CUPRINS

Introducere

Prefaţă Un început minunat

Experienţa cu Duhul SfântTestarea unei experienţe autentice

Cap. 1 Cine este Duhul Sfânt ?Duhul Sfânt - O Persoană minunată

- Activităţi personale- Atribute personale- Pronume personale - Duhul Sfânt şi Isus

O Persoană divină- Atribute ale Divinităţii- Duhul Sfânt şi Sfânta Treime- Pasaje biblice semnificative despre Duhul Sfânt- Trebuie să ne închinăm Duhului Sfânt ?

Cap. 2 Duhul Sfânt în Vechiul TestamentCuvântul “duh “ şi înţelesurile lui

Duhul lui DumnezeuDuhul în relaţia cu omulPutere de slujire

Diferite capacităţi specialeDuhul lui Dumnezeu pentru toţi

Cap.3 Duhul Sfânt în Noul Testament (înainte de Rusalii)Zaharia, Elisabeta şi Ioan Botezătorul

Maria – fecioara însărcinatăIsus

- Duhul Sfânt la botezul lui Isus- Botezul şi Duhul- Ispita în pustiu- Lucrările şi minunile Lui

- Moartea şi învierea LuiCap.4 Duhul Sfânt în învăţătura lui Isus

Evangheliile sinoptice- Duhul îi ajută pe creştini în încercare- Păcatul împotriva Duhului Sfânt

Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan- Duhul Sfânt ca Mângâietor- Înţelesul cuvântului “ paracletos “- Paracletos şi creştinul- Paracletos şi lumea

Înţelesul textului din Ioan 20:22- Este aici relatarea Rusaliilor după Ioan?- Puterea Duhului, dar nu Persoana- Naşterea din nou- Un simbol profetic

Cap.5 Duhul Sfânt în credincioşi

1

Duhul Sfânt în lucrarea de convertire- Duhul a insuflat Sfintele Scripturi- Duhul îi inspiră pe predicatori- Duhul îi convinge pe păcătoşi- Duhul în inima celui născut din nou

Duhul Sfânt în lucrarea de sfinţire- Înţelesul Sfinţirii- Mijloacele sfinţirii- Rolul Duhului Sfânt

Roada Duhului Sfânt- Categoriile de roade- Roade şi nu daruri- Roada în viaţa lui Isus- Cultivarea roadei

Cap.6 Botezul cu Duhul SfântNatura Botezului cu Duhul Sfânt

- Ultimele cuvinte ale lui Isus- Duhul Sfânt se va coborî peste voi- Expresii alternative

Deosebirea faţă de naşterea din nou - Un scop distinct - O manieră diferită de primire - O amânare în timp - O explicaţie a textului din 1 Corinteni 12:13

Semnul iniţial - O dovadă necesară - Ce semne trebuie urmărite? - Toţi vorbesc în limbi? - Rezultatele din experienţa creştină

Cap.7 Primirea Duhului SfântDuhul Sfânt ca dar

- Darul nu poate fi câştigat- Darul a fost deja dat

Cum se primeşte darul- Punerea mâinilor- Apropierea pentru curăţire- Apropierea pentru stăruinţă

- Apropierea de Isus pentru închinareMenţinerea plinătăţii Duhului

- Umplerea - Rugăciunea- Închinarea- Mărturia

Cap.8 Darurile Duhului SfântNatura darurilor

- Se numesc daruri- Sunt spirituale- Sunt o manifestare

Originea darurilorScopul darurilor spirituale

2

- Pot darurile să fie împărţite ?- Atitudinea corectă- Acţiuni corecte- Atmosfera corectă

Cap.9 Duhul Sfânt în BisericăTemplele Duhului Sfânt

- Trupurile noastre ca temple- Biserica – un templu

Duhul Sfant în închinarea BisericiiDuhul Sfânt în conducerea Bisericii

Cap.10 Duhul Sfânt şi viitorulDuhul Sfânt ca o arvună

- Duhul Sfânt ca un sigiliu- Duhul Sfânt ca o pârgă

Apendice: Tabel cu experienţele botezurilor cu Duhul SfântIndexul textelor biblice de referinţăIndex tematic

PREFAŢĂ

Eu cred că am experimentat lucrarea Duhului Sfânt în viaţa mea înainte să cunosc ceva despre El. Probabil că aceasta se întâmplă la majoritatea oamenilor. Învăţăm despre Duhul Sfânt după ce devenim creştini. De fapt, dacă nu ar fi fost lucrarea Duhului Sfânt, noi nu am fi putut deveni creştini.

Ştiu aceasta acum, însă în copilărie, deşi am fost crescut într-o familie creştină, nu am înţeles faptul că influenţa evlavioasă a părinţilor asupra mea era în realitate un rezultat al lucrării Duhului Sfânt. Nici chiar la vârsta de patrusprezece ani, când mi-am dedicat viaţa lui Hristos şi L-am primit ca Salvator, nu am înţeles că Duhul Sfânt era Acela care lucra în mine, conducându-mă la pocăinţă şi credinţă.

Desigur că auzisem despre Duhul Sfânt. Despre El se amintea la încheierea fiecărui serviciu divin atunci când pastorul nostru baptist rostea binecuvântarea “În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.

La scurt timp după ce am devenit creştin am făcut botezul în apă în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ştiam că Duhul Sfânt este a treia Persoană din Trinitate, dar nu prea aveam idee despre ceea ce însemna aceasta. Dincolo de învăţătura despre Sfânta Treime, noi primeam puţine explicaţii cu privire la persoana Duhului Sfânt.

Apoi, la vârsta de nouăsprezece ani, în timpul vacanţei în Elveţia, am cunoscut câţiva credincioşi penticostali. Se părea că ei aveau în vieţile lor ceva ce mie îmi lipsea şi când i-am întrebat despre ce era vorba mi-au răspuns că, dacă exista vreo deosebire, era vorba probabil despre “ botezul cu Duhul Sfânt “. Vorbeau despre ceva de care nu mai auzisem până atunci, chiar dacă Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu pornească în lucrarea de evanghelizare a lumii fără a avea Duhul Sfânt. Ei m-au încurajat să citesc cartea Faptele Apostolilor şi să las ca mesajul ei să atingă inima mea. Acum sunt bucuros că nimeni nu mi-a impus ideea răspândită în unele cercuri creştine şi anume că nu se poate obţine o doctrină din cartea Faptele Apostolilor.(Se pare că unii oameni nu au citit 2 Timotei 3:16). Toată Scriptura este de folos pentru fundamentarea unei doctrine bune. Deci, cu siguranţă cartea Faptelor mi-a vorbit clar în acel moment din viaţă. Ca rezultat, un an mai târziu, doar cu câteva săptămâni înainte de începerea studiilor la Universitatea

3

Oxford, după luni de căutare, am fost botezat cu Duhul Sfânt pe când eram la o adunare penticostală de rugăciune. Am vorbit atunci aproape patruzeci şi cinci de minute într-o limbă pe care nu o învăţasem niciodată. Acesta a fost un moment decisiv în viaţa mea. Era înainte de zilele reînnoirii harismatice, care în Anglia a început în anii ’60. Atunci nu era posibil să rămâi într-o singură denominaţie şi să-ţi păstrezi o experienţă penticostală, mai ales dacă doreai să cauţi şi să practici darurile spirituale. Deci, împreună cu logodnica mea, Eileen, am părăsit Biserica Baptistă şi ne-am alăturat Bisericilor Penticostale din cadrul Organizaţiei «Assemblies of God», unde am rămas implicaţi în părtăşie şi lucrare.

Aceasta nu înseamnă că sunt pe deplin satisfăcut de credincioşii penticostali. Unii aleargă doar după noi experienţe spirituale, fără să aştepte a le evalua conform Scripturii. Alţii poartă numele de penticostali, dar niciodată nu au primit sau nu au menţinut dimensiunea harismatică a vieţii în Duhul, care vine odată cu botezul cu Duhul Sfânt. Ce trist este că în unele biserici penticostale mai mult de jumătate din membrii nu au fost încă botezaţi cu Duhul Sfânt!

Poate că afirmaţia din această carte diferă, într-o oarecare măsură, de poziţia penticostală tradiţională. De obicei penticostalii susţin că botezul cu Duhul Sfânt este primit după convertire. Aceasta este o poziţie pe care si eu o adoptasem cândva. Totuşi, acum văd că a vorbi despre botezul cu Duhul Sfânt ca despre un act ulterior convertirii este inutil, pentru că acest fapt tinde să separe prea mult botezul de convertire. Botezul cu Duhul Sfânt nu este în nici un caz identic cu convertirea, dar bineînţeles că se poate întâmpla în acelaşi timp cu convertirea (aşa cum pare a fi cazul lui Corneliu din Faptele Apostolilor, cap. 10) şi, fără îndoială, ar putea fi primit foarte curând după convertire. De aceea m-am referit în cartea de faţă la botezul cu Duhul Sfânt ca fiind o experienţă “la/după” convertire.

