ELEMENTE DE DREPT CIVIL

Conf. univ. dr. Elena IftimeAsist. Negru Gabriela

DISCIPLINĂ DE SPECIALITATE LA SPECIALIZAREA

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

1

CAPITOLUL I

PROPRIETATEA ŞI DREPTUL DE PROPRIETATE

A) Noţiune

Investigaţiile efectuate în sfera teoriei şi practicii dreptului civil evidenţiază un sens economic

şi un sens juridic, ce se atribuie conceptului de “drept de proprietate”.

În sens economic, proprietatea apare ca o categorie specifică vieţii economice, care reflectă

relaţiile dintre oameni în procesul de producţie şi repartiţie a bunurilor materiale1. Ea desemnează, cu

alte cuvinte, substanţa sau conţinutul proprietăţii, raporturile ce fundamentează întregul sistem de

relaţii economice. Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului – luat individual sau în

colectivitate – la însuşirea bunurilor naturale create prin activitatea umană2. Ea exprimă o relaţia de

apropriere, de însuşire a premiselor materiale ale unui proces de producţie. Când această însuşire este

ocrotită şi garantată prin forţa de constrângere a statului, ea devine un raport, un drept de însuşire,

îmbrăcând forma dreptului de proprietate.

Se conturează astfel, sensul juridic al noţiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelişul

sau “haina juridică” a conţinutului economic.

Teoretic, deci, poate fi reţinută o asemenea distincţie între proprietate şi dreptul de proprietate3,

dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi. Legislaţia existentă, literatura şi practica din acest

domeniu utilizează atât termenul de “proprietate” cât şi pe cel de “drept de proprietate” pentru a

desemna instituţia juridică cu acest nume.

Chiar legea fundamentală a ţării – Constituţia României din 21 noiembrie 1991 – foloseşte atât

denumirea de proprietate cât şi pe cea de “drept de proprietate”4.

Oprindu-ne asupra sensului strict juridic, trebuie să reţinem o accepţie largă şi una restrânsă a

noţiunii în discuţie. În sens larg, noţiunea de “drept de proprietate” este utilizată în literatura de

1 Despre controversele ce se poartă asupra proprietăţii, privită ca mod de realizare a puterii umane asupra bogăţiilor, a se vedea: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 31; G. Marty, R. Raynaud, Droit civil, ed a II-a Sirey, Paris 1980, pag. 29.2 C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în SDR nr. 1/1995 pag. 5.3 C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit. pag. 26-27. Şi în legătură cu “dreptul de proprietate publică” reglementat prin recenta Lege nr. 213/1998 se face precizarea că expresia menţionată este echivalentă cu cea de “proprietate publică”. Vezi M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 16.4 Vezi art. 41 şi 135 din Constituţia României.

2

specialitate mai veche5, pentru a desemna: proprietatea imobiliară6, proprietatea mobiliară7,

proprietatea unui uzufruct8, a unei creanţe9, proprietatea intelectuală10 sau proprietatea incorporală11. În

acest sens, a fi proprietar înseamnă “a deţine ceva în mod exclusiv şi absolut, a-i da destinaţia dorită, a-

l folosi după destinaţia sa, sau după interesul propriu avut”. Privit astfel, dreptul de proprietate nu

apare cu semnificaţia proprie de drept real, exclusiv, perpetuu, absolut (opozabil erga omnes).

Noţiunea de drept de proprietate are însă şi un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri

corporale12, mobile şi imobile. Acest sens este avut în vedere de Constituţia ţării în Titlul II, denumit

“Despre proprietate”, dar şi de alte reglementări legale în materie. Dintre acestea din urmă prezintă un

interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art. 480 din Codul civil, potrivit căruia

“proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru, în mod exclusiv şi

absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.

Definiţia formulată de Codul civil este încă actuală, dar susceptibilă de cel puţin două critici:

enumeră doar atributele dreptului de proprietate, din care lipseşte “usus”;

menţionează caracterul “absolut” în loc de “perpetuu”, caracter care luat strict ar face

antisocial şi antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea şi celelalte

drepturi reale13.

Aducând corectivele necesare, literatura de specialitate14 defineşte dreptul de proprietate ca

fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească

şi să dispună de un lucru, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în limitele

prevăzute de lege.

5 G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 237.6 Proprietatea imobiliară are ca obiect bunuri imobile. Vezi detalii în I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ed. 1996, pag. 37 şi Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Editura Şansa SRL Bucureşti, 1995, pag. 92.7 Proprietatea mobiliară are ca obiect bunuri mobile. Vezi I. Filipescu, op. cit. pag. 37; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 92.8 E. Safta-Romano, Dreptul de uzufruct în Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura Graphix, Iaşi, 1993, pag. 192; P.M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, Editura All, 1994, pag. 70 şi urm.9 I.P. Filipescu, Drepturile reale şi drepturile de creanţă, op. cit. pag. 23.10 Vezi Legea 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în M.O. nr. 60/1996.11 Proprietatea incorporală are ca obiect valori economice care au o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepute doar “cu ochii minţii”; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 97.12 Proprietatea corporală are ca obiect bunurile corporale ce “au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor noastre”; Gh. Beleiu, op. cit. pag. 97.13 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. ediţia 1988, pag. 31. 14 L. Pop, op. cit. (1997), pag. 35-36; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 31-32; I. P. Filipescu, op. cit. (1996), pag. 77. Pentru definiţia dreptului de proprietate publică şi privată a se vedea şi M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 3-4.

3

B) Atributele dreptului de proprietate imobiliară

Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate alcătuiesc substanţa însăşi a acestui drept, cu

unele particularităţi impuse de natura bunurilor ce formează obiectul său.

În textele Codului civil şi ale legislaţiei ce completează acest cod, atributele dreptului de

proprietate nu sunt clar precizate. De aceea, doctrina juridică acordă un spaţiu larg acestora, apelând nu

numai la terminologia dar şi la doctrina dreptului roman15. Aceste atribute sunt: posesia (jus utendi),

folosinţa (jus fruendi), dispoziţia (jus abutendi).

Posesia – este o stare de fapt şi nu o stare de drept, care presupune puterea materială pe care o

exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al

existenţei dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

În Codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin. 2 care prevede că

“posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau

de altul, în numele nostru.” Definiţia este, cum arătam, imprecisă, criticabilă, din cel puţin două

motive:

foloseşte termenul de “deţinere” ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil

şi de un alt înţeles juridic (detenţie precară);

expresia “folosirea de un drept” poate, de asemenea, conduce la ideea, inexactă, a unei

concordanţe între posesie şi exerciţiul unui drept, ori, posesia poate exista chiar dacă posesorul nu

exercită un drept asupra lucrului.

Cât priveşte literatura de specialitate, aceasta oferă explicaţii variate acestui atribut. Autorul G.

Tabacovici16 vorbeşte despre posesie ca despre dreptul de a întrebuinţa o maşină, un cal etc., pe când în

opinia autorului M. Cantacuzino17 “jus utendi” “corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru

întrebuinţarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică”. Într-o manieră

asemănătoare, Florin Sion18 apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul “de a uza de

lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobila sau călări calul etc.)”. O

definiţie completă a posesiei formulează autorii G.N. Luţescu19 şi C. Hamangiu20 care apreciază

posesia ca fiind “exerciţiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta faţă de

lucru ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea

de fapt exercitată prin acte materiale şi juridice”.

15 M.V. Jakotă, Conţinutul economic al proprietăţii, în op. cit. vol. II, pag. 311.16 G. Tabacovici, Prime elemente de drept civil, vol. I, Bucureşti, Institutul de arte grafice C. Sfetea, 1910, pag. 599.17 M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag. 143.18 Florin Sion, Curs de drept civil, vol. IV, Despre bunuri, Iaşi, Institutul de arte grafice Alexandru Terek, 1940, pag. 67.19 G.N. Luţescu, op. cit. pag. 174.20 C. Hamangiu, ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti, 1928, Editura Naţională S. Ciornei, pag. 187.

4

Fiind o stare de fapt independentă de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege,

prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci, posesorul are anumite drepturi

în simpla sa calitate de posesor.

Folosinţa (jus fruendi) este acel atribut potrivit căruia proprietarul poate întrebuinţa lucrul în

interesul său, percepându-i fructele. El se desprinde chiar din conţinutul art. 480 Cod civil, ce

utilizează expresia “a se bucura” care într-o interpretare extensivă cuprinde nu numai posesia (pe care

acest articol n-o menţionează) ci şi folosinţa. Acest atribut îi conferă proprietarului posibilitatea de a

efectua toate actele de utilizare materială şi juridică, cum ar fi: cultivarea pământului, creşterea

animalelor, închirierea imobilelor etc. În literatura de specialitate acest atribut nu cunoaşte o definiţie

clară, complet formulată. În opinia unui autor21, jus fruendi este înţeles ca “dreptul de a te folosi, luând

fructele, fie naturale, fie civile: recolte, arenzi, chirii”. Într-o altă opinie22, folosinţa corespunde “cu

toate puterile al căror exerciţiu are de scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e

susceptibil să le procure, fără distincţiune între fructele propriu-zise, care se reproduc periodic fără

absorbire a substanţei producătoare a lucrului şi produsele care nu se pot extrage din lucru, decât prin

absorbirea lor”.

Edificatoare, pentru aspectul în discuţie, sunt şi art. 482 şi 483 Cod civil. Art. 482 Cod

civil prevede că “proprietatea dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca

accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial”. Iar art. 483 Cod civil adaugă că “fructele se cuvin

proprietarului, în puterea dreptului de accesiune”.

Dispoziţia (jus abutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună

liber de bunul său. În doctrina juridică23 se face menţiunea că a dispune de bun înseamnă “a consuma, a

înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere pentru

cel ce a uzat astfel”. Aprofundând discuţia, un alt autor24 arăta că dispoziţia rezumă, de fapt, atributele

distinctive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită sau dezmembrată, fără a

înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar poate să înstrăineze sau să piardă, pentru

un timp, ori pentru totdeauna, unele caracteristici ale folosinţei sau posesiei, în cazul acesta dreptul de

proprietate fiind ştirbit. Dar înstrăinarea sau pierderea unor caracteristici ale dreptului de a dispune de

un lucru, înseamnă, totodată, înstrăinarea sau pierderea însuşi a dreptului de proprietate25.

21 G. Tabacovici, citat de P.M. Cosmovici în op. cit. pag. 15.22 M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.23 G. Tabacovici, op. cit. pag. 599.24 M. Cantacuzino, op. cit. pag. 143.25 Ibidem.

5

C) Caracterele permanente ale dreptului de proprietate

Fiind un drept real, “cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru”26, dreptul de proprietate

se defineşte prin unele caractere permanente şi anume: caracterul absolut (cu precizările pe care le vom

face), caracterul exclusiv, caracterul perpetuu, stabilirea prin lege a conţinutului şi limitelor dreptului

de proprietate.

Caracterul absolut

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie înţeles doar în sensul că el este opozabil

tuturor (produce efecte “erga omnes”). Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, acest

caracter se referă la “eficacitatea şi opozabilitatea puterilor din care el se compune, în raporturile cu

orice persoană şi în raporturile cu societatea întreagă şi nicidecum la cuprinsul şi la întinderea

puterilor, care constituind atributele unui drept subiectiv sunt, prin însăşi natura lor juridică, neapărat

reglementate, adică îngrădite27. Deci, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie să se

înţeleagă că “titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate

conferi şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie de concursul

altei persoane, dar în limitele legii”28.

Constituţia României29, cât şi reglementările speciale din domeniul dreptului civil stabilesc

unele îngrădiri dictate de interesele vieţii publice sau ale vieţii private. Îngrădirile aduse dreptului de

proprietate, într-un interes public, sunt numeroase: îngrădiri de interes edilitar şi de estetică urbană;

îngrădiri de interes de salubritate şi sănătate publică; îngrădiri de interes cultural, istoric, arhitectural;

de interes economic general sau fiscal; de interes de apărare a ţării; îngrădirile proprietăţii situate în

zona de frontieră. Unele dispoziţii în sensul arătat conţine chiar Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prin art. 2 prevede că “statul şi unităţile

administrativ-teritoriale exercită dreptul de proprietate publică, în limitele şi în condiţiile legii 30.

Aceeaşi Lege, prin art. 13 alin. 1 adaugă că “servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt

valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi

sunt destinate bunurile afectate. Cât priveşte servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în

domeniul public, şi acestea se menţin, în condiţiile în care nu sunt incompatibile cu uzul sau interesul

public” (art. 13 alin. 2). Legea menţionată nu face nici o distincţie cu privire la servituţi, de aceea în 26 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.27 M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921 Editura Cartea Românească, pag. 110. În acelaşi sens a se vedea, I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 75.28 I.P. Filipescu, op. cit. pag. 75.29 Art. 41 pct. 1,6 din Constituţia României.30 Prin “lege” în sensul prezentei reglementări se înţelege orice dispoziţie cu caracter normativ care reglementează exerciţiul dreptului de proprietate publică şi anume: legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, regulamente, ordine, instrucţiuni ale miniştrilor, sau altor conducători ai organelor de specialitate ale administraţiei de stat, acte ale autorităţilor administraţiei publice locale etc.

6

doctrina juridică31 se apreciază că termenul în discuţie vizează atât servituţile naturale sau legale, cât şi

cele convenţionale32.

Îngrădirile legale de interes privat decurg din raporturile de vecinătate. Constituţia României se

referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăţi33, iar Codul civil denumeşte

asemenea îngrădiri “servituţi naturale” (art. 578-585) şi servituţi legale (art. 586-619). O îngrădire

legală a dreptului de proprietate privată constatăm şi în Legea nr.112/1995, care în art.9 alin. final

menţionează expres că “apartamentele cumpărate de chiriaşi (în condiţiile acestei legi) nu pot fi

înstrăinate 10 ani de la data cumpărării.”34

Pot exista şi îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenţii35 intervenite între

particulari ori chiar prin hotărâri judecătoreşti36.

Caracterul exclusiv

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate evidenţiază faptul că acest drept se exercită

numai de titularul său, cu excluderea celorlalte persoane şi fără a avea nevoie de concursul acestora

pentru exercitarea atributelor dreptului său. În lumina acestui atribut, un lucru nu se poate afla, în

totalitate, în acelaşi timp, în proprietatea mai multor persoane. Dar, aşa cum arătam mai sus, legea sau

voinţa titularului pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate (servituţi legale,

convenţionale, îngrădiri dictate de un interes public etc.). Unele limitări ale caracterului exclusiv pot fi

aduse din raţiuni bine definite şi prin anumite reglementări internaţionale. Primul Protocol Adiţional la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte unele norme de protecţie a dreptului de

proprietate, lăsând loc şi unor limitări, acolo unde în mod justificat se impun. Prin art. 1 documentul

amintit prevede că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile de drept internaţional”. Potrivit aceluiaşi articol “statele

au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori

amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere, în privinţa acestor norme.”37

31 M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 14.32 Vezi art. 576 şi urm. din Codul civil.33 Art. 41 pct. 6 din Constituţie prevede că “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”.34 Pentru aprofundarea problemei, prin prisma discuţiilor contradictorii ce se poartă în literatura de specialitate, a se vedea O. Rădulescu, Interdicţia de înstrăinare a apartamentelor cumpărate de chiriaşi în baza Legii nr.112/1995 în Dreptul nr. din 1998, pag.35 şi următ.35 P.M. Cosmovici, Drept civil, op. cit. pag. 17. Din literatura franceză a se vedea Aubry et Rau, Cours de droit civil français, Tome I 2e vol., pag. 21 şi urm.; B. Starck, Drept civil, Obligations, Paris, Libraires Techniques, 1972, pag. 84.36 I.P. Filipescu, op. cit. pag. 181 şi urm.37 Donna Gomien, Introducere în Convenţia europeană a drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1993, pag. 111.

7

Caracterul perpetuu

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înţeles în sensul că durata sa nu este

limitată în timp şi, deci, dreptul nu se stinge prin neîntrebuinţare din partea titularului, după cum nu se

pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări succesive,

proprietatea continuă să existe, ca drept, în sensul că deşi se stinge în patrimoniul celui ce înstrăinează,

ea renaşte în patrimoniul dobânditorului. De asemenea, există şi situaţii juridice când dreptul de

proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia pe timpul şi în condiţiile prevăzute de

lege, poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune38.

Deci, cât timp obiectul său material există, dreptul de proprietate este cesibil. Este posibilă însă,

schimbarea naturii şi conţinutului dreptului de proprietate prin trecerea de la un titular la altul, cum ar

fi cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică39.

38 Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea L. Pop, op. cit. pag. 256.39 Despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a se vedea, Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995, pag. 17 şi F. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994, în Dreptul nr. 4/1995, pag. 18-27; art. 7 lit. c din Legea nr. 213/1998.

8

CAPITOLUL II

TITULARII DREPTULUI DE PROPRIETATE

Prezentare generală

În lumina atributelor şi caracterelor sale, dreptul de proprietate apare, de regulă, ca fiind unic în

sensul că aparţine în întregime unui singur titular (este un drept pur şi simplu)40. Identificarea titularilor

acestui drept nu este o operaţie tocmai facilă, având în vedere că nici reglementările în vigoare şi nici

doctrina de specialitate nu oferă suficiente puncte de sprijin.

I. PROPRIETATEA DOMENIALĂ

A) Noţiune

În general, în delimitarea proprietăţii domeniale de alte componente ale proprietăţii, doctrinarii

pornesc de la unele texte ale Codului civil, care fac distincţie între bunuri domeniale (bunuri ale

statului) şi bunuri ce aparţin particularilor. Deşi are o formulare ambiguă, o semnificaţie deosebită

pentru aspectul în discuţie prezintă art. 475 al. 2 din Codul civil potrivit căruia “bunurile care nu

aparţin particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după formele şi regulile prescrise

anume pentru ele”. Articolul menţionat indică două categorii de bunuri ce formează obiectul a două

forme de proprietate: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. În acelaşi timp,

art. 475 al. 2 trebuie reţinut şi pentru că utilizează noţiunea de “drept de proprietate publică” în sensul

cel mai larg posibil (incluzând bunurile aparţinând domeniului public şi celui privat ale statului).

Articolul 476 Cod civil, adaugă că “Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în

sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de

unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate

părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale

domeniului public”. Articolul 477 se referă la averile vacante şi fără stăpân sau ale persoanelor ce nu

au moştenitori sau la a căror moştenire s-a renunţat, care aparţin, de asemenea, domeniului public.

40 În mod excepţional prerogativele dreptului de proprietate pot aparţine împreună şi concomitent mai multor persoane, ceea ce conduce la proprietatea comună ca modalitate a dreptului de proprietate. Pentru detalii a se vedea: I.P. Filipescu, Drept

civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti, Edit. Actami, 1996, pag. 148, E. Iftime, Dreptul de proprietate, Ed. Univ. Suceava 2001, pag. 128 şi urm.

9

Prezintă importanţă, de asemenea, art. 478 al. 1 din Cod civ. care se referă expres la domeniul

public şi al. 2 al aceluiaşi articol care, indirect, se referă la domeniul privat al statului. Articolul

menţionat are următorul cuprins: “Porţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale

fortăreţelor fac şi ele parte din domeniul public” (al 1). „Aceste lucruri reintră în comerţ când nu mai

servesc uzului public” (al. 2). Această ultimă dispoziţie vizează “dezafectarea domeniului public în

favoarea, în primul rând, a domeniului privat al statului şi instituţiilor publice şi comunale”41, de care

vorbeşte Codul civil în unele dintre articolele sale (cum este art. 1845 care consacră conceptul de

domeniu privat)42.

Analiza articolelor menţionate mai sus evidenţiază un sens larg şi un sens restrâns al noţiunii de

proprietate publică. În sens larg43, conceptul acoperă întreaga proprietate domenială (domeniul public

şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale). Este sensul ce se degajă din

formularea articolelor 475 al. 2 Cod civ. care, cum arătam, distinge două categorii de bunuri ce pot

forma obiect al dreptului de proprietate: “bunuri ale particularilor” şi “bunuri care nu aparţin

particularilor” – adică bunurile domeniale supuse unui regim special.

În sensul restrâns44, strict juridic al noţiunii, proprietatea publică priveşte domeniul public şi

sub aspectul regimului juridic se abate de la teoria proprietăţii din dreptul comun. Acest sens se

desprinde din conţinutul art. 478 al. 1, la care ne-am referit mai sus.

Consacrarea conceptului de “domeniu privat” prin art. 1845 Cod civil şi multiplele referiri care

se fac la domeniul public, pun în lumină, pe de o parte, distincţia între domeniul privat şi cel public al

statului, iar pe de altă parte, distincţia între proprietatea domenială şi proprietatea particularilor

(persoane fizice şi juridice).

În acest sens, în doctrina juridică45 se atrage atenţia că, distincţia, care coboară până în dreptul

roman, între bunuri aparţinând domeniului public (res quae sunt in usu publico) şi bunuri aparţinând

domeniului privat (res quae sunt in domenio fisci) îşi găseşte o exprimare clară în Codul civil român.

B) Evoluţie istorică

După al doilea război mondial cele două concepte (“domeniul public” dar mai ales “domeniul

privat”) nu au fost utilizate în legislaţia română şi evident nici în literatura de specialitate. În perioada

1948 – 1989, majoritatea autorilor au părăsit teoria domeniului public lăsând să se înţeleagă că această

41 C. Oprişan, "Regimul general al proprietăţii în România", în SDR nr. 1/1995, pag. 6.42 Art. 1845 din Codul civil prevede că “statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domeniul lor privat, sunt supuse la aceleaşi prescripţii ca şi particularii şi ca şi aceştia le pot opune”.43 Despre sensul larg al noţiunii de “proprietate publică” a se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.. Băicoianu, Drept civil român, 1929, vol. I, pag. 917; G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Buc. 1947, pag. 153-154; M. Uliescu, op. cit. în SDR nr. 3/1992 pag.214; I.P. Filipescu, op. cit. în Dreptul nr. 5-6/1994.44 Acest sens este utilizat de C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag.7.45 C. Oprişan, op. cit. pag. 9.

10

noţiune a căzut în desuetudine. În locul noţiunii de domeniu public a fost folosită sintagma “avuţia

întregului popor” care reprezenta în fapt şi în drept “atotputernicia statului totalitar asupra bogăţiilor

solului şi subsolului iar domeniul privat şi, în general, proprietatea privată, erau reduse la proprietatea

personală”46.

Deci, aproape jumătate de veac, conceptele la care ne-am referit mai sus au fost, “artificial

exilate”47 prin “constituirea pe mai multe căi”48, cele mai multe abuzive, a dreptului de proprietate

socialistă a întregului popor. Acest drept era definit ca “un drept real care aparţine întregului popor, de

a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele, exercitând asupra acestora – în forme adecvate –

posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu”49.

Întrucât titular al acestui drept apărea “întregul popor”, persoanele juridice (întreprinderi,

unităţi economice, instituţii bugetare, unităţi administrativ-teritoriale) nu aveau decât un element (un

dezmembrământ) al dreptului de proprietate (folosinţa) desemnat prin ceea ce legea denumea “drept de

administrare operativă directă”. Chiar dacă acest drept oferea şi posibilitatea efectuării unor acte şi

fapte ce excedau simpla folosinţă, persoanele juridice care îl deţineau nu puteau să dispună de bunurile

respective potrivit nevoilor reale apărute la un moment dat.

După decembrie 1989, abolirea sistemului politic şi economic totalitar şi a conceptului de

“avuţie a întregului popor” a readus în teoria şi practica dreptului civil conceptele de “domeniu public”

şi “domeniu privat”.

Realizând o adevărată premieră legislativă, Legea fondului funciar nr. 18/1991 a reintrodus

conceptele de “domeniu public” şi “domeniu privat” în relaţiile din sfera fondului funciar. Articolul 4

al legii menţionate delimitează clar proprietatea domenială de proprietatea particularilor (a persoanelor

fizice şi juridice), arătând că “Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor

drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau

privat al statului”.

Fără a defini domeniul public, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată)

prezintă (dar nu limitativ) terenurile ce aparţin acestuia50, iar art. 6 delimitează domeniul privat al

statului şi unităţilor administrativ-teritoriale51.

46 C. Oprişan, op. cit. pag. 9.47 C. Oprişan, op. cit. pag. 6.48 P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit. 1994, pag. 22.49 Ibidem.50 Potrivit art. 5 din legea menţionată, aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public..51 Domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din terenurile care nu fac parte din domeniul public (de interes local sau naţional), aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi modurile prvăzute de lege. A se vedea, art. 6 din Legea nr. 18/1991 (republicată), art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 al. 1 din Legea 215/2001.

11

Cu toate că reglementările menţionate se referă la terenuri, cele două concepte vizând

domenialitatea “ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, supuse unor reglementări

derogatorii de la dreptul comun, fie şi numai printr-un drept de pază şi de protecţie a statului” 52, sunt

recâştigate teoriei şi practicii dreptului civil.

O consacrare lărgită şi funcţională, cunoaşte conceptul domenialităţii – publice şi private prin

Legea administraţiei publice locale nr. 69/199153. Art. 71 din această lege distinge între domeniul

public şi domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale indicând şi unele criterii de delimitare a

celor două domenii. Aceeaşi lege, prin art. 74 şi 76 trasează regimul juridic general al celor două

domenii. Legea nr. 215/2001, ce a abrogat Legea nr. 69/1991, prin art. 10, reiterează această distincţie

precizând că în calitate de persoane juridice de drept public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale

sunt proprietari ale bunurilor din domeniul public, iar în calitate de persoane juridice civile sunt

proprietare ale bunurilor din domeniul privat.54

În legătură cu aceste domenii trebuie făcută precizarea că ele nu au un scop în sine ci urmăresc

rezolvarea efectivă şi gestionarea treburilor publice ale colectivităţilor respective, satisfacerea şi

apărarea, în limitele legii, a intereselor acestora. Existenţa unui patrimoniu propriu al fiecărei comune,

oraş, judeţ, deţinerea, folosirea şi dispunerea de acesta, oferă posibilitatea legală de a participa direct şi

în nume propriu la raporturile juridice civile, asumându-şi răspunderea autonom, ca orice subiect de

drept civil.

Potrivit legii române (în acord şi cu Carta Europeană a autonomiei locale)55, comunele, oraşele

şi judeţele au iniţiativa în tot ce priveşte administrarea intereselor publice locale.

Cu cât patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale este mai consistent, mai valoros, cu atât

posibilităţile de a rezolva, la nivel superior, treburile şi cerinţele colectivităţilor respective sunt mai

mari. Rezultă, de aici, obligaţiile şi răspunderile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale şi

judeţene, pentru sporirea, consolidarea şi buna administrare a bunurilor, apartenente celor două

domenii ale: comunei, oraşului, judeţului, după caz.

Cât priveşte domeniul public local sau judeţean, atât art. 72 din Legea 69/1991 cât şi art. 122

al.1 din Legea 215/2001 precizează că aparţin acestuia “toate bunurile care, potrivit legii, sau prin

natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de

52 C. Oprişan, op. cit. pag.8; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, pag. 9.53 M. Preda, Curs de drept administrativ, Partea specială, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995, pag. 452.54 A se vedea şi art. 25, 26 din Decretul nr. 31/1954. Prezintă relevanţă pentru aspectul în discuţie şi art. 121, 122 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală. Art. 121 precizează că "patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniul privat al acesteia precum şi obligaţiile şi drepturile cu caracter patrimonial". Iar art. 122, al. 1 adaugă că "Apariţia domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".55 M. Preda, op. cit. pag. 455.

12

interes naţional”. Deci, delimitarea domeniului public local se face pe baza întrunirii cumulative a

următoarelor condiţii:

- bunurile să fie afectate unei utilităţi publice, să fie de uz public, sau, dacă nu sunt de uz

public, să fie cel puţin de interes public;

- să nu fie declarate prin lege ca fiind de interes naţional;

- prin natura lor să fie afectate unei utilităţi publice, uzului public sau să fie de interes public

local sau judeţean (nu naţional).

Prin art. 73, Legea nr. 69/1991 contura sfera domeniului privat al unităţilor administrativ-

teritoriale, care cuprinde bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care constituie domeniul public al

acestora (şi desigur proprietatea statului) aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi mijloacele

prevăzute de lege. Acelaşi conţinut rezultă şi din redactarea art. 123 al. 1 din Legea nr. 215/2001.

Din cele prezentate rezultă cu claritate distincţia, pe care Legile administraţiei publice locale

care s-au succedat în timp o fac între domeniul public şi domeniul privat, pe de o parte şi între

proprietatea domenială (incluzând cele două domenii) şi proprietatea particularilor (persoane fizice şi

juridice – altele decât statul şi unităţile administrativ – teritoriale), pe de altă parte.

Distincţia între domeniul public şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-

teritoriale rezultă implicit şi din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia.

Din modul în care este definită şi caracterizată proprietatea publică se poate deduce cu claritate

că domeniul statului şi al unităţilor administrativ teritoriale se divide în funcţie de natura sau destinaţia

bunurilor ce-l compun în domeniul public şi domeniul privat, aflate în proprietatea publică sau privată,

după caz.56

În concluzie, proprietatea publică şi cea privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale

este puternic marcată de ideea domenialităţii şi aceasta ne ajută la delimitarea clară a formelor

dreptului de proprietate care se conturează în funcţie de titularii acestuia. Deci, sub impactul

domenialităţii cad numai cele două zone ale proprietăţii statului şi unităţilor administrativ-teritoriale

(domeniul public şi cel privat).

56 Vezi art. 1-3 din Legea nr. 213/1998; M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi

regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 5.

13

II. DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

II. 1. NOŢIUNE

Întrucât proprietate publică priveşte domeniul public57, se impun, pentru început, unele

aprecieri în legătură cu noţiunea de domenialitate publică şi fundamentul juridic al acesteia.

Ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, domenialitatea58 “constituie partea cea

mai importantă a dreptului administrativ al bunurilor, deoarece ea se referă la bunuri care aparţin

colectivităţilor publice”59. Deşi se compune din bunuri mobile şi imobile, domeniul administrativ nu se

confundă cu patrimoniul unităţilor administrativ – teritoriale, care are o sferă mai largă de cuprindere60.

Noţiunea de domenialitate publică nu are un fundament clar în textele Codului civil român sau

chiar în cele ale legilor constituţionale, ce au precedat Constituţia României din 1991. Codul civil, la

capitolul intitulat “Despre bunuri în raportul lor cu cei ce le posedă” foloseşte noţiunea de “domeniu

public” dar nu în sensul său opus “domeniului privat”, ci în sens de domeniu al statului. Deci Codul

civil nu relevă deosebirile dintre domeniul public şi domeniul privat, în baza unui criteriu prestabilit. A

revenit, de aceea, doctrinarilor (fie ei autori de drept civil sau de drept public) sarcina de a înlătura

această omisiune propunând unele criterii de delimitare a celor două domenii.

În literatura de specialitate, cu privire la aspectul în discuţie, s-a făcut sublinierea că “teoria

domeniului este una dintre acelea în care se manifestă, în modul cel mai pregnant, relativitatea

conceptelor şi construcţiilor juridice, menite să evolueze în funcţie de realităţile sociale pe care trebuie

să le exprime”61.

Cât priveşte jurisprudenţa62, aceasta a contribuit şi ea, cu unele ezitări inerente oricărui început,

la conturarea noţiunii, reflectând în cadrul soluţiilor sale când una, când alta dintre teoriile doctrinare.

Prin Legea nr. 213 / 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, au fost

aduse importante clarificări în definirea domeniului public, a componentelor sale şi regimului juridic

ce-i este aplicabil, a trăsăturilor ce-l separă de domeniul privat. În viziunea legii menţionate, noţiunea

de domeniu evocă ideea de totalitate a bunurilor care aparţin statului sau unităţilor administrativ – 57 Utilizăm în acest capitol sensul restrâns al noţiunii de “proprietate publică” ce corespunde domeniului public. Despre sensurile ce se atribuie noţiunii de “proprietate publică” a se vedea Laurian Franţescu, Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat ale statului. Conţinut şi regim juridic, în Dreptul nr. 10 – 11/1993 pag. 41 – 47; C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995 pag.7; Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu domeniul public în Dreptul nr. 8/1995 pag 34; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996 pag. 79 şi următoarele.58 Noţiunea de “domeniu” îşi are originea în cuvântul latin “domenium” care înseamnă stăpânire, proprietate.59 Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34; M. Preda, Curs de drept administrativ, op. cit. vol. II, partea specială pag. 452 şi următoarele. Pentru colectivităţile locale, a se vedea art. 3, pct. 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.60 Potrivit art. 121 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale este compus din bunuri mobile şi imobile aparţinând domeniului public de interes local, domeniului privat şi din drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale acestor unităţi.61 Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34.62 Vezi, în acest sens: decizia civilă 975/1995 a Curţii de Apel Suceava; decizia nr. 310/1995 a Tribunalului Botoşani; decizia nr. 610/1995 a Curţii de Apel Suceava, menţionate de P. Perju în Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.

14

teritoriale. În funcţie de natura sau destinaţia bunurilor care-l compun, domeniul statului şi al unităţilor

administrativ – teritoriale se divide, la rândul său în domeniul public şi domeniul privat, aflate în

proprietate publică sau privată, după caz.

Domenialitatea publică este subsumată conceptului de proprietate publică şi este alcătuită din

bunurile determinate constituţional (art. 135, al. 4)63, din cele stabilite în Anexa legii64 şi din orice alte

bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau

de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege65.

Domenialitatea privată se circumscrie conceptului de proprietate privată şi este alcătuită din

bunurile proprietatea statului şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu fac parte din domeniul

public66.

Conceptul domenialităţii - publice şi private - îşi găseşte consacrarea şi în recenta Lege a

administraţiei publice locale nr. 215/2001. Articolul 10 din legea amintită precizează că: "Autorităţile

63 Potrivit articolului menţionat, fac obiectul exclusiv al domeniului public al statului: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, alte bunuri stabilite de lege. 64 Anexa Legii nr. 213/1998 (pct. 1) prevede că domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale subsolului, în starede zăcământ; spaţiul aerian; apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; pădurile şi terenurile destinate împăduririi. Cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; terenurile care au aparţinut domeniul public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îdiguiri, de desecări şi combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; drumuri naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale secundare; canale navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi talazuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; reţelele de transport al energiei electrice; spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşee pentru atenuarea undelor de viitură; digurile de apărare împotriva inundaţiilor; lucrările de regularizare a cursurilor de ape; cantoanele hidrotehnice, spaţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; porturile maritime şi fluviale, civile şi militare; terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; terenuri destinate exclusiv instrucţiei militare; pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare, situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.65 Art. 3 al. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.66 Art. 4 din Legea nr. 213/1998.

15

administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resurse financiare, precum şi de

bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în conformitate cu

principiul autonomiei locale". Prin art. 121 aceeaşi Lege, se concretizează conţinutul naţiunii de

patrimoniu al unităţii administrativ teritoriale, în care se regăsesc: bunurile mobile şi imobile

apartenente domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia precum

şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. Cele două domenii ale proprietăţii autorităţilor

publice locale sunt apoi reglementate distinct prin articolele 122 şi 123 din Legea nr. 25/2001.

II. 2. NATURA JURIDICĂ

O analiză spaţială, dar şi istorică asupra concepţiilor privind domeniul public, evidenţiază

puncte de vedere variate, la diferiţi autori.

a) Teoria neproprietăţii

Până în secolul al XIX-lea, Proudhon, Ducrocq, Berthélemy, au negat idea proprietăţii, arătând

că bunurile din domeniul public nu sunt susceptibile de proprietate, întrucât asupra lor nu se pot

exercita cele trei atribute clasice ale dreptului de proprietate: usus, fructus, abusus, inalienabilitatea lor

fiind o dovadă peremtorie în acest sens. În concepţia lui H. Berthélemy, de exemplu, “bunurile din

domeniul public sunt constituite din porţiuni de teritoriu afectate uzului tuturor şi nesusceptibile de

proprietate privată. Asupra bunurilor din domeniul public nimeni nu are jus abutendi, jus fruendi există

doar excepţional, iar jus utendi aparţine tuturor”67.

La începutul secolului al XX-lea, L. Duquit şi G. Jéze au susţinut şi ei că în cazul arătat nu ar fi

vorba de un drept de proprietate pentru că, acceptând o asemenea idee “s-ar opera o tranziţie

nejustificată a unui concept civilist, de altfel inutil, fiind

suficientă ideea de afectaţiune”68. În lipsa unui drept de proprietate, administraţiei trebuie să i

se recunoască asupra bunurilor din domeniul public, doar un drept de pază şi supraveghere (droit de

garde et surintendance).

În Codul Civil francez ideea (inexactă) care neagă dreptul de proprietate al administraţiei

asupra bunurilor din domeniul public îşi are suportul în art. 538, potrivit căruia “domeniul public

cuprinde bunuri ce nu sunt susceptibile de proprietate privată”. Articolul 475 din Codul civil român nu

a mai reprodus această dispoziţie69, ceea ce demonstrează o cu totul altă viziune în tratarea problemei70.

67 H. Berthélémy, citat de L. Giurgiu în Dreptul nr. 8/1995, pag. 34; în acelaşi sens, a se vedea şi P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.68 C. Oprişan, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 7.69 Art. 475, al. 2 vorbeşte de “Bunurile care nu sunt ale particularilor”.70 Cu toate acestea, în doctrina juridică românească mai veche au existat autori care s-au arătat ostili ideii de proprietate. Vezi C. Hamangiu ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,1928, pag. 917.

16

Teoria neproprietăţii şi a folosinţei în interesul general a fost supusă unei severe critici. I s-a

reproşat, de exemplu, că este prea restrictivă, de vreme ce limitează sfera bunurilor din domeniul

public la cele afectate uzului tuturor: căi de comunicaţie, pieţe, ţărmurile mării etc. Teza menţionată

exclude o categorie însemnată de alte bunuri care, deşi aparţin domeniului public, nu servesc uzului

tuturor71 (cazărmi, armament militar, fortăreţe etc.).

Pe de altă parte, nu are suport ideea că ar exista bunuri nesusceptibile de însuşire sub formă de

drepturi patrimoniale. În principiu “toate bunurile de pe pământ pot fi apropriate”72.

b) Teoria dreptului de proprietate

Alimentată de aceste critici, s-a conturat cea de-a doua teză care admite existenţa unui drept de

proprietate al administraţiei asupra bunurilor din domeniul public. Principalii susţinători ai teoriei

menţionate sunt L. Josserand, Planiol, Hauriou, Régard, Bonnard, Roland, Aurelian Ionaşcu

(România).

Acest punct de vedere (reţinut şi de actuala Constituţie, de Legea 213/1998 şi de Legea nr.

215/2001) recunoaşte că asupra bunurilor din domeniul public, titularii au şi exercită un veritabil drept

de proprietate, chiar dacă exerciţiul atributelor acestui drept îmbracă unele note specifice73. “Esenţialul

dreptului de proprietate – susţinea E.D. Tarangul – nu este reunirea celor trei atribute ce au caracterizat

proprietatea quiritară74 în dreptul roman. Această proprietate şi-a schimbat caracterul, iar ceea ce

interesează, în primul rând, în societatea modernă, este aproprierea obiectului, adică un drept de

detenţiune şi de gestiune care poate avea o sferă mai mare sau mai mică de acţiune”75.

O asemenea concepţie se înscrie pe coordonatele evoluţiei proprietăţii “din ce în ce mai puţin

individualistă şi mai puţin absolută”76.

În perioada interbelică, jurisprudenţa românească77 şi-a însuşit teoria pe care o analizăm,

admiţând, la rândul său, că administraţia are un drept de proprietate asupra domeniului public şi, de

asemenea, a decis că bunurile din acest domeniu sunt afectate uzului tuturor78.

În prezent consacrarea expresă a dreptului de proprietate publică prin Constituţia României

(art. 135), Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 stinge orice dispută cu privire la natura juridică a

dreptului asupra domeniului public. Iar teoria dreptului de proprietate a statului şi a unităţilor sale

71 E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, pag. 357.72 Leon Duquit, Traité de droit constitutionnel, t III, Paris, 1923, pag. 342 şi următoarele.73 J. Manofiu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principiale, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 39. Pentru prima oară în legislaţia română Legea nr. 213/1998 prevede expres că statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.74 Pentru detalii privind proprietatea quiritară în dreptul roman, a se vedea M. Jacotă op. cit. vol. II.75 . E.D. Tarangul, op. cit. pag. 359.76 C. Oprişan, op. cit. pag. 8.77 L. Giurgiu, op. cit. pag. 35 şi decizia civilă nr. 51/1935 a Tribunalului Judeţean Prahova, citată de acest autor.78 E.D. Tarangul, op. cit. pag. 234.

17

administrativ – teritoriale, nu mai prezintă decât un interes istoric. Cu toate acestea, în literatura

juridică actuală se atrage încă atenţia că “deşi proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ – teritoriale, aceşti titulari nu sunt proprietari propriu-zis (în sensul Codului civil)79. În

opinia menţionată “usus” aparţine publicului, “fructus” nu există, iar “abusus”, datorită

“inalienabilităţii domeniului public nu-i posibil”. Un asemenea punct de vedere este contrazis de faptul

că deşi inalienabile, bunurile publice pot suferi unele transformări, modificări, pot fi dezafectate sau

demolate, cu respectarea prevederilor legale. În anumite condiţii, titularii dreptului de proprietate

publică pot să dispună trecerea unor bunuri din domeniul public în cel privat. De altfel chiar Legea

213/1998 menţionează expres atributul dispoziţiei (art. 2).

De asemenea, s-a admis că apărarea dreptului de proprietate publică poate fi realizată şi prin

mijloace de drept civil, astfel că titularii au facultatea de a se opune încălcărilor din partea

particularilor, prin aceste mijloace, dacă le preferă căii administrative80.

II.3. DELIMITAREA PROPRIETĂŢII PUBLICE FAŢĂ DE PROPRIETATE PRIVATĂ

O problemă, de asemenea discutată, este aceea a criteriilor în raport de care se poate defini şi

delimita proprietatea publică în raport cu proprietatea privată a statului şi a unităţilor sale administrativ

– teritoriale (domenială) şi cea a persoanelor fizice şi juridice (de drept comun). Problema care se pune

este de a şti după care criterii se stabileşte că un bun aparţine domeniului public sau domeniului privat

al statului sau unităţilor administrativ – teritoriale, ori proprietăţii private de drept comun. Operaţia în

sine nu este facilă având în vedere faptul că faţă de proprietatea domenială privată, delimitarea este

relativă şi graduală, pentru că un bun proprietate publică poate fi dezafectat şi trecut în proprietatea

domenială privată şi invers. Faţă de proprietatea privată de drept comun delimitarea este ceva mai

clară, dar şi aici trebuie avut în vedere că un bun proprietate privată poate deveni obiect al dreptului de

proprietate publică, prin expropriere.

Investigând legislaţia în materie putem constata că aceasta nu ne vine prea mult în ajutor,

pentru o corectă şi clară delimitare. Textele care se referă la proprietatea publică utilizează expresii de

mare generalitate sau chiar formulări insuficient conturate, echivoce. Art. 475, al. 2 indică două

categorii de bunuri: bunuri ale particularilor şi bunuri care nu sunt ale particularilor şi care urmează a

fi administrate şi înstrăinate numai după regulile şi formulele anume prescrise pentru ele. Este o

formulare generală, ambiguă. Aceleaşi criterii generale apar prin antiteză şi în art. 476 Cod civil care

prevede că “Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile

navigabile...” care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public.

79 P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.80 C. Oprişan, op. cit. pag. 8.

18

Reglementările adoptate după intrarea în vigoare a Codului civil nu cuprind o enumerare

exhaustivă a bunurilor ce alcătuiesc substanţa proprietăţii publice. Prin art. 18, Constituţia din 1938

menţionează că toate bunurile care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale

domeniului public (este o formulare de asemenea discutabilă). Constituţia din 1938 ca şi cea din 1923,

de altfel, conţin şi unele enumerări, dar ele vizează segmentele limitate ale domeniului public, cum ar

fi: căile de comunicaţie (terestre, navale, maritime). Dispoziţii în acest sens constatăm şi în Legea

pentru drumuri din 11 februarie 1906, cu o sferă de aplicaţie, de asemenea, limitată.

După decembrie 1989, revenirea la instituţiile tradiţionale şi în materie de proprietate a

determinat o mai atentă şi profundă analiză a problematicii dreptului de proprietate, în general, a

formelor pe care le îmbracă acest drept, în special. Legea fondului funciar disociază clar conceptul de

proprietate domenială publică şi privată de cel de proprietate privată de drept comun. De asemenea,

Constituţia României, prin art. 135, al.2 prevede că: proprietatea este publică şi privată. Proprietatea

publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale (art. 135, al. 3). Art. 135, al. 4 din

Constituţie indică bunurile care aparţin domeniului public. La aceste reglementări putem adăuga H.G.

nr. 113 din martie 1992.

Dar nici în reglementările menţionate nu apare clar criteriul în raport de care pot fi identificate

bunurile ce aparţin domeniului public în raport cu cele ce aparţin proprietăţii private (domeniale sau de

drept comun). Cum arătam, Constituţia consacră cele două forme de proprietate printr-o apreciere de

ordin general, fără a indica şi criteriile ce stau la baza ramificării dreptului de proprietate în cele două

forme.

În schimb, Legea fondului funciar nr. 18/1991 reţine în mod expres drept criteriu de delimitare

a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor interesul naţional sau local. Art. 4, al. 2 din legea

menţionată precizează că “domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra

sa aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea asupra sa aparţine comunelor,

oraşelor, municipiilor, judeţelor”.

Într-o expresie sintetică, criteriul interesului naţional sau local stă la baza afectării categoriilor

de terenuri enumerate de art. 5 din Legea nr. 18/1991 unor servicii de utilitate publică.

Trebuie să arătăm că, deşi criteriul menţionat este operant doar în materie de terenuri şi numai

în sfera domeniului public (pentru a delimita domeniul public de interes naţional de domeniul public

de interes local), el prezintă un netăgăduit sprijin şi pentru trasarea liniei de demarcaţie dintre

proprietatea publică şi cea privată având în vedere faptul că “proprietatea privată este aceea care nu

este publică”81.

81 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. ed. 1996, pag. 83.19

În literatura de specialitate82 s-a propus ca acest criteriu (al interesului naţional sau local) să fie

extins şi asupra celorlalte categorii de bunuri mobile sau imobile care formează în general obiectul

dreptului de proprietate publică.

Receptive la aceste propuneri, Legea 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 fixează clar liniile de

demarcaţie între: domeniul public naţional, domeniul public judeţean şi domeniul public local.

