Cursul ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE ȘI METODOLOGIA CERCETARII Prof.dr.Andrei Marga

Prelegeri:1.Metoda elaborării unei lucrări științifice. Știința modernă. Tipurile de știință și clasicarea științelor2.Abordare logică și abordare factuală în cunoaștere. Fragmentarism și holism. Fundaționalism și coerentism3.Experiență, experiment, investigație de teren4.Inducția, deducția, abducția și formele lor. Matematizarea cunoașterii5.Geneza cunoașterii și întemeierea cunoașterii. Demonstrație și argumentare6.Formularea problemei. Interogația în cunoaștere7.Faptul științific. Condiționarea faptelor (dinspre limbaj, acțiuni, concepte, teorii, filosofii, viziuni, interese). Eșantionarea7.Stabilirea faptelor. Propozițiile de bază. Metode empirice de stabilire a faptelor. Naturalism și normativism. Fragmentarism și holism. Fundaționalism și coerentism8.Prelucrarea datelor. Impactul calculatoarelor. Identificarea regularităților. valorile în cunoaștere. Etica cercetătorului9.Teoria. Tipurile de teorie. Paradigma, metateoria10.Explicația. Explicații nomologice, comprehesive, intenționale11.De la teorie la interpretare12.Logica descoperirii științificeBibliografie: Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2011, pp.247-275 Mircea Flonta, Cognitio. O introducere critică în problema cunoașterii, All, București, 2008, pp.95-161 C.A.Moser, Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Editura Stiințifică, București, 1967 Andrei Marga, Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1992 Ilie Pârvu, Epistemologie. Orientări contemporane, Editura Politică, București, 1974 Se poate consulta, ca bibliografie suplimentară, bibliografia indicată în primul volum.

1

Propuneri de subiecte de referateCe este știința?Geneza cunoașterii ți întemeierea cunoașteriiDemonstrație și argumentareClasificări ale științelorInducțiaDeducțiaAbducțiaRolul întrebărilor în cunoașterea științificăFaptul științificCondiționarea faptelorRolul limbajului în cunoașterea științificăFragmentarism și holismExplicația deductiv-nomologicăExplicația comprehensivăExplicația intenționalăTeoria științificăEtica cercetătoruluiDescoperirea științificăEvaluarea cercetării științificeCondițiile abordării logice în cunoaștereExperiență și experimentInvestigația de terenFormularea întrebărilor în cunoaștereFaptul științificEșantionareaImportanța matematizării cunoașteriiIdentificarea regularitățilorCe este ipoteza?Verificarea ipotezeiVerificare, confirmare, falsificareTeorie și interpretareExplicația științificăImportanța statisticiiModelareaFactuali și contrafactualiTeoria confirmării a lui CarnapTeoria intereselor de cunoaștere a lui HabermasTeoria falsificării a lui PopperParadigme și teorii la Thomas S.Kuhn

2

Holismul la QuineFolosirea calculatorului în cunoaștere

ELEMENTE DE METODOLOGIE GENERALĂ

(din volumul Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2013)

În cunoaştere – care pretinde, la un moment dat, explicaţii şi dă naştere, apoi, la

interpretări – ne putem încredinţa procedeelor logice în foarte multe cazuri. Rămâne însă

mereu o diferenţă între complexitatea situaţiilor factuale, ce au nevoie de explicaţii, şi

idealizările inevitabile ce se asumă atunci când se aplică doar abordarea logică. Să luăm,

din literatura problemei, un exemplu foarte simplu spre a ilustra această diferenţă:

În această cameră numai persoanele de faţă sunt prezente

În această cameră creşte temperatura

În această cameră prezenţa persoanelor de faţă duce la creşterea temperaturii.

Analizând exemplul, sesizăm că explicaţia se poate da – şi se dă în fapt – printr-o

abordare logică numai asumând idealizări puternice, cum este aceea din prima premisă.

Idealizările sunt inevitabile, în astfel de cazuri, deoarece abordarea logică este

eminamente deductivă. Iar acolo unde nu se asumă idealizări, nu se pot da explicaţii1.

Generalizând ceea ce se rezultă investigând o mulţime de exemple, se poate spune

că se obţine explicaţia, printr-o abordare exclusiv logică, doar atunci când se pot forma

raţionamente în structurile:

Numai a este prezent Numai a nu este prezent

b este prezent Numai b nu este prezent

Deci b este efectul lui a Deci b este efectul lui a

Aceste structuri de raţionare pun, în chip vădit, condiţii ideale: prezenţa,

respectiv, absenţa unui singur fenomen. Or, situaţiile factuale conţin în mod frecvent, mai

multe fenomene şi sunt, deci, complexe. În fapt, sunt extrem de rare situaţiile în care se

satisfac condiţiile ideale amintite.

Ca urmare, avem nevoie în cunoaştere nu numai de abordarea logică, ce operează

cu idealizări inevitabile, ci şi de o abordare factuală, capabilă să identifice o ordine în

3

desişul complicat al realităţii. Această abordare factuală nu procedează nicidecum la

întâmplare, ci înaintând pe anumite căi, respectând reguli. În calitate de oameni, nu

putem desluşi complexitatea adesea derutantă a realităţii decât procedând în mod ordonat.

Putem ilustra încă o dată nevoia de a complementa abordarea logică cu o abordare

factuală amintind altă situaţie: cea a aşa numitei metode a analizei conceptuale, pusă în

joc în ştiinţele sociale pe urmele tezei lui Wittgenstein, conform căreia se obţine tabloul

unei stări de lucruri analizând folosirile conceptelor despre acea stare de lucruri. Pentru a

lămuri, de pildă, ce este „intenţia” ar fi suficient să facem inventarul folosirilor

termenului „intenţie” în comunicarea dintre oameni. Se speră ca, printr-un astfel de

inventar să se identifice „logica conceptului”, care ar fi reductibilă la totalitatea folosirilor

acestuia.

Se poate, desigur, discuta dacă un concept se lasă redus la suma folosirilor sale. În

principiu, folosirile contextualizează un concept, care le depăşeşte însă, mereu. Un alt

aspect este şi mai important. Este vorba de împrejurarea că, oricât de largă este însumarea

folosirilor unui concept, nu ajungem, doar prin descrierea folosirilor, la obiectele ce

formează referinţa acelui concept. Un argument clasic, exprimat în manieră de referinţă,

de către Kant în celebra sa critică a vechii metafizici, rămâne valabil: prin analiză

conceptuală, doar, putem etala notele conceptelor, dar nu putem stabili caracterele

obiectelor. Acestea se lasă surprinse doar ieşind în afara conceptelor, spre o cunoaştere,

bazată pe metode, a obiectelor, care, evident, se poate folosi de analiza conceptuală, dar o

include, de la început, în constelaţia altor metode2. Singură luată, analiza conceptuală nu

este de ajuns pentru a determina obiectele la care se referă conceptele.

Capitolul 1: Necesara recuperare

Ordonarea datelor experienţei, de care avem nevoie pentru a desluşi complexitatea

realităţii, o asigură metoda. Prin metodă înţelegem, plecând de la etimologia cuvântului

(metodos în greceşte), „urmarea unei căi”, desfăşurarea unui efort pentru a atinge un

scop. Celebra Logique de Port-Royal ne-a lăsat înţelegerea metodei drept o „ordonare a

acţiunii spiritului” pentru a cunoaşte, dar Discursul asupra metodei al lui Descartes ne-a

dat o accepţiune mai precisă a metodei, drept secvenţă de paşi ce trebuiesc făcuţi pentru a

4

creşte în mod gradat cunoaşterea. Într-una dintre cele mai cuprinzătoare cercetări

consacrate metodei, Justus Buchler a numit „metoda” drept „o capacitate (power) de a

manipula complexe naturale în vederea unui scop recognoscibil, înăuntrul unei ordini

reproductibile a asertării; iar activitatea metodică este traducerea unei astfel de capacităţi

în urmărirea unui scop – un scop implicat de reproducere”1..Renumitul Vocabular al lui

Lalande consideră metoda drept „direcţie definibilă şi urmată regulat într-o operaţie a

spiritului”2.

Teoria organizării şi prestaţiei metodelor este metodologia. În vestita sa Logică,

Sigwart a arătat că „sarcina generală a metodologiei este de a indica procedeul prin

mijlocirea căruia, plecând de la o stare dată a reprezentării şi cunoştinţei noastre, prin

aplicarea activităţilor de gândire ce ne stau la dispoziţie de la natură, s-ar putea atinge

scopul pe care şi-l pune gândirea umană, adică prin concepte deplin determinate şi

judecăţi deplin întemeiate”3. Avem nevoie în cunoaştere de „determinarea completă a

conceptelor” şi de „întemeierea deplină a judecăţilor.” Metodologia satisface această

nevoie. În vreme ce logica se concentrează asupra conexiunilor formale ale cunoaşterii,

metodologia este chemată să ne arate cum se pot obţine regularităţi investigând o

experienţă adesea copleşitoare prin complexitatea ei.

Ne aflăm şi astăzi în cursul unei dezbateri privind poziţia în cunoaştere şi

semnificaţia metodologiei. De pildă, opticii lui Hegel, după care metoda concretizează

principiile şi regulile logice şi este autonomă, i-a fost opus, în vremuri mai apropiate de

noi, punctul de vedere al lui Popper, conform căruia metoda are, dimpotrivă, primatul în

raport cu consideraţiile logicii. Sau, ca un alt exemplu, opticii reprezentate de Herbert

Marcuse, după care metoda afectează rezultatele cercetării realităţii, încât nu poate fi

scoasă din discuţie atunci când discutăm folosirea cunoaşterii, Gadamer i-a creat o

alternativă în teza autonomiei metodei şi a obiectivităţii rezultatelor ei.4 Nu vom stărui

aici asupra acestei dezbateri foarte importante pentru cunoaşterea ce se desfăşoară în

vremea noastră şi asupra noilor protagonişti. Vom pleca de la alternativa creată de

Francis Bacon la teoria lui Aristotel a cunoaşterii dezinteresate – expusă atât de

concludent de Stagirit, în Metafizica –, în forma cunoaşterii ce „serveşte” acţiunea

oamenilor de luare sub control a proceselor naturale, şi vom face câteva consideraţii de

5

metodologie generală ţinând seama de împrejurarea că cititorul se familiarizează cu

metodologia specială a specializării sale în alte locuri.

Prima consideraţie se referă la necesara recuperare a metodologiei generale

printre disciplinele formative şi, până la urmă, ca parte a unui sistem de cunoştinţe ce

rămâne suficient de reflexiv. Cunoaşterea, fie ea şi „ştiinţifică” (potrivit pretenţiilor pe

care le emite cercetătorul sau specialistul respectiv), nu mai este nici destul de productivă

şi nici îndeajuns de competitivă dacă nu este însoţită astăzi de o formare câtuşi de puţin

sistematică în argumentare şi metodologie. Iar metodologia însăşi nu se lasă redusă

nicidecum la logică, stăpânirea metodelor pretinzând un efort distinct şi o instrucţie

aparte. Metoda şi elaborarea de metode se cuvin astăzi cultivate ca un capitol de sine

stătător al activităţii intelectuale evoluate.

A doua consideraţie se referă la trăsătura cea mai cuprinzătoare a cunoaşterii –

obiectivitatea. Spunem că o propoziţie – de pildă, „Metalele se dilată prin încălzire” –

este, înainte de a fi adevărată, caracterizată de obiectivitate deoarece ceea ce propoziţia

spune nu este dependent de interesele, afectele, tradiţia în care se trăieşte, cu un cuvânt de

subiectivitatea celui care o susţine. În schimb, propoziţia „Luna aprilie, fiind ploioasă, nu

este lună de preferat” este marcată de subiectivitatea celui care o susţine şi nu este, prin

urmare, obiectivă. Se poate spune că „în desfăşurarea unei cercetări sunt totdeauna ocazii

ca oamenii să eşueze în a fi obiectivi. Un fizician sau un biolog, de exemplu, poate să

îmbrăţişeze o teorie datorită faptului că prestigiul său este legat de ea sau deoarece este

teoria oficială. Dar se susţine adesea că cercetătorii societăţii, tocmai datorată naturii

problematicilor, sunt afectaţi de lipsa de obiectivitate în mult mai mare măsură decât

oamenii de ştiinţă naturalişti. Aceşti cercetători sunt ei înşişi fiinţe umane care trăiesc în

societăţi şi au, prin urmare, interese sociale, participă la mişcări sociale şi acceptă unele

moduri de viaţă. Prin urmare, ni se sugerează, ar trebui să ne aşteptăm ca teoriile lor să fie

influenţate de interesele lor, de poziţiile lor în societate sau de caracteristici ale epocii în

care trăiesc”. Obiectivitatea aserţiunilor, argumentării, teoriilor lor ar fi, astfel,

îndoielnică.

Cum am putea, însă, recunoscând această dependenţă a cercetării, să ajungem,

totuşi, la aserţiuni, aplicaţii, teorii, argumentări obiective? Un prim pas în această direcţie

constă în a menţine viguroasă distincţia dintre „cauza” opiniilor şi „justificarea” lor,

6

dintre geneză şi obiectivitate. Nu este acceptabil, de pildă, să se reproşeze unui economist

care pledează pentru mai multă privatizare că are interesul să profite de un astfel de

context cumpărând acţiuni. Teza privatizării trebuie întâmpinată cu

argumente/contraargumente de alt ordin decât cel al eventualului interes al economistului

respectiv. Pasul imediat constă în a recunoaşte influenţele motivelor, obişnuinţelor şi a

face efortul de a le explica, fără însă a confunda explicaţia cu justificarea, tocmai pentru

a câştiga o cunoştinţă asupra situaţiei. Rezultatul s-ar putea să fie acela că o obiectivitate

„pură”, separabilă complet de contextele marcate de subiectivitate, nu există şi nu este

posibilă, că „obiectivitatea nu este o chestiune de grad”6. Pasul următor constă în a pleca

de la recunoaşterea influenţei inevitabile a motivelor, obiceiurilor, situaţiei sociale asupra

cunoaşterii pentru a delimita treptat cunoştinţa obiectivă ce s-a realizat tocmai sub

influenţele amintite. Înăuntrul unei astfel de abordări trebuie admis că aceste influenţe nu

au, în mod necesar, un efect de distorsionare a cunoaşterii. Pe de altă parte, este de

argumentat că nici soluţia abandonării cercetării, sub motivul că aceasta nu poate fi

obiectivă, nu este străină de influenţe. În sfârşit, ca al patrulea pas, sunt de identificat şi

folosit posibilităţile de acces la teste de obiectivitate. Argumentatorul raţional are

obligaţia să sugereze căi pentru a testa obiectivitatea aserţiunilor sale. Dacă, totuşi, el

operează cu o teorie ce nu se lasă încă expusă unor teste concludente privind

obiectivitatea sau cu un caz în care nu sunt încă imaginabile teste de obiectivitate,

aserţiunile lui trebuie considerate după criteriul responsabilităţii. Pe de altă parte, este de

argumentat că susţinerea după care obiectivitatea nu este tangibilă sau pur şi simplu nu

există în cunoaştere este inconsistentă.

A treia consideraţie se referă la asumpţia cognitivă inevitabilă a oricărui demers

de cunoaştere – asumpţia raţionalităţii evenimentelor lumii. Atunci când, de pildă,

explicăm o epidemie sau un cataclism, plecăm de la asumpţia că fenomenul s-a produs în

virtutea unei înlănţuiri naturale de cauze şi efecte, ce se lasă reconstituită cu mijloace

raţionale. Când, ca un alt exemplu, ne propunem să explicăm incursiunile lui Cezar în

Galia, ne asumăm că Cezar a acţionat pe baza unor motive, făcând fireşte un calcul al

situaţiei, prin natura lui raţional, şi căutăm să reconstituim şirul evenimentelor şi acţiunea

lui Cezar ca acţiune raţională. În cazul în care avem de a face cu un accident de circulaţie,

ne asumăm că fiecare dintre cei doi şoferi ai maşinilor ce s-au ciocnit în intersecţie a

7

manipulat într-un anumit fel ambreajul, acceleraţia, frâna şi volanul. În cazul acţiunilor

ne asumăm că cel aflat în situaţie a acţionat în conformitate cu convingerile şi

cunoştinţele sale, iar în cazul comportamentelor că reacţia la stimuli a fost cea socotită

normală, în cazul evenimentelor naturale că aceleaşi cauze generează, în împrejurări

similare, efecte similare.

