economia sociala de la afacere la profit social - asociatia react

Lucrare editată de Asociația React în cadrul proiectuluiDezvoltarea economiei sociale prin înființarea

și dezvoltarea de întreprinderi sociale. Toate drepturile rezervate

iunie 2011

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României

Economia socială: de la afacere la profit social 6 Economia socială: de la afacere la profit social 7

Colaboratori Maria Toma-BădeanuAna Maria Ciovică Oana PetricanAdrian ŞtefanAndreea RotaruFlorin Ion MaximAnca Mădălina SmochinăOlimpiu BandalacFlorentina BălanRomulus DeacParamon DiţuSorin FildanGabriela Miruna HârţanAdriana IacobLavinia Irina ObrejaAndrei SăvescuViorica ToaderCălin TomaCristina Daniela TomaRăzvan Ionuţ UdrescuElena Cristina VişanCălin Mihai VoicuAnca Ştefan

Autori

CoordonatoriAdrian RistaTanas Stanciu

Economia socială: de la afacere la profit social 9

Cuprins

8

1. Definiția economiei sociale ...................................................................... 2. Principii fundamentale ale economiei sociale ..........................................

a. Principiul reciprocității .......................................................................b. Principiul responsabilității sociale .....................................................c. Principiul subsidiarității ......................................................................d. Principiul independenței economice .................................................e. Principiul simetriei sociale .................................................................f. Principiul distribuirii bunăstării ...........................................................

3. Valori asumate în economia socială ........................................................a. Solidaritatea ......................................................................................b. Echitatea și justiția socială ................................................................c. Egalitatea de şanse ..........................................................................d. Respectarea drepturilor și libertăților omului .....................................e. Democraţia .......................................................................................f. Respectarea proprietății ....................................................................g. Descentralizarea ...............................................................................h. Piaţa liberă ............................................................................................i. Ecologia ...............................................................................................

4. Caracteristicile economiei sociale ............................................................a. Caracteristica economică .................................................................b. Caracteristica socială ..........................................................................c. Caracterul comunitar .........................................................................d. Caracteristica asociativă ......................................................................e. Caracteristica locală .............................................................................f. Caracteristica individuală .....................................................................

5. Modele de economie socială ...................................................................a. Modelul liderului formal ........................................................................b. Sistemul coparticipării sociale ...............................................................c. Modelul valorilor sociale .......................................................................d. Sistemul participării comunitare ............................................................

6. Efectele economiei sociale în societate ................................................... 7. Exemple de economie socială în lume .................................................... 8. Economia socială în Europa .................................................................... 9. Economia socială în România .................................................................10. Promovarea economiei sociale în România ............................................11. Bibliografie ...............................................................................................12. Despre Asociația React ...............................................................................

ABREVIERIresponsabilitate socială corporatistă - CSR

economia socială - ESîntreprindere de economie socială - ÎS

9111111121213141717171818191919202123232325252626292930343641434959717678


Definiția economiei sociale

• sistem socio-economic

• scop imediat economic • scop social imediat

• scop social mediat

• responsabilitate socială

• comunitate

Definiția enunțată se dorește a fi exhaustivă din punctul de vedere al cuprinderii fenomenului economiei sociale. Considerăm astfel că putem da o definiție a economiei sociale fără preluări necritice, nici denaturări conceptuale, ci plecând de la rea-litățile deja existente în societatea contemporană.

Procesul care ne-a condus la această formulă a început prin notarea caracteristicilor generale ale fiecărei ipostaze – și nu sunt puține – în care găsim astăzi economia socială, pentru ca apoi să le intersectăm și să descoperim care sunt valorile comune care stau la baza acestor caracteristici. Am enunțat apoi principiile cărora se subordonează economia socială pentru ca, în final, să obținem din acest exercițiu de teoretizare o lucrare cu aplicabilitate practică, nu un document programatic politic. Din acest motiv principiile enunțate nu se suprapun perfect peste cele enunțate în documentele politice europene.

Definiția arată că scopul social se regăsește în fiecare aspect al economiei sociale, indiferent de activitatea desfășurată. Scopul eco-nomic este, însă, un mijloc de a ajunge la satisfacerea scopului social. Astfel, deși este văzut ca fiind doar un mijloc, factorul economic este

unul necesar, dar nu și suficient pentru a discuta despre economie socială.

Pe parcursul documentării, am întâlnit forme de manifestare socio-eco-nomice care, credem noi, se încadrează în sfera economiei sociale și care nu-și revendică acest spațiu, dar și noțiuni învecinate care nu pot fi confundate cu economia socială – serviciile sociale şi manifestările de responsabilitate socială corporatistă (engl.: CSR). Dacă în cazul serviciilor sociale distincția este ușor de realizat, lipsind acel scop economic imediat, linia de demarcație este mai greu de trasat în cazul responsabilităţii sociale corporatiste. Considerăm că în cazul CSR definiția este una inversă, aceasta având un scop social imediat și un efect economic indirect (activităţile de CSR cresc reputaţia companiei, o diferenţiază de competiţie şi creează apropiere între comunitate şi com-panie, elemente care, pe termen lung, pot fi monetizate), în vederea atingerii obiectivelor economice.

Vom încerca în cele ce urmează să subliniem, pe scurt, pilonii (elementele definitorii) economiei sociale, să re- levăm manifestările acesteia în socie-tatea contemporană, iar în loc de concluzii să propunem soluții viabile și necesare pentru ca economia socială să răspundă mai bine la problemele cunoscute ale societății.

Economia socială este sistemul socio-economic care are un scop imediat economic

și un scop social atât imediat, cât și mediat

1


• reciprocitate

• responsabilitate socială

• subsidiaritate

• independență economică

• simetrie socială

• bunăstare

a. Principiul reciprocității

Conceptul reciprocității are la bază ideea unui schimb social voluntar potrivit căruia omul este dispus să răsplătească de bună voie un gest altruist. În cultura populară se regăsesc proverbe și zicale precum „După faptă și răsplată“, „Bine faci, bine găsești“, care îndeamnă în mod constant spre echilibrul „schimbului de bine“ dintre oameni. Aceasta în-seamnă, de fapt, o grefare la nivel conștient și subconștient a unor ati-tudini de recompensare cu aceeași monedă a actelor și faptelor celor din jurul nostru. Reciprocitatea presupune un schimb social determinat atât de o intenţie socială, cât şi de una economică, cu mențiunea că acest schimb nu este în mod necesar bipartit.

Principiul reciprocității susține că beneficiarul unui schimb corect va reitera acest tip de com-portament, manifestându-l față de oricare alt terț cu care se va regăsi la un moment dat într-un raport social ori economic.

Transpus în economia socială (ES), principiul presupune o dis-ponibilitate a întreprinderii de eco-nomie socială (ÎS) de a face un bine fără a aștepta vreo răsplată, dar contând pe faptul că aceasta există, chiar dacă nu se întoarce direct către întreprinderea socială în cauză.

Comunitatea, ca beneficiar al economiei sociale, devine astfel un jucător activ, care primește anumite bunuri sau servicii și, prin urmare, se simte datoare să răspundă la o faptă pozitivă printr-un gest de aceeași natură.

În concluzie, la fapta pozitivă – făcută benevol și gratuit – a actorului de economie socială, comunitatea va răspunde pozitiv, fără nicio obligație la nivel individual sau de grup de a face acest lucru.

b. Principiul responsabilității sociale

Responsabilitatea socială are la bază nevoia unei dezvoltări armonioase a comunității, care să asigure un trai decent pentru toți membrii acesteia. Nu se poate vorbi despre o adevărată comunitate atât timp cât aceasta ar presupune exclu-ziunea socială a grupurilor vulnerabile. Odată cu organizarea socială, individul a creat instituții menite să preia din obligațiile personale și, mai ales, să răspundă nevoilor sociale. Cu toate acestea, individul nu poate ignora problemele sociale din jurul său, chiar dacă, cel puțin la nivel teoretic, a fost parțial degrevat de obligațiile sale față de nevoile generale. Astfel, atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional, comunitatea depune eforturi pentru a contracara disparitățile sociale existente.

Principii fundamentale ale economiei sociale 2


Deși responsabilitatea socială este un temen utilizat în special de organizațiile corporatiste, există o diferență fundamentală între respon-sabilitatea socială corporatistă și responsabilitatea socială a întreprin-derilor de economie socială. Dacă în cazul corporațiilor responsabilitatea socială este folosită ca instrument de apropiere a unei organizații de comunitatea din care face parte, de gestionare a impactului pe care aceasta îl are asupra stakeholder-ilor săi şi de creştere a reputaţiei, în cazul economiei sociale responsabilitatea socială este un țel în sine.

Responsabilitatea socială, în ca-drul economiei sociale, este asumată benevol, fără a urmări anumite be-neficii de imagine, facilități fiscale sau comerciale, scopul imediat, cât și cel mediat, fiind satisfacerea unei nevoi comunitare.

c. Principiul subsidiarității

Principiul subsidiarității presupune asumarea de către economia socială a unui rol secundar în satisfacerea nevoilor sociale, misiunea principală revenindu-i statului, prin instituțiile sale. Statul rămâne astfel principalul actor în domeniul social, fără a se putea degreva de obligațiile sale față de cetățeni. Rolul său nu trebuie să fie unul rigid: acolo unde economia socială este suficientă prin rolul social asumat, statul poate să treacă din postura de actor în cea de garant. Însă, în cazurile în care întreprinderile de

economie socială nu își pot respecta rolul social asumat, statul trebuie să intervină ca principal responsabil de satisfacerea nevoilor sociale.

Nevoia de bine este o nevoie personală care se regăsește însă la toți indivizii, ceea ce înseamnă că este de interes general. Prin urmare, statul, care apără interesul general, este cel care trebuie să asigure un trai decent, prin mecanisme generatoare de bunăstare.

Această construcție logică nu ex-clude alte opinii doctrinare (A. Mawson, The Social Entrepreneur – Making Communities Work, Londra, 2008), care consideră că economia socială nu are nevoie de o structură statală.

Considerăm totuși că negarea statului (fie el stat național, federație, uniune de state etc.) ar însemna tocmai să negăm acest caracter general al nevoii de bine individuale. Prin urmare, prezența statului este necesară chiar și într-o comunitate în care economia socială este eficientă. În schimb, rolul acestuia, în acest caz, devine garantarea satisfacerii nevoilor sociale, indiferent dacă o face în mod direct sau prin crearea ori monitorizarea unui cadru general, în care comunitatea să își satisfacă singură nevoile sociale existente.

d. Principiul independenței economice

Conform principiului indepen-denței economice, întreprinderile de economie socială au libertate atât financiară, cât și decizională.

Chiar dacă suplinesc obligațiile so-ciale ale statului față de comunitate, ÎS nu trebuie să ajungă dependente de surse de finanțare publice. În același timp, în baza independenței decizionale, întreprinderile sociale trebuie să își stabilească singure modul de desfășurare a activității economice.

Odată degrevat de unele dintre obligațiile sale, este firesc ca statul să scutească întreprinderile de economie socială de plata unor impozite împovărătoare, însă doar atât timp cât, prin activitatea lor, ÎS reușesc să-i suplinească rolul activ în satisfacerea anumitor nevoi sociale. Chiar dacă în majoritatea statelor în care există economie socială se acordă anumite înlesniri și ajutoare financiare pentru ÎS, considerăm că acestea nu trebuie încurajate în mod curent dincolo de scutiri de impozite și taxe.

Nerespectarea acestui principiu duce la o economie socială depen-dentă financiar, astfel încât, la o contracție economică a statului, aceasta va avea de suferit.

e. Principiul simetriei sociale

Principiul simetriei sociale pre-supune recunoașterea de către stat a rolului economiei sociale în satis-facerea nevoilor sociale.

Fundamentul statului – acela de a satisface nevoile generale pe care oamenii nu și le pot împlini individual – este preluat în anumite cazuri și pe anumite paliere de către economia socială. În consecință, este firesc ca

întreprinderea de economie socială să aibă un statut aparte în relația cu statul, cu care devine partener. Drept urmare, statul trebuie să recunoască rolul întreprinderii sociale, inclusiv prin scutirea de taxe și impozite, plătite de alte entități juridice. În condițiile în care ÎS își îndeplinește rolul social, plata către stat a unor taxe sociale este nejustificată.

Pe de altă parte, la fel ca și în celelelalte cazuri, nici principiul si-metriei sociale nu acționează singur, ci doar corelat cu celelalte principii și valori ale economiei sociale. Astfel, întreprinderea socială se va bucura de un statut aparte doar proporțional și numai în intervalul de timp în care îndeplinește un rol social, altfel asimilându-se unei simple entități economice. Recunoașterea formală de către stat a întreprinderii sociale vine numai atunci când, datorită aportului social al acesteia, instituțiile statului se vor rezuma doar la un rol de reglementare și monitorizare.

Acest principiu nu aparține neapărat ES. El derivă din fundamen-tul statului modern: contractulsocial.

Astfel, se poate spune că, ulterior încheierii contractului, partenerul inițial mai slab, cetățeanul, a ajuns la un grad de maturitate care-i permite să îndeplinească acele obligații pe care anterior le-a delegat statului.


f. Principiul distribuirii bunăstării

Principiul distribuirii bunăstării por- nește de la ideea că, la nivel indi-vidual, antreprenorul social dezvoltă întreprinderea socială astfel încât, la final, angajații și / sau grupurile cointeresate să fie recompensați în funcție de nevoile sociale existente. Cum profitul se întoarce în comunitate, întreprinderea socială poate răspunde diverselor nevoi sociale.

Antreprenorul social trebuie retri-buit, de asemenea, pentru activitatea sa, dar, considerând că distribuirea bunăstării este condiția materială pentru atingerea unei stări de bine, antreprenorul social devine conștient că nu poate fi fericit într-o lume nefericită. Așa cum vom arăta mai departe, antreprenorul, ca membru al unei comunități, nu poate fi împlinit dacă se bucură doar el de bunăstare.

Strict material, aplicarea acestui principiu face ca antreprenorul social și partenerii săi să fie angajați dublu-câștigători: atât prin plata activității, cât și prin faptul că o parte din profit se distribuie în comunitate. Totodată, aceștia sunt și dublu-câștigători sociali: câștigă respectul comunității, iar comunitatea, ai cărei membri sunt, se dezvoltă sănătos.

Distribuirea profitului nu este un act exclusiv bănesc, financiar – el poate reprezenta bunuri materiale sau spirituale (culturale, educaționale etc.).

În fapt, prin acest principiu, schimburile dintre indivizi la nivelul

comunității se desfășoară după un nou algoritm, de tipul individ – comunitate – individ, în acest ciclu întreprinderea socială devenind o extindere a comunității.


Valori asumate în economia socială


a. Solidaritatea

Solidaritatea se bazează pe rezo-nanța individului cu alte persoane la nivel de nevoi, interese, aspirații, idei. Astfel, solidaritatea este cea care dă naștere comunității, implicând nevoia de asociere şi de reprezentare.

Indivizii unei comunități îşi asumă nevoile sociale generale și devin astfel membri ai societății. Prin identificarea caracterului comun al propriilor nevoi şi interese, individul îşi depăşeşte pornirile individualiste, asumându-şi o existenţă împreună cu ceilalţi, nu doar alături de ei.

În virtutea acestui „împreună“, sfera solidarităţii se extinde, în cazul economiei sociale, asupra tuturor membrilor comunităţii şi depăşeşte acea limitare a comunalităţii la nevoi şi interese. Spiritul de solidaritate implică atât un calcul raţional – prin care individul are nevoie de sprijinul celorlalţi, pentru satisfacerea ne-voilor şi intereselor comune – cât și înclinaţia individului de a veni în sprijinul celorlalţi, chiar dacă nevoile acestora nu sunt în mod direct corelate cu ale sale.

b. Echitatea și justiția socială

Este deja evident că, în cadrul ES, primează interesele comunității, corelate cu nevoile membrilor săi. Astfel, echitatea şi justiția socială se impun natural într-o comunitate sau o societate care înțelege că niciun grup

social sau individ nu pot fi abandonaţi sau uitaţi.

Protecția socială, văzută ca pro-tecție socială activă şi nu asistenţială, pleacă de la ideea de echitate și justiție socială și presupune crearea unui mediu economic capabil să ofere și să susțină locuri de muncă ce duc la un standard de viață decent.

Economia socială aplică atât justiţia comutativă, care satisface cel puţin nevoile de bază ale fiecărui membru al comunităţii, cât și justiţia distributivă, care recunoaşte aportul şi meritele fiecăruia.

De asemenea, prin aplicarea principiilor și valorilor sale, economia socială se asigură că întreaga comu-nitate poate beneficia de rezultatele pozitive ale activității comerciale. Forța de muncă angajată devine, în cazul economiei sociale, punctul central al activității economice.

Din această perspectivă, coeziu-nea socială și incluziunea depind de factori externi comunității doar atunci când aceasta este bolnavă sau insuficientă. Responsabilitatea socială aparține tuturor membrilor comunității, iar delegarea acesteia anumitor structuri, fie ele instituții sau întreprinderi sociale, nu presupune degrevarea individului de o atare obli-gaţie. Dincolo de o responsabilitate socială abstractă, trebuie să existe și o convingere individuală manifestată în plan concret şi împărtăşită de către toți actorii societății.

• solidaritate

• echitate

• justiție socială

• egalitate de şanse • descentralizare

• ecologie

3


c. Egalitatea de şanse

Egalitatea de şanse este indi-solubil legată de justiţia socială – constituindu-se ca o condiţie ne-cesară a acesteia – și presupune garantarea premiselor de expri- mare neîngrădită a capacităților individului, indiferent de etnie, convingeri religioase ori politice, dizabilităţi etc. În fapt, egalitatea de șanse este interzicerea oricăror forme de discriminare, indiferent de natura acestora. Prin urmare, reuşita fiecăruia dintre membrii societății este o expresie a talentului şi a efortului individual, independent de apartenenţa ori non-apartenenţa la un anumit grup sau la o anumită clasă socială.

Indiferent de domeniu, orice activitate presupune un set aferent de condiții obiective. În economia socială, egalitatea de șanse se referă atât la relațiile de muncă, cât și la beneficiarii serviciilor. În ultimă instanţă, orice serviciu social urmăreşte asigurarea sau cel puţin creşterea gradului de autonomie al persoanei aflate în dificultate, pentru ca aceasta să se poată manifesta la nivel fizic sau intelectual, devenind la rândul său un suport pentru comunitate şi membrii acesteia.

Totodată, în virtutea egalităţii de şanse, piaţa aparţine, din punct de vedere economic, atât marilor cor-poraţii, cât și micilor firme. Acestora din urmă le este asigurată posibilitatea de a creşte prin comercializarea unor produse sau servicii pentru care există cerere.

În acest mod, economia socială nu se reduce la industrii de nişă, precum meşteşugurile tradiţionale ori agricultura ecologică la scară redusă. În măsura în care produsele sale îndeplinesc standardele de calitate, orice industrie îi poate fi accesibilă.

d. Respectarea drepturilor și libertăților omului

Drepturile şi libertăţile funda-mentale ale omului stau la baza oricărei societăţi democrate. Con-venţia Europeană a Drepturilor Omului, cu protocoalele adiţionale aferente, precum şi celelalte tratate internaționale sunt texte de referinţă în acest sens.