Potrivit art. 3, al. 2 din Legea 213/1998, “Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile

prevăzute în art. 135, al. 4 din Constituţie, din cele stabilite la pct. 1 din Anexă, precum şi din alte

bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege”.

Art. 3, al. 3 din Legea nr. 213 / 1998 menţionează ca bunuri ale domeniului public judeţean,

bunurile stabilite la pct. II din Anexă şi bunurile de uz sau interes public judeţean, declarate ca atare

prin hotărâre a consiliului judeţean sau hotărâre guvernamentală.

În sfârşit, al. 4 al art. 3 din Legea nr. 213 / 1998 se referă la domeniul public local în conţinutul

căruia sunt incluse: bunurile precizate la pct. III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local,

declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local (dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes

public, naţional ori judeţean).

Cât priveşte Legea nr. 215/2001, distincţia clară dintre domeniul public de interes naţional şi

domeniul public de interes local rezultă din art. 122 (al. 1) potrivit căruia "Aparţin domeniului public

de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".

Criterii doctrinare

În lipsa consacrării, pe cale legală, a unor criterii după care dreptul de proprietate se ramifică în

cele două forme ale sale, i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a completa această lacună.

Au fost propuse, în acest sens, următoarele criterii:

a) Criteriul naturii bunurilor apare în doctrina şi jurisprudenţa mai veche. Berthélemy, de

exemplu, aprecia că intră în domeniul public bunurile care sunt în uzajul tuturor, fie prin natura lor, fie

prin destinaţie. În lumina criteriului naturii bunurilor fac parte din domeniul public toate bunurile care

nu sunt susceptibile de proprietate privată cum ar fi: căile de comunicaţie, porturile, fluviile care

servesc pentru transport, pieţele publice, care prin natura lor nu pot aparţine particularilor. Acest

criteriu rezultă din art. 476 Cod civil, care în parte sa finală prevede că aparţin domeniului public toate

părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară. De asemenea, criteriul este utilizat

82 E. Safta-Romano, op. cit. pag. 78.20

de Legea fondului funciar, care prin art. 4, al. 1 şi art. 5, al. 1 prevede că bunurile, prin natura lor, sunt

de domeniul public ori de domeniul privat. Articolul 5 de exemplu precizează că: “Aparţin domeniului

public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţie, reţele

stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenuri cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi

fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale,

ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale,

monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru

nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public, oricare, prin

natura lor sunt de uz sau interes public”.

Şi Legea 213/1998 reţine criteriul naturii bunurilor, precizând prin art. 1 că "Dreptul de

proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care,

potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".

De asemenea, criteriul este menţionat în Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică

locală, în art. 122, care se referă la bunurile apartenente domeniului public de interes local sau judeţean

şi care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.

În doctrina juridică şi practică din acest domeniu, criteriul menţionat a fost primit cu anumite

rezerve întrucât există unele bunuri mobile sau imobile care, deşi susceptibile de a forma obiectul

proprietăţii private, fac parte din domeniul public.

Pe de altă parte, anumite bunuri care fac parte din domeniul public sunt susceptibile prin natura

lor să fie proprietate privată. Un exemplu în acest sens ne oferă art. 478, al. 2 din Codul civil care,

după ce în alineatul 1 declară anumite bunuri ca făcând parte din domeniul public, prin alineatul 2

adaugă că “Aceste bunuri reintră în circuit când nu mai servesc uzului public”. (Este vorba de porţile,

zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor).

b) Criteriul afectaţiunii bunurilor indică drept bunuri care aparţin domeniului public pe acelea

care sunt afectate serviciului public. Acest criteriu se sprijină pe teoria serviciului public83 elaborată de

autorii de drept public, între care s-au remarcat în mod deosebit Leon Duguit şi Gaston Jéze (Franţa),

Paul Negulescu, C-tin Rarincescu (România). Pentru autorii francezi noţiunea de serviciu public

domină întreg dreptul administrativ. Domenialitatea publică, ca şi alte noţiuni ale dreptului

administrativ, sunt aşadar intim legate de serviciul public.

“Nu trebuie uitat niciodată” – preciza Duguit – “că fundamentul însuşi al domenialităţii publice

este ideea de afectare la un serviciu public. Acesta este punctul capital. Noţiunea de serviciu public

83 Noţiunea serviciului public este incertă: ea este o noţiune funcţională, servind unui anumit rezultat. În esenţă, serviciul public este o activitate susceptibilă de reglementare administrativă, exercitată în interes public (distribuirea de apă potabilă, căile de comunicaţie, învăţământul public, serviciile sanitare), profitabilă cetăţenilor sau ansamblului naţiunii. Vezi detalii în M. Waline citat de C. Oprişan în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 12.

21

domină tot dreptul public atunci când este vorba de funcţii, organe sau lucruri”84. Autorul menţionat

include în domeniul public toate bunurile mobile şi imobile, afectate direct, ca obiecte sau mijloace,

unui serviciu public. Datorită afectării unui serviciu public, bunurile sunt inalienabile şi

imprescriptibile. Pe de altă parte, regimul juridic nu este acelaşi pentru totalitatea bunurilor din

domeniul public. Urmărind scopul şi rolul pe care îl au în cadrul serviciului public, putem constata că:

“natura lor juridică este mai mult sau mai puţin diferită de cea a proprietăţii private, pentru că există un

fel de gradaţie în scara domenialităţii publice”.

Ideea de serviciu public stă la baza tuturor regulilor regimului juridic care, potrivit autorilor de

drept public, se numeşte domeniul public opus regimului juridic al proprietăţii private. De aceea,

afectarea la un serviciu public rămâne o condiţie necesară a domenialităţii publice, dar nu şi suficientă,

întrucât în acest domeniu nu se includ decât “lucrările care servesc direct unui serviciu public esenţial

şi cu condiţia ca în acest serviciu esenţial, lucrul să joace un rol principal”. În literatură85 nu este

definită însă noţiunea de “serviciu public esenţial” şi nici nu este explicat rolul principal al bunului în

cadrul serviciului. Se indică doar câteva exemple semnificative. În această opinie, cazărmile, şcolile,

palatele de justiţie nu fac parte din domeniul public, întrucât edificiul (luat ca atare) nu joacă un rol

esenţial în cadrul serviciului. Acest rol îl au militarii, profesorii, magistraţii, ca îndeplinesc rolul

principal. În consecinţă, “mobilele afectate unui serviciu public nu fac parte din domeniul public,

întrucât

dispariţia unei arme, a unui tun, a unei cărţi sau obiect de artă nu comportă consecinţe asupra

serviciului public”86.

Asupra bunurilor astfel determinate administraţia nu exercită un drept de proprietate. Ele nu

aparţin nici unui individ şi aproprierea lor individuală a fost exclusă. Anumiţi agenţi publici sunt însă

însărcinaţi să vegheze la conservarea lor sau la menţinerea afectaţiunii bunurilor.

Aşa cum este prezentată, mai sus, teoria afectaţiunii bunurilor unui serviciu public se apropie

de teoria care neagă dreptul de proprietate al administraţiei asupra domeniului public.

c) Criteriul interesului general apare în teoria formulată de unii autori de drept public, atât

străini87, cât şi români88. Potrivit acestui criteriu, bunurile ce alcătuiesc domeniul public sunt afectate

unui interes general, din care cauză ele sunt supuse unui regim juridic special.

84 L. Duguit, op. cit. pag. 234.85 Gaston Jézé, Les principes généraux du droit administratif, t I, II éme ed. pag. 245.86 L. Giurgiu, op. cit. pag. 36.87 Dintre aceştia amintim: M Hauriou, R. Bonard, citaţi mai sus.88 Este teoria care în prezent domină literatura şi practica românească în materie.

22

Susţinătorii acestei teze admit că asupra bunurilor respective administraţia are un drept

de proprietate care diferă de proprietatea civilă ordinară, în sensul că prerogativele usus şi fructus sunt

limitate, iar abusus este paralizat prin afectaţiune.

Controversele pe tema criteriilor de delimitare a proprietăţii publice sunt în prezent stinse, câtă

vreme recentele reglementări ale proprietăţii publice indică expres trei criterii care împreună servesc la

delimitarea celor două zone ale proprietăţii domeniale. Art. 1 din Legea 213/1998 prevede că “Dreptul

de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor care

potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public”. Iar Legea nr. 215/2001 precizează prin

art. 122 că " Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau

prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes

naţional".

Deşi prin reglementările menţionate sunt prevăzute trei criterii de identificare a bunurilor

aparţinând proprietăţii publice (legea, natura şi destinaţia bunului), în cele din urmă legea este cea care

face determinarea domeniului public, fie în mod direct (enumerând bunurile acestui domeniu), fie

indirect enunţând criteriile generale pentru determinarea lor (uzul sau interesul general).

23

II.4. DOMENIUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII

A) Regimul domeniului public până în decembrie 1989

În încercarea de a reglementa relaţiile din sfera proprietăţii publice, Codul civil şi

reglementările ce i-au urmat pornesc de la expresii de mare generalitate ajungând la o noţiune

insuficient conturată şi în multe privinţe discutabilă.

Întrucât despre imperfecţiunile Codului civil în această materie, am mai discutat, vom urmări în

cele ce urmează modul în care noţiunea de domeniu public s-a reflectat în legile noastre constituţionale

adoptate până în 1990.

Coborând până la originile constituţionalismului, constatăm că în prima Constituţie a României

moderne este utilizată noţiunea de “domeniu public” în art. 19, care prevede că “Proprietatea de orice

natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi inviolabile”. Alineatul final al aceluiaşi

articol adaugă că “libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi

altor căi de comunicaţie este de domeniul public”. Totodată, Constituţia precizează că legile existente

cu privire la alinierea şi lărgirea străzilor din comune, precum şi a malurilor apelor ce curg prin

comune sau pe lângă comune, rămân în vigoare. Din dispoziţiile constituţionale citate rezultă că

legiuitorul constituant român de la 1866 a înţeles să stabilească regimul domenial, recunoscând

aplicabilitatea unor acte normative anterioare, îndeosebi a Regulamentelor organice pe care

jurisprudenţa continua să le invoce în soluţiile sale.

La fel ca şi redactorii Codului civil de la 1864, legiuitorul constituant nu a definit şi delimitat

clar noţiunea de domeniu public.

Constituţia din 1923 făcea, de asemenea, vorbire de bunuri publice şi domeniu public. Prin

articolul 20 această lege fundamentală preciza că “sunt domeniu public căile de comunicaţie, spaţiul

atmosferic, apele navigabile şi flotabile”. Se considerau, de asemenea, bunuri publice apele ce pot

produce forţa motrice şi acelea ce pot fi folosite în interes obştesc. Drepturile câştigate asupra acestor

bunuri se vor respecta şi se vor răscumpăra prin exproprierea pentru caz de utilitate publică, după o

dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin legi speciale se vor determina “limitele în care toate drepturile

menţionate, mai sus, vor putea fi lăsate în folosinţa proprietarilor, modalităţile exploatării, precum şi

despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeţei şi pentru instalaţiile în fiinţă”. Din prezentarea

acestui text rezultă că nici legiuitorul constituant din 1923 nu a dat o definiţie noţiunii de domeniu

public mărginindu-se să enumere bunurile ce aparţin acestuia.

Pe baza Constituţiei din 1923 a fost adoptată la 27 iunie 1924 Legea privind regimul apelor,

care a utilizat expresia “domeniul statului” ca sinonimă cu expresia “domeniul public”, (inclusiv

expresia “bunuri publice”), cu scopul de a indica bunurile ce aparţin domeniului public.

24

Constituţia din 27 februarie 1938 a reprodus reglementarea constituţională anterioară şi, în

plus, a încercat să redea un criteriu de distincţie a domeniului. Astfel, prin art. 18, Constituţia

menţionată prevede că “drumurile mari şi mici, uliţele care sunt în sarcina statului, judeţelor,

municipiilor şi comunelor, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi

locul de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, spaţiul

atmosferic, apele producătoare de forţă motrice de folos obştesc şi îndeobşte toate bunurile care nu

sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public”.

La 7 noiembrie 1939 a fost promulgat un nou Cod civil, dar care ulterior nu a mai fost pus în

aplicare. Şi acesta conţinea o enumerare mai largă a bunurilor ce constituiau domeniul public al

statului, incluzând în această categorie de bunuri şi edificiile şi bunurile mobile. Art. 465 din acest Cod

arată că “Fac parte din domeniul public al statului: drumurile naţionale, judeţene, comunale precum şi

pieţele şi străzile, fluviile şi râurile navigabile şi plutitoare, cum şi toate apele ce pot produce forţă

motrice sau pot fi folosite în interesul obştesc, căile ferate, canalurile şi în general toate căile de

comunicaţie, izvoarele de energie, ţărmurile mărilor şi ale râurilor ce formează frontiera, porturile şi

aeroporturile, fortificaţiile, clădirile destinate folosinţei interesului public, cum sunt: bisericile,

muzeele, teatrele, gările şi aerogările, obiectele mobiliare care servesc uzului public, obiectele din

muzee, cărţile din bibliotecile publice, documentele din arhivele publice, precum şi în general, orice

lucru socotit de lege ca intrând în acest domeniu”.

Constituţiile din 1948, 1952, 1965, cu puţine excepţii, nu au mai folosit noţiunea de domeniu

public. Atât legiuitorul cât şi doctrina şi practica judiciară au renunţat la această instituţie tradiţională

şi a fost consacrată ideea de unicitate a proprietăţii statului asupra tuturor bunurilor, despre care, în

mod fals, se susţinea că aparţin întregului popor. Ca urmare, au dispărut distincţiile tradiţionale dintre

regimul de drept privat şi regimul de drept public al bunurilor statului.

Concomitent, a fost fundamentată teoria existenţei în patrimoniul unităţilor socialiste de stat a

unui drept real de tip nou, denumit “dreptul de administrare operativă directă”.

Prin Constituţia din 1965 (aşa cum a fost modificată ulterior) s-a consacrat principiul potrivit

căruia totalitatea bunurilor mobile şi imobile ce alcătuiau mijloacele de producţie sunt proprietate

socialistă. Cu alte cuvinte, întreg patrimoniul social constituia baza materială a acţiunii generale de

construire a societăţii socialiste, iar titularul acestui drept real era considerat întregul popor. Legea nr.

3/1983 cu privire la contractul angajament89 se referea, de exemplu, la calitatea statului de

administrator general al proprietăţii întregului popor. Deci, în condiţiile în care dreptul de proprietate

socialistă era privit ca un drept real aparţinând întregului popor, de a-şi apropria mijloacele de

producţie şi produsele, exercitând asupra acestora, în forme adecvate (specifice) posesia, folosinţa şi

89 Legea menţionată a fost abrogată prin decretul lege nr. 14 din 29 decembrie 1989.25

dispoziţia, în putere şi în interes propriu90, nu mai putea fi vorba de o divizare a patrimoniului general

global în domeniul public şi domeniul privat.

B) Regimul domeniului public după decembrie 1989

După decembrie 1989, legiuitorul român a confirmat distincţia dintre domeniul public şi

domeniul privat, provocând reintrarea în dreptul actual al celor două concepte, pentru început în Legea

fondului funciar nr. 18/1991, care în art. 4, al. 1, face o distincţie clară între domeniul public şi

domeniul privat (proprietatea domenială) şi proprietatea privată a particularilor. Articolul menţionat

precizează că "Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale,

având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Deşi legea se referă numai la terenuri, ea are o însemnătate incontestabilă pentru reintroducerea

celor două concepte91. Se reconsideră astfel o instituţie fundamentală şi tradiţională a dreptului

românesc.

Legea face distincţie între cele două domenii cărora le pot aparţine diferite bunuri precizând în

continuare că domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa aparţine

statului sau de interes local, caz în care proprietatea aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau

judeţelor (art. 4 al. 2).

În ambele situaţii, bunurile domeniului public sunt administrate potrivit principiilor prevăzute

de dreptul public, ca ansamblu al regulilor juridice care reglementează raporturile dintre autorităţile

publice, precum şi raporturile dintre acestea şi persoanele fizice92. Administrarea domeniului de interes

public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de

interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi (art. 4 al. 3).

Prin art. 4, al. 4 din Legea nr. 18/1991 mai precizează că "terenurile din domeniul public sunt

cele afectate unei utilităţi publice". În lumina acestei ultime dispoziţii "determinarea apartenenţei unui

teren la domeniul public, când aceasta nu a fost făcută în mod expres de către legiuitor, se poate face

ţinând seama de natura sau afectaţiunea terenului respectiv"93

În general, natura sau afectaţiunea publică a unui teren se determină după uzul respectiv,

interesul public al bunului. Terenurile sunt de uz public, atunci când prin natura lor sunt destinate a fi

folosite de toţi cei administraţi (şi la care au acces toate persoanele)94. Iar terenurile de interes public

90 P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 23.91 A se vedea art. 5 al. 1 şi art. 6 din Legea nr. 18/1991 (republicată).92 C. Ţigăeru, C. Jornescu, Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 – comentarii şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, pag. 36 – 40.93 R. Motica, A. Trăilescu, Drept funciar şi publicitate imobiliară, Ed. all Beck, bucureşti 2001, pag. 15.94 D. C. Tudurache, Domeniul public şi domeniul privat al statului în lumina legii fondului funciar în Dreptul nr. 5/1992, pag. 19.

26

sunt destinate unor activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii, deşi nu pot fi folosite de orice

persoană (aşa cum sunt terenurile pe care sunt amplasate: muzee, teatre, şcoli, spitale, biblioteci etc).

Constituţia României (intrată în vigoare la 8 decembrie 1991) a consacrat în mod expres cele

două forme ale proprietăţii: publică şi privată. După ce în alineatul 2 al art. 135 se precizează că

“Proprietatea este publică şi privată”, în alineatul 3 se adaugă că “Proprietatea publică aparţine statului

şi unităţilor sale administrativ - teritoriale”. Cât priveşte obiectul proprietăţii publice, acesta este

concretizat în alineatul 4 al aceluiaşi articol, potrivit căruia “Bogăţiile de orice natură ale subsolului,

căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite

în interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Din modul în care sunt formulate alineatele menţionate mai sus se poate observa că, spre

deosebire de Constituţiile anterioare (din 1866, 1923, 1938) legiuitorul constituant din 1991 nu mai

întrebuinţează noţiunea de “domeniu public”, care după opinia doctrinarilor95, trebuie subînţeleasă.

O consacrare lărgită şi funcţională a domeniului public realizează Legea administraţiei publice

locale nr. 69/1991, care în art.71 distinge între domeniul public şi domeniul privat al unităţilor

administrativ – teritoriale prevăzând şi unele criterii de delimitare ale acestora. Prin art. 74, Legea

69/1991 fixează regimul juridic general al celor două domenii. În raport cu reglementarea instituită

prin Legea administraţiei publice locale, atribuţiile în materie ale vechilor prefecturi au fost preluate de

către consiliile locale şi judeţene, ca efect al modificării implicite a dispoziţiilor art. 4, al. 3 din Legea

fondului funciar.

Importantă pentru conturarea conceptului de domeniu public este şi H.G. 113/199296 privind

stabilirea unor măsuri pentru defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor sau după caz, al

judeţelor, a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat al statului, precum şi

trecerea sub autoritatea consiliilor locale sau după caz, judeţene a regiilor autonome şi societăţilor

comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii publice.

După ce sunt enumerate prevederile legale potrivit cărora se determină bunurile şi valorile care

aparţin domeniului public, în art. 3, al. 2 al Hotărârii menţionate se prevede că delimitarea între

domeniul public de interes naţional şi domeniul public de interes local va avea în vedere uzul şi

interesul pe care îl reprezintă bunurile şi valorile respective. Prezintă relevanţă pentru aspectul în

discuţie şi Ordonanţa Guvernului nr. 12/199397 privind achiziţiile publice, Ordonanţa Guvernului nr.

15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome (cu modificările

ulterioare), Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Hotărârea

95 A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. III. Ed. Hercules, Bucureşti, 1993, pag. 287; A. Iorgovan, Noţiunea de domeniu public şi dreptul de administrare pentru uzul public în R.R.D. nr. 12/1988, pag. 47.96 H.G. 113/1992 este publicată în M.O., partea a I-a, nr. 47 din 1992.97 O.G. nr. 13/1993 este publicată în M.O., partea a I-a, nr. 202 din 23 august 1993.

27

Guvernului nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a bunurilor

aparţinând instituţiilor publice (modificată şi completată prin H.G. nr. 966/1998).

Dispoziţii normative în vigoare prin care se reglementează domenialitatea publică mai sunt

cuprinse în unele reglementări speciale: Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime

interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României; Legea nr. 56/1992 privind frontiera de

stat a României; Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protecţia patrimoniului naţional cultural;

Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995 privind regimul de concesionare a construcţiei şi exploatării unor

tronsoane de căi de comunicaţie terestre – autostrăzi şi căi ferate (aprobată şi modificată prin Legea nr.

136/1996); Legea petrolului nr. 134/1995; Codul silvic (Legea nr. 26/1996); Legea nr. 84/1996 a

îmbunătăţirilor funciare; Legea apelor nr. 107/1996; Legea locuinţei nr. 114/1996; O.G. 43/1997

privind regimul drumurilor; Legea minelor nr. 61/1998; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

63/1998 privind energia electrică şi termică.

Trebuie să mai adăugăm că dispoziţiile art. 475 al. 2, 476, 477, 499, 1310 şi 1844 din Codul

civil şi-au redobândit caracterul unor norme active constituind, la rândul lor, adevărate izvoare ale

dreptului public.

Punctul culminant în evoluţia reglementării domeniului public în România a fost atins prin

adoptarea unei reglementări speciale în această materie prin Legea nr. 213/1998. Prin menţionata lege

s-a reuşit întregirea şi conturarea mai vizibilă a regimului juridic al proprietăţii publice, asigurându-se

un caracter unitar reglementărilor ce vizează multiplele şi variatele aspecte cum sunt: noţiunea şi

caracterele juridice, conţinutul şi obiectul dreptului de proprietate publică, modurile de dobândire şi de

încetare, inclusiv modalităţile juridice de exercitare (darea în administrare, concesionarea, închirierea

sau darea în folosinţă gratuită a bunurilor de utilitate publică).

Pentru proprietatea domenială aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, prezintă o

deosebită importanţă Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, care aduce unele concretizări

conceptului de drept de proprietate publică mai ales în privinţa98: conţinutului material, regimului

juridic, evidenţei contabil financiare a bunurilor aferente domeniului public al autorităţilor locale,

modalităţile de executare a atributelor dreptului de proprietate publică.

98 Art. 121-125 din Legea nr. 215/2001.28

II. 5. CONŢINUTUL MATERIAL AL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Conţinutul material al dreptului de proprietate publică se regăseşte în bunurile sau valorile

economice apartenente acestui domeniu.

Pentru identificarea acestor categorii de bunuri trebuie să avem în vedere terminologia Codului

civil (art. 476)99 şi cea adoptată de jurisprudenţă şi doctrină care desemnează noţiunea de “bun public”,

în principal prin expresia “dependinţe ale domeniului public”. Precizarea de mai sus se impune

întrucât, pe de o parte se vorbeşte de domeniu ca despre o “totalitate de bunuri publice”, iar pe de altă

parte se atrage atenţia că în sfera de cuprindere a acestuia intră şi componente care nu sunt bunuri în

sensul strict, tehnic al noţiunii (aşa sunt porţiuni ale teritoriului, universalităţii de fapt: colecţii,

biblioteci).

Deşi în trecut în doctrina română au existat controverse, majoritatea autorilor au căzut de acord

că în domeniul public intră nu numai imobilele ci şi bunurile mobile. În această privinţă legislaţia

noastră actuală nu lasă nici o îndoială100. Pe aceeaşi linie se axează şi doctrina occidentală101 în materie,

cu menţiunea că în legislaţia ţărilor la care ne-am referit nu exista o enumerare legislativă a bunurilor

ce fac parte din domeniul public şi nici criterii sigure de determinare a acestora. Jurisprudenţa a fost

aceea care a elaborat unele criterii empirice şi mai apoi sistematice de stabilire a conţinutului material

al dreptului de proprietate publică.

Criteriul care s-a impus a fost acela al afectaţiunii directe a bunurilor (naturale sau artificiale)

uzului public sau serviciilor publice. Este criteriul ce se regăseşte şi în opiniile exprimate de cei mai

mulţi dintre autorii români. Legislaţia română (la care ne-am referit anterior) reţine drept criteriu sigur

afectaţiunea la uzul public, folosind în subsidiar sau în alternativă “interesul public”, fără să facă vreo

referire la afectaţiunea la serviciile publice.

Totuşi, din conţinutul unor dispoziţii normative ce privesc domeniul public se degajă ideea de

afectaţiune naturală sau artificială (prin natura bunurilor sau determinată de lege)102.

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică aduce mai multă precizie în această privinţă,

prevăzând expres criteriile de determinare a bunurilor care fac parte din domeniul public: declaraţia

legii, natura şi destinaţia bunului. Legea nr. 215/2001 privind administrarera publică locală reiterează

cele trei criterii în art. 122 al. 1 care prevede că "aparţin domeniului public de interes local sau

99 Art. 476 din Codul civil prevede că “Drumurile mari, drumurile mici, uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public”.100 Pentru detalii a se vedea art. 71 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală; art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 113/1992; Legea 213/1998.101 André de Laubadere, M. Waline, Maurice Haurion, Christian Buniet, Léon Duguit, Bonnard, citaţi de C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995 pag. 5 şi următoarele.102 A se vedea pentru detalii art. 72 din Legea nr. 69/1991 şi art. 5, al. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 113/1992.

29

judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt

declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".

Deşi legile menţionate enumeră trei criterii care împreună asigură delimitarea domeniului

public de domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, în final, aşa cum s-a

observat în literatura de specialitate103, criteriul de determinare este chiar declaraţia legii.

Într-o măsură sau alta, fiecare din criteriile arătate poate fi folosit pentru a stabili dacă un bun

aparţine domeniului public. Dar, în cele din urmă, bunurile apartenente domeniului public sunt

declarate ca atare de lege, legea fiind aceea care prevede că anumite bunuri prin natura sau destinaţia

lor aparţin domeniului public.

Legea poate enumera direct bunurile care fac parte din domeniul public în mod exclusiv sau

neexclusiv. Art. 135 al.4 din Constituţie precizează că “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile

de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în

interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Sau,

art. 4 din Codul silvic prevede că Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau

privată şi constituie bun de interes naţional. O formulă combinată de concretizare a conţinutului

material al dreptului de proprietate publică ne oferă Legea nr. 213/1998 care într-o manieră directă

precizează în art. 3 al.1 că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 al. 4 din

Constituţie104, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege".

Acelaşi articol şi aliniat, adaugă în continuare, într-o manieră indirectă că fac parte din

domeniul public şi "orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de

lege".

În acest caz, legea stabileşte în mod indirect apartenenţa la domeniul public al unor bunuri prin

enunţarea criteriilor generice pentru determinarea lor: uzul sau interesul public. Criteriile menţionate

sunt reţinute şi de alte reglementări cu incidenţă în domeniul investigat105. Bunurile de “uz public” sunt

cele care pot fi folosite, în acelaşi timp, în mod actual şi eventual de toţi membrii societăţii, cum este

cazul drumurilor publice, ori al cărţilor din bibliotecile publice. La aceste bunuri au acces toţi membrii

societăţii. Bunurile de “interes public” sunt cele destinate sau afectate funcţionării serviciilor publice 106

sau cele care prin importanţa social – economică, valoarea culturală sau istorică, fac parte din avuţia

103 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ed. 1996, pag. 83.104 Art. 135 al. 4 din Constituţia României.105 Art. 4 al. 4 şi art. 5 al. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998; art. 122 al. 1 din Legea nr. 215/2001.106 Asemenea bunuri sunt: clădirile, instalaţiile, echipamentele, laboratoarele afectate serviciilor publice.

30

naţională şi servesc interesele generale ale societăţii ori pe cele ale colectivităţilor locale107. Asemenea

bunuri, prin natura lor “sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public,

pentru realizarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau o colectivitate, fără a avea acces

la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele” (aşa sunt: căile ferate,

reţelele de distribuire a energiei electrice, dotările tehnico – edilitare, clădirile şcolilor şi spitalelor,

teatrele şi muzeele statului, clădirile autorităţilor statului etc.).

Încadrarea unor asemenea bunuri în categoria celor de “uz public” sau de “interes public” se

face după natura şi afectaţiunea lor de către organele de stat sau, după caz. ale unităţilor administrativ

– teritoriale, potrivit competenţei lor legale.

Cât priveşte delimitarea domeniului public de domeniul privat, precum şi delimitarea

domeniului public naţional de domeniul public judeţean şi local, aceasta se poate face pornind de la

art. 3 din Legea nr. 213/1998 care, în mod generic, conturează sfera bunurilor proprietate publică.

Potrivit articolului menţionat “Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 135 al. 4 din

Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte

bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat

sau de unităţile administrativ – teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

Articolul 4 al aceleiaşi legi se referă la domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ

– teritoriale în conţinutul căruia sunt incluse bunuri aflate în proprietatea lor privată şi care nu fac parte

din domeniul public. În mod expres legea mai prevede că dreptul de proprietate al statului sau al

unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor din domeniul lor privat este supus regimului

juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.108 Legea nr. 213/1998, prin art. 3 (al. 2, 3, 4)

a uşurat mult sarcina delimitării bunurilor din domeniul public judeţean şi local faţă de bunurile din

domeniul public naţional. Până la adoptarea acestei legi pentru delimitarea domeniului public judeţean

şi local faţă de domeniul public naţional erau consultate dispoziţiile Legii nr. 69/1991, care, prin art.

72, prevedea că “Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care potrivit

legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de interes naţional”. Art.

115 din aceeaşi lege stabilea că defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor, oraşelor, municipiilor

sau, după caz, al judeţelor, a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public, precum şi din

domeniul privat al statului se vor stabili printr-o hotărâre a Guvernului. A fost adoptată, astfel, H.G. nr.

113/1992 privind stabilirea unor măsuri pentru defalcarea şi trecerea în patrimoniul comunelor,

oraşelor sau, după caz, al judeţelor a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat

107 Aşa sunt: zăcămintele de minerale, de substanţe solide sau fluide, muzeele, colecţiile de artă, statuile şi monumentele declarate de interes public.108 Art. 5 din Legea nr. 213/1998.

31

al statului precum şi trecerea sub autoritatea consiliilor locale sau, după caz, judeţene a regiilor

autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat, care prestează servicii publice109.

Pentru identificarea celor trei categorii de bunuri, Legea nr. 213/1998 face trimitere la

dispoziţiile constituţionale în materie (art. 135, al. 4) precum şi la punctele I, II, III din anexa la lege.

Aşa cum prevede art. 3, al. 2 din Legea nr. 213/1998, “Domeniul public al statului este alcătuit

din bunurile prevăzute în art. 135 (al. 4) din Constituţie, din cele stabilite la pct. 1 din Anexă, precum

şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare, prin lege”.

Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile stabilite la pct. II din Anexă şi din alte

bunuri de uz sau interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu

sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional. Se poate constata că, spre deosebire de

bunurile din domeniul public naţional (care pot fi declarate ca atare numai prin lege), bunurile

apartenente domeniului public judeţean sunt precizate atât la pct. III din Anexa la Legea nr. 213/1998,

cât şi prin hotărâri ale consiliului judeţean sau hotărâri de guvern.

Domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor, inclusiv al sectorului

municipiului Bucureşti) este alcătuit aşa cum prevede art. 3, al. 4 din Legea nr. 213/1998, din bunurile

stabilite la pct. III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin

hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau

judeţean.

Dispoziţii asemănătoare, privind conţinutul material al dreptului de propriette publică ce are ca

titulari unităţile administrativ-teritoriale, sunt inserate şi în Legea nr. 215/2001 (art. 121 şi 122).

Reţinând, în concluzie, criteriul afectaţiunii naturale sau artificiale la uzul public sau la

serviciile publice, vom încerca să delimităm sfera de cuprindere a domeniului public cu cele două zone

ce se profilează: domeniul public natural şi domeniul public artificial.

A. Domeniul public afectat uzului public

Domeniul public natural

Domeniul public natural este alcătuit din acele dependinţe care rezultă din fenomene geografice

şi fizice afectate uzului public. Aceste componente sunt prezentate de Constituţia României din 1991,

Legea nr. 18/1991, art. 475 – 478 Cod civil, Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 şi sunt

următoarele:

a) Dependinţe ale domeniului public natural maritim

109 A se vedea H.G. 113/1992, în M.O., I, nr. 47/1992. Pentru detalii, a se vedea şi A. Trăilescu, Şt. Şerban, Probleme în legătură cu determinarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale în Dreptul nr. 12/1993, pag. 70 – 73; Curtea Supremă de Justiţie, sect. de contencios administrativ, dec. nr. 393/1994 în Dreptul nr. 6/1995, pag. 92 – 93.

32

ţărmurile Mării Negre, inclusiv porturile litoralului alternativ acoperite şi descoperite de

ape;

ţărmurile formate din aluviuni depuse pe litoral, deasupra nivelului atins de cele mai înalte

ape;

terenurile lăsate descoperite de mare şi care nu mai sunt acoperite de cele mai înalte valuri;

solul şi subsolul mării teritoriale110 şi ale apelor maritime interioare111;

porturile naturale, radele, apele maritime interioare a căror existenţă este recunoscută de

uzanţele internaţionale, plajele, resursele zonelor mării şi ale platoului continental;

eleşteele dacă acestea conţin apă sărată, sunt populate cu peşte, comunică direct cu marea

prin canale sau golfuleţe.

Cât priveşte platoul continental, acesta este supus regimului juridic stabilit de legea

română, în măsura în care nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale, la care România este parte.

b) Dependinţe ale domeniului public natural fluvial

Intră, de asemenea, în domeniul public natural:

cursurile de apă navigabile sau flotabile - stabilite prin hotărâre a Guvernului, printr-un

nomenclator - din punctul unde încep să fie navigabile şi până la vărsarea lor în alte ape sau în mare;

lacurile navigabile sau flotabile, stabilite în condiţiile prevăzute mai sus;

cursurile de apă şi lacurile în lanţ sau în raze, despărţite, dar alcătuind un întreg – stabilite,

de asemenea printr-un nomenclator aprobat prin hotărâre a Guvernului;

cursurile de apă şi lacurile care asigură alimentarea cu apă a căilor navigabile, nevoile

agriculturii şi industriale, alimentarea populaţiei;

pânzele de apă subterane;

cuvetele şi albiile cursurilor de apă şi lacurilor prevăzute mai sus.

Apele care traversează frontierele ţării sunt supuse legii române în măsura în care nu se

prevede altfel în convenţiile internaţionale la care România este parte.

Dependinţele de mai sus (aparţinând domeniului public natural – maritim sau fluvial – sunt

socotite de interes naţional, proprietatea publică aparţinând statului). Trecerea lor în proprietatea

publică a unităţilor administrativ – teritoriale nu se poate face decât prin lege, care dispune, când este

cazul, şi asupra modificării nomenclatorului aprobat de Guvern.

110 Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apele maritime interioare având lăţimea de 12 mile maritime (22.224 m) măsurate de la linia de bază. În acest sens a se vedea art. 1 al.1 din Legea nr. 17/1990; Marţian Niciu, Drept internaţional public, vol. II, Edit. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 103.111 Art. 4 din Legea nr. 17/1990 defineşte apele maritime ca fiind “suprafeţele de apă între ţărmul mării şi limitele de bază stabilite de art. 1 al aceleiaşi legi”. Vezi şi Marţian Niciu, op. cit. pag. 101.

33

Domeniul public artificial

Constituie dependinţe ale domeniului public artificial acele valori create prin activitatea umană

şi afectate uzului public, cu restricţiile de rigoare.

a) Dependinţele domeniului public artificial maritim sunt următoarele:

porturile – militare, comerciale, de pescuit, cu anexele lor utilitare;

lucrările efectuate în interesul navigaţiei, chiar dacă sunt situate în afara limitelor portuare;

lucrările de protecţie a proprietăţii private contra atingerilor mării;

terenurile artificiale sustrase acţiunii mării pe baza unei autorizaţii administrative sau în

cadrul unei concesiuni de îndiguire.

b) Dependinţele domeniului public artificial fluvial sunt următoarele:

porturile fluviale cu anexele lor utilitare;

râurile canalizate şi canalele de navigaţie cu rezervoarele lor de alimentare;

derivaţiile de ape artificiale, chiar situate pe terenuri proprietate privată;

lucrările publice construite pe albiile sau bordurile căilor navigabile sau flotabile, pentru

asigurarea securităţii şi facilităţii navigaţiei sau tragerii la mal;

barajele pentru producerea electricităţii.

c) Alte dependinţe ale domeniului public artificial sunt:

autostrăzile;

şoselele naţionale şi cele rapide, precum şi cele judeţene;

străzile urbane, drumurile rurale, cele vicinale;

canalele şi căile de scurgere a apelor;

arborii de pe căile publice, stâlpii, aparatele de semnalizare, pilonii, felinarele, podurile,

viaductele, pasajele de denivelări, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare, trotuarele, locurile

de parcare şi staţionare, indicatoarele şi instalaţiile de circulaţie, cantoanele şi clădirile de serviciu şi

orice alte construcţii şi amenajări sau instalaţii destinate apărării sau exploatării căilor publice.

Sunt, de asemenea, dependinţe artificiale ale domeniului public şi toate elementele naturale sau

artificiale care servesc securităţii şi comodităţii celor ce folosesc căile publice, menţionate mai sus.

B. Domeniul public afectat serviciilor publice

34

Cum arătam anterior, legislaţia românească nu face nici o menţiune în legătură cu afectaţiunea

la serviciile publice.

Literatura de specialitate112 ia în discuţie acest criteriu atunci când analizează apartenenţa

bunurilor la domeniul public sau la cel privat. Dintr-un anumit punct de vedere se apreciază însă că

acest criteriu este prea larg pentru că ar conduce la concluzia că “multe bunuri ar face parte din

domeniul public numai pentru că sunt destinate unui serviciu public”113.

Făcând trimitere la doctrina occidentală114 în această materie, autorii români apreciază că sunt

dependinţe ale domeniului public şi cele care sunt afectate serviciilor publice prin natura sau

amenajarea lor specială ori particulară, adaptate unui scop determinat. Putem distinge, în sensul arătat

mai sus, următoarele sectoare ale domeniului public afectat serviciilor publice:

a) Domeniul public militar are ca dependinţe: pieţele amenajate special pentru exerciţii

militare, fortăreţele, posturile militare pentru apărare, stabilite, potrivit legii, de către Ministerul

Apărării Naţionale şi în aceleaşi condiţii, lucrările amenajate special în interesul satisfacerii serviciului

militar si apărării naţionale;

b) Domeniul public feroviar cuprinde ca dependinţe: căile ferate şi lucrările care fac parte

integrantă din ele sau îi asigură protecţia; terenurile concesionate situate de o parte şi de alta a căilor

ferate, lucrările efectuate pentru exploatare şi semnalizare, precum şi clădirile afectate recepţiei şi

transportului mărfurilor şi călătorilor, cum sunt gările şi magaziile de mărfuri;

c) Domeniul public aeronautic are ca dependinţe: aerodromurile cu terenurile special

amenajate pentru decolare, aterizare şi manevre, pistele de zbor şi instalaţiile anexe necesare traficului,

aerogările şi parcelele cuprinse în incinta aerodromurilor, în toate cazurile, dacă nu sunt proprietate

privată. Aerodromurile pot fi: deschise, speciale şi de uz restrâns;

d) Domeniul activităţilor de interes general, exercitate sub autoritatea unei persoane publice

– stat sau unităţi administrativ teritoriale – de natură artistică, culturală, sportivă, turistică, este, de

asemenea, o componentă a domeniului public afectat serviciilor publice;

e) Regimul special al unor bunuri mobiliare este impus de apartenenţa acestora la domeniul

public afectat serviciilor publice. Avem în vedere acele mobile care merită o protecţie împotriva

furturilor şi vânzărilor, cum sunt: colecţiile din muzee publice, lucrările din bibliotecile publice,

obiecte de artă expuse în edificii de cult, documente de arhivă, care sunt ataşate materialmente sau

psihologic unui imobil bun public, potrivit regulilor accesorietăţii, afară numai dacă bunurile mobiliare

în cauză nu sunt în domeniul privat sau în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice

private.

112 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 82, C. Oprişan, op. cit. pag. 14.113 I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996, pag. 83.114 M. Waline, op. cit. pag. 14.

35

C. Dependinţe ale domeniului public aflate în situaţii speciale

Sunt apartenente domeniului public (natural sau artificial, după caz): rezervaţiile naturale,

parcurile naturale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, terenurile ocupate de

acestea, precum şi monumentele naturii.

Spaţiul aerian, solul, subsolul, cu bogăţiile lor, fac parte, potrivit Constituţiei, din domeniul

public.

Edificiile intră în domeniul public dacă sunt dependinţe ale terenurilor cuprinse în acest

domeniu, făcând corp comun cu ele, cu titlu de lucrări de artă sau construcţii accesorii, precum:

farurile, cheiurile porturilor, podurile peste cursurile de apă, fântâni, statui sau alte asemenea lucrări

plasate în pieţe publice.

Edificiile destinate serviciilor publice de învăţământ, cultură, artă, sănătate, sub rezerva ca ele

să nu fie deţinute cu titlu precar – închiriere, concesiune – de la o persoană fizică sau juridică sau de la

stat sau de la unităţile administrativ teritoriale din al căror domeniu fac parte, sunt componente ale

domeniului public afectat serviciilor publice.

Edificiile afectate cultelor intră în domeniul public naţional în cazul: catedralelor şi bisericilor

(cu acest statut) patriarhiei, mitropoliilor şi episcopiilor şi în domeniul public local, în celelalte cazuri.

Unele sublinieri se impun în legătură cu bunurile comune (res comunes) care prin valoarea lor

sunt neapropriabile sau care sunt destinate folosinţei comune. Ele nu trebuie confundate cu bunurile

domeniale, de aceea nu pot fi incluse în domeniul public sau privat al statului sau unităţilor sale

administrative.

Aşa, de exemplu, lumina, energia necaptată, aerul, apele de ploi în cădere sunt şi rămân

comune, nesusceptibile de apropriere individuală sau colectivă. Ele se găsesc în mod natural, în

folosinţa tuturor şi nu fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ

– teritoriale şi nici nu pot fi obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice.

Tot astfel, islazurile, păşunile şi unele porţiuni de terenuri împădurite, care sunt folosite în

comun de către locuitori, rămân supuse regimului special pe care îl au în prezent, dacă o dispoziţie a

legii contrară, nu intervine. Ele sunt apartenente proprietăţii domeniale.

Nu fac parte din domeniul public (ci din cel privat) bunurile vacante şi fără stăpân, cum sunt

terenurile neocupate, vânatul, peştii, produsele mării (coralii, chihlimbarul, lucrurile părăsite în stradă

ca inutile sau degradate ori cele pierdute). Codul civil român prevede în mod expres că “Toate averile

vacante şi fără stăpân, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori sau ale căror moşteniri sunt

lepădate, sunt ale domeniului public”. Aici Codul civil foloseşte sensul larg al noţiunii de proprietate

36

publică echivalentă cu proprietatea domenială. Prin art. 646, acelaşi Cod adaugă că “Bunurile fără

stăpân sunt ale statului”.

În legătură cu anumite bunuri părerile sunt încă împărţite, în ceea ce priveşte apartenenţa

acestora la un domeniu sau altul al proprietăţii de stat.

Pădurile, de exemplu, care nu aparţin persoanelor fizice sau juridice, nu fac parte, după unele

opinii, din domeniul public, ci din cel privat al statului, judeţelor, oraşelor, comunelor.

De asemenea, potrivit unor opinii115 nu sunt apartenente domeniului public: edificiile folosite

de serviciile administrative: ministere, consilii locale şi judeţene, prefecturi şi subdiviziuni ale

acestora. Ele aparţin domeniului privat116.

II.6. MODURI DE CONSTITUIRE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Constituirea proprietăţii publice a cunoscut o evoluţie în timp, care poate fi urmărită având ca

punct de reper Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome

şi societăţi comerciale.

A. Până la adoptarea acestei legi (7 august 1990) proprietatea de stat s-a născut şi dobândit prin

unele moduri specifice şi anume: naţionalizarea, reproducţia lărgită, exproprierea, rechiziţia,

confiscarea, trecerea în proprietatea statului a unor bunuri.

- Constituţia din 1948 (art. 6) a permis elaborarea şi aplicarea mai multor acte normative

abuzive prin care s-a realizat “naţionalizarea” diferitelor categorii de bunuri proprietate privată sau

trecerea acestora pe diferite căi în proprietatea statului, care au prilejuit formarea proprietăţii statului

comunist. Dintre acestea pot fi amintite: Legea 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi; Decretul nr. 302/1948 pentru

naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare; Decretul nr. 232/1948 pentru naţionalizarea unor

întreprinderi de căi ferate particulare; Decretul nr. 303/1948 pentru naţionalizarea industriei

cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse cinematografice; Decretul nr. 83/1949 pentru

lichidarea proprietăţii moşiereşti rămasă după reforma agrară din 1945; Decretul nr. 92/1950 pentru

naţionalizarea unor imobile.

- La formarea acestei mari proprietăţi au contribuit şi actele normative referitoare la

expropriere (Legea nr. 19/1968 privind regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul

construibil al municipiilor şi oraşelor, art. 34 din Legea 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi

localităţilor urbane şi rurale, Decretul nr. 467/1979). Potrivit acestui din urmă act normativ, terenurile

115 Cu privire la aceste opinii a se vedea C. Oprişan, op. cit. pag. 16.116 Pentru o opinie contrară a se vedea I.P. Filipescu, op. cit. pag. 87.

37

treceau în proprietatea statului libere de orice sarcini. Exproprierea terenurilor cu sau fără construcţii

se făcea pe baza unui decret prezidenţial. Celui expropriat i se acorda o indemnizaţie117.

- Rechiziţia118 se aplica în cazuri excepţionale şi îşi avea sediul reglementării în Legea

nr. 10/1974.

- Confiscarea putea fi cu caracter de pedeapsă complementară, specială, ca măsură de

siguranţă şi contravenţională (Codul penal art. 68 - 70, 112 lit. f, 118, Legea nr. 32/1968 privind

contravenţiile).

- Amenzile penale, impozitele, taxele de timbru.