De aici nu rezultă însă nicidecum vreo echivalentă semantică între raţionalitat,

inteligenţă şi obiectivitate. „A spune despre cineva că este raţional înseamnă să spunem,

prezumând, că el este dispus să accepte convingeri raţionale. Dacă aşa stau lucrurile,

atunci trebuie să fim precauţi şi să nu identificăm raţionalitatea unei persoane cu

inteligenţa sa...Oricât de inteligentă poate fi o persoană, noi nu putem argumenta, plecând

de la acest fapt, raţionalitatea oricăreia dintre convingerile sale... Rezultă că o persoană

poate fi inteligentă fără a fi raţională, iar dacă această aserţiune sună ciudat, trebuie să

spunem că: consecinţele identificării raţionalităţii cu inteligenţa ar putea fi şi mai ciudate.

În acest caz ar trebui să spunem că o persoană raţională ar putea fi dispusă (datorită

persistentei lipse de obiectivitate) să poarte convingeri iraţionale”7. Aşadar, asumpţia

raţionalităţii rămâne inevitabilă în cunoaştere, dar nu ne dispensează de a păstra distincţia

dintre raţionalitate, inteligenţă şi obiectivitate atunci când este vorba de comportamentele

bazate pe intenţii ale oamenilor, de acţiuni. Acestă asumpţie se promovează lăsând

deschisă eventualitatea convingerilor şi acţiunilor raţionale/iraţionale, care se decide în

situaţii concrete, empiric identificabile.

Să luăm acum în considerare propoziţiile: „Este atestat de cele mai multe situaţii

că studenţii care nu frecventează regulat cursurile şi seminariile unei discipline şi nu

prelungesc participarea la activităţi de învăţământ instituţionalizate cu studiu personal şi

învăţare prelungită, nu ajung să însuşească temeinic o disciplină şi să poată folosi

competent cunoştinţele oferite de aceasta”; „Nu poţi stăpâni o disciplină şi nu poţi folosi

competent cunoştinţele oferite de aceasta dacă nu ai avut, în prealabil, contact suficient,

instituţional şi pe cont propriu, cu această disciplină”; „La cursuri şi seminarii studentul

ajunge în contact direct cu maeştrii, care-l pot încuraja şi inspira să persevereze pe

calea măreaţă a cunoaşterii şi responsabilizării pentru sarcini ce-i vor reveni ca

specialist cu pregătire superioară, în societate, care aşteaptă mult de la noile generaţii”;

„Nu este posibilă stăpânirea unei discipline şi folosirea competentă a cunoştinţelor de

8

către un student fără pregătirea sistematică în acea disciplină”. Avem aici un exemplu

de propoziţie ce exprimă o evidenţă empirică, un exemplu de propoziţie ce redă o

evidenţă logică, o propoziţie ce reprezintă o descriere simpatetică şi, respectiv, o

propoziţie ce cuprinde o explicaţie raţională. Ca oameni, avem mereu dubla capacitate:

de a realiza o redare în cât mai mare măsură „purificată” de reacţii subiective,

eminamente sentimentale, faţă de ceea ce se redă, deci „neutră”, „obiectivă”, a ceea ce

este şi de a realiza o redare invadată de sentimentele noastre, simpatetică. Atunci când

vrem să atingem şi să întruchipăm, în propoziţiile noastre, adevărul şi justeţea, va trebui

să luăm sub control a doua capacitate şi să o promovăm neabătut pe prima. Se poate

discuta îndelung asupra relaţiilor complicate dintre evidenţa empirică, evidenţa logică,

descrierea simpatetică şi explicaţia raţională, iar aceste relaţii pot fi modelate pentru

diferite discipline şi grupuri de discipline, în mod diferit. Nu vom putea vorbi însă legitim

de adevăr şi de justeţe lăsându-ne în seama descrierilor simpatetice, orice formă ar adopta

acestea (ale unei subiectivităţi individualizate, ale unei subiectivităţi a publicului lărgit,

ale subiectivităţii în cel mai mare format, care este cel al umanităţii). Adevărul şi justeţea

propoziţiilor sunt tangibile numai dacă asigurăm evidenţa empirică a susţinerilor,

evidenţă logică a derivărilor şi raţionalitatea explicaţiilor.

Sub multe aspecte şi, practic, în toate momentele cunoaşterea implică evaluări, cel

puţin implicite (între care evaluarea conform căreia realitatea merită să fie cunoscută,

cunoaşterea este de preferat ignoranţei etc.). Dar idealul obiectivităţi rămâne valabil, iar

cunoştinţele sunt cunoştinţe înainte de orice în virtutea obiectivităţi lor. Clasica delimitare

dintre constatare şi evaluare este cosubstanţială cunoaşterii ce-şi merită numele, datoria

oricărui om dedicat activităţilor de producere, răspândire şi folosire a cunoştinţelor fiind,

între altele, să păstreze această delimitare. Este, de astfel, semn de nivel redus al

anvergurii intelectuale subordonarea constatărilor faţă de evaluări şi evaluarea situaţiilor

ca şi cum ar fi descrierea acestora. Desigur, însă, că evaluările sunt indispensabile şi

inevitabile, deciziile de acţiune implicându-le mereu.

Evaluările trebuie considerate acţiuni foarte importante şi se cuvin a fi întreprinse

metodic. Din împrejurarea că nu putem înlocui constatările cu evaluări, iar când se face o

astfel de înlocuire se produce sofismul evaluativ – ce constă în a prezenta reacţia fată de

un fenomen drept descriere a acestuia (precum în exemplul „Toate religiile, afară de a

9

mea, au presupus decizii pur subiective şi nu merită să fie considerate religii de sine

stătătoare”) – nu rezultă vreo scădere a importanţei evaluării. Această importanţă rămâne

comparabilă cu cea a constatării şi se desfăşoară în zilele noastre cu metode elaborate. În

fapt, există nu numai sofismul evoluativ, ce constă în a lua evaluările drept constatări, ci

şi sofismul neutralităţii, ce rezidă în a considera că o cunoştinţă este o pură constatare,

lipsită de orice evaluare şi prohibitivă pentru evaluare, precum în exemplul „Observ că

mecanismul pieţei nu este pus la punct în acest domeniu al bunurilor funciare, dar, în

calitate de cercetător ştiinţific în economie şi drept, nu mă pot pronunţa, căci statutul

meu îmi cere să constat, nu să evaluez stările de lucruri”. Există, desigur, o obligaţie

imanentă specializărilor cognitive – aceea de abordare obiectivă, neutrală, a stărilor de

lucruri, dar aceasta nu înseamnă nicidecum, decât în virtutea unei interpretări abuzive,

legitimarea abţinerii de la evaluare. În fapt, pe de altă parte, abţinerea de la evaluare este

ea însăşi o evaluare, fie ea nemărturisită, neintenţionată, poate.

Cercetarea evaluării (Evaluierungsforschung) a luat avânt odată cu observarea

amplificării şi intensificării competiţiei programelor alternative pentru atingerea de

obiective comunitare (ameliorarea nivelului educaţiei, combaterea şomajului, reducerea

sărăciei, sporirea accesului la informaţii, modernizarea economiei etc.), care pretind, în

vederea fundamentării deciziilor şi adoptării de decizii raţionale, evaluări informate şi

corecte. „Scopul cercetării evaluării este de a măsura efectele unui program în raport cu

scopurile pe care şi le-a pus în faţă şi, cu aceasta, de a servi ca mijloc pentru a contribui la

procesul de decizie asupra programului, ce urmează, şi pentru a ameliora viitoarea

proiectare a programului”8. Această cercetare permite, în orice caz, ca astăzi să se

vorbească de metodologia evaluării, înţelegând sub acest termen un ansamblu de reguli

de măsurare a efectelor (care sunt altceva decât eficienţa) programelor, bazate pe

stabilirea de criterii ce se aplică în evaluare, şi de elaborare a evaluării.

Vom aborda în cele ce urmează o seamă de elemente de metodologie generală a

căror stăpânire favorizează însuşirea teoriei argumentării şi formarea deprinderilor de a

analiza, evalua şi, la nevoie, combate argumentări. Pentru stăpânirea metodologiei

generale a cunoaşterii care, de altfel, se dovedeşte a fi tot mai importantă pentru cel ce se

specializează în producerea, distribuirea şi folosirea cunoştinţelor, cititorul se poate

10

adresa unei literaturi care, în pofida faptului că metodologia generală este în continuare o

disciplină cvasineglijată, înregistrează un uşor riviriment.

Capitolul 2: Formularea problemei

Conduşi de o intuiţie fecundă, Charles S. Peirce1 şi, apoi, John Dewey2 au propus

considerarea cunoaşterii ca rezolvare de probleme (problems solving) şi au deschis era în

care ne aflăm, a înţelegerii mai profunde a întreprinderii umane de cunoaştere a lumi.

Ulterior, mulţi logicieni, filosofi, psihologi au păşit pe calea acestei interpretări. Eugeniu

Speranţia, cu Remarques sur les propositions interrogatives. Projet d’une Logique

du problème (1935), a putut face un pas înainte atunci când a scris: „adevărata

cunoaştere nu constă atât în răspuns, cât în punerea necontenită a unor întrebări şi în

urmărirea necontenită a unor răspunsuri care vor da naştere unor noi întrebări”3. Karl

Popper a tras mai târziu o concluzie foarte bogată în implicaţii: „Nu există observaţii

pure, ele sunt îmbibate de teorii şi sunt călăuzite de probleme şi de teorii”4.

Problema, mai exact formularea problemei, precedă stabilirea stărilor de lucruri,

chiar percepţia. Cu această asumpţie, o întreagă tradiţie, cea a empirismului şi

pozitivismului, în înţelegerea cunoaşterii a fost pusă sub semnul întrebării şi trimisă în

istorie. Iar noile concepţii din psihologie au putut trage consecinţe noi şi radicale. Jean

Piaget, dinăuntrul constructivismului, a plasat psihogeneza nu în informaţiile subiectului

despre obiect, nici în structurile acestuia din urmă, ci în acţiunile conduse de probleme

ale subiectului asupra obiectului. „Percepţiile joacă, desigur, un rol esenţial, dar ele

depind în parte de acţiunea în ansamblul ei, iar unele mecanisme perceptive, despre care

s-ar fi putut crede că sunt înnăscute sau foarte primitive..., nu se constituie decât la un

anumit nivel al construcţiei obiectelor”5. Mai recent, John R. Anderson, cu Cognitive

Psychology and its Implications (1980), a delimitat „procedural knowledge” de

„declarative knowledge” şi a arătat că „argumentul de bază este acela că cunoaşterea

umană este totodată cu scop, direcţionată spre atingerea de scopuri şi spre îndepărtarea de

obstacole din faţa acestor scopuri. Pentru a înţelege ceea ce semnifică această pretenţie

este util să înţelegem ce gândim când spunem că un comportament este o instanţă de

rezolvare de probleme6.

11

Nu refacem aici cursul istoric al importanţei perspective ce aşează formularea

problemei în punctul de plecare al cunoaşterii şi nici nu vom intra în detaliile teoriei

cunoaşterii sau epistemologiei reconstruite din această perspectivă, pe care cititorul le

poate obţine din alte lucrări7. Ne vom opri în acest capitol doar asupra câtorva noţiuni

introductive din sfera metodologiei generale, aflate în orizontul de interes al studiului

argumentărilor.

Cunoaşterea cea mai controlată de metode precise, susceptibile de formalizare, şi,

astfel, cea mai evoluată, este cunoaşterea ştiinţifică. Orice cunoaştere, inclusiv

„cunoaşterea ştiinţifică”, poate fi descrisă şi ca rezolvare de probleme”8, adică pe linia

relaţiei dintre întrebări şi răspunsuri. Enunţurile şi teoriile, în care se precipită

cunoaşterea, stau pe suportul unor întrebări, fie că sunt explicitate, fie că acestea au

„căzut” în „magazia” întreprinderii de cunoaştere.

Întrebările ce se pun în cunoaştere pot fi clasificate de la început în întrebări

închise: adică întrebările „pentru care putem oferi o listă exhaustivă de răspunsuri, sau o

schemă de răspunsuri, sau o metodă efectivă de construcţie a răspunsurilor permise”9 – şi

întrebări deschise: adică întrebările „la care se răspunde printr-o serie de enunţuri care

poate fi comod continuată, după nevoie, fără ca natura răspunsului să sufere vreo

schimbare”10. De exemplu, „A fost Arstotel creatorul logicii ca ştiinţă?” este întrebare

închisă, dar „Ce-ţi vine în minte citind astăzi Organon-ul lui Aristotel?” este întrebare

deschisă. Întrucât răspunsurile la aceste din urmă întrebări sunt, de fapt, relatări,

întrebările deschise se mai numesc şi întrebări narative. Este însă de observat

împrejurarea că mai importantă pentru metodologia generală a cunoaşterii, interferând cu

clasificarea de mai sus, este clasificarea întrebărilor în întrebări – dacă, întrebări – care

şi întrebări – de ce.

Sunt întrebări–dacă întrebări la care se poate răspunde cu da sau nu („A fost

Aristotel filosof grec?”), iar răspunsurile sunt mutual exclusive („A fost Aristotel

prieten sau duşman sau indiferent pentru Platon?”). S-a observat foarte bine că, relativ la

întrebările dacă, „atunci când ajungem să exprimăm întrebarea dacă, admitem dinainte,

pe de o parte, unele propoziţii care formează baza întrebării şi, pe de altă parte,

postulatele de semnificaţie respective”11. Ca urmare, de întrebările, dacă este legată o

semnificaţie a întrebării. Întrebarea ce are semnificaţie („Este Aristotel cel mai mare

12

filosof grec?”) are şi sens, întrebarea ce nu are semnificaţie („Este Aristotel astăzi

membru al Parlamentului european?”) nu are sens.

Sunt întrebări–care întrebările cu privire la membrul sau membrii clasei care

satisfac o funcţie (de exemplu, „Care este cel mai mare filosof grec?”, „Care sunt

filosofii greci reprezentativi?” etc.) sau la predicatul ce revine unuia sau mai multor

termeni („Care era formaţia lui Aristotel?”, „Unde au călătorit filosofii greci pentru a

cunoaşte lumea?”). S-a observat, de asemenea, că, relativ la întrebările – care, admitem

dinainte unele propoziţii care formează baza întrebării şi anumite postulate de

semnificaţie. Ca urmare, întrebările –, care sunt legate de o semnificaţie a întrebării.

Întrebarea care are semnificaţie („Care era formaţia lui Aristotel?”) are şi sens, iar

întrebarea care nu are semnificaţie („Care dintre automobilele actuale a fost preferat de

Aristotel?”) nu are nici sens.

Sunt întrebări – de ce întrebările care au la baza lor o aserţiune („Metalele se

dilată prin încălzire”) şi vizează nu valoarea de adevăr a aserţiuni, ci cauza (explicaţia)

fenomenului la care se referă aserţiunea („Care este cauza dilatării metalelor ce sunt

încălzite?”). Hempel12 a făcut distincţia între întrebări – de ce epistemice sau care caută

raţiuni („De ce Aristotel l-a criticat pe Platon?”) şi întrebări – de ce care caută

explicaţie („De ce se dilată metalele ce sunt încălzite?”), dar ultimele rămân prototipul

întrebărilor, de ce. Se poate specifica întrebarea – de ce în raport cu întrebarea – dacă şi

în raport cu întrebarea – care în felul următor: „Dacă punem o întrebare – dacă, adică (?)

(S1), incertitudinea se referă la valoarea de adevăr a propoziţiei S1, sau a tuturor

propoziţiilor care formează baza întrebării, după cum este cazul. O întrebare – care pune

aceeaşi problemă într-o sferă mai generală aceea a deciziilor referitoare la satisfacerea

funcţiei propoziţionale. Această deosebire se datorează inter alia faptului... că în

întrebările – care noi presupunem că există variabile. În contrast cu acesta, trăsătura

caracteristică a unei întrebări – de ce, indiferent dacă cuvântul <<de ce>> apare sau nu în

formularea reală a întrebării, este că baza propoziţională a întrebării este prin ea însăşi o

propoziţie adevărată”13. Se mai poate observa că cele trei feluri de întrebări, ce se pun în

situaţii de rezolvare de probleme, solicită răspunsuri ce înlătură diferite incertitudini:

„incertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiei – care formează baza unei

13

întrebări – care şi incertitudinea cu privire la justificarea extralogică a aserţiunii, care

formează baza unei întrebări – de ce”14.

