi nu există nici b dovadă cum că acti/itatea corticală poate influenţa aceste celule.

Deci, creierul este foarte activ în timpul REM (activare) şi visele sunt o interpretare conştientă (sinteză) a tuturor acestor activităţi.

Sistemul cognitiv, care organizează informaţia senzorială în interpretarea simplă -ş'i plină de înţeles când suntem în stare de veghe, procesează toate semnalele interne generate ca şi cum ar veni din mediul exterior.

Ceea ce numim vis este calea cea mai simplă de interpretare a acestor semnale interne prin combinarea lor într-un tot plin de semnificaţii. „Astfel non activatul şi autostimulatul creier procesează aceste semnale şi le interpretează în termenii informaţiei stocate în memorie" (Hobson, 1995).

198

Multe dintre visele noastre par să reflecte starea creierului şi a organismului nostru.

Când se defectează un asemenea sistem compusdin reţele, cum este creierul, în cazul supra-încăr-cării cu informaţii de intrare apar obsesii, fantasme,halucinaţii. :

Pentru a trata o asemenea supraîncărcare, creierul necesită un mecanism de acordare a reţelei; aceasta funcţionează cel mai bine când sistemul este izolat de impulsurile externe şi trebuie să fie în stare să activeze reţeaua în scopul eliminării conexiunilor perturbatoare, parazitare.

După autorul citat scopul somnului REM este acela de a curăţa o reţea, de a şterge amintirile care au devenit parazitare. Poate că are loc o defrag-mentare, în aşa fel încât unele lucruri să nu mai poată fi reactualizate.

Părerile în privinţa interpretării conţinutului viselor sunt împărţite. încercarea de a ne reaminti visele, după opinia unor specialişti îh domeniu, nu este o idee bună, deoarece de aceste informaţii sistemul încearcă să scape sau să le aloce unei noi diviziuni.

Conform cu psihanaliştii, este important să ne amintim visele pentru a le înţelege semnificaţia.

Pentru psihanaliză visele convertesc dorinţa latentă într-un conţinut evident, care conţine reprezentarea concretă, condensarea şi înlocuirea.

Interpretarea viselor „este calea regală către inconştient" - inversând mecanismul visării şi descâlcind dorinţa din vis, poate fi furnizată > o informaţie foarte valoroasă despre inconştient şi despre vi&ător.

199

Când avem uh coşmar, Freud spune că Eul acţionează normal ca un cenzor a ceea ce este experimentat conştient, dar este mai puţin alert în somn.

înlocuirea din timpul visului se referă la substituirea ţintei reale a sentimentelor visătorului cu o persoană sau un obiect care devin ţinta acestor sentimente;;

înlocuitorul este legat simbolic de ţinta reală: Freud avea un pacient care visa că ştrangula un căţeluş alb care o reprezenta pe cumnata sa ce avea un ten foarte palid şi pe care pacientul a denumit-o „câinele. care muşcă". Exemplul arată că anumite simboluri sunt specific individuale pentru cei care visează iar altele au un sens convenţional în funcţie de cultură.

Condensarea implică aceeaşi parte a visului, care de fapt reprezintă părţi ale dorinţei latente. Exemplu, un rege, nu reprezintă numai pe tatăl celui care visează ci şi figuri autoritare şi în general persoane puternice şi bogate.

Reprezentarea concretă se referă la exprimarea unei idei abstracte, într-un mod foarte concret; imaginea concretă a unui rege, poate,, de exemplu, să reprezinte ideea abstractă a autorităţii, puterii sau bogăţiei.

Importanţa mecanismului de visare ca un tot este aceea că permite exprimarea unei dorinţe represate şi în acelaşi timp permite celui care visează să meargă mai departe în somn.

Compromisul implicat în visare se referă la ascunderea naturii reale a visului, deoarece dacă dorinţa nu ar fi ascunsă, visătorul s-ar fi trezit în stare de şoc şi suferinţă. Astfel, visul este gardianul somnului.

200

Simptomele nevrotice au multe în comun cu visele, ele^sunt în esenţă expresia unei dorinţe represate, care a fost ascunsă în moduri similare cu cele din mecanismele de visare.

Simptomul, în anumite moduri, simbolizează dorinţa de care este legat. De exemplu, un pacient, suferea de un tremurat isteric de mână, legat de amintirile sale referitoare la orele de pian care-1 înspăimântau foarte tare.

Un simptom poate fi predeterminat - acelaşi pacient cu tremurat de mână era urmărit de alte două amintiri: primirea unei lovituri de curea peste mâini, în timpul şcolii şi forţarea de a masă spatele unui unchi detestat. Simptomul este adesea ceva „psihic", în timp ce cauza latentă este ceva „mintal".

Stadiile dezvoltării psihosexuale, visele, mecanismele de apărare, conceptele pe care le-a. creat Freud, aşa cum s-a subliniat anterior, au declanşat în timp studii, cercetări experimentale pentru validare, tomuri care contestă opera lui Freud şi importanţa sa în diferite domenii. Nu trebuie uitat însă că S. Freud a fost un creator, un deschizător de drumuri noi în psihologie şi nu numai şi, în virtutea celor scrise de el alţi autori au continuat ceea ce începuse el sau au creat alte sisteme noi.

Problematica stadiilor prin care trece viaţa umană în mod obligatoriu strict legată de dezvoltarea persbnalităţii este încă şi la ora actuală una de mare interes. .

Stadiilor dezvoltării psihosexuale propuse de Freud le-au urmat cele privind dezvoltarea motorie ale lui A. Gesell, (1940), stadiile dezvoltării cognitive ale lui JeaSi Piaget (1954), stadiile dezvoltării morale studiate de L. Kohlberg şi E. Turiel, Hoit, Rhinehart şi Winston (1971).

201

I

Enk H. Erikson (1963) pornind de ia ideile lui S. Freud a încercat să sintetizeze şi alte aspecte în legătura ce stadiile dezvoltării: fiziologice, cognitive socioculturale, antropologice ş.a.

După modelul propus de E. Erikson, H. B. Green (1975) propune o dezvoltare stadială alcătuită din 11 etape.