- Dobândirea de către stat a unor bunuri din patrimoniul naţional cultural în virtutea

Legii nr. 63/1974 care se referea la: bunuri de interes excepţional care au putut fi trecute în

proprietatea de stat, prin decret, cu plata despăgubirilor corespunzătoare; dobândirea prin donaţie sau

prin achiziţionare cu plată; dobândirea în urma exercitării dreptului prioritar de cumpărare; dobândirea

bunurilor arheologice, trecerea în proprietatea de stat, cu titlu de sancţiune, când dobândirea bunurilor

se dovedea nelegală.

- Dobândirea terenului aferent construcţiilor înstrăinate, cu plata unei despăgubiri în

temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974. Era vorba de situaţia în care s-a înstrăinat construcţia, iar terenul

aferent a trecut la stat. Dobânditorul construcţiei dobândea de la stat terenul în folosinţă.

- Dobândirea unor terenuri în municipii şi oraşe în condiţiile art. 58 din Legea nr.

4/1973. În lumina acestei dispoziţii, proprietarul terenului ce a putut fi folosit pentru construirea de

locuinţe avea posibilitatea să constituie o asociaţie cu alte persoane, în vederea construirii de clădiri cu

mai multe locuinţe. Pe data constituirii asociaţiei terenul trecea, în temeiul legii, în proprietatea de stat.

Deci, proprietarii locuinţelor aveau un drept de folosinţă asupra terenului, proprietar fiind statul119.

- Dobândirea de către stat a unor locuinţe proprietatea unor persoane, în baza art. 52 din

Legea nr. 4/1973. În sistemul acestei legi membrii unei familii nu puteau deţine decât o singură

locuinţă. Dacă ei dobândeau o a doua locuinţă prin moştenire, donaţie, prin căsătorie sau pe alte căi,

erau obligaţi să înstrăineze una din locuinţe, în termen de 1 an de la dobândire. Dacă nu se îndeplinea

această obligaţie, una din locuinţe trecea în proprietatea de stat prin decizia organului administrativ

competent120.

- Dobândirea de terenuri agricole de către stat, în condiţiile art. 45 din Legea nr.

59/1974. În baza legii amintite, terenurile se puteau transmite între persoane fizice numai prin

moştenire legală, iar moştenitorii trebuiau să asigure continuitatea muncilor agricole, având 117 Vezi Decretul nr. 467/1979, în prezent abrogat.118 Pentru actualele reglementări privind rechiziţia, ase vedea Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României (art. 13).119 În prezent, în temeiul art. 35 al.3 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, proprietarul construcţiei dobândeşte în proprietate acel teren aflat în folosinţă la data cumpărării construcţiei.120 Această dispoziţie a fost abrogată prin Decretul lege nr. 61/1990 (art. 30).

38

cunoştinţele necesare muncilor agricole corespunzătoare. Dacă nu îndeplineau aceste condiţii,

terenurile treceau în folosinţa unor unităţi agricole. Terenurile se puteau restitui moştenitorilor, la

cerere, în termen de 2 ani, dacă îndeplineau cerinţele de a continua muncile agricole. Dacă nu se făcea

o asemenea cerere, terenul trecea în proprietatea de stat.

- Trecerea în proprietatea de stat a unor imobile în temeiul art. 13 din Legea nr. 59/1974

şi Decretul nr. 223/1974. Este vorba de imobile ale persoanelor care au părăsit definitiv ţara şi care au

trecut în proprietatea de stat, după distincţiile legii, cu plată sau fără plată.

- Trecerea unor bunuri în proprietatea de stat în temeiul Legii nr. 18/1968. Este vorba

de bunurile persoanelor fizice care au fost dobândite în mod ilicit. Trecerea în proprietatea de stat se

făcea prin hotărâre judecătorească.

B. Moduri specifice de constituire a dreptului de proprietate publică după adoptarea Legii nr.

15/1990.

- Interzicerea naţionalizării ca mod de dobândire a dreptului de proprietate publică.

Până la adoptarea Legii nr. 15/1990, naţionalizarea a fost principala cale prin care s-a

constituit marea proprietate de stat. În spiritul actualei reglementări constituţionale, naţionalizarea este

interzisă. Art. 4, al. 3 din Constituţia României prevede expres că “Nimeni nu poate fi expropriat decât

pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. În acest

sens s-a exprimat şi Curtea Supremă de Justiţie, arătând că: “Naţionalizarea nu este permisă în prezent

ca mod de dobândire a proprietăţii pentru că ea contravine regimului juridic al proprietăţii stabilit de

Constituţie”121. Este admisă numai exproprierea, dar între cele două moduri există numeroase

deosebiri.

- Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este admisă şi în prezent, ca o cale de

dobândire a dreptului de proprietate publică în baza art. 41, al. 3 din Constituţia României şi a Legii

speciale nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

În lumina reglementărilor menţionate, exproprierea apare ca un ansamblu de acte şi

operaţiuni administrative şi jurisdicţionale prin intermediul cărora statul sau unităţi ale administraţiei

publice impun cesiunea proprietăţii unor bunuri imobile aparţinând persoanelor fizice şi juridice cu sau

fără scop lucrativ, precum şi celor aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor,

judeţelor, în scopul de utilitate publică şi în schimbul unei indemnizaţii juste şi prealabile. Este un

procedeu specific dreptului public, ce are ca obiect proprietatea imobiliară.

Utilitatea publică se declară de către Guvern (pentru lucrări de interes naţional) sau de către

consiliile judeţene (consiliul local al municipiului Bucureşti) pentru lucrări de interes local.

121 Vezi Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 4/1992 în M.O., I, nr. 182/1992.39

În concepţia Legii nr. 33/1994 art. 6, sunt de utilitate publică lucrările privind: “prospecţiunile

şi explorările geologice, extractive şi prelucrarea substanţelor minerale utile, instalaţii pentru

producerea energiei electrice, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare, instalaţii pentru

protecţia mediului, îndiguiri, deviaţii de debite pentru alimentare cu apă, staţii hidrometeorologice,

seismice, lucrări de combatere a eroziunii solului, clădirile şi terenurile necesare pentru construcţii de

locuinţe sociale122 sau altor obiective sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, administraţie

publică, autorităţi judecătoreşti, apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională”.

Enumerarea nu are caracter limitativ, astfel că, prin lege, şi alte lucrări pot fi declarate de

utilitate publică. Cât priveşte procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, aceasta a fost

inspirată de reglementările anterioare123 şi de principiile tradiţionale ale dreptului. Această procedură

este astfel concepută încât să asigure garanţii reale dreptului de proprietate privată. Ea se derulează pe

parcursul a două faze distincte: faza administrativă şi faza judiciară.

Cei interesaţi pot conveni asupra modului de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra

cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea condiţiilor legale de fond, formă, publicitate. În

cazul cesiunii amiabile, nu se declanşează procedura de expropriere propriu - zisă - acordul dintre părţi

având semnificaţia unei vânzări imobiliare (art. 4).

Dacă acordul asupra transferului dreptului de proprietate nu se realizează, se declară utilitatea

publică de către autorităţile menţionate mai sus. Declaraţia de utilitate publică este un act adminstrativ

prin care o anumită lucrare dobândeşte caracter special de lucrare de interes general supusă regimului

exproprierii. Odată adusă la cunoştinţa publică (M.O. sau afişare la Consiliul local) declaraţia de

utilitate publică declanşează procedura exproprierii (la cererea exproprietarului). Competentă este

instanţa (tribunal judeţean sau al municipiului Bucureşti) în raza căreia se află imobilul propus pentru

expropriere.

- Rechiziţia este de asemenea un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică,

ce se aplică în cazuri excepţionale, prevăzute în prezent de art. 13 din Legea nr. 45/7 iulie 1994 privind

apărarea naţională a României.

- Confiscarea îşi are temeiul juridic în dispoziţiile Codului penal sau a Legii nr. 32/24

noiembrie 1968 privind regimul contravenţiilor aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului

nr. 12/1994. De asemenea, H.G. nr. 415/1992 şi H.G. nr. 662/1991 privind modul de valorificare a

bunurilor care au devenit proprietate de stat potrivit legii (modificată prin H.G. nr. 167/1994) se referă

la bunurile dobândite prin confiscare, cu excepţia celor confiscate prin hotărâri judecătoreşti.

122 În concepţia Legii locuinţei nr. 114/1996, prin locuinţa socială se înţelege: “Locuinţa care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe din fondul locativ” (art. 1 lit. c).123 Este vorba de art. 34 al Legii nr. 58/1974 şi Decretul nr. 467/1979.

40

Constituţia României prevede, cu privire la acest mod, că “bunurile destinate, folosite sau rezultate din

infracţiuni ori contravenţii, pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.

- Impozitele şi taxele de timbru sunt, de asemenea, o sursă de alimentare a

patrimoniului domeniului public. Cu privire la acestea au fost adoptate numeroase acte normative

dintre care amintim: Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale; Legea nr. 34/1994 privind

impozitele pe venitul agricol; Ordonanţa Guvernului nr. 8/1955 cu privire la taxele de timbru -

abrogată prin Legea nr. 77/1995; Ordonanţa Guvernului privind stabilirea taxelor de timbru pentru

activitatea notarială; Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar; Ordonanţa

Guvernului nr. 24/1995 pentru modificarea şi completarea reglementărilor privind impozitele pe

venitul agricol şi impozitele şi taxele locale; Legea nr. 69/1993 privind instituirea taxei pentru

folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură şi silvicultură.

C. În legătură cu modul de constituire a domeniului public se impun unele precizări în legătură

cu încorporarea bunurilor în domeniul public, care poate avea loc prin: achiziţie, afectaţiune şi

delimitare.

- Achiziţia se realizează prin acte sau fapte de drept civil sau administrativ. Actele de

drept civil cum ar fi: cumpărarea, schimbul, donaţia, legatele, sunt supuse condiţiilor prevăzute de

legea civilă, care, după caz va fi completată cu dispoziţii administrative, restrictive impuse de natura şi

afectaţiunea bunului (cum sunt cele privitoare la autorizaţiile prealabile). Sunt supuse, de asemenea,

regimului de drept civil achiziţiile realizate prin fapte juridice cum sunt: uzucapiunea, accesiunea,

comasarea. Actele administrative cu titlu oneros cum sunt: exproprierea, rechiziţia, contractele

administrative sunt reglementate de normele dreptului administrativ.

Sunt asimilate cu achiziţiile, ca modalităţi de creştere a domeniului public şi investiţiile

realizate în condiţiile legii.

- Afectaţiunea unui bun la domeniul public este de asemenea o importantă modalitate

de încorporare a bunurilor în acest patrimoniu. Ea poate fi expresă, sub forma unei decizii

administrative unilaterale (în general cu îndeplinirea anumitor formalităţi) sau sub forma unui contract

administrativ.

Afectaţiunea poate fi şi implicită, când rezultă indirect din alte acte cum sunt:

concesiunea, decizia executării unor lucrări, declararea utilităţii publice.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, este obligatorie utilizarea efectivă a bunurilor în

concordanţă cu obiectul afectaţiunii.

Afectaţiunea nu priveşte domeniul public natural (creat prin fenomene fizice naturale)

ci numai domeniul public artificial, în cadrul căruia pot interveni schimbări ale afectaţiunii. Dacă

41

bunul aparţine aceluiaşi proprietar, schimbarea o poate face acesta. Dacă însă bunul aparţine unor

persoane fizice diferite, schimbarea afectaţiunii nu se poate face decât prin lege. Un bun afectat

domeniului public artificial poate fi dezafectat şi trecut în domeniul privat al statului sau al oraşelor,

comunelor, judeţelor, dar numai prin lege ori în baza legii, transmis prin acte juridice în proprietatea

privată a persoanelor fizice sau juridice private.

- Delimitarea, ca posibilitate de încorporare a bunurilor în domeniul public, apare ca un

act unilateral, pur declarativ, întemeiat pe constatarea datelor fizice provenind de la administraţia

competentă şi prin care se tinde la fixarea limitelor domeniului public faţă de cel privat, precum şi faţă

de proprietarii particulari, când aceştia o cer.

II.7. EXERCITAREA ATRIBUTELOR DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Protecţia domeniului public

Bunurile care formează obiect al dreptului de proprietate publică au menirea de a servi la

realizarea funcţiilor şi sarcinilor statului (organelor centrale şi locale ale puterii de stat, a instituţiilor

bugetare etc.). De aceea, ele au un regim juridic special reflectat în însuşirile specifice:

inalienabilitatea, impresciptibilitatea, insesizabilitatea lor. Statul şi unităţile administrativ - teritoriale

nu pot înstrăina bunurile din domeniul public. Potrivit art. 135 pct. 5 din Constituţie, bunurile exclusiv

proprietate publică sunt inalienabile şi, în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor

autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Deci, dreptul de proprietate publică este o categorie specială a proprietăţii supus unui regim

administrativ, dar care în anumite privinţe este supus legii civile, care ocroteşte în general dreptul de

proprietate124.

Dreptul de proprietate publică conferă titularului său accesul la fructele naturale şi civile ale

bunului public, când natura acestuia permite, precum şi folosirea dependinţelor domeniului public, prin

formele specifice de utilizare prevăzute de lege.

Asupra domeniului public se exercită un drept de proprietate administrativă care implică

exerciţiul unui drept de folosinţă, denumit drept de utilizare (sau uz).

Titularul dreptului de proprietate publică îşi exercită dreptul de utilizare publică direct prin

administraţie, adică prin serviciile domeniului public organizate la nivelul ministerelor ori altor organe

centrale - pentru domeniul public al statului sau la nivelul consiliilor locale şi judeţene, pentru

domeniul public de interes local.

124 Pentru apărarea dreptului de proprietatte prin mijloace de drept civil, a se vedea, L. Pop, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 2; E. Iftime, Dreptul de proprietate, op. cit. pag. 89 şi urm.

42

Exerciţiul dreptului de utilizare a dependinţelor domeniului public poate avea loc în

considerarea distincţiei dintre domeniul public naţional sau local, ca şi în luarea în considerare a

distincţiei dintre domeniul afectat serviciilor publice sau uzului public.

Persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat care beneficiază de dreptul de utilizare,

în sensul arătat mai sus, sunt denumite administraţi. Ele se bucură de anumite drepturi, dar vor suporta

şi unele servituţi administrative.

Administraţia şi administraţii au drepturi şi obligaţii reciproce, potrivit prevederilor privind

protecţia dreptului de proprietate publică. Asemenea drepturi şi obligaţii au ca scop administrarea

dependinţelor domeniului public, concesiunea, exploatarea şi securitatea bunului public în aşa fel încât

să fie asigurată integritatea proprietăţii publice.

Utilizarea domeniului public îmbracă unele note specifice după cum este vorba de domeniul

public afectat uzului public sau uzului unui serviciu public.

Utilizarea domeniului public afectat uzului public

În cazul domeniului public afectat uzului public, utilizarea poate fi colectivă sau privativă, în

funcţie de natura şi destinaţia dependinţei domeniului public.

Avem în vedere, în primul rând, ţărmurile mării, cursurile de ape, spaţiul aerian şi cu deosebire

căile publice terestre.

Utilizarea colectivă corespunde unui uzaj direct nedeterminat şi neexclusiv, astfel încât uzajul

bunului public de către o persoană nu înlătură uzajul aceluiaşi bun de către alta. Utilizarea colectivă

este socotită normală ori de câte ori este conformă destinaţiei fixate în momentul afectaţiunii bunului

(cum ar fi circulaţia publică). În acest caz, utilizatorii se bucură de libertate, egalitate şi gratuitate. Sunt

şi situaţii când libertatea de utilizare poate fi supusă unor restricţii de interes social în funcţie de natura

bunului utilizat, inclusiv unor reguli de poliţie şi securitate. Cât priveşte egalitatea în utilizarea

bunului, aceasta nu poate fi asigurată decât înăuntrul aceleiaşi categorii de utilizatori. În schimb,

gratuitatea nu poate fi înlăturată decât printr-un text expres de lege prin care se pot institui taxe.

În regimul utilizării colective, căile publice terestre reprezintă cea mai importantă zonă a

domeniului public sau a dependinţelor acestuia. Utilizatorii comuni ai căilor publice au dreptul de a

circula liber pe aceste căi, de a staţiona, fără să împiedice drepturile riveranilor, constând în: accesul la

proprietatea lor, la vedere, la a face şanţuri protectoare, la scurgerea apelor, fără a li se recunoaşte

acestora o facilitate preferenţială la obţinerea unei permisiuni de a folosi domeniul situat pe marginea

căilor de comunicaţie.

43

În caz de dezafectare a căii publice, riveranii au dreptul la despăgubiri, dacă sunt privaţi de o

prerogativă importantă, iar în caz de vânzare a bunului declasat, au drept de preemţiune.

Puterile administraţiei privind bunurile aparţinând domeniului public afectat uzajului public se

limitează la măsuri de poliţie, de conservare şi securitate a bunului public şi în interesul ordinii

publice, dar în cadrul legii. Nu sunt admise interdicţiile sau limitările de orice fel, în vederea reducerii

cheltuielilor de întreţinere. Dacă prin lege se instituie restricţii mai mari datorită naturii bunului utilizat

şi specificului utilizării acestuia, precum şi în vederea utilizării normale a acestuia, administraţia poate

interveni prin măsuri speciale. Ea ar putea supune, de exemplu, utilizarea bunului unei autorizaţii

prealabile sau chiar unor interdicţii. În cazurile arătate, dacă utilizatorii nu respectă măsurile impuse 125,

pot fi obligaţi la repararea pagubelor produse.

Utilizarea domeniului public afectat unui serviciu public

În cazul domeniului public afectat serviciilor publice, utilizarea revine proprietarului, dacă

acesta este şi utilizator direct126. Dacă utilizatorul este distinct de proprietar, utilizatorul este stăpânul

activităţii, iar proprietarul are drept de control.

Dacă utilizarea este destinată unei persoane diferite de proprietar - persoană publică - se

instituie între aceştia un partaj de competenţă şi responsabilitate, în condiţiile dreptului comun

(aplicabil raporturilor dintre proprietari şi locatari).

Cât priveşte particularii, aceştia utilizează domeniul public prin intermediul serviciului public

şi în măsura în care le-a fost admis îl folosesc (cum ar fi căile ferate).

În schimb, particularii pot folosi domeniul public prin concesionarea serviciului public, care

implică un drept exclusiv, protejat prin acţiuni posesorii şi petitorii şi având acces la profituri,

compatibile cu afectaţiunea (companii de căi ferate, pieţe, târguri)127.

În caz de revocare a concesiunii, concesionarul are dreptul la indemnizaţie sau la simple

despăgubiri dacă au intervenit lucrări publice, care nu erau în interesul serviciilor publice. Dreptul la

despăgubiri este recunoscut şi în cazul în care revocarea a fost intempestivă sau nejustificată, sau când

dependinţa afectată serviciului public fiind dezafectată, concesionarul a fost lipsit de o prerogativă

importantă. În caz de vânzare a bunului declasat, este recunoscut concesionarului dreptul de

preemţiune.

125 Prin decizii administrative se pot institui de către organele de resort: reduceri de viteză în circulaţie pentru vehiculele grele şi chiar autorizaţii speciale pentru ca acestea să circule; reduceri de timp de staţionare; parcuri, rezervaţii, staţionare cu taxe; regim special pentru taxiuri, regim special pentru autostrăzi etc. Vezi detalii în C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag. 20.126 Art. 53 din Legea nr. 15/1990 prevede că: „Bunurile necesare activităţii administraţiei de stat, rezervele de stat şi altele asemenea, se administrează direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.”127 A se vedea art. 5 al. 2 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.

44

II. 8. PROTECŢIA DOMENIULUI PUBLIC

Având o natură administrativă, proprietatea publică este ocrotită printr-un regim special, care îi

asigură preeminenţa atât faţă de proprietatea privată (domenială) care în principiu128 are o natură

juridică civilă, cât şi faţă de proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice cu caracter strict civil.

În principal, protecţia domeniului public se realizează prin inalienabilitatea,

imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea sa.

a) Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică indică faptul că bunurile mobile sau

imobile ce formează obiectul acestui drept sunt scoase din circuitul civil. Trăsătura menţionată poate fi

explicată prin faptul că folosinţa şi utilitatea publică sunt, în cazul de faţă, directe, bunurile revenind,

potenţial, tuturor. Drept urmare, dacă ar fi introduse în circuitul civil ele nu şi-ar mai putea îndeplini

funcţiile sociale. Această însuşire rezultă din dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii fondului funciar. Art.

135 al. 5 din Constituţia României prevede expres că “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.

Tot astfel art. 5 al. 2 din Legea nr. 18/1991 menţionează că “Terenurile care fac parte din domeniul

public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Aceeaşi menţiune expresă constatăm şi în art. 1844 Cod civil, în Legea nr. 213/1998 (art. 11 al.

1) şi Legea nr. 54/1998 (art. 12 al. 3), Legea nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).

În virtutea caracterului inalienabil, dependinţele domeniului public - ca universalitate de fapt

ori ca bunuri privite individual - nu pot fi înstrăinate nici cu titlu oneros nici cu titlu gratuit atâta timp

cât durează afectaţiunea lor uzului public sau serviciului public (numai în mod excepţional Codul

silvic aprobat prin Legea 26/1996 - prevede posibilitatea înstrăinării unui teren din fondul forestier

proprietate publică de stat, destinat realizării unor lucrări de importanţă deosebită - art. 54 - 55). În

cazurile acestea are loc ocuparea definitivă a unor terenuri din fondul forestier pe bază de schimb cu

alte terenuri apte de a fi împădurite şi echivalente ca suprafaţă şi bonitate. De asemenea, Ordonanţa

Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor prevede că “Pentru rectificări de traseu, de comun

acord cu proprietarul, se poate transmite prin schimb dreptul de proprietate asupra terenului ocupat de

traseul vechi al drumului”. În cazurile arătate, prin efectul subrogaţiei reale cu titlu particular, fiecare

teren dobândeşte situaţia juridică a celui pe care îl înlocuieşte.

De asemenea, dependinţele domeniului public nu pot fi grevate cu sarcini reale. Interdicţia

încetează în momentul dezafectării lor, caz în care aceste dependinţe vor putea trece, după caz, în

128 Legea nr. 213/1998 prin art. 5 al. 2 prevede expres că "Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.” Aceeaşi dispoziţie constatăm şi în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, în art. 123 al. 2.

45

domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale sau chiar în proprietatea privată a

persoanelor fizice şi juridice.

Pentru apărarea drepturilor lor, titularii dreptului de proprietate publică au la dispoziţie

acţiunile posesorii129 şi orice acţiune petitorie130 (acţiunea în revendicare, confesorie, în grănţuire). În

condiţiile legii, ei au la îndemână orice acţiune personală împotriva terţilor, şi dacă este cazul,

împotriva utilizatorilor domeniului public.

Deşi inalienabile, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, concesionate sau

închiriate în condiţiile legii.

b) Imprescriptibilitatea bunurilor aparţinând domeniului public operează atât sub aspect

extinctiv, cât şi achizitiv şi ea apare ca o consecinţă directă a caracterului inalienabil al dreptului de

proprietate publică. Art. 135, pct. 4 şi 5 din Constituţia României prevede că aceste bunuri sunt

exclusiv obiect al proprietăţii publice. De aceea, acţiunile reale sau personale privind aceste bunuri nu

sunt supuse prescripţiei extinctive.

De asemenea, art. 1844 Cod civil prevede imprescriptibilitatea bunurilor domeniului public

arătând că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a

legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ.

În privinţa terenurilor, art. 5, al. 2 din Legea nr. 18/1991 prevede că “Dreptul de proprietate

asupra terenurilor care fac parte din domeniul public este imprescriptibil”. Dispoziţii asemănătoare

conţin şi: Legea nr. 69/1991 (art. 82, al. 1). şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (art. 11,

al. 1); Legea nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil şi sub aspect achizitiv, în sensul că în

privinţa bunurilor imobile

nu este operantă uzucapiunea131 (ca mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară

printr-o posesie îndelungată în condiţiile legii). Iar în privinţa bunurilor mobile nu este aplicabil art.

129 Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Vezi detalii în I.P. Filipescu, op. cit. pag. 63 şi urm.; P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 68; decizia nr. 1592/1991 a Curţii Supreme de Justiţie; decizia nr. 2010/1992 a Curţii Supreme de Justiţie în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept prin deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992) Bucureşti, Editura Orizonturi, 1993, pag. 256; pentru o cercetare monografică a posesiei a se vedea D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, Bucureşti, 1986.130 Detalii cu privire la acţiunile petitorii a se vedea în C. Oprişan, Acţiunile petitorii, Dreptul nr. 9 - 12/1990 pag. 95 - 112; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti 1996, vol. I, pag. 299; P. Perju, Probleme privind acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 2/1995, pag. 32 şi următ.131 Cu privire la uzucapiune a se vedea art. 1890 - 1895 din Codul civil român. Vezi şi P. Filipescu, op. cit. ed. 1996 pag. 203; M. Scheaua, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţie achizitivă în Dreptul nr. 5 - 6/1993 pag. 62-65; I. Adam, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 68; Sent. civ. 6809, 6810, 6866, 6970 din 1973 ale Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; decizia nr. 1264/1993 a Curţii Supreme de Justiţie în CD 1993; A. A. Tulus, În legătură cu prescripţia extratabulară în Dreptul nr. 7/1995, pag. 25.

46

1909 Cod civil potrivit căruia acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de

vreo curgere de timp132.

Aşa fiind, în ipoteza în care ar fi promovată o acţiune în revendicare pentru restituirea unui bun

mobil sau imobil, care face parte din domeniul public - aflat în posesia nelegitimă a unei persoane,

aceasta n-ar putea invoca simpla posesie pentru mobile sau posesia îndelungată pentru imobile - ca

temei al dreptului de proprietate.

c) Insesizabilitatea dreptului de proprietate publică aduce în discuţie posibila calitate de debitor

a titularului acestui drept (statul şi unităţile administrativ teritoriale). Problema care se pune este dacă

creditorii personali ai statului, persoane fizice şi juridice de drept privat, pot urmări bunurile ce

formează obiectul dreptului de proprietate publică (deci dacă pot fi folosite căile ordinare de executare

silită). În identificarea răspunsului la această întrebare trebuie să pornim de la ideea că statul este

considerat a fi întotdeauna solvabil133 şi ca atare bunurile care formează obiectul dreptului de

proprietate publică sunt insesizabile. În acest sens putem aminti art. 41 al. 1 din Constituţia României

potrivit căruia “creanţele asupra statului sunt garantate”. Deci, creditorii pot urmări, pentru satisfacerea

creanţelor lor, numai mijloacele băneşti ale statului. Este, de altfel, un mod de satisfacere a creanţelor

faţă de stat mai avantajos decât urmărirea silită asupra bunurilor. Această trăsătură a dreptului de

proprietate publică este menţionată expres şi în Legea nr. 213/1998, art. 11, al. 1, precum şi în Legea

nr. 215/2001 (art. 122 al. 2).

La trăsăturile arătate mai sus, trebuie să mai adăugăm că bunurile din domeniul public nu pot fi

grevate de servituţi, deoarece acestea sunt incompatibile cu afectaţiunea specială a domeniului public.

Dacă sunt constituite înainte de încorporarea bunurilor în domeniul public, servituţile se pot păstra, în

măsura în care nu sunt incompatibile cu afectaţiunea dobândită.

Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse însă dispoziţiilor art. 41 al. 6 din Constituţie

potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi

asigurarea bunei vecinătăţi.

Bunurile publice nu pot fi expropriate sau rechiziţionate. Nici o cesiune totală nu este permisă

asupra lor. De asemenea, dreptul de proprietate asupra bunurilor publice nu este susceptibil de

dezmembrare134, prin constituirea unor drepturi reale imobiliare. Iar în ce priveşte măsurile de

publicitate imobiliară135, acestea nu sunt aplicabile bunurilor din domeniul public, întrucât asemenea

bunuri sunt scoase din circuitul civil.132 A se vedea art. 11 lit. c din Legea nr. 213/1998.133 G. N. Luţescu, op. cit. pag. 160 – 161.134 Marilena Uliescu, op. cit. în SDR nr. 3/1992, pag. 16.135 Despre publicitatea imobiliară, aşa cum este în prezent reglementată, ase vedea Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, publicată în M.O. nr. 61 din 1996, I. Albu, Publicitatea imobiliară în dreptul român, Noile cărţi funciare în Dreptul nr. 11/1996, pag. 3.

47

Bunurile proprietate publică pot fi închiriate sau concesionate, în condiţiile legii sau, potrivit

acesteia, în condiţiile stabilite prin hotărâri ale Guvernului sau ale consiliilor locale sau judeţene, după

caz. Ele pot fi date, de asemenea, în administrare regiilor autonome şi instituţiilor publice (privite în

sensul larg al noţiunii)136. Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau

a consiliului judeţean respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Terţii nu au acţiuni posesorii şi nici petitorii împotriva titularilor dreptului de proprietate

publică. Ei au însă asemenea acţiuni împotriva utilizatorilor domeniului public, în condiţiile legii.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, analizate mai sus, asigură acestui drept

un regim special, ce apare ca o consecinţă directă a funcţiei sale social - economice, satisfacerea

permanentă şi neîntreruptă a unor interese de ordin general. De aceea toate actele juridice încheiate cu

încălcarea regimului juridic asigurat prin inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, insesizabilitatea

bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută (art. 11, al.2 din Legea nr. 213/1998).

136 Art. 12 al. 1 din Legea nr. 213/1998.48

II. 9. MODALITĂŢI JURIDICE DE EXERCITARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

PUBLICĂ

A. Administrarea generală a bunurilor din domeniul public

Potrivit reglementărilor în vigoare137 proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ teritoriale, persoanele fizice şi celelalte persoane juridice neputând deţine, ca titulare ale

dreptului de proprietate bunuri care, potrivit legii sau naturii lor, sunt de utilitate publică.

Titularii dreptului de proprietate publică organizează exercitarea acestui drept prin intermediul

organelor centrale ale puterii executive138 (cu privire la bunurile din domeniul public naţional) şi

autorităţilor publice locale (cu privire la bunurile din domeniul public de interes local). Organele

menţionate realizează “administrarea generală” a domeniului public, acţionând exclusiv ca autorităţi

publice (subiecte de drept administrativ sau public).

Chiar dacă unele dintre ele au personalitate juridică, organele administraţiei publice nu au

calitatea de subiect de drept civil, de aceea drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul activităţii de

“administrare generală” a domeniului public vizează numai acele atribuţii cuprinse în sfera

competenţei pe care le-o conferă legea.

Noţiunea de “administrare generală” exprimă, aşadar, exerciţiul atributelor de putere care revin

acestor autorităţi şi nu conţinutul unui drept real de natură civilă (dreptul de proprietate) care nu poate

să aparţină decât persoanelor fizice şi persoanelor juridice (în calitatea lor de subiecte de drept civil).

În privinţa exercitării dreptului de proprietate publică, distingem aşadar anumite atribute de

putere, ce se manifestă în organizarea exercitării acestui drept şi atributele139 ce intră în conţinutul

juridic al dreptului de proprietate publică, ce ţin de sfera dreptului civil.

Organele care realizează administrarea generală a bunurilor apartenente domeniului public au

competenţa, stabilită de lege, de a organiza exercitarea dreptului de proprietate publică. În acest cadru

ele pot hotărî ca atributele ce intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate să fie exercitate

direct de către ele însele sau de alte autorităţi publice existente sau înfiinţate în acest scop. Situaţiile de

felul celor menţionate apar mai rar în practica vieţii juridice din acest domeniu şi ele presupun că

autorităţile respective au şi personalitate juridică civilă. Aşa, spre exemplu, bunurile care rămân în

proprietatea statului (clădiri guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării activităţii administraţiei,

137 Vezi art. 135 al. 3 din Constituţia României şi art. 1 din Legea nr. 213/1998.138 Este vorba de Guvern, ministere şi celelalte autorităţi centrale.139 Trebuie menţionat că organizarea exercitării dreptului de proprietate publică de către autorităţile publice competente este o condiţie necesară pentru exercitarea atributelor ce-i alcătuiesc conţinutul său în planul dreptului civil.

49

rezervele statului) se înregistrează la Departamentul Rezervelor de Stat şi se administrează direct de

către instituţiile cărora le sunt date în folosinţă. Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă

de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel.

De asemenea, statul îşi poate rezerva activităţi economice pe care să le desfăşoare în mod

exclusiv cu titlu de monopol de stat (monopolurile şi modul lor de administrare se stabilesc prin lege -

art. 40 din Legea nr. 15/1990).

Aparţin domeniului public şi terenurile instituţiilor de cercetare ştiinţifică pentru seminţe şi

material săditor şi animale de rasă. Asupra acestora instituţiile menţionate exercită un drept de

administrare în condiţiile Legii nr. 18/1991 - art. 35, al. 2. În acelaşi regim (de administrare) se află şi

terenurile folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol şi silvic, care aparţin, de asemenea,

domeniului public (art. 35, al. 3 din Legea nr. 18/1991).

Mai frecvente sunt cazurile în care exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică se

realizează prin intermediul unor subiecte de drept civil. În scopul arătat, bunurile proprietate publică

sunt încredinţate, prin acte de putere sau prin contracte, unor persoane juridice special constituite sau

altor persoane fizice şi juridice în condiţiile legii.

Încredinţarea bunurilor proprietate publică, în vederea punerii lor în valoare, unor subiecte de

drept civil are ca temei legal dispoziţiile constituţionale din art. 135 al. 5140 dezvoltate de Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia precum şi de Legea nr. 219/1998

care stabileşte regimul juridic general al concesiunilor de orice fel (bunuri, activităţi şi servicii publice

de interes naţional sau local). Este relevantă pentru aspectul în discuţie şi Hotărârea Guvernului nr.

841/1995 (cu modificările ulterioare) privind procedurile de transmitere fără plată şi de valorificare a

bunurilor aparţinând instituţiilor publice.

În lumina acestor reglementări se profilează principalele modalităţi juridice prin care statul şi

unităţile administrativ - teritoriale exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public:

darea în administrare, concesionarea şi închirierea.

a) Darea în administrare

Temeiul legal al dării în administrare a bunurilor proprietate publică se află în textele

constituţionale, dezvoltate de Legea nr. 213/1998.141 Potrivit acestei ultime reglementări (cu caracter

special) darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau Consiliului

Judeţean (respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) ori a Consiliului local, în funcţie

de apartenenţa bunurilor care fac obiectul dării în administrare (art.12, al. 1 din Legea nr. 213/1998).

140 Art. 135 pct. 3 din actuala Constituţie a României prevede expres că bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.141 Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală conţine o dispoziţie privind administrarea bunurilor apartenente proprietăţii domeniale în art. 125 al. 1.

50

După cum se poate constata, dreptul de administrare are ca suport acte administrative cu caracter

individual şi nu acte de natură contractuală.

În doctrina juridică142 s-a pus problema dacă administrarea bunurilor din domeniul public apare

ca un drept real sau ca simplă competenţă de gospodărire şi gestionare a acestor bunuri. Întrebarea era

justificată în măsura în care legislaţia şi doctrina anterioare adoptării Legii nr. 213/1998 nu ofereau un

răspuns clar, explicit. Legea menţionată prin art. 12, al. 3 prevede expres că titularul dreptului de

administrare poate să posede, să folosească şi să dispună de acestea, în condiţiile actului prin care i-a

fost dat bunul în administrare. Se conturează, aşadar, clar atributele unui drept real principal derivat

din dreptul de proprietate publică. În condiţiile şi limitele actului constitutiv, titularul dreptului de

administrare poate deţine şi se folosi de bun, poate să culeagă în deplină proprietate fructele şi chiar

productele acelui bun. În anumite limite el poate chiar dispune de bunul dat în administrare143.

Cum arătam, dreptul de administrare apare ca un drept real principal derivat din dreptul de

proprietate publică, “premisa naşterii, existenţei şi exercitării sale” fiind însuşi dreptul de proprietate

publică144. Deşi apare ca o modalitate juridică de exercitare, în planul dreptului civil, a dreptului de

proprietate publică, dreptul de administrare are o configuraţie juridică proprie, de sine stătătoare. Un

argument în acest sens ne oferă chiar legea145 ce reglementează regimul juridic al proprietăţii publice

care prevede că, sub aspect procesual, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă,

titularul acestui drept va sta în nume propriu, fiind însă obligat să arate instanţei cine este titularul

dreptului de proprietate publică.

Având în vedere unitatea şi interdependenţa celor două drepturi, caracterele dreptului de

proprietate publică se transmit şi dreptului de administrare. Astfel, dreptul de administrare este

inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil. Aceste caractere rezultă clar şi din analiza reglementărilor în

vigoare privind dreptul de proprietate publică şi mijloacele juridice de exercitare a acestuia146. Aşa, de

exemplu, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/1993, privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii

regiilor autonome, se prevede, printre altele, că, bunurile proprietate publică se evidenţiază distinct în

patrimoniul regiei “fiind inalienabile”. De asemenea, în cazul reorganizării regiilor autonome ca

societăţi comerciale, bunurile proprietate publică nu pot fi aduse ca aport la capitalul societăţilor

142 L. Pop, op. cit. pag. 73.143 De exemplu, o instituţie publică poate transmite, fără plată, unei alte instituţii cu acelaşi caracter bunuri de care nu mai are nevoie şi care sunt în stare de funcţionare; transmiterea bunurilor se face, în acest caz, pe baza unui proces verbal de predare-primire aprobat de ordonatorul principal de credite al instituţiei publice care a solicitat bunul şi de cel al instituţiei care îl are în administrare; pentru detalii, a se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 841 din 1995 - modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 966 din 1998.144 L. Pop, op. cit. pag. 73.145 Vezi art. 12 al.4 din Legea nr. 213/1998.146 Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 15 din 1993 şi Decretul 152/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ în Dreptul nr. 6/1995, pag. 93.

51

comerciale rezultate din reorganizare. Se interzice, totodată, regiilor autonome, să constituie garanţii

de orice fel asupra bunurilor proprietate publică.

Ca orice drept real principal, dreptul de administrare prezintă şi caracterele juridice comune

drepturilor reale principale, ce le deosebesc de drepturile de creanţă. Dintre acestea prezintă, în primul

rând, relevanţă pentru particularizarea dreptului de administrare, caracterul absolut ce face acest drept

opozabil “erga omnes”.

Analizând însă raporturile existente între titularii dreptului de proprietate publică şi titularii

dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, se poate constata că acest din urmă drept este

opozabil celorlalte persoane fizice şi juridice, dar este inopozabil proprietarului (care poate fi statul sau

unităţile administrativ teritoriale). Această particularitate se explică prin natura raporturilor juridice

existente între titularii dreptului de proprietate publică şi titularii dreptului de administrare. În cadrul

acestor raporturi, dreptul de administrare apare ca un drept real de natură administrativă, care nu

dezmembrează dreptul de proprietate publică. Fiind raporturi juridice de subordonare (de drept public)

raporturile dintre titularii dreptului de proprietate publică şi titularii dreptului de administrare exclud

opozabilitatea dreptului de administrare faţă de proprietar.

Aşa fiind, indiferent de modalitatea prin care a fost constituit sau dobândit147 dreptul de

administrare poate fi revocat de către autoritatea publică ce are competenţa în acest sens. Legea nr.

213/1998 reglementează expres revocarea dreptului de administrare “dacă titularul său nu-şi exercită

drepturile sau nu-şi execută obligaţiile din actul de transmitere” (art. 12, al. 3). În practică, revocarea

are de cele mai multe ori ca finalitate redistribuirea unor bunuri proprietate publică între regiile

autonome şi instituţiile publice. Măsura revocării poate urmări însă şi alte scopuri cum ar fi: trecerea în

domeniul privat al unor bunuri sau concesionarea ori închirierea directă a unor bunuri apartenente

domeniului public.

Revocarea dreptului de administrare se dispune prin acte de putere, de către organul competent,

ceea ce exclude apărarea acestui drept prin mijloace de drept civil, cum ar fi: acţiunea în revendicare,

acţiunile posesorii, acţiunea în grăniţuire etc. Dacă însă revocarea este făcută de către o autoritate

publică necompetentă, în acest sens, titularul dreptului de administrare se poate apăra printr-o acţiune

în contencios administrativ148, în condiţiile Legii nr. 29/1990.

Titularul dreptului de administrare a bunurilor aparţinând proprietăţii publice se poate apăra şi

prin mijloace de drept civil, ori de câte ori dreptul său a fost încălcat de către subiecte de drept civil

(fie ele şi autorităţi publice).

147 Potrivit Legii nr. 213/1998, dreptul de administrare poate fi constituit prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean (respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti) sau hotărâre a consiliului local.148 Din practica CSJ a se vedea Decretul nr. 74/1994 şi 393/1994 a secţiei contenciosului administrativ în Dreptul nr. 6/1995, pag. 92, 93.

52

b) Subiectele dreptului de administrare

Subiectele dreptului de administrare sunt precizate prin art. 12, al. 1 din Legea nr. 213/1998

potrivit căreia “pot fi date în administrare bunuri din domeniul public: regiilor autonome, prefecturilor,

autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale ori altor instituţii publice de interes naţional,

judeţean sau local, după caz”. De asemenea, Legea nr. 215/2001 prin art. 125 al. 1 face menţiunea

expresă că titularii dreptului de administrare a domeniului public sau privat de interes local sau

judeţean sunt: regiile autonome şi instituţiile publice.

În lumina acestor reglementări apar următoarele categorii de titulari ai dreptului de

administrare a bunurilor din domeniul public: regiile autonome, instituţiile publice (privite în sensul

larg al noţiunii).

1. Regiile autonome

În calitate de autorităţi care administrează domeniul public, regiile autonome de interes

naţional se înfiinţează prin hotărâre de Guvern, iar cele de interes local, prin hotărârea consiliului

judeţean sau, după caz, a consiliului local municipal. Ca persoane juridice, regiile autonome îmbracă o

natură mixtă: de drept public şi de drept privat. În măsura în care ele au ca obiect de activitate

administrarea de bunuri publice (inclusiv prestarea de servicii publice prin punerea în valoare a acestor

bunuri), statutul lor de persoane juridice de drept public este evident, ele acţionând în numele statului

sau, după caz, a unităţilor administrativ teritoriale. Altfel spus, îşi desfăşoară activitatea la ordinele,

instrucţiunile, comanda şi sub controlul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale

competente149.

În ultimii ani procesul de organizare a regiilor autonome a fost foarte dinamic, el cuprinzând

reorganizarea interioară a aceleiaşi regii, desprinderea unor elemente componente dintr-o altă regie,

desprinderea unor element componente şi organizarea lor ca societăţi comerciale, desfiinţarea regiei

iniţiale şi organizarea mai multor regii. De asemenea, prin reglementări repetate, au fost modificate sau

completate hotărârile iniţiale de înfiinţare cu privire la: obiectul de activitate150, fonduri151, surse de

finanţare152, corelarea salariilor153, organizarea şi funcţionarea internă etc.154

Cu o semnificaţie aparte se evidenţiază a fi, pentru aspectul în discuţie, Hotărârea Guvernului

nr. 30/1997 (cu modificările ulterioare) care prevede ca majoritatea regiilor autonome să se transforme

în societăţi comerciale de interes naţional sau local, ceea ce va restrânge în viitor această categorie de

agenţi economici.149 Vezi A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 2, Editura Nemira, Bucureşti 1996, pag. 103.150 Hotărârea Guvernului nr. 115 din 5.03.1992.151 Hotărârea Guvernului nr. 135 din 5.06.1992.152 Hotărârea Guvernului nr. 81 din 19.02.1992.153 Hotărârea Guvernului nr. 364 din 27.06.1992.154 Hotărârea Guvernului nr. 334/1992.

53

2. Instituţia publică

Noţiunea de “instituţie publică” poate fi analizată într-un sens larg care ar cuprinde “orice

organ de stat sau al administraţiei locale autonome care nu este nici regie autonomă şi nici societate

comercială”155.

Constituţia României din 1991 (art. 135) precum şi Legea nr. 213/1998 privind dreptul de

proprietate publică sau Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală au în vedere, însă un

sens mai restrâns. Aşa cum apare, alături de noţiunea de regie autonomă, instituţia publică nu poate

viza marile instituţii ale republicii (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul, Curtea Constituţională, Curtea

Supremă de Justiţie), dar nici consiliul judeţean sau consiliul local. Aşa cum am afirmat în cele ce au

precedat, bunurile domeniului public local sunt în proprietatea judeţului sau comunei (oraşului), dar

prerogativele de persoană de drept public se exercită prin intermediul consiliului judeţean sau al

consiliului local. Ca atare, este exclusă atribuirea acestor bunuri în administrarea consiliului judeţean

sau local pentru că ar însemna ca aceste autorităţi să-şi atribuie bunuri din domeniul public. De altfel,

Legea nr. 24/1996 care modifică redactarea iniţială a Legii nr. 69/1991 stabileşte fără echivoc că

autorităţile locale alese (consiliile judeţene şi locale) “hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului

public sau privat să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie

concesionate ori să fie închiriate”156. Aceeaşi dispoziţie reapare în Legea nr. 215/2001 care a abrogat

Legea nr. 69/1991. Actuala lege a administraţiei publice locale precizează, prin articolul 125 al. 1 că

autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale "hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului

public sau privat de interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome

şi instituţiilor publice".

În concluzie, noţiunea de instituţie publică (privită ca autoritate ce administrează domeniul

public) nu poate viza decât acele instituţii finanţate exclusiv din banii publici, aflate sub controlul

Curţii de Conturi, cu precizările pe care le-am făcut mai sus, în sensul că nu orice structură statală sau

locală finanţată exclusiv din banii publici poate să apară ca administrator al domeniului public157.

155 A. Iorgovan, op. cit. pag. 104.156 A se vedea art. 84, al. 1 din legea nr. 24/1996.157 Desigur, nu este exclus ca legea să dea în administrare un bun al domeniului public unui minister sau chiar Guvernului sau Parlamentului sau unui consiliu local, rămânând să se discute dacă o atare soluţie a fost avută în vedere şi de legiuitorul constituant.

54

3. Obiectul dreptului de administrare

Reglementările privind dreptul de proprietate publică (în special Legea nr. 213/1998) nu fac

vreo precizare anume cu privire la obiectul material al dreptului de proprietate publică.

De aceea, apreciem că pot fi date în administrare, în condiţiile legii, orice bunuri (mobile sau

imobile) care fac parte din domeniul public de interes naţional, judeţean, local.

4. Conţinutul juridic al dreptului de administrare

Fiind un drept real, dreptul de administrare cuprinde, în conţinutul său, atribute similare cu cele

ale dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi în anumite limite dispoziţia materială a bunului).