Capitolul 3: Stabilirea faptelor

Pentru a ajunge la explicaţii trebuie cercetate stări de lucruri şi stabilite fapte. Prin stări

de lucruri înţelegem obiecte, relaţii, stări ale acestora, ce pot deveni date ale

experienţelor oamenilor. De exemplu, mediul înconjurător natural, cu indicatorii săi –

compoziţia solului, structura florei şi faunei, gradul de umiditate, temperatura medie

anuală, nivelul poluării industriale etc. – este o stare de lucruri. Tot o stare de lucruri este

societatea de la un moment dat, sub aspecte precum tehnologia folosită, nivelul diviziunii

muncii şi al specializărilor, structura pe grupuri sociale etc. O stare de lucruri este şi

sentimentul pe care îl trăim atunci când proiecul nostru a reuşit şi ne vedem împlinită o

năzuinţă. Iar exemplificările pot fi multiplicate nelimitat. Prin fapte avem în vedere stări

de lucruri preluate în propoziţii, care au proprietatea obiectivităţii, ce se stabileşte într-un

proces deschis de examinare intersubiectivă. Sunt, de exemplu, fapte evaporarea apei prin

fierbere, căderea corpurilor în virtutea gravitaţiei, selecţia naturală ca mecanism al

evoluţiei biologice, inhibiţia de protecţie şi multe altele.

Nu toate stările de lucruri devin fapte, iar faptele se constituie pe baza stărilor de

lucruri, în cadrul întreprinderii umane de cunoaştere a lumii şi sub condiţionările

metodice, epistemice, logice, acţionale, culturale ale acesteia. În cunoaştere faptele sunt

cele ce asigură accesul nostru, ca oameni, la stările de lucruri ale lumii şi reprezintă

temelia pe care se clădeşte edificiul cunoştinţelor noastre. De aceea, la propriu, nu are

acoperire să se vorbească în formulări precum „eu voi vedea realitatea ca atare”, „vreau

să vă relatez cum stau lucrurile în sine”, „realitatea însăşi îmi cere să vă vorbesc astfel”.

Faptele, fiind cele ce ne asigură accesul la stările de lucruri, mijlocesc continuu

raporturile noastre cu lumea înconjurătoare.

Dacă considerăm cunoaşterea din punctul de vedere al propoziţiilor ce se

angajează, atunci trebuie spus că „orice cercetare începe cu selecţia unei probleme. În

formularea şi în punerea ei în termeni ce se lasă cercetaţi, cercetătorul adoptă multe

14

decizii cruciale”. Dacă luăm ca exemplu o cercetare din ştiinţele sociale, atunci se poate

spune că „la început, principalele interese sunt (1) ce entităţi (de pildă, indivizi, grupuri,

organizaţii formale, naţiuni) se vor studia; (2) ce aspecte sau caracteristici ale acestor

entităţi sunt de interes; şi (3) ce fel de relaţii între caracteristici se anticipează”1. Faptele,

aşadar, se constituie oarecum în funcţie de problemele (întrebările) ce se pun, care

vizează anumite aspecte ale realităţii. Selecţia întrebărilor, altfel spus, condiţionează

stabilirea faptelor. Luând, în continuare, ca exemplu, experienţa cunoaşterii din ştiinţele

sociale, se poate spune că întrebările acestora sunt, la rândul lor, condiţionate de mai

mulţi factori generali: starea disciplinei ştiinţifice respective: de pildă, sociologii studiază

variate aspecte ale unor variate instituţii precum politica, educaţia, religia, familia, în

jurul cărora este organizată disciplina, psihologii sociali urmăresc diferite forme de

comportament social, precum agresiunea, altruismul, atracţia interpersonală,

conformitatea, ce le organizează temele de cercetare ş.a.m.d.; problema socială ce se

pune în momentul respectiv: sociologia, de pildă, s-a constituit cu Comte, Durkheim,

Marx, Max Weber, Park, ca studiu al revoluţiei franceze, al revoluţiei industriale şi al

marilor mişcări sociale ale timpului, tematizate ca alienare, devianţă, masificare urbană,

rasism etc., care au rămas focusul disciplinei; valorile personale ale cercetătorului;

problemele a căror abordare este încurajată de mediul înconjurător social; consideraţii

nemijlocit practice ale cercetătorului2.

Cunoaşterea rezultă din aplicarea unui evantai larg de metode (inductive,

deductive, abductive; experimentale, teoretice; cauzale, comprehensive; explicative,

hermeneutice etc.), dar de importanţă hotărâtoare rămâne stabilirea faptelor pe calea

observaţiei. Cunoaşterea noastră are la temelie ştiinţele experimentale

(Erfahrungswissenschaften), iar „fundamentul ştiinţei experienţei este observaţia”3.

Observarea ne permite să realizăm descrieri. Observaţia de bază ce se poate face

în privinţa descrierii însăşi este că aceasta poate avea trei forme. Prima este descrierea

elementară, ce constă în redarea faptelor într-o ordine necăutată („aşa cum îi vine în

minte subiectului” sau „aşa cum le sesisează subiectul”), spontan şi neorganizat de

cerinţe logice, metodologice sau de altă natură. A doua este descrierea literară, ce constă

în redarea faptelor în aşa fel încât să se deştepte interesul interlocutorului pentru detalii şi

să se suscinte, sentimentele şi imaginaţia acestuia. O descriere literară este una

15

organizată, controlată de o ordine. Această descriere – atât de frecventă în comunicarea

curentă, inclusiv în discursul mediatic – poate avea „consistenţa lăuntrică” şi poate stârni

adeziunea interlocutorului, rămânând însă o semnalare a realităţii, fără a fi şi descrierea ei

şi, cu atât mai puţin, explicaţia. De aceea, „realitatea descrisă literar” este socotită altceva

decât realitatea ce trebuie luată în considerare. A treia este descrierea ştiinţifică, ce

constă în redarea faptelor cu ajutorul unor metode (de investigaţie, de prezentare,

euristice), în interesul prezentării exacte a faptelor aşa cum sunt şi indicând legături

obiective. Această descriere se adresează mai curând raţiunii decât imaginaţiei,

sentimentelor. Pe de altă parte, descrierea ştiinţifică se lasă călăuzită de asumpţii

teoretice.

Intervenţia asumpţiilor în însăşi operaţia stabilirii faptelor prin descriere ne

îndreptăţeşte să spunem că sintezele reproductive, precum calculele de probă din

matematică, monografiile scrise de istorici, monografiile sociologice etc., nu sunt redări

ca atare ale faptelor. Aşa cum o descriere pură (deci eliberată complet de asumpţii) nu

este posibilă, tot astfel nu este posibilă o sinteză reproductivă care să fie transpunerea ca

atare a faptelor. Nici sintezele reproductive nu sunt de fapt tablouri. Acest caracter al

sintezelor reproductive se explică prin aceea că, în realitate nu cercetăm fapte fără a face

de la început o critică a faptelor, fie aceasta şi sumară, lipsită de metodă. În fapt, ştiinţe

pur descriptive nu există.

Desigur că folosim în cunoaştere, de pildă, deducţia: atât deducţia clasială, de

genul deducţiilor silogistice – „Ceea ce degajează energie mare este reactor

termonuclear, iar stelele degajează energii uriaşe, deci stelele sunt reactori

termonucleari”, cât şi deducţia propoziţională, de genul modurilor raţionamentelor

ipotetice – „Dacă este compus, azotul poate fi descompus pe cale chimică în elemente,

dar azotul nu poate fi descompus pe cale chimică în elemente, deci azotul nu este un

compus”4. Dar deducţia prezintă nu numai virtuţi incontestabile, pe care cunoaşterea, mai

ales odată cu teoria relativităţii a lui Einstein, le-a evidenţiat din nou: „organizarea

ştiinţifică, transformarea structurală şi expansiunea nelimitată sunt caracteristicile

metodei deductive. Iar triumful deducţiei caracterizează epoca noastră”5, acest triumf

permiţând abstractizarea, unificarea unor domenii, inteligibilitate avansată, obiectivitate

ridicată, pătrunderea în domenii încă inaccesibile observaţiei.

16

Deducţia prezintă şi limite, ce provin în cele din urmă din împrejurarea că

„obiectivele metodologice nu sunt toate compatibile, că ele se temperează reciproc, că

înaintarea pe o direcţie impune retragerea pe altă linie. … Astfel, ca ilustrare anticipativă,

putem progresa indefinit în formalizarea unui sistem, dar nu o putem face fără să pierdem

în aceeaşi progresie controlul corspondenţei cu realitatea”6. În acest sens, sunt identificate

antinomii ale deducţiei, precum: „antinomia simplificării”: simplificarea fundamentelor

atrage complicarea constrcţiilor; „antinomia puterii”: creşterea puterii sistemului este

însoţită de degradarea calităţii metateoretice a sistemului; „antinomia purităţii”:

purificarea demonstraţiei antrenează insuficienţa fundamentului; „antinomia exactităţii”:

exactitatea termenilor impune idealizarea obiectelor; „antinomia abstractizării”:

abstractizarea structurilor impune indeterminarea teoriei; „antinomia rigurozităţii”:

rigurozitatea demonstraţiei impune complicarea demonstraţiei; „antinomia totalizării”:

închiderea sistemului presupune depăşirea sistemului; „antinomia consistenţei”:

consistenţa sistemului angajează incompletitudinea sistemului; „antinomia interpretării”:

formalizarea sistemului atrage atrage relativizarea interpretărilor; „antinomia

expresivităţii”: semantizarea sistemului implică inexpresivitatea sistemului7. Fiecare

dintre aceste antinomii aduce în relief o virtute şi o limită a deducţiei. Din punctul de

vedere al cunoaşterii, de primordială importanţă este împrejurarea că, odată cu

perfecţionarea deducţiilor, care este, desigur, dezirabilă, devine mai ascuţită întrebarea

privind corespondenţa propoziţiilor deduse cu realitatea. Iar această corespondenţă se

verifică pe mai multe căi, în cele din urmă pe cale observaţiei.

Considerând din nou cunoaşterea din punctul de vedere al propoziţiilor angajate,

este de subliniat că forma sub care efectuăm observaţii este propoziţia protocolară.

Presupunând, de exemplu, că facem observaţii cu privire la mişcarea pe cer a planetelor

sau la schimbările pe care le cunoaşte un obiect supus încălzirii, propoziţiile noastre vor

„prelua” observaţiile în formulări precum „În ziua x la ora H planeta A a fost în poziţia

b”, „în ziua y la ora H planeta A a fost în poziţia c”, „la temperatura x corpul B avea

forma i”, „la temperatura x+1 corpul B avea forma i+1” etc. Astfel de propoziţii, în care

se „preiau” datele experienţelor, aşa cum se prezintă capacităţii noastre de observare, se

numesc propoziţii protocolare. Acestea sunt propoziţiile noastre cele mai apropiate de

17

datele experienţei, încât la nivelul lor se constituie faptele relevante pentru disciplina,

ştiinţa, domeniul de cunoaştere respectiv, pentru cunoaştere în înţeles cuprinzător.

Plecându-se de la fapte, se formulează ipotezele ca explicaţii tentative, iar

ipotezele confirmate devin propoziţii teoretice, unele chiar propoziţii nomologice (legi),

se stau la baza teoriilor. Pe soclul teoriilor se constituie sistemele şi interpretările, ce pot

urca până la interpretările cuprinzătoare ale lumii, care sunt filosofiile şi teologiile.

Capitolul 4: Identificarea regularităţilor şi teoria

Investigarea faptelor se întreprinde, în cunoaşterea evoluată – care este, în ipostaza ei

maximă, ştiinţa – pentru a identifica regularităţi cu caracter de lege. Această identificare

se face prin inducţie, iar prima cercetare a inducţiei drept cale pentru a descoperi legile

fenomenelor date în experienţă se datorează lui Francis Bacon. În Noul Organon

filosoful englez a identificat „forma” fenomenelor cu „cauza lor eficientă” (sau cauza

producătoare) şi a arătat că numai raţionamentele (silogismele) nu dau rezultate aici.

Pentru a descoperi regularităţile cauzale Bacon a propus consemnarea observaţiilor în

„tabele” („tabela esenţei şi prezenţei”; „tabela absenţei”; „tabela gradelor”) şi

generalizarea rezultatelor. Plecând de la Noul Organon, John Stuart Mill a formulat

metodele inductive de aflare a cauzelor, ce constituie o parte clasică, importantă a

metodologiei generale1.

După formularea de către Mill a metodelor inductive au devenit dominante

viziunea conform căreia legea este un raport constant, măsurabil între fenomene şi

convingerea că, alături de observaţie – care nu se reduce la perceperea fenomenelor,

fiind, în fapt, o percepere intenţională sau, altfel spus, o observaţie orientată de

interogaţii şi, în fond, de interese conducătoare de cunoaştere – este nevoie de

experiment. Prin experiment s-a câştigat posibilitatea de a controla condiţiile în care se

desfăşoară fenomenele şi de a mări rapid volumul de cunoştinţe. Aplicarea pe scară largă

a experimentului a deschis o eră nouă în cunoaştere.

Mill a pus problema departajării, în complexul de condiţii ale apariţiei unui

fenomen, a fenomenului care este cauza lui eficientă, reală. Pentru a delimita cauza

18

producătoare în mulţimea condiţiilor Mill a recomandat patru metode, pe care

metodologia ulterioară le-a păstrat2. Acestea sunt:

a) metoda concordanţei, care procedează conform regulii: dacă diferite

antecedente ale unui fenomen a au o parte comună A ori de câte ori fenomenul a se

produce, atunci A este cauza lui a. Adveniente causa, advenit effectus. În formulare

sintactică, metoda concordanţei se prezintă astfel:

ABC abc

ADF adf

AFG afg

deci A ® a

S-a recurs la metoda concordanţei atunci când s-a stabilit, de pildă, că intensitatea

magnetismului terestru survenea împreună cu alte fenomene ori de câte ori, cu o

periodicitate de doisprezece ani, se încheia o revoluţie a planetei Jupiter.

b) metoda diferenţei, care procedează conform regulii: „dacă în unele cazuri în

care fenomenul a nu apare aflăm o împrejurare A ce nu apare, atunci A este cauza lui a”.

Sublata causa, tolitus effectus. Sintactic metoda se prezintă astfel:

ABCD a

BCD non a

deci A ® a

S-a folosit metoda diferenţei atunci când s-a stabilit că, lăsând, apoi scoţând aerul

dintr-un clopot de sticlă sub care s-a plasat o sonerie, prezenţa aerului duce la

transmiterea sunetului.

c) metoda variaţiilor concomitente, care procedează conform regulii: „dacă

facem să varieze condiţiile de apariţie ale unui fenomen şi observăm că s-au produs

variaţii în efectele sale atunci concludem că fenomenele variate sunt cauzele variaţiei

efectelor”. Variante causa, variatus effectus. Sintactic:

A1BCD a1

A2BCD a2

A3BCD a3

A ® a

19

S-a aplicat metoda variaţiilor concomitente atunci când s-a căutat confirmarea

principiului inerţiei, conform căruia orice corp ce nu suferă o acţiune din partea altuia se

mişcă rectiliniu şi uniform nelimitat şi s-a atestat că la o variaţie a acţiunii exterioare este

afectată corespunzător tendinţa spre mişcarea rectilinie şi uniformă.

d) metoda reziduurilor, care procedează conform regulii: „dacă scădem dintr-un

fenomen partea explicată, restul este efectul antecedentelor rămase”. Manente causa,

permanent effectus. În formulare sintactică:

ABC abc

B b

C c

A ® c

S-a întrebuinţat metoda reziduurilor atunci când s-a explicat diferenţa de orbită a

cometei lui Emcke prin accelerarea rotaţiei datorită ipoteticei prezenţe a eterului, care,

opunând rezistenţă, face ca orbita să se scurteze.