Spre deosebire de autorii citaţi anterior E. Erikson se referă la întreaga perioadă a vieţii nu numai la anumite etape din evoluţia persoanei.

9.7. Stadiile dezvoltării după E. Erikson

Conform cu E. Erikson se disting cpt stadii de dezvoltare caracterizate dihotomic prin prezenţa aspectelor pozitive şi negative specifice fiecărui stadiu.

Primul stadiu propus de Erikson acoperă primulan de viaţă şi este comparabil ca durată cu stadiuloral descris de Freud. i

în această perioadă, copilul oscilează între încredere şi neîncredere, natura acestei oscilaţii nu este dependentă de copil pentru că hotărâtor este modul în care el este urmărit şi îngrijit de cei din jur.

La această vârstă copilul are câteva trebuinţe spontane, dacă ele sunt satisfăcute oportun, copilul va căpăta o anumită siguranţă, încredere faţă de cei din jur.

Dacă îngrijirea copilului lasă de dorit se instalează o anumită neîncredere în mediul ambiant, în oameni în general. Dilema încredere-neîncredere'nu se pierde o dată cu depăşirea stadiului, ea reapare în condiţii noi, dificultatea porneşte din aceea că nu se cunosc în amănunt

toate elementele care ţin de

copil de un an pentru a avea

202

psihicul unui

siguranţa că sunt interpretate corect toate reacţiile pe care le are.

Balanţa încredere-neîncredere poate fi caracterizată de un oarecare echilibru în aşa fel încât copilul să-şi dezvolte treptat o relativă încredere, care să-1 facă sociabil dar şi o relativă neîncredere, care să-i menţină starea de vigilenţă în faţa unor evenimente imprevizibile (Solomon Marcus, 1985).

Cel de al doilea stadiu se referă la intervalul 1-3 ani caracterizat în principal de conflictul ce apare între autonomie şi ruşine.

Depăşirea crizei din stadiul anterior îl face pe copil capabil să lupte pentru obţinerea controlului şi a puterii de a-şi impune voinţa.

Are loc dezvoltarea unor capacităţi motorii şi cognitive. Copilul capătă autonomie motorie, fapt care-1 face să exploreze cu încredere mediul ambiant.

Reacţiile exagerate ale părinţilor faţă de „eventualele greşeli" comise de copil pot determina sentimentul de ruşine, de îndoială, în privinţa posibilităţilor sale de autonomie, care se pot răsfrânge negativ asupra viitoarelor încercări, ca adolescent sau ca adult.

Cel de al treilea stadiu corespunde vârstei de 4 şi 5 ani, el este dominat de conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie.

Copilul, în această perioadă, îşi controlează mult mai bine motricitatea fapt pentru care poate avea iniţiative pentru activităţi motorii proprii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre planurile limbajului şi ale imaginaţiei, fără exagerări, s-ar putea aprecia că în acest stadiu copilul se confruntă cu un examen social: acasă, la grădiniţă, pe stradă. Dacă ef este stimulat, dacă i se răspunde cu răbdare şi

203

pricepere la toate „de ce"-urile este posibil să se dezvolte spiritul de iniţiativă, în caz contrar copilul va fi decepţionat şi poate aluneca uşor către sentimentul de ruşine.

între 6-11 ani se întinde cel de al patrulea stadiu care, la Freud corespunde cu perioada de latenţă. Erikson se referă la natura statică pe care o capătă, în acest stadiu, afecţiunea copilului pentru părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele cu acelaşi sex. Copilul, în această etapă, trece de la jocurile naive şi spontane la jocurile bazate pe reguli, el poate folosi computerul, poate învăţa şahul sau alte activităţi ce impun reguli.

Conflictul de bază este cel dintre sârguinţă şi inferioritate. Acest conflict are cauze psihosociale. Stadiul este decisiv pentru dezvoltarea unor aptitudini practice, tehnice şi ştiinţifice - este perioada propice pentru a pune bazele culturii generale a copilului, interesul pe care-1 manifestă pentru diverse domenii poate să contureze ceea ce mai târziu va fi desăvârşit - idealul profesional.

Slaba valorificare a iniţiativelor şi aptitudinilor pe care copilul simte că le are sau împiedicarea de a le pune în practică duce la instalarea sentimentului de inferioritate.

E. Erikson consideră că dezvoltarea persoanei va fi optimă numai în condiţiile în care, după depăşirea conflictelor, va prevala termenul pozitiv al evoluţiei. Acest lucru este valabil, în viziunea lui Erikson, pe tot parcursul traversării celor opt conflicte, crize specifice stadiilor dezvoltării persoanei.

Variabilitatea conflictelor se manifestă prin aceea că există tendinţa ca unul dintre conflicte să se manifeste mai pregnant şi astfel să treacă pe

204

*

. a primul plan,' dar Erikson menţionează că variabi-litatea depi'ide de particularităţile: individuale ale persoanei, de tipul de societate, de cultura în care se dezvoltă acea persoană.

Stadiul între 12-18 ani este cel al maturizării mentale şi fiziologice specific adolescenţei. Conflictul cu care se confruntă adolescentul este cel declanşat de tendinţa pozitivă spre identitatea Eului şi cea negativă spre confuzie a rolurilor.

Adolesceţitul caută să integreze experienţa acumulată într-q imagine unitară care să-1 conducă la sensul identităţii sale psihosociale, aşa cum subliniază autorul „adolescentul este orientat cu toate antenele spre viitor".

Reuşita în ceea ce întreprinde adolescentul, va depinde de ajutorul şi sprijinul primit de la cei din prejma sa: şcoala, părinţii, prietenii dar şi de modul cum a depăşit conflictele stadiilor anterioare.

Stadiul al şaselea este cel al tinereţii şi perioadei adulte, de ;a 18 la 40 de ani. Este etapa cea mai bogată în, evenimente sociale legate de: profesie, muncă şi întemeierea unei familii.

Erikson consideră că dihotomia intimitate-izolare eş ;e de bază iar depăşirea conflictului generat de aceasta conduce la conştiinţa afilierii, la sentimentul de dragoste faţă de cei din jur, izolarea reprezentând eşecul.