Legea nr. 213/1998, al. 3, prevede expres că titularul dreptului de administrare poate să posede, să

folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în

administrare. În lumina acestor reglementări (şi în limitele actului constitutiv) titularul dreptului de

administrare poate deţine şi folosi bunul, poate să culeagă în deplină proprietate fructele şi chiar

productele acelui bun. El poate chiar dispune de bunul dat în administrare. Spre exemplu, o instituţie

publică poate transmite către o altă instituţie publică, fără plată, bunuri aflate în stare de funcţionare

(cu excepţia clădirilor) care nu-i mai sunt necesare. Transmiterea se face în baza unui proces verbal de

predare – primire, aprobat de ordonatorul principal de credite al instituţiei publice care a solicitat să îi

fie transmis bunul respectiv, precum şi de ordonatorul de credite care îl are în administrare158.

Atributele dreptului de administrare prezintă unele note specifice având în vedere fizionomia

juridică aparte a acestui drept.

Posesia, ca prerogativă a dreptului de proprietate de a stăpâni bunul, presupune două elemente:

“corpus” (stăpânirea materială a bunului) şi “animus” (intenţia sau voinţa titularului dreptului de a

stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta ca titular al dreptului respectiv). Sub aspect intenţional

însă, posesia proprietarului se deosebeşte de cea a titularului dreptului de administrare pentru că acesta

din urmă stăpâneşte bunurile din domeniul public cu intenţia de a se considera doar titular al acestui

drept, fără a se comporta ca fiind proprietarul lor.

Folosinţa este atributul în temeiul căruia proprietarul poate întrebuinţa bunul potrivit

destinaţiei sale culegând sau percepând în proprietate fructele şi veniturile pe care bunul le poate

produce. Atributul menţionat îi conferă titularului dreptului de administrare, posibilitatea de a utiliza

bunurile proprietate publică în scopul îndeplinirii obiectului său de activitate. Exercitarea acestui

158 Procedura pentru un asemenea transfer este detaliată prin Hotărârea Guvernului nr. 841/1995 (modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 966/1998).

55

atribut are loc în puterea proprietarului şi conform destinaţiei fiecărui bun (de regulă, pentru uzul

public sau interes public).

Cu toate că folosinţa bunurilor se face pentru uz sau interes public, regiile autonome şi

instituţiile publice pot să culeagă fructele naturale şi industriale pe care acestea le produc. Dacă

bunurile proprietate publică aparţin unei instituţii publice, fructele culese devin proprietate privată a

statului sau unităţii administrativ teritoriale (căreia aparţine instituţia). Dacă bunurile aparţin unei regii

autonome, fructele culese intră în proprietatea privată a acesteia. O anumită categorie de fructe

naturale sau industriale poate fi chiar înstrăinată cu titlu oneros, banii obţinuţi fiind însă supuşi unui

regim juridic distinct (după cum dreptul de administrare aparţine unei regii autonome159 sau unei

instituţii publice160).

Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate privată prezintă un dublu aspect: material şi

juridic. Dreptul de proprietate publică conferă titularului său numai dispoziţia materială (şi aceasta în

anumite limite). El este incompatibil cu dispoziţia juridică datorită caracterului inalienabil (negrevabil

cu dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sau cu drepturi reale accesorii).

Aşa fiind, dreptul de administrare nu poate conferi titularului său mai multe atribute decât

dreptul de proprietate însuşi (pe temeiul căruia se naşte şi există). Atributul de dispoziţie materială este

recunoscut însă, în anumite cazuri, şi cu privire la anumite bunuri şi titularului dreptului de

administrare.

Încetarea dreptului de administrare poate avea loc prin mai multe moduri:

prin revocare, în condiţiile art.12 al.3 din Legea nr. 213/1998, dacă titularul dreptului de

administrare nu-şi exercită drepturile sau nu-şi execută obligaţiile din actul de transmitere;

prin trecerea bunului în administrarea altui titular, dispusă, după caz, prin hotărâre a

Guvernului sau a consiliului local ori judeţean. Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al dreptului

de proprietate publică nu menţionează expres o asemenea cauză de încetare, dar în practică ea are o

frecventă aplicare;

prin transmitere, fără plată a bunului, în administrarea altuia, dacă folosinţa lui nu mai este

necesară administratorului actual161.

159Întrucât regia autonomă funcţionează pe principii economice, ea este obligată să-şi acopere toate cheltuielile (inclusiv dobânzi, amortizarea investiţiilor, rambursarea creditelor) din veniturile provenite din activitatea sa şi să obţină profit; în principal, aceste venituri se compun din sumele de bani obţinute prin valorificarea fructelor naturale şi industriale, precum şi din cele obţinute cu titlul de fructe civile.160 Fructele naturale şi fructele industriale obţinute de instituţiile publice pot fi valorificate direct în activitatea lor proprie sau prin vânzare, obţinându-se anumite sume de bani; sumele de bani astfel obţinute şi nefolosite, precum şi fructele civile se varsă la bugetul de stat, în condiţiile legii, în cursul anului sau la încheierea exerciţiului bugetar.161 Vezi Hotărârea Guvernului nr. 841/1995.

56

B. Concesionarea bunurilor din domeniul public. Sediul reglementării

Din cele ce au precedat rezultă că dreptul de administrare al bunurilor din domeniul public este

un drept real principal derivat, constituit în temeiul unor acte de putere care nu dezmembrează dreptul

de proprietate publică, fiind revocabil în condiţiile legii. Cu toate acestea, chiar Constituţia României

prevede162 că astfel de bunuri pot fi concesionate sau închiriate, potrivit legii, unor terţe persoane.

Cadrul legal general al concesionării163 bunurilor din domeniul public a fost iniţial stabilit prin

Legea nr. 15/1990 (art.25-31) şi Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 privind aprobarea metodologiei

concesionării164, închirierii şi locaţiei de gestiune. Dar între 1990 şi 1998, numeroase acte normative165

au derogat de la prevederile Legii nr. 15/1990 stabilind regimuri juridice distincte pentru contracte de

concesiune cu referire la anumite bunuri, activităţi sau servicii publice.

Pentru a asigura un caracter unitar reglementărilor din acest domeniu, a fost adoptată Legea nr.

219/1998 privind regimul concesiunilor, în aplicarea căreia au fost adoptate Normele metodologice -

cadru, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 216/1999. Aplicarea acestei legi a generat unele

controverse în doctrina juridică. Într-o primă opinie s-a susţinut că legea menţionată abrogă tacit toate

dispoziţiile legilor speciale anterioare privind contractele de concesiune, întrucât “ea şi-a propus

unificarea regimului aplicabil diferitelor contracte de concesiune”166. În sprijinul acestei opinii s-ar

putea invoca şi împrejurarea că Legea nr. 219/1998 enumeră, între bunurile, serviciile publice şi

activităţile care fac obiectul concesiunii, bunuri, activităţi ori servicii publice care fac obiectul

reglementărilor speciale167.

Pe de altă parte, însă, s-a observat că art. 42 din Legea nr. 219/1998 abrogă în mod expres şi

direct numai art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1-17 şi 25 şi anexele din Hotărârea Guvernului nr.

1228/1990. Deci, atunci când s-a urmărit abrogarea unei anumite norme legale s-a făcut menţiune

expresă în Legea nr. 219/1998. Or, în legătură cu reglementările speciale (cum ar fi cele privind

petrolul, minele, energia electrică şi termică) legea nu face nici o menţiune, ceea ce înseamnă că

acestea rămân în vigoare, pentru că “o normă generală nu poate abroga o normă specială decât în mod

162 Vezi art. 135 pct. 5 (partea finală).163 Pentru detalii a se vedea şi S. David, Contractul de concesiune, în Dreptul nr. 9/1991, pag. 37-52.164 Vezi art. 6-17 din Metodologie, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 140/12.12.1990.165 Amintim dintre acestea: Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor (republicată în 13.01.1997 în Monitorul Oficial, partea I, nr. 3/1997); Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere (Monitorul Oficial, partea I, nr. 182/1992); Legea nr. 134/1995 a petrolului (Monitorul Oficial, partea I, nr. 301/1998); Legea nr. 61/1998 a minelor (Monitorul Oficial, partea I, nr. 113/1998); Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995 privind regimul de concesionare a construirii şi exploatării unor tronsoane de căi de comunicaţii terestre - autostrăzi şi căi ferate (Monitorul Oficial, partea I, nr. 203/1995); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică (Monitorul Oficial, partea I, nr. 519/1998).166A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, pag. 4.167 Este cazul infrastructurilor rutiere şi feroviare reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/1995 sau exploatarea zăcămintelor minerale reglementate prin Legile nr. 134/1995 şi nr. 61/1998.

57

expres”168. De altfel, este consacrată regula că normele speciale se aplică prioritar faţă de norma

generală, chiar dacă norma specială este mai veche. Legile speciale se vor completa însă, dacă este

cazul, cu prevederile generale înscrise în Legea nr. 219/1998.

Natura contractuală a dreptului de concesiune

Contractul de concesiune a fost reglementat şi în legislaţia românească interbelică şi el a fost

analizat în doctrina de drept administrativ. Natura juridică a contractului de concesiune a bunurilor şi

serviciilor publice a fost şi este o problemă viu şi amplu dezbătură, instrumentul juridic amintit fiind

calificat ca un contract “sui generis”, contract privat, contract bilateral de drept public, contract mixt

sau complex, contract administrativ etc.169. Opinia dominantă a doctrinei de drept administrativ

româneşti este axată pe ideea că suntem în prezenţa unui contract complex, mixt, de drept public şi de

drept privat170. Numai în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri private şi activităţi

economico-industriale, contractul de concesiune are un regim juridic de drept privat în care părţile se

află pe o poziţie de egalitate juridică.

Contractul de concesiune este un contract solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ ori

cu executare succesivă. El este un contract intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisă prin

dispoziţii exprese ale legii şi poate primi denumiri diferite: licenţa minieră, acord petrolier etc.

Dacă obiectul concesiunii este format din bunuri proprietate publică (sau proprietate privată),

contractul de concesiune este un contract constitutiv de drepturi reale, iar în situaţiile prevăzute de art.

40 al. 1 din Legea nr. 219/1998, contractul de concesiune este forţat.

Conţinutul cadru al contractului de concesiune este stabilit de către Legea nr. 219/1998. Există

o parte legală sau reglementară în care sunt cuprinse clauzele prestabilite în mod unilateral de lege sau

de către concedent şi prevăzute în caietul de sarcini171, căreia i se aplică regimul juridic de drept

administrativ sau public. A doua parte este cea negociată (contractuală) care dă expresie intereselor

private ale celor două părţi, cuprinzând clauzele convenite de părţile contractante, în completarea celor

din caietul de sarcini şi fără a contraveni obiectivelor concesiunii stabilite în caietul de sarcini. Aceste

clauze sunt supuse regimului de drept privat.

168 G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 16.169 Pentru detalii privind aceste opinii, a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, 1996, pag. 93 şi următoarele.170 S. David, Contractul de concesiune, op. cit. pag. 45, 46; A. Iorgovan, op. cit. pag. 113; L. Pop, op. cit. pag. 81. 171 Asemenea clauze pot privi: condiţiile de exploatare sau de folosire a obiectului concesiunii; preţurile pe care le poate practica concesionarul în raporturile sale contractuale cu terţii; dreptul concedentului de a da dispoziţii concesionarului, de a-l controla; dreptul concedentului de a modifica unilateral unele clauze ale contractului pentru adaptarea concesiunii la nevoile şi cerinţele interesului general.

58

Subiectele dreptului de concesiune

Contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică (numită concedent) şi o persoană

fizică sau juridică privată (numită concesionar). Art. 5 din Legea nr. 219/1998 precizează că pot avea

calitatea de concedent:

ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale pentru

bunurile proprietate publică sau privată a statului ori pentru serviciile sau activităţile de interes

naţional;

consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local pentru

bunurile proprietate publică ori privată a unităţilor administrativ teritoriale ori pentru activităţile şi

serviciile de interes local.

Art. 5 al. 2 din Legea nr. 219/1998, referindu-se la concesionar arată că acesta poate fi

orice persoană fizică172 sau juridică de drept privat. Sub acest aspect concesionarea se deosebeşte de

darea în administrare, pentru că nu admite ca subiect (concesionar) o persoană juridică de drept public.

Obiectul contractului de concesiune

În principiu, orice bun proprietate publică poate face obiectul unei concesiuni (o universalitate

de bunuri, un bun imobil, o lucrare publică, un serviciu public, exploatarea bogăţiilor subsolului). Fac

excepţie bunurile interzise prin legi organice speciale (cum sunt pădurile proprietate publică de stat 173),

sau cele în privinţa cărora nu există autoritate de reglementare, ale căror avize sunt obligatorii în ceea

ce priveşte preţurile şi tarifele practicate de concesionari174.

Art. 2 al. 2 din Legea nr. 219/1998 enumeră (dar exemplificativ) anumite bunuri care pot face

obiectul concesiunii, cum ar fi: infrastructurile rutiere, feroviare, portuare şi aeroportuare civile;

reţelele de transport şi distribuţie pentru telecomunicaţii; terenurile proprietate publică; plajele,

cheiurile şi zonele libere, reţelele de transport şi distribuţie a energiei electrice şi termice, precum şi a

petrolului ori gazelor combustibile.

De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 219/1998 pot face obiectul concesiunii orice alte

bunuri din domeniul public a căror concesionare nu este interzisă prin legi organice speciale, precum şi

orice bunuri din domeniul privat al statului ori unităţilor administrativ teritoriale (altele decât cele

prevăzute în art. 2 al. 2).

172 Totuşi, trebuie arătat că în anumite situaţii, persoana fizică nu poate avea calitatea de concesionar; operaţiunile petroliere sau activităţile miniere de exemplu, se pot efectuate, de regulă, numai de către persoane juridice (art. 2, lit. j din Legea nr. 134/1995 şi art. 3, pct. 3 din Legea nr. 61/1998).173 Vezi art. 12 din Codul silvic, Legea nr. 26/1996. Nu pot forma obiectul unei concesiuni nici serviciile publice care presupun exerciţiul suveranităţii de stat, cum ar fi, de exemplu: apărarea naţională, justiţia, poliţia ori colectarea impozitelor.174 Vezi art. 2 al. 3 din Legea nr. 219/1998.

59

Bunurile enumerate mai sus sunt în majoritatea lor afectate unor servicii publice, de aceea

concesionarea acestora se va face concomitent cu concesionarea serviciului public (ca un accesoriu al

acestuia). Aşa, de exemplu, reţeaua naţională de transport a energiei electrice, cât şi serviciul public de

transport al energiei electrice sunt concesionate Companiei Naţionale de Electricitate SA (CONEL175).

În situaţiile menţionate, când concesiunea de bunuri apare ca un accesoriu al concesiunii de

servicii, efectele contractului vor fi guvernate de regulile aplicabile contractului principal176.

De aceea, contractul de concesiune de bunuri îşi va produce efectele sale specifice numai în

cazul în care bunurile (obiect al acestuia) sunt afectate unei activităţi care nu este un serviciu public.

În sensul arătat, pot face obiectul concesiunii de bunuri (fără a fi accesoriul unui contract de

concesiune a serviciilor

publice) terenuri proprietate publică, plajele177, cheiurile şi zonele libere178.

Conţinutul dreptului de concesiune

Dacă în cazul dreptului de administrare, reglementările în vigoare fac menţiuni exprese cu

privire la conţinutul acestuia, în cazul dreptului de concesiune asemenea precizări lipsesc. Se poate

însă constata că anumite reglementări arată că dreptul obţinut prin darea în concesiune este un drept

distinct de cel de proprietate. Este cazul Legii petrolului nr. 134/1995 (art. 18) sau al Legii minelor nr.

61/1998 (art. 17). Prin analogie cu celelalte drepturi reale se poate afirma că dreptul de concesiune are

în conţinutul său atributele specifice: posesia, folosinţa, dispoziţia. Atributele acestea vor fi exercitate,

însă de titular, în condiţiile legii şi ale actului prin care i-a fost dat bunul în concesiune. Sub aspectul în

discuţie trebuie cercetate atât reglementările speciale, cât şi cele generale (ale legii cadru) pentru că

între acestea pot să apară divergenţe. Aşa, de exemplu, art. 14 din Legea minelor nr. 61/1998 prevede

că titularul unei licenţe de dare în concesiune poate transfera unei alte persoane juridice drepturile

dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Tot astfel, Legea

nr. 134/1995 prin art. 16 prevede că titularul unui acord petrolier poate transfera altei persoane juridice

drepturile dobândite şi obligaţiile asumate cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Dimpotrivă,

175 Prin HGR nr. 627/2000, Compania Naţională de Electricitate "CONEL" se reorganizează în patru entităţi, respectiv Compania Naţională de transport al energiei electrice "TRANSELECTRICA" SA şi trei societăţi comerciale: pentru producerea energiei electrice si termice "TERMOELECTRICA" SA, pentru producerea energiei electrice "HIDROELECTRICA" SA şi pentru distribuţia şi furnizarea energiei electrice "ELECTRICA" SA, aceasta din urmă cu 42 de sucursale de distributie şi furnizare a energiei electrice.

176 Vezi O. Raymundie, Gestion déléguée des services publics en France et en Europe, Ed. Le Moniteur, Paris, 1995, pag. 60.177 Plajele vor fi concesionate Companiei Naţionale “Apele Române” prin atribuire directă în temeiul art. 40 din Legea nr. 219/1998.178 Cât priveşte concesiunea terenurilor şi construcţiilor aflate în zonele libere, aplicabile sunt dispoziţiile Legii nr. 84/1992 şi ale Metodologiei pentru concesionarea acestora (Hotărârea Guvernului nr. 311/1994).

60

Legea cadru nr. 219/1998 privind contractul de concesiune instituie, ca regulă generală, interdicţia de

subconcesionare, în tot sau în parte, a obiectului concesiunii, unei alte persoane179. Privit, deci, prin

prisma reglementărilor generale, dreptul de concesiune nu conferă titularului său prerogativa

dispoziţiei180.

Potrivit art. 53 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 219/1998, concesionarul

are dreptul de a exploata, în mod direct, bunul concesionat, să-l folosească în scopul stabilit de părţi şi

să culeagă fructele produse de acesta. De asemenea, concesionarul are dreptul de a încheia contracte cu

terţe persoane, dar fără a transmite dreptul de concesiune.

Natura juridică a dreptului de concesiune

Pornind de la faptul că dreptul de concesiune conferă titularului său prerogativa de a exploata

în mod direct şi nemijlocit bunul concesionat, se poate afirma că acest drept este un drept real,

temporar, inalienabil. În literatura de specialitate181 se atrage atenţia însă, că dreptul de concesiune are

o natură civilă, nefiind un drept de putere publică sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate

publică182.

Încetarea dreptului de concesiune

Aşa cum prevede Legea nr. 219/1998, dreptul de concesiune se stinge prin încetarea

contractului de concesiune. Cauzele de încetare a acestui contract sunt prezentate (exemplificativ) prin

art. 35 din Legea nr. 219/1998, ele fiind obligatorii pentru toate contractele de concesiune.

Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul este o primă cauză de încetare

de drept a acestuia, cu excepţia cazului în care părţile au convenit prelungirea termenului (în condiţiile

art. 30, al. 3 din Legea nr. 219/1998 şi a art. 68 din Normele metodologice cadru aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 216/1999). Potrivit acestor reglementări prelungirea contractului de

concesiune se poate face pentru o perioadă de maxim jumătate din durata iniţială a contractului. Iar în

privinţa momentului când poate fi convenită prelungirea contractului trebuie precizat că aceasta nu

poate fi decisă în momentul încheierii contractului pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 30, al. 1 din

Legea nr. 219/1998, care prevede că termenul maxim de încheiere a concesiunii este de 49 de ani. De

179 Vezi art. 28, al. 6 din Legea nr. 219/1998.180 A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, pag. 12.181 Ibidem.182 Legea nr. 139/1995 a petrolului prevede clar că “Dreptul obţinut prin concesionare este un drept distinct de cel de proprietate”.

61

asemenea, contractul de concesiune nu va putea conţine clauze care să-l oblige pe concedent la

prelungirea concesiunii;

Răscumpărarea concesiunii sau denunţarea unilaterală de către concedent a contractului

poate fi operantă ori de câte ori autoritatea concedentă apreciază că modul în care este realizat obiectul

contractului de concesiune nu mai corespunde interesului general. Dreptul concedentului de a denunţa

unilateral contractul are acelaşi fundament ca şi dreptul de modificare unilaterală a părţii reglementare

a contractului de concesiune. Acest drept există indiferent că a fost sau nu menţionat în contractul de

concesiune şi el nu poate fi limitat sau suprimat prin voinţa părţilor contractante (sub sancţiunea

nulităţii absolute). Denunţarea unilaterală poate interveni independent de existenţa vreunei culpe a

concesionarului cu executarea contractului, dar concedentul nu va putea exercita acest drept în temeiul

unor simple interese materiale ci numai dacă interesul naţional sau local o impune. Mai trebuie

precizat că denunţarea unilaterală a contractului de către concedent se va face numai cu plata unei

despăgubiri juste şi prealabile, în favoarea concesionarului. Sub acest aspect denunţarea unilaterală se

deosebeşte de refuzul concedentului de a prelungi concesiunea, care nu implică obligaţia de plată a

despăgubirilor. Aşa cum precizează art. 31 din Legea nr. 219/1998, despăgubirea are un caracter

prealabil, de aceea contractul de concesiune nu va înceta decât în momentul în care concedentul a plătit

despăgubirea concesionarului183;

Rezilierea unilaterală a contractului de concesiune (de către concedent sau concesionar)

poate interveni în ipoteza nerespectării obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Este o situaţie

prevăzută expres de către art. 35 lit. c şi d din Legea nr. 219/1998. Articolul menţionat prevede că,

încetarea contractului de concesiune poate avea loc (prin altele) “prin reziliere unilaterală de către

concedent cu plata de despăgubiri în sarcina concesionarului184“. În cazul în care concedentul nu şi-a

respectat sarcinile contractuale, încetarea contractului poate avea loc prin rezilierea unilaterală de către

concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului185.

Normele metodologice adoptate în aplicarea Legii nr. 219/1998 menţionează clar caracterul

judiciar al rezilierii, astfel că numai instanţa judecătorească se poate pronunţa asupra acesteia.

Cât priveşte condiţiile rezilierii şi procedura de urmat în acest caz, sunt supuse dreptului

comun186.

183 Despăgubirea va trebui să acopere atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).184 Art 35, lit. c.185 Art 35, lit. d.186 În dreptul comun acţiunea în rezilierea contractului este susţinută de neexecutarea culpabilă a unora dintre obligaţiile contractuale, neexecutarea trebuind să fie suficient de importantă pentru a lipsi de cauză executarea obligaţiilor reciproce. Pentru detalii a se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1993, pag. 81; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 78 şi următoarele; V Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 54 şi următoarele; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 291.

62

Forţa majoră şi cazul fortuit sunt de asemenea cazuri de încetare a contractului de

concesiune prevăzute expres de Legea nr. 219/1998, cu distincţia ce se impune între concesiunea de

bunuri şi concesiunea de servicii şi activităţi. Art. 35 lit. e din legea menţionată prevede că un contract

de concesiune poate înceta “la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în

cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei

despăgubiri”. În completarea acestui text, art. 71 din Normele metodologice adaugă că “numai forţa

majoră duce la exonerarea concesionarului de obligaţiile asumate prin contractul de concesiune”. De

aceea, dacă bunul piere dintr-un caz fortuit, concedentul va putea cere rezilierea contractului şi

obligarea concesionarului la plata de daune interese. Dacă legea nu face nici o menţiune în acest sens,

părţile pot determina prin contractul de concesiune conţinutul noţiunii de forţă majoră.

Renunţarea concesionarului la concesiune este prevăzută expres de art. 35 din Legea nr.

219/198 şi ea poate duce la încetarea contractului, în cazul imposibilităţii obiective de exploatare a

bunului concesionat. În situaţia aceasta, renunţarea are doar rolul unei notificări187 a forţei majore ori a

cazului fortuit şi ea trebuie făcută de îndată, în caz contrar concesionarul putând fi obligat la repararea

eventualelor prejudicii.

C. Închirierea bunurilor din domeniul public

Închirierea bunurilor proprietate publică are loc în baza unui contract, care, în esenţă, nu diferă

de contractul de închiriere reglementat de Codul civil. În dreptul comun contractul de închiriere

(locaţiune) apare ca un acord de voinţă prin care o parte numită locator pune la dispoziţia celeilalte

părţi numită locatar, folosinţa temporară a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul

unei sume de bani, numită chirie (art. 1411 Cod civil)188.

Având în vedere particularităţile obiectului acestui contract, în domeniul pe care-l avem în

vedere, el prezintă unele note specifice.

În primul rând, sediul reglementării închirierii bunurilor din domeniul public al statului se află

în art. 135 din Constituţia României, art. 30-31 din Legea nr. 15/1990 (care nu au fost abrogate, Legea

nr. 219/1998, abrogând expres numai textele referitoare la concesiune); art. 18-21 din Hotărârea

Guvernului nr. 1228/1990 şi art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.

Apoi, deşi contractul de închiriere este o modalitate juridică de administrare a domeniului

public, el se deosebeşte de celelalte modalităţi (în special de concesiune) sub aspectul efectelor pe care

187 Vezi art. 71 din Normele Metodologice.188 Detalii cu privire la acest contract a se vedea în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 87 şi următoarele; D. Chirica, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj Napoca, 1994, pag. 185.

63

le produce. Contractul de închiriere este un contract constitutiv de drepturi de creanţă şi el se poate

încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică română sau străină, de către titularul dreptului

de proprietate sau de administrare. În anumite condiţii, când titularul dreptului de administrare are

opţiunea între a concesiona şi a închiria, închirierea poate fi o modalitate preferată, întrucât aşa cum

chiar legea189 prevede, titularul dreptului de administrare care închiriază un bun poate reţine un procent

de 20-50% din chirie (pe când în cazul concesiunii, redevenţa se face venit la bugetul statului sau la

bugetele locale, după caz)190.

Contractul de închiriere a bunurilor din domeniul public se încheie numai prin licitaţie publică,

sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia. Licitaţia publică se aprobă, după caz, prin hotărâre a

Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie să

cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.

Prin actul de aprobare a închirierii se stabileşte şi dacă sumele încasate din închiriere se fac

venit la bugetul de stat sau la bugetele locale în totalitate sau numai parţial (titularul dreptului de

administrare având, cum am arătat, dreptul de a încasa din chirie o cotă parte între 20-50%).

2.10. ÎNCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al dreptului de proprietate publică conţine unele

dispoziţii şi cu privire la modalităţile de stingere a dreptului de proprietate publică. Art. 10 din legea

menţionată precizează că “Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut

în domeniul privat”.

a) Pierirea fizică a bunului ce aparţine proprietăţii publice este un mod de încetare a acestui

drept, întrucât raportul juridic de proprietate rămâne fără suport. Cu pierirea fizică a lucrului trebuie

asimilate şi cazurile când bunurile apartenente domeniului public sunt casate ori demolate.

b) Cât priveşte cea de-a doua modalitate, trebuie precizat că “trecerea din domeniul public în

domeniul privat se face după caz prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Judeţean (respectiv a

Consiliului General a Municipiului Bucureşti), a consiliului local, dacă prin Constituţie sau lege nu se

dispune altfel”191.

După cum se poate constata, art. 10 al. 2 din Legea nr. 213/1998 face trimitere la Constituţie,

deşi aceasta nu reglementează nici un caz în care bunurile proprietate publică pot trece în domeniul

privat al statului. Sunt însă situaţii când prin lege se prevăd şi alte moduri prin care are loc trecerea

bunurilor din domeniul public în domeniul privat. Aşa, de exemplu, potrivit art. 35 din Legea nr.

189 Vezi art. 16, al 2 din Legea nr. 213 /1998.190 Vezi art. 4, al. 1 din Legea nr. 219/1998.191 A se vedea art. 90, al. 2 din Legea nr. 213/1998.

64

33/1994192 trec în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz,

bunurile imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care

au fost preluate de la expropriat, respectiv dacă lucrările nu au fost începute. În cazul menţionat foştii

proprietari pot să ceară retrocedarea, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Dispoziţii asemănătoare conţine şi Legea fondului funciar nr. 18/1991 (republicată) cu privire

la retrocedarea terenurilor cu vegetaţie forestieră, a pădurilor, zăvoaielor, tufărişurilor, păşunilor sau

fâneţelor împădurite, trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale. În

vederea restituirii193 acestor terenuri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, are loc trecerea

terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat (ope legis), în limita suprafeţelor ce

urmează a fi restituite194.

192 Legea nr. 33/1994 priveşte exproprierea pentru cauză de utilitate publică.193 Art. 45-46 şi 48 din Legea nr. 18/1991 modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, republicată în M.O., partea I, nr. 1 din S.I. 1998.194 Vezi şi Legea nr. 1/2000 în M. O. I, nr. 8/12.01.2000 (art. 24, al. 1).

65

III. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ APARŢINÂND DOMENIULUI

PRIVAT AL STATULUI

III.1. GENERALITĂŢI

În art. 135 pct. 2 din Constituţia României sunt consacrate cele două forme de proprietate,

proprietatea publică şi privată. Constituţia nu defineşte proprietatea privată, dar pe cale de consecinţă,

proprietatea care nu este publică este privată. Concluzia se impune întrucât acestea sunt singurele

feluri (forme) ale proprietăţii consacrate şi recunoscute de legislaţia în vigoare clasificarea fiind

“summa divisio”195.

Întrucât proprietatea publică priveşte domeniul public al statului, noţiunea de proprietate

privată acoperă atât proprietatea domenială privată196, cât şi proprietatea privată de drept comun a

persoanelor fizice şi juridice. Pornim de la premisa că bunurile din domeniul privat al statului

constituie în cele din urmă obiecte ale proprietăţii private, dar care aparţine statului sau unităţilor

administrativ - teritoriale (adică persoanelor juridice de drept public). Iar în măsura în care prin lege nu

se prevede altfel, proprietatea domenială privată este supusă regimului de drept comun aplicabil

proprietăţii private aparţinând particularilor (persoane fizice şi juridice). Edificatoare în acest sens sunt

şi dispoziţiile art. 41 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal

de lege, indiferent de titular. Deci statul sau unităţile administrativ teritoriale, ca titulari ai bunurilor ce

alcătuiesc domeniul privat, sunt ocrotiţi în mod egal ca şi persoanele fizice ori persoanele juridice de

drept civil ca titulare de proprietate privată. Articolul menţionat s-a aflat şi în atenţia Curţii

Constituţionale care l-a interpretat în sensul că se referă la “ocrotirea în mod egal a proprietăţii

aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor

ce formează obiectul proprietăţii private a statului”. În legătură cu acelaşi text din Constituţie, Curtea a

mai decis că “ocrotire egală înseamnă ocrotire procesuală egală”, astfel încât a constatat abrogarea unei

dispoziţii legale anterioare Constituţiei, care consacra pe plan procesual soluţii diferite în cazul

persoanelor fizice, a celor juridice şi a statului197.

195 I. P. Filipescu, op. cit. ed. 1996, pag. 79.196 Pentru delimitarea proprietăţii domeniale private de proprietate publică a se vedea I. P. Filipescu, Importanţa distincţiei domeniului public şi a domeniului privat, în op. cit. pag. 84-85.197 I. P. Filipescu, V. M. Ciobanu, Practica Curţii Constituţionale române privind garantarea proprietăţii în Dreptul nr. 2/1995, pag. 14 şi decizia Curţii Constituţionale prezentată.

66

III.2. PROPRIETATEA DOMENIALĂ PRIVATĂ

Noţiune

Proprietatea domenială privată aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Obiectul

proprietăţii domeniale private îl formează bunurile care fac parte din domeniul privat al statului şi

unităţilor administrativ - teritoriale, ca persoane de drept privat. Altfel spus, această formă de

proprietate reuneşte toate bunurile domeniale care nu aparţin domeniului public. Deşi sunt proprietate

de stat, aceste bunuri nu sunt afectate uzului public. Sunt bunuri pe care statul sau unităţile sale

administrative le stăpânesc la fel ca orice persoană fizică sau juridică, adică pe care statul le foloseşte,

care-i produc venituri şi pe care, de obicei, le poate înstrăina (L. Pop, op. cit. pag. 53)198.

Conţinutul material al dreptului de proprietate domenială privată

Fac parte din domeniul privat al statului toate bunurile care nu sunt declarate dependinţe ale

domeniului public199 ori sunt dezafectate acestui domeniu şi asupra cărora nu s-a constituit, în

condiţiile legii, un drept de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice private, altele decât

statul şi unităţile administrativ teritoriale (ca persoane juridice civile).

Mai fac parte din proprietatea domenială privată: drumurile declasate, fără să fie reclasate, din

categoria căilor publice sau porţiuni din acestea, rezultate din retrasarea de aliniamente; albiile

declasate din cursurile de ape din domeniul public, insule, insuliţe sau aterasamente ale acestora;

pădurile care nu aparţin persoanelor fizice sau juridice, ori nu sunt folosite în comune, în condiţiile

legii în interesul populaţiei; sursele de apă minerală sau afectate stabilimentelor termale; imobilele

utilizate de servicii publice, cărora nu li s-a dat afectaţiune specială pentru uz public sau servicii

publice; bunurile vacante; bunurile abandonate; epavele, spaţiile de unde s-a retras definitiv marea,

atribuite prin lege, bunurile confiscate sau intrate în proprietatea statului ca urmare a expirării

198 L. Pop, op. cit. pag. 53.199 Despre delimitarea domeniului public a se vedea Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

67

termenului de prescripţie200, de care, potrivit legii, nu beneficiază debitorul; bunurile care rezultă din

exerciţiul dreptului de preemţiune201 construcţiile dobândite în orice mod, în proprietate202.

De asemenea, se includ în domeniul privat bunurile mobile cumpărate, cum ar fi mobilierul

afectat unor servicii publice, a căror încorporare în domeniul public este inutilă sau bunurile aflate în

administrarea regiilor autonome, altele decât cele din domeniul public.

O categorie aparte de bunuri sunt cele cu caracter incorporal: dreptul de pescuit, vânat în

pădurile domeniale private; brevetele de invenţii şi mărcile de fabrică, când, potrivit legii, nu fac

obiectul unui drept de proprietate industrială privată; acţiunile şi părţile sociale, obligaţiile cu care

statul participă la formarea capitalului social în societăţile comerciale cu capital, total sau parţial de

stat.

Constituirea dreptului de proprietate domenială privată

Proprietatea domenială privată se constituie prin modalităţi de drept civil şi prin modalităţi

specifice.

Dintre modalităţile de drept civil amintim ca cele mai importante: achiziţiile prin cumpărare

sau construire, dobândite prin vânzare forţată (licitaţie în cadrul executării silite), schimbul imobiliar,

donaţii legate, bunuri dobândite prin accesiune, uzucapiune, ocupaţiune.

Sunt considerate modalităţi specifice - pentru că ele nu pot fi folosite de particulari -

dobândirea în condiţiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate sau rătăcite; dobândirea bunurilor

vacante203; confiscările de orice fel, exproprierea şi excepţional rechiziţia; exercitarea dreptului de

preemţiune special al statului, când legea permite dezafectarea dependinţelor domeniului public.

Cât priveşte dezafectarea bunurilor din domeniul public şi trecerea lor în domeniul privat,

aceasta se face printr-un act juridic administrativ de către organul stabilit de lege. Dar dezafectarea

poate rezulta şi din simpla dispariţie a circumstanţelor care au justificat încorporarea bunurilor în

200 Avem în vedere prescripţia extinctivă, vezi detalii în Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă, Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 197 şi următoarele.201 Fr. Deak, Dreptul de preemţiune, în Dreptul nr. 7/1992, pag 34-43; L. Pop, op. Cit. Pag. 130 şi art. 9 din Legea 16/1994 a arendării.202 Este vorba despre construcţii dobândite prin: donaţii, legate, accesiune.203 Asemenea bunuri pot fi terenurile neculese de moştenitori. Art. 17 al. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că “Terenurile din extravilan aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau alte persoane care au decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au făcut cereri de restituire rămân la dispoziţia comisiei”. Alineatul 3 al aceluiaşi articol adaugă că “Terenurile neatribuite rămase la dispoziţia comisiei trec în domeniul privat al statului”.

68

domeniul public. Odată cu dezafectările dispar facilităţile proprietarilor riverani, care însă, în condiţii

determinate, au drept la despăgubiri şi chiar un drept de preemţiune.

Regimul juridic al proprietăţii domeniale private

Regimul juridic al proprietăţii domeniale private este diferit de cel al proprietăţii publice. Dar

el se aseamănă, în multe privinţe este identic, cu regimul proprietăţii aparţinând particularilor.

Acest regim se regăseşte în următoarele caractere: alienabilitatea, prescriptibilitatea (sub aspect

achizitiv) a dreptului de proprietate domenială privată.

a) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii amintite sunt alienabile, dacă o dispoziţie

legală contrară nu intervine în cazuri determinate. Ele pot fi deci înstrăinate, concesionate, închiriate

sau date în locaţie de gestiune.

Cât priveşte înstrăinarea bunurilor aparţinând domeniului privat, trebuie arătat că ea nu se poate

face forţat, pe calea executării silite. În cazuri de excepţie poate avea loc o înstrăinare forţată, dar

numai pe calea exproprierii sau rechiziţiei. De asemenea, înstrăinările voluntare nu se pot face decât

prin adjudecare publică, respectându-se normele metodologice stabilite de lege şi fiind supuse

regimului de publicitate. Dacă nu plătesc preţul stabilit la scadenţă, persoanele care au achiziţionat

bunurile, în condiţiile arătate mai sus, sunt decăzute din dreptul de a dobândi. Prin lege se stabilesc

interdicţiile sau condiţiile speciale pentru înstrăinarea anumitor categorii de bunuri (cum ar fi pădurile,

terenurile).

Bunurile proprietate domenială privată nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit. Iar darea în

plată204 sau schimbul205 bunurilor mobiliare, este interzis.

Aceste bunuri pot fi însă concesionate, închiriate, date în locaţie de gestiune, în condiţiile

legii206. Regimul închirierii este cel de drept comun207 incluzând prelungirile legale şi revizuirile, dacă

închirierea este pe termen lung. Metodologia închirierii este cea stabilită prin Hotărârea Guvernului nr.

1228/12 dec. 1990 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 858/1991 (care modifică punctele 4-7 din

Anexa 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990). Interesează de asemenea, pentru aspectul în discuţie

şi Hotărârea Guvernului nr.140/1991 republicată în 18 aug. 1992 pentru atribuirea în locaţie a gestiunii

sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.

204 Despre dare în plată, ca mod de stingere a obligaţiilor a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. pag. 334.205 Vezi contractul de schimb în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1993, pag. 83-86.206 Aceste condiţii sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990; Hotărârea Guvernului nr. 859/1991 care aduce unele modificări Metodologiei aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.140/1991, republicată în 1992 pentru atribuirea în locaţie a gestiunii sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.207 Vezi Contractul de închiriere în Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 87 şi următoarele.

69

Actele normative amintite mai sus, sunt aplicabile şi locaţiei de gestiune întrucât concesiunea a

primit o nouă reglementare prin Legea nr. 219/1998.

Prin contractul de concesiune o parte, concedentul, transmite celeilalte părţi (concesionarului)

spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate

economică, în serviciul public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat (art. 1414 Cod

civil)208.

Anumite bunuri din domeniul privat pot fi afectate unui serviciu public sau unei destinaţii de

interes general, printr-un act

administrativ, prin lege sau contract civil, fără să intre prin aceasta în domeniul public209.

Cât priveşte gestiunea bunurilor proprietate domenială privată, aceasta se face de către titularii

acesteia, prin utilizarea directă sau prin alţi utilizatori. Utilizările privative de către alte persoane se pot

face şi în baza unui act unilateral, dar utilizatorul este supus dreptului comun, chiar dacă actul are

caracter administrativ.

Având un caracter privat, proprietatea domenială la care ne referim poate fi grevată de servituţi

în condiţiile dreptului comun. Delimitarea unor terenuri proprietate domenială se face, de asemenea, în

condiţiile dreptului comun prin grăniţuire210.

Apărarea proprietăţii domeniale private împotriva oricăror atingeri se face prin mijloace

nespecifice sau mijloace specifice de apărare a acestui drept: acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate şi a

altor drepturi reale. Se includ în această categorie: acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii,

acţiunile de grăniţuire, acţiunile negatorii, acţiunile de prestaţie tabulară.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale prin care se urmăreşte apărarea posesiei211 (ca o

situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice).

Litigiile de orice fel, care se nasc în legătură cu proprietatea domenială privată sunt supuse

jurisdicţiei de drept comun, afară numai dacă nu a intervenit un act administrativ ilegal sau clauze care

exced dreptul comun, caz în care competenţa este de contencios administrativ, fără însă să producă

vreo ingerinţă în raporturile de drept civil.

b) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii private domeniale sunt prescriptibile, deci se

pot dobândi prin prescripţie achizitivă (bunurile imobile) ori prin posesia de bună credinţă (bunurile

mobile). În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că “în condiţiile actuale se pot uzucapa şi

imobilele aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, întrucât 208 Sunt stabilite prin Legea nr. 219/1998 privind concesionarea bunurilor proprietate domenială privată şi Normele metodologice cadru aplicate prin H.G. 216/1999.209 C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag. 27.210 Despre grăniţuire a se vedea Pavel Perju, Probleme privind acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 3/1992, pag. 32.211 Detalii despre posesie a se vedea în D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, Bucureşti 1986, I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, Ediţia 1996, pag. 45 şi următoarele.

70

numai cele din domeniul public sunt legal inalienabile şi imprescriptibile”212. Înainte de 1989 existând

doar proprietatea socialistă asupra bunurilor aparţinând statului, fără nici o distincţie între domeniul

public şi cel privat, nu era posibilă uzucapiunea.

Sub aspect extinctiv, dreptul de proprietate privată al statului şi unităţilor administrativ

teritoriale este imprescriptibil.

c) Cât priveşte sesizabilitatea proprietăţii domeniale private, trebuie arătat că această trăsătură

se regăseşte cel puţin în privinţa datoriilor regiilor autonome şi instituţiilor publice cu privire la

bunurile pe care le au în patrimoniu. În schimb, bunurile aflate în proprietatea domenială privată nu

vor putea fi sechestrate şi urmărite pentru datoriile statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care

sunt întotdeauna subiecte de drept solvabile. Datoriile acestor subiecte se înscriu în bugetele de stat sau

în bugetele locale pentru a fi plătite.213

Proprietatea privată de drept comun

Proprietatea privată de drept comun aparţine particularilor (persoane fizice şi juridice) sau

organizaţiilor cooperatiste şi se deosebeşte radical de proprietatea domenială publică şi în unele

privinţe chiar de proprietatea privată domenială a statului şi unităţilor administrativ - teritoriale.

Proprietatea privată este recunoscută tuturor persoanelor, fiind ocrotită şi garantată în mod egal

de către stat. Constituţia României prin art. 41 al. 2 prevede în mod expres că “proprietatea privată este

ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ea asigură exercitarea deplină a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi cu plata

unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită de instanţa de judecată. Prin lege214 se determină cazurile

de utilitate publică şi modul de expropriere. În cazurile prevăzute de lege, proprietarul unui bun mobil

sau imobil poate fi lipsit temporar, prin rechiziţie, de folosinţa bunului său. Rechiziţia poate fi şi

definitivă, dacă legea prevede aceasta, ori de câte ori priveşte bunuri consumptibile.

Dreptul de proprietate privată trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege. Exercitarea

abuzivă a acestuia atrage, în cazul actelor juridice, sancţiunea nulităţii sau impozabilităţii acestora, iar

în cazul faptelor juridice, răspunderea civilă delictuală.

Obiectul dreptului de proprietate privată îl constituie orice bun care nu este scos prin lege din

circuitul civil. Proprietarul este îndreptăţit să posede şi să folosească bunul potrivit destinaţiei

economice şi sociale a acestuia, să-şi însuşească produsele, fructele şi veniturile şi să dispună de bun 212 Despre uzucapiunea extratabulară a se vedea A. A. Tulus, În legătură cu uzucapiunea extratabulară, în Dreptul nr. 7/1995, pag. 26.213 L. Pop, op. cit. pag. 53.214 Utilitatea publică se declară de către Guvern (pentru lucrări de interes naţional) sau de către consiliile judeţene (Consiliul local al municipiului Bucureşti) - pentru lucrări de interes local, în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

71

prin fapte materiale şi acte juridice, în condiţiile stabilite de lege, potrivit normelor de convieţuire

socială şi în concordanţă cu interesele societăţii.

Anumite particularităţi prezintă proprietatea cooperatistă care, aşa cum arătam, este o formă a

proprietăţii private215.

Această proprietate aparţine organizaţiilor cooperatiste: cooperative meşteşugăreşti;

cooperative de consum şi de credit; uniunilor acestor cooperative (judeţene şi centrale); întreprinderilor

formate de unele organizaţii cooperatiste. Pot exista forme de cooperare în producţie între

cooperativele meşteşugăreşti şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.

În sensul arătat, art. 35 din Legea nr. 15/1990 prevede că regiile autonome şi societăţile

comerciale cu capital de stat se pot asocia între ele sau terţe persoane juridice sau fizice, în scopul

creării de noi societăţi comerciale.

Asociaţiile intercooperatiste sau de stat şi cooperatiste de orice profil s-au putut reorganiza în

societăţi comerciale pe acţiuni în termen de 90 zile de la publicarea Legii fondului funciar216.

Pot exista, de asemenea, forme de cooperare între cooperativele de consum şi credit cu

particulari ori persoane juridice fără naştere de noi subiecte de drept sau crearea unor asemenea

subiecte.

Obiectul dreptului de proprietate cooperatistă îl constituie: mijloacele fixe, mijloacele

circulante, produse, fondurile băneşti aparţinând acestor subiecte de drept. Cât priveşte constituirea

proprietăţii cooperatiste, aceasta s-a făcut atât prin modurile de dobândire a dreptului de proprietate

prevăzute de dreptul comun, cât şi prin unele moduri specifice, cum sunt: cooperativizarea, reproducţia

lărgită (ceea ce codul civil denumeşte accesiune, dar care de fapt este exerciţiul normal al dreptului de

proprietate); atribuirea de către stat a unor terenuri în proprietatea sau folosinţa cooperativelor.

