Bodnar Ana-MariaClasa a XI-a „D”

După cum afirmă şi Dan Horia Mazilu, “secolul al XVII-lea în cultura românească este dominat de un acut sentiment al istorie”, în această perioadă născându-se istoriografia românească, în urma părăsirii limbii slavone în actele de cancelarie şi ca o tendinţă a boierimii de a subordona puterea domnească şi a întemeia statul feudal nobiliar.

Un rol important în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, l-a jucat umanismul târziu al şcolii iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari, direct, ca elevi. Umanismul tîrziu afectează concepţia cronicarilor în ceea ce priveşte rolul educativ al istoriei, rolul personalităţii în istorie ( ei sunt partizani ai teoriei că istoria o fac eroii ), conceptul de glorie (cronicarii cred că războaiele sunt purtate de monarhi în scopul ilustrării numelui lor).

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de talent indiscutabil, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.

E de remarcat faptul, subliniat de criticul literar Dan Horia Mazilu, că marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce scriu letopiseţul lor din imboldul propriu, din dorinţa imperioasă de “întoarcere către propriul trecut”, de a afla şi de a determina cauzele « neaşezării» ţării lor, Moldova.

Descoperind originile vechi ale limbii şi ale poporului («de la Râm») şi atestînd istoriceşte lunga existenţă şi continuitate a vieţii de stat în Moldova, cronicarii folosesc aceste date în scop propagandistic, caută să demonstreze că ţara lor, ameninţată în secolul XVII de cotropitori, ruină şi desfiinţare, are un drept legitim, în virtutea trecutului ei istoric, la independenţă şi libertate de acţiune pe planul politicii interne şi externe.

Tendinţa principală a acestor cronici e aceea de a trezi conştiinţa contemporanilor lor, aţipită şi paralizată de interese egoiste, lăcomie, goană după averi şi slavă, de “consolidare a legăturilor cu înaintaşii şi punerea în valoare a tradiţiilor naţionale”.

Cei trei cronicari îşi expun în “Predoslovie”, care precedă letopiseţul, motivele care i-au determinat să scrie lucrarea. Un motiv comun este nevoia de a scrie povestea ţărilor, de a scrie istoria în general, pentru a “lăsa izvod pre urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură.”. Scrierea istorie reprezintă pentru cronicari o problemă de conştiinţă, ce implică responsabilitate morală în faţa urmaşilor fiind “forme de manifestare ale ideii de apartenenţă a prezentului la un curs comun al istoriei”

Opere de propagandă şi de pledoarie publicistică, cronicele noastre au un stil şi o manieră de apreciere a faptelor omeneşti. Conştienţi de faptul că neatîrnarea Moldovei depinde de o serie întreagă de factori interni şi externi, Gr. Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce se adresează prin cronicele lor unui cerc cît mai larg de oameni, dorid să-i facă adepţi ai concepţiei lor, să lupte pentru aşezarea ţării, neştirbindu-se, bineînţeles, ordinea eternă, după părerea lor, a tocmelelor feudale.

În concluzie, din paginile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce reiese sentimentul unităţii, conştiinţa că, datorită eforturilor lor, nu se va uita «cursul vremurilor» şi un întreg popor îşi va putea contempla trecutul, fiind “un indiciu peremptoriu al instalării şi închegării conştiinţei naţionale” (D.H.Mazilu)

1