Dincolo de existenţa la nivel declarativ, conştientizarea şi exerci-tarea acestor drepturi şi libertăţi este fundamentală pentru dezvoltarea unei comunităţi sănătoase. Depășind rolul coercitiv și punitiv al normelor legale, o atenție deosebită trebuie acordată exemplelor de zi cu zi de respectare a drepturilor și libertăților omului. Or, și în acest caz, după familie, comunitatea are cel mai important rol în a influența comportamentul membrilor săi.

Prin plasarea în centrul siste-mului său valoric a individului, ca exponent al comunității din care face parte – cu nevoile, interesele şi aspiraţiile acestuia – economia socială își asumă ca misiune promovarea, respectarea şi garan-tarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Astfel, dacă statul este garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor săi, comunitatea îşi asigură coeziunea prin încurajarea şi respectarea exercitării acestora de către fiecare membru al său. În acest context, economia socială se prezintă prin însăși formele sale de organizare şi luare a deciziilor ca un centru de promovare a acestor valori fundamentale în comunitatea în care activează, influențând prin puterea exemplului.

e. Democraţia

Economia socială poate funcționa și se poate dezvolta doar dacă regulile care o guvernează sunt democratice.

Însă, de cele mai multe ori, ges-tionarea activității economice pre-supune luarea unor decizii individuale sau de către un grup restrâns și nu poate funcționa în totalitate demo-cratic. Răspunsul stă în dialogul social în cadrul entității de ES și presupune atât includerea angajaților în procesul decizional al componentei economice a economiei sociale, cât și implicarea comunității în deciziile care privesc componenta sa socială.

În literatura de specialitate, a fost introdus termenul de democrație so-cială, care presupune o grefare a democraţiei politice în cadrul între-prinderilor sociale. În același timp, o entitate economică presupune o serie de decizii importante pentru care decidentul trebuie să își asume responsabilitatea. Prin urmare, disi-parea responsabilității aduce după sine disiparea autorității.

Cum una din nevoile oricărei orga-nizații este stabilitatea, disiparea responsabilității, a autorității, poate conduce la instabilitate, mai ales în perioade critice, când deciziile importante nu sunt în mod necesar și cele mai agreate de majoritate. Prin urmare, democrația socială nu trebuie asimilată democrației politice.

Prin regulile sale, democrația se manifestă pe toate palierele comu-nității.

f. Respectarea proprietății

Deși garantarea dreptului de proprietate face parte din drepturile fundamentale ale omului, rolul dual al economiei sociale – economic şi social – conferă un caracter specific modului de raportare la proprietate. În esență, acesta constă în modul de administrare a bunurilor private sau publice, fără a încălca însă atributele dreptului de proprietate, așa cum sunt ele definite în prezent. Chiar dacă, din punctul de vedere al deținerii lor, bunurile rămân private sau publice, acestea dobândesc, prin folosire, un caracter comunitar.

g. Descentralizarea

Ideea descentralizării pleacă de la principiul subsidiarităţii și de la pre-misa acestuia că, pentru a răspunde într- adevăr nevoilor sau intereselor unei comunităţi, deciziile trebuie luate acolo unde acestea îşi produc efectele. Descentralizarea presupune astfel o mai mare implicare în problemele


comunităţii, fără a restrânge discuţia la exercitarea puterii politice. Mai mult, descentralizarea este o valoare a economiei sociale asumată prin necesitate şi nu prin transpunere la un nivel abstract a unor probleme concrete. Plecând de la valorile democratice ale ES, descentralizarea devine o consecinţă firească a prio- ritizării nevoilor şi intereselor indi-vidului la nivel de comunitate. Or, în sistemul centralizat, administraţia centrală nu poate avea decât o viziune macro asupra nevoilor societăţii, fără să fie capabilă de a analiza situaţiile concrete şi a acţiona conform nevoilor şi intereselor specifice fiecărei comu-nităţi.

În concluzie, descentralizarea în economia socială se opreşte acolo unde sfera nevoilor şi intereselor comunităţii ajunge să se intersecteze cu cea a nevoilor şi intereselor mai largi (judeţene, regionale, naţionale, europene).

Una dintre principalele probleme ale entităților centraliste este scăderea adeziunii membrilor acestora, atunci când toate deciziile se iau la centru. Or, odată cu această scădere de adeziune, vine o lipsă de motivație a celor care anterior s-au considerat parteneri. Economia socială pre-supune tocmai existența acestui parteneriat și luarea deciziilor în mod transparent pentru toți partenerii, cu o consultare prealabilă a celor interesați.

h. Piaţa liberă

Piața liberă este una din premisele dezvoltării economice durabile. Cu toate acestea, libertatea pieței nu este dată de lipsa oricărei reglementări, ci de libertatea contractuală ce face ca oferta să întâlnească cererea acolo unde decid actorii pieței. Exemple în acest sens ar putea fi interzicerea concurenței neloiale, reglementarea trusturilor, a cartelurilor etc. La fel ca și în cazul libertăților individuale, o reglementare de acest tip nu vine să încalce sau să îngrădească libertatea – dimpotrivă, îi trasează limitele pentru a fi în egală măsură cunoscută și accesibilă. Prin comparație, în cazul definiției negative a dreptului de proprietate, prin interdicția impusă erga omnes (către toți) de a nu încălca dreptul altuia, nu se aduce nicio atingere dreptului de proprietate.

Piața echitabilă reunește, de fapt, cele două valori – piața liberă respectiv echitatea socială – iar rezultatul este un preț final în relație directă cu valoarea adău-gată, ca beneficiu real pe care îl aduce produsul. Piața își reia rolul de balanță economică, primind și o dimensiune socială. Ca expresie maximă a comerțului, piața este un element de comunicare între diverse culturi economice, diferențele dintre acestea dând naștere cererii și ofertei. Fiind doar unul dintre elementele de comunicare între culturi diferite, rezultă că este necesar să existe un sistem echitabil pentru ca aceste schimburi să nu prejudicieze niciuna

dintre părțile care participă la schimb. O astfel de reglementare putem considera posibilitatea înregistrării unor produse naționale, regionale sau locale, pentru ca, odată puse pe piață, producătorii să nu poată fi prejudiciați. Spre deosebire de protejarea unei mărci, în acest caz ceea ce se protejează este, pe lângă produsul în sine, o componentă cul-turală și comunitară.

Accesul pe piaţă al tuturor pro-ducătorilor reprezintă una dintre caracteristicile sociale ale unei pieţe libere echitabile. Astfel, coordonata socială a pieţei libere echitabile se manifestă şi în sfera susţinerii şi acceptării micilor agenți economici, acţionând prin mecanisme pe care le- am putea numi de incluziune pe piaţa de desfacere. Piaţa devine accesibilă, în egală măsură, tu-turor agenţilor economici supuși testului cererii şi ofertei, asigurând consumatorului beneficii reale în funcţie de nevoile sale.

i. Ecologia

În zilele noastre, având în vedere impactul acţiunilor omului asupra mediului, nu putem evalua profitul pe care trebuie să îl genereze o companie doar prin prisma retribuţiei directe şi pe termen scurt a capitalului investit. Dincolo de justeţea remunerării, trebuie luate în considerare şi costurile sociale şi de mediu sau costurile externe. Acestea sunt calculate deseori de către societate, adică de către contribuabili, ceea ce nu este

nici echitabil şi nici nu conduce la o mai bună gestionare a lor.

Aceste costuri externe şi-au găsit expresia în notiunea de „responsa-bilitate socială şi de mediu“ a com-paniilor, tradusă printr-o serie de reguli concrete de protecție a mediului. Totodată, prin adoptarea recentă a ISO 26000 de către 72 de țări, sunt posibile o serie de progrese.

Prin caracterul său profund social, economia socială se prezintă şi ca un factor reglator în ceea ce priveşte exploatarea şi utilizarea resurselor. Ținând cont de faptul că membrii comunităţii sunt atât producători, cât şi beneficiari ai activităţii întreprinderii sociale, grija faţă de mediu devine parte integrantă a tuturor activităţilor desfăşurate, membrii fiind direct inte-resaţi în protejarea propriului areal.

Mai mult, datorită caracterului local al economiei sociale, grija pentru mediu devine una dintre priorități. Implicarea dată de activarea la nivel decizional, atât economic, cât și administrativ, duce la o asumare directă, la nivel individual, a pro-blemelor și soluțiilor specifice de mediu.

Ecologia se manifestă astfel sub toate formele sale și are ca motor de promovare tocmai interesul comu-nității de a asigura membrilor săi un trai decent din toate punctele de vedere.

Economia socială: de la afacere la profit social 25Economia socială: de la afacere la profit social 24

• economie

• social

• comunitate

• asociere

• local

• individualism • cooperative

Ne vom opri asupra câtorva caracteristici comune ale formelor de economie socială cunoscute: Cooperativele, Fondurile Mutuale, Asociațiile și Fundațiile, Întreprinderile Sociale. Considerăm că aceste caracteristici sunt mai frecvent întâlnite în cadrul Întreprinderilor Sociale și al Cooperativelor și fac distincția dintre acestea și restul entităților economice.

a. Caracteristica economică

Principalele caracteristici ale economiei sociale derivă din chiar denumirea sa: economice și sociale. Caracteristica economică a economiei sociale este principala delimitare între aceasta și diversele servicii sociale sau servicii de asistență socială, de regulă gratuite. Din exemplele regăsite în practică, putem observa că economia socială a fost una din modalitățile de a aduce încă un sprijin financiar serviciilor de asistență socială private, dar delimitându-se de acestea în mod clar prin scopul economic mediat. O astfel de delimitare este definitorie pentru economia socială, delimitare care o diferențiază de entitățile (fie ele instituții publice sau ONG-uri) care oferă doar servicii sociale, fără a avea un scop economic asumat.

Caracteristica economică face, de fapt, ca economia socială să devină un al treilea segment al economiei clasice, punând accent pe integrarea în societate și nu pe asistența socială. În acest context, entităţile de ES sunt orientate la rândul lor către obţinerea de profit, distingându-se de celelalte entități economice prin modul de distribuire al acestuia.

Caracterul social al ES determină însă activitatea economică a între-prinderilor sociale, acumularea de profit fiind subordonată urmăririi bu- năstării forţei de muncă şi a bene-ficiarilor produselor şi serviciilor oferite. Astfel, îndeplinirea misiunii sociale a întreprinderii de economie socială, ca urmare a activităţii economice, se realizează prin distribuirea unei părţi din profit către membrii întreprinderii sociale, pe de o parte și către comu-nitate, pe de alta. În acest sens, iniţierea şi desfăşurarea de proiecte direct în beneficiul comunităţii se face prin consultarea membrilor acesteia, în vederea susţinerii şi atingerii unor obiective ce corespund în mod real intereselor comunităţii.

Activitatea economică este esen-țială pentru a vorbi de economie socială. Filantropia, propria gospo-dărire sau mecenatul nu pot fi conside-rate operațiuni economice.

b. Caracteristica socială

Precizăm că în analiza noastră ter-menul de „caracteristică socială“ este folosit în sens larg, aşa cum apare în toate manifestările economiei sociale. Având în vedere multitudinea de forme pe care le poate îmbrăca aceasta,

Caracteristicile Economiei Sociale 4


numai prin acceptarea în sens larg a termenului putem cuprinde gama de entități recunoscute ca întreprinderi sociale.Din această perspectivă, trebuie să ne referim la nevoile și interesele individuale, de grup, comunitare sau chiar general–naționale ori europene /globale. Acestea constituie, de altfel, fundamentul spiritului gregar și nu pot fi ignorate în analiza caracteristicii sociale.Dacă, în cazul asociațiilor și fun-dațiilor, este clar cum se desprinde această caracteristică, problema se pune în cazul cooperativelor și al fondurilor mutuale. Este însă evident că ocuparea forței de muncă este un element social important și relevant, drept pentru care aceste forme de economie socială răspund nevoii de ocupare prin mijloacele proprii. Cooperativele, indiferent de domeniul de activitate (agricole, de producție, meșteșugărești), pun accentul pe ocuparea forței de muncă, având în vedere că simplul aport la cooperație nu este suficient pentru a fi beneficiarul economic al activității acesteia. Dincolo de simpla manifestare a spiritului antreprenorial al membrului cooperator, acesta devine o persoană activă în societate, angajează alte persoane sau le educă prin ucenicie. Astfel, el nu se mai limitează la a produce individual și a se asocia pentru eficiența economică, ci se implică pe mai multe planuri: economic, social, educativ, asociativ. Deoarece activitatea economică a ÎS este limitată la un spaţiu comunitar

relativ restrâns, resursa umană este la rândul ei puţin numeroasă. Acest fapt, corelat cu presiunea socială impusă de comunitate din perspectiva normelor morale – membrii ÎS ori ai cooperativei fac parte din aceeaşi comunitate unde îşi desfăşoară acti-vitatea economică – determină o creştere semnificativă a şanselor de ocupare a persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile. Aceeaşi limitare privind resursa umană ridică şi problema formării forţei de muncă, soluţionarea acesteia devenind şi responsabilitatea ÎS, dată fiind nevoia de personal educat şi instruit. Odată conștientizată această nevoie, întreprinderea socială se va implica în susţinerea de programe de educare și formare profesională, inclusiv formare continuă, implicare cu efecte directe asupra nivelului de instruire al comunităţii. Totodată, nevoia permanentă de competitivitate induce ÎS o dorință constantă de înnoire și inovație, elemente create prin structuri de cercetare-dezvoltare.În cazul fondurilor mutuale, compo-nenta socială este prezentă ca parte atât a asigurărilor sociale, cât și a finanțării entităților mici, relevante din punct de vedere comunitar sau so-cial, dar neeligibile pentru instituțiile financiare.

Încercând să rezolve nevoi so-ciale locale, întreprinderea socială îşi atrage sprijinul comunităţii. Apare astfel posibilitatea de angajare a membrilor acesteia în acţiuni de voluntariat pentru susţinerea propriei activităţi sau pentru susţinerea

proiectelor sociale, de interes general local, în care întreprinderea socială s-a implicat. O consecinţă a acestei mobilizări va fi creşterea coeziunii sociale în cadrul comunităţii.Din această caracteristică, putem desprinde unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale economiei sociale: îndeplinirea unor nevoi generale comunitare sau de grup. În lipsa ei, economia socială nu doar că nu se poate bucura de recunoașterea comunității sau a grupului pe care îl are în vedere, dar nici nu mai poate justifica un tratament preferențial din punct de vedere financiar-fiscal în relația pe care o are cu statul.

c. Caracterul comunitar

Caracterul comunitar se desprinde din caracteristica socială a ES, deoarece răspunsul actorilor din ES se adresează nevoilor unei comunități. Cum comunitatea reprezintă inte-resele și nevoile comune ale indi-vizilor, este evident că ES nu poate fi decât strâns legată de comunitate prin soluțiile pe care le găsește la problemele sale. Chiar dacă pornește din caracteristica socială, caracterul comunitar se deosebește de aceasta prin abordarea intereselor comuni-tare și nu doar a nevoilor. Economia socială dă astfel posibilitatea repre-zentării intereselor la un nivel superior celui comunitar, actorul de economie socială putându-se legitima ca un cunoscător și un reprezentant al inte-reselor și nevoilor comunității.

Chiar dacă economia socială pleacă de la nevoile individuale, nu poate ignora faptul că cel mai bun sistem de reprezentare a intereselor și nevoilor este cel democrat. În consecință, ori de câte ori vom discuta despre nevoi, ne vom raporta la individ, pe când în cazul intereselor ne vom raporta la comunitatea din care acesta face parte.

Este de asemenea interesantă analiza viziunii conform căreia economia socială nu trebuie limitată doar la aceste nevoi comunitare, ci extinsă la cele generale și chiar globale. În analiza noastră, însă, plecând de la formele deja existente de ES, nu am adus în discuție o asemenea posibilitate.

d. Caracteristica asociativă

Asocierea este una dintre carac-teristicile economiei sociale, pentru că, în majoritatea formelor sale, aceasta presupune organisme for-male sau informale create pe principiul asocierii. Dacă în cazul cooperativelor această caracteristică este evidentă, ne vom opri puțin la întreprinderile sociale, pentru că aici pot apărea obiecții. Astfel, având forma juridică a unei societăți comerciale, principiul care stă la baza întreprinderilor sociale este tot acela al asocierii. Ne rezumăm la a aminti că „societate“ vine de la societas / socius, adică asociere / asociat.

Caracteristica asociativă se des-prinde ușor, chiar din modurile de manifestare ale economiei sociale.


Chiar dacă există excepții, acestea pornesc nu ca o negare a principiului, ci ca o manifestare punctuală a aces-tuia. Vorbeam mai sus despre faptul că ne vedem nevoiți să aducem în discuție voluntariatul. Deși o ase-menea necesitate este la o primă vedere lipsită de obiect, întrucât vorbim despre entități economice, datorită scopului social asumat și respectat comunitatea se implică în sprijinirea întreprinderilor sociale. Clasic, un asemenea sprijin constă în cumpărarea produselor sau servi-ciilor. În cazul economiei sociale însă, acest sprijin este oferit și prin activități de voluntariat. În prezent, forma juridică nu mai este o piedică: există societăți comerciale în care este posibil voluntariatul. Trebuie, însă, menționat faptul că asemenea entități sunt transparente în ceea ce privește distribuirea bunăstării, ceea ce atrage încrederea comunității.

e. Caracteristica locală

Prin componenta locală, înțelegem o anumită limitare a activității actorilor economiei sociale, ale căror obiective sociale urmăresc o comunitate de- finită în primul rând geografic. Caracteristica locală este evidențiată mai ales în cadrul cooperativelor, unde acestea nu pot depăși granițele administrative locale, fiind nevoie să se organizeze în uniuni și federații pentru o reprezentare la nivel jude-țean / regional / național.

În cazul celorlalte forme de eco-nomie socială, chiar dacă acestea

au activitate regională sau națională, îndeplinirea scopurilor este strict legată de aria geografică a zonei în care își desfășoară activitatea filiala /sucursala.

Această caracteristică este contro- versată în momentul în care se încearcă proiectarea economiei so-ciale ca sistem economic național, deoarece elementele economice care exced interesele comunitare sunt greu de integrat în economia socială (exploatări miniere, sisteme de transport de căi ferate etc).

Dat fiind că aria de acoperire a activităţii este destul de restrânsă, resursele sunt mult mai limitate. Se încurajează astfel orientarea întreprinderii sociale sau a coope-rativei către conservarea acestora, respectiv identificarea şi valorificarea resurselor reciclabile ori reutilizabile. În acest sens, spiritul inovator este cultivat în permanenţă în cadrul entităţii de economie socială, căutând permanent soluţii pentru a îmbunătăţi consumul de resurse ori alternative în zona resurselor regenerabile ori reciclabile.

f. Caracteristica individuală

Raportul dintre individ şi societate, conflictul dintre aspiraţiile şi dorinţele personale ale individului, pe de o parte, şi presiunea normei şi/sau a cutumei grupului, pe de altă parte, a reprezentat un subiect al interogării intelectuale de la filosofii antici şi până la oamenii de ştiinţă moderni: sociologi, psihologi, politologi, economişti.

Considerând anterioritatea socie-tăţii faţă de oricare dintre indivizii pe care îi subsumează la un anumit moment, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva, la nivel individual, spiritul gregar subordonează tendinţa de independenţă, pornirile individua-liste ale fiecăruia.