Desigur, eu sper că ceea ce am scris va conduce la o înţelegere clară şi corectă a Persoanei şi lucrării Duhului Sfânt. O corectă înţelegere cu privire la ceea ce ne învaţă Biblia este unica măsură sigură de evaluare a ceea ce vine şi a ceea ce nu vine din Duhul. Dar rugăciunea mea este aceea ca, în urma citirii acestor pagini, aceia care ocupa poziţii de conducere în bisericile locale, fie ei penticostali, harismatici sau de altă confesiune, să vadă nevoia urgentă de pregătire a tinerilor convertiţi şi de conducere a lor în dimensiunea harismatică a botezului cu Duhul Sfânt.

Pe aceasta dimensiune se pune accentul în pregătirea viitorilor lideri din biserici la Şcoala noastră Biblică, Mattersey Hall.

În concluzia acestei prefaţe, îmi rămâne doar să mulţumesc soţiei mele şi tuturor colegilor mei, care au lucrat cu mine în Colegiu peste 20 de ani, pentru sprijinul şi încurajarea lor. Domnul a făcut lucruri mari pentru noi şi va mai face pe măsură ce noi vom căuta să-i instruim pe alţii în a-L sluji pe El în puterea Duhului Sfânt.

David PettsMattersey HallJanuary 1998.

4

INTRODUCERE

Un început minunat

Această carte este despre Duhul Sfânt şi este scrisă pentru creştini. Voi începe prin a sublinia cât de important este Duhul Sfânt pentru noi creştinii. De fapt, noi nu am

fi fost creştini dacă nu ar fi fost lucrarea Duhului Sfânt în vieţile noastre1 şi desigur nu am putea vorbi despre câştigarea lumii pentru Isus fãrã puterea Duhului. De aceea Domnul Isus, înainte de a se despãrţi de ucenicii Sãi pentru a se înalta la cer, le-a dat instructiuni clare sã nu înceapã lucrarea de evanghelizare a lumii pânã când nu vor primi puterea Duhului Sfânt2.

Cartea Faptele Apostolilor3 ne prezintã o relatare captivantã despre tânãra Bisericã Creştinã care, ca urmare a ceea ce s-a întâmplat în ziua Cinzecimii4, a fost capabilã prin puterea Duhului sã aibã un început minunat în lucrarea de câştigare a lumii pentru Isus. Împlinirea acestei slujbe ne este încredinţatã şi nouã. Dacã vrem sã avem succes în lucrarea încredinţatã, trebuie sã cunoaştem cât mai multe aspecte despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt.

Experienţa cu Duhul Sfânt

Bineînţeles cã nu este suficient sã cunoaştem doar teoria. Secole de-a rândul Biserica Creştinã s-a mulţumit cu o cunoaştere formalã despre Duhul Sfânt (crezurile şi liturghiile oglindeau acest fapt). Odatã cu apariţia Mişcãrii Penticostale care a declarat importanţa puterii miraculoase a Duhului, Biserica a început sã redescopere minunatul potenţial al Duhului Sfânt când Acesta este lãsat sã lucreze. Rãspândirea masivã a Mişcãrii Penticostale în a doua jumãtate a secolului al XX-lea ne oferã o dovadã amplã cu privire la puterea Duhului Sfânt5, dar penticostalii acestei generaţii trebuie sã înţeleagã faptul cã experienţa lor nu este cu nimic mai puţin importantã decât a pãrinţilor lor. Nu este suficient sã cunoşti doctrina penticostalã. Noi trebuie sã ajungem sã experimentãm şi puterea Duhului.

Testarea unei experienţe autentice

A declara importanta primirii Duhului Sfânt nu înseamnã cã trebuie sã tânjim dupã experienţa spiritualã excluzând doctrina sãnãtoasã. Înţeleg ceea ce o doamnã americanã a vrut sã spunã când mi s-a adresat fiind la un cerc de studiu biblic la noi acasã acum câţiva ani: ” David, eu nu doresc o doctrinã. Eu vreau sã-L cunosc pe Dumnezeu! “. Ea se sãturase de dogme tradiţionale şi fãrã viaţã. Ea tânjea dupã o viatã în Duhul. Dar ea uita un aspect important. Pentru ca experienţa noastrã spiritualã sã fie recunoscutã ca lucrare autenticã a Duhului Sfânt, noi trebuie sã o comparãm cu învãţãtura Scripturii. Duhul Sfânt care a inspirat în trecut scrierea Scripturilor nu va avea astãzi acţiuni contrare celor scrise în Scripturã.

Nu voi uita niciodatã ilustraţia lui Donald Gee1 despre o barcã. Nu este suficient sã ai o barcã. Este nevoie de asemenea ca barca sã aibã o chilã grea, care sã-i confere echilibru. Nu este suficient doar vântul

1 Ioan 3: 3 - 8 clarifică faptul că naşterea din nou este lucrarea Duhului Sfânt. 2 Luca 24: 49; Fapt. Ap. 1: 4, 5 - 83 Cartea Faptele Apostolilor ar trebui să fie numită mai degrabă «Cartea Duhului Sfânt».4 Fapt. Ap. 2: 1 - 4 5 Există o statistică ce spune că în 1966 erau cca.10 milioane de penticostali în toata lumea (Menzies, W.W., Anointed to serve, Springfield MO, GPH, 1971, p. 9). O statistică recentă vorbeşte despre câteva sute de milioane de penticostali aflaţi în întreaga lume.1 Donald Gee a fost unul dintre primii pionieri ai Mişcării Penticostale şi de asemenea, primul director al Assemblies of God Bible College – Kenley (acum sediul central este la Mattersey Hall). Cărţile lui sunt foarte valoroase, fiind sunt citite şi astăzi.

5

Duhului sã umfle pânzele bãrcii noastre, ci este nevoie şi de chila de echilibru a doctrinei sãnãtoase pentru a ţine barca la linia de plutire. O barcã fãrã chilã nu are echilibru. Fãrã vântul care sã sufle în pânzele ei, barca nu ajunge nicãieri.

Nu existã nici o concurenţã între doctrinã şi experienţã, ci ambele sunt vitale pentru viaţa creştinã. De aceea am încercat în aceastã carte sã stabilesc un echilibru între doctrina Duhului Sfânt şi experienţa cu Duhul Sfânt. În aceastã carte am acoperit o arie largã de subiecte şi întrebãri care, cred cã vor ajuta nu doar la înţelegerea Duhului Sfânt, ci vor conduce spre o experienţã mai adâncã şi mai bogatã a Fiinţei şi puterii Duhului Sfânt.

CAPITOLUL 1

CINE ESTE DUHUL SFÂNT?

Înainte de a vorbi despre lucrarea Duhului Sfânt şi minunatul impact pe care îl are în vieţile noastre, este important sã înţelegem cine este El. Creştini fiind, noi credem deopotrivã în personalitatea şi dumnezeirea Duhului Sfânt1. Aceasta înseamnã a crede cã Duhul Sfânt este o persoanã şi cã este Dumnezeu, iar în acest capitol vom explica aceasta.

O Persoanã minunatã

În ciuda învãţãturii Martorilor lui Iehova şi a altora care spun cã Duhul Sfânt este o forţã impersonalã, Biblia ne oferã numeroase dovezi ale personalitãţii Lui. Aceasta se observa foarte clar în multe pasaje care vorbesc despre atributele personale ale Duhului Sfânt şi implicarea Lui în activitãţi personale. În plus, în Evanghelia dupã Ioan pronumele folosite în cazul Duhului Sfânt fac referire la o persoanã şi ni se spune cã Duhul este o persoanã ca şi Isus. Studiind pe rând pasajele în care apar aceste pronume putem sã înţelegem cã scriitorul ne vorbea despre personalitatea Duhului Sfânt.

Activitãţi personale

În Evanghelia dupã Ioan şi în Faptele Apostolilor sunt câteva pasaje care ne aratã implicarea Duhului Sfânt în anumite activitãţi personale. Aceasta se observã cel mai clar în Evanghelia dupã Ioan, capitolele 14 - 16 şi în Fapte. Ap.13. Ne vom uita pe rând la aceste texte.

În Ioan 14:26, Isus spune: “Dar Mângâietorul, adicã Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatãl în Numele Meu vã va învãţa toate lucrurile şi vã va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu". În Ioan 15: 26, Isus vorbeşte despre Duhul Sfânt spunând: “El va mãrturisi despre Mine”.

În Ioan 16:13, dovada este chiar mai convingãtoare:“Când va veni Mângâietorul, Duhul adevãrului, are sã vã cãlãuzeascã în tot adevãrul; cãci El nu

va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vã va descoperi lucrurile viitoare”.

Ceea ce le spune Domnul Isus ucenicilor în aceste versete este cã Duhul Sfânt învaţã, aduce aminte, mãrturiseşte, cãlãuzeşte, vorbeşte, aude şi spune. În acest caz ar fi absurd sã spunem cã Duhul Sfânt nu este o persoanã. Termenul grec parakletos – tradus aici “mângâietor “ – se referã întotdeauna la o persoanã.

