EDUCAŢIA ŞI DEZVOLTAREA SENZORIALĂ A PUIULUI DE BOXER

de Simona Martinengo

(scris pentru revista Boxer Club Italia – Boxer nr. 2/2006)

 

Auzim adesea discuţii despre responsabilitatea genetică sau despre personalitatea dobândită a câinilor noştri, care apoi se răsfrâng în sfaturi contradictorii date noilor stăpâni ai puilor, şi anume, dacă este cazul sau nu să fie disciplinaţi/educaţi, la ce vârstă, de ce şi când este nevoie să se înceapă aceste activităţi.

Problemele anumitor exemplare sau calităţile altora, când sunt acestea datorate alegerii reproducătorilor, când sunt datorate mediului în care a trăit puiul şi când experienţelor prin care a trecut? 

Poate să facă ceva crescătorul, este util ca acesta să facă ceva?  Ce importanţă are modul în care stăpânul se comportă cu puiul în

primul an de viaţă?  Expunerea la anumiţi stimuli, făcută în mod diferit şi la vârste diferite,

are aceleaşi consecinţe?  Educaţia poate să îmbunătăţească aspectele negative dobândite

genetic sau să le înrăutăţească pe cele pozitive?  Este un pui capabil să înveţe ceva? 

Acestea sunt câteva aspecte pe care vom încerca să le investigăm. 

 

Ce este educaţia/disciplina şi de ce este necesară?

 

Câinii, ca toate animalele superioare, ca şi oamenii, pentru a supravieţui, pentru a relaţiona cu alţii, pentru a desăvârşi scopul biologic – reproducerea şi perpetuarea speciei – au nevoie de o cantitate enormă de informaţii, care nu ar putea fi transmise toate la naştere de la părinte la fii, ca la animalele care se găsesc la treaptă inferioară a evoluţiei (insectele, de exemplu). Mediul şi viaţa fiecărui individ au atât de multe variabile (interacţiuni sociale, îngrijirea progeniturii, provocările pentru procurarea hranei, abilitatea de a se adapta la medii şi stimuli complet noi) care este de necrezut că pot fi

suficiente pentru a duce la dobândirea unor module comportamentale stabile (instincte), moştenite împreună cu patrimoniul genetic. Este necesar a se construi reacţii comportamentale întotdeauna noi, în funcţie de nevoia fiecărui individ... care trebuie să fie apt mai întâi să acumuleze, înmagazineze şi utilizeze toate informaţiile relevante... şi apoi să înveţe.

Însăşi natura a stabilit că atât educaţia, cât şi comportamentul instinctiv, adesea îmbinate, reprezintă un mod extraordinar de a înzestra fiecare animal cu cele mai potrivite reacţii la mediul său.

Astfel, puiul nostru de boxer vine pe lume împreună cu moştenirea sa de instincte şi cu predispoziţia de a absorbi informaţii despre orice din jurul său. 

Instinctul poate fi definit ca un răspuns care apare în forma sa specifică din primul moment când se iveşte nevoia, ca de exemplu: săparea unei gropi sau izolarea pentru fătare, chiar dacă există la dispoziţie o ladă pentru fătare cu tot confortul, urmărirea unei prăzi care fuge, chiar dacă aceasta ar fi roţile unei maşini, tăierea cordonului ombilical şi curăţarea puilor, regurgitarea hranei, protejarea puilor, posesivitatea faţă de obiecte, apărarea şi marcarea teritoriului, instinctul de reproducţie... nimeni nu-i învaţă pe câini despre aceste comportamente.