O abordarea dialectică ar putea oferi însă o viziune mai completă a acestui conflict. Astfel, putem con-sidera pornirile individualiste ca teză, iar spiritul social ca antiteză. Cu o astfel de premisă, societatea nu ar reprezenta altceva decât sinteza celor două manifestări contrare, care se constituie ca motor al transformărilor şi evoluţiei acesteia.

Economia socială pleacă de la nevoile individului în societate și în comunitate, urmând să extindă această viziune în toate planurile. Individul este punctul său central, indiferent dacă ne raportăm la el ca angajat, antreprenor, beneficiar, client etc. Caracteristica individuală nu poate fi însă privită ca o pârghie de alienare socială. Ea reprezintă un mijloc de integrare, o cale de a ajunge la o stare de bine atât internă, cât și externă.


Modele de economie socială

Modelul liderului formal

Liderul local care nu își uită promisiunile


Acest model personal de economie socială pleacă de la convingerea că într-o comunitate trebuie să existe o strategie de intervenție prin care reprezentanți locali ai sectoarelor privat, public sau social cooperează la valorificarea resurselor umane, tehnice, financiare ale colectivității, având drept obiectiv principal asigu-rarea unor condiții bune de trai.

Pentru găsirea unor soluții la problemele grupurilor defavorizate, precum și la cele ale colectivităților mai puțin dezvoltate, liderii formali din comunitate se mobilizează și devin actori ai vieții locale.

În acest mod, liderul formal preia o nouă identitate, anume cea de antreprenor social. Antreprenorii sociali identifică corect problemele comunității și încep pro-cesul de planificare strategică, însă succesul dezvoltării econo-mice locale depinde de efortul comun și de crearea unor rețele de parteneriat.

Liderul formal astfel transformat apare în ochii comunității din care provine într-o nouă lumină, fiind persoana care, odată ajunsă la o anumită poziție reprezentativă, lucrează pentru comunitate, din comunitate.

Antreprenorul social, dincolo de a fi un lider formal, devine și un lider informal, creând astfel un cerc care pornește de la funcția reprezentativă, trece printr-o întoarcere în comunitate, comunitate în care se implică, pentru ca mai apoi sa redevină reprezentativ prin rezultate și, astfel, mult mai puternic. De asemenea, acesta nu va abandona proiectele începute, pentru a nu risca astfel o pierdere a credibilității și, implicit, a calității de reprezentant formal.

Economia socială dă astfel me-diului politic democratic reprezentativ un sistem prin care cetățeanul și reprezentantul său să fie legați de o muncă depusă în comun pentru starea de bine a comunităţii ai cărei membri sunt.

Schimburile politice nu mai implică relația promisiuni pentru voturi și nici o relație de rupere de comunitate, odată cu alegerea reprezentantului.

Din contră, prin implicarea în co-munitate, prin intermediul economiei sociale, reprezentantul este văzut de comunitate ca un adevărat primus inter pares și nu se mai rupe de rea-litățile acesteia.

De fapt, economia socială, prin sistemul de schimburi reale pe care îl oferă, duce liderul înapoi în comunitate.

• lider formal

• co-participare socială

• valori sociale

• participare socială

• alchimie

5


Asocierea reprezintă fundamentul oricărei forme de organizare eco-nomică sau politică, indivizii optând mai degrabă pentru agregarea în grupuri decât pentru o existenţă solitară. Fie că vorbim de contractul social care stă la baza organizării de tip statal sau de participarea într-o firmă, asocierea este acel filon care îi face pe indivizi să se unească pentru a urmări împreună un scop.

Dincolo de acea înclinaţie psiho-logică spre gregaritate, specifică individului şi care determină aso-cierea ca modalitate de împlinire a nevoii de apartenenţă la un grup, asocierea stă la baza satisfacerii şi a altor nevoi, precum cele de secu-ritate sau de bunăstare economică. Astfel, comasarea indivizilor în en- tităţi colective presupune şi o eva-luare raţională a resurselor necesare atingerii unui scop. Asocierea devine soluţia pentru asigurarea necesa-rului de resurse prin punerea în comun a unora dintre cele disponi-bile fiecăruia dintre indivizii asociaţi. Aportul fiecărui membru, insuficient în mod izolat pentru atingerea sco-pului, devine parte integrantă a unui bazin de resurse, suma sau rezul-tanta acestora concretizându-se în mijloacele pentru atingerea sco-pului general, urmărit însă în mod particular de fiecare dintre membrii asociaţi.

Economia socială pune accentul tocmai pe capacitatea mem-brilor unei comunităţi de a se coagula şi de a se constitui într-o formă de organizare economică, identificând şi utilizând potenţialul resurselor umane, financiare şi materiale de care dispun mem-brii sau care se pot găsi la nivelul comunităţii în care se întemeiază. Entitatea de economie socială, clădită astfel pe membrii din comu-nitate cu activitate de producţie şi desfacere în special în cadrul aces-teia, poate constitui un centru de emanaţie pozitivă la nivel local.

Dat fiind caracterul local al eco-nomiei sociale, resursele umane, financiare şi materiale sunt în gene-ral limitate, iar cunoştinţele antre-prenoriale sunt reduse, mai ales în rândurile comunităților mici. Or, în această situaţie, în lipsa resurse-lor suficiente pentru atingerea unui scop, orice formă de asociere, mai ales una cu caracter economic, rămâne doar la nivel de proiect.

În acest context, soluţia care tre-buie identificată este cea cu privire la un aport suplimentar – uman, finan-ciar sau material – exterior comu- nităţii, care poate fi un investitor.

Modelul de faţă nu ia în consi-derare investitorul reprezentat de potenţialul deţinător de capital per-soană fizică.

Sistemul coparticipării sociale

Alchimistul socialO atare situaţie este discutată

în modele precum cel al valorilor sociale şi, în parte, cel al liderului.

Sistemul coparticipării sociale pune în discuţie posibilitatea unui parteneriat între societăţi din mediul privat tradiţional şi entităţile de eco-nomie socială.

Astfel, membrii comunităţii, bene-ficiind, pe de o parte, de aportul financiar şi / sau material al investito-rului, iar pe de alta de cunoştinţele, experienţa şi, nu în ultimul rând, de relaţiile economice ale acestuia, odată cu acoperirea resurselor defi-citare, se pot coagula şi pot construi împreună o entitate de economie socială. Într-un asemenea partene-riat, investitor – membrii comunităţii, pe lângă crearea organizaţiei de economie socială, care poate în alte condiţii nu ar fi avut loc, ţinând cont de limitările amintite mai sus, creşte şi posibilitatea asigurării sustenabi-lităţii acesteia.

Trebuie însă adus în discuţie aportul investitorului în cadrul eco-nomiei sociale, care se traduce prin părţi sociale şi acţiuni în cadrul organizaţiei, elemente cu efect direct asupra procesului decizional şi asu-pra distribuirii profitului.

În primul rând, credem că apor-tul investitorului, deşi semnificativ pentru a acoperi deficitul de resurse existent la nivelul comunităţii, nu trebuie să fie atât de mare încât să atenteze la caracterul comunitar şi cel democratic al entităţii de econo-mie socială prin dobândirea statutu-lui de acţionar sau asociat majoritar.

Într-o atare situaţie, în ciuda efectelor benefice pe care le-ar putea avea în continuare asupra comunităţii, socie-tatea aceasta nu s-ar mai constitui ca formă a economiei sociale, ci s-ar subsuma conceptului şi regu-lilor societăţilor private tradiţionale. În acest sens, pentru a delimita şi conserva statutul de economie socială a unei entităţi care permite ca membru un investitor, considerăm că se impune limitarea perpetuă a participaţiei acestuia la capitalul entităţii de economie socială.

Având în vedere astfel limitele impuse privind părţile sociale pe care investitorul în economia socială le poate deţine, acesta nu va putea să se impună ca asociat majori-tar. Implicarea în hotărârile privind direcţiile de acţiune ale societăţii – comerciale, de resurse umane ori de distribuţie a profitului – constituie dreptul şi responsabilitatea fiecăruia dintre membrii cooperatori, investito-rul fiind doar unul dintre aceştia. De asemenea, investitorul se va supune la rândul lui principiului democratic ce guvernează procesul decizional în cadrul economiei sociale.

În acest context, trebuie să ne aplecăm şi asupra motivaţiilor care ar determina investitorul să se implice. În primul rând, considerat ca motivat doar de scopuri econo-mice, investitorul poate identifica acele oportunităţi de afaceri ce pot fi desfăşurate prin economia socială, oportunități care, chiar dacă îi oferă posibilităţi limitate privind controlul şi dezvoltarea unei entităţi, îi aduc


sprijinul comunităţii și îi înlesnesc dezvoltarea altor proiecte în cadrul aceleiaşi sau a altei comunităţi, valorificând capitalul de imagine do- bândit. Astfel, scopul economic este urmărit nu prin dezvoltarea şi exploa-tarea la maximum a uneia sau unui număr redus de întreprinderi sociale, ci prin creşterea numărului de între-prinderi pe care le dezvoltă.

Pe de altă parte, membrii enti-tăţii de economie socială astfel create, prin experienţa acumulată şi cunoştinţele asimilate, se constituie la rândul lor ca prescriptori de imagine ai modelului de economie socială în rândurile comunităţii, posibilitatea de replicare a acestui model economic, în cadrul aceleiaşi comunităţi sau a celor învecinate, crescând prin forţa exemplului. De asemenea, mem-brii comunităţii implicaţi într-o atare întreprindere socială pot deveni lideri ai comunităţii şi exponenţi ai inte-reselor acesteia. Ei pot genera, la rândul lor, alte întreprinderi sociale, chiar fără implicarea unui investitor, experienţa şi cunoştinţele asimilate oferind suportul necesar pentru a dezvolta o întreprindere socială.

Beneficiile unei astfel de entităţi economice nu se reduc la cele ale membrilor, iar investitorul nu reprezintă decât o pârghie pentru dezvoltarea unei întreprinderi suste-nabile. Creşterea gradului de ocu-pare a membrilor comunităţii – pe lângă membrii întreprinderii, în cadrul acesteia sunt angajaţi şi alţi mem-bri ai comunităţii – reprezintă doar unul dintre efectele pozitive directe.

Rămânând în sfera ocupării forţei de muncă, presiunea socială exercitată de relaţiile personale dintre membrii comunităţii (din rândurile căreia pro-vin, de altfel, membrii întreprinderii sociale) are ca efect şi integrarea în muncă a persoanelor vulnerabile.

Preocuparea întreprinderii de economie socială privind atrage- rea sprijinului comunităţii este una continuă, din rândurile acesteia pro-venind poate cei mai mulţi bene-ficiari ai produselor şi serviciilor produse şi / sau oferite. Astfel, impli-carea în proiecte de interes general pentru comunitatea în care între-prinderea socială îşi desfăşoară activitatea devine un scop în sine pentru aceasta. Fie că vorbim de direcţionarea unei părţi din profit sau de punerea la dispoziţie a unor resurse umane sau materiale în vederea desfăşurării unor activități, întreprinderea socială se va implica în proiecte sociale precum educaţia şi asistenţa socială sau în alte sec-toare importante pentru comunitate.

De asemenea, preocuparea pen-tru asigurarea unui nivel de educaţie satisfăcător al membrilor comunităţii reprezintă o responsabilitate şi a întreprinderii sociale, dat fiind că bazinul de recrutare şi selecţie a membrilor sau angajaţilor este res-trâns la nivelul comunităţii.

Întreprinderea socială se constituie astfel ca un athanor al alchimistului în care, pentru a obţine aur, alături de materia inertă (plumbul şi sulful alchimis-tului) reprezentată prin membrii

comunităţii din modelul nostru de economie socială, este adăugată în proces şi o cantitate de aur – aportul investitorului, acesta din urmă fiind elementul esenţial pentru desăvârşirea transformării materiei. Alchimistul însă nu se regăseşte în model, el fiind sim-bolizat de forța care-i aduce laolaltă pe investitor şi pe mem-brii comunităţii.

Sistemul coparticipării sociale cu greu se poate concretiza în lipsa unor facilităţi fiscale consistente, ţinând cont mai ales de limitarea privind maximul de părţi sociale în cadrul întreprinderii sociale pe care investitorul le poate deţine.

Nu trebuie uitate însă barierele conceptuale impuse de viziunea neoliberală, asumată de către majo-ritatea celor care se declară actori ai economiei şi împărtăşită de majori-tatea economiştilor, care asimilează economia socială mai degrabă cu organizaţiile nonprofit dedicate unor scopuri sociale.

În ceea ce priveşte profitul ge-nerat de întreprinderile sociale, aceeaşi viziune a imprimat ideea că acesta trebuie reinvestit obligatoriu, fie în dezvoltarea întreprinderii, fie în proiecte sociale.

Credem că distribuirea profitu-lui trebuie să rămână la latitudinea membrilor întreprinderii sociale, aceştia putând opta pentru distri-buirea în întregime către membri şi angajaţi sau distribuirea unei părţi din acesta în proiecte de interes general pentru comunitate.

Nu în ultimul rând, sistemul copar- ticipării sociale este dependent de atitudinea locală faţă de implica-rea unui necunoscut în treburile comunității. Astfel, în măsura în care investitorul nu este cunoscut şi apreciat la nivel local, o iniţiativă nemediată de un reprezentant sti-mat al comunităţii poate fi sortită eşecului, investitorul fiind perceput ca un om din exterior orientat către propriul câştig, iar asocierea prin punerea în comun a resurselor fiind considerată mult prea riscantă.

Sistemul coparticipării sociale se constituie ca o formă de tranziție şi, în acelaşi timp, ca o pârghie pentru dezvoltarea şi implementarea aces-tui „al treilea sector“, reprezentat de economia socială. Investitorul, ca membru în cadrul unei entităţi de economie socială, face posibilă coagularea şi cooperarea membrilor comunităţii prin aportul de resurse necesar pentru constituirea şi orga-nizarea întreprinderii sociale. El, însă, nu se constituie ca o condiţie universal necesară pentru econo-mia socială, ci doar conjunctural necesară, impusă fie de lipsa de resurse financiare sau materiale, fie de lipsa experienţei antreprenoriale de la nivelul membrilor comunităţii. Pe de altă parte, dispoziţia investito-rului de a se implica în proiecte de economie socială nu este suficientă în absenţa unei deschideri din par-tea comunităţii – ne referim aici la acceptarea socială sau politică a unei astfel de forme de organizare economică.


Fie că avem în vedere calitatea de angajat sau aceea de deținător de capital, omul și acțiunile sale, în contextul economiei capitaliste, sunt subordonați și puși în slujba maximi-zării profitului. Astfel, dacă deținătorul de capital are un interes nemijlocit pentru creșterea profitabilității propriei afaceri, angajatul își pune resursele în slujba atingerii aceluiași țel, acesta reprezentând un mijloc pentru propria evoluție financiară și materială, ca efect al răsplătirii eforturilor sale. Analizat din perspectiva acestui comportament economic, individul se caracterizează printr-o tendință de izolare în raport cu ceilalți membri ai societății. Astfel, acea stare naturală imaginată de Hobbes, anterioară formării societății, în care omul era lup față de om, se constituie drept normalitate în cursa economică în care fiecare urmărește propriul profit.

Omul însă nu se definește doar prin comportamentele și manifestările sale economice, de aceea conviețuirea în societate este posibilă. Nevoia de a fi împreună cu alții ori dorința de a-i sprijini și proteja pe ceilalți sunt comportamente la fel de proprii omului pe cât îi sunt cele determinate de implicarea economică. Iar acestea sunt tocmai cele care coagulează și contribuie la conservarea societății.

Valorile sociale se definesc astfel ca o reprezentare în plan intelectual și spiritual a sintezei acelor compor-tamente individuale care susțin status-quo-ul existenței în comunitate. În acest context, posibilitatea alegerii în ceea ce privește valorile și scopurile urmărite nu este redusă doar la cele economice, chiar dacă la prima vedere această alegere poate părea suspendată.

Revenind la cursa pentru acumu-lare, fiecare dintre participanți se raportează diferit la rostul și scopul acesteia. Unii își vor confunda propria existență cu participarea la această cursă, alții o vor considera ca un mijloc pentru a-și satisface nevoi și aspirații de alt ordin decât cel economic. Cu toții însă, antrenați în cursă, o fac astfel posibilă. Ca orice cursă, și aceasta are proprii învinși. Fie că avem în vedere salturi tehnologice care implică dispensarea de o parte din forța de muncă, fie incapacitatea sau lipsa de adaptare la noile cerințe și criterii de performanță și calificare, efectele sunt aceleași: ieșirea tem-porară sau definitivă din cursă. Pe de altă parte, cursa însăși poate pierde în fața unora dintre concurenți. Aceștia sunt cei care, la un moment dat, se retrag, renunțând la a mai alerga. Par- ticiparea le apare drept lipsită de sens, cum lipsit de sens este și scopul.

Atingerea unei suficiențe materiale corelată cu dezavuarea unei vieți dedicate și subjugate de valorile economice se constituie drept condiții suficiente pentru reconsiderarea sensului și scopului existenţei lu-mești. Cel care până ieri era unul dintre cei mai activi reprezentanți ai ordinii economiei capitaliste, precum apostatul care, având la un moment dat intuiția erorii propriei credințe, supus fiind interogării conștiinței, își dă un alt răspuns decât cel care îi călăuzise existența sa de până atunci. Prin raritatea evenimentului, efectele sale variază de la un individ la altul, fără a putea imagina un pattern psihologic. De la izolarea totală față de societate și până la preluarea leadership-ului acesteia, vom găsi numeroase forme de transformare a celui „trezit“ din somnul în care trăise o viață pe care acum o vede ca artificială și inutilă, dedicată unei continue acumulări.

Modelul valorilor sociale îl are în centrul său pe individul pentru care schimbarea înseamnă întoarcerea către acele valori și principii care cu greu își găsesc locul într-o societate modelată de interesele financiare și materiale: solidaritate, reciprocitate, responsabilitate socială. Astfel, acest individ „apostat“ devine conștient de faptul că propria bunăstare își află semnificația în contextul bunăstării comunității în sânul căreia trăiește. În acest context al transformării personale, apostatul își redefinește scopul existenței, devenind conștient de valoarea unei vieți dedicate celor-lalți, valorizându-și propriul potențial

în raport cu acțiunile și rezultatele sale sociale.

Astfel, apostatul nu se retrage pur și simplu din cursa economică, ci, mai mult, își asumă deturnarea și reorientarea scopului acesteia. Mecanismele și instrumentele econo-mice, pe care le cunoaște și le stăpânește ca urmare a experiențelor și competențelor dobândite în cursa în care a concurat o viață, le pune acum în slujba scopurilor sociale a căror relevanță o consideră de netăgăduit.

Lumea nu s-a schimbat odată cu el și continuă să fie guvernată de legile unei ordini economice în care capitalul subordonează toate componentele societății. Astfel, pentru a-și atinge noile obiective, fostul capitalist se redefinește ca antreprenor social, punându-și resursele în slujba urmă-ririi unei bunăstări comune, dacă nu pentru întreaga societate, cel puțin pentru membrii comunității din care face parte.