Proprietatea privată de drept comun se defineşte prin următoarele caractere:

Alienabilitatea acestei proprietăţi se exprimă în însuşirea obiectelor sale de a fi în circuitul

civil. Eventualele restricţii privesc pe titularii acestui drept şi nu dreptul în sine217;

Prescriptibilitatea proprietăţii private de drept comun trebuie analizată numai sub aspect

achizitiv, pentru că sub aspect extinctiv ea este imprescriptibilă218. Dreptul de proprietate privată poate

fi dobândit printr-o posesie de lungă durată, exercitată în condiţiile prevăzute de lege219. Uzucapiunea

trebuie constatată pe cale judiciară. Pot fi dobândite prin uzucapiune terenuri şi construcţii;

215 Sediul reglementării acestei forme de proprietate se află în Decretul 66/1990 privind cooperaţia meşteşugărească şi Decretul 67/990 privind cooperaţia de consum şi credit.216 Art. 29 din Legea nr. 18/1991.217 De exemplu, pentru raţiuni bine definite, vânzările între soţi sunt interzise, Sau bunurile cumpărate cu plata în rate nu pot fi înstrăinate până la achitarea integrală a ratelor. Acelaşi regim urmează şi locuinţele cumpărate cu credite de la stat, restricţii derivând din dreptul de preemţiune.218 Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă, în op. cit. pag. 209; Decizia 539/1953 a fostului T.S. în CD 1952 -1954, pag. 42.219 Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea E. Iftime, op. cit. pag. 203 şi urm.

72

Sesizabilitatea dreptului de proprietate privată se explică prin aceea că bunurile ce

formează obiectul acesteia pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor. Urmărirea silită se

face după procedura prevăzută de lege.

În lumina celor prezentate mai sus cu privire la dreptul de proprietate privată

(domenială sau de drept comun), putem conchide că acest drept aparţine statului, unităţilor

administrativ teritoriale şi particularilor, care exercită asupra unor bunuri atributele dreptului de

proprietate, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în condiţiile prevăzute de

lege220.

CAPITOLUL IIIMODURI GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE ŞI A DREPTURILOR REALE DERIVATE DIN ACESTA

1. SEDIUL REGLEMENTĂRII ŞI CLASIFICARE

220 Pentru definiţia dreptului de proprietate privată, a se vedea şi M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 4.73

Codul civil enumeră modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale prin art.644 şi 645. Art.644 precizează că “proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”. Art.645 adaugă că “proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune”.

În general, se apreciază că modurile de dobândire menţionate mai sus se aplică şi drepturilor reale derivate din dreptul de proprietate, cu unele particularităţi impuse de natura acestor drepturi. De asemenea, ele se aplică şi proprietăţii publice sau proprietăţii cooperatiste, care cunosc, însă, şi moduri specifice de dobândire.

În doctrina juridică, enumerarea făcută de Codul civil este criticată pe motiv că este incompletă, iar unele moduri sunt discutabile, sub aspectul formulării textuale.

Enumerarea este incompletă, întrucât Codul civil nu a menţionat printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate: posesia de bună credinţă a bunurilor mobile221, dobândirea în proprietate a fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer222 şi hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi.

De asemenea, în privinţa succesiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, legiuitorul a omis să facă precizarea că este vorba de succesiunea legală, câtă vreme succesiunea testamentară este prevăzută ca un mod distinct de dobândire (legatele223).

Iar cât priveşte legea - ca mod de dobândire a dreptului de proprietate – discuţiile ce se poartă în doctrina juridică sunt controversate. Unii autori224 încadrează, în acest mod de dobândire, toate acele moduri care nu sunt nominalizate în Codul civil. Iar alţii, consideră că şi unele moduri de dobândire indicate separat au ca suport legea (cum sunt: accesiunea, prescripţia achizitivă).

Dominantă este opinia potrivit căreia, “prin sine însăşi, legea nu constituie un mod separat, de sine stătător, de dobândire a dreptului de proprietate”225. Apreciem ca justă această ultimă opinie, întrucât, chiar atunci când legea instituie o prezumţie de proprietate, temeiul acelei prezumţii îl constituie, în realitate tot un fapt sau act juridic. Astfel, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă al bunului frugifer nu are loc “ex lege”, ci în temeiul unui fapt juridic (posesia de bună credinţă)226.

Rezultă că pot fi analizate ca moduri generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale:

1. contractul (convenţia) translativă sau constitutivă de drepturi reale;2. succesiunea legală;3. succesiunea testamentară;4. uzucapiunea (prescripţia achizitivă);5. accesiunea;6. posesia de bună credinţă a bunurilor mobile;7. dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer;8. tradiţiunea;9. ocupaţiunea.Analizate global, modurile de dobândire a dreptului de proprietate privesc toate acele mijloace

reglementate de lege (acte şi fapte juridice), prin care se poate dobândi dreptul de proprietate, indiferent de forma sub care se prezintă.

Ele pot fi grupate după criterii variate, dintre care reţinem, ca fiind mai importante: întinderea dobândirii; momentul când operează transmisiunea, situaţia juridică a bunului şi caracterul transmisiunii.

221 Art. 1909 al.1 Cod civil222 Art.485 Cod civil223 Legatele sunt dispoziţii testamentare prin care o persoană fizică dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte.224 În această opinie, legea ar fi mod de dobândire a fructelor prin posesia de bună credinţă a posesorului unui bun frugifer, sau, mod de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară prin posesia de bună credinţă sau a coproprietăţii zidului comun (art.597 şi 598 Cod civil).225 L. Pop, op. cit., 1997, pag.239.226 Art. 485 Cod civil prevede: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă”.

74

1. După întinderea dobândirii putem distinge: 1.1 moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;1.2 moduri de dobândire cu titlu particular.Dobândirea universală sau cu titlu universal poartă asupra unui întreg patrimoniu sau a unei

fracţiuni dintr-o universalitate de bunuri, pe când dobândirea cu titlu particular poartă asupra unuia ori mai multor bunuri determinate (singulare).

Interesul acestei clasificări constă în aceea că la dobândirea sau transmisiunea universală şi cu titlu universal, dobânditorul răspunde de plata datoriilor autorului integral sau fracţionat, pe când, la dobândirea cu titlu particular dobânditorul nu este ţinut de datoriile autorului său.

2. După momentul când operează transmisiunea, distingem:2.1 moduri de dobândire între vii (inter – vivos);2.2 moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa).Modurile de dobândire “inter – vivos” îşi produc efectul translativ de proprietate în timpul

vieţii părţilor. Majoritatea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate au acest caracter (contractele translative de proprietate, accesiunea, uzucapiunea, ocupaţiunea).

Modurile de dobândire “mortis causa” îşi produc efectul translativ de proprietate numai în momentul morţii proprietarului actual (succesiunea legală, succesiunea testamentară).

3. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii 3.1 moduri de dobândire a dreptului de proprietate originare;3.2 moduri de dobândire a dreptului de proprietate derivate.Modurile de dobândire originare nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de

proprietate de la o persoană la alta pentru că, înaintea dobândirii, bunul nu a mai aparţinut altei persoane. Aşa este ocupaţiunea (luarea în posesie a unui bun care nu a aparţinut nimănui, cu intenţia de deveni proprietar), ori dobândirea de către posesorul de bună credinţă a fructelor bunului.

Modurile de dobândire derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Asemenea moduri sunt: contractele, succesiunea legală, succesiunea testamentară, tradiţiunea.

4. După caracterul transmisiunii există:4.1 moduri de dobândire cu titlu gratuit;4.2 moduri de dobândire cu titlu oneros.Modurile de dobândire cu titlu gratuit asigură dobânditorului un folos patrimonial, fără ca

acesta să aibă vreo obligaţie în schimbul dobândirii. Fac parte din această categorie: contractele translative de proprietate cu titlu gratuit (donaţia), uzucapiunea, succesiunea legală, succesiunea testamentară.

Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt cele prin care dobânditorul este obligat să dea un lucru sau să execute o prestaţie în schimbul dobândirii. De cele mai multe ori dobânditorul se obligă la plata unei sume de bani (vânzarea – cumpărarea, accesiunea).

Interesul acestei clasificări se manifestă sub mai multe aspecte. Aşa, de exemplu, actele cu titlu gratuit (testamentele, donaţia), sunt supuse unor condiţii de formă mai riguroase. De asemenea, revocarea actelor gratuite făcute în frauda creditorilor, este permisă mai uşor decât revocarea actelor oneroase. Tot astfel, în dreptul succesoral, apare adesea problema dacă înstrăinările gratuite respectă sau nu cotitatea disponibilă.

Cât priveşte actele cu titlu oneros, ele sunt supuse în privinţa formei, principiului consensualismului şi numai în mod excepţional principiului solemnităţii (formalismului).

Dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate unele au o aplicaţie practică mai restrânsă (tradiţiunea, ocupaţiunea), de aceea vom face unele referiri sumare la ele, urmând să ne oprim, mai pe larg la acele moduri care, având în vedere succesiunea actelor normative în timp, au ridicat şi continuă să ridice nenumărate probleme în doctrina juridică, dar mai ales în practica dreptului civil.

75

2. TRADIŢIUNEA

Tradiţiunea presupune predarea sau remiterea materială a lucrului.În dreptul roman, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate avea o largă aplicare,

deoarece convenţia simplă nu avea efect translativ de proprietate. Convenţia părţilor avea ca efect obligaţia de a transfera proprietatea. Transferul efectiv se făcea prin tradiţiune, care în dreptul modern îşi pierde mult din importanţă. Cum este cunoscut, în prezent, transferul proprietăţii operează prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă este neurmat de predarea materială a lucrului. Remiterea lucrului nu are decât semnificaţia executării materiale a transferului proprietăţii.

Tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul titlurilor de valoare la purtător (când o persoană predă alteia un titlu de valoare). Operează, de asemenea, în cazul darului manual, când o persoană dă alteia cu titlu gratuit un bun mobiliar – (de la mână la mână) – donaţie ce se execută imediat prin predarea materială fără să fie necesară vreo formă specială.

Tot astfel, în cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii operează nu în baza convenţiei părţilor, ci în momentul individualizării şi determinării bunului, tradiţiunea fiind, şi în acest caz, executarea acestei transferări (tradiţia stabileşte posesia care creează prezumţia de proprietate).

3. OCUPAŢIUNEA

Este definită în literatura de specialitate227, ca fiind acel mod de dobândire a dreptului de proprietate, prin luarea în posesie a unui bun fără stăpân (care nu aparţine nimănui), cu intenţia de a deveni proprietarul lui. În sistemul de drept românesc, însă, ocupaţiunea are o sferă de aplicaţie limitată, având în vedere că în lumina art.477 şi 648 din Codul civil, “toate bunurile vacante şi fără stăpân, precum şi cele ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moştenitori nu le-au acceptat, se cuvin statului”228. Deci, în prezent229, se consideră că se pot dobândi prin ocupaţiune, doar anumite bunuri mobile comune, cum ar fi: vânatul230, peştele prins231, (cu condiţia să se fi respectat dispoziţiile legale), apa dintr-un izvor folosită pentru necesităţile casnice.

4. ACCESIUNEA

Este înţeleasă ca unirea materială a unui lucru mai puţin important cu un lucru mai important, proprietarul celui din urmă devenind proprietarul celui dintâi, dacă lucrurile au aparţinut unor proprietari diferiţi. Dacă lucrul încorporat nu aparţinea nimănui, accesiunea este, de fapt, o ocupaţiune. Codul civil nu defineşte, în înţeles strict, accesiunea, ci numai într-un sens mai larg, precizând prin art.482 că “proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul, în mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte drept de accesiune. În doctrină, definiţia dată accesiunii de către Codul civil este criticată, pe motiv că dobândirea fructelor apare ca o consecinţă firească a dreptului de proprietate şi nu ca un efect al accesiunii232.

227 P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, op. cit., pag.88; I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.189; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ. Bucureşti 1988, pag.271; Julieta Manoliu, Gh. Durac, Drepturi reale principale, op. cit., pag.146; E. S. Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată, op. cit., pag.189.228 Decretul nr.111/1951 reglementează situaţia bunurilor fără moştenitori sau fără stăpân.229 În dreptul roman sfera de cuprindere a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate era foarte largă. Puteau fi dobândite pe această cale: prada de război, animalele sălbatice, peştii, păsările, pietrele preţioase, perlele (aparţineau celui ce le descoperea), comoara, “res derelictae” (bunuri abandonate de proprietar cu intenţia de a nu le mai relua). Vezi detalii în M. Jakotă, op. cit., vol. II, pag.342.230 Vezi Legea nr.26/1976 privind economia vânatului şi vânătoarea.231 Vezi Legea nr.12/1974 privind piscicultura şi pescuitul.

232 C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit., pag.269; P. M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit., pag.88.76

Se referă, de asemenea, la accesiune, art.488 din Codul civil care prevede că “tot ceea ce se uneşte sau încorporează cu un lucru se cuvine proprietarului lucrului”. Analiza reglementărilor de mai sus conduce la concluzia că accesiunea este operantă numai atunci când două lucruri, având proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel încât despărţirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea ambelor bunuri sau distrugerea totală ori parţială a unuia dintre ele. Trebuie arătat că nu se pot dobândi prin accesiune, bunuri care aparţin domeniului public (naţional sau local). De asemenea, mai trebuie precizat că în funcţie de natura bunurilor care se contopesc, accesiunea poate fi: imobiliară sau mobiliară.

4.1. Accesiunea imobiliarăAccesiunea imobiliară îşi are sediul reglementării în art.489 – 503 Cod civil, din analiza

cărora se desprinde ideea că pământul constituie lucrul principal, toate lucrurile care se încorporează în acesta având un caracter accesoriu.

Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.

4.1.1. Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la animale. Accesiunea pământurilor priveşte: aluviunile, avulsiunea, insulele şi prundişurile.

a) Aluviunile

Aluviunile, reglementate de art. 495 Cod civil, se referă la acele creşteri de pământ care se adună succesiv, pe nesimţite la malurile fluviilor sau râurilor. Ele sunt, după expresia Codului civil, “în folosul proprietarului riveran”, dacă este vorba de fluvii sau râuri navigabile, plutitoare sau neplutitoare, dar cu obligaţia proprietarului “de a lăsa pe pământul său drumul trebuitor, pentru conducerea vaselor”. În acelaşi sens, art.496 Cod civil prevede că “proprietarul riveran dobândeşte şi proprietatea pământurilor lăsate prin retragerea pe nesimţite a apelor curgătoare de la unul dintre maluri la celălalt mal, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul astfel pierdut”.

De la regula menţionată mai sus, fac excepţie:1. pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor, iazurilor, heleşteelor), care rămân

în proprietatea celuia căruia au aparţinut;2. albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne proprietatea proprietarilor

mărginaşi, care în termen de 1 an pot aduce apa în vechea albie cu respectarea condiţiilor legale de readucere233.

3. Pământul rămas în urma retragerii apei mării, aparţine domeniului public.Nu intră în discuţie nici apele cu potenţial energetic valorificabil şi nici acelea care pot fi

folosite în interes public (care ţin de domeniul public). Aparţin, de asemenea, domeniului public râurile şi fluviile, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, potrivit art.5 din Legea fondului funciar nr.18/1991. Deci, în privinţa bunurilor din domeniul public nu ar putea fi invocată dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune (şi nici prin alt mod prevăzut de Codul civil cum ar fi: ocupaţiunea, actele juridice, uzucapiunea). Aceasta, întrucât proprietatea publică – domenială, având o natură administrativă este ocrotită printr-un regim juridic specific, ce se realizează, printre altele, prin: inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitatea sa.

b) Avulsiunea

Avulsiunea constă, aşa cum prevede art.498 Cod civil, în adăugarea la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă de la un alt teren, prin acţiunea unei ape şi care poate să fie recunoscută. Această porţiune de pământ devine proprietatea celui la pământul căruia s-a alipit, afară de cazul în

233 Vezi art.78 din Legea nr.18/1991.77

care fostul proprietar nu o revendică în termen de 1 an234. Dacă această bucată de pământ care se poate individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea lucrurilor scoase din comerţ este expres prevăzută de art.1844 Cod civil, completat cu art.5 al. ultim din Legea nr.18/1991.

      

c) Insulele şi prundişurile

Insulele şi prundişurile au regimul juridic precizat de art.500 Cod civil care prevede că “insulele şi prundişurile ce se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile sunt ale proprietarului fondului pe care s-au format. Dacă apa este proprietate publică, insulele şi prundişurile vor avea acelaşi regim. În cazul în care insula formată trece peste jumătatea râului “fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra acelei părţi din insulă care se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului. De asemenea, prin art.501 Cod civil este reglementată situaţia în care un râu sau un fluviu formează un braţ nou care taie şi înconjoară pământul unui proprietar riveran, formând astfel o insulă. În cazul arătat, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă insula s-a format datorită unui fluviu ori unui râu navigabil sau plutitor.

Terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite disponibile în urma lucrărilor de regularizare, vor fi amenajate pentru producţia agricolă, piscicolă sau după caz silvică, odată cu lucrările de bază executate de titularii acestora (art.78 din Legea nr.18/1991).

d) Accesiunea animalelor       

Accesiunea animalelor este reglementată de art.603 din Codul civil, care prevede că “animalele şi păsările care se stabilesc pe un fond, aparţin proprietarului fondului, cât timp stau pe acel fond, cu condiţia ca acesta să nu fi folosit fraude sau artificii”.

În legătură cu conţinutul acestui articol, trebuie făcute unele precizări şi distincţii. Distingem , în primul rând, animalele sălbatice şi semisălbatice de cele domestice, cu precizarea că acestea din urmă nu intră în sfera de cuprindere a art.603 din Codul civil (ovine, bovine, păsări de curte). Pe de altă parte, animalele care intră în fondul cinegetic cad sub incidenţa unor legi speciale. Rămân în discuţie animalele semisălbatice, cum ar fi: porumbeii şi albinele (dar care să nu aparţină domeniului public).

4.1.2 Accesiunea imobiliară artificialăAcest mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară se particularizează prin faptul

că presupune intervenţia omului şi plata unei despăgubiri către cel în detrimentul căruia acţionează. Fundamentul acţiunii în despăgubire îl reprezintă principiul potrivit căruia “nimănui nu-i este permis a se îmbogăţi în dauna altei persoane”235.Şi în privinţa acestei forme de accesiune regula care se aplică este aceea că titularul dreptului asupra lucrului mai important, devine şi titularul dreptului asupra lucrului mai puţin important. În cazul de faţă lucrul principal este terenul, astfel încât proprietarul terenului devine şi proprietarul lucrărilor executate de om. Plecând de la această idee, Codul civil reglementează două situaţii:

a. când construcţia, plantaţia este făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele altuia;

b. când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materialele proprii, dar pe terenul altei persoane.

a) Ipoteza când construcţia, plantaţia este făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele altuia

234 Gh. Beleiu, Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale în op. cit., pag 219.235 Despre îmbogăţirea fără justă cauză – ca izvor de obligaţii civile, a se vedea P. M. Cosmovici, Drepturi reale, Obligaţii, op. cit., pag.167 şi următ; St. Cărpenaru, Îmbogăţirea fără justă cauză, în A. S. nr.1/1971, pag.35.

78

Potrivit art. 493 din Codul civil, “proprietarul pământului care a făcut construcţia cu materiale străine este dator să plătească valoarea materialelor”. Dacă este cazul, proprietarul va plăti şi daune interese, însă proprietarul materialelor nu are dreptul de a le ridica. În cazul de faţă este aplicabil şi art. 492 Cod civil, care prevede că: “Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcute în pământ sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa”. Aceasta este o prezumţie relativă care poate fi răsturnată prin dovada contrară, iar prin convenţie proprietarul poate renunţa la beneficiul accesiunii. În literatura de specialitate se apreciază că proprietarul terenului dobândeşte proprietatea lucrării, fie că este de bună credinţă sau de rea credinţă. Dacă este de bună credinţă el poate invoca art. 1909 Cod civil236, care îi asigură o protecţie mai bună decât accesiunea. Dacă este de rea credinţă el nu ar putea invoca decât accesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii.

b) Ipoteza când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materialele proprii, dar pe terenul altei persoane

Ipoteza construcţiei sau plantaţiei efectuate cu materiale proprii pe terenul altei persoane este reglementată de art. 494 Cod civil. Acest articol a declanşat în literatură şi practică multiple controverse, în cea mai mare parte datorate modului defectuos în care este precizată situaţia constructorilor de bună credinţă şi a celor de rea credinţă.

1. Constructorul este de rea credinţă, când ridică construcţia ştiind că terenul aparţine altcuiva

În cazul acesta, proprietarul are drept de opţiune între a păstra lucrările, devenind proprietarul lor, cu compensarea bănească a valorii materialelor şi a muncii, sau a obliga pe constructor să-şi ridice construcţiile, plantaţiile, lucrările. Cele două alternative impun unele clarificări:

1.1. Proprietarul terenului va dobândi prin accesiune proprietatea materialelor, dacă va plăti valoarea acestora, cât şi preţul muncii, fără ca în calcul să fie luat în consideraţie sporirea valorii fondului ocazionată de asemenea lucrări. În ipoteza în care proprietarul terenului va alege soluţia ridicării construcţiei, plantaţiei, lucrării, se va cerceta şi atitudinea proprietarului sub aspectul abuzului de drept. În acest sens se vor analiza condiţiile în care s-au ridicat lucrările, dacă proprietarul nu a acceptat efectuarea lucrărilor sau dacă nu a urmărit obţinerea unor foloase ilicite237. Pentru a evita abuzul de drept din partea proprietarului terenului, fostul Tribunal Suprem a intervenit printr-o decizie de îndrumare, prin care instanţele de judecată erau îndrumate în sensul cercetării atente şi minuţioase a condiţiilor în care s-au făcut lucrările, fără a deduce reaua credinţă a constructorului doar din lipsa titlului. De asemenea, instanţele de judecată, urmau să verifice dacă nu cumva proprietarul terenului, printr-un abuz de drept, invocă accesiunea numai la sfârşitul lucrărilor, până atunci dând dovadă de o pasivitate condamnabilă238.

Se verifică totodată, dacă nu a fost răsturnată prezumţia instituită de art.942 Cod civil, (având în vedere caracterul relativ al acesteia) sau dacă prin convenţie, proprietarul terenului nu a renunţat la beneficiul accesiunii (art.494)239.

1.2. În cazul în care nu se verifică ipotezele arătate mai sus, “proprietarul terenului va cere constructorului să-şi ridice lucrările pe cheltuiala sa, pretinzând şi plata unor daune interese pentru

236 Art. 1909 al. 1 din Codul civil prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.”237 P. M. Cosmovici, Accesiunea, în op.cit., 1994, pag. 90.238 T. S., dec. de îndr. Nr. 13/1959 menţionată de V. Barbu, Principiul ocrotirii bunei credinţe în cazul accesiunii imobiliare artificiale, în Dreptul nr. 6/1999, pag. 28.239 Într-o speţă, Trib. Jud. Suceava a admis acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra unei construcţii, ridicată de reclamant pe terenul pârâţilor. În motivarea soluţiei s-a pornit de la art.492 Cod civil, potrivit căruia, construcţiile făcute asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi sunt ale lui până ce dovedeşte dincontra. Dar, această îndoită prezumţie fiind relativă, a putut fi răsturnată, astfel că, pentru proprietarul construcţiei s-a născut un drept de superficie, fiind de presupus că proprietarul terenului a consimţit la constituirea unui asemenea drept. Numai că, răsturnarea prezumţiei cere a se dovedi că cel care a construit în numele şi pe cheltuiala sa, a făcut construcţia în nume propriu, fiindcă altfel, este presupus că a lucrat în numele şi pe cheltuiala proprietarului terenului, în calitate de mandatar (sau de negotiorum gestor); T.J. Suceava, dec. civ. 1064/1991 în Dreptul nr. 5/1992 pg.31-32.

79

prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”240. Trebuie adăugat însă, că dacă cel ce a construit sau plantat pe terenul altuia refuză să se conformeze hotărârii prin care a fost obligat să-şi ridice construcţiile, plantaţiile, lucrările, proprietarul terenului poate să le demoleze pe cheltuiala constructorului241. Instanţa nu va dispune însă ridicarea construcţiilor fără autorizarea organului administrativ competent242.

Confruntată cu asemenea probleme, practica dreptului civil a putut constata că soluţia dărâmării construcţiei este neeconomică, de aceea orientările recente conduc spre soluţia acordării de despăgubiri. Mai mult decât atât, fostul Tribunal Suprem, prin decizia nr. 13 din 1959, a îndemnat instanţele de judecată să nu adopte, pe cât posibil, soluţia neeconomică a dărâmării construcţiei243.

Instanţele judecătoreşti s-au confruntat şi cu situaţia în care proprietarul terenului nu-şi valorifică sub nici o formă dreptul de proprietate dobândit prin accesiune, lăsând pe constructor să folosească nestingherit construcţia. Faţă de o asemenea atitudine a proprietarului terenului, instanţele s-au pronunţat în sensul exonerării constructorului de plata despăgubirilor244.

2. Constructorul este de bună credinţă dacă a executat construcţiile, plantaţiile, lucrările crezând că este proprietarul terenului. În practică s-a constatat că, de cele mai multe ori, constructorul este în posesia terenului, dar titlul în baza căruia a intrat în posesie este viciat şi el nu a cunoscut acele vicii. Buna credinţă se apreciază în raport de momentul ridicării construcţiei şi ea încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului. Dacă terenul proprietatea altuia a fost ocupat abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie, fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credinţă şi dacă proprietarul nu doreşte să păstreze construcţia, el poate cere ridicarea acesteia.

Dacă, însă, constructorul este de bună credinţă, în sensul arătat mai sus, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei şi el nu-l va putea obliga pe constructor la dărâmarea şi ridicarea construcţiilor. Pentru a nu se îmbogăţi în dauna constructorului, proprietarul terenului va trebui să-l despăgubească pe acesta.

Întinderea obligaţiei de despăgubire este cea precizată de art. 494 al.3 Cod civil, care stabileşte un drept de opţiune între a achita valoarea materialelor şi a muncii sau a plăti o sumă egală cu creşterea valorii fondului, ca urmare a efectuării construcţiei. Comparând aceste soluţii cu cele prezentate de al. 1 şi 2 ale art. 494, pare să rezulte o situaţie mai avantajoasă pentru constructorul de rea credinţă, care poate primi o sumă de bani echivalentă cu cea cheltuită, pe când constructorul de bună credinţă poate primi şi mai puţin (adică sporul valorii fondului, când proprietarul terenului optează pentru această formulă).

În literatura de specialitate245 se atrage atenţia, însă, că inferioritatea tratamentului juridic este numai aparentă, întrucât constructorul de rea credinţă poate fi constrâns să primească şi mai puţin decât valoarea materialelor şi a muncii, dacă nu vrea să se ia măsura dărâmării construcţiei.

240 Art. 494 al. 2 din Codul civil.241 Decizia nr. 1621/1992 a Tribunalului mun. Bucureşti în Culegere de practică civilă pe anul 1992, Buc., Casa de editură şi presă Şansa S.R.L. 1993, pag. 156-157; C. Oprişan, op.cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 33. Cu privire la soluţia demolării. autorul menţionat arată că: “Dacă proprietarul terenului nu voieşte să păstreze construcţia, iar demolarea acesteia este imposibilă, cel ce a făcut-o, dacă a fost de bună credinţă, devine proprietar al construcţiei şi terenului aferent, având obligaţia să plătească proprietarului terenului preţul acestuia”.242 Art. 3 şi 9 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. Art. 9 din legea menţionată prevede că “Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor prevăzute la art. 3 se face pe baza autorizaţiei obţinute în prealabil, eliberată de primării sau prefecturi, după caz”. În acelaşi sens, art. 26 lit. b din Legea nr. 115/1996 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991, prevede că “Constituie contravenţie…desfiinţarea parţială sau totală fără autorizaţie sau cu încălcarea acesteia a construcţiilor şi instalaţiilor”.243 Pentru detalii, a se vedea V. Barbu, op.cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 28.244 Tribunalul mun. Bucureşti s-a pronunţat în acest sens în decizia nr. 65/1991, publicată în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Bucureşti, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., 1992, pag. 121. A se vedea şi nota formulată de I. Mihuţă la această decizie.245 P. M. Cosmovici, op.cit., pag. 91, care face referire şi la opiniile doctrinei franceze în materie (Aubry et Rau, Cours de droit civil francaise; Tom II, Imprimerie et librairie general de jurisprudence Marchal et Billard, 1897-1902, Paris, pag. 394-395.

80

Art. 494 Cod civil se aplică numai la construcţii, plantaţii sau lucrări noi, nu şi la reparaţiile aduse acestora, cărora li se aplică regulile ce guvernează cheltuielile necesare, utile, voluptuarii. Se aplică, în schimb, construcţiilor alăturate celor existente sau supraetajate.

Constructorul are contra proprietarului terenului un drept de creanţă care se prescrie în termen de 3 ani, calculat de la data formulării pretenţiilor de către proprietarul terenului, în temeiul art. 494 Cod civil246. Acest drept se întemeiază pe ideea de îmbogăţire fără justă cauză247, fiind, ca atare necesar să existe o îmbogăţire a proprietarului şi o sărăcire a constructorului, aflate între ele într-o corelaţie directă. În practică s-a subliniat, însă, că dreptul de creanţă încetează dacă clădirea dispare prin caz fortuit sau forţă majoră, deoarece nu există înavuţire. Aceeaşi soluţie rămâne aplicabilă şi în ipoteza în care constructorul desfiinţează, el însuşi construcţia, sau când construcţia s-a auto demolat, prin neîngrijire, datorată abandonării ei de către constructor248.

Până la achitarea despăgubirilor ce i se cuvin, constructorul are un drept de retenţie cu privire la construcţiile, plantaţiile, lucrările ridicate pe terenul altuia. Acest drept de retenţie, chiar dacă nu este reglementat expres de Codul civil, a fost recunoscut atât de literatura de specialitate, cât şi de jurisprudenţa română249.

4.2. Accesiunea mobiliară

Accesiunea mobiliară (sau încorporaţiunea) presupune “unirea materială a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind materialele altuia”250.

Şi în cazul acestei forme de accesiune, proprietarul lucrului principal devine proprietar şi al lucrului mai puţin important, unit cu primul, având, însă, obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare.

Accesiunea operează, ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate, numai în cazul în care între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia.

Potrivit art.504-516 din Codul civil, în practica vieţii juridice pot fi întâlnite 3 cazuri de accesiune mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea (amestecul).

Adjoncţiunea, implică unirea a două lucruri diferite, aparţinând la proprietari diferiţi, astfel încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, bunurile pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde individualitatea. Întregul aparţine proprietarului lucrului principal, cu îndatorirea de a plăti celuilalt proprietar “preţul lucrului ce a fost unit cu principalul” (art.504 Cod civil).

Are aplicabilitate, în acest caz principiul “accesorium sequitur principale”. Cât priveşte criteriul, în baza căruia se stabileşte care dintre cele două lucruri este principal şi care accesoriu, acesta este indicat de art.505 Cod civil, care prevede că principal este lucrul “pentru uzul sau pentru ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.

Dacă lucrul unit este mult mai de preţ, decât lucrul principal, iar unirea lucrurilor s-a făcut fără ştirea proprietarului lucrului unit, el poate cere despărţirea celor două lucruri şi restituirea lucrului unit (chiar dacă prin separare ar rezulta o vătămare a lucrului cu care a fost unit) (art.506 Cod civil).

De asemenea, dacă nici unul dintre bunuri nu poate fi privit ca accesoriu al celuilalt, se consideră principal, lucrul care are o valoare mai mare. Iar dacă lucrurile au aceeaşi valoare, se consideră principal, lucrul al cărui volum este mai mare (art.507 Cod civil).

Cele mai cunoscute cazuri de adjoncţiune se referă la montarea unei pietre preţioase într-o bijuterie sau a unui tablou într-o ramă. Proprietarul lucrului mai important, desemnat după criteriile arătate, va fi obligat de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul său.

246 I. Manoliu, Gh. Durac, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Chemarea Iaşi 1993 pg.69.247 L. Pop op.cit pg.144.248 C.A.S. dec. nr.280/1995 în Dreptul nr.1/1998 pg.97. în acelaşi sens a se vedea şi D. Alexandresco, III pg.345-346.249 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Buc. , Edit. ALL, 1994, pag. 385.250 L.Pop. op.cit., 1997 pg.245.

81

Specificaţiunea, constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând altei persoane (cum ar fi în cazul realizării unei lucrări dintr-un bloc de marmură, a unei garnituri de mobilă dintr-un lemn, etc.). Proprietatea lucrului astfel obţinut aparţine proprietarului materiei întrebuinţate sau specificatorului, după cum lucrul principal este materia sau manopera lucrului confecţionat.

Dacă lucrul principal este materia (ceea ce reprezintă regula, în astfel de situaţii), proprietarul lucrului realizat din ea are dreptul de a reclama lucrul, plătind însă preţul manoperei (art.508 Cod civil).

Dacă, însă, manopera întrece cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul va deveni proprietar, plătind însă preţul materiei folosite către proprietarul acesteia. (art.509 Cod civil)

Confuziunea (amestecul), constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând la proprietari diferiţi, în aşa fel încât ele nu se mai pot recunoaşte şi deosebi unul de altul (cum ar fi cazul topirii a două metale sau a amestecului a două lichide).

Ca regulă, lucrul astfel obţinut revine proprietarului bunului principal (apreciat în funcţie de valoare sau cantitate). Dacă niciunul dintre lucruri nu poate fi considerat principal şi separarea lor este posibilă, proprietarul care nu a avut cunoştinţă de amestec, va putea cere separarea lor. Dacă separarea nu este posibilă fără unele consecinţe negative, lucrul nou format se va împărţi între proprietari în proporţie cu “câtimea, calitatea şi valoarea materiilor lui, întrebuinţate la facerea acelui lucru”.

Art.512 Cod civil se referă la situaţia în care materia aparţinând unuia dintre proprietari este mult mai mare sub aspect cantitativ sau valoric, iar acesta poate cere lucrul rezultat din amestec, plătind celorlalţi proprietari preţul materiei aparţinând celorlalţi.

Dacă niciunul dintre criteriile arătate mai sus, nu poate fi aplicat, lucrul format prin confuziune rămâne proprietatea comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, putând fi vândut la licitaţie cu împărţirea preţului obţinut între coproprietari.

5. UZUCAPIUNEA

5.1. NoţiuneUzucapiunea (prescripţia achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a

altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile prin posedarea neîntreruptă a lucrului în tot timpul fixat de lege. În situaţia arătată, printr-o posesie prelungită, în condiţiile prevăzute de lege, se ajunge la transformarea unei stări de fapt (posesia) într-o stare de drept (proprietatea)251.

Trebuie să facem distincţie între prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă, deşi ambele instituţii îşi au sediul reglementării în Codul civil – Cartea a III-a252 - Titlul XX253. Dacă prin prescripţia achizitivă se dobândeşte un drept real, prin prescripţia extinctivă se pierde posibilitatea de a obţine realizarea, prin constrângere a unor drepturi. Obiectul prescripţiei extinctive îl reprezintă dreptul la acţiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenele prevăzute de lege.

5.2. Utilitatea şi justificarea uzucapiuniiÎn justificarea acestei instituţii trebuie să pornim de la rolul pe care posesia utilă 254 îl joacă în

dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Făcându-se dovada posesiei în persoana posesorului şi a autorilor lui, pe timpul prevăzut de lege, se probează în anumite situaţii dreptul de proprietate. Este o dovadă absolută a dreptului de proprietate, de aceea uzucapiunea îşi găseşte utilitatea mai ales în cazurile când există dificultăţi de probă a dreptului de proprietate.

Deci, instituţia analizată se justifică prin:

251 T. S. Dec. civ. 539/1963 în C. D. 1963, vol. II, pag. 942.252 Cartea a III-a este intitulată “Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”.253 Titlul XX (art. 1837 şi următoarele), precum şi celelalte dispoziţii ale Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958, publicat în B. Of. Nr. 11/1960, cu modificările ulterioare. Interesează în mod deosebit art. 21, care prevede că dispoziţiile Decretului 167/1958 nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie.254 I. P. Filipescu, Calităţile posesiei în op.cit., pag. 53 şi următ.; D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Edit. Academiei, Buc., 1986.

82

- nevoia de certitudine, de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor de drept în situaţiile arătate, când se recunosc efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate în sensul declarării posesorului ca proprietar;

- nevoia de a proba existenţa dreptului de proprietate în acele situaţii în care există dificultăţi de probă, având în vedere că în majoritatea covârşitoare a cazurilor, posesia corespunde dreptului de proprietate;

- ideea sancţionării vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat o vreme îndelungată dreptul său nevalorificat. Sub acest aspect, uzucapiunea apare ca o sancţiune civilă, constând în pierderea proprietăţii de către titularul dreptului de proprietate a cărui culpă constă în pasivitatea sa timp îndelungat, cu toate că posesiunea lucrului era exercitată de o altă persoană255.

5.3. Bunuri ce pot forma obiectul uzucapiuniiPoate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil. Pe cale de

consecinţă, bunurile care nu sunt în circuitul civil (inalienabile), cum sunt cele din domeniul public, nu pot forma obiectul uzucapiunii256. Datorită reintrării în circuitul civil a terenurilor de orice fel257, a consolidării dreptului de proprietate imobiliară şi a recentelor reglementări privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară258, uzucapiunea recapătă şi-şi sporeşte semnificaţia avută. Cu toate acestea, uzucapiunea cunoaşte şi în prezent unele îngrădiri. Aşa, de exemplu, terenurile dobândite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, sunt inalienabile259o anumită perioadă de timp şi, deci, pe acea durată nu pot fi uzucapate. Tot astfel, străinii nu pot dobândi terenuri şi deci ei nu le pot uzucapa260.

Posesia – condiţie esenţială şi necesară a uzucapiuniiPosesia se află la baza tuturor drepturilor reale şi ea constituie manifestarea exterioară sau

semnul exterior al existenţei acestora. Ea reprezintă puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului, exerciţiul unei puteri de fapt, care dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului asupra lucrului261.

Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplineşte calităţile unei posesii utile (adică să fie lipsită de vicii). Calităţile unei posesii utile sunt cele indicate de art.1847 Cod civil, potrivit căruia “ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar”. În lumina acestui articol, viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea262.

255 N. Deaconu, notă la decizia civilă nr. 192/A 1996 a Tribunalului Gorj privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în Dreptul nr. 8/1996, pag. 122; P. Perju, Discuţii asupra unor probleme controversate de drept procesual civil şi de drept civil în Dreptul nr. 10-11 din 1995, pag. 56; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ. din Buc., 1998, pag. 276.256 Art. 135 pct. 4 şi 5 din Constituţia României indică bunurile care aparţin domeniului public, iar art. 5 alin. 1 din Legea fondului funciar arată terenurile care aparţin domeniului public. În acelaşi sens, vezi şi art. 1844 Cod civil şi C. Oprişan, Conţinutul material al dreptului de proprietate publică, în op.cit., în S. D. R. nr. 1/1995, pag. 13 şi următ.257 În condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi a art. 44 din Legea nr. 59/1974, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil (fiind admisă numai dobândirea acestora prin moştenire legală). În prezent, prin abrogarea acestor reglementări, terenurile de orice fel sunt alienabile (cu excepţia celor ce intră în domeniul public). Vezi V. Pătulea, Regimul juridic al circulaţiei terenurilor situate în intravilanul localităţilor, Edit. C. Hogaş, Buc., 1995, pag. 12 şi următ.258 Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în toate zonele ţării va funcţiona sistemul de carte funciară cu efecte numai în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale dobândite şi înscrise în cărţile funciare.259 Potrivit art. 32 din Legea fondului funciar, ele nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani.260 Art. 42 pct. 2 din Constituţia României.261 Art. 1846 alin. 2 Cod civil, care a suportat unele critici ale literaturii de specialitate. Vezi în acest sens I. P. Filipescu, Posesia în op.cit., 1994, pag.45 şi următ. Pentru alte detalii privind posesia a se vedea şi pg. 174 şi următoarele din lucrare.262 Detalii despre aceste vicii, a se vedea în P. M. Cosmovici, op.cit., pag. 64; Dec. civ. 391/1992 a Curţii Supreme de Justiţie în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), Buc., Edit. Orizonturi, 1993, pag. 39-41; Dec. nr. 116/1991 a Trib. Mun. Buc., secţ. aIIIa civilă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Buc., 1992, pag. 117; Dec. civ. a T.S. nr. 2128/1972 prezentată de I. Mihuţă în Repertoriu de practică civilă pe anul 1972, pag. 117.

83

5.4. Felurile uzucapiuniiDupă durata posesiei în timp, există două feluri de uzucapiune:1. uzucapiunea de 30 de ani;2. uzucapiunea de 10 până la 20 de ani 5.4.1. Uzucapiunea de 30 de aniImplică din partea celui care o invocă, dovada că a posedat lucrul în timpul stabilit de lege, că

această posesie nu a fost viciată ori nu a constituit o detenţie precară. Aşa cum rezultă din art.1890 Cod civil (care reprezintă sediul reglementării acestei uzucapiuni) nu se cere existenţa vreunui titlu şi nici buna credinţă a posesorului. Posesorul (chiar de rea credinţă), poate invoca şi dovedi uzucapiunea de 30 de ani, fie pe calea acţiunii principale, fie pe cale de excepţie. Uzucapiunea intervine după împlinirea termenului de 30 de ani, care se calculează pe zile întregi. Ca şi în cazul prescripţiei extinctive, ziua de începere nu intră în calcul, iar ultima zi a termenului trebuie să fi fost în întregime scursă, pentru a opera termenul de 30 de ani263. La calculul termenului nu se ţine seama de ziua complementară a anilor bisextili, iar zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.

5.4.2. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani Îşi are sediul reglementării în art.1895 Cod civil, care prevede că “cel care câştigă cu bună

credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul şi prin 20 de ani dacă locuieşte în afară din acea circumscripţie”.

Rezultă din conţinutul articolului de mai sus că uzucapiunea de 10 până la 20 de ani necesită îndeplinirea unor condiţii în plus faţă de cea de 30 de ani:

existenţa unui just titlu pe care să se întemeieze posesia; buna credinţă a posesorului.La aceste condiţii se adaugă, desigur, durata de 10 – 20 de ani a posesiei şi îndeplinirea

cerinţelor unei posesii utile. Justul titlu (sau justa cauză)Justul titlu trebuie să fie un titlu translativ de proprietate, care provine de la o altă persoană

decât adevăratul proprietar (de la un “non dominus”)264. Dacă actul ar proveni de la adevăratul proprietar (dominus), dobânditorul nu mai este un simplu posesor, ci proprietar (în baza actului de dobândire). De asemenea, în situaţia arătată nu mai este necesară trecerea timpului pentru dobândirea dreptului de proprietate265. Deci, este de neconceput uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar (cum ar fi cazul vânzării – cumpărării, donaţiei, schimbului).

Justul titlu266 trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică, un “negotium” care are ca scop transferul proprietăţii267. Unele precizări se impun în legătură cu titlul nul (lovit de nulitate absolută) şi cel anulabil (sancţionat cu nulitatea relativă). Un titlu nul nu poate servi ca bază uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (întrucât nulitatea absolută desfiinţează de drept actul). Dar un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu împotriva unor persoane, cu excepţia persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă (înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă). După expirarea termenului de prescripţie (în care se putea invoca nulitatea relativă), actul anulabil devine valabil şi poate fi invocat ca just titlu, chiar împotriva celui ce ar fi putut cere anularea.

Buna credinţă

263 Art. 1889 din Codul civil.264 Dec. civ. 789/1972 a T.S. în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 109.265 T.S. Dec. civ. 2128/1972 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 107.266 Art. 1897 Cod civil precizează că prin just titlu înţelegem “orice titlu translativ de proprietate precum vinderea, donaţia, schimbul”.267 Despre justul titlu, aşa cum apare el în concepţia practicii judiciare române, a se vedea: Dec. civ. a T.S. nr. 709/1974 în Repertoriu de practică judiciară pe anul 1972, op.cit., pag. 107; C.S.J., Dec. civ. 2614/1991 în Dreptul nr. 8/1992, pag. 80; I. Albu, Răspunderea civilă precontractuală, Dreptul nr. 7/1993, pag. 42-43.

84

Separat de justul titlu trebuie analizată condiţia bunei credinţe. Aşa cum prevede art.1898 alin.1 Cod civil, buna credinţă presupune credinţa greşită a posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite valabil dreptul de proprietate. Cât priveşte durata în timp a acesteia trebuie precizat că ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Nu are relevanţă împrejurarea că ulterior posesorul a cunoscut că a dobândit de la un “non dominus”. Buna credinţă se prezumă (”bona fides presumitur”), ea nu trebuie dovedită. De aceea, sarcina probei va reveni proprietarului care va încerca să răstoarne prezumţia.

Semnificaţia termenului de 10 până la 20 de aniAşa cum prevede art.1895 Cod civil, termenul de 10 ani operează, dacă adevăratul proprietar

locuieşte în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul. Iar termenul de 20 de ani operează dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a altui tribunal judeţean, decât cel în care se află imobilul. Prin schimbarea domiciliului adevăratului proprietar din raza unui tribunal judeţean în raza altuia, se poate ca durata posesiei să se plaseze între cele două limite de 10 şi 20 de ani268.

Calculul termenelor de mai sus se face ca şi în cazul uzucapiunii de 30 de ani, pe zile, nu pe ore, cu aplicarea art.1887 – 1889 Cod civil269.

5.5. Întreruperea prescripţiei achizitiveDupă cum am arătat, în cele ce au precedat, prescripţia achizitivă se întemeiază pe posesie, de

aceea întreruperea uneia dintre ele duce la întreruperea celeilalte.Prin întreruperea prescripţiei achizitive se înţelege oprirea cursului termenului prevăzut de lege

pentru dobândirea proprietăţii imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge un nou termen de prescripţie. Deci, întreruperea prescripţie achizitive are ca efect înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare.

În teoria dreptului civil se apreciază că întreruperea prescripţie achizitive poate avea loc din cauze naturale sau civile.

1. Întreruperea naturală implică intervenţia unui terţ, care conduce la pierderea posesiei. În acest sens art. 1864 Cod civil prevede două cazuri de întrerupere naturală şi anume:

1.1 Când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs de mai mult de 1 an de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;

1.2 Când lucrul este declarat imprescriptibil, prin lege (cum ar fi cazul când un imobil este declarat ca făcând parte din domeniul public), ca urmare a schimbărilor intervenite în natura sau destinaţia lui.

În literatura şi practica ulterioară anului 1989 s-au ivit unele controverse în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţie achizitivă. Una dintre aceste probleme controversate este şi aceea dacă, prin efectul Legilor 58 şi 59 din 1974 a fost ori nu posibilă dobândirea terenurilor de orice fel prin uzucapiune, adică dacă s-a întrerupt sau nu cursul prescripţiei achizitive în perioada cât aceste legi au fost în vigoare.