Următorul stadiu, al şaptelea, corespunde vârstei mijlocii şi celei a deplinei maturităţi şi se află sub semnul dihotomiei creativitate-altruism pe de o parte şi stagnare-egocentrism pe de alta.

Depăşirea conflictelor acestor dihotomii conduce la atitudinea de grijă, responsabilitate faţă de cei din jur.

205

1

Ultimul stadiu, al bătrâneţii, este dominat de alternativa rpalizare-disperare întrucât este timpul bilanţului întregii vieţi, al renunţării şi al înţelepciunii de a îmbătrânii frumos şi de acceptare a singurătăţii. Acestea sunt posibile, numai pentru cei care au clară conştiinţa vieţii trăite cu folos.

Meritul lui E. Erikson constă în aceea că dezvoltarea stadială propusă de el constituie un progres comparativ cu psihanaliza clasică. Fără a nega rolul crizelor din perioada copilăriei, Erikson extinde cadrul psihosocial la care se raportează întreaga dezvoltare şi evoluţie a persoanei. ;

Posibilitatea compensării complexelor, conflictelor şi a aspectelor negative din stadiile anterioare constituie un pas decisiv în depăşirea viziunii sumbre, pesimiste asupra naturii umane.

în procesul evaluării şi al interacţiunilor psihosociale persoana nu este atât de tună pe cât seconsideră ea dar nici atât de rea precum o apreciazăunii, (T. Sima, 1999), prin această axiomă considerăm că se va putea depăşi, în urma unor cercetări{]" şi studii, problema omului bun sau r Iu de la natură"■i • atât de mult dezbătută în plan filosof:,c.|',ţ PotenţiaUţăţile umane au o structură continuă şi&' există suficiente dovezi pentru a prcba acest lucru,' oamenii sunt creativi de la cele mai fragede vârste

până la cele mai înaintate, conflictele şi crizele de asemenea le regăsim pe tot parcursul vieţii şi nu putem decât relativ să le asociem unei perioacl; de vârstă.

Procesul devenirii persoanei este unul care se înscrie pe continuum-ul vieţii, aşa cum aprecia P. Popescu Neveanu, putem vorbi de două momente importante pe parcursul acestui proces: stătu nascendi şi ştatu constituendi.

j . ■..'■' -

206

»mtitm^^»»!^»ft|

i

; ■ ,■■-<■. CAPITOLUL 10

Personalitatea din perspectiva psihologiei umaniste

10.1. Concepţia rogersiană

Pornind de la împlinirea sinelui ca tendinţă de bază a organismului, Cari Rogers, unul dintre reprezentanţii de marcă a psihologiei umaniste, formulează următorul postulat: „organismul are o tendinţă şi o limită de bază - să actualizeze, să menţină şi să sporească experienţa organismului".

în ordinea intervenţiilor de valoare Cari Rogers este, fără îndoială, iniţiatorul terapiei nondirective şi mai recent al terapiei centrate pe client, sau pe persoană. Azi, terapia rogersiană pare la fel de populară şi răspândită ca şi psihanaliza lui Freud.

Formulările lui C. Rogers în legătură cu dinamica şi structura personalităţii sunt legate direct de metoda terapeutică, de aceea imaginea asupra situaţiilor terapeutice ne spune mult despre imaginea asupra naturii personalităţii.

Metoda sa, terapia centrată pe client sau persoană, sugerează că indivizii au abilitatea, dar şi responsabilitatea de a-şi schimba şi reconstrui personalitatea, terapeutul acţionând doar ca un facilitator şi nu agent al direcţiei de schimbare.

Omul este văzut de Rogers, ca fiinţă conştientă, raţională, conducându-se după percepţia conştientă a sa şi a lumii experienţiale.

Spre deosebire de Freud, Rogers nu atribuie o influenţă dominantă forţelor inconştiente pe care un > individ nu îe are sub control.

207

Rogers respinge i'deea.că evenimentele trecute ar exercita o influenţă importantă asupra comportamentului prezent, dar recunoaşte că experienţele trecute, mai ales cele ale copilăriei, pot influenţa modul în care oamenii îşi percep lumea şi pe ei înşişi. Accentul important este pus de Rogers, pe sentimentele şi emoţiile prezente şi pe rolul lor în dinamica personalităţii.

Una dintre preocupările majore ale lui Rogers, atât în terapie cât şi în teorie, o reprezintă schimbarea şi dezvoltarea personalităţii prezente, nu experienţele inconştiente sau trecute care ar fi putut să ducă la starea patologică actuală a personalităţii.

Datorită importanţei conştientului şi prezentului, Rogers crede că personalitatea poate fi înţeleasă numai din punctul de vedere al subiectului, pe baza experienţelor sale subiective.

Rogers foloseşte o metodă fenomenologică de studiere a personalităţii, care tratează realitatea aşa cum este percepută de individ. Această percepţie subiectivă poate sau nu poate să corespundă întotdeauna cu realitatea obiectivă.

Rogers crede că, oamenii au o motivaţie majoră, cu care sunt dotaţi de la naştere - tendinţa de actualizare, de dezvoltare a tuturor abilităţilor şi potenţialului, de la acele structuri biologice până la cele mai complexe aspecte psihologice ale fiinţei umane.

Unul dintre scopurile majore ale dezvoltării per-sonalităţii îl constituie actualizarea Eului, concept de importanţă centrală pentru Rogers.

A menţine şi dezvolta Eul, a deveni o persoană complet funcţională este finalitatea către care sunt direcţionate toate fiinţele umane.

208

Imaginea umanistă şi optimistă care se degajădin teoria: iui Rogers a fost întâmpinată cu entuziasm de îpsihologi, şi nu numai,' a avut o largărelevanţă pentru psihologie, educaţie şi cercetareavieţii de familie. \

Extinde ea teoriei lui Rogers dincolo de situaţiile terapeutice s-a făcut în zona conflictelor dintre grupuri şi a gestiunii lor. Rogers aminteşte că ceea ce a promovat el, s-a transformat într-o filosofie, un mod de a Q, care se potrivesc oricăror situaţii în care, dezvoltarea unei persoane, grup, comunităţi reprezintă un scop.