Economia socială devine astfel acel sistem în care individul capitalist își folosește competențele pe care le-a dobândit pe terenul economiei de piață în spiritul solidarității și al reciprocității, ceilalți devenind scop al acțiunilor sale. Se realizează astfel o schimbare față de paradigma economiei capitaliste, unde ceilalți sunt valorizați doar ca mijloace pentru atingerea propriilor obiective economice.

Modelul valorilor sociale se sus-ține astfel pe un „accident“ de ordin psihomoral al celui care, împlinit economic, va fi resimțit dorința de a da un sens mai profund propriei

Modelul valorilor sociale

Dar eu nu fiinţez decât împreună cu ceilalţi; singur nu sunt nimic. (Karl Jaspers)


existențe, dedicându-se atingerii și de către ceilalți a bunăstării materiale care le va asigura accesul la celelate componente necesare dezvoltării: bunuri și servicii de calitate, educație, cultură, asistență medicală.

În producția de bunuri, societatea este dependentă, într-o măsură din ce în ce mai mare, de tehnologie. În ceea ce privește furnizarea de servicii, aceasta depinde în continuare de oameni, dar într-o proporție din ce în ce mai mică.

Este cunoscut faptul că în prețul unui produs sunt incluse costul efectiv de producție și costurile cu serviciile conexe de promovare, consultanță etc. Astfel, modelul pleacă de la premisa că, odată cu tehnologizarea masivă și scăderea implicării umane și a costurilor aferente acesteia, în procesul de producție prețul final este influențat semnificativ de costurile serviciilor. Aceste costuri cu serviciile sunt mai mari, justificate fiind de costurile resursei umane. Astfel, per-soanele educate, care prin munca lor prestează servicii, sunt câștigători ai globalizării, respectiv ai progresului tehnologic, pe când persoanele cu o educație precară formează din ce în ce

mai mult clasele sărace, fără ocupație. Drept urmare, provocările economice viitoare se referă la persoanele necalificate sau semicalificate, ca fiind cele mai vulnerabile din punctul de vedere al pieței muncii. Un exem-plu este înlocuirea cu automate com- puterizate, în țările occidentale, inclusiv a vânzătorilor din lanțurile de tip fast-food.

Economia socială, dincolo de scopul economico-financiar, are ca temei venirea în sprijinul comunității prin răspunsul adus nevoilor indi-viduale și intereselor comunitare. Astfel, economia socială îndeplinește de fapt nevoia fundamentală – prin nevoie fundamentală înțelegând totalitatea nevoilor personale, sociale, identitare, aspirații, dorințe, cultură, limbă, istorie etc. – a unui organism statal, adică a unei reprezentări politice a acestor nevoi și interese.

Economia socială, plecând de la acest fundament politic, trece, prin

Sistemul participării comunitare

Pe câmpul de luptă socială niciun cetățean nu trebuie lăsat în urmă

activitatea sa, în sfera instituțională clasică. Este de fapt actul ce urmează concluziei că statul clasic nu poate răspunde nevoilor fundamentale ale cetățenilor săi. Referindu-ne la fisca-litate, este evident că singurul temei al perceperii de taxe și impozite este transferarea fondurilor astfel obținute către instituțiile care trebuie să răs-pundă respectivelor nevoi, doar că, economia socială răspunzând acestor nevoi, ia locul acestor instituții și deci nu mai datorează respectivele taxe și impozite. Această componentă face ca, pornind de la teoria fundamentală a statului, economia socială să devină o adevărată „a treia cale“.

Modelul nu neagă organizarea sta-tală, recunoscând faptul că există un interes general și acesta nu poate fi reprezentat la nivel local / regional.

Chiar dacă la prima vedere este greu de conceput ca instituțiile statului să predea o parte din atribuții și obligații unor actori privați din cadrul comunității, considerăm că acest fapt este unul la îndemâna economiei sociale. Ultimele evoluții politice ne arată, pe de o parte, o nevoie de creare a unei politici comune largi, inclusiv prin crearea organismelor internaționale din diverse domenii (politic, economic, social etc) și, pe de altă parte, că suntem martorii încredințării atribuțiilor administrative comunitare domeniului privat, în întregime în anumite cazuri (cazul administrării orașelor de către com-panii private). Suntem astfel martorii unor schimbări ce păreau imposibile în urmă cu doar un deceniu, sau cel

mult de domeniul unor teorii utopice sau extreme. De asemenea, descentralizarea și aplicarea principiului sub-sidiarității își găsesc o recunoaștere din ce în ce mai largă, promovate fiind de rezultatele pozitive. Astfel, s-a ajuns ca nivelul central să propună această soluție, în vederea degrevării aparatului guvernamental central de multe dintre obligațiile sale. Or, o asemenea viziune era până nu de mult de neimaginat, considerându-se că descentralizarea va fi cerută și sprijinită de comunități și nu la un nivel central.

Educația și calificarea sunt dome-niile care au cel mai mult de câștigat din economia socială, având în vedere că absolvenții au cunoștințe și apti-tudini în concordanță cu ceea ce se cere pe piața muncii în comunitatea în care se formează. Prin aceasta, se produce și o economie de resurse printr-o mai mică nevoie de recalificare a forței de muncă. Putem astfel vorbi despre o eficientizare a costurilor de educare și calificare. Întrebarea la care trebuie de fapt să răspundem este ce vor face oamenii odată ce munca ne- și subcalificată va fi preluată de către mijloace automatizate, capabile să răspundă la un nivel calitativ constant cerințelor de piață. Or, răspunsul nu poate fi decât unul incluziv, rămânând să găsim soluții pentru ca ocuparea să reprezinte o normalitate și nu un scop greu de atins.

Rata de dezvoltare tehnologică, în societatea actuală, este încă într-o curbă ascendentă, cu un ritm accele-rat, astfel încât din ce în ce mai multe


procese de producție se pot face mai ieftin, mai eficient și la un nivel calitativ mai ridicat de către utilaje și nu de către oameni. Având în vedere nivelul de dezvoltare a tehnologiilor inteligente, capabile să reproducă într-o măsură din ce în ce mai mare anumite caracteristici umane (creativitate, inteligență, talent etc.), creșterea ponderii produselor ma-nuale ar fi sortită eșecului.

De asemenea, existența unui sistem care să producă manual anumite bunuri ce pot fi produse mecanic ar fi redundant din punctul de vedere al eficienței și eficacității producției.

Punem astfel accentul pe direc-ționarea forței de muncă în domeniul serviciilor și lucrărilor, fără a trece cu vederea că și în aceste domenii tehnologia se va afirma din ce în ce mai mult. Avem astfel exemplele siste-melor bancare, sistemelor de telefonie, unde tehnologia, în ultimele decenii, a înregistrat o evoluție remarcabilă.

În aceste condiţii, este de neînțeles de ce o persoană cu dizabilități trebuie să muncească fizic, iar una fără dizabilități să muncească intelectual sau creativ. Considerăm astfel că premisa de la care s-a plecat în politica de integrare socială actuală, aceea de a da utilitate muncii unei persoane cu dizabilități, a sfârșit prin a condamna acea persoană la o muncă ce presupune un important aport fizic.

Incluziunea socială își poate găsi un răspuns prompt prin economia so- cială, care nu se mai limitează la o muncă manuală, ci își propune să

fie un actor al mediului concurențial clasic.

Modelul își dorește atingerea unei stări de bine. Această stare de bine nu poate fi considerată fragmentar, ca atinsă doar în anumite privințe, iar situația generală a unei societăți nu descrie în mod identic fiecare membru al respectivei societăți. Drept exemplu, societățile contemporane dezvoltate presupun anumite exemple și modele de succes financiar, care adună resursele și le concentrează într-un cerc restrâns. Aceste exemple și modele de succes sunt totuși contrazise de o creștere a populației aflate la limita subzistenței, ceea ce înseamnă că sistemul de distribuire a bunăstării este unul insuficient și ineficient. Și nici nu poate fi altfel, având în vedere că, de la apariția statului modern, sunt utilizate aceleași instrumente: sistemul de impozitare, respectiv subvențiile și alocările.

Sistemul exclusiv fiscal de sor-ginte socialistă a fost aplicat mai ales de țările nordice, iar în prezent se consideră că acestea înregistrează cel mai înalt nivel de trai pentru majoritatea populației. Problema este însă că tocmai aceste sisteme excesiv centraliste au dus la răspunsul extrem de a delega puterile administrative locale unor corporații, rezultatul fiind ca în state cu o tradiție social-democrată răspunsul să fie unul de extremă neoliberală.

Ajungem astfel la una din con-cluziile posibile și anume că doc-trinele politice clasice au ajuns la caducitate.

Doctrinele politice clasice pleacă în mod invariabil de la raportul producție – venit și de la modul de redistribuire a veniturilor realizate. Or, odată cu dispariția muncii ca factor de producție, dispar inclusiv relațiile aflate la baza doctrinelor politice clasice, clătinând bazele teo-retice ale acestora. De asemenea, în discuția economiei sociale, trebuie să ne amintim că, în urmă cu nu mai mult de două decenii, economia era eminamente politică.

Plecând astfel de la societatea actuală, observăm disparitățile existente, indiferent că vorbim despre șanse, venituri, nivel de trai, decizie, reprezentare, cultură etc. Sistemul participării comunitare își propune ca, prin desfășurarea la nivel macro-economic a activităților de economie socială, membrii comunității să se dezvolte astfel încât denivelările so-ciale să se reducă.


Printr-un management specific economiei sociale se ajunge, în timp, la o îmbinare armonioasă a inte-resului individual cu cel general al comunităţii. Profitul întreprinderilor de economie socială este reinvestit pentru dezvoltarea întreprinderii, a serviciilor pentru membrii săi sau a serviciilor centrate pe bunăstarea colectivă.

În cadrul procesului de apariţie, lărgire şi consolidare a oportunităţilor pentru dezvoltarea unei reţele active ocupaţionale în comunitate, prin creş- terea capacităţilor profesionale şi performanţelor educative pentru cei cu risc de excluziune socială, eco-nomia socială îşi consolidează principiile sale. Acestea vizează, explicit, solidaritatea şi implicarea activă la nivel comunitar a individului, dez-voltarea unor activităţi care au ca rezultat creşterea nivelului de viaţă al cetăţeanului, precum și formarea unei culturi a muncii. Sunt formulate, astfel, explicit, cerinţe ale dialogului social în comunitate, care să susţină stabilitatea în muncă prin alternative ale dezvoltării economice.

Creşterea preocupării pentru rata ocupaţională şi inovarea unor forme şi mecanisme de organizare institu-ţională, care să stimuleze integrarea pe piaţa muncii a grupurilor defavorizate social, coincide cu priorităţile noii Strategii 2020 a Uniunii Europene, care completează şi revizuiește Strategia Lisabona.

În prim-planul priorităţilor acestei Strategii, găsim cerinţe pentru gene-rarea unei coeziuni sociale reale, lupta împotriva sărăciei, adoptarea la nivel local, regional şi european a democraţiei civice de tip participativ. Se regăsesc, cu o importanţă ma-joră, cerinţe legate de o mai bună guvernare pe baza unor mecanisme juridice centrate pe susţinerea unor reţele de economie socială la nivel local, regional, naţional şi european (asociaţii, fundaţii, cooperative, so-cietăţi corporatiste etc.). Acestea pot să asigure un echilibru economic şi social stabil, sustenabil pentru creşterea economică, prin formare profesională, educaţională continuă şi utilizare a competenţelor în domenii moderne de specializare.

Formele de economie socială, prin eficienţa lor economică şi socială, pot prelua unele activităţi / servicii care aparţineau sectorului public, ele dezvoltând responsabil proiecte locale de succes. În cadrul preocupărilor majore legate de politici ocupaţionale, UE apreciază economia socială, cu tradiţia ei de peste un secol, ca un mijloc eficient în procesul integrării ocupaţionale a persoanelor vulnerabile. Ea nu apare numai ca o alternativă viabilă pe piaţa modernă, ca un răspuns social la problemele crizei actuale, ci şi ca un partener serios al societăţii civile şi al statului.

Prin însuşi obiectivul său cen-tral referitor la impactul social al

Efectele economiei sociale în societate

• echilibru economic

• reţele active ocupaţionale

• dialog social

• asociere

• inovare

• vulnerabilitate socială

6


dezvoltării economice, economia so-cială modernă readuce în prim plan valorile morale ale cooperării mutuale: încredere şi solidaritate la nivel co-munitar, întrajutorare şi voluntariat. Aceste norme ale cooperării în muncă aduc coerență şi stabilitate pe termen lung scopurilor de dezvoltare economică.

Așa cum am arătat mai sus, prin economie socială este posibilă conștientizarea faptului că resursele materiale sunt doar mijloace și nu un scop al existenței umane. Drept urmare, ES se prezintă atât ca soluție, cât și ca scop, la nivel comunitar, pentru a asigura bunăstare și, în final, stare de bine. Se poate spune că această schimbare de paradigmă duce la o maturizare a societății în ansamblul ei, ajungând astfel să atingă în mai multe puncte definițiile umaniste ale societății. Economia socială nu este o utopie, ci o soluție viabilă la problemele cu care se confruntă societatea, în general, și societatea românească, în special.

În 1964, John Durand a început să lucreze cu persoane cu dizabilităţi mentale. Astăzi, Minnesota Diver-sified Industries este o întreprindere socială cu profit, care angajează 500 de persoane cu dizabilităţi. În anul 2000, compania a raportat un venit anual de 54 de milioane de dolari, din care doar jumătate de milion provenea din subvenţii.

În 1971, cu un împrumut de 1.000 de dolari, Mimi Silbert a înfiinţat un program pentru reabilitarea depen-denţilor de droguri și a foştilor deţinuţi. Până în prezent, asociaţia Delancey Street a reabilitat 15.000 de beneficiari, din fonduri generate din numeroasele afaceri dezvoltate: restaurant, companie de mutări și construcţii.

În 1963, Jack Dalton (PHS) a în-fiinţat o asociaţie pentru reabilitarea persoanelor alcoolice. Prin progra-mele de creare de locuri de muncă, pregătire profesională și sănătate, organizaţia deserveşte peste 5.000 de beneficiari anual. Organizaţia PHS are un buget anual de 55 de milioane de dolari, din care 99,6% provin din comercializarea produselor și serviciilor celor 8 afaceri sociale în domeniile: producţie, alimentar, distribuţie și logistică, imobiliare și imprimare.

Profesorul Muhammad Yunus, şeful catedrei de economie a Uni-versităţii Chittagong din Bangladesh și laureat al premiului Nobel pentru economie în 2006, a început în 1976 să studieze posibilitatea oferirii de servicii bancare populaţiei rurale sărace. Grameen Bank a fost iniţiat ca proiect pilot în 3 sate vecine uni-versităţii, având următoarele obiective: să extindă facilităţi bancare către femei și bărbaţi săraci, să elimine exploatarea săracilor de către fur-nizorii de credite, să creeze oportunităţi de angajare pentru numeroșii şomeri din regiunea rurală a Bangladesh-ului și să ofere educaţie economică persoanelor dezavantajate (în special femei din cele mai sărace locuinţe). În urma succesului acestui proiect pilot, proiectul s-a extins în 1979 în diverse locaţii din Bangladesh, inclusiv în capitala Dhaka. În 1983, Proiectul Grameen Bank a fost transformat în bancă independentă prin ordin guvernamental. Astăzi, Grameen Bank deserveşte peste 3 milioane de clienţi.

Exemple de economie socială în lume

Pionierii - exemple de bune practici

7


Exemplu de sprijin antreprenorial

ProMujer – Bolivia, Nicaragua,Peru și Mexic

Pro Mujer este o organizaţie inter- naţională pentru dezvoltare regio-nală, înfiinţată în 1990 pentru a ajuta femeile din America Latină să îşi îmbunătăţească statutul so-cial și economic. Organizaţia a înfiinţat instituţii de microfinanţare care acordă credite mici (între 50 și 300 de dolari) femeilor cu venituri reduse. Acestea investesc capitalul în activităţi de producţie la scară mică și de comercializare cu amănuntul. Operând în 4 ţări: Bolivia, Nicaragua, Peru și Mexic, organizaţia Pro Mujer a acordat până în 2002 training și credite la peste 66.000 de beneficiari, din care majoritatea femei cu venituri foarte mici, portofoliul total fiind de 5,3 milioane de dolari. Modelul financiar este similar unei bănci, în sensul că se percepe dobândă. Analiza impactului organizaţiei arată faptul că femeile beneficiare ale acestui program pot să îşi dubleze veniturile în doi ani. De asemenea, este predictibil că îşi vor îngriji sănătatea mai bine și îşi vor trimite copiii la şcoală.

Exemplu de intermediere pe piaţă

Pumice Marketing Cooperative – Filipine

În Luzon, Filipine, populaţia rurală Aeta a suferit de pe urma erupţiei vulcanului de pe muntele Pinatubo,

Exemple de economie socială analizate din punct de vedere operaţional

la începutul anilor '90. Cenuşa a în- gropat comunitatea și resursele naturale, forţând populaţia să caute de lucru la oraş. Antreprenori din Manila au descoperit piatra ponce, folosită la prelucrarea denimului (mat. textil). Cu ajutorul Institutului Asiatic pentru Tehnologie, populaţia Aeta a înfiinţat o întreprindere socială de marketing pentru a aduna, populariza și vinde aceste pietre miilor de producători de îmbrăcăminte din Filipine. Între-prinderea socială vinde pietrele ponce intermediarilor care revând mai departe producătorilor de îmbră-căminte. Prin această activitate, se asigură locuri de muncă populaţiei indigene, fără a-i forţa să migreze către oraşe unde posibilităţile de găsire a locurilor de muncă sunt limitate și se asigură în același timp desfăşurarea unei activităţi comerciale ecologice.

Exemplu de angajare pentru persoane vulnerabile

Digital Divide Data – Cambodgia; Mazunte Natural Cosmetics Factory – Mexic

Cambodgia este o ţară cu o lungă istorie de războaie care au lăsat o populaţie săracă, cu multe persoane cu dizabilităţi care nu au oportunităţi de angajare. Digital Divide Data este o întreprindere socială care oferă training pentru persoane dezavan-tajate din Cambodgia. Beneficiarii sunt victime ale bombardamentelor, femei abuzate, imigranţi rurali și orfani.

Prin acest program, aceste per-soane beneficiază de educaţie în IT, primind o calificare în domeniu. Absolvenţii programului li se oferă locuri de muncă în compania mamă, în cadrul universităţilor și în companiile locale.

Mazunte este un sat mic, de sub 1.000 de locuitori, în Mexic, care se ocupă cu comerţul de broaşte ţestoase. După interzicerea uciderii acestor animale prin lege, singurul angajator din zonă, cel mai mare abator de broaşte ţestoase din Mexic, a fost închis.

Întreprinderea socială de tip cooperativă, Mazunte Natural Cos- metics, este numită Miracolul din Mazunte deoarece a asigurat noi locuri de muncă la nivel local. Cooperativa produce și distribuie produse ecologice, asigurând zeci de locuri de muncă.

Exemplul taxei pentru serviciu Bookshare.org USA

Bookshare.org este o organizaţie care asigură cărţi pentru nevăzători printr-un abonament online la biblio-teca sa virtuală. Abonaţii pot să descarce cărţile în format Braille sau cărţi de tip audiobook. În 2002, la un an de la lansare, biblioteca avea deja 12.100 de titluri la dispoziţia clienţilor săi. Fondurile strânse sunt reinvestite pentru a acoperi costurile desfăşurării acţiunilor. Pentru a beneficia de costul redus al serviciilor oferite de această organizaţie, beneficiarii trebuie să trimită acte dovedind încadrarea în grad de dizabilitate.