*

Aplicarea metodelor inductive de identificare a cauzelor nu duce totdeauna la

obţinerea, cu certitudine, a cauzei generale. În acest caz recurgem la ipoteze. În

cunoaştere dispunem în fiecare moment şi de anumite certitudini cu privire la cauzele

fenomenelor, încât cunoaşterea nu se lasă redusă la un ansamblu de ipoteze. Trebuie însă

recunoscut de fiecare dată că avem de-a face cu certitudini, dacă dispunem de certitudini,

respectiv cu ipoteze, dacă aşa stau de fapt lucrurile. Iar când am trecut de la ipoteze la

certitudini, faptul trebuie subliniat. Ipoteza este o explicaţie anticipată, ce se supune

verificărilor ulterioare.

Din momentul în care ipoteza a fost confirmată se poate trece fără ezitare la

teorie. Aceasta, teoria, este nivelul cel mai înalt al cunoaşterii – nivelul cunoaşterii

sistematizate, ce are forţa de explicare a fenomenelor şi, având această forţă, o are şi pe

cea de stimulare a noi investigaţii şi mai ales, de previzionare şi de sprijinire a acţiunilor

luminate ale oamenilor.

Termenul teorie nu vine din limba greacă veche, în care însemna „vedere

intelectuală”, „vizionare a unei spectacol”, în cadrul interpretării cunoaşterii drept

„contemplare” a regularităţilor lumii. Destul de devreme teoria a fost asimilată cu

20

speculaţia cognitivă. Conotaţia de astăzi a termenului reuneşte ceea ce s-a acumulat într-o

lungă istorie a folosirii acestuia, în care teoria a fost concepută în câteva raporturi:

raportul cu faptele date în experienţă, teoria fiind surprinderea a cea ce leagă faptele şi le

explică, aşadar a structurilor şi regularităţilor explicative; raportul cu acţiunea, teoria

fiind o cunoaştere eliberată de constrângeri ce vin dinspre interese, decizii, urgenţe de

acţiune; raportul cu practica, teoria fiind formularea normativă a cerinţelor de acţiune;

raportul cu interpretarea, teoria fiind preluarea în enunţuri a datelor lumii accesibilă

oamenilor, fără a semnifica tabloul acestor date în raport cu universul, istoria umană,

viaţa omului. Înainte de orice astfel de conotaţie, teoria este un ansamblu de propoziţii cu

capacitate discriptivă, explicativă, prescriptivă şi funcţională, ce se lasă pus la probă prin

procedee definite. De la publicarea vestitei Introduction á l’étude de la médecine

expérimentale (1866), a lui Claude Bernard, teoria este concepută, justificat, drept

„ipoteză verificată, supusă apoi controlului raţionării şi criticii experimentale... O teorie,

pentru a fi bună, trebuie însă ca totdeauna să se modifice odată cu progresele ştiinţei şi să

rămână în mod constant supusă verificării şi criticii în raport cu faptele noi ce apar. Dacă

teoria este considerată perfectă şi dacă se încetează verificarea ei prin experienţă

ştiinţifică, atunci aceasta devine doctrină”3. Celebrul clasic al experimentalismului ne-a

lăsat distincţia importantă dintre teorie, doctrină, sistem, ce funcţionează şi astăzi.

Astăzi cunoştinţele asupra teoriilor sunt, desigur, mult mai ample şi mai profunde.

Se vorbeşte de „teorii empirice”, deci de teorii elaborate pe baze factuale, accesibile

verificării prin experimente, dar şi de „teorii deductive”, adică de teorii elaborate plecând

de la anumite postulate şi axiome, prin inferenţe deductive; de „teorii deterministe”, deci

de teorii ce conţin explicaţii cauzale, dar şi de „teorii instrumentale”, adică de teorii ce

servesc acţiuni anumite de intervenţie; etc. Teoriile sunt astăzi puternic diferenţiate sub

aspecte multiple: gradul matematizării, epistemologia specifică, modul de relaţionare a

experimentelor, asumpţiilor şi modelărilor teoretice, aspecte semantice şi criteriile de

relevanţă factuală, procedurile de testare a propoziţiilor, recursul la măsuri, sensul

imanent al folosirii teoriei respective. Teoriile ştiinţifice au devenit, deja la începutul

secolului al XX-lea, graţie iniţiativelor lui Wittgenstein şi Husserl, teren de importanţă

majoră pentru reflecţii ce ţin filosofia cunoaşterii. Iniţiative majore în filosofia

contemporană (pozitivismul logic a lui Rudolf Carnap, raţionalismul critic a lui Popper,

21

empirismul pragmatic a lui Quine, abordarea sociologico-istorică a ştiinţei de către

Thomas Kuhn, evoluţionismul lui Toulmin, relativismul cognitiv a lui Feyerabend,

antropologia pragmatică a lui Karl Otto Apel, teoria intereselor de cunoaştere a lui

Habermas) au avut în reflecţia asupra teoriilor ştiinţifice un punct de plecare fecund4.

Deoarece sunt forma cea mai elaborată (ca elaborare specializată) a cunoaşterii, teoriile

ştiinţifice oferă şi astăzi interogaţii pentru cei ce reflectează asupra cunoaşterii şi, în

acelaşi timp, terenul de examinare a ipotezelor şi tezelor filosofice. O filosofie ce nu face

faţă examinării pe terenul teoriilor ştiinţifice nu este competitivă, nefiind realistă.

Nu intrăm aici în abordarea implicaţiilor şi consecinţelor filosofice sau de altă

natură ale teoriilor ştiinţifice. Ceea ce ne interesează din punctul de vedere al teoriei

argumentării este, înainte de toate, împrejurarea că teoria trebuie deosebită de

pseudoteorie. Diferenţa dintre teorie şi pseudoteorie se face sub mai multe aspecte5:

sistematizarea cunoştinţelor în formă deductivă; capacitatea de explicare a faptelor;

capacitatea de orientare a noilor investigaţii; capacitatea de predicţie a evenimentelor din

domeniul respectiv. Este teorie acel ansamblu de propoziţii care prezintă acea

sistematizare şi capacităţile enumerate, rămân pseudoteorii ansamblurile de propoziţii ce

nu prezintă sistematizarea şi capacităţile amintite. Din punctul de vedere al teoriei

argumentării, ne interesează apoi împrejurarea că orice teorie prezintă (sau trebuie să

prezinte) o unitate conceptuală, prin care înţelegem faptul că propoziţiile, termenii,

raţionamentele, demonstrările, argumentările, metodele sunt legate sub aspect logic în aşa

fel încât funcţionează ca premise, concluzii, reguli de inferenţă. Desigur că unitatea

conceptuală se asigură pe suportul unei unităţi semantice, ce constă în împrejurarea că

diversele componente ale teoriei au referinţa comună într-un anumit domeniu de fapte

supus investigaţiei. În sfârşit, din punctul de vedere al teoriei argumentării ne interesează

deductibilitatea unor propoziţii din altele în cadrul teoriei şi cerinţelor logice cărora

teoria trebuie să le facă faţă: consistenţa lăuntrică; consistenţa în raport cu teorii deja

testate şi confirmate; independenţa propoziţiilor de bază (axiomele); valabilitatea

intersubiectivă a propoziţiilor protocolare; satisfacerea regulilor logice în operaţiile de

construcţie, verificare şi aplicare a teoriei.

Mijloacele teoriei sunt eminamente mijloacele logicii. Metodele de sistematizare

în cunoaştere sunt metode sprijinite direct de cultura logică. Metodele euristice pun în

22

acţiune cultura logică pentru a extinde cunoaşterea noastră, ca oameni, despre fenomene.

Importanţa metodelor euristice este în creştere pe fondul constatării, făcută în multe

domenii de investigaţie, după care cercetarea funcţionării unor modelări este o cale foarte

productivă de a cunoaşte profund fenomenele date în experienţă.

Capitolul 5: Explicaţii

Explicaţia acţiunilor se dovedeşte a fi o piatră de încercare pentru disciplinele ce se

pretind ştiinţe, în particular pentru disciplinele socio-umane şi, prin implicaţie, pentru

filosofie. Acest fapt justifică interesul viu care o înconjoară.1 Mulţimea punctelor de

vedere emise în controversa privind specificul logico-epistemiologic al acestor discipline

se lasă grupată pe linia adeziunii la trei tipuri de explicaţie, care sunt reluate, în esenţă, şi

astăzi, cu remarcabilă constanţă. Este vorba de explicaţia comprehensivă, de explicaţia

deductiv-nomologică şi de explicaţia intenţională. Nu a pierdut din intensitate

controversa dintre adepţii „reducţionismului”, care identifică explicaţia ştiinţifică cu

explicaţia deductiv-nomologică, şi adepţii „autonomismului”, care propun tipuri de

explicaţie specifice disciplinelor ce studiază acţiuni, cum este, de pildă, istoria. Această

controversă pune probleme autentice. Vom căuta să le surprindem aici în cadrul unei

analize a celor trei tipuri de explicaţie între care se poartă şi astăzi discuţia (adăugarea

„aplicaţiei narative” şi a „explicaţiei statistice” rămânând în acest cadru), pe baza

scrierilor fundamentale în care au fost formulate şi luând în considerare forma lor logică.

Acţiune1 înseamnă o schimbare de stare de un fel aparte; o astfel de schimbare se

deosebeşte de schimbări precum mişcările corpurilor, comportamentele, actele reflexe,

întrucât ea este subordonată unei „intenţii”. Unde lipsesc intenţiile avem cel mult

comportamente; intenţiile sunt cele care fac trecerea unei schimbări în clasa acţiunilor.

Mai precizăm că luăm în considerare faptul că orice acţiune este cuprinsă în

reţeaua de cauze şi efecte ale unei situaţii; ea presupune, însă, calculul şi interpretarea

de către agent a situaţiei şi poate avea un rezultat ce nu se suprapune neapărat pe ceea ce

a intenţionat agentul. Nu insistăm aici asupra diferenţelor dintre „acţiunea individuală” şi

„acţiunea socială”; diferenţele acestea nu afectează structura generală a explicaţiei

acţiunilor, deoarece ambele acţiuni presupun agent care, având o intenţie, întreprinde o

23

schimbare de stare şi ajunge la un rezultat, într-o anume situaţie, prin mijlocirea unui

calcul şi a unei interpretări.

Explicaţia comprehensivă

Explicaţia comprehensivă a fost preconizată de Humboldt. In Ueber die Aufgabe des

Geschichtsschreibers (1821), el crea istoricului să privească diferitele înfăptuiri ale

epocilor, naţiunilor pornind de la „ideea” lor, care nu poate fi reconstituită decât într-o

manieră comprehensivă2. Lumea ideilor şi simţămintelor unei epoci, ale unei naţiuni, ar

deţine rolul de cauze ale evenimentelor ce le caracterizează. Ulterior, J.G. Droyssen a

respins aplicarea în cercetarea istorică a explicaţiei cauzale, probată în fizică, cu

argumentul că pe terenul istoriei se manifestă acţiuni voluntare şi responsabile ale

indivizilor. A le explica înseamnă a le „înţelege (verstehen)” motivele. În Grundriss der

Historik (1868), Droyssen admite că „după obiect şi după natura gândiri umane sunt trei

metode posibile ale ştiinţei: speculativă (filosofică sau teologică), matematică-fizicală,

istorică. Esenţa lor este: să recunoască, să explice, să înţeleagă”3. În istorie se aplică o

metodă ce constă în „a înţelege prin cercetare (forschend zu verstehen)”.

Dilthey a radicalizat ideea specificului metodologic al istoriei, postulând

autonomia „ştiinţelor spiritului (Geisteswissenschaften)”, în opoziţie cu programul lui

J.S. Mill de a face din moral sciences ştiinţe explicative, asemenea ştiinţelor moderne ale

naturii. Prin „ştiinţele spiritului” el are în vedere economia naţională, istoria, teoria

statului, dreptul, literatura, muzica, psihologia – discipline în care în orice caz omul ar

ajunge la cunoaşterea manifestărilor sale ca om. Ele ar avea de-a face cu o realitate

funciar mobilă, rezultată din acţiunile oamenilor care urmăresc să întruchipeze scopuri,

idealuri; această realitate nu s-ar lăsa explicată decât recurgând la „comprehensiune

(Verstehen)”. Ea se aplică înăptuirilor personalităţilor, pentru a degaja „motivele” ce se

află în spatele lor. În Einleitung in die Geisteswissenschaften (1883), Dilthey a

echivalat „comprehensiunea” cu „empatia (Einfühlung)”; ulterior, sub impresia criticii

psihologismului, exercitată de Husserl, el a accentuat diferenţa dintre „comprehensiune a

spiritului obiectiv”. Dilthey a păşit de la echivalarea explicaţiei cu comprehensiunea

24

psihologică a motivelor de acţiune, la echivalarea ei cu înţelegerea hermeneutică a

condiţionării acţiunii. În final, el a rămas fidel convingerii că „ştiinţele spiritului se

întemeiază pe relaţia trăirii, expresiei şi comprehensiunii”4. Ultima este chemată să

reconstruiască un spirit care nu este identic cu psihicul individual. „Înţeleg prin spirit” –

scria Dilthey – „formele multiple în care s-a obiectivat în lumea senzorială comunitatea

existentă între indivizi”5. La comprehensiunea altuia – oricare ar fi acesta – se ajunge însă

numai pe baza trăirii proprii şi înţelegerii de sine a cercetătorului. De aceea, orice

comprehensiune ia, logic vorbind, forma unui silogism prin analogie. Orice „expresie de

viaţă” izolată „poate fi prezentată logic în forma unui silogism prin analogie. Acest

silogism este mijlocit de relaţia regulată dintre ea şi ceea ce exprimă”6. Când se priveşte o

astfel de „expresie” în legătură cu un „context (Lebenszusammenhang)” mai larg, atunci

se foloseşte, într-adevăr, un silogism inductiv, care rămâne însă condiţionat de un

silogism prin analogie, întrucât orice pas în sfera comprehensiunii este şi rămâne, în fond,

o analogie.

Ideile lui Dilthey au revenit în scrierile lui R.G. Collingwood. Acesta considera că

trebuie urmărit în continuare programul edificării „ştiinţei naturii umane”, lansat

odinioară de Hume, dar metoda trebuie schimbată. În Human Nature and History

(1936), el susţinea că „ştiinţa naturii umane s-a prăbuşit, deoarece metoda ei era

deformată prin analogia cu ştiinţele naturii”7. Metoda adecvată ar fi „metoda istorică”, ce

admite în presupoziţii că „lumea istorică” este o lume a cauzelor originate în „gândire

(thought)”. În timp ce natura se lasă descrisă în termeni de „succesiune a evenimentelor”,

istoria nu s-ar lăsa descrisă decât în termeni de „processes of actions). Iar pentru a explica

acţiunile, istoricul ar trebui să recurgă la „comprehensiunea” intenţiilor, a „laturii interne”

a evenimentelor şi în acest scop, el ar putea folosi toate disponibilităţile sale.

Peter Winch a reluat aceste idei cu modificări inspirate de optica operei târzii a lui

Wittgenstein. În mult discutata sa carte The Idea of a Social Science (1958), el a plecat

de la premisa că orice acţiune include un sens conferit de agent; acesta pune la baza

acţiunii sale motive, temeiuri, decizii articulate în contextul unor reguli ale interacţiunii

împărtăşite intersubiectiv în cadrul unei comunităţi şi exprimate în limbaj. A explica

acţiunea înseamnă a reconstrui prin comprehensiune acest sens, aşadar a identifica

conştiinţa de sine a celui care a acţionat (individ, grup, societate). Aşa cum remarca

25

Alasdair McIntyre, „concepţia lui Winch asupra comprehensiunii şi explicaţiei se lasă

determinată în forma unui model cu două trepte. Mai întâi, o acţiune este

comprehensibilă ca rezultat al motivelor, temeiurilor şi deciziilor; apoi, ea devine

comprehensibilă prin acele motive, temeiuri şi decizii care sunt date în contextul regulilor

unei forme de viaţă socială determinate. Aceste reguli stabilesc logic domeniul

temeiurilor şi motivelor de care dispune un grup dat de agenţi şi, cu aceasta, şi domeniul

de decizii care îi stau acestuia la îndemână. Contradicţia instituită de Winch între

explicaţia prin generalizări şi explicaţia prin reguli se sprijină, astfel, pe o versiune a

contradicţiei dintre explicaţia prin cauze şi explicaţia prin temeiuri”8.