Ca nevoie fundamentală, tendinţa spre actualizare include totul, chiar şi cele mai simple nevoi bilogice, da apă, hrană, aer.

Tendinţă de actualizare face mai mult decât simpla menţinere a organismului, ea facilitează şi susţine creşterea şi dezvoltarea organismului, este responsabilă pentru toate aspectele ce sunt subsumate termenului de „maturizare", care este determinată genetic de dezvoltarea părţilor corpului şi a proceselor fiziologice de la creşterea fătului până la apariţia caracterelor sexuale secundare la pubertate.

Toate aceste schimbări, programate în schema genetică a persoanei, sunt produse de tendinţa de actualizare.

Chiar dacă aceste schimbări sunt determinate genetic -programate dinainte, progresul organismului spre maturizarea completă nu este automat şi fără efort

Mai degrabă, Rogers descrie acest proces evolutiv ca implicând constrângere şi durere şi dă exemplul copilului care face primii paşi - în efortul

209

de a se ridica şi merge, el cade, se loveşte, se răneşte, plânge dar continuă, pentru că ceva îl împinge înainte spre creştere, spre uezvoltare şi, această tendinţă este mult mai puternică decât orice

~Hnţă de a da înapoi în faţa dificultăţilor.'i'cndinţa de actualizare nu este specifică numai

omului, ea este prezentă şi la alte vieţuitoare, sau plante.în descrierea vieţii, Rogers foloseşte sintagmele:

„tenacitatea vieţii" şi „tendinţa de împingere a vieţii înainte", convins fiind că exista o forţă irezistibilă care este cauza nu numai â supravieţuirii unui organism, uneori în condiţii ostile, ci şi a adaptării, dezvoltării şi creşterii.

Forţa irezistibilă a acestei tendinţe scade cu vârsta, astfel că la indivizii maturi, tendinţa se psihosociologizează şi reflectă elementele învăţării şi experienţei mai mult, comparativ cu aspectele biologice care nu mai sunt aşa vizibile.

Cari Rogers crede că, în viaţă, oamenii demonstrează ceea ce el numeşte „procesul valorizării organismice". Prin acesta el înţelege că toate experienţele vieţii sunt evaluate în măsura în care ele servesc tendinţei de actualizare. As:fel că, acele experienţe pe care oamenii le percep ca promotoare sau facilitatoare ale tendinţei de actualizare sunt apreciate ca „bune", de „dorit" şi „pozitive". Prin opoziţie, cele care împiedică actualizarea sunt apreciate ca nedorite.

Aceste percepţii vor influenţa comportamentul pentru că experienţele considerate de nedorit vor fi evitate iar cele considerate de dorit vor fi căutate, pentru a fi repetate cât mai des posibil.

Rogers a fost preocupat de mediul în care o persoană acţi6nează în câmpul de referinţă sau

210

contextual al individului, şi care, după opinia sa influenţează atât de mult acea persoană.

Oamenii sunt expuşi la o mulţime de surse de stimulare din mediu, unele banale, altele importante, unele ameninţătoare, altele recompensatoare. Cum percepem şi reacţionăm la aceste multiple faţete ale mediului ?

Rogers dă următorul răspuns: realitatea mediului unei persoane nu este altceva decât modul cum acea persoană percepe acel mediu.

Percepţia cuiva poate să nu coincidă cu realitatea obiectivă. Putem percepe anumite aspecte ale realităţii foarte diferit de modul în care o face altă persoană. Percepţiile noastre se pot schimba cu timpul şi în funcţie de diferite circumstanţe, propria ta percepţie faţă de un fost coleg de studenţie este drastic schimbată, să spunem la vârsta de 60 de ani, comparativ cu cea de la 20 de ani.

Opinia că percepţia are caracter subiectiv este preluată de Rogers din psihologie dar, contribuţia majoră pe care o aduce constă în ideea că realitatea unei persoane este o chestiune strict personală şi poate fi cunoscută, în sens complet, numai de persoana însăşi.

Lumea experienţială a unei persoane include nu numai experienţele prezentului imediat de care persoana este conştientă, ci şi stimulii de care nu este conştientă, amintirile experienţelor trecute, care, atâta timp cât sunt active, influenţează percepţiile actuale ale persoanei.

Cu cât tendinţa de actualizare conduce la nivele mai înalte de dezvoltare cu atât lumea experienţei se extinde. Supunerea repetată la o multitudine de stimuli permite copilului, dar şi omului adult să se

211

raporteze prin comportament la aceşti stimuli aşa cum sunt ei percepuţi subiectiv.

Experienţele se combină pentru a forma câmpul experienţial, care constituie imaginea personală a subiectului despre lume

Rogers scrie: „experienţa este, pentru mine, cea. mai mare autoritate. Piatra de încercare, a validităţii este propria mea experienţă", în acest context capătă conţinut aserţiunea că experienţele individului capătă o importanţă majoră, pentru că nu există, până la urmă, alt criteriu pe baza căruia să facem enunţuri, judecăţi şi s§. ne comportăm.

Nivelele înalte ale dezvoltării accentuează şi definesc lumea experienţială a cuiva şi conduc la formarea Eului.

Problema dezvoltării Eului la Rogers este explicată astfel: atunci când un copil îşi dezvoltă un câmp experienţial mai complex, ca rezultat al mai multor interacţiuni cu alţi oameni, o parte a experienţei sale devine diferenţiată de rest. Această parte nouă şi separată este definită prin termeni ca: „eu, pe mine şi eu însumi" şi reprezintă conceptul de Eu, care implică distingerea dintre ceea ce este direct şi nemijlocit o parte din noi şi ceea ce este extern.

Conceptul de Eu reprezintă şi imaginea unei persoane despre ceea ce este, ar putea fi sau ar dori să fie.