Astfel, există două chestiuni interesant de reţinut: 

– prima: sunt moştenite, astfel încât, dacă există trăsături deficitare neplăcute la părinţi, acestea se vor regăsi bine exprimate şi la puii lor, iar unele dintre acestea sunt de bază, cum ar fi instinctul de maternitate şi de îngrijire a puilor (mame bune) sau instinctul de reproducţie, în special la masculi; 

- a doua: apar pentru prima dată în momente specifice - unele sub anumite influenţe hormonale, altele la ajungerea la maturitate, altele ca răspuns la stimuli externi. Un pui nu îşi va marca teritoriul şi nu va face pază, dar dacă are în sine instinctele pentru a le face, când va interveni momentul potrivit (maturizarea fizică şi psihică), le va manifesta fără niciun antrenament, este suficient numai să fim capabili să aşteptăm momentele.  

Un comportament învăţat este, în schimb, de obicei, primul care se schiţează, apoi se îmbunătăţeşte în lumina experienţei anterioare, puiul vostru sau câinele tânăr poate de asemenea să fie antrenat să îl îmbunătăţească, poate imita alţi indivizi, poate afişa comportamente proprii complet noi... poate învăţa să-şi direcţioneze sau controleze instinctele.

Învăţarea este, aşadar, de o importanţă esenţială, deoarece oferă mai multe posibilităţi pentru a schimba comportamentul într-un mod benefic şi de a face să se adapteze la o societate care, în zilele noastre, e din ce în ce mai

nefirească pentru un câine, pe lângă că oferă capacitatea de „înfrâna” unele instincte şi a le canaliza astfel încât să nu cauzeze probleme, însă, în unele cazuri nu pot fi inventate, nici eliminate, astfel încât este important să fie conservate sau evitate (de exemplu, agresivitatea) prin selecţia părinţilor.

Creierul unui animal la naştere este ca un burete setat să absoarbă, catalogheze, memoreze, să relaţioneze date... date de orice fel: senzaţii tactile, vizuale, auditive, gustative, olfactive... forme, culori, informaţii din mediul ambiant, emoţii plăcute sau neplăcute, amintiri ale unor experienţe trecute, locuri, relaţii inter şi intra specifice.

Pentru a face toate acestea, există celule speciale, neuronii, care, datorită structurii lor ramificate, vor stabili legături între ele (sinapsele), la fel ca o imensă reţea stradală.

 

Cu cât mai multe informaţii sunt stocate, cu atât mai mult conexiunile cresc (devin mai inteligenţi?).

Această capacitate de a crea legături este maximă la naştere şi în timpul tinereţii, după care încetineşte pe parcursul vieţii. Mai mult, numărul neuronilor prezenţi la naştere nu va mai creşte, pentru că aceste celule nu sunt capabile de a se reproduce şi nu pot fi înlocuite în caz de vătămare. De aceea, odată cu bătrâneţea, vine şi consecinţa îmbătrânirii sau morţii multora dintre neuroni, atât noi, cât şi animalele, având dificultăţi majore de a interacţiona cu mediul înconjurător. 

Astfel se explică şi de ce tinerii învaţă mai multe lucruri, care şi rămân mai mult imprimate: memorează mai bine pentru că legăturile între celule se crează mai uşor, şi rămân imprimate mai bine deoarece informaţiile sunt complet noi, acestea fiind înregistrate minuţios din orice punct de vedere (acest lucru fiind valabil atât pentru amintirile pozitive, cât şi pentru cele negative – o experienţă neplăcută trăită la o vârsta fragedă putând cu uşurinţă să rezide într-o traumă dificil de eliminat). 

 

Embrionul este deja capabil să absoarbă informaţii din uterul mamei, prin starea fiziologică a acesteia (calmul, agitaţia). Stresul din timpul gestaţiei are efect asupra dezvoltării şi comportamentului ulterior al puilor, micuţii putând fi mai timoraţi în faţa noului şi mai puţin stabili emoţional. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mama nervoasă şi veşnic agitată în timpul alăptării, care se ridică în continuu, întrerupând brusc hrănirea şi fără să fie prea atentă la momentul părăsirii cuibului, viitorul caracter al puilor putând fi marcat în mod negativ.   