Analiştii „explicaţiei comprehensive” au obiectat adesea solidaritatea acesteia cu

teza dualismului psihofizic. Însă, chiar şi din punctul de vedere al exigenţei logice, nu se

poate contesta validitatea unui procedeu invocându-se geneza sa. O astfel de contestare

necesită analiza propriu-zisă a validităţii procedeului. Sub acest aspect privind lucrurile,

se poate observa că promotorii „explicaţiei comprehensive” au fost preocupaţi de

diferenţa dintre acţiune şi comportament şi au căutat să elaboreze un tip de explicaţie

adecvat acţiunilor. Ei au recunoscut în desfăşurarea unei acţiuni prezenţa intenţiei,

calculului şi interpretării care aparţin agentului şi au solicitat reconstruirea acestora.

„Explicaţia comprehensivă” include, însă, presupoziţia eronată după care intenţiile,

calculele, interpretările nu s-ar afla într-o legătură relevantă sau chiar în nici o legătură cu

situaţia în care se produce acţiunea – o presupoziţie evident discutabilă. Apoi, a pune la

baza unor ştiinţe acest tip de explicaţie înseamnă a lărgi prea mult sfera conceptului de

ştiinţă, incluzând în ea idei, cunoştinţe care propriu-zis nu sunt ştiinţifice, întrucât nu se

supun criteriilor de verificare specifice cunoştinţelor ştiinţifice9.

O sinteză a criticii „explicaţiei comprehensive” o oferă câteva dintre studiile lui

Wolfgang Stegmüller, cuprinse în volumele Wissenschaftliche Erklärung und

Begründung (1974) şi Rationale Rekonstruktion von Wissenschaft und ihren

Wandel (1979). Argumentele cunoscutului filosof al ştiinţei sunt de natură logico-

lingvistică şi epistemologică. Primul se referă la ambiguitatea termenului de

„comprehensiune” : acesta ar fi aplicabil la orice activitate de cunoaştere ştiinţifică şi nu

ar permite delimitarea suficientă a unor discipline în raport cu celelalte10. Acest argument

îşi pierde, după părerea noastră, din tărie dacă se iau în seamă poziţii mai recente ale

26

adepţilor „explicaţiei comprehensive”, care consideră comprehensiunea drept o

reconstrucţie a motivelor de acţiune, a temeiurilor, calculelor, interpretărilor agenţilor.

Luată în această accepţie, comprehensiunea nu se mai confundă cu orice activitate de

cunoaştere. Celelalte argumente ale lui Stegmüller sunt, însă, rezistente şi hotărâtoare.

Astfel: a) comprehensiunea permite formularea unor ipoteze, dar nu oferă vreo garanţie

că acestea sunt şi adevărate. „Ea nu este un procedeu de verificare şi nici nu face

superfluu un astfel de procedeu de examinare, cum par să admită în mod greşit unii

promotori ai acestei metode”11; b) comprehensiunea presupune operarea unui

„experiment mental” ce constă în punerea cercetătorului în situaţia celui acţionat, în

vederea reconstituirii motivelor, calculelor, interpretărilor. Un astfel de experiment este,

însă, însoţit de mari posibilităţi de înşelare a cercetătorului în ceea ce priveşte felul în

care a procedat cel ce a acţionat; c) în multe situaţii, aplicarea comprehensiunii duce la

rezultate neunitare, contradictorii. În orice caz, conchide Stegmüller, comprehensiunea nu

este un mijloc suficient pentru explicaţie, întrucât trebuie să intervină suplimentar un test

independent. „Ea nu este..., însă, nici necesară. Este cu totul posibil ca un istoric,

psiholog sau etnolog să explice comportamentul persoanelor cu ajutorul unor principii

generale, şi chiar să îl prevadă până la un anumit grad, fără a putea să reproducă în sine

trăirea lor”12.

Explicaţia nomologică

Explicaţia deductiv-nomologică pleacă de la presupoziţia că este posibil să explice

comportamentele prin legi generale, fără a recurge însă la factori psihologici, individuali.

Această explicaţie a fost configurată pe plan logico-epistemologic de către Karl Popper,

începând cu Logica cercetării (1934) şi continuând cu Zur Logik der

Sozialwissenschaften (1961) şi Das Elend des Historizismus (1965). Aici se apără

reducerea explicaţiei la explicaţia cauzală în forma deductiv-nomologică. „A explica

cauzal un eveniment înseamnă a deduce un enunţ care îl descrie din legi universale şi

anumite enunţuri singulare despre condiţii iniţiale (Ranbedingungen)”11. Interesul

oricărui cercetător ştiinţific trebuie, aşadar, să se îndrepte în primul rând spre căutarea de

legi universale. Regula sa este de „a nu înceta căutarea legilor, a unui sistem teoretic

27

unitar şi de a abandona încercările de a explica cauzal orice eveniment pe care îl putem

descrie”14. Poperr consideră că nu „există în general vreo deosebire între metoda ştiinţelor

teoretice ale naturii şi metoda ştiinţelor teoretice ale societăţii”. În ambele este vorba de

căutarea unor legi universale cu privire la geneza cauzală a fenomenelor. „O explicaţie

cauzală a unui anumit eveniment specific înseamnă a deduce un enunţ care descrie acest

eveniment din două premise: din legi universale şi din enunţuri singulare, pe care le

putem numi condiţiile iniţiale specifice”15.

Popper a respins acel „naturalism metodologic” care cere ştiinţelor sociale să se

alinieze la un model presupus pur inductiv al ştiinţelor naturii. El apără însă ideea după

care cele două grupuri mari de ştiinţe au în comun explicaţia. În Zur Logik der

Sozialwissenschaften aflăm că „explicaţia constă totdeauna dintr-o teorie, un sistem

deductiv ce ne permite să explicăm explanandum-ul prin aceea că îl legăm logic cu alte

fapte (aşa – numitele condiţii iniţiale). O explicaţie deplin explicită constă totdeauna în

derivarea logică (sau derivabilitatea) explicandum-ului din teorie, împreună cu condiţiilke

iniţiale”12. De aceea, „schema logică fundamentală a oricărei explicaţii constă astfel,

dintr-un silogism logic, deductiv, ale cărui premise constau din teorie şi condiţiile iniţiale

şi a cărui concluzie este explicandum-ul. „Explicaţia presupune totdeauna, în ştiinţele

sociale, analiza suficientă a „situaţiei omului ce acţionează pentru a explica acţiunea prin

situaţie, fără alte ajutoare psihologice. «Comprehensiunea» obiectivă constă în aceea că

noi observăm că, obiectiv, acţiunea era conformă situaţiei”16. Explicaţia este intim

solidară unei metode de „analiză a situaţiei”, care „este într-adevăr o metodă

individualizantă, dar nu una psihologică, pentru că ea scoate din discuţie, în principiu,

momentele psihologice şi le înlocuieşte prin elementele situaţiei obiective. De obicei eu o

numesc «logica situaţiei» («situational logic» sau «logic of the situations»)”17.

În fundamentalul său studiu The Function of General Law in History (1940),

Hempel a precizat din punct de vedere logico-semantic explicaţia deductiv-nomologică.

Orice explicaţie ştiinţifică constă din „1) un set propoziţii care afirmă producerea unor

evenimente de C1...Cn într-un anumit loc şi timp; 2) un set de ipoteze universale, astfel

încât a) propoziţiile ambelor grupuri sunt în mod firesc bine confirmate de evidenţa

empirică şi b) din cele două grupuri de propoziţii se poate deduce logic propoziţia care

afirmă producerea evenimentului”18. O astfel de explicaţie este singura ştiinţifică, întrucât

28

numai ea poate fi supusă unei „verificări obiective” care include: un test empiric al

propoziţiilor care stabilesc condiţiile iniţiale, un test empiric al ipotezelor universale şi o

investigaţie asupra validităţii logice a inferenţei care leagă cele două premise cu

concluzia. Comprehensiunea, în schimb, nu poate oferi singură o explicaţie. Ea poate fi

uneori <<euristic>> folositoare; întrebuinţarea sa nu garantează însă soliditatea

explicaţiei istorice spre care conduce. Aceasta din urmă depinde mai degrabă de

corectitudinea factuală a generalizărilor empirice pe care metoda comprehensiunii este

posibil să le fi sugerat”19.

Adepţii identificării explicaţiei ştiinţifice cu explicaţia deductiv-nomologică au

tras şi concluzii în ceea ce priveşte scrierea istoriei. Hempel pretindea istoricului să ofere

explicaţii prin subsumare la „legi empirice generale”. Condiţia a părut prea severă, încât

Viktor Kraft a vorbit numai de o condiţie de „rigoare logică” ca premisă a transformării

istoriei într-o ştiinţă riguroasă. În importantul său studiu Geschichtsforschung als

strenge Wissenschaft (1955), el considera că istoria poate deveni ştiinţifică în sens

riguros, aidoma ştiinţelor naturii consacrate, în măsura în care concluzia derivă cu

necesitate logică din premise şi ale căror premise sunt bine precizate20.

Explicaţia deductiv-nomologică a suferit unele modificări deja în scrierile lui

Hempel. El a admis că în practica cercetării este dificil, dacă nu imposibil, ca pentru

fiecare explicaţie să se găsească „legi empirice generale”. De cele mai multe ori

cercetătorul este nevoit să recurgă la „generalizări statistice”, ce duc la „explicaţii

probabiliste”21. O schimbare mai semnificativă s-a petrecut, însă, în concepţia lui Popper

asupra explicaţiei. În scrieri târzii, precum Objektive Erkenntnis (1972), el a încetat să

reducă explicaţia ştiinţifică la explicaţia cauzală în forma deductiv-nomologică. În

anumite condiţii, admite Popper, este inevitabil ca cercetătorul să recurgă, în vederea

explicării, la „comprehensiunea” felului în care a raţionat şi a decis să acţioneze agentul

într-un anumit context. „Această metodă a analizei situaţiei se lasă concepută ca o

aplicare a principiului raţionalităţii”22. Popper a ajuns, astfel, să recunoască faptul că

acţiunile includ motive, calcule şi interpretări din partea agenţilor, care trebuie să fie

reconstituite în cadrul explicaţiei.

Înainte de a urmări această deschidere spre o viziune mai complexă şi, în acelaşi

timp, mai completă asupra explicaţiei acţiunilor, să rezumăm caracteristicile generale ale

29

explicaţiei deductiv-nomologice. Ea satisface cerinţa pusă în faţa oricărei explicaţii

ştiinţifice, aceea de a fi sustrasă ingerinţelor psihologice şi de a fi accesibilă unei

verificări obiective. Ea pune accentul pe identificarea legii generale a genezei acţiunii, în

situaţia dată. Cei care echivalează explicaţia ştiinţifică cu explicaţia deductiv-nomologică

ajung însă să scoată din discuţie motivele, calculele, interpretările agenţilor şi să reducă

tacit acţiunile la comportamente. Ei împărtăşesc presupoziţii filosofice generale de natură

mecanicistă. Apoi, adepţii acestei identificări rămân ataşaţi unui sens socotit „tare” al

cunoaşterii, cu preţul ignorării problemelor întâmpinate în practica cercetării de cei ce

caută să explice acţiuni23.

Explicaţia intenţională

Controversele în jurul explicaţiei ştiinţifice nu mai sunt dominate de opoziţia, devenită

sterilă o dată cu dezvoltarea ştiinţelor sociale empirico-analitice, dintre adepţii

„explicaţiei comprehensive”, prea puţin productivă, şi adepţii „explicaţiei deductiv-

nomologice”. Scena dezbaterilor o ocupă de câteva decenii preocuparea de depăşire a

reducerii explicaţiei ştiinţifice, în disciplinele care studiază acţiunile, la explicaţia

deductiv-nomologică. Aceste preocupări pleacă, îndeobşte, de la două ordine de

argumente: primul se concentrează în observaţia că cei ce operează acea reducere pun în

faţa unor discipline, cum este istoria, exigenţe de natură logico-epistemologică aproape

imposibil de satisfăcut vreodată în întregime; al doilea se referă la faptul că acţiunile sunt

comportamente intenţionate şi nu pot fi, prin urmare, explicate întotdeauna în cadrul unui

model adecvat mai curând comportamentelor, şi nu acţiunilor. Astfel de preocupări sunt

motivate de năzuinţa de includere în explicaţia acţiunilor nu numai a datelor situaţiei în

care a acţionat agentul, ci şi a „preluării” acestor date de către agentul însuşi.

Mai mulţi teoreticieni au fost nutriţi în demersurile lor de intenţia includerii în

explicaţia acţiunilor a „dimensiunii hermeneutice”. Habermas a reconstruit, în Zur Logik

der Socialwissenschaften (1969), ideile apărute în teoria explicaţiei evenimentelor

istorice o dată cu scrierile lui William Dray, Arthur Danto (Analytical Philosophy of

History, 1965), ca paşi spre încorporarea în explicaţie a dimensiunii amintite24. Am putea

30

insera în această reconstrucţie şi ideile lui Thomas Kuhn, prezentate în Tensiunea

esenţială (1977), care ţintesc să sublinieze necesitatea complementării, pe terenul istoriei,

a explicaţiei deductiv-nomologice cu alte tipuri de explicaţie.

Vom stărui aici doar asupra concepţiei lui William Dray privind explicaţia în

istorie, întrucât rămâne cea mai reprezentativă pentru caracterizarea tendinţelor post

comprehensiviste şi postanalitice din domeniul teoriei explicaţiei. Această concepţie a

fost expusă în lucrarea de considerabilă rezonanţă Law and Explanation in History

(1957). Dray a recunoscut aplicabilitatea explicaţiei deductiv-nomologice (covering law

explanation) în cazul unei largi sfere a acţiunilor cercetate de istoric, dar s-a îndoit de

aplicabilitatea acestuia pe sacră generală. Motivele pe care le invocă sunt motive de fapt:

pe de o parte, istoricul ar dispune de prea puţine legi generale empiric fundamentate în

vederea explicaţiilor, pe de altă parte istoricul ar recurge inevitabil la legi care nu puteau

fi elaborate decât pe baza travaliului său. Sunt însă şi alte motive ale respingerii aplicării

explicaţiei deductiv-nomologice în cercetarea istorică. Unul este de natură logică: orice

enunţ general (legea) care intră în explicaţie trebuie atât de mult specificat şi relativizat la

anumite condiţii încât, la limită, el pierde caracterul de generalitate şi devine un enunţ

fără pretenţie de lege. Explicaţia nu mai poate fi nomologică, şi aceasta dintr-un motiv

principial: istoricul are de-a face cu acţiuni ale unor agenţi care adoptă decizii în situaţii

date, în funcţie de anumite convingeri, calcule, interpretări şi, înainte de toate, scopuri. A

explica înseamnă a reconstrui scopurile şi convingerile agenţilor şi a arăta că, în situaţia

dată, nu există temei raţional în virtutea căruia agenţii să acţioneze altfel decât au

acţionat. În acest caz ar fi nevoie de o „explicaţie raţională”, care răspunde nu la

întrebarea „cum s-a produs un eveniment?”, ci la întrebarea „cum a fost posibil

evenimentul?”.

Pe o direcţie apropiată de cea reprezentată de Dray au înaintat demersurile lui

Günther Gebauer. Într-un studiu programatic, Überlegungen zu einer

perspektivistischen Handlungstheorie (1978), el a preconizat recunoaşterea în

domeniul acţiunilor, alături de „explicaţia deductiv-nomologică”, a altei explicaţii –

„explicaţia hermeneutică”. Eliberată de postulatele vechii hermeneutici, rămasă însă

solidară cu Geiststheorie şi cu procedeul „empatiei”, „explicaţia hermeneutică” constă în

reconstituirea „întemeierii unei acţiuni din punctul de vedere al celui care acţionează”26.

31

Presupoziţia generală de la care pleacă o astfel de explicaţie este aceea că indicarea

semnificaţiei acţiunii pentru cel ce acţionează are efect explicativ, întrucât ea înseamnă

indicarea „temeiului” acţiunii.