1Definiţia Duhului Sfânt din Teologia Creştină este “Duhul Sfânt, a treia Persoană din Trinitate, distinct de Tatăl, dar cosubstanţial, coegal şi coetern cu Tatăl şi Fiul, Dumnezeu adevărat” (Livingstone, E. A. [Ed], The Concise Oxford Dictionary of the Christian Church, Oxford, OUP, 1977, p. 245)

6

O dovadã şi mai puternicã este în Fapte Ap. 13: 2 unde citim cã în timp ce liderii bisericii din Antiohia posteau şi se închinau Domnului, Duhul Sfânt a zis:

"Puneţi-mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“. Acest verset ne oferã o dovadã clarã cã Luca, scriitorul cãrţii Faptele Apostolilor credea cu tãrie cã Duhul Sfânt este o Persoanã.

Atributele personale

Pavel ne învaţã acelaşi adevãr, atribuind Duhului Sfânt nu doar activitãţi personale, ci şi atribute personale. În Romani 8: 26 ni se spune cã “ noi nu ştim cum sã ne rugãm dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrãite “. Acest verset ne spune nu numai cã Duhul Sfânt se roagã – aceasta este o activitate personalã – ci şi faptul cã se roagã având nişte simţãminte puternice 1(implicare emoţionalã intensã). Duhul ne ajutã în slãbiciunile noastre.

Un alt verset care ne transmite un gând similar se găseşte în Ef. 4: 30, unde Pavel folosind limbajul din Isaia 63:10 ne spune “ sã nu întristãm pe Duhul Sfânt “. Mãsura în care Duhul Sfânt a fost întristat când Anania a minţit este descrisã grafic în Fapte. Ap. 5:1-10.

În cele din urmã, Duhul Sfânt este portretizat ca având nu doar emoţii, ci şi voinţã. Prezentând darurile spirituale, Pavel ne spune în 1 Cor. 12: 11 cã Duhul Sfânt dã fiecãruia cum voieşte.

Pronumele personale

O nouã dovadã a faptului cã Duhul Sfãnt este o Persoanã este folosirea pronumelor personale în relatãrile biblice. Am menţionat deja din Fapte 13: 2 activitãţile personale ale Duhului Sfânt, însã folosirea pronumelor personale ”Mine, Eu” este de asemenea de o importanţã semnificativã în acest verset. Duhul Sfânt a spus: ”Puneţi-Mi deoparte pentru Mine…”

Un exemplu mai degrabã tehnic se poate gãsi în Ioan16: 13 unde Isus spune: ”când va veni Mângâietorul, Duhul adevãrului, are sã vã cãlãuzeascã în tot adevãrul; cãci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vã va descoperi lucrurile viitoare”. Pentru a înţelege aceasta, trebuie mai întâi sã înţelegem cã în limba greacã, limbã în care a fost scris Noul Testament, substantivele şi pronumele aveau un gen (ca şi în alte limbi –franceza, germana, spaniola, româna, etc.). De exemplu, pentru pâine este cuvântul artos – genul masculin, pentru glorie doxa - genul feminin, pentru carte biblion- genul neutru. Astfel, fiecare substantiv din limba greacã veche avea unul din aceste genuri: masculin, feminin sau neutru.

Acum, cu privire la propoziţia din Ioan 16:13, este semnificativ cã substantivul grecesc pentru spirit, pneuma1, este de gen neutru.

Din punct de vedere gramatical, Ioan ar fi trebuit sã acorde pronumele ”El”(ekeinos) cu cuvântul “Duh”(pneuma) scriind ekeino (forma neutrã a pronumelui). Totuşi el alege forma masculinã ekeinos şi fãcând aşa se poate întelege cã Ioan cãuta sã declare personalitatea Duhului Sfânt2.

Dacã pânã acum a fost mai complicat, urmãtorul pasaj va fi relativ simplu.

1 Termenul grec pentru substantivul “suspin” este stenagmos şi exprimă o trăire emoţională intensă.1 Dacă substantivul pneuma este de gen neutru, aceasta nu înseamnă că este negată personalitatea Duhului Sfânt. Cuvântul pneuma este de gen neutru şi nu Duhul Însuşi. Substantivul artos (termen grec folosit pentru “pâine”) este masculin, dar aceasta nu înseamnă că pâinea este de gen masculin. 2 În Ioan 14:26 şi 15:26 este un alt caz când genul masculin apare acolo unde ar fi fost de aşteptat să fie genul neutru. Totuşi, în ambele versete, substantivul masculin parakletos se află în apropierea pronumelui şi este posibil ca, din această cauză, pronumele să fi primit genul masculin.

7

Duhul Sfant şi Isus

Ultima dovadã a faptului cã Duhul Sfânt este o Persoanã este ceea ce a spus Domnul Isus când a promis cã va trimite un alt Mângâietor la fel ca El. În Ioan 14: 16, Isus spune: “Eu voi ruga pe Tatãl şi El vã va da un alt Mângâietor”. În limba greacã erau folosiţi doi termeni pentru pronumele alt / altul. Unul dintre termeni este allos şi înseamnã “altul de aceeaşi naturã”. Celãlalt termen este heteros şi se poate traduce “altul de naturã diferitã”. Când Isus le-a spus ucenicilor cã le va trimite un alt Mângâietor, El a folosit cuvântul allos. Pânã în acel moment Isus fusese sprijinul, sfãtuitorul şi consilierul ucenicilor. Venise însã vremea ca Isus sã se înalţe la cer. Atunci promisiunea lui Isus a fost cã le va trimite un alt ajutor, de aceeaşi naturã cu a Sa, Duhul Sfânt. Doar o Persoanã divinã putea fi pentru ucenici ceea ce Isus fusese pentru ei. Deci Duhul Sfânt este o Persoanã pentru cã El este ca Isus.

O persoanã divinã

Atribute ale divinitãţii

Atributele divinitãţii reprezintã totalitatea calitãţilor pe care le are numai Dumnezeu. Dacã Dumnezeu nu ar avea aceste calitãţi, nu ar fi Dumnezeu. Oricine ar avea aceste calitãţi ar fi Dumnezeu. Un mod de a demonstra divinitatea Duhului Sfânt este de a arãta cã El posedã aceste atribute ale divinitãţii.

Biblia ne spune cã Dumnezeu este Creator (Gen. 1: 1). De asemenea, Duhul Sfânt este Creator (Gen. 1: 2; Iov 33: 4).

Dumnezeu este omnipotent (Mt. 19: 26; Iov 42: 2). De asemenea, Duhul Sfânt este omnipotent (Luca 1: 35 - 37).

Dumnezeu este omniprezent (Ier. 23: 24). De asemenea, Duhul Sfânt este omniprezent (Ps. 139: 7-10).

Dumnezeu este omniscient (1 Ioan 3: 20). De asemenea, Duhul Sfânt este omniscient (1 Cor. 2: 10).

Dumnezeu este veşnic (Ps. 90: 2). De asemenea, Duhul Sfânt este veşnic (Evr. 9: 14).

Aceste pasaje care-I atribuie Duhului Sfânt calitãţi care sunt caracteristice numai lui Dumnezeu sunt o puternicã dovadã a divinitãţii Duhului Sfânt. Dacã Duhul Sfânt este creator, atotputernic, atotştiitor, prezent peste tot în univers, veşnic, dupã cum ne învaţã aceste versete, atunci El este, fãrã îndoialã, Dumnezeu. Acestor aspecte îl putem adãuga şi pe acela cã Duhul Sfânt este ca Isus (Ioan 14: 16),1 iar Isus posedã de asemenea atributele divinitãţii2.

Duhul Sfânt şi Sfânta Treime

Creştini fiind, noi credem în existenţa unui Dumnezeu viu şi adevãrat, care s-a revelat în trei Persoane: Tatãl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceastã credinţã este cunoscutã sub numele de Doctrina Trinitãţii. Cei care nu înteleg pe deplin acest tip de credinţã, susţin cã noi credem în trei dumnezei. (Aceasta a fost una din principalele critici pe care Mahomed, fondatorul religiei musulmane, le-a adus creştinismului). Biblia însã, nu ne învaţã cã sunt trei dumnezei, ci aceea cã este un singur Dumnezeu care se descoperã sub forma a trei Persoane.