De fapt, în această perioadă extrem de precoce, creierul puiului este încă în formare, şi toate experienţele la care este supus au un impact major asupra dezvoltării caracterului câinelui adult. Astfel, controlând mediul în care creşte puiul şi stimulii prezenţi, putem să influenţăm forma şi structura finală a minţii sale. Situaţia e foarte complexă, atâta vreme cât stresul mamei şi acţiunile sale repezite pot influenţa în mod negativ viitorul caracter; stresul minor dat de manipularea precoce din partea omului, şocurile, mângâierile, dezechilibrul, schimbările termice, expunerea la stimuli de diverse feluri, pot avea efect asupra unei dezvoltări emoţionale mai stabile a câinelui, facându-l cât mai apt pentru a înfrunta impactul ulterior cu mediul extern.

Există studii care demonstrează cum micile momente de stres precoce în viaţa puiului influenţează sistemul adrenal pituitar, ajustându-l într-un mod perfect, astfel încât să răspundă la stimuli ulteriori... organismul învăţând să reacţioneze şi să revină rapid la normalitate după expunerea la incidente noi.

Aceste tipuri de programe de stimulare precoce au fost elaborate în Statele Unite pentru a furniza efective de câini capabili, mai rezistenţi la stresul serviciului militar.    

Acestea sunt cunoscute sub numele de „Biosensor” şi constau în stimularea tuturor simţurilor active ale puilor de la 3 la 16 zile. În această perioadă, de fapt, puii nu văd şi nu aud, dar sunt receptivi la temperatură (se adună singuri sub lampă), la mirosuri (caută laptele şi îşi recunosc mama), la atingere (plâng dacă mama calcă pe ei), la echilibru (se întorc singuri dacă sunt puşi cu abdomenul în sus). În creierul lor se formează conexiunile (sinapsele), iar stimulaţiile îşi sporesc numărul. Puii sunt ridicaţi în braţe, sunt gâdilaţi pe pernuţe cu un beţişor igienic, sunt ţinuţi apoi pentru câteva secunde cu capul în sus, apoi cu capul în jos, sunt culcaţi pe spate şi, în cele din urmă, înfăşuraţi şi înapoiaţi rapid mamei. 

După deschiderea ochilor şi a canalului auditiv, puii încep să dobândească alte experienţe, atât datorită celor două simţuri noi (auzul şi văzul), cât şi datorită creşterii capacităţii de mişcare. Din acest moment mai departe, atât crescătorul, până la 60 de zile sau mai mult, cât şi noul proprietar, vor avea o mare responsabilitate în socializarea şi educarea corectă a puilor.

Primele 12 săptămâni de viaţă sunt, de fapt, o perioadă extrem de importantă şi nerepetabilă, în care puiul îşi recunoaşte apartenenţa la propria specie, la mediul propriu (văzut ca acela în care va trebui să traiască, plin de zgomote, lumini şi obiceiuri din viaţa noastră modernă), persoanele (copii, vârstnici) şi animalele (pisici, cai, găini sau câini din alte rase) care vor putea fi considerate apoi „prieteni”. În această perioadă intervine acel faimos „imprinting”, perioadă în care lucrurile rămân imprimate şi pe care putem să o exploatăm pentru a învăţa puiul alte obiceiuri pozitive ce vor rămâne apoi puternic imprimate în mintea câinelui: nevoile într-un loc fix,

obişnuinţa de a rămâne singur în linişte, obişnuinţa cu maşina, mersul în lesă, chemarea, obişnuinţa cu sunetele dintr-o casă modernă sau din viaţa în oraş, joaca şi experienţele senzoriale care vor facilita educaţia ulterioară.

În această perioadă, puii învaţă care va fi lumea lor viitoare, sunt predispuşi la a accepta toate noutăţile, nu se tem, iar toate lucrurile care vor face parte din bagajul lor de cunoştinţe vor fi apoi considerate ca fiind normale – să urce pe mici planuri înclinate, să meargă pe grătare suspendate, să intre în tuburi întunecate, să vadă alte animale, să stea în prezenţa unor obiecte ciudate, sunetele, învaţă să treacă peste mici obstacole, toate făcându-i mai încrezători în viaţa de zi cu zi. Dimpotrivă, privarea de anumite experienţe ar putea să-i facă neîncrezători pentru toată viaţa.