„Explicaţia raţională” şi „explicaţia hermeneutică” sunt explicaţii intenţionale. Ele

derivă acţiunile din intenţiile, interpretările, calculele, convingerile unor agenţi aflaţi în

anumite situaţii. Von Wright a făcut un pas mai departe în direcţia elaborării unei teorii a

explicaţiei care ia în seamă nu numai comportamentele , ci şi acţiunile. În Erklären und

Versstehen (1960), una dintre scrierile fundamentale consacrate în deceniile recente

explicaţiei, el a elaborat sub aspect logic-formal explicaţia intenţională şi a căutat să

circumscrie sfera aplicării ei, alături de explicaţia deductiv-nomologică.

Von Wright reconsideră că aceasta nu se mai confundă în disciplinele socio-

umane cu „empatia (Einfühlung)”. Ea ar fi indispensabilă pentru explcaţii în legătură cu

clasa „comportamentele intenţionale” în cazuri normale şi constă în reconstituirea nu a

cauzelor, ci a temeiurilor acţiunii. De aceea, forma ei logică nu este silogismul teoretic;

prin care un caz determinat este subsumat unei reguli generale, ci o variantă a

silogismului practic, aceea care pune în legătură propoziţii privind intenţia agentului şi

calculul său în situaţie, ca premise, cu o propoziţie privind acţiunea pe care agentul a

întreprins-o. Într-o formulare sintactică, un asemenea silogism practic se prezintă astfel:

„A intenţionează să realizeze p; el consideră că poate realiza p dacă face a; deci A face

a”27. Acest silogism este interpretabil, în sens material, în felul următor: „Prima premisă a

acestei figuri stabileşte intenţia unui agent de a atinge un anumit rezultat. A doua premisă

stabileşte ceea ce el trebuie să facă, conform opiniei sale, pentru a atinge acest scop.

Concluzia stabileşte aproximativ că agentul purcede la a face ceea ce este necesar”28.

Această schemă simplă poate fi îmbogăţită prin includerea în relaţie a noi factori (timpul,

factori cognitivi etc.). Cel ce caută să explice o acţiune are totdeauna în faţă concluzia

silogismului, adică acţiunea pe care a întreprins-o agentul, şi trebuie să reconstituie

premisele, adică intenţia şi calculul agentului.

Orice explicaţie, dacă de ea cercetătorul leagă pretenţia că este ştiinţifică, trebuie

să satisfacă cerinţa de natură logică de a fi formulată într-un silogism valid, a cărui

concluzie derivă în mod necesar din premise. Explicaţia deductiv-nomologică satisface

cu uşurinţă această cerinţă, ea fiind formulată în silogisme teoretice, în care derivarea se

32

face conform unor axiome (dictum de omni et nullo, dictum de exemplo, dictum de

excepto etc.). Cum stau lucrurile, sub acest aspect, cu explicaţia intenţională? Von Wright

s-a lăsat condus, în demersurile sale pentru delimitarea unei explicaţii adecvată

domeniului acţiunilor, de ideea formulată de Elisabeth Anscombe (din Intention, 1957),

conform căruia alături de inferenţele teoretice, consacrate în logica clasică, Aristotel a

operat, conştient, şi cu un alt fel de inferenţă, o inferenţă practică. Adică, inferenţe

silogistice în care concluzia este o acţiune sau trimite la întreprinderea unei acţiuni. Astfel

de inferenţe au fost date însă uitării. Von Wright arată că varianta aristotelică a

silogismului practic este adecvată pe planul moral, pentru a satisface întrebarea privind

acţiunea justă în vederea atingerii unei valori. Premisa majoră a unui astfel de silogism se

referă la ceva general, la o regulă, premisa minoră la un caz determinat, care este inclus

în clasa regulii. În schimb, varianta anscombiannă a silogismului practic oferă o schemă

de inferenţă validă pentru explicaţii în disciplinele ce studiază acţiunile. Aici, prima

premisă se referă la intenţia agentului, a doua la calcul său, iar concluzia priveşte acţiunea

pe care agentul o întreprinde.

Se pune însă întrebarea dacă între premise şi concluzie legătura este necesară.

Desigur, ca şi în cazul silogismelor teoretice, sunt multe figuri ale silogismului practic

care nu prezintă o legătură necesară între premise şi concluzie. Ele sunt nevalide din

punct de vedere logic. Se pot identifica însă şi forme valide ale silogismului practic, dacă

se pleacă de la început de la considerentul că în astfel de silogisme se manifestă nu o

necesitate teoretică, ca în silogismele teoretic, ci o necesitate practică. „Necesitatea

practică este acea necesitate de a face ceva determinat, pe care un agent o presupune,

atunci când el năzuieşte să atingă vreunul din scopurile sale.”29 În orice caz, se pot

identifica o seamă de reguli (ca, de pildă, regula transferului de la intenţie la folosirea

mijlocului), în baza cărora se stabileşte legătura logic necesară, întemeiată pe necesităţi

practice, între premise şi concluzie, în silogismele practice.

Cel ce ia apărarea folosirii explicaţiei intenţionale în ştiinţe este întâmpinat, mai

devreme sau mai târziu, cu două întrebări de importanţă fundamentală.

Prima întrebare: nu cumva sub denumirea de „explicaţie intenţională” se ascunde

vechea şi oarecum compromisa „explicaţie comprehensivă”? Cele două tipuri de

explicaţie au, într-adevăr, în comun presupoziţia că indicarea semnificaţiei acţiunii pentru

33

agent are efect explicativ. Ele se deosebesc însă sub aspecte esenţiale. Explicaţia

intenţională nu este legată de postulatul autonomiei „spiritului” şi de considerarea

„trăirii” drept cale de acces la intenţia agentului. Totodată, ea dispune de o formă

silogistică riguroasă, în forma silogisticii practice, mai sigură decât silogismul prin

analogie, care este forma explicaţiei comprehensive.

A doua întrebare: nu cumva explicaţia intenţională este o explicaţie provizorie,

care este depăşită totdeauna de o explicaţie deductiv-nomologică? Explicaţia intenţională

este de sine stătătoare; ea este folosită şi nu poate fi evitată în disciplinele care cercetează

acţiunile. O altă întrebare este aceea dacă ea este ultima. Von Wright argumentează

contra unei abordări nomologice a acţiunilor: din punctul său de vedere, explicaţia

intenţională este ultima. Se poate contraargumenta însă că nu există o imposibilitate de

principiu de a se identifica regularităţi în relaţiile dintre situaţii, intenţii, calcule, acţiuni şi

de a promova explicaţii deductiv-nomologice în sfera acţiunilor. Astfel de explicaţii iau

în seamă, de această dată, parametrii precum intenţiile, calculele etc. agenţilor.

Se poate ivi întrebarea dacă prin recunoaşterea explicaţiei intenţionale nu se

lărgeşte prea mult sfera conceptului de ştiinţă. Este clar că dacă plecăm de la un concept

normativ al ştiinţei – inspirat de ştiinţele mature ale naturii – vom lua explicaţia deductiv-

nomologică pe care acestea o folosesc drept explicaţie standard. În acest caz, vom apăra

un concept „tare” de ştiinţă, dar nu vom lua în seamă îndeajuns nevoile efective, logico-

epistemologice, ale disciplinelor care studiază acţiunile. Aici explicaţia intenţională este

inevitabilă. Putem însă adopta un alt punct de plecare inspirat de practica cercetării în

disciplinele care cercetează acţiunile, cum este istoria, urmând ca abia apoi să clarificăm

şi să asigurăm din punct de vedere logico-epistemologic explicaţiile pe care cercetătorul

le poate da în fapt. În orice caz, acest al doilea demers este mai consonant cu cerinţele

unui raţionalism neînjumătăţit: în loc să scoatem din discuţie unele explicaţii întrucât nu

satisfac standardele unui apriorism metodologic – lăsându-le în seama improvizaţiei şi la

îndemâna subiectivismului – procedăm la abordarea lor critică şi la pregătirea lor până la

punctul în care ele se înscriu în sens riguros în ştiinţă.

34

Capitolul 6: De la teorie la interpretare

Teoriile sunt faza avansată a cunoaşterii, iar teoriile ştiinţifice reprezintă cunoaşterea în

forma ei cea mai controlată de exigenţe logice, epistemice, pragmatice. Pentru a

caracteriza teoria ştiinţifică se foloseşte astăzi termenul de sistem ipotetic-deductiv, care

dă seama de faptul că teoria este legată de ipoteze – propoziţiile ei fiind ipoteze

confirmate şi bază pentru noi ipoteze, şi de faptul că teoria permite deducţii de propoziţii

ce sunt expuse, la rândul lor, controlului logic şi experimental.

Înţeleasă ca sistem ipotetic-deductiv, teoria poate fi deosebită de simpla colecţie

de fapte şi permite abordarea mai precisă a deosebirii dintre cunoaşterea enciclopedică şi

cunoaşterea teoretică. Altădată, a acumula cunoştinţe şi a le organiza în forma unor

colecţii era însuşi idealul cunoaşterii, iar savantul era identificat cu posesorul de colecţii

de cunoştinţe. Astăzi acest ideal este diferit: a stăpâni teorii capabile să rezolve cât mai

multe probleme este noul ideal, iar savant este cel care s-a pregătit în aşa fel încât şi-a

însuşit teorii explicative şi le poate aplica.

Teoriile sunt la diferite nivele de cuprindere a realităţii şi, cu aceasta, de

generalitate. Putem vorbi de teorii locale, precum teoria mobilităţii forţei de muncă, de

teorii de rang mediu, ca teoria structurării grupale a societăţii, şi de teorii de rang înalt,

cum este teoria societăţii contemporane. Desigur că o astfel de delimitare poate fi

rafinată, iar înăuntrul fiecărui rang se pot face, mai departe, distincţii. O problemă

crucială a disciplinelor cunoaşterii este înaintarea spre rangurile mai înalte ale teoretizării

având în vedere împrejurarea că teoriile locale şi, până la urmă, generalizările ca atare nu

sunt posibile fără asumpţii mai generale, ce ţin de teorii de rang superior acestora.

Printre teoriile de rang mediu şi cele de rang înalt s-au elaborat, în timp, teorii ce

satisfac exigenţele puse în faţa teoriei – sistematizare deductivă a propoziţiilor, capacitate

explicativă, capacitate de orientare a noi investigaţii, capacitate de predicţie – şi preiau

datele unui domeniu într-un mod nu numai cuprinzător, ci şi creativ, deschizând

perspective noi asupra domeniului. Acestea sunt teoriile ştiinţifice majore. Teoria

gravitaţiei universale a lui Newton, teoria electromagnetismului a lui Maxwell, teoria

evoluţiei speciilor a lui Darwin, teoria relativităţii a lui Einstein, teoria cuantelor a lui

35

Max Planck, teoria atomului a lui Niels Bohr, psihologia genetică a lui Jean Piaget, teoria

acţiunii a lui Parsons, teoria acţiunii comunicative a lui Habermas sunt exemple de teorii

ştiinţifice majore. Aceste teorii aduc cu sine noi sistematizări ale cunoştinţelor din

domeniu şi noi capacităţi explicative, de susţinere a investigaţiilor şi predictive şi, în

acelaşi timp, schimbă modul de gândire din disciplina respectivă.

Atunci când o teorie schimbă modul de gândire nu doar în disciplina respectivă, ci

în mai multe discipline, până la urmă în însăşi abordarea unui vast domeniu al realităţii,

avem de a face cu o paradigmă. Prin paradigmă înţelegem, pe urmele stimulativei lucrări

a lui Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962), un ansamblu de soluţii la

probleme exemplare pentru o disciplină, ce stau la baza instruirii profesionale a celor ce

se formează şi îi învaţă să formuleze şi să rezolve noi probleme. Paradigmele sunt

„modele din care apar anumite tradiţii coerente de cercetare ştiinţifică”, au caracterul

unor „cunoştinţe tacite” referitoare la fundamentul domeniului supus investigaţiei şi se

leagă de numele marilor descoperitori, precum Ptolemeu, Copernic, Newton, Einstein1.

Orice teorie stă pe asumpţii tacite ce o ataşează unei paradigme, după cum din rândul

teoriilor se ridică, în timp, teorii majore, în jurul cărora se edifică paradigme.

O teorie nu este, într-o disciplină, niciodată singură, ci în interacţiune cu alte

teorii. Un ansamblu de teorii aflate în interacţiune, care se condiţionează într-o anumită

măsură unele pe altele, se numeşte sistem teoretic. Vorbim legitim despre fizica actuală

ca sistem de teorii privind microcosmosul, corpul solid, magnetismul, gravitaţia, etc.,

despre sociologia actuală ca sistem teoretic referitor la structura ocupaţională, structura

socială, cunoaşterea, puterea, educaţia, legitimitatea etc. Nu toate disciplinele prezintă

acea interacţiune a teoriilor din sânul lor ce le conferă caracter de sistem teoretic, dar, pe

măsura sporirii cunoaşterii, disciplinele avansează spre atingerea caracterului de sistem.

Atunci când este sustrasă expunerii la confruntarea cu noile fapte stabilite de

investigaţia dintr-un domeniu, o teorie se transformă în doctrină. Logique de Port Royal

făcea deosebirea între „analiză”, ca metodă de a descoperi adevărul, şi „doctrină”, ca

metodă de răspândi cunoştinţele, iar cei care au continuat această tradiţie au consolidat

conotarea doctrinei ca învăţătură organizată în vederea transmiterii către ceilalţi oameni.

Astăzi această conotaţie este întărită pe partea oarecum negativă, a sustragerii de la

schimbări în confruntarea cu fapte noi. În specializări eminamente normative, precum

36

dreptul, se mai păstrează conotaţia dată la Port Royal, înţelegându-se prin doctrină

ansamblul învăţământului relativ la un sistem de drept, care este încă, în fapt, mai curând

naţional (cel puţin ca mecanism de adoptare). În viaţa politică doctrina desemnează

opţiunile specifice unui partid şi justificările pe care acesta le revendică („doctrina

creştin-democrată”, „doctrina social-democrată” etc.) sau ale unei personalităţi („doctrina

autodeterminării comunităţilor naţionale a lui Woodrow Wilson”, „doctrina Truman”

etc.). În ştiinţele experimentale doctrina este înţeleasă ca un fel de concepţie generală

stabilizată (precum în expresiile „doctrina evoluţionismului biologic rămâne referinţa

fundamentală în ştiinţele naturii”, sau „doctrina relativistă nu a întâlnit până acum

experimente care să îi creeze dificultăţi de nedepăşit”). În cel mai răspândit înţeles,

„doctrina” rămâne însă astăzi o teorie care s-a stabilizat şi, mai degrabă prin postulare,

este considerată drept adevăr ce nu mai are nevoie de confruntări cu noile fapte profilate

de experienţă. Devenind doctrină, o teorie ridică pretenţii normative mai mari decât

justifică prestaţia ei, eventual pozitivă, în cunoaştere. De la Claude Bernard încoace,

această conotaţie a doctrinei nu a încetat să se consolideze în comunicarea curentă, care

tinde să asimileze doctrina cu dogma.

Kant a consacrat opoziţia dintre dogmata şi mathemata, care a stat la baza

actualei conotări a termenului de dogmă. În Critica raţiunii pure se amintea de o

cunoaştere prin analiză de concepte şi de o cunoaştere prin construcţie de concepte, prima

fiind dogmatică, iar a doua matematică. În acest fel se făcea loc unei delimitări mai vechi

(Bacon a folosit-o), conform căreia există o cunoştinţă dogmatică, adică o cunoştinţă pe

care cel care se instruieşte o preia ca ansamblu de învăţături primite într-o şcoală de

gândire. Se consideră astăzi dogmatism atitudinea ce constă în cultivarea obstinată a

învăţăturilor primite într-o şcoală de gândire, în pofida schimbărilor ce s-au înregistrat

între timp.

Sunt curente de gândire care susţin că întreprinderea umană de cunoaştere se

încheie propriu-zis cu elaborarea teoriei. Rudolf Carnap a făcut, de altfel, împreună cu

întregul pozitivism logic2, din distincţia dintre cunoaştere şi trăire piatra unghiulară a unei

filosofii destul de cuprinzătoare. De multă vreme (deja de la Aristotel) ştim, însă, că o

cunoaştere dusă până la capăt include interpretarea teoriilor, iar mai nou, graţie unor

cercetări precum cele datorate lui Einstein, Popper, Strawson, Putman, ştim că

37

interpretarea intervine, tacit, până şi în operaţiile simple de descriere a faptelor şi de

nominalizare.

