Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Săptămâna lăsatului sec de brânză: Duminică: I Co 8, 8-13; 9, 1-2; Mt 25, 31-46 - Sf. Ap. Arhip, Filimon și Apfia. Luni: III In 1, 1-15; Lc 19, 29-40; 22, 7-39 - Sf. Ier. Leon, episcop al Cataniei.

Marţi: Id 1, 1-10; Lc 22, 39-42, 45-71; 23, 1 - Sf. Cuv. Timotei din Mt. Olimp.

Miercuri: (zi aliturgică - text scripturistic la alegere)-Sf. Cuv. Atanasie Mărt. Joi: Id 1, 11-25; Lc 23, 1-34, 44-56 - Sf. Sf. Mc. Policarp, episcopul Smirnei. Vineri: (zi aliturgică - text scripturistic la alegere) - Sf. Mc. Pavel și Primitiva Sâmbătă: Rm 14, 19-23; 16, 25-27; Mt 6, 1-13 - Sf. Mc. Alexandru din Tracia.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Sf. Mucenic Policarp al Smirnei Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, "roditor în toate cele bune", s-a

născut în sec. I şi a trăit în Smirna - Asia Mica. A rămas orfan la o vârstă fragedă şi a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger. După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunţat la toate bunurile sale şi a început o viaţă castă, îngrijind bolnavii şi infirmii. El

se simţea sufleteşte foarte aproape de Sf. Bucolus, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredinţându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserica, apoi hirotonindu-l în sfânta preoţie. Cu puţin înainte de a muri, Sf. Bucolus şi-a exprimat dorinţa ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei. Când Sf. Policarp a fost sfinţit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos. Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuţie împotriva creştinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, "tatăl tuturor creştinilor" şi "ademenitorul întregii Asii". În acest timp, la rugăminţile credincioşilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna. Când soldaţii au venit să-l ia, el i-a întâmpinat şi i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu. La judecată, Sf. Policarp şi-a mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos şi a fost condamnat să fie ars de viu. Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, aşa că îl pot lega doar cu nişte sfori. Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă. Văzând că flăcările nu-şi fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările. Corpul martirului Policarp a fost incinerat. Creştinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 6 (19 februarie 2017)

is-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de

capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi

Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Apostol: I Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2

Fraţilor, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru

care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci

Prima întrebare care se ridică în această duminică se referă la caracterul ju­de­cății - este aceasta un act de dreptate sau un act al dragostei? Primul răspuns, cel mai la îndemâna omului firesc, este limpede - un act de dreptate, care aduce cu sine un soi de confort evanghelic, justificând acceptarea suferințelor, nedreptăților și lipsurilor de tot felul din timpul vieții, dar și uman, deopotrivă, în sensul imediat al unei morale naturale, care își dorește învingerea răului și nedreptății la un moment dat și victoria finală a binelui. Aparent și parțial, această perspectivă liniștește conștiințele de orice tip.

Numai că Evanghelia de azi pare totuși să nuanțeze, să complice, dacă nu cumva să contrazică această perspectivă simplistă, reparatorie și proclamat definitivă. Judecata este „înfri­coșătoare”, nu la modul simplu, prin dimensiunea sa punitivă, retributivă și justițiară, ci mai ales prin caracterul revelator al tainei dum­nezeiești și al tainei omului deopotrivă, prin întâlnirea minunată, directă, față către față și deplină, a omului cu Hristos. În cele din urmă, judecata se dovedește a fi consecventă cu identitatea lui Dumnezeu, așa cum ni Se prezintă pe Sine – dragoste.

Acest lucru ni se impune prin trei elemente, prezente în fragmentul evanghelic de astăzi - judecata este făcută de „Fiul Omului”, Împărăția este gătită omului de „la întemeierea lumii”, în vreme ce „focul cel veșnic” este destinat diavolilor și îngerilor lui, și în al treilea rând, însuși criteriul judecății este reprezentat de dragoste, manifestată, extinsă și direc­ționată către lume, sub forma milei și milostivirii evanghelice.

Judecătorul este Fiul Omului-Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Potrivit unei logici umane simple, firești, a fi judecați de un Dumnezeu pur transcendent, un Dumnezeu suveran al depărtării, Care nu cunoaște condiția umană, cu toate imper­fecțiunile, vulnerabilitățile și

suferințele specifice, ar fi cel puțin un act de injustiție, dacă nu cumva un scandal de neacceptat. Tocmai de aceea judecata este făcută de Hristos, Dumnezeul Întrupat, Care nu doar că a cunoscut îndeaproape această stare, ci El Însuși a trăit-o deplin. În El, Taborul și Golgota au același nume. Suferin­ța maximă umană a fost concentrată în Drumul Crucii și tocmai de aceea întreaga sufe­rință, luată generic sau personal, se cuprinde în această jertfă pentru întreaga lume. El a făcut ca suferința să se transforme în singurul loc unde răul să se poată întâlni cu ne­vi­no­văția. Sensul suferinței a fost transformat radical în Hristos, devenind itinerar necesar mântuirii. Crucea devine simbol al acestei căi obligatorii. Pornind de la aceste observații, în interiorul imaginii comune pe care o avem despre Judecata lui Dumnezeu, putem spune că „Legiuitorul” este Dumnezeu, „Judecătorul” este Dumnezeul-Întrupat (Hristos), „Avocatul” este Dumnezeu-Răscumpărătorul (Hristos). „Inculpatul” este omul, dar și „Fiul Omului” (Hristos), Care Și-a „împrumutat” și S-a „îmbrăcat” cu trup omenesc. Pe această logică intrăm într-o fundătură din care cu greu putem ieși. Singurul lucru care ne poate scoate din încurcătură este faptul că judecata este, potrivit acestei pericope evanghelice, în totalitate un act al dragostei crucificate. Nimic nu se poate înțelege ­altminteri.