Rogers spune că Eul este un pattern consistent de trăsături, un tot organizat. Toate aspectele posibile ale Eului tind spre consistenţă. De exemplu, cineva care se consideră a nu avea nici un sentiment agresiv faţă de alţii, nu exprimă nici o nevoie de agresiune, cel puţin nu într-o manieră evidentă şi directă. întregul comportament trebuie să fie solidar, în acord cu conceptul de Eu.

212

1

S,"

Pe măsură ce copilul se dezvoltă îşi formează nevoia de ce'îa ce Rogers numeşte - apreciere pozitivă. Aceast i nevoie este, probabil, învăţată, deşi Rogers credî că sursa ei nu este clar precizată, înnăscută saU învăţată, nevoia de apreciere pozitivă este permanentă şi persistentă şi se găseşte la toate fiinţele umane.

Cum sp\.ne şi numele - nevoia de apreciere pozitivă include nevoia de acceptare, dragoste, aprobaredin partea altor persoane, dar mai ales din parteamamei. ' ~

Este perceput ca pozitiv faptul de a primi o apreciere pczitivă şi o dezamăgire în cazul în care nu o primeşti. De aceea, subliniază Rogers, comportamentul copilului este ghidat de cantitatea de afecţiune pe care o primeşte de la cei din jur.

Dacă mama nu-i acordă o apreciere pozitivă, tendinţa copilului spre actualizare şi dezvoltarea Eului este mult îngreunată.

Copiii percep dezaprobarea mamei faţă de un comportament ca o dezaprobare a tuturor compor-tamentelor şi aspectelor legate de ei.

Dacă situaţia apare foarte frecvent, copilul tinde să se împotrivească actualizării Eului şi să se străduiască, în schimb, pentru a-şi asigura o apreciere pozitivă.

Ideală ar-fi situaţia, în care, copilul să primească suficientă dragaste, acceptare şi aprobare, chiar dacă unele^ comportamente specifice sunt dezaprobate.

Această , stare sau condiţie este numită apreciere pozitivă necondiţionată, şi implicit mai înseamnă faptul că, dragostea marnei pentru copil "nu depinde de modul cum se comportă acesta, ci

213

este îndreptată în mod gratuit şi în întregime asupracopilului ca persoană. ;,

Un aspect important al nevpij de apreciere pozitivă este natura ei reciprocă. ,}

Datorită importanţei satisfacerii acestei nevoi, mai ales în copilărie, oamenii devin sensibili la atitudinile şi comportamentele altora.

Pe baza feedback-ului pe care II primim de la alţii - prin dezaprobare sau dezaprobare - ne dezvoltăm conceptul cu privire la propriul Eu.

Prin prisma conceptului de Eu, începem să analizăm atitudinile altora. Ca rezultat, aprecierea pozitivă începe să acţioneze gradat, mai mult din interiorul persoanei şi mai puţin din, exterior, de la alţii.

Această condiţie este denumită de Rogers -autoapreciere pozitivă, şi ceea ce satisface autoaprecierea nu reprezintă altceva idecât aceleaşi condiţii ca şi în cazul aprecierii pozitive. Evoluţia de la aprecierea pozitivă la autoapreciere formează Supraeul ca instanţă evaluativă.

Aprecierea pozitivă necondiţionată implică dragoste şi apceptare a copilului fără condiţii, adică independent de comportamentul lui.

Aprecierea pozitivă condiţionată reprezintă opusul celei necondiţionate.

De obicei, părinţii nu reacţionează la tot ceea ce face copilul, cu o atitudine pozitivă.

Anumite comportamente îi enervează sau îi plictisesc şi pentru acele comportamente copiii nu primesc afecţiune şi aprobare, ci exact opusul. Şi aşa, copilul învaţă că afecţiunea şi aprobarea depind de modul cum se comportă. Copilul simte că uneori este recompensat iar alteori nu.

214

Dacă mama, de exemplu, exprimă dezaprobare ori de câte ori copilul dărâmă un obiect, copilul se va dezaproba pe sine pentru acest comportament.

Standardele externe de evaluare a propriilor comportamente au devenit personale şi, copilul într-un fel se pedepseşte singur aşa cum proceda mama cu el. Copilul se iubeşte numai când se comportă într-un mod apreciat de mamă. Eul începe să funcţioneze ca înlocuitor al mamei.

Mai mult, copilul dezvoltă şi criterii interne de evaluare, considerându-se ca valoros doar în anumite condiţii. Având deja interiorizate normele părinţilor copilul începe să se vadă ca meritând sau nu ceva, în acord cu criteriile definite de părinţi.

Copiii care au ajuns la acest punct încep să evite anumite comportamente şi atitudini, indiferent cât de satisfăcătoare pot fi ele.

Ei nu mai pot funcţiona în libertate totală pentru că trebuie să-şi judece şi să-şi cântărească comportamentul şi sunt astfel împiedicaţi să se dezvolte total sau să se autoactualizeze. Asemenea copii îşi inhibă propria dezvoltare pentru că trebuie să trăiască în limitele autoevaluării interiorizate.

Mai mult, nu numai că un copil trebuie să-şi inhibe anumite comportamente, dar trebuie să reprime conştientizarea anumitor percepţii din câmpul experienţial sau să le distorsioneze. Aşa se dezvoltă ceea ce Rogers numeşte - incongurenţă între conceptul de Eu şi anumite aspecte ale experienţei individuale.

Acele experienţe ce sunt incongruente cu Eul servesc ca o sursă de ameninţare şi, de obicei, sunt trăite ca o formă de anxietate.

215

Ca rezultat al închiderii către anumite experienţe, persoana în cauză nu mai poate fi sinceră, şi poate chiar deveni înstrăinată de sine.

Experienţele sunt evaluate şi acceptate sau refuzate, nu în măsura în care contribuie la actualizarea completă a Eului, ci, mai degrabă, în termenii evaluării pozitive pe care o vor produce.

în acord cu Rogers, nivelul reglării psihologice a unei persoane, gradul de normalitate este o funcţie a gradului de congruenţă sau compatibilitate a Eului cu experienţa.

Persoanele sănătoase psihic sunt capabile să se ' perceapă şi să-şi perceapă mediul incluzându-i şi pe ceilalţi oameni, aşa cum sunt ei.