Desigur, este extrem de dificil sã întelegem Doctrina Trinitãţii, dar nu trebuie sã uitãm faptul cã minţile noastre sunt limitate şi deci nu putem întelege pe deplin cum este Dumnezeul infinit. Eu cred în Doctrina Trinitãţii nu pentru cã o pot întelege, ci pentru cã Scriptura stã ca mãrturie a veridicitãţii acestei

1 Vezi comentariile mele cu privire la pronumele allos.2 Pentru dovezi ale divinităţii Domnului Isus, vezi Petts, D., You’d Better Believe it! , Mattersey Hall, 1991, pp. 18-21

8

doctrine. În Biblie sunt câteva versete în care Duhul Sfânt este prezentat ca distinct de Tatãl şi Fiul, dar totuşi împreunã cu ei în fiecare situaţie:

“…a vãzut pe Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) pogorându-se în chip de porumbel şi venind peste El (Isus, Dumnezeu Fiul). şi din ceruri s-a auzit un glas (Dumnezeu Tatãl), care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi gãsesc plãcerea” (Mt. 3: 16 - 17)

“Duceţi-vã şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatãlui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh.” (Mt. 28: 19)

“Şi Eu (Fiul lui Dumnezeu) voi ruga pe Tatãl şi El vã va da un alt Mângâietor (Duhul Sfânt)” (Ioan 14: 16)

“Şi acum, odatã ce S-a înãlţat (Isus, Dumnezeu Fiul) prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la

Tatãl fãgãduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte Ap. 2: 33) “…cum Dumnezeu (Tatãl) a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret (Dumnezeu, Fiul)

…” (Fapte Ap. 10: 38)

“Harul Domnului Isus Hristos (Dumnezeu, Fiul) şi dragostea lui Dumnezeu (Tatãl) şi împãrtãşirea Duhului Sfânt, sã fie cu voi cu toţi! “ (2 Cor. 13: 14)

“…Hristos (Dumnezeu, Fiul) care, prin Duhul cel veşnic (Duhul Sfânt), S-a adus pe Sine Însuşi jertfã fãrã patã lui Dumnezeu (Tatãl)…” (Evr. 9 : 14)

Dacã sunt luate separat, nici unul dintre aceste versete nu este o dovadã de netãgãduit a divinitãţii Duhului Sfânt. Fiind luate împreunã cu alte pasaje din Sripturã, ele sunt o puternicã mãrturie despre faptul cã scriitorii Noului Testament au crezut cã Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Pasaje biblice semnificative despre Duhul Sfânt

Douã texte importante care se referã la divinitatea Duhului Sfânt sunt în Luca 1: 26 -38 şi în Fapte Ap. 5: 3 - 51. În primul text, îngerul Gavril i s-a arãtat fecioarei Maria şi i-a vestit cã va naşte un fiu care va fi numit Fiul Celui Preaînalt. Maria a întrebat atunci “Cum se va face lucrul acesta, fiindcã eu nu ştiu de bãrbat?” (v. 34). Rãspunsul îngerului Gavril a fost: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea fiul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu … cãci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (vv. 35-37).

Textul din Fapte Ap. 5 este şi mai clar. Anania şi Safira au vândut o moşie şi au simulat cã dau apostolilor tot câştigul obţinut, deşi opriserã pentru ei o parte din bani. Având o descoperire din partea lui Dumnezeu cu privire la aceasta, Petru l-a acuzat pe Anania pentru cã a minţit: “Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca sã minţi pe Duhul Sfânt şi sã ascunzi o parte din preţul moşioarei? … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu” (vv. 3 - 5). Pasajul acesta este unul dintre cele mai puternice argumente din Noul Testament cu privire la divinitatea Duhului Sfânt. Fapte. Ap. 5 luat împreunã cu pasajele şi versetele amintite anterior, ne ajutã sã înţelegem cã, pentru creştinii din Biserica Primarã, Duhul Sfânt nu era altcineva decât Însuşi Dumnezeu. În acest caz, ar trebui sã ne închinãm Duhului Sfânt?

1 Un alt pasaj interesant se găseşte în Fapt. Ap. 28: 25-26, unde Pavel citează din Isaia 6, spunând: “Bine a spus Duhul Sfânt…când a zis…”, pe când în Isaia 6: 9 este scris că Dumnezeu era Cel care vorbea.

9

Trebuie sã ne închinãm Duhului Sfânt?

La prima vedere, un rãspuns evident la întrebarea aceasta este “Da!”.Existã o lungã tradiţie în bisericã potrivit cãreia Duhul Sfânt ar trebui sã primeascã închinarea şi sã

fie glorificat împreunã cu Tatãl şi Fiul, dupã cum este reflectat în Liturghia anglicanã, de exemplu: Slavã Tatãlui şi Fiului şi Sfântului Duh, care a fost de la început, este şi va fi în veci de veci, Amin!”

Recent, conform acestei tradiţii, se cântã în multe biserici cântarea:

Tatã, Te iubesc, Te ador şi Te slãvesc…Isus, Te iubesc, Te ador şi Te slãvesc…Duh Sfânt, Te iubesc, Te ador şi Te slãvesc…

Unii nu cântã ultimul vers neştiind dacã ar trebui sã se închine Duhului Sfânt, iar alţii sunt aproape convinşi cã nu ar trebui sã facã aceasta.

Cred cã aceastã ezitare se întâmplã din cauzã cã în Noul Testament nu este nici un exemplu clar în privinţa aceasta şi nici o poruncã explicitã cu privire la aceasta. Însã atât Vechiul cât şi Noul Testament ne îndeamnã sã ne închinãm lui Dumnezeu şi dupã cum am vãzut pânã acum, Duhul Sfânt este Dumnezeu. Refuzul de a te închina Lui poate fi înţeles ca fiind chiar o negare a divinitãţii Lui.

Versetul din Ioan 16: 13 pare a fi un argument împotriva închinãrii la Duhul Sfânt.“…El nu va vorbi de la El…”. Totuşi, în limba greacã aceasta nu înseamnã cã Duhul Sfânt nu va vorbi niciodatã despre El Însuşi, pentru cã aceasta se întâmplã de multe ori pe paginile Scripturii. Conform traducerii NIV (Versiunea americanã New International Version – N. trad.), înţelesul corect al versetului este cã El (Duhul Sfânt) nu va vorbi de la El Însuşi. Aici nu este nici un argument al faptului cã Duhul Sfânt nu pretinde sã ne închinãm Lui. Isus a folosit aceeaşi expresie cu privire la El Însuşi în Ioan 5: 19 (“Fiul nu poate face nimic de la Sine”), iar creştinilor nu le este greu sã se închine lui Isus. Deci aceste versete ne aratã faptul cã nici Isus, nici Duhul Sfânt nu acţioneazã independent, ci întotdeauna în perfectã armonie cu Tatãl şi unul cu celãlalt.

În concluzie, deşi par sã nu fie precedente biblice ori chemãri speciale în favoarea închinãrii înaintea Duhului Sfânt, nu putem spune cã nu existã baze scripturale pentru aceasta. Totuşi Duhul Sfânt este Dumnezeu şi este normal sã simţim dorinţa de a I ne închina. Probabil cã nu trebuie sã descurajãm pe nimeni dacã se închinã şi Duhului Sfânt, (împreunã cu închinarea înaintea Tatãlui şi a Fiului, desigur), dar nici nu putem pune accent pe o asemenea practicã fãrã un precedent biblic. 1

1 Legat direct de ideea închinării înaintea Duhului Sfânt este faptul de a vorbi cu Duhul Sfânt şi a te ruga Lui. A sugera că închinarea înaintea Duhului Sfânt (2 Cor. 13:14) implică a vorbi cu Duhul Sfânt, adică a avea părtăşie cu El, reprezintă probabil o ieşire din contextul în care se află versetul. Totuşi, nu pot găsi nici o greşeală argumentului că ar trebui să îl ascultăm pe Duhul Sfânt şi să îi vorbim Lui. Fiind un Paraclet (cuvânt provenit din limba greacă –parakletos-tradus apărător, avocat), El este Mângâietorul care a venit în locul Domnului Isus după ce s-a înălţat la cer. Faceţi o comparaţie cu comentariile mele despre Duhul Sfânt, aflate în subcapitolul “Duhul Sfânt şi Isus”.

10

CAPITOLUL 2

DUHUL SFÂNT ÎN VECHIUL TESTAMENT

Evenimentele uimitoare care au avut loc la Rusalii (evenimente descrise în Fapte. Ap. 2) au fost, fãrã îndoialã, un punct de cotiturã în istoria umanitãţii. Înainte de Rusalii, Duhul Sfânt fusese dat unui numãr mic de oameni cu scopul de a îndeplini o slujbã specificã pe care Domnul le-o încredinţase. La Rusalii, apostolul Petru a mãrturisit cã profeţia lui Ioel despre revãrsarea Duhului Sfânt s-a împlinit 1. Începând din ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt este dat pentru toţi cei care se pocãiesc şi sunt botezaţi2.

Vom lua în considerare semnificaţia acestui lucru mai târziu, dar în acest capitol şi în urmãtorul vom analiza lucrarea Duhului Sfânt înainte de Rusalii. Apoi vom face o examinare mai detaliatã a persoanei şi lucrãrii Duhului Sfânt. În acest capitol vom privi în Vechiul Testament pentru a examina sensul cuvântului “duh”, iar apoi vom analiza câteva exemple ale lucrãrii Duhului Sfânt.