Şi pentru aceşti stimuli, îmbunătăţiri ambientale şi experienţe ce pot fi prezentate puilor şi, ulterior, boxerilor tineri, există programe specifice care explică în detaliu cum trebuie efectuate, când este momentul potrivit şi de ce.

Cum am spus şi la început, un pui se naşte cu predispoziţia de a învăţa, şi o va face chiar dacă noi nu îi vom învăţa nimic, învăţând într-un mod simplu lucruri poate inutile, dacă nu chiar periculoase, depinde de noi dacă vom anticipa educându-l, facând în aşa fel ca acesta să înveţe lucrurile corecte înainte de cele greşite. Folosind jocul, relaţionarea, recompensa este posibil ca puii chiar de 3-4 luni să înveţe să facă aport la obiecte, să meargă pe urmă, la o vârsta la care aceste experienţe „intră în sânge” şi nu vor mai fi uitate.

Educaţia sau antrenamentul, care, în definitiv, sunt diferite doar prin diversitatea obiectivelor, sunt pur şi simplu destinaţiile pe care noi le dăm învăţăturii către particularităţi care ne interesează. Dacă nu-l învăţăm nimic pe puiul nostru („şezi”, de exemplu), el va învăţa cu simplitate altceva, poate cu totul la întâmplare (să tragă cu gura de perdea şi să realizeze că poate fi un joc frumos), poate cauzate involuntar de noi (dacă plânge şi îl aducem în pat, învaţă să plângă şi mai tare), dar în mod sigur că, în timpul în care noi nu îi învăţăm nimic, ei nu vor sta oprindu-se din învăţat!

Modelele comportamentului viitor sunt deja fixate în mintea câinelui din timpul perioadei de socializare (de la 4 săptămâni la 4 luni), însă în lunile următoare, în timpul cărora vor deprinde obişnuinţa noului cămin, va învăţa valoarea acelor comportamente şi cum să le utilizeze.

Cea mai mare problemă în a înţelege mintea câinelui începe acum, dar este problema noastră, nu a câinelui! Împinşi de drăgălăşenia puiului şi de nevoile noastre afective comitem adesea greşeala de a trata câinii ca pe fiinţe umane şi nu ca pe câini. Multora dintre noi, în special puii ne par aproape umani, precum nişte copii pe care să-i răsfăţăm şi protejăm, însă doar pentru

că noi regăsim atribute umane în comportamentul lor: frica, foamea, dorinţa de a iubi pe alţii şi de a fi iubiţi... toate făcând parte din firea lor ca şi din a noastră, numai că pot fi explicate cu raţiuni mult diferite de cele care ne inspiră pe noi. Câinii gândesc precum câinii, fiinţele umane ca fiinţele umane, câinii nu fac raţionamente abstracte, aleg simplu întotdeauna calea cea mai convenabilă în termeni de avantaj-dezavantaj, pentru că optimizarea energiei este în natura lor animală, nu încearcă să trişeze, să necăjească, nu vor să se răzbune când devastează casa, iar noi nu trebuie să încercăm să le explicăm comportamentul asociindu-l cu raţionamente, sentimente pe care le avem noi, dar trebuie să învăţăm să gândim precum câinii, să intrăm în mintea lor, să le recunoaştem semnalele şi să le interpretăm după structura lor... numai aşa este posibil să ajungem la rezultate pozitive.