Al doilea element - Dumnezeu a pregătit Împărăția Sa ca un dar al dragostei pentru tot omul, suferința focului era destinată diavolilor și îngerilor lui. Omul își „trăiește veacul” potrivit principiului asemănării, fie cu Dumnezeu, Creatorul său, fie cu dușmanul binelui, diavolul. Iar această asemănare nu este un eveniment, ci un proces. Tocmai de aceea judecata nu aduce „surprize”. Viața, potrivit Episcopului Teodor de Mopsuestia, este o școală în care omul învață să iubească. În consecință, iubind, se aseamănă cu Dumnezeu, Care este iubire (1 Ioan 4, 8); nereușind să

treacă acest examen, se aseamănă cu diavolul, incapabil să iubească. Esența Împărăției este dragostea, esența iadului este ura, uciderea dragostei. Atât realitatea Împără­ției, cât și cea a focului iadului sunt stări deja anticipate în viața pământească. Îl cităm aici pe Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce în dragoste trăiește, rodul vieții din Dumnezeu culege și în lumea aceasta aerul învierii încă de acum îl respiră. Întru aerul acesta se desfătează drepții la înviere. Dragostea este Împărăția pe care cu taină a făgăduit-o Domnul apostolilor a o mânca în Împărăția Lui (Luca 22, 30)”. Iar focul iadului înseamnă tocmai lipsa exersării în această stare. Tocmai de aceea, judecata nu înseamnă decât o confirmare a ceea ce deja s-a experiat în viața pământească.

Merită să-l amintim din nou pe Sfântul Isaac Sirul, care, prin intuiția sa duhovnicească, poate să ne scoată din această aporie teologică, în sensul în care vorbește despre dragostea dumnezeiască, una și aceeași, de la început, egală și nedeterminată de comportamentul uman, și față de cei „buni”, și față de cei „răi”. Argumentul său este limpede prezentat – dacă este dumnezeiască, dragostea trebuie să fie egală și neschimbată față de toți, descoperindu-L pe Dumnezeu drept Părinte al întregii făpturi. Și „focul” de care vorbește Evanghelia este simbolul acestei dragoste, care se manifestă într-un dublu sens - atât ca durere, prin neputința de a iubi a celor din iad, cât și ca dulceață a comuniunii iubitoare a celor din Împărăție: „Eu zic cum că cei ce în gheenă se muncesc, cu biciul dragostei se biciuiesc. Căci ce este mai amar și mai cumplit decât chinul dragostei? Însă dragostea îmbată sufletele fiilor Cerului cu desfătarea ei”.

Și de aici ajungem la cel de-al treilea element care ne descrie judecata lui Dumnezeu drept un act al dragostei - criteriul judecății este tocmai dragostea extinsă față de „frații Domnului prea mici” din jurul

nostru. Hristos S-a făcut mic „la plinirea

vremii”, devenind fratele celor mici, ba chiar identificându-Se cu aceștia. El este flămândul, însetatul, săracul, bolnavul sau cel închis, într-un cuvânt, cel așezat la margine. Orice dragoste extinsă față de cei vulnerabili, cu care Se identifică Hristos, este adresată Lui. El este „Omul deplin” Care cuprinde în Sine întreaga lume. În consecință, asemănarea cu El presupune devenirea întru „omul universal”, în solidaritate cu întreaga creație. Din nou, Sfântul Isaac Sirul: „Și ce este inima milostivă? Ardere a inimii pentru toată zidirea… Din marea și

puternica milă ce îi apasă inima, și din multa milostivire, inima lui se strânge și nu poate suferi să audă sau să vadă oarecare vătămare sau mică întristare întru zidire”. Părintele Sofronie

Saharov, încercând să descrie la modul simbolic această solidaritate, se folosește de simbolul arborelui, care suferă în întregime de pe urma bolii unei părți, a frunzei, a florii, a crengii, a tulpinii sau a rădăcinii. Omul care a învățat să iubească trăiește suferința lumii ca pe propria sa suferință, asemenea lui Hristos, Care este „toate în toți” (1 Corinteni 15, 28).

Rezumând, judecata lui Dumnezeu este un act al dragostei și al milostivirii, mai întâi pentru Judecătorul Care o săvârșește (Care este El Însuși „un condamnat”), pentru faptul că Împărăția de Sus este menită omului dintru început, și nu suferința iadului, și pentru că singurul criteriu al judecății este dragostea dumnezeiască extinsă către lume. Mai adăugăm ceva, mai mult decât descrierea judecății finale, credem că Evanghelia din această duminică vorbește despre criteriul de desfășurare a acesteia. Lecția pe care ne-o oferă este mai mult o avertizare decât o constatare. Nimeni nu poate să devină dumnezeiesc dacă nu își împropriază modul de existență al lui Dumnezeu, care este dragostea… (preluat din Ziarul Lumina)