Cuvântul “duh” şi înţelesurile lui

În Vechiul Testament, cuvântul care este tradus în limba noastrã “duh” este substantivul ruach. Termenul apare de 378 de ori în Vechiul Testament şi provine din verbul care înseamnã “a sufla violent”. În consecinţã, cuvântul poate avea sensul de vânt, suflare sau duh, în funcţie de context. Când este folosit cu sensul de “vânt”, se poate referi la Duhul lui Dumnezeu, duhul omului3 sau un duh rãu4. Un exemplu interesant unde cuvântul este folosit având toate cele trei sensuri (vânt, suflare sau duh) este binecunoscutul text din Ezechiel 37: 1- 4 (valea cu oase uscate). În Versiunea americanã New International Version a textului, cuvântul ruach are cele trei sensuri astfel: - ruach tradus “duh” (vv. 1, 14)

- ruach tradus “vânt” (v. 9)- ruach tradus “suflare” (vv. 6, 8, 9, 10)Deşi reiese clar din pasaj cã ruach poate avea cele trei sensuri, nu este clar în întregime dacã s-a

intenţionat o mare diferenţã între ele. Pare a fi o influenţã reciprocã între sensuri. Aceastã influenţã sugereazã cã Duhul lui Dumnezeu este suflarea lui Dumnezeu (mai puternicã decât vântul pentru cã ea poate da viaţã celui mort) şi aceastã suflare divinã în om este aceea care îi dã viaţã.

Duhul lui Dumnezeu

Expresia “Duhul Sfânt” apare doar de trei ori în Vechiul Testament1, pe când expresia “Duhul Domnului” este mult mai frecventã. Cuvântul ruach cu referire la Dumnezeu apare de 136 ori în Vechiul Testament2.

1 Compară Ioel 2: 28-32 cu Fapte. Ap. 2: 17-212 Fapte. Ap. 2: 38-393 Gen. 26: 35, Num. 5: 14, 14: 24, Iov 20: 3, Ps. 32: 2, 51: 10. De obicei, starea duhului omului determină cursul acţiunilor sale (Prov. 16: 32, 25: 28, Hag. 1: 14).

4 1 Sam.16: 16. Cf. 1 Împ.22: 19-25 se pare că este vorba despre un duh personal. 1 Ps. 51: 11, Is. 63: 10, 11

2 Examinarea lucrării Duhului Sfânt în Vechiul Testament se va extinde la orice text în care apare cuvântul “duh” făcând referire la Duhul lui Dumnezeu.

11

Din aceste referinţe învãţãm cã Duhul lui Dumnezeu este Creatorul şi Susţinãtorul Universului, prezent oriunde în Univers pentru a-l reînnoi. Duhul lui Dumnezeu cautã sã transforme omul din punct de vedere moral şi, în hotãrârea Lui suveranã, îl împuterniceşte pentru slujire.

În Gen. 1: 2, Duhul lui Dumnezeu este revelat la creaţie ca mişcându-se pe deasupra apelor. Un gând similar se gãseşte în Ps. 33: 6: “Cerurile au fost fãcute prin Cuvântul Domnului şi toatã oştirea lor prin suflarea gurii Lui.”

Conform Ps. 104: 30, toate lucrurile vii trãiesc prin Duhul: “Îti trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pãmântului”.

Citim în Iov 33: 4: “Duhul lui Dumnezeu m-a fãcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dã viaţa”.

În plus, omul nu se poate ascunde nicãieri de Duhul creator. În Ps.139: 7-10, David întreabã: “Unde mã voi duce departe de Duhul Tãu şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?

Dacã mã voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacã mã voi culca în Locuinţa morţilor, iatã-Te şi acolo; dacã voi lua aripile zorilor şi mã voi duce sã locuiesc la marginea mãrii şi acolo mâna Ta mã va cãlãuzi şi dreapta Ta mã va apuca.”

Din aceste versete reiese clar cã, dupã cum am vãzut în ultimul capitol, Duhul nu este altcineva

decât Dumnezeu Însusi. El a creat cerurile şi pãmântul, marea şi uscatul. El dã viaţã omului şi fiecãrei fãpturi vii de pe faţa pãmântului. Nu existã nici un loc unde am putea sã mergem şi Duhul lui Dumnezeu sã nu fie acolo. Duhul Sfânt nu este doar prezent oriunde, ci El este cu noi ca sã ne cãlãuzeascã şi sã ne ţinã strâns lângã El. Duhul lui Dumnezeu nu este doar marele Creator al universului, ci El este Acela care stã lângã noi, gata sã ne ajute. Cele spuse anterior ne conduc, în mod natural, sã vorbim despre relaţia Duhului Sfânt cu omul în Vechiul Testament.

Duhul în relaţie cu omul

Relaţia Duhului Sfânt cu omul se extinde dincolo de faptul că omul există pe acest pământ datorită lucrării Duhului lui Dumnezeu. Odată cu comiterea primului păcat şi separarea omului de Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu a fost să-l readucă pe om lângă El. Noul Testament clarifică faptul că Dumnezeu îşi realizează acest scop prin Duhul Sfânt1, care a dovedit pe oameni vinovaţi de păcat. Dar şi în Vechiul Testament sunt indicii ale faptului că o parte a lucrării Duhului Sfânt este convingerea de păcat. Gen. 6: 3 vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în om în zilele lui Noe. În Ps. 51: 11, David s-a rugat cu pocăinţă lui Dumnezeu, cerându-i să nu ia Duhul Sfânt de la el. Chiar mai importantă este profeţia lui Ezechiel 36: 26 - 27 despre Dumnezeu care îi va curăţi pe ai Lui de păcatele lor, le va da o inimă nouă şi va pune Duhul Său în ei.

În felul acesta, Vechiul Testament prevesteşte învăţătura Noului Testament, descoperind că lucrarea Duhului Sfânt nu este doar creaţia, ci şi re-staurarea omului prin dovedirea stării lui de păcat şi reabilitarea lui. Însă, aceasta nu este în nici un caz tot ceea ce Vechiul Testament ne învaţă cu privire la relaţia Duhului Sfânt cu omul. Sublinierea majoră din Vechiul Testament cu privire la aceasta este rolul Duhului Sfânt în echiparea şi împuternicirea bărbaţilor şi femeilor pentru responsabilităţi speciale de slujire.

Putere de slujire

Scriitorii Vechiului Testament folosesc o varietate de expresii atunci când fac referire la lucrarea Duhului Sfânt de împuternicire a omului pentru slujire. Ei spun că Duhul Sfânt a fost în Iosif, Iosua şi

1 Cf. Ioan 16: 7-1112

Ezechiel1 şi a venit peste Otniel, Ghedeon, Iefta, Samson, Saul şi David2. Despre Beţaleel, Iosua şi Mica se spune că au fost umpluţi cu Duhul Sfânt3. În fiecare caz, oricare a fost terminologia folosită, sensul fundamental este clar: Duhul Sfânt împuterniceşte în mod supranatural un individ pentru a îndeplini o sarcină în slujba lui Dumnezeu.

De obicei, slujba este în legătură cu un anume tip de conducere. Faraon l-a pus pe Iosif să conducă toată ţara Egiptului pentru că a recunoscut că Duhul lui Dumnezeu era în el4. Când Moise a delegat autoritatea sa celor şaptezeci de bătrâni5 şi lui Iosua6, Duhul Sfânt a venit peste ei tot aşa cum a venit mai târziu peste Saul şi David când au fost unşi împăraţi7. În mod asemănător, în timpul perioadei judecătorilor, câţiva dintre conducătorii amintiţi au fost echipaţi cu puterea Duhului Sfânt.

Diferite capacităţi speciale

Totuşi, puterea Duhului s-a manifestat în diferite moduri. În cartea Judecători, puterea este asociată aproape în întregime cu o cucerire militară. De exemplu, citim în Jud 3: 10 că Duhul lui Dumnezeu a venit peste Otniel, el a devenit judecătorul lui Israel şi a plecat la luptă. Când madianiţii, amaleciţii şi alte popoare orientale şi-au unit forţele împotriva Israelului şi şi-au stabilit tabăra în valea Izreel, Duhul Domnului a venit peste Ghedeon şi a sunat din trâmbiţă (Jud. 6: 33 - 34). Când Duhul Sfânt a venit peste Iefta, el a străbătut ţinuturile Galaad şi Manase şi a pornit la luptă împotriva fiilor lui Amon (Jud. 11: 29).

Poate că cel mai cunoscut exemplu despre modul în care Duhul Sfânt împuterniceşte un bărbat pentru luptă este acela al lui Samson. El a primit o putere supranaturală, cu mult peste capacitatea normală a celor mai puternici bărbaţi. Când Duhul Domnului a venit peste el, Samson a sfâşiat un leu fără să aibă nimic în mâini (Jud. 14: 6), a ucis treizeci de oameni la Ascalon şi le-a luat hainele (Jud. 14: 19). Când filistenii au înaintat împotriva lui, el a găsit o falcă neuscată de măgar, a apucat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni (Jud. 15: 14 - 15).

În alte pasaje, Duhul este văzut ca împărţind înţelepciune. Isaia face o descriere a Duhului Domnului: “…duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Is. 11: 2). Nu este surprinzător că găsim exemple despre cum Duhul Sfânt a împărţit aceste calităţi oamenilor. Iosua a fost umplut cu duh de înţelepciune deoarece Moise şi-a pus mâinile peste el 1. Înţelepciunea lui Iosif şi abilitatea de a tălmăci visurile sunt atribuite Duhului 2. O concluzie asemănătoare este şi cu privire la Daniel3. De asemenea, îndemânarea, abilitatea şi ştiinţa pentru tot felul de lucrări ale lui Beţaleel (Ex.31:3-5) erau semnul umplerii cu Duhul Sfânt4.