Fiecare specie din natură are caracteristici diferite, înclinaţii proprii, moduri diferite de percepţie a lumii şi de a reacţiona, şi, cu toate că metodele de învăţătură urmează aceleaşi reguli pentru toate, chiar şi pentru om, aceasta diversitate în a percepe lumea, de a relaţiona cu propriile congenere, influenţează nu numai asupra răspunsurilor date la aspecte specifice, cât şi asupra importanţei date unor detalii specifice de învăţat. Noi, de exemplu, suntem unica specie care comunică printr-un limbaj abstract, prin care dăm o importanţă deosebită cuvintelor; pentru animale, chiar dacă ele pot ajunge să distingă multe prin exerciţiu, nu sunt altceva decât sunete puţin diferite unele de altele, ceea ce ele percep este tonul şi sunetul unui cuvânt în sine, sau intonaţia unei fraze, ele dând mai multă importanţă semnalelor corporale, pentru că este în natura lor să comunice cu ceilalţi în această modalitate. Noi putem să îi învăţăm să recunoască comenzi vocale, dar dacă fructificăm o particularitate specifică animalelor cu care dorim să reacţionăm, tot procesul va deveni simplu. 

 

Într-un mod foarte natural, observarea. Pare superficial, prea simplu?

Chiar dacă puii învaţă de la mamă cum să se comporte, de ce anume să se teamă, ce să mănânce, cum să-şi facă nevoile, observarea unui alt câine depăşind un obstacol sau jucându-se cu un anumit obiect, poate naşte dorinţa de a încerca şi el.

Continuând să exploreze lumea, câinele începe repede să înţeleagă că există legături între incidente, evenimente, există asocieri cauză-efect întotdeauna asemănătoare.

Asocierea este, de fapt, o  metodă de învăţare care le este foarte familiară, o simplă legătură între 2 evenimente – de exemplu, de fiecare dată când sună soneria, vine cineva străin, la vederea căruia câinele latră; după câteva

repetări ale aceleiaşi secvenţe, va deveni natural pentru câine să latre imediat şi întotdeauna când sună soneria, poate doar ca sunet înregistrat, fără să fie nimeni la uşă.

O particularitate interesantă este aceea că, pentru a verifica asocierea, legătura trebuie să fie aceeaşi de la început, sau aproape aceeaşi, dacă apoi asocierea dispare în totalitate, comportamentul începe uşor să dispară (acest proces este cunoscut sub numele de desensibilizare, întâi câte puţin, iar apoi definitiv). Dacă, totuşi, ulterior, de fiecare dată asocierea revine şi se manifestă, comportamentul tinde să se cronicizeze, fiind foarte dificil de oprit, dacă ne gândim bine şi logic, un fapt care se întâmplă de fiecare dată dând naştere la gândul că ar fi posibil să crească încrederea/aşteptarea.

În acest moment, ori putem fructifica acest principiu în avantajul nostru, ori acesta ne poate deveni o problemă, ceea ce depinde numai de noi.

Ca avantaj: de exemplu, dacă dorim să învăţăm comanda „şezi”, putem premia cu o recompensă aceeaşi poziţie, creând o legătură profundă între recompensă şi poziţie, iar când aceasta se va lega ulterior de comanda specifică şi când această asociere va deveni stabilă, putem începe a recompensa discontinuu, mărind astfel aşteptarea.

Ca dezavantaj: de exemplu, dacă permitem câinelui nostru să ne impresioneze în timp ce mâncăm, va asocia rapid ora mesei noastre cu o minunată ocazie pentru el de a cerşi dumicaţi gustoşi; când acest deprindere va deveni insuportabilă, mai ales în prezenţa musafirilor, decidem să terminăm cu acest obicei (de azi, gata!), dar el continuă să cerşească cu ochi imploratori, noi perseverăm în intenţie, iar el începe să renunţe, din ce în ce mai convins... dar, în acest punct, am uitat bunele intenţii, el încearcă din nou ocazional, iar noi – „da, o ultimă bucaţică şi apoi gata, acum că ai înţeles” – şi iată cum reîncepe prostul obicei, mai rău ca înainte, iar noi nu mai putem să dăm înapoi. L-am învăţat să presevereze în acţiunile lui! Ideea în sine e simplă, dacă nu ne place ca el să cerşească la masă, nu îi mai dăm, dacă ne face plăcere, nicio problemă, putem s-o facem, dar după aceea nu trebuie să pretindem să nu mai cerşească în alte situaţii: câinele nu va înţelege!