Controversa a fost alimentată de modul de redactare a textelor legale incidente (pe de o parte art. 1844 şi 1864 pct.2 Cod civil şi pe de altă parte art.30 alin.1 din Legea nr.58/1974 şi art.44 alin.1 din Legea nr.59/1974 ).

Astfel art.1844 Cod civil prevede că: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ”. Art.1864 pct.2 din acelaşi Cod, în acord cu art.1844 prevede că întreruperea naturală a prescripţiei achizitive intervine şi atunci când “lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale”270.

268 Cu privire la modul de calcul al celor două termene în caz de schimbare a domiciliului adevăratului proprietar, a se vedea I. P. Filipescu, Drepturi reale, op.cit., pag. 205.269 Vezi şi modul de calcul al termenului de 30 de ani, pag. 205, 206 din lucrare.270 M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, pag. 45.

85

Cât priveşte Legile 58 şi 59 din 1974, acestea prevedeau (în articolele menţionate mai sus) că dobândirea de terenuri se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea, prin acte juridice a terenurilor.

În lumina acestor ultime reglementări, doctrina271 şi jurisprudenţa272 se fixaseră, în general, în sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii273, întrucât cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt prin scoaterea terenurilor din circuitul civil.

După abrogarea acestor legi, în literatura juridică şi practica din acest domeniu au fost exprimate două opinii diametral opuse.

Într-o primă opinie274 s-a considerat că prin efectul legilor 58 şi 59 din 1974, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii, întrucât, cum arătam, cursul prescripţiei a fost întrerupt. Este o reiterare a orientării doctrinei şi practicii anterioare anului 1989.

La polul opus se situează teza275 după care, în esenţă, intrarea în vigoare a legilor nr.58 şi 59 din 1974 nu a determinat o întrerupere a cursului prescripţiei achizitive. În această din urmă opinie se argumentează că nu s-ar putea susţine că terenurile proprietate personală (individuală) au fost transformate “în natura sau prin destinaţia lor” pentru a se încadra în rigorile art.1864 al.2 Cod civil. Şi nici condiţia prevăzută de art. 1844 Cod civil nu s-ar putea considera îndeplinită, întrucât terenurile nu au fost scoase din comerţ în sensul acestui articol, ci doar a fost interzisă înstrăinarea lor prin acte juridice, ele putând fi dobândite numai prin moştenire legală. “Per a contrario”, prin nici o dispoziţie legală nu a fost prohibită transmiterea terenurilor pe calea uzucapiunii, care este un fapt juridic şi nu un act juridic. De altfel, ca urmare a interdicţiei instituite prin Legile 58 şi 59/1974, nu s-a produs implicit, o modificare esenţială a situaţiei de fapt existente, în sensul pierderii stăpânirii materiale a terenului sau a elementului psihologic prin intervertirea acestuia în simpla intenţie de a deţine. În intervalul 1974 – 1989 posesorii s-au bucurat de protecţia drepturilor lor prin acţiunile posesorii, o dovadă în plus a caracterului real şi util al posesiei exercitate.

Desigur, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu se poartă încă o vie şi amplă dezbatere, fiecare opinie fiind susţinută cu argumente deduse din litera şi spiritul reglementărilor ce s-au succedat în timp. În practica recentă pare să se impună teza care recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie actelor normative în discuţie. Legile 58 şi 59/1974 au scos, în cvasitotalitatea lor, din circuitul civil general, terenurile de orice fel proprietate privată (în baza art.30 alin.1 şi 44 alin.1 din Legile 58 şi 59 din 1974, şi nu în baza art.1844 şi 1864 pct.1 din Codul civil, care sunt de strictă interpretare şi aplicare). În acelaşi timp, legile menţionate au suprimat implicit, dar incontestabil şi posibilitatea dobândirii lor pe cale de uzucapiune276.

Întrerupându-se “natural” (după terminologia codului civil) cursul prescripţiei achizitive, s-a şters orice prescripţie începută înaintea lor, împiedecându-se începerea oricăror prescripţii viitoare.

271 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Edit. Academiei, Buc., 1978, pag. 182; C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op.cit., pag. 276-277.272 T.S. secţ. civ., dec. 44/1980 în C.D. 1980, pag. 44-47; T. S. secţ. civ., dec. 2150/1980, C.D. 1980, pag. 47-49.273 Interdicţia opera chiar dacă termenul prescripţiei achizitive se împlinise şi totodată, erau realizate şi celelalte condiţii legale referitoare la uzucapiune.274 C. Bîrsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 51-52; I. Mihuţă, notă (aprobativă) la Dec. 1085/1991 şi 1202/1991 ale Trib. Mun. Buc. în Culegere de practică judiciară civilă a Trib. Mun. Buc. pe anul 1991, pag. 115-116; C. Turianu, Efectul intreruptiv al prescripţiei achizitive a Legilor nr. 58 şi 59/1974 în Dreptul nr. 9/1992, pag. 67-68; I.P.Filipescu, op.cit., pag. 200; M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, pag. 45; M. Deaconu, op.cit., în Dreptul nr. 8/1996, pag.120.275 I. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 45; M. Nicolae, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţia achizitivă în Dreptul nr. 5-6/1993, pag. 62-65; I. Popa, I. Lulă, Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe calea prescripţiei achizitive prin posesiune exercitată şi în perioada cât au fost în vigoare Legile nr. 58 şi 59 din 1974, în Dreptul nr. 2/1994, pag. 43-51; I. Adam, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 68; Sent. Civ. 6809/1993; 6810/1993; 6866, 6970/1993 a Jud. Sect. 5 Buc., sent. Civ. 6148/1995, 6493/1995 a Jud. Sect. 4 Buc., citate de M. Nicolae în op.cit., pag. 52.276 M. Nicolae, op.cit., în Dreptul nr. 5/1996, pag. 52.

86

Având ca efect doar “ştergerea oricărei prescripţii”, începute înaintea lor, legile în discuţie nu au afectat cu nimic situaţia posesorilor neproprietari, care au continuat să stăpânească terenurile. De aceea, în literatura de specialitate, posesia exercitată de posesorii neproprietari în intervalul 1974 – 1989 este apreciată a fi “o posesiune utilă dar atipică”277, întrucât titularul unui asemenea drept beneficiază de protecţia posesorie completă, dar nu şi de posibilitatea dobândirii, prin prescripţie achizitivă a dreptului de proprietate.

2. Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive ridică problema aplicabilităţii art.1865 – 1873 Cod civil, care nu disting, sub acest aspect, prescripţia extinctivă de cea achizitivă. Întrucât prescripţia extinctivă a cunoscut o reglementare specială prin Decretul nr.167/1958, literatura şi practica juridică admit în unanimitate că “îmbunătăţirile aduse prin această reglementare cauzelor de întrerupere şi de suspendare se aplică prescripţiei, în general, nu numai celei extinctive278.

Aplicând dispoziţiile Decretului nr. 167/1958279 prescripţiei achizitive, reţinem că aceasta se întrerupe în următoarele cazuri:

- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. În cazul prescripţiei achizitive este vorba de recunoaşterea pe care posesorul o face, în sensul că posedă fără drept şi că dreptul de proprietate aparţine proprietarului adevărat. Prin această recunoaştere posesorul devine un detentor precar, pentru că nu mai posedă pentru sine, cu intenţia de a deveni proprietar.

- prin introducerea de către proprietar a unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă. Prin cereri de chemare în judecată, care au ca efect întreruperea prescripţiei achizitive, trebuie să înţelegem numai cererile cu caracter contencios, nu şi cele cu caracter administrativ, care au ca obiect asigurarea dovezilor sau acţiunile în constatare. Pe de altă parte, o asemenea cerere de chemare în judecată va avea efectul arătat numai dacă a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă (deci dacă nu a fost respinsă, anulată, perimată ori dacă titularul nu a renunţat la ea).

- cea de a treia cauză de întrerupere a prescripţiei, prevăzută de Decretul nr. 167/1958 (printr-un act întrerupător de executare silită) nu se poate aplica în domeniul prescripţiei achizitive, pentru că ea are în vedere numai dreptul de creanţă, nu şi posesia280.

5.6. Suspendarea prescripţiei achizitiveSuspendarea prescripţiei achizitive are loc atunci când, din anumite împrejurări obiective sau

subiective, posesorul şi proprietarul nu-şi pot regulariza situaţiile juridice existente între ei. Fiind vorba doar de amânarea împlinirii prescripţiei – după dispariţia împrejurărilor care au

paralizat temporar cursul prescripţiei, aceasta îşi va relua cursul, socotindu-se şi timpul curs anterior suspendării.

Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, şi anume:- cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să

facă act de întrerupere;- cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândul forţelor

armate române, iar acestea sunt puse pe picior de război;- cât timp între cei care administrează bunurile altora şi cei astfel ocrotiţi nu au fost date şi

aprobate socotelile (de exemplu, între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora, şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate);

277 I. Lulă, op.cit., pag. 46-50; în acelaşi sens, a se vedea I. Adam, op.cit. pag.68.278 I.P.Filipescu, Dreptul de proprietate, op.cit., pag. 207.279 Art. 16 din Decretul nr. 167/1958.280D. Gherasim, Teoria generală a posesiei, op.cit., pag. 100; I. P. Filipescu, op.cit., pag. 47; P.M. Cosmovici, op.cit., pag. 97.

87

- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

- prescripţia nu curge între soţi, în timpul căsătoriei.Cauzele de suspendare enumerate mai sus au şi o altă semnificaţie, şi anume că împiedică o

uzucapiune să înceapă.

5.7. Joncţiunea posesiilor (unirea posesiilor)Joncţiunea posesiilor intervine atunci când la durata posesiei actuale (a posesorului care

urmează să uzucapeze) se adaugă timpul cât bunul imobil a fost posedat de autorul său. În acest sens, art.1860 Cod civil prevede că “orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. În lumina acestui articol, cel de al doilea autor (posesorul posterior) foloseşte timpul cât a durat posesia autorului său pentru a uzucapa281.

Aşa cum rezultă din conţinutul art.1859 şi 1860, joncţiunea posesiilor este facultativă, ceea ce înseamnă că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie (1859), ori a invoca joncţiunea posesiilor (1860).

Dar dacă posesorul actual se prevalează de posesia autorului său, el este obligat să o continue cu toate viciile sau calităţile sale. Posesorul actual nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

În practică282, s-a făcut sublinierea că joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- ambele posesii – atât cea a posesorului actual, cât şi cea a autorului său – să fie utile. Aceasta întrucât o simplă detenţie precară a unuia nu poate fi unită cu posesia celuilalt.

- cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi ale autorului. Uzurpatorul posesiei altcuiva nu poate invoca joncţiunea posesiei sale cu aceea a persoanei înlăturate. De asemenea, dacă posesorul actual a obţinut posesia printr-o acţiune în revendicare, el nu va putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a revendicat bunul.

În practică se întâlnesc frecvent următoarele 3 cazuri, când posesorul actual invocă joncţiunea posesiilor:

- dacă ambele posesii au aceeaşi natură (ambele sunt de bună sau rea credinţă), şi există interes pentru joncţiunea posesiilor, după caz, va opera uzucapiunea de la 10 la 20 de ani (dacă ambele posesii sunt de bună credinţă) sau uzucapiunea de 30 de ani (dacă ambele sunt de rea credinţă).

- Dacă posesia autorului este de bună credinţă şi întemeiată pe un just titlu, iar cea a dobânditorului este de rea credinţă, acesta din urmă va putea uzucapa, dar numai prin posesia de 30 de ani. El va adăuga la propria posesie şi posesia autorului său pentru a totaliza 30 de ani.

- Dacă autorul este de rea credinţă, iar dobânditorul este de bună credinţă şi cu just titlu, acesta din urmă are la alegere următoarele posibilităţi: fie să înceapă o nouă prescripţie de la 10 la 20 de ani (având în vedere buna sa credinţă), fie să adauge posesia autorului său (invocând joncţiunea posesiilor), dar, atunci nu va putea prescrie decât prin 30 de ani (având în vedere reaua credinţă a autorului). De regulă, posesorul actual va uza de această ultimă posibilitate, când timpul ce a mai rămas este mai mic de 10 ani (deci când se poate dobândi proprietatea prin uzucapiune în mai puţin de 10 ani).

281 Dacă, spre exemplu, X a început să uzucapeze şi înainte să se împlinească prescripţia, a înstrăinat un lucru lui Y, acesta din urmă va putea uni posesia sa cu cea a lui X, pentru a uzucapa.282 T.S., Decizia civilă nr.2100/1970, în C.D. 1979, pg.40.

88

5.8. Efectele uzucapiuniiEfectele uzucapiunii trebuie analizate în raport de atitudinea ce o adoptă posesorul la împlinirea

termenului de prescripţie, şi anume: de a deveni titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra lucrului sau de a renunţa la beneficiul creat prin lege în favoarea sa.

Dacă înţelege să fructifice posesia exercitată în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, posesorul va deveni proprietar, astfel încât acţiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi paralizată prin invocarea uzucapiunii (cu toate că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, uzucapantul va deveni proprietar din ziua când a început posesia şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie).

Prescripţia achizitivă poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Ea nu se ridică din oficiu, ci trebuie cerută de către cel interesat283. Numai după ce a fost dovedită, poate fi invocată şi din oficiu284.

Renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi făcută decât după împlinirea ei285. Ea poate fi expresă sau tacită. Dacă este tacită (implicită), trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc şi care să presupună – după expresia art. 1839 Cod civil – delăsarea dreptului câştigat. Aşa cum prevede legislaţia în vigoare, cel ce renunţă la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina286. Dar chiar dacă se renunţă la efectele uzucapiunii, creditorii debitorului sau oricare altă persoană interesată poate să invoce prescripţia câştigată de acesta287.

CAPITOLUL IVAPĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE

DREPTURI REALE

1. Mijloace specifice şi mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

În unanimitate autorii de specialitate califică dreptul de proprietate ca un drept fundamental, cu o valoare constituţională a cărui conservare şi apărare constituie unul din scopurile societăţii politice. Noua Constituţie a României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor şi libertăţilor

283 Art. 1841 Cod civil prevede că “în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.284 T.S. col. civ. dec. civ. 861/1978 în C.D. 1978, pag. 258.285 Art. 1838 Cod civil286 Art. 1840 Cod civil.287 Art. 1843 Cod civil.

89

fundamentale288, asigurându-se corelarea cu reglementările internaţionale289 în domeniu. Odată înscris în legea fundamentală a ţării, dreptul de proprietate trebuie apărat şi garantat de către puterea publică, deoarece, aşa cum se exprimă un autor francez “proprietatea privată reprezintă fundamentul regimului economic al societăţii”290.

De altfel, garantarea proprietăţii – ca drept fundamental – trebuie considerată ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanţie trebuie să lase câmp liber activităţii economice şi să ofere o bază materială care să permită individului să ducă o viaţă liberă responsabilă291. În acelaşi spirit, Curtea Constituţională a României sublinia într-o decizie a sa că “ocrotirea proprietăţii este una dintre valorile majore ale unui stat de drept”292. De altfel, prin activitatea sa jurisdicţională, Curtea Constituţională îşi aduce o contribuţie majoră la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate293.

Fiind cel mai important drept civil patrimonial, dreptul de proprietate a beneficiat întotdeauna de o protecţie specială nu numai din partea dreptului constituţional, dar şi a celorlalte ramuri de drept. Majoritatea ramurilor de drept conţin reguli în acest sens, altfel spus îşi au mijloacele proprii de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

În sens strict juridic, prim mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse atributelor sale şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale. Potrivit reglementărilor în vigoare există două categorii de mijloace civile de apărare a dreptului de proprietate: mijloace nespecifice (sau de apărare indirectă) şi mijloace specifice (sau de apărare directă).

Mijloacele juridice nespecifice constituie acele acţiuni civile care urmăresc readucerea dreptului de proprietate în stare de funcţionare normală sau în caz de distrugere a bunului material se urmăreşte recuperarea valorii lui. Caracteristic acestor mijloace este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real, ci pe un drept de creanţă. Putem include în această categorie: acţiunile care provin din neexecutarea contractelor294 (acţiuni în răspundere contractuală),

288 În doctrina constituţională din România, dreptul de proprietate a fost încadrat în categoria drepturilor şi libertăţilor care

ocrotesc opţiunile persoanei în viaţa ei şi viaţa socială. Vezi în acest sens I. Muraru, “Drept constituţional şi instituţii

politice”, vol.I, Ed. Procardia, Buc., 1993, pag.227 – 279; I. Delenu, “Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria

generală”, vol.I, Buc., 1991, pag.86 – 87.289 În art1, alin.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană privind drepturile omului se prevede că orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă expropierea pentru cauză de utilitate

publică. România a aderat la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului (adoptată în 1950) şi implicit la:

Primul Protocol adiţional al Convenţiei (adoptat la Paris în 1952) prin Legea nr.30/1994, publicată în M. O., partea I,

nr.135/1994. Vezi detalii în V. Duculescu, “protecţia civilă a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, Buc., 1994, pag.94 şi

următoarele.290 Francois Luchaire, citat după D. Rouseau, în “Droit du Contentieux constitutionnel”, Montchrestien, Paris, 1992,

pag.320.291 T. Ohlinger, Object et partee de la protecţion des droit fondamentaux în Cours constitutionneles europeennes et droit

foundamentaux, Economica et Presses Universitaires, D. Aix – Marseille, 1982, pag.365.292 Decizia nr.20, din 14 aprilie 1993, publicată în M. O. al României I, nr.121/8 iunie 1993.293 Vezi decizia nr. 1/12.I.1993 şi nr. 45/14 iulie 1993, publicate în M. O. al României I, 29/1993 şi respectiv

218/6sept.1993; Decretul nr.4/1992 publicat în M. O., I, nr. 182/30 iulie 1992; Decretul 312 II, 1993 (M.O. I, 95/1993);

Decretul 27/1993 (M.O. I, 163/1993); Decretul 30/1994 (M.O. I, nr.100/1994); Decretul 10/1994 (M.O. I, nr.114/1994).294 Detalii despre răspunderea contractuală, a se vedea în P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit.,

pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.8090

acţiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală295, acţiunile în nulitate sau anulare296, acţiunile în rezoluţiune sau reziliere297.

Mijloacele juridice specifice (sau directe) de apărare a dreptului de proprietate se particularizează prin faptul că ele se sprijină direct pe dreptul de proprietate. Ele constau în acţiuni civile fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut, sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acţiuni se împart în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale. Se include în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare 298, acţiunile confesorii299, acţiunile de grăniţuire300, acţiunile negatorii301, acţiunile de prestaţie tabulară302.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui imobil. Deci, obiectul acţiunii posesorii este apărarea posesiei bunurilor imobile, ca o situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Tulburat în posesia sa, reclamantul (posesor) poate obţine pe baza unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a înceta de îndată orice act de tulburare, fără a interesa dacă el este şi titularul dreptului de proprietate. Acţiunile posesorii nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului, ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt ce caracterizează posesia303, de aceea, acţiunile menţionate prezintă avantajul de a uşura sarcina probei, nefiind necesar să se dovedească existenţa unui titlu ci doar a faptului posesiei304.

Interesul protejării posesiei constă, în primul rând, în aparenţa dreptului. Apărând pe posesor, în cele mai multe cazuri, acţiunea posesorie apără însuşi proprietarul sau titularul unui alt drept real,

295 P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.

115.296 Gh. Beleiu, Efectele nulităţii în Introducere în Dreptul civil, op. cit., pag.189.297 Despre rezoluţiunea sau rezilierea contractului, a se vedea P.M.Cosmovici, op. Cit., pag.148-150. Vezi şi art.1021 din

Codul civil.298 Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de

prorpietate, pe care reclamantul îl pretinde a-l avea asupra acelui bun.299 Prin acţiunea confesorie se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, servitute,

superficie. Vezi I.P.Filipescu, op. cit., pag234-265.300 Acţiunea de grăniţuire sau hotărnicie este acea acţiune care are ca obiect delimitarea proprietăţii. Art.584 Cod civil

prevede că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa: cheltuielile de grăniţuire se

vor face pe jumătate. Vezi detalii în C.Bârsan, Acţiunea în grăniţuire în RRD nr.8/1984, pag.34; Pavel Perju, probleme

privind acţiunea în grăniţuire în Dreptul civil, 4/1992, pag.32 şi următoarele.301 Prin acţiunea negatorie se contestă un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Despre această acţiunea, cât şi despre

celelalte acţiuni reale a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, Buc., 1993, pag.129.302 Acţiunile de prestaţie tabulară sunt tratate pe larg în capitolul afectat publicităţii imobiliare.303 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.63.304 Recent, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra utilizării acţiunilor posesorii numai cu îndeplinirea cumulativă a

celor trei condiţii prevăzute de art.674 alin.1 din Codul civil şi anume: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;

reclamantul să facă dovada că înainte de această dată a posedat lucrul cel puţin un an; posesiunea să îndeplinească cerinţele

prevăzute de art.1846 şi 1847 din Codul civil, care reglementează calităţile posesiei. Acţiunea posesorie poate fi promovată

şi de cel care deţine lucrul în interes propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul: în cazul detentorului precar,

acesta va trebui să dovedească atât îndeplinirea primelor două condiţii, cât şi titlul în baza căruia deţine. Vezi V.

Bogdănescu, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 – 1992), Bucureşti, Ed. Orizonturi, 1993,

pag.153.91

care, însă, nu va mai fi obligat să facă proba anevoioasă (de multe ori) a dreptului de proprietate, ci numai dovada că posedă bunul în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunilor posesorii. E de altă parte, persoana care pretinde un drept asupra unui bun nu trebuie să recurgă singură la tulburarea sau deposedarea celui care îl posedă, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă dreptate singur.

Spre deosebire de cererea petitorie, care permite titularului apărarea dreptului de proprietate, fără a deosebi după cum bunul este mobil sau imobil, cererea posesorie acordă protecţie titularului numai în cazul bunurilor imobile, fiind o cerere reală imobiliară. În materie mobiliară, având în vedere dispoziţia art.1909 Cod civil, apare ca inutilă sancţionarea separată a încălcării posesiei unui bun mobil305.

Literatura306 şi practica juridică împart cererile posesorii pornind de la art.674 Cod procedură civilă, în două categorii: acţiunile posesorii generale (acţiuni în complângere) şi acţiuni posesorii speciale (acţiuni în reintegrare – reintegranda).

Acţiunea în complângere este aceea prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin încălcarea ei de către pârât, cum ar fi: mutarea unui gard, intrarea vitelor pârâtului pe terenul reclamantului, etc. în Legea fondului funciar, nr.18/1991, sunt prevăzute o serie de infracţiuni de tulburare de posesie în art.87 şi anume: “ocupare în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcaj fără aprobare primită în condiţiile legii”.

Acţiunea în reintegrare urmăreşte repunerea posesorului sau chiar a detentorului precar în situaţia anterioară, dacă deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenţă (cum ar fi în cazul în care reclamantul a fost evacuat cu forţa din imobil, prin violenţă sau ameninţare).

Din trăsăturile evidenţiate mai sus rezultă că între acţiunile posesorii şi cele petitorii pot fi reţinute unele note distinctive:

Acţiunile posesorii apără o stare de fapt307, pe când acţiunile petitorii un raport juridic. În timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului de proprietate sau al unui alt

drept real, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei. Acţiunile petitorii pot fi introduse numai de proprietar sau de titularul unui alt drept real

încălcat, contestat, pe când acţiunile posesorii vor putea fi intentate de posesor, indiferent dacă acesta este sau nu titularul dreptului real. Mai mult decât atât, acţiunea posesorie va putea fi intentată şi de detentorul precar308, dar atunci pe lângă cele două condiţii prevăzute de art.674 Cod procedură civilă (să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare şi să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei), trebuie să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine titlul.

Dintre acţiunile petitorii, cea mai importantă este acţiunea de revendicare, care ridică şi cele mai dificile probleme în practica judiciară. De aceea, vom dezbate în prezentul capitol vasta şi complexa problematică a acestui principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

305 În cazul bunurilor mobile, legiuitorul nu a mai considerat necesară trecerea unei perioade de timp pentru dobândirea

dreptului de proprietate (ca în cazul bunurilor imobile). Simpla posesie a bunului imobil s-a apreciat că valorează titlu de

proprietate. Art.1909, alin.1 din Codul civil, prevede că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie

trebuinţă de vreo curgere de timp”. Dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul

bunurilor mobile posesia este fundamentală. Adevăratul proprietar va putea pretinde oricând posesorului să-i restituie

imobilul, pe când posesorul actual al bunului mobil îşi păstrează bunul pentru că posesia are valoare de titlu.306 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit., pag. 65-66, P.M.Cosmovici, Dreptul civil, op. cit.,

pag.68-69.307 Vasile Gionea, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Fundaţiei Română de Mâine, Buc., 1996,

pag.23.308 Detentorul precar va trebui să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine bunul. Vezi, în acest sens, soluţii ale practicii

judiciare în V. Bogdănescu, op. cit., pag.253.92

2. Acţiunea în revendicare: noţiune, caractere, istoric

2.1 Noţiune

Acţiunea în revendicare se învederează a fi cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate309, având ca finalitate unirea dintre nuda proprietate a reclamantului şi posesia asupra bunului care este deţinut de către pârât.

În Codul civil nu există o definiţie expresă a acestei acţiuni, dar diferite texte ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile şi în promovarea şi susţinerea acesteia în faţa instanţei.

În lipsa unei definiţii legale, literatura de specialitate310 consideră în unanimitate acţiunea în revendicare ca fiind aceea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existenţa dreptului de proprietate şi în consecinţă, redobândirea posesiei de la cel care posedă bunul fără a fi proprietar; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său. Acţiunea în revendicare priveşte bunuri mobile sau imobile determinate. Obiectul său nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de aceeaşi valoare. Dacă proprietarul, prin deposedare, a suferit vreo pagubă, el poate cere în cadrul acţiunii în revendicare şi despăgubiri311.

2.2 Caractere juridice

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, însuşire imprimată de natura dreptului de proprietate (care este el însuşi un drept real - cel mai complet drept real - după cum, cu justificat temei se afirmă în literatura de specialitate). Deci, revendicarea este legată direct de lucrul al cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mâinile oricărei persoane s-ar afla. Aşa fiind caracterul real al dreptului de proprietate, se transmite şi acţiunii în revendicare, prin care se urmăreşte valorificarea pe cale justiţiară a existenţei sale. Acţiunea în revendicare nu trebuie să fie confundată cu alte acţiuni puse la dispoziţia proprietarului, tot pentru dobândirea posesiei bunului ce-i aparţine, cum ar fi: acţiunea ce izvorăşte dintr-un contract de comodat312, depozit313, închiriere314 etc., deoarece aceste acţiuni au la bază un drept de creanţă şi nu un drept real. Aceste acţiuni îmbracă un caracter personal şi proprietarul 309 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Bucureşti, 1988, pag. 21; E.S. Romano, Dreptul de proprietate publică

şi privată în România, op. cit. pag. 68310 I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. pag. 215; P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi

reale, op. cit. pag. 53; J. Manoliu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura Chemarea Iaşi, pag. 140 -

141; T. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava, în materie civilă, în

Dreptul nr. 5/1995, pag. 43; P. Perju, Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele

judecătoreşti din judeţul Suceava în lumina Legii nr. 18/1991 în Dreptul 5/1992, pag. 25 311 V. Gionea, op. cit. pag. 74312 Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comodantul are dreptul de opţiune între două acţiuni: o acţiune

reală în revendicare şi o acţiune personală, care derivă din contract şi pe care o avem în vedere aici. Acţiunea în

revendicare, întemeiată pe dreptul său de proprietate prezintă avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi

împotriva terţelor persoane (cum ar fi cumpărătorul, depozitarul etc.) dar implică dovada, uneori dificilă, a dreptului de

proprietate. Acţiunea personală, întemeiată pe un drept de creanţă, prezintă şi ea unele avantaje şi dezavantaje. Pentru

comodant are avantajul că îl scuteşte de a mai face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului este

suficientă pentru a justifica cererea de restituire. Ea poate fi şi este, de regulă folosită în cazul în care comodantul nu este

proprietarul lucrului împrumutat (cum ar fi cazul unui locatar). Dar această acţiune este supusă prescripţiei extinctive şi nu

poate fi intentată terţilor care ar deţine lucrul împrumutat. Vezi detalii în Fr. Deak, St. Cărpenam, Contracte civile şi

comerciale, Editura Lumina Lex, 1993, pag. 165 şi următoarele. În acelaşi sens a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea 93

le poate introduce numai contra debitorului său, în contra oricărei persoane în mâinile căruia s-ar găsi lucrul. De aceea, dacă lucrul a pierit dintr-o cauză imputabilă posesorului nelegitim sau a fost transmis de către acesta unui terţ, care a dobândit definitiv proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă faţă de primul (fiind lipsită de obiect). Şi nici faţă de dobânditorul care, cum arătam, a devenit proprietar (prin uzucapiune, de exemplu) nu mai poate fi valorificată. Are loc, în acest caz, o transformare a acţiunii în revendicare într-o acţiune personală, obiectului său substituindu-i-se pretenţia de despăgubire. Prin acţiunea în revendicare se urmăreşte predarea posesiei bunului. De aceea, trebuie introdusă împotriva persoanei care posedă bunul asupra căruia reclamantul se pretinde a fi proprietar. Dacă pârâtul face cunoscut reclamantului că el deţine lucrul cu titlu precar, indicând persoana pentru care deţine lucrul, reclamantul este dator să ceară introducerea în cauză a acesteia.

Acţiunea în revendicare se sprijină pe afirmarea dreptului de proprietate. Având în vedere că reclamantul se pretinde a fi proprietarul lucrului revendicat, acestuia îi revine sarcina probei în dovedirea pretenţiei formulate. El va trebui să dovedească şi că posesia pârâtului este nelegitimă. Aceasta este o trăsătură esenţială a acţiunii în revendicare, dar ea nu trebuie interpretată în sensul că aparţine numai proprietarului ce are plenitudinea atributelor acestui drept. Şi nudul proprietar (în cazul dezmembrării dreptului de proprietate) are o acţiune în revendicare pentru apărarea dreptului său315.Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Această trăsătură se explică prin faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin separarea posesiei de nuda proprietate, ceea ce înseamnă că ea poate fi formulată oricând (cât timp lucrul asupra căruia poartă proprietatea există).

2.3 Succintă prezentare istorică a acţiunii în revendicare

Întrucât acţiunea în revendicare, aşa cum este cunoscută şi practicată în prezent a avut ca model acţiunea în revendicare din dreptul roman316 (rei vindicatia) considerăm oportună o succintă prezentare istorică a acesteia.

În vechiul drept roman, proprietatea se confunda cu obiectul dreptului de proprietate. Expresiile străvechi utilizate: “hunc ego hominem suum esse aio ex iure quiritium” (declar solemn că acesta este sclavul meu, după dreptul quiritar) sau “res mea est”317 (lucrul este al meu) sunt edificatoare în acest sens. În epoca clasică318, confuzia între dreptul de proprietate şi obiectul dreptului era conştientă, clară, menţinută însă în puterea tradiţiei. În cazul celorlalte drepturi reale, românii distingeau însă între drept

civilă, Decizia nr. 2300/1989 în RRD nr. 8/1990, pag. 78; Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia nr. 1369/1969 în

CD 1969, pag. 93313 Şi în cazul depozitului, în caz de refuz nejustificat de restituire din partea depozitarului, deponentul poate intenta la

alegere, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, fie o acţiune personală, care derivă din contractul de depozit.

Acţiunea personală (exemplu contract) este supusă prescripţiei extinctive, în cadrul termenului general de prescripţie, care

începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare prevăzut în contract şi, în lipsa acestui termen, de la data

refuzului de restituire a lucrului depozitat. Din practica judiciară a se vedea Tribunalul Suprem, Secţiunea civilă, Decizia

nr. 1369/1696, pag. 93; Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia nr. 1172/1969 în  CD 1969, pag. 933 Fr. Deak, St. Cărpenam, Contractul de locaţiune, în op. cit. pag. 100314

315 Trebuie să facem distincţie între acţiunea în revendicare a nudului proprietar şi acţiunea confesorie prin care titularul

unui alt drept real (obţinut prin dezmembrarea dreptului de proprietate) îşi apără dreptul său (acţiunea uzufructuarului,

uzuarului, superficiarului).316 Despre “rei vindicatio” în dreptul roman, a se vedea, M. V. Jakotă, Drept roman, op. cit. pag. 319 şi următoarele317 Exprimarea corectă ar fi fost: “am un drept de proprietate asupra lucrului”.318 M. V. Jakotă, Proprietatea în epoca clasică, în op. cit. pag. 310 şi următoarele.

94

şi obiectul dreptului. De aceea, erau denumite cu expresia “iura in re aliena”, drepturile asupra unui lucru străin.

Gradul de elaborare a conceptului de proprietate în epoca clasică şi în vremea lui Justinian se oglindeşte în “Institutele” lui Gaius şi Justinian. La jurisconsultul Gaius, de exemplu, proprietatea quiritară este numai enunţată. În schimb, sunt individualizate cu precizie atributele dreptului de proprietate: usus fructus, abusus.

Cât priveşte sfera de cuprindere a acestui drept, în epoca străveche el se rezuma numai la lucrurile cunoscute sub denumirea de “res mancipi”, adică de lucruri care intrau în puterea şefului de familie, spre deosebire de celelalte lucruri care erau proprietatea ginţii, sau obiectele de uz personal sau casnic (fără importanţă socială deosebită). Au intrat în puterea şefului de familie iniţial sclavii, apoi heredium şi mai târziu fundus319, servituţile, servituţile prediale rustice, animalele de muncă şi de călărie. Celelalte lucruri au fost cuprinse în categoria “res nec mancipi”, care nu erau susceptibile de proprietate. Până în epoca clasică, lucrurile mancipi erau cârmuite de reguli speciale, având în vedere importanţa lor socială deosebită. Iar dobândirea lor era supusă, de asemenea, unuia dintre cele două moduri solemne, înconjurate de garanţii: mancipaţia320 şi in iure cessio321. Simpla tradiţie nu era translativă de proprietate. Lucrul intra în fapt (in facto) în patrimoniul dobânditorului, însă acesta nu devenea dominus (proprietar).

Proprietatea quiritară era apărată în principal prin acţiunea în revendicare322, o acţiune civilă, reală, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care îl deţine cu orice titlu. Revendicarea avea loc, în perioada procedurii acţiunii legii, printr-o “legis actia per sacramentum in rem”. Mai târziu s-a folosit procedura mai simplă, deşi tot formatistă, a acţiunii legii “per sponsionem”. Această procedură mai era folosită în epoca clasică în faţa tribunalului centumvirilor. În faţa celorlalte instanţe (orda indiciorum privatorum) se introducea revendicarea prin formula petitorie (per formulam petitoriam).

Valorificarea acţiunii în revendicare presupunea îndeplinirea anumitor condiţii şi anume: se puteau pretinde numai lucrurile romane (res romana) de către proprietarul roman

sau peregrin (ce avea ius commercii). Formula vindicatorie specifică situaţia de proprietar quiritar a reclamantului (res mea est, meum esse ex iure quiritium).

lucrul revendicat trebuia să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesiunea şi se adresa posesorului său, detentorului (cel puţin de la epoca post-clasică)323.

lucrul pretins trebuie să fie individualizat. În principiu, se putea revendica printr-o asemenea acţiune un singur lucru odată. Pentru considerente de ordin practic, mai târziu s-a admis şi revendicarea unei grupări de lucruri: turme de oi, de vite.

reclamantul trebuie să fie proprietar al lucrului şi să nu aibă posesiunea. Revendicarea nu se acorda posesorului, nici proprietarului pretorian, peregrin, provincial. Aceştia erau protejaţi prin acţiuni diferite, redactate după modelul revendicării324.

proprietarul trebuia să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar, mergând, dacă era cazul, din proprietar în proprietar, până la cel care dobândise proprietatea printr-un mod de dobândire originar. Era o probă foarte greu de făcut, mai ales în situaţia schiţată mai sus, de aceea, pe bună dreptate, în Evul Mediu a fost denumită “probatia diabolica”.

319 M. V. Jakotă, Heredium şi fundus, în op. cit. pag. 305 şi următoarele.320 M. V. Jakotă, Mancipaţiunea, în op. cit. pag. 346. 321 M. V. Jakotă, In iure cessio, în op. cit. pag. 350.322 M. V. Jakotă, Apărarea proprietăţii, în op. cit. pag. 319.323 În afară de rei vindicatio, mai existau şi alte vindicationes: vindicatia usufructus, usus, vindicatia servitutis, vindicatia

filii, vindicatia servi etc.324 Asemenea acţiuni se întemeiază pe unele ficţiuni: ficţiunea că reclamantul era cetăţean roman sau că a trecut termenul de

uzucapiune.95

Instituţia salvatoare în cele mai multe cazuri era uzucapiunea, cu termenele ei scurte325, care permitea proprietarilor să dovedească simplu şi lesnicios calitatea de proprietar.

În principiu, în procesul de revendicare era pârât posesorul. Dar, în unele cazuri, era admisă acţiunea în revendicare şi contra altor persoane care nu aveau permisiunea şi anume:

împotriva celui care, prin dol, încetează să posede (cum ar fi cazul celui care a distrus, a abandonat sau a înstrăinat lucrul în timpul procesului, sau în perspectiva unui proces de revendicare);

împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor (cel care, întrebat în faţa pretorului dacă posedă lucrul, răspunde afirmativ). În cazul acesta, sancţionarea acestui posesor se justifică întrucât prin atitudinea sa a indus în eroare pe reclamant (permiţând adevăratului proprietar să uzucapeze lucrul), ocazionându-i cheltuieli nejustificate .

În ambele cazuri, reclamantul nu va primi bunul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit (interesul pe care îl avea reclamantul ca lucrul să-i fie înapoiat). Iată cum o acţiune reală putea fi convertită într-o acţiune personală.

Efectele revendicării se concretizau în obţinerea de către reclamant a lucrului şi a fructelor şi produselor lui. Formula revendicării conţinea chiar o parte numită “clausula arbitraria”, care-i permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie la restituirea în natură, pentru a evita condamnarea pecuniară. Condamnarea pecuniară era propusă de reclamant sub jurământ (instrumentum in litem). Reclamantul nu era obligat să se refere la valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci avea voie să arate la ce sumă de bani aprecia el că se ridică interesul pe care-l are ca lucrul să-i fie restituit (care putea fi mult mai mare decât valoarea reală).

În procesul de revendicare, condamnarea era garantată de o “satisfactio indicatum solvi” (o promisiune a pârâtului că va plăti suma de bani la care va fi condamnat).

În cazul refuzului de a face o asemenea promisiune, pârâtului nu i se permitea să apară în proces şi să se apere. Considerând că nu s-a apărat cum trebuie, pârâtul era declarat “judicatus”, iar reclamantul era trimis în posesiunea lucrului. Târziu, în epoca Principatului (pe vremea lui Justinian) se introduce noua procedură “extra ordinem”, iar judecătorul, care era acum un funcţionar al statului, are dreptul să ordone restituirea lucrului, iar în caz de refuz, hotărârea era executată cu ajutorul forţei publice (manu militari).

Pierzând procesul, posesorul trebuia să restituie lucrul şi accesoriile sale, fructele şi produsele. Se ridică însă problema momentului din care cel condamnat trebuie să restituie fructele. Posesorii de bună credinţă datorau fructele din momentul introducerii acţiunii în revendicare, pe când cei de rea credinţă trebuiau să restituie fructele din momentul intrării în posesie.

3. Revendicarea bunurilor imobile

3.1. Bunuri imobile. Precizări conceptuale

Acţiunea în revendicare poate privi bunurile imobile sau bunurile mobile. în cuprinsul prezentei secţiuni, ne vom ocupa de revendicarea bunurilor imobile, cu particularităţile pe care aceasta le prezintă. De aceea, pentru început, considerăm necesare unele aprecieri de ordin general asupra bunurilor imobile.

Legislaţia civilă nu oferă o definiţie a “bunului”1, deşi numeroase texte de lege folosesc cuvântul “bun” ori “lucru”. Dacă ne referim numai la Codul civil vom constata că acesta utilizează cei doi termeni ca fiind sinonimi. Art.480 Cod civil, de exemplu, precizează că: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru.....”. Sau art.963 prevede că “Numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Alte articole ale Codului civil folosesc noţiunea de bun. 325 În dreptul roman, posesiunea prelungită timp de un an sau doi, în anumite condiţii conducea la uzucapiune. Legea celor

XII table impunea o posesiune de doi ani pentru imobile. M. V. Jakotă, Uzucapiunea, în op. cit. pag. 355 - 35696

Art.461 Cod civil arată că “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”, iar art.462, din acelaşi Cod adaugă că “Bunurile sunt imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor sau prin obiectul la care se aplică”. în literatura de specialitate326 se atrage atenţia asupra distincţiei ce se impune între noţiunea de bun şi cea de lucru.“Bunul” este o noţiune mai largă care cuprinde bunurile neînsufleţite şi bunurile însufleţite (animalele şi păsările). “Prin lucru se înţelege un bun neînsufleţit: o haină, o mobilă, o maşină, etc.327“în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare).Oprindu-ne asupra bunurilor imobile, trebuie să arătăm că acestea sunt definite328 ca bunuri ce au o aşezare fixă şi stabilă şi nu se pot muta dintr-un loc în altul. Este o definiţie care nu acoperă întreaga paletă de bunuri imobile, întrucât distincţia dintre bunuri mobile329 şi imobile se face nu numai după natura bunurilor, ci şi după alte criterii (obiect, destinaţie).

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:- Bunuri imobile, prin natura lor, precizate de art.463, 464, 465 al.l din Codul civil. Art.463 prevede că “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor, iar art.464 adaugă că “Morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor. De asemenea, art.465 al.l precizează că” Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă, sunt asemenea imobile”.

In legătură cu fondurile de pământ trebuie adăugat că proprietatea asupra lor, include, potrivit Codului civil, atât proprietatea suprafeţei cât şi a subfeţei lui330. Dispoziţiilor acestui Cod le trebuie aduse, în prezent, unele corective, întrucât în lumina Constituţiei actuale, bogăţiile de orice natură ale subsolului fac exclusiv obiectul proprietăţii publice. în condiţiile legii, bunurile aparţinând domeniului public pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art.135 pct.5 din Constituţie, art. 12-17 din Legea nr.213/1998 care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice).

Cât priveşte clădirile, se impune precizarea că acestea nu se reduc la casele de locuit, ci cuprind toate lucrările ridicate pe pământ sau în pământ cum sunt: magaziile, şoproanele, podurile, tunelurile, digurile, canalizările, etc.

Toate componentele unei clădiri au regimul bunurilor imobile, deci inclusiv: ferestrele, uşile, balcoanele, care devin imobile prin incorporaţiune sau prin natura lor.Bunurile imobile prin destinaţie sunt, în primul rând, cele ce apar ca un accesoriu pentru serviciul sau exploatarea unui imobil, deşi prin natura lor ele sunt mobile. Art.467 precizează că “Animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului pentru cultură, sunt imobile pe cât timp li se păstrează destinaţia lor” iar art.468 adaugă că “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie”. în categoria bunurilor imobile prin destinaţie se include, aşa cum prevede art.468 Cod civil, obiectele aşezate pe fond “in perpetum”. în cazul acesta se stabileşte prezumţia aşezării “in perpetum”, dacă obiectele sunt prinse cu gips, var, ciment, sau când nu se pot scoate fără a deteriora imobilul. Aşa sunt: oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă toate sunt fixate.

Bunurile imobile prin obiectul lor cuprind toate drepturile a căror obiect este un imobil. Aceste bunuri vizează: uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil. Se

326 V. Gionea, op. cit.,pag.l2.327 Ibidem.328 I.P.Filipescu, op. cit.,pag.36. Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 realizează o calificare a noţiunii de

imobil arătând, în art.l, al.3 că “Prin bun imobil, m sensul prezentei legi se înţelege parcela de teren, cu sau fără

construcţii”. Legea amintită este publicată în M.Of. nr.61/226.03.1996. De asemenea, Legea locuinţei nr. 114/11 oct. 1996,

realizează o calificare a variatelor categorii de locuinţe: locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă socială, locuinţă de

serviciu, locuinţă de intervenţie, locuinţă de necesitate, locuinţă de protocol, casă de vacanţă (art.2 din Legea 114/1996).329 Sunt bunuri mobile acelea care nu au o aşezare fixă şi se pot muta dintr-un loc în altul (art.473 Cod civil).330 Art.489 din Codul civil.

97

includ aici, de exemplu: acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare (acţiunea în revendicare a unui imobil, acţiunea confesorie a unui uzufruct privind imobilul, acţiunea ipotecară, acţiunea în reclamaţie a unei servituţi: acţiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil, acţiunea m rezoluţiunea vânzării unui imobil, acţiunea m revocarea donaţiei unui bun imobil, acţiunea în reducţiunea unei donaţii de imobil.

3.2 Elementele şi proba acţiunii în revendicare imobiliară3.2.1 Elementele acţiunii în revendicareCa orice acţiune civilă331, acţiunea m revendicare imobiliară se individualizează prin trei

elemente componente:1. existenţa părţilor între care se poartă litigiul;2. obiectul pretins de reclamant, altfel spus pretenţia concretă formulată de reclamant;3. cauza (causa petendi) care exprimă scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă.Având în vedere specificul acestei acţiuni, cele trei elemente îmbracă unele particularităţi.1. Părţile litigante sunt cele două persoane care se înfruntă într-o asemenea acţiune şi anume:

proprietarul care cere predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului său subiectiv avut asupra acestuia şi posesorul - neproprietar care se pretinde că ar fi încălcat dreptul m discuţie. Denumirea generică a acestor persoane este aceea de părţi dar în cadrul fazelor şi etapelor procesului civil, ele poartă denumiri diferite: reclamant şi pârât (în cadrul judecăţii în primă instanţă); apelant şi intimat (în apel); recurent şi intimat (în recurs); contestatar şi intimat (în contestaţia în anulare); revizuient şi intimat (în acţiunea m revizuire); creditor şi debitor (în faza executării silite).

În general, pentru ca o persoană să aibă calitatea de parte în proces, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

- să aibă calitate procesuală;- să aibă capacitate procesuală; - să aibă un interes pentru a cărui realizare cale justiţiei este obligatorie.

Cât priveşte acţiunea ce formează obiectul dezbaterii noastre, trebuie să arătăm că, în primă instanţă apar ca părţi: reclamantul (în principiu fiind titularul dreptului real) şi pârâtul (posesorul care se pretinde că este neproprietar).