În cele din urmă, este demn de luat în considerare faptul că venirea Duhului Sfânt în Vechiul Testament este asociată adesea cu proorocia. Când Duhul Sfânt a venit peste Saul, el a proorocit5. De

1

1 Gen. 41: 38, Num. 27: 18, Ezech. 2: 2

2 Jud.3: 10, 6: 34, 11: 29, 14: 6, 1 Sam. 10: 10, 16: 133 Ex. 31: 3, Deut. 34: 9, Mica 3: 84 Gen. 41: 37-415 Num. 11: 256 Num. 27: 187 1 Sam. 10: 10, 16: 131 Deut. 34: 92 Gen. 41: 383 Dan. 5: 114 Ex. 31: 35 1 Sam. 10: 10

13

asemenea, Mica a proorocit spunând: “ Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului…ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui…” (Mica 3: 8).

Noul Testament ne spune că profeţii Vechiului Testament au vorbit fiind mânaţi de Duhul Sfânt6. Un alt pasaj important poate fi găsit în cartea Numeri, cap. 11 unde se vorbeşte despre cei şaptezeci de bătrâni cu care Moise a împărţit, într-o anumită măsură, responsabilitatea conducerii. Nu doar ei au proorocit când Duhul Sfânt a venit peste ei (v.25), ci şi Eldad şi Medad (v.26), care nu se duseseră la Cortul Întâlnirii şi au rămas în tabără. Răspunsul lui Moise la protestul lui Iosua cu privire la această situaţie are o semnificaţie înaltă: “…Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei” (Num.11:29). Acest răspuns indică clar dorinţa arzătoare a lui Dumnezeu ca întregul Lui popor să primească Duhul Sfânt.

Duhul lui Dumnezeu pentru toţi

De-a lungul întregii perioade a Vechiului Testament, dorinţa lui Moise ca tot poporul lui Dumnezeu să primească Duhul Sfânt a rămas neîmplinită. Ziua când avea să fie turnat Duhul Sfânt peste toată rasa umană nu sosise încă. În acea perioadă, Duhul Sfânt venea peste un număr limitat de oameni, cu scopul de a-i echipa pentru anumite forme speciale de slujire. Unii au primit o putere supranaturală, alţii au primit înţelepciune, alţii au avut mari victorii în luptă, iar alţii au profeţit. După cum am văzut, aceşti oameni erau de obicei lideri. Israelitul de rând nu avea nici o experienţă personală a puterii Duhului.

Acest lucru avea să se schimbe. Profeţii au văzut dinainte două evenimente glorioase. Isaia a profeţit că, într-o zi, Duhul Sfânt se va odihni peste Mesia, Cel pe care Dumnezeu îl va unge cu Duhul Său. El va aduce veşti bune celor nenorociţi, va vindeca pe cei cu inima zdrobită şi va vesti un an de îndurare al Domnului1. Ioel a profeţit că, în zilele din urmă, Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură2. Darul Duhului Sfânt nu va mai fi doar pentru câţiva oameni aleşi. Dorinţa lui Moise va fi astfel în sfârşit împlinită. Dumnezeu va turna Duhul Lui peste tot poporul Său : tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci.

Ce privilegiaţi ar trebui să ne simţim ştiind că noi trăim în aceste zile!Cunoaştem din Noul Testament că profeţia lui Ioel a fost împlinită în ziua Rusaliilor (Fapte. Ap. 2:

17). Acum făgăduinţa este “pentru voi, pentru copii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum,în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte. Ap.2: 39).

CAPITOLUL 3

DUHUL SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT(înainte de Rusalii)

În ultimul capitol am văzut ceea ce spune Vechiul Testament despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt. Am văzut că Duhul Sfânt era dat unui număr restrâns de oameni. Dumnezeu a promis însă că va veni o zi când Duhul Său va fi turnat peste orice făptură. Întorcându-ne acum la ceea ce ne învaţă Noul Testament despre Duhul Sfânt, trebuie să ţinem cont de faptul că şi în Noul Testament, înainte de Rusalii,

6 2 Pet. 1: 201 Is. 61: 1- 2. Cf. Is. 11: 1-32 Ioel. 2: 28

14

au fost oameni care au experimentat umplerea cu Duhul Sfânt. De aceea, probabil că ar trebui să ne gândim la experienţa lor ca fiind similară aceleia pe care au avut-o oamenii lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

În Noul Testament sunt câteva exemple de oameni care au experimentat umplerea cu Duhul Sfânt înainte de Rusalii: Zaharia, Elisabeta, Ioan Botezătorul, Maria, Simeon1 şi desigur Isus. Vom începe acest capitol prin a vorbi despre experienţa pe care au avut-o Zaharia, Elisabeta şi Ioan Botezătorul.

Zaharia, Elisabeta şi Ioan Botezătorul

Zaharia şi Elisabeta erau nişte soţi în vârstă. Cu toate că erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, nu aveau copii pentru că Elisabeta era stearpă (Luca 1: 5-7). Într-o zi, pe când Zaharia slujea ca preot în Templu, i s-a arătat îngerul Gavril şi i-a vestit că Elisabeta va naşte un fiu care “se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale” (v.15) şi va pregăti pe oameni pentru venirea lui Mesia.

Din cauză că nu a crezut în ceea ce i-a vestit iîngerul, lui Zaharia i s-a dat un semn al implinirii profeţiei şi anume că va rămâne mut până în ziua când se vor împlini cuvintele profeţite. Elisabeta a rămas însărcinată şi la vremea hotărâtă, l-a născut pe Ioan. După naşterea lui Ioan, Zaharia a putut vorbi din nou, a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a început să proorocească (Luca 1: 67).

Între timp, Maria a fost şi ea înştiinţată de Dumnezeu că va naşte un fiu. A plecat s-o viziteze pe Elisabeta care era verişoara ei. Când Maria a intrat în casă şi a salutat-o pe Elisabeta, acesteia “ i-a săltat pruncul în pântece şi … s-a umplut de Duhul Sfânt” (v. 41). Atunci Elisabeta a rostit cu voce tare o binecuvântare profetică pentru Maria.

Trei lucruri sunt de o mare semnificaţie în legătură cu această istorisire. În primul rând, este demn de remarcat faptul că, fiecare membru al acestei familii a fost umplut cu Duhul Sfânt. Această întâmplare, posibil că a fost un eveniment rar, fără precedent, dar care a prevestit ziua de Rusalii. În ziua aceea, după ce ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, Petru a spus noilor convertiţi: “Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”(Fapte. Ap. 2: 38-39).

În al doilea rând, umplerea cu Duhul Sfânt s-a manifestat atât verbal cât şi profetic. Ioan a fost umplut de Duhul Sfânt pentru a putea proclama venirea lui Mesia. Elisabeta a rostit cuvinte de binecuvântare profetică pentru Maria. Zaharia L-a lăudat pe Dumnezeu şi a proorocit. Aceste experienţe pot fi văzute ca o prevestire a Rusaliilor. La Rusalii, când ucenicii au vorbit în limbi pe care nu le învăţaseră niciodată, umplerea cu Duhul Sfânt s-a manifestat atât verbal cât şi profetic. În cele din urmă, este semnificativ faptul că, cel putin în cazul lui Ioan, umplerea cu Duhul Sfânt a fost legată direct de întoarcerea multor oameni la Dumnezeu (Luca 1: 15-16). În acest pasaj este prima referinţă din Evanghelia după Luca, cu privire la Duhul Sfânt. Cu greu se poate spune că este doar o coincidenţă faptul că, foarte curând în cel de al II- lea volum al lui Luca (Faptele Apostolilor), puterea Duhului Sfânt este dată cu acelaşi scop (Fapte.1: 8). În felul acesta, putem afirma că deşi nu sunt identice, există asemănări izbitoare între experienţa umplerii cu Duhul Sfânt a lui Ioan şi a părinţilor lui şi umplerea cu Duhul Sfânt a ucenicilor la Rusalii.

Maria, fecioara insarcinata

Experienta umplerii cu Duhul Sfant a Mariei – cel putin1, înainte de Rusalii – este legată în mare măsură de naşterea din fecioară. Atât Matei cât şi Luca ne spun foarte clar în evangheliile lor că Maria era încă fecioară când S-a născut Isus.

1 Spaţiul nu ne permite o discuţie detaliată despre Simeon (Lc. 1: 21-32). El a fost înştiinţat de Dumnezeu că va vedea pe Mesia înainte de a muri. Pentru că Duhul Sfânt era peste el, a putut recunoaşte în Pruncul Isus pe Acela care va aduce lumii mântuirea de păcate.1 Fapte. Ap. 1: 14 ne arată că Maria era una dintre acei ucenici care aşteptau revărsarea Duhului Sfânt. Nu există nici un motiv să presupunem că nu a umplută cu Duhul Sfânt la Rusalii, împreună cu ceilalţi ucenici.