Aceste persoane sunt deschise experienţelor, pentru că nici una nu le ameninţă conceptul de Eu. Nici o parte a experienţei lor nu trebuie apărată împotriva a ceva prin negare sau distorsionare, şi aceasta, pentru că, ei nu au învăţat nici o condiţie de evaluare în copilărie.

Ei au o evaluare pozitivă, inconştientă şi sunt liberi să încerce toate experienţele, să-şi dezvolte toate forţele Eului, să folosească toate potenţiali-tăţile de care dispun. Cu alte cuvinte, sunt liberi să devină autoactualizaţi, să evolueze pentru a deveni b persoană complet funcţională.

10.2. Caracteristicile împlinirii Sinelui

împlinirea sinelui este produsul final şi dezirabil al dezvoltării psihologice şi al evoluţiei sociale afirma Cari Rogers.

Prima caracteristică a persoanei autoactualizate este reprezentată de conştientizarea tuturor experienţelor. Nici o experienţă nu este îndepărtată,

216

distorsionată sau negată în vreun fel, toate trec prin Eu. Nu este implicată apărarea, pentru că nu este nimic îrnpotriva căruia să te aperi, nu există ameninţări pentru conceptul de Eu al individului.

Persoana este deschisă la orice sentimente pozitive, cum ar fi curajul sau tandreţea, sau negative ca teama; sau durerea.

O asemenea persoană este mult mai emoţională în sensul că nu experimentează doar o arie largă de emoţii pozitive şi negative, dar le şi trăieşte intens, nu cum le-ar trăi o persoană pasivă.

A doua caracteristică a persoanei complet funcţionale este tendinţa sau abilitatea de a trăi complet şi plenar în orice moment. Fiecare moment este privit ca nou şi considerat, cel puţin potenţial, ca fiind necesar. Deoarece nu poate fi prezis sau anticipat fiecare moment, momentul prezent trebuie trăit din plin, participând mai mult, şi fiind mâi puţin observator.

Nu există constrângere sau structură impusă cu privire la experienţă. Experienţa, în cazul persoanei echilibrata, nu este distorsionată şi nu este necesar să-i fie organizată de altcineva, adică să se plieze pe structura altuia şi să corespundă cu prejudecăţile altcuiva.

A treic- caracteristică a persoanei autoactualizate o reprezintă încrederea în propriul organism sau în trăirea proprie şi nu prin prisma judecăţilor altor persoane -sau strict circumscrise unui cod social. Rogers scria: „Comportarea după cum te simţi este un ghid demn de încredere pentru un comportament satisfăcător".

Prin aceasta nu se sugerează că persoana autoactuaîizată ignoră complet datele din intelectul

217

său sau al altora, ci doar că experienţele'de viaţă sunt congurente cu conceptul d-t Eu, convin acelui Eu.

Decizia finală cu privire la modul cum trebuie să te comporţi într-o situaţie particulară rezultă dintr-o evaluare a tuturor datelor experienţei acelei persoane.

Persoana nu este conştientă de astfel de evaluări, datorită congruenţei dintre Eu şi expe-rienţă, decizia pare a fi intuitivă. Ea pare mai mult emoţională decât intelectuală.

A patra caracteristică este reprezentată de sentimentul libertăţii. Persoanele autoactualizate se simt libere să se mişte în orice direcţie dorită, să aleagă fără constrângere sau inhibiţie.

Ca rezultat, aceste persoane trăiesc un sentiment de putere personală asupra vieţii lor, pentru că ştiu că viitorul depinde de acţiunile lor şi nu este determinat de circumstanţe, evenimente trecute, alţi oameni. Ei nu se simt constrânşi de alţii, sau de ei înşişi, să se comporte într-un mod sau altul. Nu merg pe un singur drum.

Rogers crede că personalitatea autoactualizatăeste foarte creativă, trăind constructiv, adaptativ,chiar şi când condiţiile de mediu se pot schimba.Legat de creativitate este sentimentul spontaneităţii.Persoana se poate adapta flexibil '■• şi poate căutaexperienţe noi şi noi încercări. Ea nu are nevoie deposibilitatea: de a prognoza sau de securitateainterioară, i ,

Rogers subliniază că, adjective ca „fericit", „bucuros" sau „mulţumit" nu sunt suficiente pentru a descrie persoana autoactualizată, pentru că o persoană ar avea aceste sentimente doar în anumite

218

momente. Termenii mult mai potriviţi ar fi: „împlinit"■, „stimulat", „plin de sens".

Este dificil să fii o persoană autoactualizată, pentru că aceasta implică testare, creştere, încordare şi folosirea tuturor posibilităţilor şi poten-ţialităţilor. Mai precis, autoactualizarea implică cel mai mult curajul de a trăi.

Rogers nu foloseşte cuvântul actualizat ca atare, pentru că ar implica o personalitate rigidă şi statică, el descrie actualizarea ca pe „o direcţie" nu ca pe un aspect finit.

Deci autoactualizarea este o disponibilitate, un potenţial de care persoana trebuie să ştie să beneficieze.

Persoana autoactualizată se schimbă continuu şi creşte mereu, după cum tinde să-şi actualizeze toate potenţialităţile. Dacă o asemenea creştere eşuează, persoana îşi pierde caracteristicile spontaneităţii, flexibilităţii şi deschiderea către noi experienţe.

Metoda umanistă, în general, şi teoria lui Rogers, în particular, descriu o imagine a naturii umane diferită faţă de multe alte teorii. Asupra problemei voinţă-liber arbitru, poziţia lui Rogers este clară, în sensul că fiinţele umane cel puţin, cele ce se autoactualizează sunt libere să-şi creeze propriul destin. Nici un aspect al personalităţii lor nu este determinat.

Asupra problemei natură-educaţie, Rogers acordă importanţă rolului mediului. Deşi tendinţa de a deveni autoactualizat este înnăscută, procesul actualizării este influenţat mai mult de social şi mai puţin de biologic.