Ce înseamnă interpretare? Paul Ricoeur a identificat două tradiţii de folosire a

termenului interpretare, ambele originate în cartea Despre interpretare a Organon-ului

lui Aristotel. Prima tradiţie echivalează intepretarea cu stabilirea semnificaţiilor unei

propoziţii. A doua tradiţie echivalează interpretarea cu stabilirea semnificaţiei şi sensului

unui text4. Pe urma celei de a doua tradiţii s-a constituit hermeneutica, ce s-a înţeles pe

sine, la început, drept „artă a comprehensiunii şi înţelegerii unui script ca expresie a unei

experienţe de viaţă”. Între timp, hermeneutica a devenit metodologie generală a

cunoaşterii în disciplinele socio-umane şi, cu Heidegger, ontologie, pentru ca, apoi,

Gadamer să îi confere anvergura unei teorii a ceea ce încadrează, poate tacit, dar

inevitabil, folosirea metodelor în cunoaştere3. Astăzi, în orice caz, „interpretarea, în sens

hermeneutic relevant, este încercarea de a face un obiect de studiu clar, plin de sens ... .

Interpretarea năzuieşte să aducă la lumină o corelaţie mai adâncă sau un sens”5. A

identifica sensul cunoştinţelor (propoziţii, teoreme, teorii, sisteme teoretice) este astăzi

marea problemă a interpretării6.

Capitolul 7: Logica descoperirii

Cultivarea descoperirii ştiinţifice nu mai este nicidecum un lux de care societăţile de

astăzi s-ar putea dispensa, la rigoare, fără pierderi majore. Ea devine tot mai mult o

condiţie de identitate şi, până la urmă, de stabilitate. Având în vedere această importanţă

socială, crescută considerabil, a descoperirii, devine explicabilă ponderea pe care ea a

dobândit-o ca temă de reflecţie. Cercetarea ei nu mai este călăuzită însă de idealul utopic

al găsirii unor algoritmi, a căror mânuire ar asigura automat descoperiri, ci de un ideal

mai realist, dar nu mai puţin productiv, acela al identificării factorilor ce favorizează

descoperirea şi al valorificării lor.

În acest cadru a câştigat mereu noi argumente de partea ei convingerea că

descoperirile ştiinţifice presupun factori diferiţi ca natură: sociali, istorici, psihologici. A

rămas însă în controversă întrebarea dacă există o structură logică a descoperirii şi care e

aceasta. Plecând de la situaţia actuală a controversei, aici voi căuta să răspund, pe rând, la

38

trei întrebări: există o logică a descoperirii propriu-zise sau numai una a întemeierii ei ?

dacă există o astfel de logică, ce structuri este chemată ea să cerceteze ? care este

inferenţa specifică a descoperirii ştiinţifice? Spre a facilita urmărirea demersului, precizez

de la început că, distanţându-mă de convingerea în posibilitatea unei formalizări complete

a descoperirii, dar şi de aceea a imposibilităţii vreunei formalizări, apăr ideea că

descoperirea este susceptibilă de abordare din partea logicii: apoi, înlăturând unele

confuzii ce grevează asupra controversei, disting între o logică a situaţiei descoperirii şi

logica inferenţei din care constă descoperirea; în sfârşit, pe baza analizei unor cazuri de

descoperiri, apăr ideea că inferenţele specifice ale descoperirii ştiinţifice sunt inducţia şi

abducţia şi, în particular, că în ştiinţele sociale acestea două tind să se sudeze în aşa

măsură încât rareori se poate stabili cu acurateţea dorită care este efectiv decisivă.

*

Potrivit unei interpretări ce are în spatele ei prestigiul tradiţiei, descoperirea

ştiinţifică este un eveniment punctiform ce intervine în circumstanţe irepetabile, încât se

refuză oricărei regularităţi. Ea este rezultatul fanteziei, intuiţiilor spontane şi iniţiativelor

singulare şi rămâne antinomică cu formalizarea presupusă de o abordare din partea

logicii. Descoperirea ştiinţifică este accesibilă psihologiei empirice, dar depăşeşte

posibilităţile logicii. Cel care a reprezentat1 cel mai concludent această interpretare în

filosofia recentă, Karl Popper, a plecat de la o susţinere făcută de Einstein, în Ansprache

zu Max Planck 60. Geburtstag, conform căreia la acele legi de cel mai înalt grad de

generalitate, din care se poate obţine, prin deducţie o imagine asupra lumii, „nu duce nici

un drum logic, ci numai o intuiţie bazată pe ceva de tipul unei contopiri (Einfühlung) cu

datele experienţei”.2

Autorul Logicii cercetării a respins ideea posibilităţii unei logici a actului

propriu-zis al descoperirii, admiţând, în schimb, că este posibilă o analiză a testării a ceea

ce s-a descoperit. „O analiză logică a primei părţi a acestei activităţi, inventarea teoriilor,

nu mi se pare nici posibilă, nici necesară... Întrebarea cum se întâmplă să-i vină cuiva o

idee nouă – fie o temă muzicală, fie un conflict dramatic sau o idee ştiinţifică –

interesează psihologia cunoaşterii şi nu logica cunoaşterii. Pentru ca un enunţ să poată fi

examinat din punctul de vedere al logicii cunoaşterii, în acest fel, el trebuie să existe deja;

cineva trebuie să-l fi formulat, să-l fi propus discuţiei logice...Punctul de vedere pe care îl

39

adopt....anume că nu există o metodă logică, un demers susceptibil să fie reconstituit

raţional, prin care putem descoperi ceva nou, este exprimat deseori spunându-se că orice

descoperire ar cuprinde un <moment iraţional>, ar fi o <intuiţie creatoare> (în sensul lui

Bergson)....”3, scrie Popper.

Interpretarea descoperirii ca un eveniment punctiform, ce permite o abordare

logică doar pe versantul justificării, dar nu şi pe cel al descoperirii propriu-zise, are trei

lacune esenţiale. Mai întâi, nici în versiunea ei recentă, cea popperiană, ea nu este

suficient argumentată. Această interpretare este mai curând generalizarea reflecţiilor unor

savanţi şi filosofi. Apoi, această interpretare a descoperirii ştiinţifice ajunge în mod

paradoxal sau, oricum, în pofida intenţiilor, să nu mai poată discuta descoperirea

ştiinţifică per se; aceasta este luată în considerare abia după ce s-a produs.4 În sfârşit,

chiar în ceea ce Popper consideră a fi un eveniment pur psihologic se pot distinge

momente, încât la o analiză mai atentă întâlnim aici un proces.

Interpretarea descoperirii ştiinţifice ce a devenit dominantă o consideră a fi un

proces ale cărui momente se lasă reconstituite raţional în măsură semnificativă. Ea a fost

inaugurată pe terenul psihologiei, de către Max Wertheimer, cu Productive Thinking

(1945). Cunoscutul psiholog a plecat de la premisa că spiritul creator, în general,

descoperirea ştiinţifică, în particular, nu este privilegiul unor persoane înzestrate special,

ci ceva ce se poate dezvolta prin exerciţiu. Max Wertheimer a căutat să identifice

structura de întrebări a „gândirii productive”. El a avut în vedere: a) apariţia unui

„conflict” la un moment dat şi formularea întrebării „de ce nu merg soluţiile existente? ”;

b) evaluarea mijloacelor (materialelor) existente pentru soluţionare şi formularea

întrebării „ce-mi stă la dispoziţie”; c) înaintarea spre o nouă soluţie formulând întrebări

de felul: „de ce am nevoie?”, „de ce pot să mă dispensez?”, care sunt anticamera

descoperirii.5 Este de observat însă că suita întrebărilor ce duc la o descoperire nu

epuizează logica acesteia. Desigur, astăzi întrebările trebuie integrate chiar în înţelegerea

teoriilor (căci orice propoziţie cognitivă trebuie înţeleasă nu ca ceva autonom, ci ca un

răspuns la o întrebare), dar o logică a descoperirii trebuie să reconstruiască raţional nu

doar întrebările, ci şi raţionamentele sau şirurile de raţionamente ce duc la concluzia ce

este rezultatul descoperirii.

40

Un pas înainte în direcţia acestei logici l-au făcut acele cercetări care au căutat să

arate, plecând de la premisa după ce descoperirea nu e doar un eveniment biografic, ci şi

o succesiune logico-metodologică, care este structura acesteia. Reprezentativă a rămas

dintre aceste cercetări cea a lui Th. Nickels. În Scientific Discovery (1960)6 el a distins

următoarele momente ale procesului descoperirii ştiinţifice: a) generarea: producerea unei

idei demnă de a fi luată în considerare în legătură cu problema pusă în discuţie; b)

cercetarea activă a acelei idei de către comunitatea ştiinţifică; c) acceptarea ideii de către

comunitatea ştiinţifică, justificarea ei. Aceste momente ar putea fi, fără îndoială, detaliate

mai departe; în principiu, s-ar putea realiza o descriere cât se poate de amănunţită a

procesului descoperirii ştiinţifice.

Foarte profitabilă şi informativă poate fi reflecţia unor savanţi asupra

descoperirilor sau mărturisirilor în legătură cu propriile descoperiri. În Ştiinţă şi ipoteză,

Henri Poincaré7 insera printre momentele procesului descoperirii renunţarea de către

cercetător la unele din ipotezele sale (ipotezele infirmate nu sunt, deci, sterile!) şi

operarea unei generalizări îndrăzneţe. Cât de mare trebuie să fie îndrăzneala a arătat, cu

un exemplu foarte plastic, Werner Heisenberg, în Der Teil und das Ganze (1973).

”Marea realizare a lui Columb în procesul descoperirii Americii nu a fost nici ideea de a

folosi forma rotundă a Pământului spre a ajunge în India mergând spre vest (căci ideea au

avut-o şi alţii), nici dotarea specializată a vasului (pe care o puteau face şi alţii), ci

hotărârea de a părăsi întreaga lume până atunci cunoscută şi de a naviga spre Vest atât de

departe încât proviziile existente nu mai asigurau o revenire.” Această hotărâre a fost

momentul cheie al descoperirii unui nou continent. „În mod analog o lume nouă nu poate

fi cucerită într-o ştiinţă desigur numai dacă într-un loc decisiv eşti gata să părăseşti

temeiul pe care ştiinţa de până acum se sprijină şi să sari în gol”, sublinia Werner

Heisenberg. 8

Revenind însă la delimitarea momentelor descoperirii ştiinţifice, amintim şi pe

cea datorată lui Thomas S. Kuhn. În Tensiunea esenţială (1977) descoperirea ştiinţifică

este privită în lumina unei întregii teorii a ştiinţei, ca succesiune de momente: a)

„delimitarea experimentală sau observaţională a unei anomalii, adică incapacitatea naturii

de a se conforma pe de-a întregul aşteptării cercetătorilor”; b) străduinţa de a elimina

„anomalia”, ceea ce echivalează cu „istoria internă a descoperirii”; c) „acţiunea

41

retroactivă a descoperirii asupra a ceea ce a fost cunoscut anterior, oferindu-se astfel o

nouă imagine asupra unor obiecte familiare şi schimbându-se modul în care au fost

practicate prin tradiţie părţi ale ştiinţei.”9

Se pune însă întrebarea dacă privirea descoperirii ştiinţifice ca un proces, în sânul

căruia se pot delimita momente succesive, are de partea ei argumente superioare privirii

descoperirii ca un eveniment punctiform, ca intuiţie spontană. La urma urmelor, nu

cumva descoperirea propriu-zisă este totuşi o astfel de intuiţie, restul fiind pregătirea şi

justificarea ei? Cred că această întrebare poate fi satisfăcută astăzi cu un concludent

argument pragmatic: delimitarea momentelor descoperirii permite cunoaşterea mai bună

a factorilor ce o favorizează şi folosirea lor în vederea creşterii cunoaşterii. Sub acest

aspect, actuala dezvoltare explozivă a ştiinţelor nu poate fi explicată integral fără a lua în

seamă, la un moment dat, tipul organizării în mari centre de producere a ştiinţei.

Organizarea bazată pe decelarea şi folosirea factorilor ce favorizează descoperirea

ştiinţifică, acestea din urmă sprijinite, la rândul lor, pe delimitarea momentelor procesului

descoperirii, s-au dovedit, prin efectele lor, incomparabil mai productive în descoperiri

decât strategia bazată pe considerarea descoperirii ca eveniment punctiform, intuiţie

spontană, contigentă şi imprevizibilă.

*

Ne putem întreba legitim dacă decelarea realizată în analize de felul celor amintite

este mult căutata logică a descoperirii. În acest punct este nevoie să facem o distincţie

între două sensuri ale logicii descoperirii, ambele prezente în cercetările actuale, chiar

dacă distincţia lor este rareori făcută cu limpezime. În sens larg, prin logica descoperirii

se înţelege identificarea structurii ce leagă componentele angajate în procesul

descoperirii. Aici este vorba de un fel de „logică obiectivă” a descoperirii sau, în termeni

mai noi, de o „logică a situaţiei de descoperire”, care se referă la conexiuni ce se întind

dincolo de activităţile stricte ale subiectului descoperitor, la informaţia existentă, rezultate

anterioare în domeniu, standarde existente de rezolvare, metodologii etc. În sens restrâns,

dar, fără îndoială, mai propriu, logica descoperirii se referă la operaţiile logice pe care le

face cel ce descoperă, în fapt la inferenţa specifică a descoperitorului. Reconstruirea

acestui tip de inferenţă este, de altfel, sarcina finală, căreia îi sunt subordonate toate

demersurile logicianului pe terenul descoperirii. Reconstrucţia inferenţei nu oferă însă

42

vreun algoritm ce deschide porţile descoperirii pentru cel ce-l stăpâneşte. Rolul şi

importanţa logicii descoperirii nu constau în producerea unui astfel de algoritm, după

cum rolul şi importanţa logicii în general nu constau în producerea cunoaşterii, cât în

garantarea validităţii ei formale. Rolul şi importanţa logicii descoperirii rezidă până la

urmă în identificarea modului de a proceda al descoperitorului, încât să se asigure cu cât

mai mare probabilitate descoperirea. În înţelesul cel mai strict luată, descoperirea ţine şi

de o anumită spontaneitate a subiectului (fantezie, îndrăzneală, etc.), nu numai de ceea ce

poate fi adus în forma inferenţei. Lumea se dovedeşte, şi de această dată, a fi alcătuită nu

doar din raporturi necesare, ci şi din elanuri spontane, ce ivesc noul. În orice caz, la al

doilea sens al logicii descoperirii vreau să mă refer în continuare.

*

Cel care a readus în atenţie logica descoperirii a fost Hanson. Lucrarea sa

Patterns of Discovery (1958) este şi astăzi o lucrare clasică în literatura problemei. Ea a

propus să se distingă între raţiunile pentru acceptarea unei ipoteze şi raţiunile pentru

instituirea ipotezei şi a delimitat verificarea unei ipoteze în raport cu producerea ei.