15

Matei 1: 18 afirmă clar că înainte ca Maria şi Iosif să locuiască împreună, Maria “s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a spus: “...nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”(v. 20). Este clar că acest fapt s-a întâmplat pentru a împlini profeţia lui Isaia despre fecioara care va avea un copil (Mat. 1: 22-23) 2. De asemenea, este vrednic de remarcat faptul că Iosif “n-a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu”(v. 25). Aceasta nu sugereaza doar faptul că Maria a rămas fecioară după naşterea lui Isus, ci şi faptul că ea nu a rămas fecioară şi după aceea. Marcu 6: 3 confirmă faptul că Iosif şi Maria au trăit o viaţă normală de căsnicie. În acest verset sunt amintiţi fraţii şi surorile lui Isus - printre care sunt Iacov, Iose, Iuda şi Simon. Aceştia s-au născut în mod normal, avându-i ca părinţi legitimi pe Maria şi Iosif.

Întâmplarea din Luca este de asemenea foarte clară. Îngerul Gabriel i s-a arătat Mariei şi i-a vestit planul lui Dumnezeu: “Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt…” (Luca 1: 30-32). Maria a zis îngerului: “Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (v. 34). Răspunsul îngerului a fost “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri3”. Cel care avea să se nască era Fiul lui Dumnezeu. Faptul că naşterea Lui avea să se realizeze într-un mod supranatural, este confirmat de ultimele cuvinte ale îngerului: “Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (v. 37).

În cele din urmă, dacă este vreo îndoială că Luca a intenţionat ca noi să înţelegem că Isus era Fiul lui Dumnezeu şi nu fiul lui Iosif, atunci versetul din Luca 3: 23 cu siguranţă clarifică problema. În acest verset ni se spune că Isus era, cum se credea, fiul lui Iosif. Când Maria, într-un mod foarte natural, s-a referit la Iosif ca fiind tatăl lui Isus (Luca 2: 38), Isus, cu respect, i-a reamintit cine era cu adevărat tatăl Lui (v.49).

Deci, Noul Testament ne învaţă foarte clar că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost conceput prin Duhul Sfânt şi s-a născut din fecioara Maria. Acest fapt nu este doar complet rezonabil – deoarece, nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere - ci şi perfect logic. Cum altfel ar fi putut Isus să fie atât Fiul lui Dumnezeu cât şi Fiul Omului? El s-a născut dintr-o femeie (Gal.4: 4), dar El este şi “Omul…din cer”(1 Cor. 15: 47).

Isus

Deşi naşterea lui Isus a fost rezultatul lucrării supranaturale a Duhului Sfânt, aceasta nu a fost de ajuns să-L echipeze pentru lucrarea pentru care fusese trimis de Dumnezeu. Iată deci că şi El a avut nevoie să primească puterea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt la botezul lui Isus

Toţi cei patru evanghelişti ne relatează în evangheliile lor câte ceva despre botezul lui Isus şi ne povestesc cum Duhul Sfânt a venit peste El la botez1. Ni se spune că mari mulţimi de noroade au venit să-l asculte pe Ioan Botezătorul şi să fie botezaţi de el în râul Iordan. Mesajul lui era că oamenii trebuie să se pocăiască (Mt. 3: 1-12, Mc. 1: 1-8, Lc. 3: 1-18, Ioan 1: 6-28). El boteza cu apă, dar spunea că va veni Unul

2 Cf. Is. 7: 14. Deşi cuvântul din textul ebraic poate fi tradus “femeie tănără” mai degrabă decât “fecioară”, din context reiese clar că Matei a scris cu intenţia ca noi să înţelegem că Maria era fecioară.3 Această terminologie ne aminteşte de stâlpul de nor care ţinea umbră taberei lui Israel în Vechiul Testament şi care simbolizează prezenţa directă a lui Dumnezeu (Ex. 13: 21; Num. 9: 15-23, 10: 34).1 Mt. 3:13-17, Mc. 1: 9-11, Lc. 3: 21-22, Ioan 1: 29-34

16

care este mai mare decât el şi El va boteza cu Duhul Sfânt2 (Mt. 3: 11, Mc. 1: 8, Lc. 3: 16, Ioan 1: 33). Acesta este Cel peste care Ioan va vedea ulterior Duhul Sfânt pogorându-se (Ioan 1: 33).

Când a venit Isus la Ioan ca să fie botezat (Mt.3: 13, Mc. 1: 9, Lc. 3: 21), Ioan nu a vrut să-L boteze pentru că se considera nevrednic (Mt. 3: 14). Dar Isus a insistat spunând: “Lasă-mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”. Atunci Ioan a acceptat să-L boteze pe Isus (Mt. 3: 15).

Când a ieşit afară din apă (Mt.3: 16, Mc.1: 10) Isus se ruga (Lc. 3: 21). Atunci Duhul lui Dumnezeu s-a coborât în chip de porumbel şi s-a aşezat peste El (Mt.3: 16, Mc.1: 10, Lc.3: 21,22). Din cer s-a auzit un glas care zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” (Mt. 3: 17, Mc. 1: 11, Lc. 3: 22).

După aceea, Isus a fost dus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de Satan (Mt. 4: 1, Mc. 1: 12, Lc. 4: 1). De atunci a început Isus să predice, să înveţe şi să facă minuni (Lc. 4: 18 ff).

Botezul şi Duhul

Acum, ca o concluzie celor spuse anterior, pare foarte clar faptul că există o relaţie între botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt. Reţineţi mai întâi că în toate cele patru evanghelii se face o distincţie între a fi botezat în apă şi a fi botezat cu Duhul Sfânt. Ioan boteza cu apă, dar Isus avea să boteze cu Duhul Sfânt. Natura şi scopul botezului cu Duhul Sfânt nu sunt clarificate în evanghelii – Isus face aceasta în Fapte. Ap. 1: 4-8 – dar este evident că botezul cu Duhul Sfânt nu este doar distinct de botezul în apă, ci şi mult superior acestuia şi mult mai important. Isus este mai mare decât Ioan, iar Duhul este mai important decât apa. De aceea, nu trebuie să confundăm niciodată botezul în apă cu botezul cu Duhul Sfânt deşi botezul în apă poate fi văzut ca fiind un simbol al botezului cu Duhul Sfânt şi, într-un anume sens, ca şi o pregătire pentru el1.

Deşi există o distincţie clară între botezul cu Duhul Sfânt şi botezul în apă, botezul lui Isus ne indică faptul că este o relaţie strânsă între acestea două. Mai târziu vom vorbi mai mult despre aceasta. Pentru acum însă este de ajuns să notăm faptul că Duhul Sfânt a venit peste Isus la sau, cel puţin, imediat după botezul în apă. Am putea spune deci că Isus a primit botezul cu Duhul Sfânt la / după botezul în apă.

Am folosit sintagma la / după deoarece cred că aceasta exprimă cel mai adecvat ceea ce Noul Testament ne învaţă despre momentul botezului cu Duhul Sfânt în relaţie cu botezul în apă (atât aici, în cazul lui Isus, cât şi în altă parte). Nevoia de a utiliza o asemenea sintagmă apare din faptul că, dacă spunem că botezul cu Duhul Sfânt se produce la botezul în apă suntem în pericolul de a-l identifica pe acesta cu botezul cu Duhul Sfânt. Pe de altă parte, dacă spunem că botezul cu Duhul Sfânt se întâmplă după botezul în apă, suntem în pericolul de a-l plasa în timp prea departe de momentul botezului în apă. Adevărul este că, în Noul Testament, botezul cu Duhul Sfânt s-a întâmplat, în general, aproape în acelaşi timp cu botezul în apă. S-a întâmplat la un interval de timp atât de scurt, încât am putea spune că s-a întâmplat la botezul în apă. Totuşi, botezul cu Duhul Sfânt a fost de obicei suficient de distinct de momentul botezului în apă. Astfel, noi am putea spune că s-a întâmplat cu adevărat după botezul în apă. De aceea am folosit expresia “la / după”. Botezul lui Isus ilustrează foarte bine ceea ce încerc eu să subliniez. Haideţi să luăm în consideraţie următoarele versete:

Matei 3: 16 “De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se în chip de porumbel şi venind peste El.”2 Matei şi Luca adaugă aici “şi cu foc”. Pentru o discuţie excelentă cu privire la înţelesul acestei expresii, vezi Horton, S. M., What the Bible says about the Holy Spirit, Springfield MO, GPH, 1976, pp. 84-89.1 După cum vom vedea într-un capitol următor, în Faptele Apostolilor, de obicei, botezul în apă precede botezul cu Duhul Sfânt. Singura excepţie este casa lui Corneliu (Fapte. Ap. 10: 44 ff).

17

Marcu 1: 9-10 “În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul pogorându-se peste El ca un porumbel.”

Luca 3: 21-22 “…a fost botezat şi Isus şi pe când se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt s-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: “Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea!”