Calitatea de reclamant, o are, aşa cum rezultă şi din definiţia acţiunii în revendicare, titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil revendicat. Dar, mai pot avea calitatea de reclamant şi acele persoane care, prin efectul legii, sunt considerate că se substituie titularului dreptului. Aceste persoane sunt: moştenitorii care au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar332, creditorii chirografari, pe cale acţiunii oblice333, creditorii ipotecari.334

În practica judiciară s-a pus şi problema dacă acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de unul sau o parte dintre coproprietari. Practica instanţei noastre supreme s-a fixat în sensul că un coproprietar nu poate să revendice singur un bun aflat în stare de coproprietate indiviză. Soluţia se justifică, întrucât, acţiunea în revendicare are menirea de a stabili existenţa dreptului de proprietate în favoarea tuturor coindivizarilor şi nu a unuia singur. Toţi coproprietarii pot însă, introduce acţiunea în revendicare împotriva terţului posesor, dar neproprietar. într-una din deciziile sale fostul Tribunal Suprem a apreciat că un coproprietar “având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de la o terţă persoană, deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate

331 Pentru detalii privind elementele acţiunii civile a se vedea, Gabriel Boroi, Drept procesual civil - note de curs - vol.I,

1993, pag.106 şi următ; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă - Teoria generală - Editura Naţional,

Buc., 19963321 D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi 1993, pag.152.333 Despre acţiunea oblică a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.305 şi următoarele.334 C. Stătescu, C. Bârsan, Ipoteca, în Teoria generală a obligaţiilor, op. cit.,pag.382 şi urm.

98

al reclamantului asupra bunului în litigiu şi aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminată în materialitatea sa. 335

Deci, , un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în revendicare, aşa cum arătam, presupune un drept exclusiv şi determinat, drept care coindivizarul îl poate dobândi prin efectul partajului336. Rămâne discutabil dacă împotrivirea sau refuzul unuia dintre coindivizari de a-şi da consimţământul la introducerea acţiunii (văzute ca un abuz de drept) poate justifica exercitarea acţiunii de câtre ceilalţi coindivizari. Intr-o speţă s-a decis că acest lucru este posibil, prin analogie cu proprietatea devălmaşă a soţilor, când refuzul abuziv al soţului de a-şi de consimţământul la introducerea acţiunii justifică promovarea ei de către celălalt soţ337.

În literatura şi practica judiciară s-a pus, de asemenea, problema dacă acţiunea în revendicare poate fi exercitată între proprietarii comuni. Atât doctrina juridică cât şi soluţiile practicii judiciare s-au fixat în sensul neadmiterii acţiunii în revendicare a unui coproprietar împotriva celorlalţi coproprietari. In cazul acesta coproprietarul poate cere împărţirea bunurilor oricând. în acest sens s-a decis că, este de principiu că o acţiune în revendicare privind imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare să fi luat sfârşit prin împărţeală, nu poate fi exercitată, deoarece revendicarea fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar, este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflaţi în indiviziune338.Exerciţiul acţiunii în revendicare presupune un drept de proprietate exclusiv şi determinat.

În materie de proprietate devălmaşă a soţilor, Codul familiei prevede expres că un soţ nu poate înstrăina sau greva un teren sau o construcţie fără consimţământul expres al celuilalt soţ (art.35 din Codul familiei). Printr-o interpretare extensivă, practica a impus această condiţie şi acţiunii în revendicare. Deci, dacă obiectul acţiunii în revendicare îl formează un bun imobil, un soţ nu ar putea intenta acţiunea cu privire la bunul comun dacă nu are şi consimţământul celuilalt soţ. Aceasta întrucât, prezumţia de mandat tacit consacrată de art.35 al.2 din Codul familiei acţionează numai m materie de mobile. Dar, acţiunea în revendicare a unui bun comun mobil poate fi introdusă numai de către unul din soţi, întrucât fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profită implicit şi celuilalt soţ339.Între proprietarii devălmaşi acţiunea în revendicare nu este admisibilă, indiferent de natura bunului. Un soţ nu poate avea acţiune în revendicare împotriva celuilalt soţ întrucât, de regulă, bunurile se află în deţinerea comună a soţilor. Dacă există motive temeinice, un soţ are la îndemână acţiunea de împărţeală în timpul căsătoriei. De aceea, practica judiciară apreciază că este admisibilă acţiunea în ceea ce priveşte constatarea bunurilor comune.În legătură cu proprietatea comună, mai trebuie precizat că un coproprietar poate să-i reprezinte în acţiunea în revendicare pe ceilalţi coproprietari dar nu m calitate de coindivizar, ci de reprezentant (dacă face dovada în acest sens).

Calitatea de pârât o are, în acţiunea în revendicare, persoana în a cârei posesie nelegitimă, pretinsă de reclamant, se află bunul revendicat. în cazul în care pârâtul deţine bunul revendicat pentru altul, el are obligaţia sâ-1 arate pe acela în numele căruia deţine lucrul. Ca urmare, reclamantului îi revine obligaţia să ceară introducerea m cauză a acelei persoane, potrivit art.64 din Codul de procedură civilă. În caz de deces al posesorului bunului, acţiunea în revendicare va fi introdusă sau continuată împotriva moştenitorului, în fapt, al bunului.

2. Obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă protecţia dreptului de proprietate. Altfel spus, obiectul juridic al acestei acţiuni este pretenţia concretă a reclamantului (recunoaşterea dreptului său 335 T.S. sect. civ. dec.662/1960 în C.D. 1960 pag.365.336 I.P.Filipescu, op. cit.,pag.l61, Vezi T.S. secţ. civ. dec. 1931/1972; dec.2241/1972, pag.84; T.S. dec. civ. 2567/1973.337 I. Deleanu, op.cit., pag.157. Pentru un punct de vedere contrar (în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în

situaţia arătată, a se vedea M. Eliescu, op.cit., pag.208 citat în Dreptul nr.2/1997, pag.l 1.338 T.S. secţ./civ. dec. 2063/1955, în C.D. 1965, vol.I, pag.53.339 T.S. sceţ./civ. dec. 538/1973 în R.R.D. nr.5/1974, pag.240.

99

de proprietate şi trimiterea în posesia bunului revendicat). Obiectul material al acţiunii în revendicare este bunul imobil, de a cărui posesie proprietarul a fost lipsit340. Formulându-şi pretenţiile, proprietarul reclamant trebuie să fumizeze prin cererea de chemare în judecată, toate datele necesare unei corecte identificări: comuna, oraşul, cartierul, strada, numărul, etajul, apartamentul etc. în sistemul actual al publicităţii imobiliare, realizat prin Legea nr.7/1996, privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară trebuie menţionat şi numărul de carte funciară şi celelalte elemente precizate în registrul cadastral de publicitate imobiliară de pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi341.Trebuie, de asemenea, avute în vedere şi normele de competenţă342 ce interesează această acţiune. Fiind vorba de un bun imobil potrivit art.13 din Codul de procedură civilă, competenţa revine instanţei în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele (lex rei sitae). în cazul analizat de noi, competenţa aparţine acestei instanţe fără posibilitatea pentru pârţi de a stabili altă instanţă (deci suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale cu caracter absolut).

Numai în cazul m care nemişcătorul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acesta se află, în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află nemişcătorul.

3. Cauza acţiuniiCu privire la cauza acţiunii civile (causa petendi) în general, deci implicit a acţiunii în

revendicare, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu, părerile sunt încă împărţite. Unii autori înţeleg prin cauza acţiunii temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi343. Pentru alţi autori, cauza acţiunii se identifică cu neînţelegerea sau conflictul ce există între reclamant şi pârât, cu privire la temeiul dreptului subiectiv344.

Într-o altă opinie, mai larg îmbrăţişată în doctrina juridică345 (la care ne raliem) prin cauza acţiunii în revendicare trebuie înţeles scopul spre care se îndreaptă voinţa proprietarului reclamant, scop explicat prin motivele şi împrejurările speciale care au determinat partea să acţioneze. Cauza acţiunii în revendicare trebuie să existe, altfel spus, persoana care se adresează, instanţei trebuie să urmărească un scop bine definit. Acest scop trebuie să fie real şi nu fals, cum ar fi m cazul în care realitatea ar fi disimulat. Un asemenea scop nu ar putea justifica o acţiune în justiţie. Dacă o persoană revendică un bun imobil, dar nu pentru că ar avea un drept de proprietate asupra lui, ci pentru a sustrase acel bun de la urmărirea silită a creditorilor adevăratului proprietar, scopul urmărit de acesta este fals. Desigur, cerinţa potrivit căreia cauza trebuie să fie licită şi morală vizează cauza dreptului, dar dacă aceasta este ilicită şi imorală şi acţiunea promovată pentru a valorifica acel drept, este ilicită şi imorală.

3.2.2 Proba dreptului de proprietate imobiliară în acţiunea în revendicare

a) Regimul probator al revendicării

340 În literatura de specialitate se subliniază că prin obiectul său material, acţiunea în revendicare are în vedere un imobil cu

individualitate distinctă şi independentă, deţinut ilegitim de câtre o altă persoană, decât adevăratul proprietar. Vezi P. Perju,

op. cit.jn Dreptul nr.5/1995, pag.43341 Art.20 al.4 din Legea cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996.

342 G. Boroi, Competenţa teritorială (rationae personae vel loci) în op. cit.,vol. I,pag.81şi următ; Vezi şi V. M.     Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, op. cit., vol. I, pag. 422-427..343 I. Stoenescu, I. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Edit. Didactică şi Pedagogică Buc., 1983,    pag.237 - 238.344 Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil, Buc. 1986, pag.109.

345 F. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţii, 11.06.1929, Buc. 1973, vol.Ipag.195 - 196. V.M.Ciobanu,      Drept procesual civil, Univ. din Bucureşti 1986, pag.67

100

Odată formulată acţiunea în revendicare, se pune şi problema susţinerii temeiurilor invocate. Şi, pentru că judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor părţilor, o problemă de maximă importanţă este aceea a probelor ce se administrează în cauză. “A proba” înseamnă în limbaj juridic, a convinge instanţa că situaţia de fapt de care depinde recunoaşterea dreptului pretins, a existat sau nu în realitate346. în dreptul procesual civil noţiunea de probă este utilizată în sensuri variate. într-un sens mai larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, fie rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă (adică măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorilor cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului).

Intr-un sens mai adecvat, celui ce ne interesează, noţiunea de probă desemnează fie mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un fapt347, fie un fapt probator (adică un fapt material care odată dovedit, printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii).

Administrarea probelor în proces ridică trei aspecte: subiectul probei, obiectul probei, sarcina probei.• Subiectul probei este judecătorul, pentru că producerea în faţa instanţei a probelor urmăreşte formarea convingerii intime a judecătorului.• Obiectul probei îl reprezintă cele acte sau fapte juridice care, în situaţia pe care o analizăm, fac dovada dreptului de proprietate invocat de reclamant şi a posesiei nelegitime a pârâtului.• Sarcina probei este supusă principiului “actori incumbit probatio”, consacrat de art.1169 din Codul civil, potrivit căruia, “cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească”. Aspectul în discuţie este deosebit de important, întrucât într-o acţiune în revendicare în care nu s-ar produce nici un fel de probe, va pierde cel căruia îi revine sarcina probei. Procesul fiind pornit de reclamantul - proprietar, el trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (că este proprietar şi că posesia pârâtului este nelegitimă) şi nu pârâtul. în cest sens în literatura de specialitate se subliniază, în legătură cu revendicarea unui teren că “atâta timp cât reclamantul nu dovedeşte existenţa dreptului său de proprietate, prin titlul eliberat în baza Legii fondului funciar, pârâtul rămâne un “beatus possidens” şi câştigă procesul348.

Un vechi dicton latin afirmă că “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”. Este, într-o altă formulare, regula menţionată mai sus: “actori incumbit probatio”. în legătură cu sarcina ce revine proprietarului, mai trebuie adăugat că pârâtul - posesor al bunului imobil revendicat este prezumat a fi proprietarul acelui bun şi, deci, scutit pentru început, de sarcina probei. De aceea, reclamantului îi revine dubla sarcină de a dovedi dreptul de proprietate afirmat şi de a răsturna prezumţia de proprietate a posesorului pârât349.

Odată ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate şi să se apere, dovedind netemeinicia pretenţiei reclamantului (proprietar). Deci, proba îi revine acum lui. De asemenea, dacă pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei el va fi în situaţia celui care a făcut o afirmaţie în faţa instanţei, pe care trebuie să o dovedească. Dacă el invocă împrejurarea că a dobândit bunul revendicat în baza unei vânzări la licitaţie publică şi că în baza art. 561 Cod procedură civilă a operat prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunea în revendicare a reclamantului350, trebuie să facă dovada, în acest sens. Sau, pârâtul poate invoca uzucapiunea cu

346 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală E. D. P. Buc. 1983, pag.337; 0. Căpăţână în Tratat de

drept civil, vol.I 1989, pag.262 - 263.347 Vezi art.1170 Cod civi'l; G. Boroi, op. cit.vol.I 1993, pag.158.348 Pavel Perju, Revendicarea unor terenuri dobândite în baza legii nr. 18/1991 în Dreptul nr.5/1995, pag.42; Vezi şi

deciziile civile nr.593/1994 şi 764/1994 ale Curtii de Apel Suceava - nepublicate.349 D. Radu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, laşi 1993, pag.92.350 Printre termenele speciale de prescripţie aplicabile unor acţiuni reale se numără şi termenul de 5 ani prevăzut de art.561

Cod procedură civilă pentru revendicarea unui imobil adjudecat la licitaţie publică. Vezi detalii în Gh. Beleiu, op. 101

intenţia de a paraliza acţiunea în revendicare a reclamantului351- proprietar, caz în care va trebui să dovedească posesia utilă de 30 de ani sau posesia utilă de 10- 20 ani, plus justul titlu352 (în cazul uzucapiunii prescurtate).

b) Dificultăţi în proba dreptului de proprietate imobiliară

Sarcina reclamantului de a face proba pretenţiilor sale este, uneori, deosebit de dificilă, în această materie, ţinând seama de faptul că dreptul de proprietate imobiliară poate fi dobândit m timp de proprietari diferiţi. Pe de altă parte, nu întotdeauna există suficiente dovezi pentru identificarea precisă a imobilului şi pentru dovada dreptului de proprietate.

De aceea, pentru reclamant ar fi preferabilă situaţia în care a dobândit dreptul de proprietate prin ocupaţiune ori prin uzucapiune, dar în prezent, aceste moduri au o aplicabilitate restrânsă (mai ales dacă ne referim la ocupaţiune). Dar, oricum, acolo unde ele sunt invocate ca temei al dobândirii dreptului de proprietate, certitudinea probei dreptului este asigurată. In cazul uzucapiunii (prescripţiei achizitive), de exemplu, reclamantul face dovada că el a posedat lucrul ce se revendică, în condiţiile prevăzute de lege, pentru dobândirea dreptului de proprietate (posesia de bună credinţă şi justul titlu în cazul uzucapiunii de 10 - 20 de ani şi posesia - chiar de rea credinţă - în cazul uzucapiunii de 30 de ani). Dacă este invocată ocupaţiunea, reclamantul trebuie sâ facă dovada că el a intrat în posesia lucrului care înainte nu aparţinea nimănui, dobândindu-1 pe această cale.

În literatura de specialitate s-a subliniat că dificultăţile întâmpinate m proba dreptului de proprietate, au explicaţii variate:

- sunt numeroase cazurile în care (mai ales în trecut) nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil;

- nu în puţine cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoţite de planuri topografice pentru o uşoară identificare şi delimitare a bunului imobil dobândit;

- trecerea dreptului de proprietate de la o persoană la alta ridică, de asemenea, numeroase dificultăţi. Teoretic, orice înscris prezentat pentru dovada dreptului de proprietate, ar trebui completat cu dovada că cel de la care emană este adevăratul proprietar. Dacă acesta a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate de la o altă persoană ar trebui dovedit titlul valabil sub care şi aceasta a deţinut bunul. Cu alte cuvinte, ar trebui făcută dovada că toţi cei care au deţinut anterior bunul au avut un titlu valabil, ca bază a dreptului lor. Este o dovadă imposibil de făcut, de aceea, cu justificat temei a fost denumită “probatio diabolica”.- anumite dificultăţi pot proveni şi din principiul relativităţii efectelor actului juridic

translativ de proprietate353. De aceea, dacă reclamantul prezintă, pârâtului posesor înscrisul constatator al actului translativ de proprietate, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil. Dacă un soţ transmite proprietatea unui imobil (bun comun) fără a avea consimţământul expres al celuilalt soţ (art. 35 din Codul familiei) şi dobânditorul crezându-se proprietar introduce o acţiune în revendicare, soţul ce nu şi-a exprimat consimţământul va putea invoca inopozabilitatea actului.

- numeroase dificultăţi privind regimul probator al revendicării s-au evidenţiat în punerea în practică a dispoziţiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. în practica judiciară s-au întâlnit situaţii când ambele părţi (atât reclamantul, cât şi pârâtul) au asupra aceluiaşi teren titluri

cit.,pag.219351 C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România, în Studii de drept românesc nr. 1/1995, pag.32.352 I. P. Filipescu, Justul titlu, în Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit.,pag.202, Vezi şi T.S. secţ. civ. dec.

789/1972, C.D. 1972, pag.109; T.S. secţ. civ. dec. 61/1985 în R.R.D. nr.1/1968, pag.64; Curtea de apel Suceava, dec.civ.

nr.704/1994 (nepublicată).353 Vezi art.973 Cod civil, potrivit căruia “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.

102

emise în condiţiile legii de mai sus, fiind şi puşi în posesiune de către Comisiile de aplicare a Legii fondului funciar. In asemenea cazuri se creează situaţii juridice identice în favoarea ambelor părţi, caracterizate prin opozabilitate reciprocă354. Aceasta înseamnă că, până la urmă, ele îşi anulează valoarea de probă sau titlu de dobândire a proprietăţii.

Frecvent s-au întâlnit situaţii când reclamantul îşi sprijină pretenţia pe adeverinţa de proprietate. S-a ridicat, de aceea, problema admisibilităţii acţiunii m revendicare imobiliară, când nu s-au eliberat titluri ci numai adeverinţe de proprietate355. Cum vom arăta, în paginile viitoare, soluţiile practicii judiciare sunt controversate sub acest aspect. De asemenea, se constată în practica judiciară hotărâri de validare a Comisiei judeţene, emise în baza art. 11 alin. 4 din Legea fondului funciar, care sunt contradictorii (deşi privesc acelaşi teren). Sau există contradicţie între hotărârea de validare a Comisiei judeţene şi titlul de proprietate emis în baza acesteia.

Confruntată cu aceste dificultăţi, jurisprudenţa susţinută energic şi de literatura de specialitate a propus unele soluţii pentru situaţiile în care reclamantul, în revendicare, nu va reuşi să facă dovada absolută, deplină, a dreptului său de proprietate. Un asemenea reclamant va avea câştig de cauză dacă va crea în favoarea sa probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine. în general, instanţele se ghidează, în pronunţarea unor soluţii m această materie, după următoarele reguli:dovada dreptului de proprietate se face prin titluri, adică prin orice acte juridice prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, indiferent dacă acele acte sunt translative sau declarative de proprietate;titlul de proprietate invocat şi dovedit poate fi folosit m interesul ambelor părţi (devine comun acestora). titlul de proprietate este opozabil “erga omnes”, datorită caracterului de opozabilitate generală (absolută) a dreptului de proprietate;posesia cea mai bine caracterizată este determinantă. Aplicarea în practică a acestor reguli a condus la

conturarea a trei situaţii:- când se produce dovada absolută a dreptului de proprietate;- când se produce dovada relativă a dreptului de proprietate;- când are loc opozabilitatea între părţi a transferurilor imobiliare.

c) Dovada absolută a dreptului de proprietate

Pentru considerente ce decurg din nevoia stabilităţii şi securităţii proprietăţii imobiliare, legiuitorul a acordat unor fapte, semnificaţia de fapte generatoare ale acestui drept. Este vorba de: ocupaţiune, accesiune şi uzucapiune.

Întrucât asupra acestor fapte ne vom opri pe larg în capitolul afectat modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, ne mărginim să subliniem, aici, că în cazurile menţionate, proprietatea îşi realizează o existenţă nouă (necondiţionată şi neafectată de situaţia anterioară) consolidată şi de sine stătătoare, pe care nici o contestare din partea unui terţ sau chiar a vechiului proprietar, nu o mai poate răsturna. Proba acestor fapte echivalează cu o dovadă absolută a proprietăţii, irefragrabilă, opozabilă “erga omnes”.

d) Dovada relativă a dreptului de proprietate

354 Din practica Curţii de Apel Suceava, a se vedea, în acest sens, Dec. civ. 74 şi 508, 604/1994 (nepublicate).355 Pavel Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ survenite în practică, în Dreptul Nr. 6/1996, pag. 70; N.

Munteanu, Unele probleme în aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea

prevederilor Legii fondului funciar în practica judiciară în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor

soluţii din practica judiciară în legătură cu aplicarea Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99103

Dovada dreptului de proprietate îmbracă un caracter relativ atunci când revendicantul nu poate produce dovezile complete în susţinerea pretenţiilor sale. Şi dacă nici dovada absolută a dreptului de proprietate fundamentat pe: accesiune, uzucapiune, ocupaţiune nu o poate face, teoretic, acţiunea lui ar trebui respinsă (din lipsă de probe).

Confruntate cu asemenea situaţii, doctrina juridică şi practica din acest domeniu au apreciat că soluţia respingerii acţiunii revendicantului este inechitabilă şi nejuridică. Este inechitabilă pentru că nu poate fi imputabilă revendicantului împrejurarea că titlul său de proprietate, făcut cu nerespectarea cerinţelor legale, nu este de natură să satisfacă pe deplin, sarcina sa probatorie. Este şi nejuridică întrucât, insuficienţa probatorie a titlului se bazează pe o trăsătură caracteristică (fundamentală) a dreptului de proprietate, de a se manifesta printr-un raport direct cu lucrul, imposibil de materializat printr-o probă preconstituită.

In felul acesta s-a creat un sistem jurisprudenţial susţinut puternic şi de literatura de specialitate, care admis proba dreptului de proprietate prin prezumţii. Elementele principale pe care se sprijină acest sistem probator sunt: titlurile şi posesia.

Titlurile

Privit ca un simplu fapt generator de prezumţii, titlul capătă, în cadrul revendicării, o fizionomie şi o semnificaţie aparte. El desemnează orice act prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, fie el translativ sau numai declarativ de proprietate. Printr-un titlu translativ de proprietate (cum ar fi titlul în baza căruia operează o vânzare, donaţie, schimb) se creează un drept în patrimoniul dobânditorului, pe când printr-un titlu declarativ de proprietate se recunoaşte numai un drept anterior, cum ar fi: o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie.

În practica judiciară356 s-a pus problema dacă invocarea unui titlu de către o altă persoană decât cea cu care o parte se află în conflict poate fi reţinută de instanţă (având în vedere că ar putea fi interpretată ca o abatere de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice). Practica judecătorească a răspuns afirmativ acestei chestiuni, întrucât opunerea unui titlu de proprietate adversarului de câtre orice persoană nu pune în discuţie caracterul absolut al titlului, ci susţine numai prezumţia de proprietate ce rezultă din existenţa titlului. Este adevărat că cel căruia i se opune titlul ar putea răsturna prezumţia invocând o prezumţie contrară şi mai puternică, cum ar fi cea întemeiată pe un titlu anterior celui al adversarului.

Titlurile prezentate în instanţă odată cu cererea de chemare în judecată devin comune, în sensul că fiecare parte se poate servi de ele, iar completul de judecată, pe baza titlurilor prezentate de către o parte, poate să constate existenţa unui drept pentru partea adversă.

Anumite particularităţi357 îmbracă, sub aspectul în discuţie, “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 8 alin. 3 din legea amintită, stabilirea dreptului de proprietate se face prin eliberare a unui titlu de proprietate. Acest titlu se emite de către Comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar358. Fiind o formă principală de activitate în sfera de acţiune a puterii executive, săvârşit în realizarea legii (unilateral, dar la cerere), un asemenea titlu are forţă obligatorie şi

356 1. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag. 221357 Despre “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 a se vedea: P. Perju, Discuţii asupra unor probleme

controversate de drept procesual civil, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 54-55; N. Munteanu, Unele probleme în aplicarea

Legii fondului funciar în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92; M. Ionescu, Aplicarea prevederilor Legii fondului funciar în practica

judiciară, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96; A. Cojocaru, Reflecţii asupra unor soluţii din practica judiciară în legătură cu

aplicarea Legii fondului funciar, în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99; P. Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ

survenite m practică, Dreptul nr. 6/1996, pag. 70-74.358 Titlul se eliberează conform modelului din Anexa 27, prevăzut de art. 35 din Regulamentul aprobat prin H.G. 131/1991.

104

executorie359. El este, fără îndoială, un act administrativ individual360, în principiu revocabil sau anulabil, dar numai pentru motive de nelegalitate (necompetenţă, încălcarea unui drept subiectiv al unei alte persoane sau emiterea lui în condiţii de fraudă). Incontestabil, un asemenea titlu reprezintă suportul probator al acţiunii m revendicare al titularului său, împotriva deţinătorului neproprietar. Asupra acestui aspect, în unanimitate, literatura şi practica au căzut de acord. Problema care a generat unele controverse este aceea a admisibilităţii acţiunii imobiliare în cazul în care nu s-au eliberat titluri, ci numai adeverinţe de proprietate (ce se eliberează de Comisiile comunale, în baza hotărârilor Comisiilor judeţene sau de judecătorie).

Într-o primă opinie, motivându-se că “eliberarea titlurilor se profilează a fi o acţiune de durată mare361“, se apreciază că “cel puţin în cazul intravilanelor neocupate de construcţiile altuia, în cazul când terenul se poate identifica cu exactitate în baza procesului verbal de punere în posesie a comisiei şi a expertizei topografice, acţiunile în revendicare ar fi admisibile362“. Soluţia propusă este criticată pe motiv că adeverinţa de proprietate excede condiţiilor stabilite prin Legea fondului funciar. “Cum acţiunea m revendicare imobiliară este, prin finalitatea ei, o acţiune de protecţie a dreptului de proprietate imobiliară, admiterea ei este condiţionată de existenţa dreptului de proprietate stabilit în condiţii legale, adică prin titlu de proprietate363“. 0 soluţie contrară ar conduce la concluzia că instanţa de revendicare se poate substitui organelor de eliberare a titlurilor de proprietate (prevăzute de Legea nr. 18/1991), prin a constitui sau reconstitui pe baza adeverinţei de proprietate, un drept de proprietate, ceea ce este nejuridic şi inadmisibil364“.

Dominantă în literatură şi practică este această din urmă teză pe care o considerăm întemeiată, întrucât adeverinţa de proprietate “nu valorează şi nu ţine locul titlului de proprietate”365 .

Aşa cum s-a subliniat, în repetate rânduri în literatura de specialitate, “adeverinţele de punere în posesie reprezintă o operaţie prealabilă eliberării titlului, care i-ar putea permite posesorului apărarea acestei situaţii de fapt, adică a posesiei”366.

Posesia

Posesia este un al doilea element, care în practica judiciară reprezintă sursa unei prezumţii de proprietate367. Art. 1854 Cod civil prevede, în acest sens, că “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, desigur, dacă nu se dovedeşte că el a început a poseda pentru altul”. Deci, sarcina dovedirii precarităţii revine celui care invocă precaritatea posesiei. Putem vorbi, aşadar, de o protecţie juridică a posesiei (posesorul având anumite drepturi m simpla sa calitate e posesor), explicată prin aceea că, de cele mai multe ori, posesia este exerciţiul practic al unui drept real, astfel că

359 P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 6/1996, pag. 71.360 Cu privire la noţiunea şi caracterele actului administrativ, a se vedea M. Preda, Curs de drept administrativ, Partea

generală, Casa editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, pag.97-100.361 N. Munteanu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 92.362 Ibidem.363 P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 56.364 în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în dec. civ. nr. 467/1993, C..D. 1993. Pag. 16-19.365 A. Cojocaru, op. cit.Jn S.D.R. nr. 1/1995, pag. 99.366 M. Ionescu, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 96. Cu privire la apărarea posesiei a se vedea pag.174 din lucrare.367 Teoria aparenţei dreptului de proprietate m cazul posesiei este susţinută constant în doctrina românească şi cea străină.

Dacă ne referim la literatura franceză, trebuie menţionat că autorii francezi clasici s-au axat pe ideea că posesorul unui

lucru este prezumat până la proba contrarie, a fi proprietarul acestuia. Vezi Laurent, Principes de droit civil francais, vol.

XXX, pag. 264; Baudry - Tissier, Traite theoretique et practique de droit civil; Planiol, Traite elementaire de droit civil, I,

pag. 2285-2286, citate de E. Mihalcea, Acţiune posesorie. Precaritate, m Dreptul nr. 8/1995. Discuţia se poartă pe marginea

deciziei nr. 609/1994 a Curţii de Apel Constanţa.105

prin ocrotirea posesiei se realizează însăşi apărarea dreptului real368. Pe de altă parte, atunci când posesia nu este manifestarea exterioară a dreptului real asupra lucrului (posesorul şi proprietarul fiind persoane diferite), la baza despărţirii posesiei de dreptul real asupra lucrului se află neglijenţa titularului dreptului real care creează o aparenţă de drept în favoarea altei persoane (adică a posesorului)369.

Nu trebuie confundat însă dreptul posesorului rezultat din protecţia juridică a posesiei cu dreptul de a poseda, care aparţine proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt posedă, fără a avea dreptul de a poseda, iar din acest fapt rezultă unele drepturi în favoarea posesorului, care sunt consecinţe juridice ale posesiei şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. Numai proprietarul sau titularul unui alt drept real are dreptul de a poseda370.

De cele mai multe ori posesia este asociată cu titlul în dovedirea dreptului de proprietate. Sunt, însă şi cazuri când posesia poate fi admisă ca singur element de probă în dovedirea dreptului de proprietate (cum ar fi cazul prescripţiei achizitive de 30 de ani).

Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să îndeplinească două elemente: elementul material (corpus), constând în actele materiale de deţinere şi de folosire a lucrului şi elementul intenţional (animus) , constând în voinţa de a exercita asupra lucrului atributele corespunzătoare dreptului de proprietate sau ale altui drept real. Altfel spus, se cere voinţa de a poseda pentru sine iar nu pentru altul (animus rem sibi habendi).

Pe lângă cele două elemente, o posesie utilă mai presupune şi îndeplinirea unor condiţii (calităţi) precizate de art. 1847 Cod civil, şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar al posesiei. Pe cale de consecinţă, viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea. Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei371, deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, (intenţional) al posesiei, ceea ce înseamnă lipsa însăşi a posesiei, ci nu numai un simplu viciu al acesteia. De aceea, trebuie făcută distincţie între posesia utilă şi detenţia precară. Dacă posesia presupune intenţia posesorului de a se comporta ca proprietar şi de a o exercita pentru sine, detenţia presupune numai puterea materială asupra lucrului (deţinerea) fără intenţia de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar.

În lumina prezumţiilor prezentate mai sus, în jurisprudenţa şi doctrina dreptului civil s-au cristalizat câteva reguli utile pentru soluţionarea acţiunilor în revendicare. Ele sunt aplicabile în următoarele situaţii:

A. Ipoteza când ambele părţi au înscrisuri

În situaţia în care atât reclamantul cât şi pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul acţiunii în revendicare, două ipoteze sunt posibile, cu finalităţi diferite:

- Înscrisurile provin de la acelaşi autor;- Înscrisurile provin de la autori diferiţi. - Dacă înscrisurile provin de la acelaşi autor372, în practică s-au impus următoarele soluţii: are

câştig de cauză cel care a transcris mai întâi, deoarece prin transcriere actul devine opozabil celor care au dobândit ulterior, după principiul latin: “qui prior tempore, potior jure”. Dacă nici una din părţi nu a făcut transcrierea, câştigă cel al cărui titlu are data mai veche. Dacă ambele titluri sunt testamente, se va da câştig de cauză părţii al cărui testament este mai

368 În acelaşi timp este apărat şi terţul care, încrezându-se în această aparenţă de drept, încheie de bună credinţă acte juridice cu posesorii. Vezi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 166.369 I. P. Filipescu, op. cit. 1996, pag. 46.

370 D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Buc.,1986, pag. 23; P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa -Nova, Buc. 1994,pag. 86.

371 Tr. lonaşcu, S. Brădeanu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul modem, Bucureşti1941, pag.387-388.372 Aşa este situaţia când reclamantul şi pârâtul au cumpărat de la acelaşi vânzător.

106

recent. Soluţia este inversă decât în situaţiile de mai sus şi se justifică prin regula ce guvernează succesiunea testamentară: ultimul testament revocă testamentele anterioare373. Spre deosebire de actele juridice între vii, testamentul apare ca un proiect care va deveni definitiv abia în momentul încetării din viaţa a autorului său (deci este esenţialmente revocabil).

- Dacă înscrisurile provin de la autori diferiţi, instanţa adoptă, de regulă, următoarele soluţii: are câştig de cauză actualul posesor, adică pârâtul care este în posesia lucrului (“im pari causa melior est causa possidendis”); câştigă cel care are titlul cu data mai veche; se compară titlurile pe care cele două părţi şi le opun reciproc, având câştig de cauză partea al cărei drept de proprietate este mai bine conturat şi, deci, preferabil, prin comparaţie, în momentul transmiterii. Desigur, în practică, pentru adoptarea unei soluţii echitabile, rezonabile, s-a pus problema criteriilor în funcţie de care un titlu este considerat preferabil celuilalt. S-a propus, ca o primă soluţie verificarea autorilor de la care cele două părţi au dobândit imobilul, fiind acceptat autorul al cărui titlu este preferabil374. Altfel spus, se verifică dacă transmisiunea de la autor la partea în litigiu este sau nu valabilă (este o aplicaţie a dictonului latin potrivit căruia: “nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”). Dar verificarea este, de cele mai multe ori, anevoioasă, chiar imposibilă uneori, astfel că reclamantul care pretinde că titlul său este preferabil nu va avea mari dificultăţi de probă. Dacă el sau partea adversă care invocă titlul, nu va putea face dovada, în acest sens, se aplică fie regula după care, câştigă pârâtul ca având posesia lucrului, fie regula celei mai vechi date a titlului. Deşi nu s-a realizat un punct de vedere unitar cu privire la soluţia ce ar trebui adoptată, atât în jurisprudenţa română, cât şi în cea franceză375, dominantă este părerea că trebuie să se ţină seama de titlu cel mai vechi. Nu este însă părăsită nici cealaltă orientare, de a acorda prioritate părţii care a primit bunul de la adevăratul proprietar.

B. Ipoteza când numai o parte are titluDacă numai una din părţi are titlul privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat şi

aceasta este partea pârâtă, ea va avea câştig de cauză. Acţiunea reclamantului urmează a se respinge.Dacă titlul este invocat de reclamant, acesta va avea câştig de cauză numai în măsura în care

îndeplineşte două condiţii: titlul să emane de la un terţ (nu de la el însuşi); iar data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului376 (şi să fie o dată certă).

C. Ipoteza când nici o parte nu are titluDacă nici una din părţi nu poate invoca un titlu şi nici dobândirea dreptului de proprietate prin: uzucapiune, accesiune, ocupaţiune, o situaţie mai favorabilă o are posesorul (actual) împotriva căruia se exercită acţiunea în revendicare. Deci fiind în posesia bunului imobil, el va fi reţinut în continuare, în această stare.

4. Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile

4.1. Posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de proprietate

373 D. Macovei, Drept civil, Succesiuni, Ed. “Chemarea” laşi, 1993, pag.68.374 Problema titlului preferabil se ridică frecvent şi în prezent în legătură cu punerea m aplicare a Legii fondului funciar.

într-o speţă în care pe acelaşi teren au fost emise două acte de reconstituire, s-a reţinut titlul preferabil (decizia 1368/1994 a

Curţii de Apel Alba-Iulia).375 Juglart M., Cours de droit civil, avec travaux deriges et sujets d'examen, op.cit. pag.96-97.376 C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit.,pag.l98.

107

Exerciţiul acţiunii în revendicare a bunurilor mobile este supus unui regim juridic distinct de cel privind bunurile imobile. Dacă posesorul unui imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat doar de o prezumţie simplă de proprietate împotriva căreia se poate face dovada contrară, posesorul unui bun mobil se bucură de o prezumţie absolută de proprietate (juris et de jure)377. Această prezumţie este consacrată de art. 1909 Cod civil care prevede că “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunilor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Aliniatul 2 al art. 1909 Cod civil adaugă că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, are posibilitatea să-l revendice în timp de 3 ani, socotiţi din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, acesta din urmă având recurs împotriva celui de la care-l are”.

Dispoziţiile art. 1909, al. 1, Cod Civil sunt susceptibile de unele critici. Din punct de vedere juridic, termenul de “prescripţie” sugerează scurgerea unei perioade de timp. Ori, în cazul de faţă, simpla posesie este suficientă pentru a dobândi proprietatea asupra unui bun mobil, fără a fi necesară trecerea unei perioade de timp.

Pe de altă parte, dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul bunurilor mobile posesia este fundamentată. Adevăratul proprietar va putea oricând pretinde posesorului să-i restituie imobilul (dacă nu a operat uzucapiunea), pe când posesorul actual al bunului imobil îşi va păstra bunul pentru că posesia lui are valoare de titlu. Numai că, singură posesia nu este suficientă, ea trebuie să fie însoţită şi de buna credinţă a posesorului378.

Regula menţionată mai sus a fost adoptată de legiuitor din considerente de ordin practic. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, posesia este singurul semn evident al dreptului de proprietate, în materie mobiliară. Este, de asemenea, singurul mod de publicitate al transmisiunilor mobiliare. În cazul înstrăinărilor de bunuri mobile nu se cere întocmirea unui înscris pentru a proba operaţiunea juridică respectivă. Nevoile vieţii practice impun ca aceste bunuri să circule cu rapiditate, fără ca operaţiunile juridice ce asigură acest circuit să fie încorsetate în formalităţi. Chiar şi atunci când se întocmesc anumite înscrisuri (cum ar fi cumpărarea unor lucruri de uz casnic mai importante: mobilă, televizoare, maşini) ele nu au în vedere proba dreptului de proprietate ci de a justifica, de exemplu, perioada de garanţie. Soluţia impusă de art. 1909 al.1 Cod civil se bazează şi pe un criteriu de echitate “Terţul dobânditor a fost de bună credinţă, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredinţat lucrul şi trebuie să suporte riscul acestei alegeri”379.

Făcând aplicarea prevederilor art. 1909 al.1 Cod civil, jurisprudenţa a decis că “în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual o prezumţie absolută de proprietate împotriva căreia nu este admisă proba contrarie”380.

Pentru ca această prezumţie să poată fi opusă este necesar ca în toate cazurile dobânditorul să fi fost de bună credinţă la data când a intrat efectiv în posesia bunului. Existând o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunurilor mobile, acesta nu va trebui să facă dovada proprietăţii, ci doar proba împrejurării de fapt a posesiei (dovadă mult mai lesne de realizat). Odată făcută această probă revine celuilalt sarcina să-şi dovedească dreptul său de proprietate. Fiind un fapt, posesia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (deci inclusiv cu martori, indiferent de valoarea actului).

Din cele prezentate rezultă că orice cumpărător de bunuri mobile va deveni proprietar chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului, ci numai un detentor precar: împrumutat, depozitar, creditor gajist.

377 Aşa cum se subliniază în practica instanţei noastre supreme, prezumţia absolută de proprietate paralizează acţiunea în

revendicare privind bunul mobil, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii. Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1938/1967,

menţionată de I. P. Filipescu, op. cit., ediţia 1996, pag. 233378M. Cantacuzino, op. cit. pag. 142, C. Hamangiu, ş.a., op. cit., vol. II , pag. 127, M.H. Rarincescu, op. cit. pag. 143, G.N.

Luţescu, op. cit. pag. 467; I. Lulă, Observaţii asupra prezumţiei prevăzute de art. 1909, al.1 din Codul civil în Dreptul nr.

1/2000, pg.74.379 I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232. Vezi şi Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 în RRD 9/1967, pag. 169380 E. Safta - Romano, op. cit. pag. 121

108

Pe de altă parte, dacă s-a cumpărat de la însuşi proprietarul bunului, dar ulterior drepturile acestuia au fost desfiinţate (anulate), dobânditorul nu are de suferit influenţa unor asemenea acte.

4.2. Condiţii necesare pentru a apela regula înscrisă în art. 1909 al.1 Cod civil

Posesia terţului dobânditor de bună credinţă trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a se bucura de prezumţia absolută de proprietate.

Proprietarul să se fi desesizat voluntar de bun, în sensul că l-a încredinţat unei alte persoane în temeiul unui raport juridic cum ar fi: împrumutul, depozitul, garantarea creanţei, locaţiune. În practica judiciară s-a precizat în acest sens că “Posesia de bună credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acest bun, iar detentorul, deşi nu avea calitate de proprietar l-a înstrăinat către un dobânditor de bună credinţă”381.

În situaţiile de mai sus, cei care deţin bunul sunt detentori precari (nu posedă bunul pentru ei sub nume de proprietari). De aceea, într-o acţiune în revendicare detentorul precar va trebui să restituie lucrul, fără a beneficia deci de regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil. Nu beneficiază de această regulă nici cel care a găsit lucrul sau l-a furat sau îl posedă în temeiul unor acte de tolereanţă sau familiaritate din partea proprietarului.

Bunurile cărora se aplică regula menţionată mai sus să aibă natură mobiliară şi aspect corporal382. Deci regula înscrisă în art. 1909 al.1 se va aplica ori de câte ori obiectul revendicării îl reprezintă bunuri mobile corporale susceptibile de o deţinere materială, de care adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar încredinţându-le unui detentor precar care, la rândul său, le-a înstrăinat prin act juridic unui dobânditor de bună credinţă. Terţul posesor de bună credinţă, prin simpla intrare în posesia bunului devine proprietar. De aceea el va putea revendica bunul de la oricare altă persoană, inclusiv de la fostul proprietar, care prin efectul art. 1909 al.1 Cod civil şi-a pierdut titlul.

Desigur, fostul proprietar va putea formula o acţiune în despăgubire contra persoanei căreia i-a încredinţat bunul şi care înşelându-l l-a înstrăinat. O asemenea acţiune în daune nu este însă de natură să înlăture dreptul de proprietate al dobânditorului de bună credinţă.

O serie de bunuri corporale mobiliare sunt exceptate de la regula cuprinsă în art. 1909 al.1 Cod civil, şi anume: bunurile care fac parte din domeniul public sau cele care sunt accesorii ale unui imobil (cum este mobilierul unui apartament care nu devin bunuri imobile prin destinaţie, ci îşi păstrează caracterul de bunuri mobile). Într-o acţiune în revendicare a unui apartament nu s-ar putea invoca natura mobiliară a bunurilor care s-au aflat în acesta, în scopul reţinerii lor de către posesorul de bună credinţă.

Persoanele care beneficiază de prezumţia înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil sunt terţii dobânditori de bunuri de la detentori precari cărora adevăraţii proprietari le-au încredinţat de bună voie lucrurile. Sub acest aspect trebuie reţinut că terţul a dobândit bunul de la un detentor precar şi nu de la adevăratul proprietar. Dacă ar fi dobândit de la adevăratul proprietar, el ar fi dobândit proprietate prin efectul actului juridic încheiat cu acesta (şi nu în baza art. 1909 al.1 Cod civil).

Posesia trebuie să prezinte anumite calităţi pentru ca regula în discuţie să fie aplicabilă. Condiţiile posesiei sunt:

381 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1477/1966 citată mai sus.382 Sunt bunuri corporale cele care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului (Gh. Beleiu,

Introducere în dreptul civil, Ed. ŞANSA SRL Bucureşti, 1995, pag. 97). Dar chiar şi cazul bunurilor corporale regula

intitulată de art. 1909 al. 1 Cod civil nu se aplică în cadrul universalităţii de drept (o succesiune mobiliară), dar se aplică

unei universalităţi de fapt (se posedă o bibliotecă cu mai multe cărţi, o turmă de vite, etc.). Mai trebuie de adăugat că, cu

titlu de excepţie regula de mai sus, se aplică şi unor bunuri incorporale, care pot fi obiect de posesie (titlurile la purtător,

acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţi, certificatele de proprietate).109

posesia să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ cele două elemente: corpus şi animus în persoana posesorului (altfel spus să nu fie precară)383;

să fie utilă, adică să prezinte toate calităţile necesare pentru a fi apărată de lege. Calităţile unei posesii utile sunt prevăzute în art. 1847 Cod civil şi anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public şi sub nume de proprietar. Articolul menţionat mai sus se referă la calităţile posesiei cerute pentru prescripţia achizitivă (uzucapiunea), dar literatura şi practica admit în unanimitate că aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei (deci inclusiv ale efectelor generate de art. 1909 al.1 Cod civil). Numai că în cazul de faţă problema calităţilor posesiei se pune într-un mod aparte. Continuitate şi caracterul paşnic nu intră în discuţie, pentru că posesia mobiliară nu trebuie să dureze în timp (deci nu trebuie să fie continuă). Şi nici viciul violenţei nu poate fi reţinut câtă vreme posesorul trebuie să fie de bună credinţă. Cu privire la această ultimă calitate, în literatura de specialitate s-a subliniat că “de cele mai multe ori, dar nu în toate cazurile, o posesie viciată de violenţă este totodată o posesie de rea credinţă.384 Sunt semnalate însă şi unele cazuri în care violenţa nu înlătură buna credinţă a posesorului”385. Deci, dintre calităţile posesiei impuse de art. 1847 Cod civil, rămân în discuţie caracterul public şi neechivocitatea. Caracterul public se manifestă atunci când posesorul exercită posesia pe faţă, aşa cum ar exercita-o însuşi proprietarul. Opusul caracterului public este clandestinitatea, când posesorul exercită posesia pe ascuns, astfel că adversarul său nu are posibilitatea să cunoască faptul posesiei. Este un viciu care se întâlneşte mai des în materia bunurilor mobile (şi mai rar în materie de posesie imobiliară). De asemenea, pentru a produce efecte juridice în puterea art. 1909 al.1 Cod civil, posesia trebuie să fie neechivocă (ar fi echivocă, de exemplu când mai multe persoane folosesc în comun anumite bunuri);

posesorul să fie de bună credinţă. Textul art. 1909 al.1 Cod civil nu reglementează expres această condiţie, dar ea se subînţelege. Cât timp posesorul cunoştea că transmiţătorul nu era proprietarul bunului sau avea bănuieli că n-ar fi, el nu va beneficia de prezumţia de proprietate. Până la proba contrarie, buna credinţă a posesorului se prezumă386 (bona fides presumtur). Buna credinţă trebuia să existe în momentul intrării efective în posesie, pentru că în acest moment posesorul a devenit proprietar. Faptul că ulterior terţul posesor şi-a dat seama că a dobândit de la un neproprietar (non dominus) nu au influenţă pentru aplicarea art. 1909 al.1 Cod civil

4.3 Ipoteza posesorului actual de bună credinţă

Art. 1909 al.1 din Codul civil nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci, posesia de rea credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate. Este posesor de rea credinţă terţul care cunoştea că faptul că a dobândit bunul de la un non dominus. Posesor de rea credinţă este şi hoţul şi găsitorul. În privinţa acestora din urmă art. 1909 al.2 prevede că “cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.