Exemplul beneficiarilor cu venituri mici Scojo India

Fundaţia Scojo este o organizaţie specializată în îngrijirea ochilor. Statistici internaţionale arată că adulţii peste 35 de ani suferă de prezbiopie. În ţările în curs de dezvoltare, unde optometria nu este la îndemâna po-pulaţiilor sărace, această afecţiune este larg răspândită. Producătorii de covoare lucrate manual, ţesătorii, contabilii și alte persoane ce desfă-şoară activităţi ce necesită îndeosebi simţul văzului pot să îşi piardă locul de muncă și venitul dacă suferă de această afecţiune.

Fundaţia Scojo a început activi-tatea acestui program prin simpla distribuire de ochelari populaţiilor sărace.

În 2003, Scojo India a înfiinţat un program sustenabil ce foloseşte o strategie de strângere de fonduri pentru a-și atinge obiectivele. Profitul obţinut din vânzările urbane (unde populaţia îşi poate permite să achite un preţ mai mare pentru ochelari) subvenţionează preţul și costul de distribuţie pentru ochelarii vânduţi în zonele rurale, unde se înregistrează cea mai mare nevoie pentru aceşti ochelari. Impactul social: în 2006, peste 260.000 de indieni care au achiziţionat ochelari și-au crescut productivitatea și capacitatea de lucru. În 3 ani, Scojo India a creat 356 de locuri de muncă, din care 327 pentru persoane cu venituri foarte mici.


Exemplul legăturii cu piaţa – legătura dintre beneficiari și piaţa externă PhytoTrade, în Africa de Sud

PhytoTrade este o organizaţie non-profit care acţionează în parteneriat cu SAMOPN (Asociaţia Producătorilor de Marula din Africa de Sud). Uleiul de marula este folosit pentru întreţinerea integrităţii ecosistemului în regiunile aride. SAMOPN ajută producătorii rurali să obţină producţii sustenabile de ulei de marula, iar PhytoTrade facilitează procesul de comercializare a acestuia.

Exemplul subvenţiilor Associacao Nacional de Cooperacao Agricola, în Brazilia

Organizaţia funcţionează în regiuni din Brazilia unde analfabetismul atinge o cotă de 80 % din populaţie. Prin acest program educaţional, se oferă programe de alfabetizare a copiilor, adulţilor și activiştilor din comunitate. În 2002, întreprinderea socială ANCA a vândut 7.000 de cărţi, faţă de 4.500 în 2001. Veniturile obţinute sunt reinvestite pentru a finanţa operaţiunile de publicare și pentru a subvenţiona programe ale organizaţiei menite să reducă anal-fabetismul.

Exemplul sprijinului organizaţional Para la Salud, în Guatemala

Relieful montan al regiunii și siste- mele de distribuţie precare împiedicau accesul localnicilor la servicii medi-cale, provizii, medicamente. Para la Salud este o organizaţie internaţională care a înfiinţat un lanţ de farmacii care să ajute la rezolvarea acestei probleme prin crearea unui sistem de distribuţie de medicamente în regiunile rurale, ca modalitate de strângere de fonduri pentru a subvenţiona clinicile rurale. În prezent, 43 de farmacii rurale de- servesc populaţia săracă în 13 depar- tamente din Guatemala.

Exemplu complex care combină două sau mai multe modele operaţionale Cambiando Vidas, în Mexic

Organizaţia a înfiinţat o „bibliotecă“ pentru unelte, de unde localnicii săraci pot împrumuta unelte pentru a des-făşura activităţi economice legate de turism și dezvoltare regională. Organizaţia a construit 6 hoteluri mici, iar din veniturile obţinute se alocă împrumuturi pentru construcţia de noi hoteluri și se acordă fonduri pentru susţinerea de programe edu-caţionale.


Economia socială în Europa

Conceptul de economie socială este în evidentă expansiune în UE, dar termenul are conotații științifice diferite în toate statele membre, existând cazuri în care într-o țară chiar să coexiste interpretări diferite ale acestuia. Gradul de recunoaștere a conceptului de către autoritățile publice, de către companiile economiei sociale și de către lumea academică / științifică indică o varietate de abordări în cadrul țărilor UE-25. Conform CIRIEC 2007 1, din analiza datelor privind răspunsurile agregate la nivelul țărilor UE-25, s-au identificat trei grupuri de state după nivelul de recunoaștere și acceptare a conceptului de economie socială: 1. Țări în care conceptul de economie socială este larg acceptat: în Franța,

Italia, Portugalia, Spania, Belgia, Irlanda și Suedia. Aici conceptul se bucură de o mare recunoaștere de către administrațiile publice și mediul academic, dar și de structurile specifice sectorului economiei sociale;

2. Țări în care conceptul de economie socială se bucură de un nivel mediu de acceptare: Cipru, Danemarca, Finlanda, Grecia, Luxemburg, Letonia, Malta, Polonia și Marea Britanie. În aceste țări, conceptul coexistă cu alte concepte, cum ar fi sectorul nonprofit, sectorul voluntar și întreprinderile sau firmele sociale. În Marea Britanie, nivelul scăzut de conștientizare a economiei sociale contrastează cu politica guvernamentală de suport a întreprinderilor sociale, iar în Polonia, chiar dacă este un concept nou, a devenit popular, ca efect al structurării Uniunii Europene;

3. Țări cu nivel insuficient sau în care nu există o recunoaștere a conceptului de economie socială: Austria, Cehia, Estonia, Germania, Ungaria, Lituania, Olanda, Slovenia. Termenii corelați – sector nonprofit, sector voluntar și organizații nonguvernamentale – au un nivel relativ ridicat de recunoaștere.

La nivel european, în 1989, Comisia Europeană a publicat comunicarea „Întreprinderile din sectorul economiei sociale și realizarea pieței interne fără frontiere".

O altă reglementare a economiei sociale de către propriile organizații este cea din Carta principiilor economiei sociale, promovată de Conferința Permanentă Europeană a Cooperativelor, Societăților Mutuale, Asociațiilor și Fundațiilor (CEP-CMAF), principiile enunțate fiind următoarele:

- prioritatea acordată individului și obiectivelor sociale față de capital;- asocierea voluntară și deschisă;

• administrație publică

• organizații nonprofit

• companii de interes comunitar

• al treilea sector

• servicii sociale

1 - CIRIEC (Centrul Internaţional de Resurse şi Informaţii privind Economia Sociala (2007), The Social Economy on the European Union, pag. 36-37)

8


Bune practici ale economiei sociale în Uniunea Europeană

Economia socială are trăsături care diferă mult de la țară la țară, în funcție de tipul de activitate, modelele culturale, tipul de legislație în vigoare, cadrul juridic, tradițiile asociative și formele organizaționale predominante, dar și în conformitate cu nevoile care se manifestă în fiecare context social și cu caracteristicile acestor nevoi. Astfel, se consideră că în Europa există cinci modele sociale principale de economie socială:

1. Modelul anglo-saxon

Abordarea anglo-saxonă a economiei sociale se bazează pe orga-nizațiile nonprofit. Acest model dife-rențiază întreprinderile sociale de sectorul privat în funcţie de sprijinul pe care voluntarii şi beneficiarii îl acordă zonelor dezavantajate şi grupurilor vulnerabile, iar activitatea implică în mod frecvent dezvoltarea comunității sub forma resurselor financiare și umane.

În Marea Britanie a secolului al nouăsprezecelea, caritatea era un principiu social, o componentă esen-țială a unei societăți democratice. Obiectivul guvernării Angliei victo-riene era „de a asigura un cadru de reguli și directive care să permită societății să se administreze singură în mare măsură“ 2. Drept rezultat, asociațiile și activitățile lor caritabile nu erau finanțate de guvern, ci se desfășurau cu un grad ridicat de autonomie; în același timp, ele au întărit legăturile cooperativelor cu autoritățile responsabile de legislația asupra sărăciei.

În lumea anglo-saxonă, organi-zațiile nonprofit au reînviat interesul pentru cel de-al treilea sector; în consecință, trebuie să subliniem contribuția lor la dezvoltarea econo-miei sociale. În Marea Britanie, termenul de „al treilea sector“ este mai bine definit decât cel de „eco-nomie socială“ și include sectorul voluntar, cooperativele, fundațiile și întreprinderile sociale. În cadrul coo-perativelor, pot fi găsite mai multe forme de organizații: organizații de întrajutorare caracterizate prin nevoi comune (medicale, de îngrijire) şi finanțate de proprii membri, companii de interes comunitar (companii cu răspundere limitată care nu urmăresc obţinerea de profit, și se axează pe lupta împotriva sărăciei și exluziunii sociale și au caracter voluntar) și organizații caritabile care furnizează servicii membrilor lor și comunităţii locale 3.

Termenul de economie socială este utilizat mai ales în Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord. În Irlanda, șomajul pe termen lung a determinat, în anii 1990, elaborarea unei strategii de

- controlul democratic al membrilor (nu se referă la fundații, deoarece acestea nu au membri);

- combinarea intereselor membrilor / utilizatorilor și / sau a interesului ge-neral;

- apărarea și aplicarea principiului solidarității și responsabilității;- gestionarea autonomă și independentă față de autoritățile publice;- majoritatea excedentelor sunt utilizate pentru atingerea unor obiective

de dezvoltare durabilă și pentru prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general (CIRIEC, 2007).

2 - Lewis, D., (1999) – International Perspectives on Voluntary Action: Reshaping the third sector 3 - www.ectgroup.org.uk


dezvoltare care să încurajeze caracterul local de sprijinire a cooperativelor.

În acest cadru, întreprinderile eco-nomiei sociale au fost create sub forma unor grupuri locale, cu scopul de a găsi cele mai eficiente soluții împotriva excluziunii sociale. Există cinci categorii de instituții sociale irlandeze: întreprinderi de integrare socială, întreprinderi sociale în sec-torul locativ, întreprinderi sociale care furnizează servicii personale și locale, cooperative de credit și organizații locale de dezvoltare.

Un exemplu de bună practică în domeniul economiei sociale îl cons-tituie, în Marea Britanie, o întreprin-dere socială deținută de o orga- nizație caritabilă: Grupul ECT (Trans-portul în Comunitatea Ealing) a fost înființat în anul 1979 și este cea mai mare companie de interes comunitar din Marea Britanie, care asigură servicii publice pentru comunitățile locale.

ECT și-a început activitatea cu două vehicule de mâna a doua, cu care asigura transportul public pentru rezidenții din Ealing care nu erau deserviți de alți transportatori. Astăzi, serviciile publice includ transportul public și comunitar, transportul feroviar, service pentru vehicule și trenuri, reci- clarea și epurarea apei uzate, cură- țarea străzilor și servicii medicale. Gama de servicii este diversă, de calitate și eficiență din punctul de vedere al costurilor.

Grupul ECT constituie un exemplu de bună practică pentru că este o

afacere viabilă, responsabilă din punct de vedere social care urmăreşte asigurarea durabilităţii sociale și de mediu în toate activitățile sale (este cea mai mare organizație comunitară de reciclare din Marea Britanie și se concentrează foarte mult și asupra reducerii emisiilor de carbon).

Serviciile de transport pentru care grupul a primit nenumărate premii și distincții includ transportul la domiciliu pentru persoanele în vârstă și pentru cele cu dizabilități şi asigurarea trans-portulului pentru un număr de 25 de cantine care asigură masa de prânz grupurilor defavorizate. De asemenea, locuitorilor zonelor rurale li se asigură transportul la medic, iar comunitatea și grupurile de voluntari au posibilitatea să închirieze microbuze cu șofer, la prețuri scăzute. Astfel, este sprijinită activitatea grupurilor comunitare cum ar fi cluburi de tineret, școli, biserici, adăposturi.

Organizația ECT este văzută ca o bună practică întrucât îndeplinește următoarele criterii: viabilitate, com-plementaritate, inovare (serviciile furnizate sunt inovative) și reproducti-bilitate (pot fi ușor transferate în alte amplasamente).4

2. Modelul scandinav

Modelul scandinav 5 (Suedia, Da- nemarca, Finlanda și Norvegia) are scopul de a satisface nevoia de servicii sociale a comunității și de a promova solidaritatea socială și ega-litatea de gen.

În acest cadru, cooperativele (ca actori principali ai economiei sociale), operează ca reprezentanți colectivi ai populației, exercită presiune socială și creează rețele de servicii împreună cu organismele publice pentru a atinge aceste scopuri.

În țările scandinave, noile organi-zații au reacționat în moduri diferite față de asociațiile tradiționale. Ele au abandonat abordarea politică și culturală hegemonistă a anilor ’70, propunând în schimb noi forme și soluții de organizare pentru proble-mele sociale locale în anii ’80. Între acestea, existau „dezvoltatorii de proiecte“ din Danemarca (aceștia in-cludeau unul sau mai mulți indivizi) și grădinițele cooperative suedeze. În Suedia, în 1994, erau în funcțiune 1.768 de grădinițe nemunicipale, care aveau în grijă 12 % din toți copiii aflați în grădinițe. Dintre acestea, 1020 erau cooperative ale părinților, iar 117 erau cooperative ale muncitorilor. În acest context, cooperativele și asociațiile au contribuit atât la relocarea serviciilor existente, cât și la crearea de noi servicii. 6

În Danemarca, statutul coopera-tivelor face parte din legea comercială, dar nu există o legislație pentru aceste forme ale economiei sociale. Administrațiile publice locale joacă un rol important, fiind responsabile de sectorul educației, culturii și sportului, de lupta împotriva excluziunii sociale (furnizare de servicii pentru imigranți și refugiați), integrarea pe piața muncii

și furnizarea de servicii pentru bătrâni (centre de zi, îngrijire la domiciliu). De asemenea, au în atribuție furnizarea apei potabile și a caselor pentru muncitori.

Suedia, spre deosebire de Dane-marca, beneficiază de o legislație specifică pentru cooperative. Econo-mia socială din Suedia este activă în domeniul serviciilor, culturii, sportului și educației. Sunt foarte dezvoltate și sectoarele de furnizare de gaz, apă și electricitate, serviciile medicale, de în-grijire socială (copii, bătrâni, persoane cu dizabilități), educație, centru de joacă pentru copii, consiliere. Organizațiile neguvernamentale preiau o parte din implementarea proiectelor, mai ales a celor legate de petrecerea timpului liber (stadioane etc.).

3. Modelul continental European – regimul colectiv

Modelul continental de economie socială se concentrează pe asistența socială prin intermediul sistemelor publice. În Germania, Austria, Franța și Belgia, cooperativele ca dezvoltatori de servicii, recunoscând nevoile și necesitățile sociale, au creat un cadru adecvat pentru satisfacerea acestora sub controlul statului. Aceasta a dus la dezvoltarea de cooperative și la transformarea lor în federații.

În Germania și Austria, inițiativele au fost denumite „autoajutorare“, în efortul de a reflecta dorința de a încuraja oamenii implicați.

4 - Cace, S. (2010) - Cele mai bune practici în sectorul economiei sociale în Grecia și în alte state ale Uniunii Europene, București, Editura Expert, pag.173 5 - Defourny, J; Nyssens, M. – Social Enterprise in Europe: recent trends and developments, www.emes.net

6 - Cace, S. (2010) - Economia socială în Europa, Bucuresti, Editura Expert, pag. 93


Inițiativele pot fi impărțite în trei sub- sectoare: grupuri semioficiale, gru-puri de autoajutorare (grupuri de persoane afectate de aceeași pro-blemă) și grupuri care apără cauza unei anumite populații din afara grupului. Acestea sunt formate pe bază de voluntariat, munca plătită fiind numai complementară. În Germania 7

au existat aproximativ 70.000 de asemenea inițiative, care au implicat circa 2,65 milioane de persoane, din care jumătate pot fi considerate ca făcând parte din al treilea sector. Ele au început să înflorească în anii ’80, mai ales în domeniul îngrijirii sănătății și acțiunii sociale. Numai în îngrijirea sănătății există între cinci și zece mii de asemenea inițiative. În Viena, de exemplu, 65.000 de copii se aflau în îngrijire, jumătate în sectorul public și jumătate în asociații, care sunt în același timp atât tradiționale, cât și produsul ințiativelor fundamentale.

În Franța și Belgia 8, accentul efor-turilor a fost pus pe găsirea de noi moduri de a furniza servicii asociative, caltative și competitive.Ca furnizori principali de lungă durată de servicii, asociațiile aveau un monopol virtual local. Datorită tradiției de cooperare dintre guvern și asociații, noi grupuri au adoptat același statut legal, dar cu dedicare reînnoită pentru relațiile asociative.

În Belgia au apărut, în ultimele două decenii, multe organizații care urmăresc promovarea integrării profe-sionale a persoanelor marginalizate.

Întreprinderile sociale furnizează servicii sociale, locuințele, și se implică în activități de îngrijire a copiilor și gospodăriilor. Există asociații și în domeniul construcției de locuințe. Acestea funcționează ca birouri de brokeri sociali, primind sprijin financiar public. Municipalitatea colaborează cu organizațiile voluntare în domenii precum educația, pregătirea pentru găsirea unui loc de muncă, adminis-trarea spitalelor și a centrelor de inter-venție socială.

Modelul francez 9 a influențat într-o mare măsură gândirea europeană cu privire la economia socială. Organi-zațiile franceze au fost membri activi în organizațiile sectoriale europene, iar membrii francezi din Parlamentul European au sprijinit dezvoltarea acestui sector.

În Franța regăsim două forme ale economiei sociale: întreprinderi de integrare socială (care se ocupă de includerea persoanelor dezavan-tajate pe piața muncii și furnizează servicii de management urban) și cooperative (întreprinderi sociale care furnizează servicii colective) prin care se asigură servicii pentru copii și bătrâni, cât şi servicii de integrare pe piața muncii a grupurilor vulnerabile economic și social.

Cooperativele folosesc direct sau indirect munca salarială a 700.000 de muncitori. Există două tipuri de cooperative: cooperative nonprofit (cooperativele de consum, de locuire, de meșteșuguri, de producție) și

cooperative de credit (băncile popu-lare, băncile de economii).

O inițiativă de succes în domeniul economiei sociale este reprezentată, în Franța, de „Le Relais" (Releul), o întreprindere de inserție socio-profesională dezvoltată în jurul unui restaurant, ale cărei principale surse de finanțare sunt fondurile publice și autofinanțarea (prin activitățile eco-nomice).

Înființat în anul 1991 ca răspuns la problemele socio-economice din regiune, restaurantul a reușit să de-vină în timp un model de intervenție în sprijinul grupurilor defavorizate. Activitatea restaurantului, care are 27 de angajați, presupune atât o activitate specifică de restaurant (bucătărie și servire), cât și una de catering. În medie, 100 de persoane iau prânzul sau cina, zilnic, în restaurant, și 140 de servicii de catering sunt oferite într-un an (de ex., cocktail, bufet, masă etc.).

Restaurantul are ca obiectiv forma-rea profesională a unei categorii de tineri care, din cauza marginalizării sociale, nu au acces la o calificare profesională adecvată.

