dupa melci

Upload: mihaela-mihai

Post on 29-Oct-2015

231 views

Category:

Documents


4 download

TRANSCRIPT

Balada Dupa melci apare pentru prima data in revista Viata Romaneasca (1921). La primul nivel, literal, al semnificatiei textului, scenariul epic este urmatorul: un copil, ipostaza a naratorului, pornind cu alti copii ca sa culeaga flori in lunca, la o vreme cand soar ele primaverii nu a prins inca putere, descopera, sub mormane de frunze moarte, un melc ascuns in ghiocul lui, parca in pofida trecerii iernii. Dupa obiceiul jocurilor copilaresti, copilul ii descanta incet, pentru a-l ademeni sa iasa din cochilie. Este insa intrerupt si alungat de ivirea unei babe, o gusata sluta care culege gateje, si care-l sperie prin aspectul ei de vrajitoare. Noaptea se instaleaza din nou viscolul si ninsoarea. A doua zi, copilul se intoarce pentru a cauta melcul si descopera ca acesta, amagit de promisiunea descantecului, a iesit din gaoace, dar a murit din cauza frigului care l-a rasucit ca pe o frunza uscata. Descantecul, rostit de copilul care acum isi intelege vina, se transforma in bocet.La un alt nivel de semnificatie, cel figurativ-simbolic, poemul, care porneste de la o remodelare savanta a imaginatiei folclorice (si implicit a imaginarului fabulos), trebuie citit ca o parabola a cunoasterii: Plecand de la ritul de descantare a melcului, poetul extrage semnificatia tragica a actului de revelare Dincolo de aparenta ludica, se poate identifica sensul negativ al initierii ce se constituie intr-o drama a cunoasterii. Inconstient, gratuit, copilul comite un exces : prin puterea descantecului, el declanseaza fortele magice, tulburand legile firii, dar neputand anticipa finalitatea tragica a actului sau.

Poezia "Dupa melci", publicata in 1921, face parte din ciclul poemelor initiatice, in care procesele de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile magice aveau putere creatoare. Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente tematice in structura poeziei:

imaginea unei comunitati arhaice, in care copilul, prin tipologia celui ales, repeta procese de cunoastere fundamentale;

nivelul mitic, al realitatii primordiale, atemporale, in care se patrunde prin invocatie magica;

dezlantuirea puterilor primordiale, pe care ucenicul vrajitor nu le mai poate stapani;

esecul repetarii invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un proces inadecvat de cunoastere.

Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic. Mai intai apare copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent mai putin inzestrat de natura: "Dintratatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/ Dintr-atatia frati mai mici:/ Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. rasad mai rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar."

Iesirea din rand, din matca, arata nevoia fiintei, de implinire, prin cunoastere adanca, prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice, ale creatiei primordiale.

Reconstituirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul, lipsit de capacitatea de intelegere transcendenta, rateaza cu usurinta, prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...".

n prima secventa a poeziei apare o lume arhaica, in fapt una ludica, populata de "tanci ursuzi", "desculti si uzi", "Fetiscane/ (Cozi plavane)", prezentate in registru comic: "infasate-n lungi zavelci/ O porneau in turma bleaga". Impresia este de alcatuire intamplatoare a universului social, fapt sugerat de impactul expresiv al sintagmelor "turma bleaga", "tarla noastra de pitici", pentru care explorarea lumii are scop initiatic, de cunoastere precoce, prin insistenta asupra cadrului spatiotemporal precizat in ipostaze primavaratice, "de Paresimi", "prin Faurar", "la sfintii Mucenici", si mai ales prin simbolistica unui cules arhaic de "Ierburi noi, craite, melci...".

Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in registru ludic traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare" .

Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta cu o simbolistica profunda a temporalitatii proiectate spre infinit. Granitele realului se rup, in fata intruziunii legilor transcendente, puse in miscare, prin descantec, de copilul inocent, devenit ucenic vrajitor. Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o transforma dupa dorinta copilului. O voce tainica, incantatorie, ademeneste "melcul bland", situat in mormantul "de foi ude,/ Prin lastari si vrejuri crude", pe care omul vine "sa-! dezgroape", adica, prin vocatie demiurgica, sa trezeasca spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul se joaca, fara a-si da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea lui, intregul univers: " Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace."

Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a ierarhiei cosmice, consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului. Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative ale adancurilor, fara posibilitatea de a le mai opri. Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a tuturor intruparilor tenebrelor. Asistam la crearea unei atmosfere fantastice, in genul romanticilor germani, ca Goethe.

Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea lumii magice. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii, apar fiinte infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi bubosi", ca in tablourile suprarealiste.

Toate epitetele sugereaza deplasarea spre magic :"Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt, furis/ inghitea din luminis./ Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze searbade de iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De barboase/ Joimarite". Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice, fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din urma, unui demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/ Curgeau betele taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi..."

Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, amplificand spaimele existentiale ale copilului neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut timpanele, intr-un tremur al fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!"

Dezordinea elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: "Toata noaptea viscoli.../ inca bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresimi.". Retragerea din fata avalansei hibernale este benefica pentru copil: "Si trudit,/ Langa vatra prigonit/ Privegheam prelung taciunii". Viul, om sau melc, este incapabil sa reziste furiilor naturii, intr-un moment in care puterile magice au scapat din stapanirea omului: "Melcul, prost, incetinel?/ Tremura-n ghioaca, varga." Natura se dezlantuie acum, in plan real, in toata urgia sa: "Podul lumii se surpase", rand pe rand apar personaje mitologice, baba Dochia insasi se tulbura de "guri spurcate" ce "sufla-n vant", stand intr-un salas atemporal, ferita de vijelie.

Noaptea este singulara prin manifestare: "Hei, e noaptea-aceea, poate!", [noaptea hotarelor dintre lumi, indemnand la somn, in asteptarea consumarii evenimentului declansat de tulburarea universului.In cele din urma, in a treia parte a poeziei, vraja se destrama, ordinea reala revine in matca prestabilita, soarele se reinstaureaza, dominand peisajul tulburat al noptii Joimaritelor. Printr-o simetrie subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul comun, al faptelor si gesturilor lipsite de stralucire. Singura si eterna, in acest spatiu, este natura, ramasa neschimbata in orizontul cosmic. Natura, din care omul s-a retras la vreme, reprezinta chiar timpul primordial, reprezentat de manifestari neasteptate. Copilul, transformat in ucenic vrajitor, incearca sa patrunda in aceste taine, intr-o realitate sacra prin accesarea variabilelor lumii reale. Fenomenul de "camuflare a sacrului in profan", apare n aceasta alegorica inlantuire a faptelor: copilul prinde acele "puncte de confluenta" ale sacrului disipat in profan, pentru a deschide, prin descantec, portile taramului celuilalt, magic.

n schimb, inevitabilul s-a produs: melcul a murit, "scorojit" de apasarea frigului, iar limba ii este "vanata, sucita". Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totala: el este prins, in "zale reci", de o "nuia", iar "o frunza moarta" ii tine loc de mormant. Un tablou al unei morti cotidiene, fara putere de revenire. Copilul, tulburator al linistii de la inceputuri, este incapabil sa resusciteze melcul, sa-i dea din nou viata: " Melc, melc, ce-ai facut/ Din somn cum te-ai desfacut?/ Ai crezut in vorba mea/ Prefacuta... Ea glumea!" n postura unui demiurg spontan, improvizat, copilul incearca in zadar sa redea viata fragilei fiinte. Puterea suprema, de nastere si de viata eterna, apartine demiurgilor autentici, nu inselatori. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinte cu o putere magica redusa. De aceea, carcasa materiala a melcului se sfarama cu zgomot: "Doua coarne de argint,/ Rasucit sa faramara."

Amintirea acestei incercari, de a dezlantui magicul, divinul, salasluieste de acum numai in memorie. Melcul este luat si conservat in podul casei, iar timpul se asterne asupra faptelor tragice, situate treptat intr-un trecut indepartat: " Iarna coarnele se frang,/ Melc natang,/ Melc natang!". Epitetul de "natang" poate fi extins, asupra intregii lumi biologice, incapabila de a redobandi nemurirea initiala. Prin urmare, in poemul "Dupa melci" asistam la o tranpunerea mitului in form ludic.PAGE 1