Rogers vede influenţele din copilărie ca având o anume importanţă în dezvoltarea personalităţii dar

219

spune că, experienţele de mai târziu sunt şi mai* importante. Sentimentele noastre prezente sunt vitale pentru personalitate, mai mult decât ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie.

O teorie umanistă, care dă oamenilor abilitatea, motivaţia şi responsabilitatea de a se înţelege şi de a evolua, vede oamenii într-o lumină optimistă şi pozitivă.

Fiinţele umane nu sunt, în concepţia lui Rogers, dominate de conflicte cu ele însele sau cu societatea şi nu sunt conduse de forţe oarbe, instinctive, biologice determinate de evenimente apărute la vârste fragede, şi, care acum ar conduce persoana.

Evoluţia oamenilor este întotdeauna progresivă, mai degrabă decât regresivă, şi orientată către creştere, nu către stagnare.

Perturbările emoţionale ce se asociază stagnării şi regresiei există, dar ele sunt pentru persoană excepţii şi nu reguli.

Oamenii sunt capabili să treacă peste aceste regresii şi perturbări cu ajutor, prin terapie, dar, şi singuri, prin propriile forţe.

De vreme ce indivizii sunt văzuţi într-o asemenea lumină prin deducţie am putea aprecia că şi societatea poate fi considerată în ace saşi lumină.

Ceea ce este compatibil cu dezvoltarea şi actualizarea unei persoane, este egal compatibil cu dezvoltarea acelora cu care persoaiia în cauză interacţionează.

De tendinţa înnăscută de a-şi dezvolta complet potenţialul, de a deveni o persoană funcţională, echilibrată, beneficiază nu numai individul, ci şi societatea.

220

HEKTFITI-Fin

■ CAPITOLUL 11:

Psihologia transpersonală

11.1. Obiectivele psihologiei transpersonale

Cei mai de seamă reprezentanţi ai psihologiei umaniste: Abraham Mâslow, Cari Ransom Rogers, Erich Fromm ş.a. în urma elaborărilor teoretice şi experimentale de mare anvergură ca sferă de aplicabilitate, constată că împlinirea Sinelui, dezvoltarea integrală a personalităţii, optimizarea relaţiei dintre Sine şi Eu suferă de un mare neajuns şi anume, cel al legăturii acestora cu viaţa spirituală a persoanei şi explicarea acesteia.

Din acest motiv se simţea nevoia unei paradigme noi în abordarea persoanei.

Orientarea transpersonală, considerată cea de a IV-a forţă în psihologie după: behaviorism, psihanaliză şi psihologia umanistă, nu poate fi decât una care să acopere un vast câmp de explorare şi anume cel al Eului spiritual şi al relaţiei sale cu Şinele.

Termenul „transpersonaT a fost lansat de Sta-nislav Grof şi Abraham Maslow.

Laurenţiu Mitrofan (1997, p. 334-336) face o analiză profundă şi sistematizează căile prin care se poate ajunge la transpersorrar pornind de la fundamentele psihologiei umaniste:

1. focalizarea pe aspectele de vârf ale experienţei umane (denumite aşa de A. Maslow) şi concretizate de autor prin creativitate şi toleranţă;

2. valorizarea experienţei subiective a individului;

221

3. ascensiunea dimensiunii prezentului, cu mini-malizarea dimensiunii trecute şi viitoare (C. Rogers) în abordarea terapeutică;

4. postularea responsabilităţii fiecărui individ pentru tot ce se petrece în viaţa sa, trecutul nein-fiuenţând prea mult prezentul şi în nici un caz predeterminându-1. Asigurându-i-se condiţii favorabile, individul se va dezvolta în conformitate cu direcţia dorită şi cu alegerile sale.

Reprezentanţii umanismului, fie ei din occident sau din ţara noastră, pun accent maxim pe Sine, acesta fiind conceput ca un potenţial al creşterii şi dezvoltării optime. Umaniştii au înlocuit termenul freudian referitor la înţelegerea de sine cu conceptele „implicare a Sinelui" şi „împlinirea Sinelui".

Conceptele fundamentale cu care s-a operat în psihologia umanistă, sunt: iubire necondiţionată, creativitate, Sine, selfactualization, creştere şi împlinire, valori superioare, fiinţare, devenire, spontaneitate, joc, umor, naturaleţe, căldură, transcenderea Eului, autonomie, responsabilitate, sens, fair play, experienţa transcendenţei, experienţe de vârf ş.a.

Noua orientare preia o bună parte din aceste concepte, le aprofundează prin continuare cu scopul final de a ajunge la „dezmărginirea^ potenţialităţilor manifeste sau latente ale persoanei luată ca unitate, ca întreg".

Aşa CUm aprecia Ion Mânzat (2002, p. 18) „omul nu este numai un agregat, de mecanisme, nu este doar un sistem de procese cognitive, nu este doar fiinţa care reflectă realitatea este el însuşi un univers cu posibilităţi de creştere din interior o fiinţă spirituală care întreprinde uri chinuitor şi permanent pelerinaj spre centrul fiinţei sale, adică Şinele, nucleu şi sinteză interioară".

222

Ca oameni, aparţinători speciei, stăm sub semnul fragilităţii, efemerului, dar, cu dorinţa intactă de a atinge şi alt univers, fie el al spiritualităţii sau cel al uniunii cu divinitatea.

Timp de mai mulţi ani la noi în România, a dominat ideea că singura transcendenţă posibilă era întruchipată de idealul că perfecţiunea era aici pe pământ iar religia, ca legătură a noastră dintre „aici" şi „din colo" ar fi o variantă inutilă.

Gândirea contemporană trebuie să fie ştiinţifică, filosbfia per tru a subzista a trecut la „pragmatism american" şi începe să fie înecată de ştiinţele politice, psi'aologia din teama de a nu i se imputa atributul de „psihologie de mahala" a fugit cât a putut de re pede de metafizică îndreptându-se către pozitivism. Iată pe scurt reprezentarea contextului în care, psihologia transpeirsonală a venit în întâmpinarea unor răspunsuri la interogaţii ce păreau deja uitate.