Acelaşi raţionament se aplică şi în cazul câinilor care se urcă pe canapea sau celor care se urcă cu labele pe noi când ne întâmpină.

Un stimul este ceva care provoacă câinelui o reacţie, poate fi o bucăţică de carne, un zgomot, un loc, prezenţa unui obiect straniu, vocea noastră.

O recompensă (consolidare) este un premiu acordat câinelui (şi în acest caz se poate folosi carnea, joaca, alergatul, o mângâiere) care îşi exercită această valenţă când este oferit la momentul oportun, făcându-l să raspundă

solicitărilor noastre, câinele fiind determinat să înveţe mult mai mult pentru a obţine premiul.

Se poate observa că stimulul şi recompensa pot coincide câteodată. Dacă, de exemplu, arătăm o bucată de carne câinelui, acesta devine un stimul, provocându-i câinelui o reacţie = devine atent la carne şi nu la ceea ce se întâmplă în jur. Când i-o oferim, carnea devine o recompensă = un premiu, dar o numim astfel deoarece câinele devine foarte atent (devine activ din punct de vedere mental) la ceea ce va face înainte de a o primi sau în timpul acţiunii respective... actul premierii devenind astfel o consolidare a gesturilor sau acţiunilor şi, ca urmare, va fi mult mai probabil ca ele să se repete. 

Aceste mecanisme au devenit surse de lucru aprofundat din partea a numeroşi oameni de ştiinţă, din studiile lor noi trăgând astăzi toate regulile care se aplică în educaţia animalelor.

Clasica condiţionare a lui Pavlov este un exemplu faimos.

Dacă noi arătăm câinelui ca stimul o bucaţică de mâncare, el începe să o deguste salivând. Bucăţica de mâncare, ca stimul, provoacă salivaţia, se creează o asociere. Dacă îi arătăm carnea întotdeauna în prezenţa unui alt stimul, o comandă, un sunet, etc., după puţin timp reacţia de salivare va fi prezentă în acelaşi mod şi numai în prezenţa acestui nou stimul, fără arătarea efectică a bucăţii de carne. Acest al doilea stimul care reuseşte să stârnească aceleaşi reacţii ca şi primul stimul este numit stimul condiţionat.

Şi în acest caz pot fi făcute anumite observaţii. Salivaţia este o reacţie involuntară a câinelui creată de plăcerea pregustării primului stimul – bucaţica de mâncare. Această reacţie, cu toate implicaţiile sale emoţionale, se poate astfel transfera unui alt stimul ales după gustul nostru.

Când pedepsim câinele cu un obiect, sau într-un loc, durerea, frica sau stresul situaţiei vor fi asociate în acelaşi mod cu acel obiect sau loc.

Câinele nu poate controla aceste reacţii, pentru că reacţiile interne sunt involuntare. Pot exista astfel locuri care provoacă stres câinelui dacă el a suferit traume în acel loc. În acelaşi mod, un loc sau o poziţie pot crea relaxare dacă sunt asociate cu ceva plăcut şi liniştitor.

 

 

Câinii lui Pavlov, ţinuţi „în post” (pentru a fi motivaţi de mâncare) şi care cunoşteau bine experimentul, urmăreau cu nerăbdare şi săreau nerăbdători pe platformă, în anticiparea exerciţiului. Astfel, printr-o condiţionare pozitivă,

un câine nu se limitează a rămâne pasiv în aşteptarea unui stimul care semnalează recompensa, ci încearcă să fie activ creând o situaţie care să-i aducă recompensa.