Alineatul 2 al art. 1909 Cod civil înlătură regula cuprinsă în al. 1 al aceluiaşi articol, în privinţa bunurilor furate sau pierdute. Codul penal se referă expres la furt (tâlhărie, piraterie), aşa că nu intră

383 Despre elementele posesiei a se vedea P.M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit pag. 63; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996

pag. 47; V. Gionea, Curs de drept civil, Proprietatea şi alte drepturi reale, Ed. Scaiul, Bucureşti, 1996, pag. 12384 I.P. Filipescu, op. cit pag. 229385 Traian Ivaşcu, Ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil român modern, Bucureşti, 1943, pag. 389 şi următoarele386 Art. 1899 al.2 din Codul civil.

110

sub incidenţa art. 1909 al.2 din Codul civil, bunurile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin intermediul altor infracţiuni (cum ar fi înşelăciunea sau abuzul de încredere, gestiune frauduloasă).

Aplicarea în practica judiciară a acestui alineat nu este lipsită de unele dificultăţi, de aceea se impun unele precizări şi distincţii:

Art. 1909 al.2 vizează orice terţ dobânditor de bună credinţă care a dobândit bunul de la hoţ sau de la găsitor. Textul menţionat nu se aplică dacă bunul este la hoţ, la găsitor sau al un alt dobânditor de rea credinţă. De la aceştia din urmă adevăratul proprietar poate revendica oricând bunul (nu numai în termenul de 3 ani indicat de art. 1909 al.2 Cod civil) pentru că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă387;

Acţiunea în revendicare formulată în condiţiile art. 1909 al.2 va putea fi îndreptată împotriva oricărui terţ dobânditor de bună credinţă, indiferent de modalitatea prin care a achiziţionat bunul (schimb, vânzare, donaţie);

Pentru revendicarea bunului, proprietarul va trebui să facă dovada că a fost posesorul lucrului şi că acesta a ieşit din patrimoniul său fără voia lui (prin furt sau pierdere din neglijenţă sau forţă majoră). Va trebui, de asemenea să dovedească împrejurarea că bunul revendicat este identic cu cel furat sau găsit. În privinţa furtului, de exemplu, proprietarul va trebui să dovedească infracţiunea nu şi autorul acesteia. Nu este cazul ca furtul să fi fost constatat printr-o hotărâre judecătorească sau să fi efectuat în prealabil urmărirea penală;

Dacă bunul furat sau găsit a făcut obiectul unor vânzări succesive, acţiunea în revendicare va fi îndreptată împotriva posesorului actual al bunului;

Mai trebuie adăugat că proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a plăti acestuia contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă ar dovedi că a cumpărat acel bun şi a plătit preţul. Aşa cum prevede şi al. 2 al art. 1909 posesorul nelegitim are o acţiune personală împotriva celui de la care şi-a procurat bunul, pentru a se despăgubi;

De la regula după care proprietarul care îşi revendică bunul în condiţiile art. 1909 al.2 Cod civil, nu trebuie să restituie contravaloarea lucrului celui de la care-l revendică, există o excepţie consacrată de art. 1910 Cod civil. Ea se referă la terţul dobânditor de bună credinţă, care a dobândit bunul în anumite condiţii.

4.4 Protecţia terţului dobânditor de bună credinţă în condiţiile art. 1910 Cod civil

Aşa cum arătam în cele ce au precedat, art. 1910 Cod civil vizează o situaţie specială, aceea în care terţul dobânditor de bună credinţă a achiziţionat lucrul furat sau pierdut de la un loc public, unde asemenea operaţii se fac obişnuit şi curent. “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi, decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Soluţia oferită de art. 1910 Cod civil este una de protecţie388 a terţului dobânditor de bună credinţă, care este ocrotit prin prezumţia bunei sale credinţe în condiţiile arătate mai sus. Dacă n-ar opera o asemenea prezumţie “circulaţia liberă a bunurilor între oameni ar fi grav periclitată”389.

Aşa fiind, nu va putea invoca prezumţia bunei credinţe (şi deci nu va putea beneficia de dispoziţiile art. 1910 Cod civil) cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări obscure.

Deşi art. 1910 se referă expres la restituirea preţului, doctrina şi practica judiciară apreciază că în prezent, datorită creşterii ratei inflaţiei, restituirea numai a preţului achitat este insuficientă. De aceea se va restitui acea sumă care să-i permită dobânditorului să-şi procure acel bun. Dar nu proprietarul va trebui să suporte diferenţa ci autorul furtului sau cel care a găsit lucrul.

387 Pentru o opinie contrară a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., pag. 210.388 Tribunalul Suprem, Decizia civilă 864/1955 în CD 1955 pag. 70389 E. Safta - Romano, op. cit. pag. 192

111

În acţiunea în despăgubire, pe care proprietarul o are contra hoţului sau găsitorului lucrului, va pretinde preţul plătit de dobânditor plus diferenţa menţionată mai sus.

Natura termenului de 3 aniNatura termenului de trei ani prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil a generat unele controverse în

doctrina şi practica juridică. Unii autori390 din trecut apreciază că acesta este un termen de “prescripţie”, fără a face menţiunea asupra felului acesteia. Alţi autori391precizează că este un termen de prescripţie extinctivă. În doctrina juridică actuală392 se argumentează că termenul de trei ani nu poate fi un termen de prescripţie achizitivă şi extinctivă. Ca să fie un termen de prescripţie achizitivă ar trebui ca terţul dobânditor să fi exercitat posesia timp de trei ani. Acest termen se calculează din momentul furtului sau pierderii, deci din momentul intrării în posesie. Şi nici un termen de prescripţie extinctivă nu poate fi, deoarece este posibil ca dobândirea de către terţ să aibă loc după trei ani de la pierdere sau distrugere. Literatura şi practica actuală s-a fixat, deci, în sensul că termenul prevăzut de art. 1909 al.2 Cod civil nu poate fi decât un termen de decădere. Este un punct de vedere susţinut şi de unii autori din trecut, ca şi de literatura şi practica franceză393. Dacă acţiunea în revendicare nu se introduce înăuntrul acestui termen, se pierde însuşi dreptul de proprietate al revendicantului.

4.5 Ipoteza terţului dobânditor de rea credinţă

După cum arătam, posesia de rea credinţă nu valorează titlu de proprietate. De aceea este admisibilă acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar contra posesorului de rea credinţă. Problema specială care se pune în acest caz este aceea a termenului în care o asemenea acţiune poate fi valorificată. Termenul de trei ani la care ne-am referit mai sus, este un termen de decădere care operează în ipoteza că bunul furat, pierdut, a intrat în mâinile unui terţ posesor de bună credinţă. Acţiunea adevăratului proprietar contra celui de rea credinţă, ce cunoştea că nu a dobândit lucrul de la adevăratul proprietar (hoţul, găsitorul sau alt terţ de rea credinţă) este imprescriptibilă. În sprijinul acestei idei, în literatura de specialitate se invocă perfectibilitatea dreptului de proprietate (indiferent că obiectul acestuia îl reprezintă un bun imobil sau mobil) care se transmite şi acţiunii în revendicare. Soluţia de mai sus nu prezintă însă un caracter unitar. Există autori care, în lipsa unui termen special fixat de Codul civil, apreciază că ar urma să se aplice termenul general de prescripţie a acţiunilor reale (30 de ani, prevăzut de art. 1890 Cod civil)394.

Dominantă în literatură şi practică395 este însă opinia ce sprijină caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare mobiliară îndreptată contra posesorului de rea credinţă.

Din cele prezentate în acest capitol rezultă că datorită modului în care este reglementată dovada proprietăţii mobiliare (simpla posesie de bună credinţă valorează titlu de proprietate) rezultă că revendicarea bunurilor mobile este mult îngrădită.

5. Efectele acţiunii în revendicare

În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să deţină bunul, astfel încât acţiunea în revendicare nu va produce nici un efect. Iar dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.

390 I. Rosetti - Bălănescu, ş.a., Principiile dreptului civil român, Bucureşti, Editura de Stat 1947 pag. 194391 M. Cantacuzino, op. cit. pag.123392 I.P. Filipescu, op. cit. pag. 231, P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 56, V. Gionea, op. cit. pag. 53393 P.M. Cosmovici, op. cit. pag. 151394 GH. Beleiu, op. cit. pag 210. Autorul invocă dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958395 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 208; I.P. Filipescu, op. cit. pag. 232; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 144/1982

în Culegerea de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1982 pag. 13 - 15112

Deci, cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă acţiunea în revendicare îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului. O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv de drept, deoarece nu dă naştere la un drept de proprietate. Acest drept există şi doar este recunoscut de către instanţă. În mod constant instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului şi readucerea lui în patrimoniul reclamantului”396.

Hotărârea pronunţată de instanţă produce efecte cu privire la: restituirea lucrului, restituirea fructelor, acoperirea cheltuielilor făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care îl restituie.

5.1. Restituirea lucrului

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului asupra căruia s-a purtat judecată, pentru că numai astfel se realizează restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului de care a fost ilegal deposedat. Pe lângă obligaţia de restituire a lucrului, pârâtului îi revine obligaţia de a se abţine pe viitor de la orice fapte de natură a stânjeni exerciţiul normal al dreptului de proprietate.

Restituirea lucrului va avea loc în natură şi liber de orice sarcini care cu care ar fi fost grevat de posesor. Se restituie de asemenea toate accesoriile bunului imobil posedat de pârât.

Este posibil ca în timp ce se afla la pârât bunul să fi pierit dintr-un caz de forţă majoră sau caz fortuit. Dacă pârâtul posesor este de bună credinţă, el nu va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubire, fiind lipsit de relevanţă că pierirea a avut loc înainte sau în timpul soluţionării acţiunii în revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credinţă, el va răspunde faţă de reclamant indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forţă majoră. Excepţie face situaţia în care pârâtul face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la reclamant.

Dacă bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă (prin uzucapiune, de exemplu) sau a fost expropriat, restituirea se va face prin echivalent (printr-o despăgubire sau prin restituirea indemnizaţiei de expropriere). În cazul în care pierirea bunului se produce sau este descoperită după pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă, se va putea cere revizuirea397ei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor.

5.2. Restituirea fructelor

Restituirea fructelor apare ca un efect secundar al efectului principal menţionat mai sus, indiferent dacă posesorul pârât este de bună sau rea credinţă.

Dacă posesorul a fost de bună credinţă398 până la data introducerii acţiunii în revendicare, fructele se cuvin acestuia. Dacă punerea în întârziere a avut loc anterior introducerii acţiunii în revendicare, printr-o altă modalitate, atunci el va păstra fructele culese până în acest moment. Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele, pe lângă condiţia bunei credinţe se cere îndeplinită şi condiţia ca fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fie făcută în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate (pentru fructele naturale şi industriale) sau în momentul scadenţei lor (dacă este vorba de fructe civile). Deci, fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite (cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat). După punerea în

396 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 720/11.06.1958 în I. Mihuţă. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1952 - 1969,

pag. 168; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.662/8.04.1960 în CD 1960, pag. 356397 G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1996 pag. 580398 Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui

titlu de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră (art. 486 Cod civil). În mod constant, fostul Tribunal Suprem

s-a exprimat în sensul că “Posesorul de bună credinţă nu poate fi obligat la restituirea fructelor decât de la data punerii în

întârziere” (Tribunalul Suprem, secţ. civ., Decizia 1364/1956 în CD 1956 pag. 251)113

întârziere (sau după introducerea acţiunii în revendicare) fructele se cuvin proprietarului reclamant 399. Aceasta întrucât se consideră că buna credinţă a posesorului a încetat odată cu introducerea acţiunii în revendicare (sau cu punerea în întârziere pe altă cale).

În cazul în care posesorul - pârât a fost de rea credinţă, el este obligat să restituie “toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat”400. Deci, va restitui fructele din momentul în care a intrat în posesia bunului, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu mai este posibilă (pentru că au fost consumate de exemplu, sau au pierit din culpa posesorului) el va restitui valoarea lor. Proprietarul va trebui să suporte însă cheltuielile necesare pentru obţinerea fructelor (art. 484 Cod civil).

5.3 Restituirea cheltuielilor făcute de posesor

Cheltuielile făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie pot fi necesare şi utile sau voluptorii (de simplă plăcere).

În cadrul acţiunii în revendicare, pârâtul poate cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute cu lucrul aflat în posesia sa.

Cheltuielile necesare, care s-au impus pentru conservarea lucrului pot fi pretinse atât de posesorul de bună credinţă, cât şi de cel de rea credinţă, căci acestea ar fi fost făcute şi de proprietar pentru conservarea lucrului.

Cheltuielile utile (sau ameliorante) chiar dacă nu sunt necesare, sunt de folos pentru că sporesc valoarea lucrului. Au deci drept la restituirea lor atât posesorul de bună credinţă, cât şi cel de rea credinţă.

Restituirea se va face însă în limitele sporului de valoare realizat de lucru, la momentul restituirii401. În practica instanţei noastre supreme s-a decis în acest sens că “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul (în lipsă de convenţie contrară) trebuie să despăgubească pe posesor chiar dacă acesta este de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui”402.

Cheltuielile făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului (voluptuari) nu vor putea fi pretinse de către posesor. El va putea însă să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat. Proprietarul nu va putea fi obligat la restituirea cheltuielilor voluptuarii, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credinţă.

5.4 Efectele acţiunii în revendicare cu privire la construcţiile şi plantaţiile efectuate de posesor

În privinţa acestora, raporturile dintre proprietar şi posesor sunt supuse regulilor ce guvernează materia accesiunii şi pe care le-am dezvoltat în capitolul privind modurile de dobândire a dreptului de

proprietate. 399 Art. 483 Cod civil arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. Pe marginea acestui

articol, în literatura de specialitate s-au făcut unele comentarii, cei mai mulţi autori fiind de acord că dobândirea fructelor

nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia. Dobândirea fructelor apare ca un efect

al dreptului de proprietate, care se întinde, în mod normal, la tot ceea ce produce lucrul. Vezi în acest sens C. Hamangiu,

op. cit. vol. I, pag. 975; G. N. Luţescu, op. cit. pag. 210; C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti,

1970, pag. 789; E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit. pag. 300; I. P. Filipescu, op.

cit. pag. 66400 I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. edit. 1996. pag. 67401 C. Hamangiu ş.a., op. cit. pag. 114402 Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 286/5.03.1955, vol. I, pag. 50

114

Reamintim doar că trebuie făcută distincţie între situaţia posesorului de bună sau de rea credinţă.

Astfel, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credinţă, el nu va putea fi obligat să ridice sau să desfiinţeze construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, ci are dreptul la valoarea materialelor şi a manoperei sau la o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “Recolta prinsă de rădăcini aparţine proprietarului fondului, dar în cazul când lucrările agricole au fost făcute de alţii, el are obligaţia să plătească semănătura, aratul şi munca depusă”403. În ceea ce priveşte existenţa bunei credinţe (impusă de art. 494 Cod civil) în practica judiciară s-a precizat că ea rezultă exclusiv din existenţa unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor404.

Dacă posesorul constructor sau plantator este de rea credinţă, proprietarul terenului are la îndemână două soluţii:

să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu o obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate;

să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa (eventual cu obligaţia de a plăti daune interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului).

În practica judiciară, soluţia neeconomică a desfiinţării construcţiilor sau plantaţiilor este înlocuită ori de câte ori este posibil cu soluţia despăgubirii băneşti a constructorului de rea credinţă. “Dărâmarea construcţiei sau desfiinţarea plantaţiei sunt măsuri extreme care trebuie dispuse numai în cazul în care construcţiile şi plantaţiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului”405. Şi în practica recentă a instanţelor noastre judecătoreşti este adoptată măsura extremă a ridicării construcţiei. Într-una din deciziile sale, Tribunalul Municipiului Bucureşti a decis că “în cazul în care terenul proprietatea altuia a fost ocupat în mod abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credinţă; dacă proprietarul nu doreşte, în acest ultim caz, să o păstreze, poate cere ridicarea construcţiei şi în caz de neconformare să o demoleze pe cheltuiala constructorului”406.

5.5 Dreptul de retenţie şi acţiunea în revendicare

Problema dacă, în cazul de faţă, posesorul se bucură de dreptul de retenţie pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile a declanşat în literatură şi practică puncte de vedere neunitare (controversate chiar). Disputa porneşte de la lipsa unei reglementări exprese a acestui drept în legislaţia civilă. Anumite articole ale codului civil fac posibilă aplicarea acestui drept, dar la cazuri concrete407. Deci, legimitatea şi existenţa acestui drept se sprijină pe cazuri de aplicaţie practică

403 Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1534/1958 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică pe anii 1952-1969, pag. 174404 Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1290/1956 în CD 1959, vol. I, pag. 58405 Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1959 în CD 1959 pag. 39406 Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia civilă 1621/1992 în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992,

Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL 1993, pag. 156-157407 Astfel art. 771 din Codul civil prevede: “ .... care raportează imobilul în natură, poate să reţină posesiunea până la plata

efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni”. Tot astfel, art. 1322 prevede că “vânzătorul nu

este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”. Art. 1619

prevede că depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului. Şi, în sfârşit,

art. 1910 arată că “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere

publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât

întorcând posesorului preţul ce l-a costat”115

reglementate prin diferite texte de lege. De aceea, în prezent, dreptul de retenţie este recunoscut408 ca o creaţie a literaturii de specialitate şi mai ales a practicii judiciare409. Recunoscând acest drept, doctrina judiciară este însă neunitară sub aspectul naturii juridice a dreptului de retenţie. Unii autori apreciază că acest drept este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, deoarece retentorul este lipsit de atributele drepturilor reale (cum sunt atributul de urmărire şi atributul de preferinţă). Stăpânirea, în acest caz, este precară şi conservatorie.

Majoritatea autorilor, cu care suntem de acord, apreciază că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie (cu caracter imperfect). Este un drept real pentru că se sprijină pe bunul aflat în detenţia retentorului, fiind opozabil nu numai debitorilor, ci şi faţă de unele terţe persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.

Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi executat atâta timp cât creditorul deţine lucrul debitorului (în cazul de faţă, posesorul creditor al cheltuielilor deţine bunul proprietarului). Dacă a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acţiunii în justiţie, la fel ca proprietarul lucrului. din caracterul său de drept real imperfect rezultă că dreptul de retenţie conferă retentorului numai o simplă detenţie precară. Neavând posesia lucrului, nu poate invoca efectele posesiei în favoarea sa, cum ar fi: dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau uzucapiunea, dar în schimb poate exercita acţiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.

Dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului până la achitarea integrală a datoriei.

Trebuie să mai adăugăm că există autori care admit dreptul de retenţie, dar numai pentru posesorul de bună credinţă, iar alţii nu-l admit deloc. Printre aceştia din urmă se numără şi autorul D. Alexandresco, după opinia căruia “posesorul, chiar de bună credinţă, nu poate reţine imobilul până la plata cheltuielilor ce-i datorează proprietarul, acest drept fiind excepţional trebuie strict mărginit în limitele legii”410.

În literatura şi practica actuală, opinia care s-a impus este că acordarea dreptului de retenţie, în afara cazurilor prevăzute expres de lege este admisibilă dacă se dovedeşte o conexiune materială între lucrul respectiv şi datorie şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

creanţa retentorului să fie certă, lichidă, exigibilă; dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului

respectiv; lucrul respectiv să fie un bun corporal imobil aflat în stăpânirea retentorului.

Dacă aceste condiţii sunt întrunite, acordarea dreptului de retenţie trebuie să opereze ca o regulă cu caracter general. “Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţa constată acest drept şi îl recunoaşte, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei c-reanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere”411.

408 L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 247; V. Gionea, Curs de drept civil, Ed

Scaiul Bucureşti, 1996, pag. 52; I.P. Filipescu, op. cit. edit. 1996, pag. 226409 Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege. Printre

aceste cazuri se numără şi acela al acţiunii în revendicare, în care posesorul pârât are dreptul de a reţine lucrul revendicat

până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant ce a câştigat procesul (vezi Dec. civ. a Tribunalului

Municipiului Bucureşti nr. 2398/1983 în RRD nr. 7/1984, pag. 61 - 62; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă Dec.

1648/1990 în Dreptul nr. 7-8/1991, pag. 125; Tribunalul Judeţului Hunedoara, Dec. civ. 532/1984 în RRD nr. 2/1985, pag.

69)410 D. Alexandresco, op. cit. pag. 189; în acelaşi sens a se vedea şi C. Hamangiu şi alţii, op. cit. vol. II, pag. 115411 Decizia civilă 532/1984 a Tribunalului Judeţului Hunedoara, RRD 2/1985, pag. 69.

116

TESTE GRILĂ

1. Faceţi distincţie între proprietate şi dreptul de proprietate.

2. Expresia “jus abutendi”, exprimă:a) un caracter al dreptului de proprietate;b) un atribut al dreptului de proprietate;c) o prerogativă recunoscută proprietarului.

3. Dreptul de proprietate are:a) un caracter absolut;b) un caracter relativ;c) un caracter perpetuu.

4. În ipoteza în care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate împreună şi concomitent de către mai mulţi proprietari, dreptul de proprietate este:

a) un drept pur şi simplu;b) un drept anulabil;c) un drept aflat în indiviziune;d) un drept rezolubil.

5. În identificarea titularilor dreptului de proprietate trebuie să pornim de la:a) dispoziţia art. 475 al.2, Cod civil;b) dispoziţia art. 480, Cod civil;c) dispoziţia art. 1890, Cod civil.

6. În sens larg, noţiunea de “proprietate publică” acoperă:a) domeniul public al statului;b) întreaga proprietate domenială;c) domeniul privat al statului.

7. În Codul civil român de la 1865, consacrarea conceptului de “domeniu privat al statului” s-a făcut prin:

a) art. 1915 Cod civil;b) art. 1845 Cod civil;c) art. 1890 Cod civil.

8. În perioada 1848-1989 noţiunea de “domeniu public” a căzut în desuetitudine fiind înlocuită cu noţiunea de “proprietate socialistă”.După 1989 conceptele de “domeniu public” şi “domeniu privat” au fost introduse prin:

a) Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor;

117

b) Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea fostelor unităţi economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;

c) Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

9.Domenialitatea- ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, supuse unei reglementări derogatorii de la dreptul comun- a fost recâştigată teoriei şi practicii dreptului civil:

a) prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991;b) prin Legea fondului funciar nr.18/1991;c) prin Constituţia României din 8 dec. 1991.

10. Precizaţi sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată şi suportul legal al acestuia.

11. Dreptul de proprietate publică şi regimul juridic al acestuia a cunoscut o reglementare recentă prin:

a) Legea nr. 213/1998;b) Legea nr. 219/1999;

c) Legea nr. 215/2001.

12. Ce criterii de delimitare a proprietăţii publice faţă de proprietatea privată propune doctrina şi practica dreptului civil român?

13. Până în 1989 regimul juridic al domeniului public şi-a găsit consacrarea în:a) Constituţia României din 1866;b) Constituţia României din 1923;c) Legea privind regimul apelor din 27 iunie 1924;d) Constituţia din 27 februarie 1938;e) Constituţia R.P.R. din 1948;f) Constituţia R.P.R. din 1952;g) Constituţia R.S.R. din 1965;

14. Dispoziţii normative prin care se reglementează domenialitatea publică sunt cuprinse şi în unele reglementări speciale precum:

a) Codul vamal (Legea 141/ 1997);b) Codul silvic (Legea nr. 26 / 1996);c) Legea apelor nr.107 / 1996);d) Legea locuinţei nr. 145 /1999;e) Legea minelor nr. 61 /1998;f) Codul aerian (O.G. 29 / 1997 – aprobat prin legea 130 / 2000).

15. Prin ce moduri specifice s-a constituit dreptul de proprietate publică, până la adoptarea Legii nr. 15 /1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale ?

118

16. După adoptarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, dreptul de proprietate publică poate fi dobândit:

a) prin naţionalizare;b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;c) dobândirea de terenuri agricole de către stat în condiţiile Legii nr. 59 / 1974;d) trecerea unor bunuri în proprietate de stat în temeiul Legii nr.18 /1968;e) rechiziţie;f) confiscare;g) impozite şi taxe.

17. Care din însuşirile specifice de mai jos caracterizează regimul juridic al dreptului de proprietate publică:

a) alienabilitatea;b) imprescriptibilitatea;c) sesizabilitatea;d) inalienabilitatea;e) prescriptibilitatea (sub aspect achizitiv);f) insesizabilitatea.

18. Particularii pot utiliza domeniul public afectat serviciilor publice:a) prin concesionarea serviciului public;b) prin cumpărarea bunurilor apartenente acestuia; c) prin închirierea serviciului public.

19. Imprescriptibilitatea bunurilor aparţinând domeniului public operează:a) numai achizitiv;b) numai extinctiv;c) atât extinctiv cât şi achizitiv.

20. Potrivit reglementărilor în vigoare pot fi titulari ai dreptului de proprietate publică:

a) persoanele juridice;b) statul;c) persoanele fizice concesionare ale serviciilor publice;d) persoanele fizice utilizatoare ale serviciilor publice;e) unităţile administrativ teritoriale.

21. Temeiul legal al dării în administrare a bunurilor proprietate publică se află în:

a) Art. 41 pct. 6 din Constituţia României;b) Art. 135, pct. 5 din Constituţia României;c) Legea nr. 213 /1998 privind dreptul de proprietate publică.

119

22. Darea în administrare a bunurilor apartenente domeniului public poate avea ca suport:

a) o Hotărâre a Guvernului;b) o Hotărâre a Consiliului judeţean;c) o Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti;d) un contract civil;e) un contract administrativ;f) o hotărâre a Consiliului local.

23. Faceţi distincţie între dreptul de proprietate publică şi dreptul de administrare a bunurilor din domeniul public.

24. Pot fi subiecte ale dreptului de administrare a bunurilor apartenente domeniului public:

a) societăţile comerciale;b) regiile autonome;c) prefecturile;d) autorităţile administraţiei publice centrale;e) autorităţile administraţiei publice locale.f) Instituţii publice ( privite în sensul larg al noţiunii);g) Persoane fizice utilizatoare ale serviciilor publice;.

25. Regiile autonome de interes naţional se înfiinţează prin:a) Lege a Parlamentului României;b) Ordin al Ministrului Industriilor şi Resurselor;c) Hotărâre a Guvernului României.

26. În calitate de autorităţi care administrează domeniul public regiile autonome au configuraţia:

a) unor persoane juridice de drept public;b) unor persoane juridice de drept privat;c) unor persoane juridice cu natură mixtă: de drept public şi de drept privat.

27. Ce particularităţi prezintă atributele dreptului de administrare a domeniului public.

28. Încetarea dreptului de administrare a domeniului public poate avea loc prin:a) concesionarea bunurilor aflate în administrare;b) revocare;c) trecerea bunului în administrarea altui titular;d) vânzarea bunurilor din domeniul public.

29. Ca natură juridică dreptul de administrare a bunurilor publice este:a) un dezmembrământ al dreptului de proprietate;

120

b) un drept real principal derivat din dreptul de proprietate care nu dezmembrează dreptul de proprietate;

c) o formă specială a dreptului de proprietate.

30. Cadrul legal general al concesionării bunurilor din domeniul public este asigurat, în prezent de către:

a) Legea fondului funciar nr. 18 / 1991;b) Constituţia României din 1991 (art. 135);c) Legea nr. 219 /1998;d) Legea nr. 24 /1996.

31. În doctrina juridică administrarea bunurilor din domeniul public apare:a) ca un drept de creanţă;b) ca un drept real derivat din dreptul de proprietate publică;c) ca o simplă competenţă de gospodărire şi gestionare a acestor bunuri.

32. În ce condiţii poate fi revocat dreptul de administrare a domeniului public.33. În cazul revocării sale apărarea dreptului de administrare poate fi făcută:a) prin acţiunea în revendicare;b) prin acţiunea în grăniţuire;c) prin acţiunea în contencios administrativ;d) prin acţiunea posesorie.

34. În cazul încălcării dreptului de administrare a domeniului public de către subiecte de drept civil (inclusiv autorităţi publice), titularul se poate apăra prin:

a) acţiunea în revendicare;b) acţiunile posesorii;c) acţiune în grăniţuire;d) acţiunea în contencios administrativ;e) acţiunea confesorie,f) acţiunea negatorie.

35. Explicaţi sensul larg şi sensul restrâns al noţiunii de instituţie publică.

36. Dreptul de concesiune are:a) o natură administrativă;b) o natură contractuală;c) o natură mixtă ( contractual - administrativă).

37. Cu privire la natura juridică a contractului de concesiune a bunurilor şi serviciilor publice, în doctrina juridică se poartă o amplă şi vie dezbatere. Dominantă este ideea că actul juridic menţionat este:

a) un contract “ sui generis”;b) un contract privat;

121

c) un contract bilateral de drept public;d) un contract mixt ( complex),e) un contract administrativ;f) un contract de drept public şi de drept privat.

38. Enumeraţi caracterele contractului de concesiune.

39. În ce condiţii prezintă contractul de concesiune un caracter forţat.

40. Privit prin prisma regimului său juridic, dreptul de concesiune apare:a) Ca un drept de natură civilă (contractuală);b) Ca un drept de putere publică;c) Ca un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

41. Faceţi distincţie între răscumpărarea concesiuniişi rezilierea unilaterală a acesteia.

42. Ce particularităţi prezintă contractul de închiriere a bunurilor din domeniul public?

43. Trecerea bunurilor din domeniu public în domeniul privat al statului se face prin:

a) Lege a Parlamentului;b) Hotărâre a Ministrului Industriilor;c) Hotărâre a Guvernului;d) Hotărâre a Consiliului Local;e) Altă modalitate stabilită prin Constituţie sau lege.

44. Care este sediul reglementării constituţionale a dreptului de proprietate privată?

45. Sunt mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate:a) Acţiunea în nulitate sau anulare;b) Acţiunea negatorie;c) Acţiunea în reziliere sau rezoluţiune;d) Acţiunea în revendicare;e) Acţiunea în răspundere contractuală.

46. Sunt mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate:a) Acţiunile posesorii;b) Acţiunea în grăniţuire;c) Acţiunea în rezoluţiune;d) Acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală;e) Acţiunea în revendicare;

122

f) Acţiunile de prestaţie tabulară;g) Acţiunea confesorie.

47. Dintre acţiunile menţionate mai jos, au caracter petitoriu:a) Acţiunile în grăniţuire;b) Acţiunile în prestaţie tabulară;c) Acţiunile în complângere;d) Acţiunile în reintegrare;e) Acţiunile în revendicare.

48. Explicaţi caracterul real al acţiunii în revendicare.

49. Acţiunea în revendicare este:a) Prescriptibilă în termenul de prescripţie extinctivă (art. 1890 Cod Civil);b) Prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din D.

167/1958);c) Imprescriptibilă.

50. În dreptul roman, prin acţiunea în revendicare (rei vindicatio) era apărată:a) Proprietatea quiritară;b) Proprietatea peregrină;c) Proprietatea provincială;d) Proprietatea pretoriană.

51. În dreptul roman conducea la uzucapiune:a) Posesiunea prelungită de 30 de ani;b) Posesiunea prelungită de unu sau doi ani;c) Posesiunea prelungită de 10 până la 20 de ani.

52. Enumeraţi elementele acţiunii în revendicare.

53. Poate avea calitatea de reclamant în acţiunea în revendicare:a) Titularul dreptului de proprietate a bunului revendicat;b) Posesorul lucrului revendicat,c) Detentorul precar al lucrului revendicat;d) Persoanele care prin efectul legii se substituie titularului dreptului

(moştenitori, creditori chirografari, creditori ipotecari).

54. Între proprietarii devălmaşi acţiunea în revendicare:a) Este admisibilă;b) Nu este admisibilă;c) Este admisibilă dacă codevălmaşii sunt soţi.

55. Obiectul acţiunii în revendicare îl formează:123

a) Protecţia dreptului de proprietate;b) Protecţia posesorie;c) Protecţia detenţiei precare.

56. Proba absolută a dreptului de proprietate se face :a) Printr-un început de dovadă scrisă;b) Prin dovada uzucapiunii;c) Prin dovada ocupaţiunii;d) Prin prezumţii cu caracter absolut.

57. Dacă în cazul acţiunii în revendicare atât reclamantul cât şi pârâtul au titlu, va avea câştig de cauză:

a) Partea care are actul de vânzare cumpărare cu data cea mai recentă;b) Partea care are testamentul cu data cea mai recentă;c) Partea care a transcris mai întâi actul.

58. Dacă nici una din părţile acţiunii în revendicare nu poate invoca vreun titlu şi nici dovada absolută a dreptului de proprietate nu poate fi făcută, va avea câştig de cauză:

a) Partea care are posesia actuală a lucrului;b) Partea care a pierdut posesia lucrului;c) Terţul care dovedeşte cu martori o legătură cu bunul revendicat.

59. În lumina dispoziţiilor art. 1909 Cod civil, acţiunea în revendicare este admisibilă:

a) În privinţa oricărui bun imobil;b) În privinţa oricărui bun mobil;c) În privinţa bunurilor furate sau pierdute.

60. Posesorul unui bun imobil (pârât în acţiunea în revendicare) este apărat:a) de o prezumţie absolută de proprietate;b) de o prezumţie simplă de proprietate;c) de o prezumţie relativă de proprietate.61.Ce condiţii trebuie să îndeplinească posesia terţului dobânditor de bună

credinţă pentru a se bucura de prezumţia absolută de proprietate?

62. Bunurile cărora li se aplică regula înscrisă în art. 1909 al. 1 Cod civil, trebuie să aibă:

a) însuşiri corporale;b) însuşiri necorporale;c) însuşiri generice.

63. Art. 480 Cod civil care defineşte dreptul de proprietate reţine drept caractere ale acestuia:

a) caracterul absolut şi perpetuu;124

b) caracterul exclusiv şi absolut;b) caracterul exclusiv şi perpetuu.

64.Ce critici pot fi aduse definiţiei proprietăţii formulate de art. 480 Cod civil?

65.Art. 480 Cod civil menţionează ca atribute ale dreptului de proprietate:a) usus, fructus, abusus;b) usus şi abusus;c) fructus şi abusus.

66.Care sunt calităţile unei posesii utile (prevăzute de art. 1847 Cod civil)?

67.Acţiunea în revendicare a unui bun mobil este admisibilă:a) contra posesorului actual de bună credinţă;b) contra posesorului actual de rea credinţă;c) contra celui ce a furat sau găsit bunul.

68. Ca excepţie de la regula potrivit căreia în materie mobiliară nu este admisibilă acţiunea în revendicare, art. 1909 al. 2 Cod civil prevede că pot fi revendicate:a) bunuri mobile care au ieşit din patrimoniul proprietarului prin orice

infracţiune;b) bunuri mobile care au fost pierdute de către proprietar sau care i s-au furat

acestuia;c) bunuri mobile care au ieşit din patrimoniul proprietarului cu acordul sau

fără acordul acestuia.

69.Termenul de 3 ani înăuntrul căruia proprietarul unui bun furat sau pierdut se

poate exercita acţiunea în revendicare este:

a) un termen de prescripţie achizitivă;b) un termen de prescripţie extinctivă;c) un termen de decădere.

70. Proprietarul unui bun mobil se îndrepta cu o acţiune în revendicare contra terţului dobânditor de rea credinţă:

a) în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 al. 2 Cod civil;b) în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 Cod civil;c) oricând în timp (acţiunea în revendicare mobiliară) contra posesorului de

rea credinţă fiind imprescriptibilă.

71. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa fructelor

lucrului revendicat?125

72. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa cheltuielilor făcute de posesor?

73. Ce efecte produce admiterea acţiunii în revendicare în privinţa construcţiilor şi plantaţiilor efectuate de posesor?

74. Uzucapiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor

drepturi reale asupra:

a) unor bunuri imobile;b) unor bunuri mobile;c) unor bunuri mobile şi imobile.

75. În cazul uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:a) posesia;b) existenţa unui titlu;c) buna credinţă a posesorului.

76. Art. 1895 Cod civil prevede că: „cel care câştigă cu bună credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea acestuia”:

a) prin 20 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul;

b) prin 30 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în afara circumscripţiei tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul;

c) prin 10 dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul;

d) prin 20 dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul.

77. Care sunt cauzele civile de întrerupere a prescripţiei achizitive?

78. Întreruperea naturală a prescripţiei achizitive poate avea loc în următoarele cazuri:

a) când posesorul este şi rămâne lipsit în curs de mai mult de un an de folosinţa lucrului;

b) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;

c) când lucrul este declarat imprescriptibil prin lege.

79. Prin întreruperea prescripţiei achizitive se înţelege:

126

a)oprirea cursului termenului prevăzut de lege pentru dobândirea proprietăţii imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge un nou termen de prescripţie;

b) amânarea împlinirii prescripţiei după dispariţia împrejurărilor care au paralizat temporar cursul prescripţiei, aceasta reluându-şi cursul;

c) oprirea cursului termenului de prescripţie, socotindu-se şi timpul curs anterior întreruperii.

80. Cursul prescripţiei achizitive se suspendă (potrivit articolelor 13 şi 14 din Decretul nr. 167 / 1958):

a)cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă act de întrerupere;

b) cât timp s-a introdus de către proprietar o cerere de chemare în judecată;c) cât timp cel care se pretinde proprietar se află în rândul forţelor armate

române, iar acestea sunt pe picior de război.

81. Prin joncţiunea posesiilor unui bun imobil:a)posesorul posterior are posibilitatea de a folosi timpul cât a durat posesia

autorului său pentru a uzucapa;b) se ţine cont doar de posesia posesorului posterior;c) posesorul posterior poate să aleagă între posesia autorului său sau să înceapă

o nouă posesie.

82. În practică s-a subliniat că pentru joncţiunea posesiilor trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) ambele posesii (atât cea a posesorului actual, cât şi cea a autorului său) să fie utile;

b) doar posesia posesorului actual să fie utilă;c) cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi a autorului.

83. Ca efect al uzucapiunii posesorul va deveni proprietar:a) din ziua când a început posesia;b) din momentul împlinirii termenului de prescripţie;c) din momentul în care uzucapiunea a fost invocată pe cale de acţiune sau pe

cale de excepţie.

84. Dreptul de retenţie:a) are o reglementare expresă în Codul civil român;b) nu are o reglementare expresă în legislaţia civilă;c) este recunoscut ca o creaţie a literaturii şi practicii juridice.

85. Care sunt dependinţele domeniului public natural şi artificial maritim?

86. Care sunt dependinţele domeniului public natural şi artificial fluvial?127

87. Care sunt principalele modalităţi juridice prin care statul, unităţile administrativ – teritoriale exercită dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

88. Acţiunea în revendicare este admisibilă:a) numai în privinţa bunurilor mobile;b) numai în privinţa bunurilor imobile;c) în privinţa bunurilor mobile şi imobile.

89. Faceţi distincţie între accesiune şi ocupaţiune (ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate).

90. Aluviunea şi avulsiunea sunt:a) forme ale accesiunii imobiliare artificiale;b) forme ale accesiunii imobiliare naturale;c) forme ale accesiunii mobiliare.

91. Potrivit articolului 493 Cod civil „proprietarul pământului care a făcut construcţii, plantaţii sau lucrări cu materiale străine este dator:

a)să ridice de pe teren construcţia, plantaţia;b)să plătească valoarea materialelor;c)să transfere dreptul de proprietate asupra terenului către proprietarul

materialelor.

92. Prezumţia instituită de art.942 Cod civil potrivit căreia „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcute în pământ sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra” este:

a) o prezumţie absolută;b) o prezumţie relativă;c) o prezumţie simplă (a omului).

93. Ce regulă guvernează accesiunea imobiliară artificială?

94. Când construcţia sau plantaţia este efectuată cu materiale proprii dar pe terenul altei persoane, iar constructorul este de rea credinţă, proprietarul terenului are dreptul:

a) să menţină construcţia, plantaţia fără compensare bănească;b) să menţină construcţia, plantaţia cu compensare bănească a valorii

materialelor şi a muncii;c) să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, plantaţiile lucrările.

95. Pot forma obiect al uzucapiunii: a) orice bunuri mobile şi imobile;

128

b) bunuri apartenente domeniului public; c) bunuri imobile apartenente domeniului privat.

96. Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplineşte calităţile unei posesii utile (să fie lipsită de vicii). Explicaţi viciile posesiei.

97. În cazul uzucapiunii prescurtate „justul titlu” trebuie să fie: a) un titlu translativ de proprietate ce provine de la proprietar; b) un titlu translativ de proprietate ce provine de la o altă persoană decât

proprietarul (non dominus);100. un titlu translativ de posesie.

98. Cum se face calculul termenelor de prescripţie achizitivă?

99.Ce utilitate şi justificare are instituţia uzucapiunii?

100. Realizaţi distincţia între prescripţia exctinctivă şi prescripţia achizitivă.

101. Prin decizia nr. 509/1895 Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie a statuat că “Un nemişcător care aparţine unui particular, nu poate deveni domeniu public decât dacă a fost cumpărat de la dânsul sau dacă a devenit proprietate publică prin îndeplinirea tuturor formalităţilor prescrise de Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică”.a) care este în prezent suportul legal al exproprierii pentru cauză de utilitate publică?b) în afara cazurilor menţionate în speţă este admisibilă acţiunea în revendicare

imobiliară introdusă de proprietarul particular?c) în afara cazurilor menţionate în speţă este admisibilă acţiunea în revendicare

mobiliară introdusă de proprietarul particular?d) în cazurile menţionate în speţă proprietarul imobilului îşi poate revendica bunul?e) potrivit legislaţiei în vigoare este posibilă trecerea unui bun din domeniul privat al

statului în domeniul public după procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică?

102. Prin decizia din 9 noiembrie 1910 Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie a subliniat că “Bunurile care fac parte din domeniul public, fiind declarate imprescriptibile prin articolul 1844 din Codul civil, nu sunt susceptibile de posesiune privată şi posesiunea lor rămâne totdeauna publică, chiar dacă ar încerca cineva să la uzucapeze sau să-şi creeze un drept asupra lor.a) care sunt în prezent dispoziţiile legale care reglementează imprescriptibilitatea

bunurilor apartenente domeniului public?b) pot fi uzucapate bunurile ce formează obiectul domeniului public al statului şi

unităţilor administrativ-teritoriale?

129

c) pot fi uzucapate bunurile ce formează obiectul domeniului privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale?

d) pot fi constituite alte drepturi reale (cum ar fi dezmembrămintele dreptului de proprietate) asupra bunurilor ce aparţin domeniului public?

e) poate o persoană fizică să devină titulara unui drept de proprietate asupra unui bun domenial?

f) în ce condiţii ar putea o persoană juridică să devină titulara unui drept de proprietate asupra unui bun domenial?

g) pot dobândi persoanele fizice sau juridice străine un drept de proprietate asupra bunurilor domeniale?

103. Într-una din deciziile sale, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că “în cadrul acţiunii în revendicare, reclamantul nu trebuie să facă altă dovadă decât că este proprietarul bunului ce revendică şi că bunul care alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate este în posesia pârâtului”.a) comparaţi acţiunea în revendicare cu acţiunea posesorie.b) poate posesorul unui bun imobil să introducă acţiunea în revendicare?c) poate posesorul unui bun mobil să introducă acţiune în revendicare?d) ce acţiune are detentorul precar în apărarea posesiei bunului deţinut?e) ce dovadă absolută poate face proprietarul în acţiunea în revendicare?f) ce reguli guvernează dovada relativă a dreptului de proprietate în acţiunea în

revendicare?g) ce excepţii ar putea invoca pârâtul în acţiunea în revendicare?

104. Prin decizia din 6 decembrie 1920, Tribunalul Iaşi a făcut precizarea că “În caz de avulsiune, bucata de pământ a unui proprietar ruptă şi alipită de alt pământ rămâne proprietatea celui al cui a fost pământul de la care s-a rupt, sub condiţia însă de a fi reclamată în termen de un an de la încorporarea ei în fondul vecin”.a) În ce termen poate proprietarul terenului de la care s-a rupt porţiunea de teren să o

revendice?b) În ce termen poate fi revendicată bucata de pământ ruptă dintr-un teren ce aparţine

domeniului public?c) Care este soluţia în cazul în care porţiunea de teren care s-a rupt a aparţinut unui

particular şi ea s-a alipit domeniului public?

105. Dacă după încetarea contractului de concesiune a unei porţiuni dintr-o plajă, concesionarul ar poseda, timp de 20 de ani, cu bună credinţă şi având just titlu, ar putea să devină titular al dreptului de proprietate?

a) ce este contractul de concesiune şi cine pot fi părţile sale?b) ce bunuri pot forma obiect al dreptului de concesiune?c) ce natură îmbracă contractul de concesiune?

d) ce regim juridic au plajele?130

e) ce este uzucapiunea prescurtată şi care sunt condiţiile în care este operantă?

131

SOLUŢIILE TESTELOR GRILĂ1. - 35. - 68. b2. b 36. c 69. c3. a,c 37. d,f 70. c4. c 38. - 71. -5. a 39. - 72. -6. b 40. a 73. -7. b 41. - 74. a8. b 42. - 75. a9. a,b,c 43. c,d,e 76. a,c10. - 44. - 77. -11. a 45. a,b,e 78. a,c12. - 46. a,b,e,f,g 79. a13. a,b,c,d 47. a,b,e 80. a,c14. b,c,d,e 48. - 81. a,c15. - 49. c 82. a,c16. b,e,f,g 50. a 83. a17. b,d,f 51. b 84. c18. a,c 52. - 85. -19. c 53. a,d 86. -20. b,e 54. b 87. -21. b,c 55. a 88. b22. a,b,c,f 56. b,c,d 89. -23. - 57. - 90. b24. b,c,d,e,f 58. a 91. b25. c 59. c 92. b26. c 60. c 93. -27. - 61. - 94. b,c28. b,c 62. a 95. c29. b 63. b 96. -30. b,c 64. - 97. b31. b 65. c 98. -32. - 66. - 99. -33. c 67. c 100. -34. b,c,e,f 101÷

105-

132