Între 60 și 80 de persoane sunt formate pe an în restaurant, în bucă- tărie sau în servire. Un alt obiectiv îl constituie susținerea unor locuri de muncă pentru beneficiari, în restaurantul Le Relais și în restaurantele din împrejurimi. Din cele 2.000 de persoane formate, mai mult de 500 de persoane au fost angajate în

restaurantul Le Relais, iar 70 % și-au găsit un loc de muncă la restaurantele din regiune.10

Acest ONG a devenit un real succes, deși, la momentul înființării lui, în Franța exista un sprijin minim pentru inițiative de economie socială. În prezent, restaurantul beneficiază și de suport din partea autorităților locale.

Clienții restaurantului sunt foarte mulțumiți de serviciile acestuia și de faptul că pot susține o inițiativă incluzivă.

4. Modelul sud-european

La celălalt capăt al spectrului, în țările mediteraneene, statutul de cooperative era folosit pentru a pro-pune servicii pe care sectorul public nu le putea furniza.

În Italia,11 cooperativele sociale au apărut în anii ’70 în multe regiuni, asigurând slujbe pentru cei excluși de pe piața muncii.

În Portugalia, legea cooperativelor pe bază de solidaritate socială a fost votată în 1998 și reunește membrii salariați, beneficiarii de servicii, membrii voluntari şi furnizorii de bunuri și servicii neremunerați.

Cooperativele sociale au apărut în Spania în aceeași perioadă. Legea generală din 1999 face referire la cooperativele de servicii sociale care furnizează servicii de educație, în-grijire a sănătății și inserție pe piața muncii, acestea împlinind și alte nevoi

7 - Cace, S. (2010) - Economia socială în Europa, București, Editura Expert, pag. 94 8 - ibidem 9 - Borzaga,C; Spear,R. (2004) - Trends and challenges for co-operatives and social enterprises in developed and transition countries, Trento, Edizioni 31, 153-156

10 - www.lerelaisrestauration.com 11 - Borzaga,C; Spear,R. (2004) - Trends and challenges for co-operatives and social enterprises in developed and transition countries, Trento, Edizioni 31, 123-130


sociale care nu sunt acoperite de piață. La nivel regional, există coope-rative mixte pentru integrarea socială în Catalonia și cooperative pentru integrare socială în Țara Bascilor și în regiunea Valencia, unde unele coo-perative ale muncitorilor, care aveau mai ales salariați pentru munca domestică, s-au transformat în orga- nizații mixte de producători și consu-matori.

Ca model de bună practică a economiei sociale menționăm, în Spania, Asociația Artizanilor din Sao Pedro do Sul, organizație non-guver- namentală înființată în 2002 cu scopul de a promova produsele locale (în special artizanat). Beneficiarii sunt în majoritate femei (salariate și șomere).12

Produsele tradiționale artizanale (țesături și faianță) erau înainte vândute în târguri și chioșcuri din stațiunile de recreere, proces cos-tisitor din cauza distanțelor mari pe care trebuiau transportate mărfurile. Proiectul a urmărit să furnizeze asociației un nou spațiu de muncă, prin renovarea vechii clădiri a stației de cale ferată din sat, asigurându-se astfel locuri de muncă pentru localnici (în principal femei). Clădirea a fost reamenajată pentru a putea găzdui spații pentru expoziții, ateliere pentru împletit coșuri, ateliere de țesături, recepții, cămară, bar și bucătărie, cabinet medical.

Consiliul Municipal din Sao Pedro do Sul, Centrul Social Vila Maior,

cât și alte asociații de dezvoltare s-au implicat activ în desfășurarea proiectului și au susținut inițiativa Casei Artizanilor. Acțiunile derulate au încurajat antreprenoriatul social, prin susținerea unor proiecte integrate și multidisciplinare, care au amplificat dezvoltarea economică și socială locală.

Rezultatul a fost un proiect de afaceri deținut de femei localnice prin care o clădire istorică aflată în para-gină a fost reabilitată, activitățile locale de artizanat și preparare de dulciuri tradiționale au fost revitalizate, femeile șomere din localitate au fost reintegrate de piața muncii, iar turismul în zonă s-a dezvoltat simțitor.

5. Modelul țărilor central și est-europene

În țările central și est-europene, în ciuda dificultăților politice și juridice cu care sunt confruntate economia socială s-a dezvoltat atât prin coope-rative tradiționale, cât și printr-o nouă generație de organizații nonprofit, cu un potențial real de dezvoltare.

Conform Centrului pentru Dez-voltare Locală al OECD, atunci când cooperativele se întorc în comunitațile mici, ele pot juca un rol important în regiunile cu piețe subdezvoltate. Acest lucru este valabil pentru Po-lonia, de exemplu, unde inițiative de cooperative au apărut în diferite domenii, inclusiv credit, construcții de locuințe și agricultură.

Este valabil și pentru Estonia, unde sectorul cooperatist, care a pornit în anii '90, a devenit acum piatră de bază a economiei estoniene, prin crearea Uniunii Estoniene a Asociațiilor Coo-perativelor de Construcții de Locuințe. În prezent, această asociație este for- mată din 7.500 de cooperative de cons- trucții de locuințe (din totalul de 16.500 de organizații nonprofit din întreaga țară). Mișcarea cooperativelor de construcții de locuințe din Estonia a progresat remarcabil: 55 % din populație locuiește acum în astfel de case.

Între timp, în Europa de Est, apar noi forme de antreprenoriat social. Ele încep să furnizeze servicii de interes general, redresând eșecurile sistemului social. În prezent, există asociații în toate țările Europei centrale și estice, iar fundații există în toate țările, cu excepția Letoniei și Lituaniei. Un nou tip de organizație nonprofit, asemănător ca formă cu Community Interest Company din UK, a apărut în Cehia, Ungaria și Slovacia. În Ungaria, de exemplu, companiile de interes public furnizează servicii publice, dar au și activități economice pentru a strânge fondurile necesare furnizării acestor servicii. Ele au obligația, pe de o parte, de a face publice, anual, bilanțul contabil și informații despre activitatea lor iar, pe de altă parte, de a oferi servicii furnizate de obicei de instituțiile publice.

Așadar, în ciuda dificultăților gene-rate de tranziția economică prin care trec, economia socială a țărilor din Europa Centrală și de Est are un potențial semnificativ de creștere.

Cooperativele recâștigă teren în unele dintre rolurile lor tradiționale, iar noile modele asociative apărute în Europa de Est confirmă relevanța întreprinderilor sociale.

12 - Cace, S. (2010) - Cele mai bune practici în sectorul economiei sociale în Grecia și în alte state ale Uniunii Europene, București, Editura Expert, pag.169


În România, economia socială nu este încă reglementată, în schimb unele forme de organizare economică existente sunt identificate din punct de vedere teoretic ca îndeplinind în mare măsură criteriile pentru validarea ca entităţi de economie socială.

Cooperativele meşteşugăreşti, agricole, de consum şi de credit, alături de casele de ajutor reciproc şi unităţile protejate sunt astfel considerate ca reprezentând economia socială în România, constituind, de asemenea, punctul de plecare pentru reglementarea acesteia. Asociaţiile şi fundaţiile care desfăşoară activităţi economice sunt, de asemenea, considerate ca reprezentând sectorul economiei sociale datorită scopurilor sociale pe care acestea le urmăresc prin rolurile şi obiectivele asumate.

Pe de altă parte, economia socială se caracterizează printr-o relaţie strânsă cu comunitatea, implicând efortul conjugat al membrilor comunităţii şi companiilor locale. Fie că vorbim de voluntariat, de sponsorizări ori donaţii, economia socială, fără să depindă de acestea, îşi poate atinge obiectivele tocmai prin capitalizarea implicării tuturor actorilor sociali, fie ele persoane fizice ori instituţii şi companii.

Studiul „Dezvoltarea economiei sociale prin înființarea și dezvoltarea de întreprinderi sociale“, realizat de Asociaţia React, relevă că economia socială, atât la nivel de concept, cât şi de practici, este foarte puţin cunoscută în mediul de afaceri românesc, întâmpinând bariere atât la nivel de acceptare, cât şi în plan de implementare.

Astfel, voluntariatul, coordonată importantă, dacă nu chiar definitorie, a economiei sociale, are un nivel foarte scăzut de manifestare şi încurajare la nivelul companiilor. Activităţile de voluntariat sunt mai degrabă izolate, fiind specifice firmelor multinaţionale ca politici şi acţiuni de CSR, celelalte având un grad redus de deschidere faţă de acestea.

Cât priveşte scenariul cofinanţării investiţiilor într-o întreprindere socială, companiile sunt foarte rezervate, justificându-şi atitudinea prin instabilitatea mediului economic, dar şi prin faptul că nu cunosc foarte bine nici acest tip de activitate economică și nici ONG-uri implicate în domeniu. Pe de altă parte, inclusiv la nivel perceptual, al atitudinii faţă de concept, există reţineri în privinţa integrării în economia „reală“, bazată pe capital, eficienţă şi competitivitate.

Economia socială în România 9

• comunitate

• competitivitate

• voluntariat

• cooperative

• case de ajutor reciproc

• asociații și fundații


1. Societăţile cooperative

Societăţile cooperative sunt regle-mentate de legea 1 / 2005 şi definite ca fiind asociaţii autonome de persoane fizice şi/sau juridice, după caz, cons-tituite pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, cu scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinute în comun şi controlate democratic de către membri, în conformitate cu principiile cooperatiste. Societăţile cooperative sunt agenţi economici cu capital privat.

În funcţie de membrii care alcă-tuiesc societăţile cooperative, acestea se clasifică în societăţi cooperative de gradul 1, constituite de persoane fizice, şi societăţi cooperative de gradul 2, care pot include şi persoane juridice.

Cooperativele de gradul 1 se supun principiilor europene privind economia socială, distribuirea profitului în funcţie de aportul de capital al membrilor fiind o excepţie acceptată.

În ceea ce priveşte cooperativele de gradul 2, acestea nu sunt recunoscute ca forme de economie socială în virtutea faptului că implicarea persoanei juridice este o abatere de la principiul primatului acordat persoanei în raport cu capitalul.

Considerăm însă că acest fapt trebuie supus dezbaterii, analizând rolul capi-talistului în dezvoltarea formelor de economie socială, repercusiunile privind încălcarea principiilor de bază ale economiei sociale putând fi limitate printr-un set de reglemetări specifice.

1.1. Cooperativele de consum

Reglementate prin Legea 1/2005, cooperativele de consum sunt aso-ciații autonome, apolitice și negu-vernamentale, al căror scop principal îl constituie activitățile de întrajutorare a membrilor lor.

Marea majoritate a cooperativelor se înscriu în profilul întreprinderilor mici și mijlocii sau al microîntreprinderilor, atât din punctul de vedere al nu-mărului de salariați, cât și al cifrei de afaceri și al caracterului integral privat al capitalului. Această asimilare a fost formalizată prin adoptarea Legii 346 / 2004, societăților cooperative fiindu-le recunoscut regimul nedis-criminatoriu față de ceilalți agenți economici.

Cooperativele de consum desfă- șoară activități în comun de apro-vizionare și prestări de servicii oferite membrilor cooperatori, dar și terților.

În continuare, vom prezenta situaţia în România a acelor entităţi economice care prin obiective, organizare şi reglementare pot fi asimilate, economiei sociale, sub rezerva faptului că acestea constituie numai exemple care întâlnesc într-o măsură mai mică sau mai mare viziunea europeană şi internaţională despre economie socială, oferind astfel un punct de plecare în vederea construirii unei strategii a economiei sociale la nivel naţional.

Produsele oferite sunt fie cum-părate, fie produse în cadrul coope-rativelor.

În ceea ce privește organizarea, cooperativele de consum sunt aso-ciate în case teritoriale, acestea la rândul lor putând fi asociate la Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, CENTROCOOP.

Dacă în 2001 1 existau 1.405 cooperative de consum, în 2005 se înregistrau 921 de cooperative și 41 de uniuni județene, iar în 2010, conform datelor oferite de CENTROCOOP, figurează 1.073 de cooperative, majo-ritatea desfășurându-și activitatea în mediul rural, având înregistrați circa 38.177 de membri cooperatori.

Între membrii CENTROCOOP se numără şi 7 grupuri şcolare de coo-peraţie şi 12 unităţi turistice.

La nivelul CENTROCOOP, față de anul 2009, în 2010 a fost înregistrată o scădere a cifrei de afaceri de 19 %, reprezentând peste 138 de milioane de lei, la finalul 2010 totalul cifrei de afaceri fiind de 580.867.431 lei. 2

Județele Suceava și Timiș au cel mai mare număr de cooperative de consum – 48, cele mai puține fiind înregistrate în județul Vaslui – 9, urmat de Gorj și Mehedinți – 10. În București, în 2010, conform studiului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, existau numai 4 cooperative. Sectorul cooperativelor de consum, așa cum rezultă din analiza cifrei de afaceri pe județe, este cel mai dezvoltat în Bihor,

Cluj și Maramureș, județele Giurgiu și Mehedinți fiind pe ultimele locuri.

Comparativ cu 2009, în 2010, cea mai mică scădere a cifrei de afaceri în valori absolute a fost înregistrată în judeţul Călăraşi – 223 de mii de lei, urmat de Tulcea, cu puţin peste 464 de mii, şi Giurgiu, cu aproape 512 mii de lei. Județele cu cea mai mare scădere a cifrei de afaceri în perioada 2009–2010 sunt Cluj și Bihor, cu peste 9,5 milioane de lei, urmate de Alba, cu aproape 8 milioane de lei.

Procentual însă, cea mai mică scădere a cifrei de afaceri a fost înregistrată în județele Tulcea, Călă-rași și Dâmbovița, cu 4 %, 6 %, respectiv 10 %. De asemenea, cea mai mare scădere procentuală a cifrei de afaceri a avut-o județul Caraș Severin, de circa 83%, fiind urmat, la distanță, de județele Teleorman, cu o scădere de 37 %, Galați și Botoșani, cu 31 %, respectiv 32 %.

Dacă analizăm situația pe regiuni de dezvoltare, deși cele mai multe cooperative de consum se regăsesc în regiunile Nord–Est și Centru, cu 185 de cooperative de consum, cea mai mare cifră de afaceri a fost înregistrată în Regiunea Nord–Vest, reprezentând 30 % din total. Pe de altă parte, S–E Oltenia se prezintă ca având cel mai puțin dezvoltat sectorul cooperativelor de consum, aici regăsindu-se numai 90 de astfel de cooperative,3 cifra de afaceri din această regiune reprezentând sub 9 % din total.

1 - Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, 2010 2 - Buletin informativ decembrie 2010, CENTROCOOP, Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, http://www.centrocoop.com/buletin_informativ_2010/buletin_informativ_decembrie_2010-969-981-ro.html 3 - Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, 2010


1.2. Cooperativele meșteșugăreștiCooperativele meșteșugărești sunt

definite în legislația română ca aso-ciații cu caracter economic, care se constituie pe baza consimțământului, exprimat în mod liber, al persoanelor care devin membrii acestora, în scopul desfășurarii activității în comun cu mijloace de producție proprietate colectivă sau închiriate.

Activitățile de comerț și producție pe care le pot desfășura cooperativele meșteșugărești se circumscriu urmă-toarelor obiective economice:

- lucrări la comandă și prestări de servicii;

- producție de bunuri de consum;- achiziții, recondiționări și valorificări

de bunuri de la populație;- producție de obiecte de artă popu-

lară și artizanat;- desfacere de mărfuri.

Cooperaţia meşteşugărească re- prezintă o alternativă socioecono-mică, realizată prin intermediul şi în folosul oamenilor, având ca scop amplificarea solidarităţii sociale şi întrajutorarea membrilor cooperatori, participând în acelaşi timp activ la dezvoltarea comunităţilor locale din care aceştia fac parte. Sunt astfel integrate principalele trăsături spe-cifice ale sectorului: libertatea de acţiune economică, responsabilitatea individuală şi securitatea socială.

La nivel național, cooperativele meșteșugărești au ca structură aso-ciativă Uniunea Națională a Coo- perației Meșteșugărești – UCECOM,

aceasta având rolul de a îndruma și sprijini activitatea cooperativelor constitutive, respectiv de a le repre-zenta în fața organelor de stat și a instanțelor judecătorești.

În anul 2010, în România sunt înregistrate 885 de cooperative meș- teșugărești, 545 dintre acestea fiind asociate, direct sau indirect, la UCECOM. 4

În anul 2008 5, numărul total de personal cu certificat de handicap a fost de 510 persoane, care activau în 46 de societăţi cooperative meş-teşugăreşti, din care 448 (87,8 %) erau persoane încadrate în 23 de so- cietăţi cooperative meşteşugăreşti special organizate pentru personal cu handicap.

La nivel naţional, judeţul Bacău are cea mai concentrată activitate meşte-şugărească, 123 de cooperative de acest tip fiind înregistrate aici, fiind urmat la mare distanţă de judeţul Constanţa, cu 69.

La nivel de regiuni de dezvoltare, Regiunea Nord–Est însumează cele mai multe cooperative meşteşugăreşti, 246, reprezentând 28 % din totalul înregistrat la nivel naţional. Regiunea cu cea mai slabă dezvoltare a coope-rativelor meşteşugăreşti este, ca şi în cazul cooperativelor de consum, Regiunea S–V Oltenia, cu numai 70 de astfel de entităţi economice.

Aceste Cooperative, asociate la UCECOM, însumează circa 20.000 de persoane, care sunt acționari, dar și angajați ai acestor organizații.

Activitățile acestora se desfăşoară aproape în toate centrele urbane ale ţării, acoperind practic întreaga sferă economică (circa 2.840 de unități, din care: peste 400 de unităţi de producţie, circa 2.040 de unităţi de prestări de servicii, peste 400 de unităţi comerciale). 6

Producția de bunuri industriale şi de larg consum a cooperativelor meșteșugărești constă în: confecţii textile şi tricotaje, confecţii din piele, produse din lemn, artă populară şi artizanat, produse din sticlă şi ceramică, produse metalice.

Prin încheierea de parteneriate externe, cooperativele meșteșugărești UCECOM își manifestă capacitatea de adaptare la economia de piață, reușind să atingă din export, un volum anual de 20 de milioane de euro. Ţări precum Germania, Anglia, Franța ori Statele Unite sunt piețe de destinație pentru produsele cooperativelor.

Activitățile de formare profesională reprezintă un alt segment de interes pentru sectorul cooperației mește-șugărești. Astfel, UCECOM deţine calitatea de membru fondator în două fundaţii cu activitate în domeniul edu-caţiei: Fundaţia Spiru Haret, care cuprinde 12 grupuri şcolare de arte şi meserii pe lângă care funcţionează unităţi de învăţământ preuniversitar, de calificare şi recalificare, și Fun-daţia Artifex, în cadrul căreia func- ţionează Universitatea cu profil economic Artifex. Universitatea Artifex pregătește anual circa 2600 de

studenți, iar unitățile școlare din cadrul Fundației Spiru Haret – un Colegiu în București și licee în Arad, Baia Mare, Brăila, Breaza, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Odorheiu Secuiesc, Ploiești, Timișoara – având circa 5.000 de elevi.

De asemenea, un alt sector de activitate îl constituie turismul, UCECOM fiind acționar în cadrul societății Hefaistos-CM, cu unităţi hoteliere aflate în staţiunile Eforie-Nord, Mamaia, Covasna şi Sovata.