11.2. Dezvoltarea personală şi dezvoltarea * transpersonală

Transpersonal înseamnă dincolo de persoană sau aşa cum apreciază I. Mâhzat „deasupra persoanei" deoarece se produce trecerea de la Eul conştient la Sine ca sinteză a tot ceea ce a existat în conştient, subconştient şi inconştient.

Prin obiectivele sale psihologia transpersonală urmăreşte ca persoana să înţeleagă experienţele transpersor ale, nivelurile şi stările de conştiinţă modificate. De asemenea, dezvoltarea transpersonală să se realizeze prin transformarea permanentă ' a "structurilor psihice şi spirituale.

FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ 223"HYPERION"

UNIVERSITATEA HYPERION

BIBLIOTECA

Modelele şi teoretizările pe care le propune psihologia transpersonală nu neagă celelalte modele şi teoretizări, de oriunde ar veni ele, pentru că, acestea au ca sorginte evidenţierea experienţelor omului sănătos şi matur, care doreşte să-şi activeze şi valorizeze capacităţile latente ale sp:ritului.

Căutările spre a regăsi calea întoarcerii către Sine sunt favorabile integrării omului în cosmos şi, în acelaşi timp „trezirii forţelor sale", (T. Sima, M. Călugăru, .^003), ridicării spirituale şi iluminării.

învăluită şi acoperită de materialismul cotidian, persoana se vede obligată să foloseaspă la maximum condiţionările interne, în vederea supravieţuirii, fără a mai avea timp pentru Sine.

Prin reculegere şi meditaţie se câştigă o dată cu bucuria regăsirii şi pacea, ca experienţă spirituală, pentru că, a se împăca mai bine cu Sine, cu alţii, cu lumea conduce în ultimă instanţă la depăşirea a ceea ce, Nietajsche promovase, ideea „supraomului", care era într-un permanent război ci; lumea, cu alţii dar şi cu Sine.

Se pare că, din ce în ce mai mulţi umanişti acceptă ideea că patria eternă a omului este spiritul.

Din perspectiva acesteia, psihologia trans-perso-nală prin psihoterapia pe care o propune urmăreşte reînvigorarea sănătăţii mintale a omului. Ea abordează omul integru luând în considerare toate structurile vieţii psihice: fiziologice, emoţionale, cognitive, spirituale ş.a.

Extinderea conştiinţei dincolo de limitele Eului este considerată esenţială pentru vindecare. Amintim aici tot ce ţine de: stări de conştiinţă modificată, conştiinţa subliminală şi supralimrnală, cea extinsă

224 • :

j

*&*■

şi multidimensională, evoluţia subconştientului, acomodarea cu practici şi experienţe din religiile orientale, experienţele arhetipale, experienţele de vârf, procesul de împlinire a Sinelui cu toate dimensiunile sale, sacralizarea vieţii cotidiene, realizarea şi autorealizarea transpersonală.

Toate acestea, nu ca un lux intelectual, ci din dorinţa persoanei de a depăşi marile dificultăţi cu care se confruntă: şomajul, corupţia, scăderea puterii de cumpărare, boala, terorismul şi alte aspecte malefice ale globalizării vieţii noastre.

Conştiinţa persoanei, vrând-nevrând este „populată" cu ritualuri întoarse pe dos precum: citirea presei, răsfoirea revistelor pornografice, actori pasivi ai voyerismului TV, înlocuind pe cele care aveau o sacralitate cotidiană: rugăciunea de dimineaţă şi de seară, trăirea sacrului în jurul mesei cu familia ş.a.

Lumea cu care se confruntă persoana este şi una care induce insecuritate psihologică şi morală spre deosebire de alte epoci în care lumea se confrunta cu insecuritate fiziologică şi materială mai mult decât azi.

Iubirea şi altruismul sunt alterate de anxietăţi existenţiale cotidiene, de fenomene grave, ale căror consecinţe sunt tot atât de grave pentru echilibrul psihic al persoanei.

Transformarea vieţii în sens spiritual nu poate fi realizată din exterior ci din interior, din tot csr înseamnă conştiinţă, trăire, simţire de nivel etic estetic şi ecologic.

*

Libertatea de conştiinţă a persoanei se legitimează din perspectivă individuală prin aceea că

225

/

generează bucuria spirituală ca proces şi produs al propriei gândiri şi simţiri iar integrarea acestora se face într-un inconştient universal sau „conştiinţă cosmică", de factură ecologică, prin postulatul dreptului la existenţă deopotrivă pentru Om, Natură şi Lume.

Din spaţio-temporalitatea noastră percepem abia umbre ale conştiinţei cosmice, iar experienţa de 2004 ani este o dovadă certă a lungului drum de parcurs de acum încolo.

Valori supreme ale umanităţii precum: divinitate, realitate, bine, moralitate au constituit şi constituie o mare promisiune pentru ceea ce fiecare persoană poate deveni

De cele mai multe ori în faţa frecventelor obstacole răspunsul îl poate constitui agresivitatea, impulsivitatea şi intoleranţa dar, nu trebuie uitat că acestea generează energii haotice ce se întorc împotriva persoanei fie prin boală sau anomie fie prin alte efecte perverse pe termen lung.

în contextul celor subliniate anterior considerăm că cea mai bună poziţie este cea a lui Ken Wilber care spunea: „speranţa mea este că psihologia integrală, extinzându-se dincolo de psihologia transpersonală şi construind mai multe legături cu lumea convenţională, va oferi o abordare complementară studiilor psihologiei" (apud. Mânzat I., 2002, p. 131).

De fapt, visul lui K. Wilber (1977) era acela de a reconcilia psihologicul cu spiritualitatea. Psihologia integrală porneşte de la premisa că nu toate componentele psihismului se dezvoltă, însă acelea care sunt supuse unor procese de schimbare şi evoluţie trebuie abordate din toate perspectivele.

226

Un ;nou model de înţelegere a persoanei ca fiinţă integrală poate avea ca punct de pornire: deschiderea, . sociativitatea, receptivitatea şi creativitatea (DARC) faţă de ceea ce înseamnă: Eu, Sine, Alţii, Divinitate şi Cosmos.

227