Hanson şi-a câştigat merite aparte argumentând ideea că logica descoperirii trebuie să se

concentreze asupra producerii ipotezei şi că ideile lui Peirce îşi păstrează actualitatea

tocmai în acest domeniu.10

Peirce era convins că naşterea ideilor noi nu poate fi elucidată suficient doar cu

ajutorul psihologiei, sociologiei, istoriei; mai este necesară şi intervenţia unei abordări

din partea logicii. Această intervenţie vizează raţionarea ce duce la formularea unei

ipoteze, ce trebuie distinsă de raţionarea ce justifică o ipoteză. În lumina raţionării ce

duce la formularea unei ipoteze, şi cu aceasta la o idee nouă, Peirce a căutat, de altfel, să

reconstruiască întregul domeniu al logicii. El împarte inferenţele în „explicative” sau

analitice, deductive şi „amplificative” sau „sintetice”. În vreme ce în inferenţele

„explicative” concluzia urmează cu necesitate din premise, dar nu aduce un spor de

cunoaştere, în inferenţele „amplificative” concluzia nu urmează cu necesitate din

premise, dar amplifică ceea ce a fost dat în premise aducând idei noi. Inferenţele

amplificative sunt „inductive” şi „abductive”. Specificul contribuţiei lui Peirce constă în

delimitarea „abducţiei” ca formă de inferenţă, alături de „inducţie” şi „deducţie”, şi

considerarea ei drept forma de dobândire a ipotezelor, a ideilor noi în ştiinţă. „Abducţia”

43

acoperă „toate operaţiile prin care sunt generate teoriile şi concepţiile”.11 Forma ei este

următoarea:

„Faptul surprinzător C este observat

Dacă A ar fi adevărat, C s-ar petrece

Deci aici este o raţiune să se considere A drept adevărat.”12

Ia, însă, orice descoperire ştiinţifică forma abducţiei? Vreau să apăr teza că în

ştiinţele ce se sprijină pe experienţă (termenul de „ştiinţe empirice”, adesea folosit pentru

a le desemna, mi se pare cam restrictiv) sunt mai multe tipuri de descoperire, ce iau forme

logice diferite (deducţie, abducţie, inducţie). Nu avem deocamdată un inventar

satisfăcător al tipurilor de descoperire şi, de aceea, delimitarea formei lor logice are

caracter provizoriu.

Pe cât se poate face, această delimitare este, totuşi, concludentă. Kuhn vorbeşte de

două tipuri de descoperire ştiinţifică: a) tipul de descoperire ce nu a fost prezisă, pornind

de la teorii admise, precum descoperirile oxigenului, curentului electric, radiaţiilor X etc.;

b) tipul de descoperire ce a fost prezisă de o teorie, precum neutrinul, undele radio,

elementele ce au acoperit locurile goale în tabelul periodic etc.13 Kuhn nu discută despre

inferenţa ce se operează în cele două cazuri. Este interesant de remarcat că, în cazul

descoperirii prezisă de o teorie, inferenţa descoperitorului este o deducţie („există în

natură un obiect având caracter ABC, care trebuie identificat; obiectul cu care avem de-a

face are caracteristicile ABC; deci acest obiect este obiectul ce trebuia identificat”). Se

poate discuta, comparativ, coeficientul de noutate al unei descoperiri prezisă de teorie;

deocamdată însă se poate consemna că unele descoperiri au totuşi, forma deducţiei. Sunt

însă descoperiri ştiinţifice ce iau forma abducţiei. De pildă, descoperirea legii gravitaţiei

universale. Se ştie,14 ceea ce a rămas dificil de înţeles în legile mişcării formulate de

Kepler era împrejurarea că planetele, corpurile cereşti în general, se mişcă pe o linie

curbă. Conform lui Galilei şi Huygens, împrejurarea se putea explica numai dacă se

admite o accelerare a mişcării corpurilor, orientată spre Soare. Ideea a fost tradusă destul

de repede în formulele matematice, dar explicaţia fizică continua să lipsească. Newton a

adus această explicaţie printr-o inferenţă ce arată, în mare, astfel:

Întâmpinăm un fapt ce nu poate fi explicat: accelerarea

mişcării corpurilor, orientată spre Soare;

44

Acest fapt se poate explica dacă se admite că accelerarea

mişcării corpurilor cereşti, orientată spre soare, nu

este diferită, în esenţă, de accelerarea mişcării corpurilor

grele din experienţa noastră

Deci, avem raţiuni să considerăm că această accelerare este universală.

Sunt, de asemenea, descoperiri ştiinţifice ce iau forma inducţiei. Extrag un

exemplu, iarăşi foarte simplu, din cercetările lui Dubinin: descoperirea „structurii

complexe a genei”, ce avea să devină un principiu al geneticii moleculare. Această

descoperire a survenit ca prelungire şi depăşire a teoriei genei elaborată de Morgan,

conform căreia în procesele mutatogene gena se comportă mereu ca o unitate. Pe baza

unor experimente cu drosofile, Dubinin a stabilit că modificările afectează anumite zone

mutante ale genei. Printr-un raţionament inductiv el a formulat ideea că există mutaţii ce

afectează nu gena în întregime, ci anumite părţi ale ei. El a plecat de la principiul

conform căruia în faţa a noi fapte este nevoie de noi generalizări, care să facă faţă şi

vechilor şi noilor fapte. „Aceste fapte, care veneau în contradicţie cu principiile

morganiste privitoare la modul de manifestare a alelelor, constituiau pentru noi, ca

experimentatori, o verigă de care merita să tragem, deoarece, după cum se ştie, cercetarea

excepţiilor de la regulile stabilite este adeseori o sursă de noi descoperiri.”15

Cred că aceste exemple, ca şi altele ce s-ar putea invoca, sunt suficiente pentru a

corecta două teze: teza lui Peirce după care orice descoperire ia forma abducţiei şi teza lui

Reichenbach după care descoperirile iau totdeauna forma inducţiei.16 Se poate admite că

descoperirile nu sunt unitare sub aspectul inferenţei care le-aU făcut posibile; unele iau

forma deducţiei, altele forma inducţiei şi unele forma abducţiei.17 Devine, de asemenea,

limpede că inducţia foloseşte nu doar procesului justificării descoperirilor, ci procesului

producerii lor efective. Inducţia, altfel spus, este şi ea creatoare de nou în cunoaştere.

Dacă o comparăm însă cu abducţia, sub acest aspect, al creării noului, ea este clar

întrecută de aceasta. Abducţia este forma logică în cea mai mare măsură creatoare de nou

în cunoaştere şi, în această privinţă, nu se poate să nu-i dăm dreptate lui Peirce.

*

* *

45

Până aici am urmărit să detaşam şi evaluăm structuri (forme, operaţii, reguli, etc.)

argumentative şi metodologice pe cazuri de cunoaştere (adevăr) şi normare (justeţe) ce se

înscriau în lumea reală. Asumpţia noastră aici a fost aceea a unei lumi ce cuprinde toate

evenimentele. De multă vreme, însă istoricii folosesc sau încurajează, direct sau indirect,

să se folosească nu numai propoziţii de felul „Napoleon a luat, în anumite împrejurări,

decizia de a încerca să cucerească Rusia”, „Unele ţări din Asia şi Africa au fost cuprinse

în curentul modernizării din momentul în care au devenit colonii”, „Transilvania a

început să fie menţionată în scrierile vesteuropene de istorie după venirea saşilor în

arcul Carpaţilor”, ci şi de propoziţii precum: „Dacă Napoleon nu invada Rusia, atunci

nu şi-ar fi slăbit puterea şi influenţa, încât harta Europei ar fi fost alta, pentru multă

vreme”, „Dacă nu ar fi fost colonizate, unele ţări din Asia şi Africa ar fi întârziat

modernizarea”, „Dacă nu ar fi fost aduşi saşii în Transilvania, aceasta ar fi fost încă

multă vreme ignorată în Europa de Vest”. În vreme ce primul grup de poziţii se referă la

lumea reală, al doilea grup se referă la lumea care ar putea fi, la o lume potenţială, o

lume posibilă. În vreme ce primul grup se referă la date factuale, la factuali, al doilea

grup se referă la alternativa (care nu este neapărat negaţia logică) la datele factuale, la

contrafactuali. Înţelegem prin contafactuali propoziţii şi ansambluri de propoziţii ce au

ca referinţă lumi alternative la lumea dată în descrieri de date factuale.

Între timp, se recurge la contrafactuali nu doar în istorie, ci şi în alte discipline

(antropologie, economie, ştiinţe politice, sociologie, fizică etc.), iar recursul nu ţine de loc

de science fiction, ci de nevoia de a aprofunda cunoaşterea lumii reale şi de avantajul pe

care-l oferă studiul lumilor posibile.18 Astăzi, în multe situaţii, contrafactualii, în general

teoria lumilor posibile, se dovedeşte a fi un instrument eficace pentru a cunoaşte lumea

reală. Pe de altă parte, observarea contrafactualilor nu este cu totul nouă, iar tematizarea

rolului contrafactualilor în cunoaştere are deja o istorie semnificativă. Este destul să

amintim observaţia lui David Hume, conform căreia experienţa cu obiectele lumii reale

ne îndreptăţeşte să vorbim de succesiunea fenomenelor, dar atunci când vorbim de cauză

şi efect şi de relaţii necesare între fenomene nu facem decât să adăugăm lumii reale ceva

ce ţine de nevoile şi tendinţele subiectivităţii noastre, deci de o lume posibilă. Este

suficient să considerăm observaţia lui Max Weber, după care ansamblul extrem de

voluminos şi complex al datelor empirice din sociologie poate fi stăpânit cel mai bine, şi

46

apoi explicat şi interpretat, cu ajutorul unor „ideal-tipuri”, a unor construcţii conceptuale

ce nu au neapărat corespondent empiric. Odată cu Leibniz a început reflecţia asupra

statului logic şi metafizic al lumilor posibile, John Stuart Mill a iniţiat elucidarea

operaţiilor logice cu propoziţii de forma „evenimentul A ar urma dacă s-ar petrece B”, iar

Max Weber a inaugurat epistemologia sociologiei ce recurge la ideal-tipologizări.

Relativ, recent, David Lewis a pus în discuţie statutul lingvistic, logic şi ontologic al

contrafactualilor, iar cercetări ulterioare caută dezlegări ale întrebărilor privind acest

statut în aşa fel încât să se facă paşi înainte în logica şi metodologia cunoaşterii. Nu

stăruim aici asupra implicaţiilor lingvistice, epistemologice, filosofice ale

contrafactualilor. Subliniem însă importanţa tot mai mare pe care recursul la

contrafactuali o capătă în însăşi metodologia generală a cunoaşterii.

Recursul la contrafactuali nu trebuie însă confundat cu modelarea ca procedeu de

cunoaştere. Aceasta din urmă a fost, la rândul ei, dezvoltată cuprinzător în ultimele

decenii, împreună cu încercările de simulare a comportării obiectelor în condiţii

controlate, încât astăzi avem la dispoziţie o întreagă teorie a modelării şi simulării, bazată

pe teoria sistemelor, teoria sistemelor matematice şi teoria automatelor19. În vreme ce

modelarea şi simularea au de a face cu „construirea de modele ale sistemelor lumii reale

şi cu simularea lor cu ajutorul unui computer”, contrafactualii au de a face cu lumi

posibile, alternative la lumea reală. „Relaţia de modelare se referă la validitatea

modelului, adică la întrebarea cât de bine reprezintă modelul sistemul real. În primă

instanţă, validitatea este măsurată prin extinderea acordului dintre datele sistemului real şi

datele generate de model, aşa cum se descrie în ecuaţia real system data=model-generated

data”20. Contrafctualii se află, evident, în altă relaţie cu datele sistemului real decât

modelarea.

Metodologia se dezvoltă în relaţie cu metodele efective, iar metodele efective se

profilează pe măsură ce se dezvoltă metodologia. Între metodologie şi metode găsim o

interacţiune continuă. Unul dintre cei care a exploatat această interacţiune pentru a

dezvolta ambele – metodele, pe de o parte, şi metodologia, pe de altă parte – a fost

George Herbert Mead, iar scrierile sale, începând cu Mind, Self and Society (1934),

rămân exemplare din acest punct de vedere, cel puţin în câmpul cercetărilor sociologice şi

antropologice.21 Efortul necontenit de a prinde în termeni structuri ale interacţiunilor

47

sociale, prin rafinarea continuă a metodelor, este dublat de preocuparea de a identifica

sensul metodelor şi al structurilor şi de a integra, astfel, metodele într-o metodologie

cuprinzătoare. Un asemenea efort dublat este necesar astăzi, la un nivel nou al

cunoaşterii.

48

Încheiere: O raţionalitate investită

Dacă reluăm astăzi întrebarea cu privire la raţionalitatea lumii din jurul nostru,

care a frământat minţile de atâtea ori în istoria lumii civilizate şi a absorbit energiile

multor capete strălucite, atunci va trebui, în virtutea experienţelor înregistrate între timp,

să ne despărţim de două dogme tenace. Este vorba de dogma după care, fiind fiinţe

înzestrate cu raţiune, oamenii acţionează de la sine în mod raţional. Or, aşteptata

continuitate de la posesia raţiunii, ca facultate mentală, la acţiuni nu se mai confirmă.

Acţiunile depind sesizabil şi de alte instanţe decât facultăţile minţii umane. În definitiv,

nenumăraţi oameni au, de pildă, coeficient de inteligenţă ridicat, dar procedează

neraţional. Este vorba, apoi, de dogma după care lumea este prin ea însăşi raţională, încât

nu avem decât să ne pliem la ordinea pe care o prezintă. Or, aşteptata raţionalitate a

cursului evenimentelor lumii, lăsată în seama ei înşişi, nu se confirmă nici ea. În fapt, nu

rezultă niciodată ceva convenabil în jurul nostru stând cu braţele încrucişate. Lumea

prezintă neîndoielnic o ordine, dar una este ordinea lumii şi altceva este raţionalitatea

acţiunilor. Raţionalitatea celor din jurul nostru este originată în intervenţiile umane

constând în cunoaştere, evaluare, decizie de acţiune şi acţiune efectivă, luate împreună.

Într-un înţeles precis, raţionalitatea are de a face cu alegerea mijloacelor, înainte de toate1,

dar raţionalitatea, atât cât este în lumea în care facem experienţa vieţii, este o

raţionalitate investită de oameni.

Oamenii sunt, desigur, conduşi în acţiunile lor şi în însăşi promovarea

raţionalităţii, de viziuni şi valori diferite. Diferenţierea, ca mecanism de construcţire a

lumii moderne, sesizat de la Max Weber la Parsons şi Luhmann, şi-a continuat opera

viguroasă. Ne aflăm, astăzi, pe fondul destrămării viziunilor unificatoare de altădă, după

o criză a viziunilor şi valorilor orientatoare şi în mediul căutării de valori ferme.

Relativismul dominant în ultimele decenii îşi arată tot mai limpede nu doar faţa sa

eliberatoare în raport cu dogmatismul vechilor metafizici, ci şi faţa sa distructivă vis-a-vis

cu nevoia umană de unitate a vieţii şi sens2. A ieşi din relativism şi a parveni dincoace de

relativism nu mai este posibil, însă, fără a găsi un punct de sprijin nemijlocit spre a face

faţă diferenţierii valorilor şi diversificării viziunilor şi opiniilor. Acest punct de sprijin îl

avem astăzi şi ne stă la îndemână: proprietăţile formale ale întemeierii, în forma

49

demonstraţiilor şi în forma argumentării, sau, în terminologia recent consacrată,

condiţiile implicite ale discursului.

Volumul de faţă este nutrit de această convingere filosofică, a unui raţionalism

discursiv sau, ceea ce este echivalent, a unui pragmatism devenit reflexiv, ce cultivă

raţionalitatea extinsă asupra scopurilor însăşi, convingere pe care caută să o facă

fructuoasă printr-o abordare sistematică şi sintetică a argumentării. La scrierile deja

publicate în literatura autohtonă acest volum adaugă câţiva paşi noi. Este vorba de

abordarea argumentării în coordonatele comunicării, de care depinde stabilirea

raţionalităţii propoziţiilor şi sistemelor de propoziţii pe care le formulăm; interpretarea

principiilor, regulilor şi formelor logice ca asumpţii organizatoare de experienţă,

confirmate de consecinţele lor; lărgirea spectrului propoziţiilor preluate în analiză spre

interogaţii evaluări şi recomandări şi, corespunzător al raţionamentelor argumentative;

prinderea în arcul analizei a ambelor forme ale întemeierii (demonstraţia şi argumentarea)

şi considerarea lor critică din perspectiva formei mai dezvoltate, a demonstraţiei;

rearticularea sistematicii erorilor; şi relansarea metodologiei generale. În literatura

domeniului, am încercat să unificăm dezvoltări înregistrate până acum de diferite direcţii

de abordare a argumentării (comunicaţională, neoretorică, logică etc.). Rămâne, desigur,

cititorului să aprecieze cât de departe s-a putut înainta, în aceste pagini, pentru preluarea

în termeni a unui domeniu, precum cel al argumentării, devenit, între timp, reazemul

nostru nemijlocit pentru a găsi o călăuză raţională în desişurile unei realităţi care

ameninţă să ne copleşească, înainte de orice, prin complexitate.

50