1.3. Cooperativele agricole de producţie

Cooperativele agricole sunt aso-ciaţii de persoane fizice care se constituie cu scopul de a exploata în comun suprafeţele agricole deţinute de membrii cooperatori, de a efectua în comun lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a utiliza în comun maşini şi instalaţii şi de a valorifica produsele agricole.

În 2010, în România figurează 170 de cooperative agricole, Regiunea de Dezvoltare S–E înregistrând cel mai mare număr, 57, reprezentând 36 % din totalul acestora la nivel naţional. Judeţele cu cel mai mare număr de cooperative agricole se circumscriu acestei regiuni, Constanţa situân-du- se pe primul loc, cu 19 cooperative, urmat de judeţele Buzău şi Vrancea, cu 17, respectiv 15 unităţi cooperatiste. În Regiunile de dezvoltare Vest și București acest sector este cel mai puțin dezvoltat: cu numai 6, respectiv 4 cooperative agricole.

4 - Cooperația în lume și în România, Uniunea Județeană a Societăților Cooperative Meșteșugărești UJ-SCOM TIMIȘ, http://www.uscomtm.ro/faq/9/Informatii/i-9.html#3 5 - ibidem

6 - www.centrocoop.ro, CENTROCOOP Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum


În județele Neamț, Cluj, Tulcea și Hunedoara nu sunt înregistrate coo-perative agricole.

Numărul cooperativelor agricole a crescut semnificativ faţă de anul 2007, când se înregistrau 71 de cooperative la nivel naţional, 7 cu o medie de 213 hectare de exploatație / coopera-tivă. În ciuda acestei creșteri, suprafața agricolă estimată a fi exploatată în cadrul cooperativelor agricole este mult sub 1 % din total.

Dezvoltarea societăţilor coope-rative presupune o îmbunătăţire a activităţii celor care se ocupă de agri- cultură la nivel central şi local, sta-bilirea şi acordarea de stimulente care să determine motivarea ţăra-nilor de a se asocia, ajutorarea lor în cunoaşterea legislaţiei şi în infor-marea cu privire la organizarea pro-ducţiei pentru piaţă, posibilitatea accesării de fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană, elaborarea de programe, solicitarea de credite, depăşirea dificultăţilor întâmpinate în relaţiile cu furnizorii şi clienţii lor.

Încurajarea și dezvoltarea coope-rațiilor agricole presupune deplasarea centrului de greutate de la exploata-ţiile de subzistenţă şi semisubzistenţă spre exploataţiile cu caracter comer-cial, de dimensiuni economice şi fizice care să permită practicarea unei agriculturi performante. 8

Avantajele principale ale cooperativelor agricole ar fi: păstrarea agri-cultorului român ca proprietar al pământului, manager şi beneficiar

al rezultatelor sale şi nu ca forţă de muncă angajată; evitarea adâncirii stratificării populaţiei agricole în bogaţi şi săraci; îmbinarea eficienţei economice, sociale şi ecologice, com-ponente esenţiale ale unei dezvol-tări durabile a agriculturii; reducerea migrării tinerilor de la sat la oraş sau în alte ţări şi astfel stoparea depopulării unor zone din mediul rural.

2. Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt „ins-tituţii de credit constituite ca asociaţii autonome de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a căror activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori“ 9.

În România funcționează 51 de bănci cooperatiste afiliate la Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP. Organizaţiile cooperatiste de credit din reţeaua CREDITCOOP efectuează operaţiuni cu caracter financiar-bancar (încasări, plăţi, decontări, transferuri de fonduri etc.) pe bază de contracte sau convenţii încheiate cu alte insti-tuţii de credit sau cu diverşi agenţi economici.

Băncile cooperatiste din rețeaua CREDITCOOP, precum și agențiile Băncii Centrale Cooperatiste CREDIT-COOP, desfășoară și activități de acceptare de depozite, exclusiv în lei, de la membrii cooperatori, respectiv de

la persoane fizice, microîntreprinderi, organizații obștești și de cult, asociații familiale, persoane fizice cu profesii libere reglementate, cooperative, care domiciliază / au sediul social şi își des-fășoară activitatea în raza teritorială de operare a băncii cooperatiste sau a agenției Băncii Centrale Cooperatiste CREDITCOOP.

Dobânzile percepute de către agenţiile CREDITCOOP persoanelor juridice sunt aceleaşi ca şi cele pentru persoanele fizice şi trebuie să se încadreze în limitele stabilite prin instrucţiunile Băncii Centrale Coo-peratiste.

Conform bilanțului, venitul net al Băncii Centrale Cooperatiste pe 2009 a fost de 1.845.934 de lei, cu 71,6 % mai mic decât în anul precedent, când veniturile nete au fost de 6.510.278 de lei. 10

Deoarece distribuirea profitului se face ţinând cont de aportul de capital al fiecărui membru, cooperativele de credit încalcă principiul economiei sociale acceptate la nivel european, conform căruia distribuirea profiturilor sau excedentelor între membri nu este direct legată de aportul de capital sau de cotizaţiile plătite de aceştia.

3. Casele de ajutor reciproc

În România, casele de ajutor reciproc se împart în funcţie de tipul de membri şi beneficiari: case ale salariaţilor – CAR - şi case ale pensio-narilor – CARP.

Ţinând cont de modul de organizare şi de obiectivele urmărite, casele de ajutor reciproc respectă principiile de economie socială, fiind una dintre formele cele mai reprezentative pentru aceasta în România.

La nivel naţional, există 2.997 de case de ajutor reciproc 11 (CAR şi CARP), cele mai multe fiind înre-gistrate în Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia (559 CAR), urmată de Regiunea Nord–Est, cu 523 de CAR. Cele mai puţine se regăsesc în Regiunea Centru (155) şi Regiunea Vest, cu 238 de CAR. Judeţul Prahova are înregistrate cele mai multe CAR (164), Satu Mare având cel mai mic număr – 7.

3.1. Casele de ajutor reciproc ale salariaţilor – CAR

Casele de ajutor reciproc ale sa-lariaţilor sunt definite drept asociaţii fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimţământ al salariaţilor, în vederea sprijinirii şi întrajutorării financiare a membrilor lor. Obiectul de activitate al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor îl constituie acordarea de împrumuturi cu dobândă către membrii acestora, dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare. Acestea pot fi înfiinţate de către salariaţi sau alte persoane care obţin venituri de natură salarială, prin asociere, în unităţile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea sau la nivel teritorial 12.

7 - Dimensiunea fizică a exploataţiilor agricole din românia. Decalaje faţă de Uniunea Europeană, Marin Popescu, Institutul de Economie Agrară al Academiei Române, Bucureşti, 2008 8 - ibidem 9 - Art. 334 lit a OUG 99/ 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare

10 - Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP, Raport anual 2009 11 - Raport de cercetare privind economia socială în România din perpectivă europeană comparată, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, 2010 12 - Legea 122/1996


Casele de ajutor reciproc ale sala- riaţilor sunt afiliate la federaţii precum Uniunea Naţională a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor din România (U.N.C.A.R.S.R.) sau Fede-raţia Caselor de Ajutor Reciproc (FEDCAR).

U.N.C.A.R.S.R. are afiliate 39 de uniuni teritoriale, care cuprind 2.377 de case de ajutor reciproc ale salariaţilor – instituţii financiare nebancare 13.

La înființare (iunie 2004), FEDCAR avea 7 CAR membre, cu un număr de 22.000 de membri şi active de 5 milioane de euro. În prezent, FEDCAR are 17 CAR membre, cu 63.000 de membri, având 29 de milioane de euro în active 14.

CAR-urile oferă împrumuturi în cuantum de 3–5 ori fondul social al membrului, precum şi împrumuturi de urgenţă (pe termen de 1–4 săp-tămâni), pe termen scurt (1–12 luni) sau lung (1–3 ani).

3.2. Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor – CARP

Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor au drept scop sprijinirea şi întrajutorarea membrilor, prin acor-darea de împrumuturi cu dobândă şi activităţi conexe cu caracter social, cultural, turistic şi de alte tipuri. Membrii CARP pot fi persoane pensionare, beneficiari de ajutor social şi membri de familie ai primelor două categorii 15.

CARP-urile se pot asocia în federaţii. Federaţia Naţională „Omenia“

a Caselor de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor are afiliate 142 de CARP-uri şi un număr de 1.300.000 de membri. Federaţia are o structură teritorială compusă din 38 de filiale judeţene, cu membri răspândiţi atât în mediul urban (53 %), cât și în mediul rural (47 %), din totalul lor, 39 % fiind țărani 16.

Federaţia şi CARP-urile afiliate acordă ajutoare nerambursabile în bani, alimente şi medicamente, precum şi mijloace ajutătoare de de- plasare etc., prin compensarea par-ţială sau totală a acestora.

Marea majoritate a CARP-urilor au în structură ateliere de servicii specifice necesităţilor curente, la care se practică tarife reduse, mai mici decât pe piaţa liberă, activitățile acestora fiind subvenţionate din veniturile proprii.

4. Unităţile Protejate

Unităţile Protejate sunt definite ca fiind acei operatori economici, cu gestiune proprie, în cadrul cărora cel puţin 30 % din numărul total de angajaţi cu contract individual de muncă sunt persoane cu handicap 17. Aceştia pot fi operatorii economici cu personalitate juridică (indiferent de forma de proprietate şi de organizare), secţii, ateliere sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituţiilor publice sau din cadrul organizaţiilor, respectiv persoane fizice cu handicap autorizate potrivit legii să desfăşoare

activităţi economice independente, inclusiv asociaţiile familiale care au în componenţă o persoană cu han-dicap.

Unităţile protejate autorizate bene-ficiază de următoarele drepturi:

a) scutire de plata taxelor de auto- rizare la înfiinţare şi de reauto-rizare;

b) scutire de plata impozitului pe profit, cu condiţia ca minim 75 % din fondul obţinut prin scutire să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru achiziţionarea de echi-pamente tehnologice, maşini, utilaje, instalaţii de lucru şi / sau amenajarea locurilor de muncă protejate, în condiţiile prevă-zute de Legea nr. 571 / 2003, cu modificările şi completările ulte-rioare;

c) alte drepturi acordate de autori-tăţile administraţiei publice locale finanţate din fondurile proprii.

La nivelul anului 2010, în România existau 419 unităţi protejate autorizate, cele mai multe fiind înregistrate în regiunile de dezvoltare Bucureşti-Ilfov (66) şi Sud–Est (60). În judeţele Giurgiu şi Mehedinţi nu era înregistrată nicio unitate protejată autorizată.

Conform datelor ANPH, la 31 martie 2010, la nivel național, din totalul persoanelor cu dizabilități (681.558), numai 4,2 % dintre acestea (28.826) erau angajate, în condițiile în care Uniunea Europeană înregistrează un procent de ocupare de circa 50 % în cadrul acestei categorii sociale.

Barierele privind integrarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi sunt determinate de considerentele privind capacitatea de adaptare la cerinţele unui loc de muncă atât din perspectiva competenţelor şi a eficienţei, cât şi a interacţiunii so-ciale pe orizontală şi verticală. Slaba incluziune pe piaţa forţei de muncă a persoanelor cu dizabilităţi poate fi analizată din trei perspective: cea a angajatorului, cea a societăţii în general, dar şi a persoanei cu diza-bilităţi.

Astfel, pe de o parte, avem în vedere necunoaşterea capacităţilor persoanelor cu dizabilităţi de către angajatori prin imensa lipsă de interac- ţiune cu acestea şi, astfel, necu-noaşterea potenţialului acestora. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere tendinţa de autoexcludere de pe piaţa forţei de muncă a persoanelor cu dizabilităţi, dată fiind respingerea repetată ori asumarea unui status de marginal prin acceptarea dizabilităţii ca factor determinant pentru respingere. Trebuie avută în vedere însă şi per-cepţia generală că persoanele cu dizabilităţi sunt respinse la nivelul ansamblului societăţii româneşti.

Astfel, membrii societăţii îşi asu-mă şi manifestă un set de atitudini şi comportamente în virtutea unui conformism la ceea ce se consideră a fi general acceptat.

Această situaţie este demonstrată de rezultatele unei cercetări a Aso-ciaţiei React privind atitudinile şi

13 - Uniunea Naţională a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor din România (U.N.C.A.R.S.R.), www.uncar.ro 14 - Federatia Caselor de Ajutor Reciproc (FEDCAR), www.fedcar.ro 15 - Art. 4 Legea 540/ 2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor 16 - Federaţia Naţională “Omenia” a Caselor de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, www.fn-omenia.ro 17 - Legea 448/2006, art. 4 pct. 29


comportamentele românilor faţă de persoanele cu dizabilităţi. Astfel, gradul de acceptare a persoanelor cu dizabilităţi se poziţionează în zona atitudinilor de apropiere şi chiar de prietenie, indicele calității contactelor sociale (ICCS) în ceea ce priveşte persoanele cu handicap locomotor având o valoare de 14,42, respectiv de 14,58 pentru persoanele cu handicap senzorial (pe o scală de la 1 la 20). O atitudine mai puţin favorabilă se manifestă însă faţă de persoanele cu handicap psihic şi mintal (ICCS=9,11), respectiv al purtătorilor HIV sau cu sindrom imuno-deficitar (ICCS=10,36) 18.

În ceea ce priveşte relaţia profe-sională cu o persoană cu dizabilităţi, atitudinea respondenţilor este una favorabilă, deşi se pot remarca, totuși, câteva prejudecăți la o minoritate a eșantionului studiat. Astfel, 92 % dintre respondenţi consideră că persoanele cu dizabilităţi sunt total dedicate muncii lor, 87 % fiind de acord că, în ceea ce priveşte calitatea, munca efectuată de persoanele cu dizabilităţi este la fel de bună ca a persoanelor fără dizabilități. De asemenea, 83 % cred că persoanele cu dizabilităţi se pot adapta foarte bine la ritmul de lucru şi pot ţine pasul cu ceilalţi.

Coordonata socială este de asemenea caracterizată pozitiv, 93 % declarând că, la serviciu, pot co-munica foarte uşor cu un coleg cu dizabilităţi, 85 % putând avea chiar o relaţie strânsă cu un astfel de coleg.

Gradul ridicat de acceptare re-levat de studiu poate fi apreciat şi prin prisma dezirabilităţii subiectului, fapt care implică o atitudine po-zitivă declarată. Pe de altă parte, rezultatele relevă şi o conştientizare a responsabilităţii membrilor societăţii faţă de incluziunea persoanelor cu dizabilităţi, exprimată prin primatul unor precepte morale şi sociale asumate la nivel personal.

Trebuie avute în vedere şi barierele pe care studiul le evidențiază. Astfel, 64 % consideră că persoanele cu dizabilităţi au nevoie de pregătire suplimentară la locul de muncă, per- cepţie ale cărei efecte sunt mai relevante la nivelul angajatorului. Acest fapt poate fi corelat şi cu rezultatele studiului calitativ efectuat în rândurile a 44 de respondenţi cu funcţii de decizie din companiile mari din România 19. Interviurile relevă faptul că, deşi persoanele cu diza-bilităţi nu sunt respinse social şi se consideră că pot fi integrate în colectivele de lucru pe anumite poziții unde pot presta eficient munca, totuşi, nu există un comportament activ în ceea ce priveşte recrutarea acestora. Situaţia actuală este una pasivă, în care lucrurile evoluează în mod natural, fără bariere şi fără stimulente.

Deşi unităţile protejate pot fi con-siderate ca o soluţie de trecere către o incluziune socială comparativă cu nivelul înregistrat în ţările europene, cele existente în acest moment nu

reuşesc să se impună semnificativ ca angajator principal al persoanelor cu dizabilităţi.

Astfel, în cadrul unităților protejate autorizate înregistrate la ANPH, numai 1.470 de persoane cu dizabili- tăți sunt angajate, adică 5,1 % din totalul celor angajate 20, acest fapt relevând că acest sector este încă slab dezvoltat și nu poate absorbi decât o mică parte din forța de muncă reprezentată de persoanele cu dizabilități.

Această situaţie este şi un efect al aceleiaşi atitudini pasive înre- gistrate şi în ceea ce priveşte recru-tarea persoanelor cu dizabilităţi, majoritatea companiilor plătind obli-gaţiile financiare impuse de legea 448 / 2006 la stat, fără a încerca să beneficieze de o relaţie comercială cu unităţile protejate. Pe de altă parte, chiar şi cele care cumpără produse de la unităţile protejate fie s-au confruntat cu incapacitatea acestora de a răspunde cerinţelor, fapt care a condus la încheierea contractului de colaborare, fie acuză calitatea produselor, considerându-le nesatisfăcătoare.

Dacă atelierele protejate nu reuşesc deocamdată să se dezvolte suficient, astfel încât să răspundă nevoilor pieţei şi să devină competitive, celelalte com-panii ar trebui încurajate să devină active în ceea ce priveşte orientarea către acest segment al forţei de muncă.

Aşa cum relevă studiul calitativ, reglementarea legislativă dată de legea 448 / 2006 este insuficientă, având un caracter mai degrabă punitiv, fără să încurajeze în mod real angajarea persoanelor cu dizabilităţi.

5. Asociațiile și fundațiile

Prin O.G. 26/2000, asociațiile și fundațiile au dreptul de a desfășura activități economice. Faptul că profitul înregistrat de acestea nu poate fi distribuit către cei care controlează organizația, conform acelui principiu al constrângerii nondistributivității 21, califică asociațiile și fundațiile cu activități economice să fie consi-derate ca supunându-se principiilor și valorilor care definesc economia socială.

În 2010, în România erau înregis-trate 44.271 de asociații, 16.785 de fundații 22, evoluția numărului aces-tora fiind spectaculoasă: în perioada 1996–2006, numărul lor a crescut de aproape 5 ori, iar în 2008 au fost înregistrate cu 50 % mai multe decât în anul precedent 23.

Dintre cele 21.913 ONG-uri care au înregistrat bilanț în 2008, 8.413 erau declarate ca având activităţi economice, însă numai 2.487 dintre acestea au înregistrat profit 24.

20 - Raportul de cercetare în cadrul proiectulului "Nu mai ignoraţi persoanele cu dizabilităţi intelectuale!", Fundația Pentru Voi și Institutul de Politic Publice, 2010, apud. http://www.mediafax.ro/social/romania-pe- ultimul-loc-in-ue-in-domeniul-angajarii-persoanelor-cu-dizabilitati-7928275 21 - The Nonprofit Sector: A Research Handbook, Walter W. Powell (editor), ed. a II-a, Yale University Press, 2006 22 - Ministerul Justiției - http://www.just.ro/MeniuStanga/PersonnelInformation/tabid/91/Default.asp (21.01.2010) 23 - România 2010. Sectorul neguvernamental. Profil, tendinţe, provocări, Fundaţia pentru Dezvoltarea societăţii civile, 2010 24 - România 2010. Sectorul neguvernamental. Profil, tendinţe, provocări, Fundaţia pentru Dezvoltarea societăţii civile, 2010

18 - Raport de cercetare „Dezvoltarea economiei sociale prin înființarea și dezvoltarea de întreprinderi sociale”, Asociaţia React, 2010 19 - Ibidem


În România există o bază de pornire pentru ca economia socială să devină un adevărat sector economic. Cu toate acestea, drumul este unul dificil. Pe de o parte, avem sarcina de a redefini o identitate deja stabilită şi cunoscută, pe de altă parte, vom întâmpina rezistenţă la schimbare şi frica de a pierde beneficii deja câștigate. În cele ce urmează, vom încerca să întrevedem pe scurt câteva modalități de a trece de la formele menționate mai sus la o adevărată economie socială, care să poată avea un cuvânt de spus în viața economică și socială.