 

În timp ce, în cazul condiţionării clasice, animalul e pasiv, pentru că îi oferim o bucaţică de mâncare când se aşează, de exemplu, introducând simultan comanda în exerciţiu, în condiţionarea operativă (din studiile lui Skinner) stimulul îl motivează pe câine să găsească o soluţie, el fiind cel care caută poziţia premiantă pentru tentative şi erori. Cu cât dorinţa sa de a obţine premiul este mai mare (motivaţia, determinarea) cu atât procesul educaţiei sale va fi mai de calitate.

În acest caz, dorinţa de a învăţa este, de fapt, un nou comportament, justificat de obţinerea recompensei (carnea, premiul), sau pentru a evita corecţia (şocul electric, pedeapsa).

În toate aceste exemple, cea care ghidează alegerea facută de animale este intervenţia noastră, de exemplu, crearea motivaţiei cu ajutorul bucaţii de carne, creşterea motivaţiei prin ţinerea câinelui puţin în post, operând în ambiente de lucru, puţine comportamente putând fi alese. Dar animalele pot şi auto-deprinde comportamente. Dacă câinele nostru face întâmplător o acţiune şi obţine ceva bun pentru el, va reţine fapta şi o poate repeta... devastează frigiderul?! apasă clanţa porţii şi evadează?!

Aceste rezultate provin de obicei din schiţe de comportament, mai apoi cizelate... câinele îşi auto-modelează acţiunile şi învaţă să înveţe, altfel spus, va transpune abilitatea sa de a încerca şi în alte situaţii, fiind astfel activ, capabil de a lua decizii independent.

Noi fructificăm aceste principii când îl învăţăm un exerciţiu pentru aproximaţii succesive, la început premiind un exerciţiu foarte imperfect, apoi întotdeauna şi numai când e cel mai aproape de ceea ce dorim să obţinem, modelându-l.

Putem să fructificăm de asemenea capacitatea de auto-învăţare rămânând pasivi şi recompensând atunci când câinele are, în mod spontan, comportamentul dorit.

Pentru o corectă asociere cauză-efect e foarte important momentul în care este oferită recompensa, cu cât este mai aproape sau simultan oferită, cu atât condiţionarea este mai sigură. N-ar trebui să depăşească 4-5 secunde.

 

Ce reprezintă conceptele de recompensă şi stimul în cazul asocierilor?

Dacă timpul dintre acţiune şi oferirea acestora este prea mare, există riscul ca între timp câinele să facă o altă acţiune, iar noi o recompensăm/stimulăm, de fapt, pe aceea.

În timpul dresajului animalele învaţă foarte rapid reacţiile care fac parte din comportamentul lor natural contra recompensei utilizate, sau fac parte din instinctul valorificat.

Dacă folosim, de exemplu, mâncarea ca stimul pentru instaurarea unui răspuns pentru deplasarea unui obiect, este foarte probabil să trebuiască să fie folosită gura pentru mutarea obiectului. Dacă stimulul este un şoc care implică evadarea, respectiv o mişcare musculară, vor fi folosite mai mult comportamente precum săriturile, labele, ticurile musculare.

Şi calitatea premiului poate influenţa tipul de răspuns sau o caracteristică a răspunsului. Dacă vrem să facem un câine să şadă cu ajutorul unei jucării, dorinţa sa de a o căpăta îl face să se mişte mult, pentru că el anticipează ce va face după ce o va obţine. Sau, de exemplu, dacă ascundem o minge în mână el va încerca să o muşte/apuce. Dacă, în schimb, folosim hrana, el va răspunde cu mai mult calm deoarece, de obicei, nu mănâncă în mişcare. Dacă ţinem o bucaţică de mâncare în mână o va linge (bineînţeles, dacă nu e înfometat de multe zile).

În concluzie, înainte de a îl învăţa ceva trebuie să gândim care ar putea fi problemele sau avantajele folosirii unei metode sau a alteia asupra câinelui nostru. Trebuie să învăţăm să observăm reacţiile câinele în legătură cu ceea ce le propunem, la modul de a vedea noi înşine dacă suntem pe calea bună sau nu. Din semnalele sale putem înţelege dacă şi unde greşim.