Pentru promovarea economiei sociale în România, recomandăm trei mari direcții de acțiune:

1. stabilirea identității de economie socială pentru activitățile deja existente;2. identificarea viitorilor antreprenori sociali; 3. popularizarea conceputului de economie socială la nivelul întregii

societăți.Aceste trei direcții de acțiune trebuie să fie concomitente, pentru a da un

plus de claritate și de consistență demersurilor economiei sociale.

1. Stabilirea identității de economie socială pentru activitățile deja existente

În România, există forme de manifestare a economiei sociale, dar care nu se identifică în mod necesar cu aceasta.

Situația este ușor de înțeles, având în vedere că inclusiv conceptul de economie socială a reînceput să stârnească interes, din punct de vedere politic european, doar odată cu recentele încercări economice globale. În urma crizei economice mondiale, s-a constatat că segmentul economiei sociale a înregistrat cele mai mici scăderi, cel mai mic număr de falimente, demonstrând astfel că este, în acest moment, un mod stabil de a desfăşura activități economice.

Lipsa unei reglementări formale a economiei sociale la nivel legislativ este în continuare o problemă pentru antreprenorii sociali. Constatăm, cum am menționat anterior, existența în România a tuturor formelor acceptate de economie socială: cooperative, fonduri mutuale, întreprinderi mici și mijlocii, asociații și fundații.

Mai mult, aceste forme de manifestare se includ în sfera economiei sociale prin modul în care înțeleg să își desfășoare activitățile.

Acești antreprenori sociali nu vor dobândi o adevărată identitate în ceea ce privește economia socială decât prin cunoașterea pe scară largă a conceptului și prin clarificarea acestuia din punct de vedere formal, prin legiferare.

Promovarea economiei sociale în RomâniaAnalizând evoluţia pe anii 2006,

2007 şi 2008, nu se remarcă nicio creştere a numărului de ONG-uri cu scop lucrativ, ba chiar avem o scădere a acestora la nivelul anului 2008, atât în valori absolute, cât şi ca pondere. Această tendinţă arată că activitatea antreprenorială nu este totuşi încă tratată cu interes de către asociaţiile şi fundaţiile din România.

10


Decizia în alegerea căii de urmat nu este însă una pur rațională, persoana pusă în fața luării deciziei analizând-o și prin prisma educației, culturii, experiențelor acumulate, presiunii grupului etc.

Vom porni astfel de la a înțelege cine este antreprenorul social, care sunt caracteristicile sale definitorii și mai ales ce îl deosebește de antreprenorul clasic. Menționăm că aceste diferențe sau caracteristici nu țin de persoana antreprenorului, ci de modul în care acesta acționează și percepe atât propriile acțiuni, cât și acțiunile celorlalți.

Diferența principală între cei doi este reprezentată de recunoașterea în comunitate a caracterului pozitiv al activităților economice întreprinse. Beneficiul este astfel unul suplimentar, nonmaterial.

Antreprenoriatul social s-a născut ca o încercare de eliminare a disonanței cognitive ce apare între noțiunea de bine general și cea de individualitate. Antreprenorul social reușește să găsească o soluție astfel încât individul să imprime un caracter general și replicabil binelui pe care-l face la nivel de comunitate. De asemenea, o altă opoziție clasică este răsturnată, și anume cea dintre economic și social.

Antreprenoriatul social vine ca răspuns și pentru lipsa de implicare a comunității în problemele care, de fapt, îi aparțin. Antreprenorul este astfel conștient că nu poate exista ca membru al unei comunități bolnave sau cu probleme nerezolvate fără ca în final aceste probleme să nu îl afecteze personal.

Antreprenorul devine astfel un lider al comunității sale, fie el unul formal sau informal. Din această poziție devine și un exemplu pentru ceilalți membri ai societății, aceștia multiplicând beneficiile aduse de antreprenor. Este, de fapt, expresia aplicării principiului reciprocității enunțat la începutul prezentei lucrări.

Pe de altă parte, odată cu existența unui cadru formal și a cunoașterii largi a conceptului de economie socială, antreprenorul poate lua în calculul său varianta de a porni pe drumul economiei sociale. Arătăm că economia socială, văzută ca un început, nu exclude transformarea unei activități economice deja existente.

Antreprenorul social devine, prin activitatea sa, liderul unei comunități sănătoase, implicate, responsabile, în care primează bunăstarea generală. Considerăm că acesta este și răspunsul întrebării de la care am pornit acest demers, și anume conștientizarea existenței unei stări de bine doar în cadrul comunității și nu separat de aceasta.

În dezvoltarea economiei sociale, ne propunem identificarea posibililor antreprenori sociali, prin promovarea viziunii economiei sociale. Identificarea antreprenorului cu această viziune este ceea ce va duce la dezvoltarea segmentului de economie socială.

La nivel formal, măsurile care trebuie luate sunt destul de clare: definirea economiei sociale și a întreprinderilor de economie socială, reglementarea statutului acestor entități, regimul comercial și fiscal aplicabil. În mod evident, aceste reglementări pot lua diverse forme, dar considerăm că la baza acestora vor trebui să stea principiile enunțate și detaliate la începutul prezentei lucrări. De asemenea, acestea vor trebui să stea la baza recunoașterii formelor de economie socială la nivel instituțional. Pe de altă parte, ca în orice alt domeniu, inițiativa pentru ca aceste lucruri să devină realitate, trebuie să vină de la cei în măsură să analizeze aceste probleme, iar aici vorbim despre antreprenorii sociali.

O reală problemă o va reprezenta modul concret de reglementare, care va trebui să traseze linii clare de demarcație între întreprinderile de economie socială și restul entităților sociale sau comerciale clasice. Este evident că o includere în sfera de reglementare a economiei sociale a unor entități care nu urmează principiile acesteia nu va face decât să alunge antreprenorii sociali deja existenți. Cunoscând că există în acest moment un proiect de lege-cadru cu privire la economia socială, recomandăm, în reglementarea acestui segment economic, aplecarea spre detaliu și claritate.

De asemenea, dincolo de reprezentarea instituțională, este necesară o formă de reprezentare formală a acestui segment economic, astfel încât vocea antreprenorilor sociali să fie auzită. Considerăm deci că, pe viitor, va trebui să existe un organism de reprezentare a actorilor din economia socială, care să se legitimeze în fața partenerilor de dialog ca reprezentând nu doar interesele economiei sociale, ci și valorile și principiile acesteia. Un astfel de organism va putea duce mai departe nu doar vocea antreprenorilor sociali, ci și vocea comunităților din care provin aceștia.

În concluzie, pentru ca entitățile ce desfășoară activități specifice economiei sociale să dobândească această identitate de întreprinderi sociale, este necesară crearea unui cadru formal pentru a trasa modul de interacțiune la nivel juridic, economic și de reprezentare politică și a unui cadru informal prin care antreprenorul social să se bucure de recunoașterea comunității.

2. Identificarea viitorilor antreprenori sociali

Pentru dezvoltarea cantitativă a sectorului economiei sociale, vom încerca să răspundem la întrebarea: „De ce devine o persoană antreprenor social?“.

În căutarea răspunsului, vom pleca de la premisa că un antreprenor are cel puțin dorința de a face, de a dezvolta, de a crește. Chiar în lipsa cunoștințelor specifice sau a experienței, o asemenea persoană poate alege modul în care dorește să își defășoare activitatea economică: într-un sistem economic clasic sau într-un sistem de economie socială.


La nivelul întreprinderilor sociale este nevoie de o înţelegere atât a principiilor, valorilor şi caracteristicilor economiei sociale, cât şi a instrumentelor specifice economiei de piaţă. Astfel, acest mix îi va ajuta pe manageri să se organizeze şi să atragă suportul comunităţii, dar şi să se adapteze la cerinţele pieţei şi să îşi dezvolte capacitatea de a produce în mod eficient şi eficace.

În promovarea bunurilor şi serviciilor furnizate, întreprinderile sociale au un avantaj competitiv prin utilizarea, în procesul de promovare, a componentei umane din procesul de fabricaţie (cum a fost realizat acel bun, care sunt persoanele care au contribuit la producerea lui). Totodată, fidelizarea consu-matorului ţine şi de calitatea produsului şi de comunicarea dintre întreprinderea socială şi consumator. Această comunicare trebuie să fie una continuă (la raft / stand, în mass-media locală, prin organizarea sau participarea la evenimente locale etc.), astfel încât întreprinderea socială să fie percepută ca făcând parte din comunitate. Între actorii de economie socială şi comunitatea din care fac parte există o relaţionare strânsă. Crescând nivelul de cunoştinţe şi de înţelegere al comunităţii se creează condiţiile favorabile susţinerii şi dezvoltării sectorului.

De asemenea, este nevoie de popularizarea economiei sociale în mediul de afaceri. Limbajul şi mesajele folosite trebuie să fie bazate pe informaţii şi justificări de ordin financiar, pe cercetări cantitative şi exemple concrete.

Prin utilizarea mijloacelor economice pentru atingerea scopului social, întreprinderile sociale reuşesc să câştige nu doar loialitatea angajaţilor şi a consumatorilor, dar şi pe cea a celorlalte entități cointeresate (engl: stakeholder). Un stakeholder important pentru orice agent economic îl reprezintă băncile. Fie că vorbim de acces la servicii bancare pentru a înfiinţa o întreprindere socială sau că vorbim de finanţarea necesară pe parcursul dezvoltării afacerii, o înţelegere bună a specificului şi nevoilor întreprinderilor sociale este esenţială.

Promovarea economiei sociale în cadrul sistemului bancar poate avea ca efect o personalizare a serviciilor, instrumentelor şi mecanismelor de management de capital. Băncile pot veni în întâmpinarea nevoilor de finanţare ale întreprinderilor sociale.

Un rol important în popularizarea conceptului şi formelor de economie socială îl au specialiştii, persoane care lucrează în sectorul guvernamental şi nonguvernamental şi care, prin activitatea pe care o desfășoară, ajută la promovarea şi la dezvoltarea domeniului. Din păcate, mulţi dintre aceştia resimt nevoia de formare profesională, de acces la cele mai noi informaţii din domeniu, de relaționare etc. Organizarea de training-uri, conferinţe, târguri, publicarea de articole, studii de caz, analize, organizarea de dezbateri pot răspunde acestor nevoi de profesionalizare. Includerea în curricula educaţională a unor cursuri şi seminarii de economie socială va ajuta la formarea viitoarei generaţii de specialişti, de promotori şi iniţiatori de activităţi de economie socială.

De asemenea, identificarea actualilor antreprenori și transformarea lor în antreprenori sociali va aduce un grad ridicat de profesionalism și eficiență domeniului, putând duce la modele multiplicabile. Astfel, creșterea cantitativă va aduce cu ea și o creștere calitativă a modului de a gândi și de a aplica principiile economiei sociale în practică.

3. Popularizarea conceptului de economie socială la nivelul întregii societăți

Cunoaşterea lacunară a conceptului de economie socială în România reprezintă o problemă pentru promovarea lui, dar și o oportunitate ca, printr-o comunicare eficientă, acest concept să fie transmis şi utilizat corect încă de la început.

O astfel de comunicare trebuie să plece atât de la realitățile românești actuale, cât și de la exemplul altor societăți care au reușit în demersul lor.

Este clar că mesajele, limbajul şi gradul de densitate a informaţiei vor trebui să fie diferite, în funcţie de publicul ales (persoane implicate în activităţi de economie socială, comunitate locală, mass-media, specialişti din sectorul nonguvernamental şi guvernamental, lideri de opinie, companii etc.).

Astfel, în ceea ce priveşte transmiterea mesajelor economiei sociale către publicul larg, este necesară în primul rând includerea economiei sociale în agenda publică. Claritatea şi simplitatea sunt atribute obligatorii ale mesajului. Înţelegerea conceptului de economie socială se poate face printr-o analiză comparată cu conceptele economiei clasice, pe de o parte, şi cu conceptele şi valorile sociale, pe de altă parte. Înţelegând care sunt asemănările şi diferenţele dintre acestea, populaţia va şti să recunoască ce este sau nu economie socială şi care dintre serviciile sau bunurile de pe piaţă sunt produse în cadrul acestui sector. Cu siguranţă că promovarea acestui concept şi educarea populaţiei în sensul sprijinirii economiei sociale va cere timp şi efort din partea tuturor celor implicaţi într-o formă sau alta în acest domeniu.

Analizând modelul liderului, de exemplu, prezentat în capitolele anterioare, putem concluziona, în ceea ce priveşte comunicarea, că este greu ca un beneficiar al diverselor forme de economie socială (fie el consumator de bunuri sau de servicii) să le asimileze economiei sociale atât timp cât liderul antreprenor social nu se identifică el însuși ca făcând parte din economia socială. Prin urmare, este vitală, în procesul de popularizare, etapa de identificare cu economia socială a actualilor actori de economie socială.

În acelaşi timp, conştientizarea apartenenţei la acest domeniu a celor care desfăşoară activităţi de economie socială este esenţială şi pentru dezvoltarea afa-cerii pe care o conduc. De multe ori adoptarea unor principii nesănătoase, confuzia sau lipsa unei identităţi clare a celor implicaţi în diferite forme de economie socială au făcut ca iniţiative foarte bune să stagneze sau să dispară rapid.


Bibliografie

A. Kerlin, Social Enterprise in the United States and Europe: Understanding and Learning from the Dif-ferences Janelle, 2006

Carnegie Mellon, The Chronicle of Social Enterprise, Heinz College, 2009

The general report of social enterprise in China, Cul-tural and Educational Section, British Embassy, 2008

Micro-financing, social investment and enterprise – In China and around the world, Social Innovation exhange, 2009

Academic Journals, Social Enterprise in Africa An Emerging Concept, 2006

Jack Quarter, Laurie Mook, Ann Armstrong, Under-standing the Social Economy: A Canadian Perspec-tive, 2009

Becchetti, Leonardo; Borzaga, Carlo, The Economics of Social Responsibility: The World of Social Enter-prises, Routledge, London, 2010.

Borzaga, Carlo; Tortia, Emanno; Depedri, Sarah; "The Role of Cooperative and Social Enteprises: a Multifaceted approach for an Economic Pluralism, European Search Institute on Cooperative and Social Enterprises, Working Papers, Trento, 01, 2009.

Schrenk, Jakob, Arta explotării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Editura Humanitas, 2010, first published 2007.

Zamfir Elena; Zamfir, Cătălin (coordonatori), Social Policies, Romania in the European Context, Editura Alternative, Bucureşti, 1996.

Zamfir Elena, Psihologie socială aplicată, Editura Ankarom, Iaşi, 2000.

Zamfir Elena, (autor şi coordonator), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

Zamfir Elena, Asistenţa Socială în România. Teorie şi acţiune socială. Texte alese, Editura Mitropoliei, Craiova, 2009.

Popescu Constantin, Tranziția la economia umană, Editura Economică, 1996

Popescu Constantin, Respiritualizarea: Învață să fii om, Editura ASE, 2009

Surse online:

http://www.4lenses.org/setypology/print

http://www.gdrc.org/icm/grameen-info.html

http://www.asiafutureforum.org/sub_04_02_v.html?num=46&no=27

http://www.thedailystar.net/newDesign/news-details.php?nid=85036

http://www.socialearth.org/company-list

http://www.nesst.org/NVFChile.asp

http://asef2009.weebly.com/index.html

http://socialeconomy.info/en/sesn_rees

http://www.socialeconomyhub.ca/

http://www.emeraldinsight.com/products/journals/journals.htm?id=ijse

http://www.prosperitasmf.com/en/latest-news/in-the-press/85-colombian-social-enterprise-ahead-of-other-latin-american-social-enterprises-participates-in-an-international-competition-held-in-the-usa.html

http://www.alliancemagazine.org/es/content/nesst-announces-new-commitment-latin-american-social-enterprises

http://www.socialeconomics.org/division.php?page=teaching

http://www.socialfirmseurope.org/

http://www.economyweb.com/social_economy.htm

http://ebookbrowse.com/the-social-economy-in-latin-america-miguel-angel-cortes-aa-ee-doc-d16649884

http://news.fletcher.tufts.edu/reflections/?p=1314

11

80 81

» 2011- Gala Oameni pentru Oameni

– Premiul pentru cea mai bună campanie de voluntariat public

» 2010- Effie Awards – Silver Effie –

Secțiunea nonprofit- Gala PR Award – Silver Award –

Secțiunea nonprofit» 2009

- Gala Societății Civile – Aur – Secțiunea Comportament civic

- Gala Sănătății – Cea mai bună campanie de responsabilitate socială

» 2008- Premiile internaționale SABRE

Awards (Superior Achievement on Branding and Reputation) – Golden World Award – Secțiunea nonprofit

- Gala Societății Civile – Aur – Secțiunea Comportament civic

» 2007- Gala PR Awards 2007 – Premiul

special pentru calitate continuă în sectorul neguvernamental

» 2006- Gala Medic.ro 2006 – Cea mai

bună campanie de sănătate publică

Regiunea București–llfov București Str. G-ral David Praporgescu Nr. 18, Sector 2, C.P. 020968 Telefon: 021 / 315.45.32

Regiunea Centru (județele: Alba, Sibiu, Harghita, Covasna, Mureș, Brașov)

Sibiu Str. Nicolae Bălcescu Nr. 20, C.P. 550159 Telefon: 0269 / 434.043

Regiunea Nord–Est (județele: Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, Bacău, Vaslui)

Piatra Neamț Str. Cărturari Nr. 2, C.P. 610004 Telefon: 0233 / 211.615

Regiunea Sud–Vest Oltenia (județele: Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Olt, Dolj)

Craiova Bld. Decebal Nr. 102, Bl. N10, parter, C.P. 200460 Telefon: 0251 / 435.390

Regiunea Sud Muntenia (județele: Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Teleorman)

Târgoviște Str. Poet Grigore Alexandrescu Nr. 20, C. P. 130007; Telefon 0245 / 640.062

Asociația ReactDatele de contact ale Centrelor de Resurse Regionale

pentru economie socială:

Asociaţia React este o organizație neguvernamentală, nonprofit, creată în 2006 pentru a veni în sprijinul actorilor societății civile prin proiecte ample, intervenții strategice, complexe și complete, generatoare de rezultate suste-nabile. Suntem o organizație bazată pe oameni și comunitate și ne concen-trăm asupra dezvoltării durabile, în parteneriat.

Ne propunem să fim organizația care, prin proiecte inovatoare, determină schimbări pozitive majore în comunitate, în comportamentul și în mentalitatea oamenilor.

Prin programele pe care le desfășoară, organizația vizează trei domenii: economie socială, educație și sănătate publică.

Până în prezent am contribuit la salvarea a mai mult de 120.000 de vieți omenești și am determinat mai mult de 90.000 de oameni să doneze sânge.

Cele 9 premii de excelență, naționale și internaționale, ne certifică pro-fesionalismul și capacitatea de implementare:

economia sociala de la afacere la profit social - asociatia react

Business