Matei ne spune că Isus a fost botezat şi atunci când, abia ieşise din apă, Duhul Sfânt a venit peste El. În Evanghelia după Marcu ni se spune că Duhul Sfânt s-a coborât peste El pe când ieşea din apă. Luca ne relatează în evanghelia lui că, în timp ce se ruga, Duhul Sfânt s-a pogorât peste El. Din aceste trei versete reiese clar că Isus a primit botezul cu Duhul Sfânt după botezul în apă. Totuşi, botezul cu Duhul Sfânt, într-un sens foarte real, este o parte definită a botezului în apă. Este important să ţinem minte acest aspect pentru mai târziu, când vom studia botezul cu Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor.

Trebuie să respingem învăţătura unora care susţin că Duhul Sfânt este primit în mod automat, odată cu botezul în apă deoarece primirea Duhului Sfânt este distinctă de botezul în apă. În aceeaşi măsură, trebuie să rezistăm cu putere tentaţiei de a face o largă separare între ele deoarece în Noul Testament aceste două evenimente sunt într-o legătură strânsă unul cu celalalt. Aşadar, ne putem aştepta ca oamenii să primească botezul cu Duhul Sfânt la botezul în apă sau la scurt timp după botezul în apă (în afară de cazul când, asemănător casei lui Corneliu – Fapte. Ap. cap. 10 – ei primesc Duhul Sfânt înainte de botezul în apă). Promisiunea lui Dumnezeu din Fapte. Ap. 2: 38 este valabilă şi azi:

“Pocăiţi-vă…şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”.

Ispitirea din pustiu

Toţi cei trei evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca, ne spun că, după botez, Isus a fost dus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de Satan. Versetul din Mt. 4: 1 ne indică clar că scopul pentru care Isus a fost dus în pustiu era ispitirea. Isus a fost dus de Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de Satan. La prima vedere, aceasta pare a fi mai degrabă o declaraţie surprinzătoare. Însuşi Domnul Isus ne-a învăţat să ne rugăm “şi nu ne duce în ispită” iar versetul din Iac. 1:13 ne spune că nimeni nu este ispitit de Dumnezeu. Atunci, de ce Duhul L-a condus pe Isus în pustiu ca să fie ispitit? Înainte de a căuta să răspund la această întrebare, trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. El poate permite să fim ispitiţi uneori cu scopul de a ne încerca. Pavel ne spune în 1 Cor. 10: 13: “Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu… nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea…” În cazul lui Isus, Dumnezeu ştia că El putea să se împotrivească foarte bine ispitelor lui Satan1. Dar care a fost scopul lui Dumnezeu când a permis ca Isus să fie ispitit? Voi enumera pe scurt câteva motive:

a) . Pentru ca Isus să poată avea milă de noi când suntem ispitiţi; În Evr. 4: 15 este scris: “Căci noi n-avem un Mare Preot, care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. b). Pentru ca El să reuşească acolo unde Adam a eşuat;

1 Din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că Isus nu putea să păcătuiască, cum spun unii. Dacă era aşa, înseamnă că Isus nu a fost ispitit cu adevărat în toate privinţele şi în aceeaşi măsură ca şi noi şi deci nu poate să ne înţeleagă atunci când suntem noi suntem ispitiţi (Evr. 4: 15).

18

În câteva pasaje, apostolul Pavel realizează un contrast între Persoana lui Isus şi cea a lui Adam. Pavel îl numeşte pe Isus “al doilea Adam”1. Ispitirile pe care Isus le-a biruit în pustiu pot fi comparate cu ispita originară, aceea cu care s-a confruntat Adam în Grădina Eden (Geneza, cap. 3).

c). Pentru ca El să arate perfecţiunea Lui; Evr. 9: 14 ne spune că “Hristos,…, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”. Doar o jertfă perfectă putea să ne răscumpere din păcat. Biruind ispitele pe care nici un om nu le-a putut birui pe deplin, Isus a demonstrat că El era o jertfă vrednică să ridice păcatele lumii întregi.

d). Pentru ca noi să învăţăm din exemplul lui Isus cum să ne confruntăm cu ispita; Biruind ispita, Isus ne-a arătat cum putem să o biruim şi noi. În legătură cu aceasta, trebuie să ţinem cont de importanţa plinătăţii cu Duhul Sfânt şi de importanţa umblării prin Duhul. De asemenea, este necesară înţelegerea şi utilizarea corectă a “sabiei Duhului”, Cuvântul lui Dumnezeu2. Isus a fost ispitit să se îndoiască de ceea ce s-a întâmplat la botezul Său în apă. Dumnezeu îi spusese “Tu eşti Fiul Meu” (Lc. 3: 22), dar Satan a venit să-L ispitească zicând “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Lc. 4: 3, 9). Fiind creştini, uneori suntem ispitiţi să ne îndoim de autenticitatea a ceea ce s-a petrecut la botezul nostru cu Duhul Sfânt. Ca şi Domnul Isus, trebuie să ne opunem acestei ispite folosind Cuvântul lui Dumnezeu3.

e). Pentru a avea încredere că Isus nu va abuza de puterea Lui de a face minuni. Două dintre cele trei ispitiri amintite de evanghelişti sugerează că Isus ar trebui să-şi folosească puterea Sa pentru motive greşite4. Însă, Isus a fost uns cu Duhul Sfânt pentru a-Şi începe lucrarea Sa pe pământ (Lc.3: 22, 4: 18 ff). Se pare că, înainte să înceapă această lucrare, trebuia verificată motivaţia Lui de a face minuni.

Lucrările şi minunile Lui

Când a predicat casei lui Corneliu, apostolul Petru a mărturisit cum “Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte. Ap. 10: 38). Acest verset oferă un rezumat minunat al lucrării Domnului Isus şi confirmă faptul că El a făcut minuni nu în virtutea divinităţii Sale, ci prin puterea Duhului Sfânt.

Luca scrie în evanghelia lui că, în timp ce Isus se ruga, Duhul Sfânt s-a coborât peste El (Lc. 3: 22). În Lc. 4: 1 este scris că Isus s-a întors de la Iordan plin de Duhul Sfânt şi a fost dus de Duhul în pustiu. După ce a fost ispitit, Isus s-a întors în Galileea, plin de puterea Duhului (Lc. 4: 14). În sinagogă, când i S-a dat să citească din cartea proorocului Isaia, Isus a deschis cartea tocmai unde era scris: “Duhul Sfânt este peste Mine” (Lc. 4: 18). Toate aceste expresii – a fi umplut de Duhul, a avea puterea Duhului sau Duhul …peste - fac referire la puterea Duhului Sfânt (vom arăta aceasta într-un capitol viitor1, atunci când vom studia cartea Faptele Apostolilor). Aceste expresii sunt folosite alternativ în terminologia lui Luca2. Ceea ce spune Luca este foarte simplu, şi anume că Isus era în permanenţă dependent de Duhul. Isus a realizat

1 Rom. 5: 12 ff, 1 Cor. 15: 12 ff (în special vv. 45 ff).2 Cuvântul lui Dumnezeu este numit “Sabia Duhului” în Ef. 6: 17. Isus a folosit această “sabie” atunci când, fiind ispitit de Satan în pustiu, a citat din Cuvântul lui Dumnezeu (Mt. 4: 4, 7, 10). 3 Un verset ajutător în legătură cu aceasta este Lc. 11: 1ff. Uneori trebuie să reamintim lui Satan sau chiar noua înşine că Dumnezeu nu dă şerpi, pietre sau scorpii copiilor Lui.4 Adică să satisfaci dorinţe personale şi să expui puterea lui Dumnezeu ca un spectacol pentru mulţimile de oameni. Motivaţia corectă pentru a face minuni este dragostea (1 Cor. 13). 1 Vezi capitolul 62 Aceasta nu înseamnă că există o deosebire esenţială între o persoană plină de Duhul Sfânt, o persoană care are puterea Duhului Sfânt şi o persoană peste care este Duhul lui Dumnezeu. Aceste expresii sunt doar mijloace diferite de a spune, de fapt, acelaşi lucru.

19

întreaga Lui lucrare prin puterea Duhului Sfânt. A scos demoni prin puterea Duhului, iar aceasta era dovada că Împărăţia lui Dumnezeu venise3.

Moartea şi învierea Lui

Înainte de a încheia acest subiect despre Isus şi Duhul Sfânt, este remarcabil faptul că Isus S-a adus pe Sine ca jertfă pe Golgota prin Duhul cel veşnic (Evr. 9: 14) şi a fost înviat din morţi tot prin Duhul Sfânt (Rom. 8: 11). După înviere, Isus, prin Duhul Sfânt, a dat porunci apostolilor pe care-i alesese (Fapte. Ap. 1: 2).

Lucrarea Duhului Sfânt poate fi schiţată începând din momentul când Isus s-a născut şi până în ziua când Isus şi-a luat rămas bun de la ucenici reîntorcându-se la Tatăl. Dar darul Duhului Sfânt nu a fost numai pentru Isus. El le-a spus ucenicilor că şi ei vor primi Duhul Sfânt. Despre aceasta vom vorbi în capitolul următor.

CAPITOLUL 4

DUHUL SFÂNT ÎN ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS

În acest capitol ne vom ocupa de ceea ce a spus Isus despre Duhul Sfânt. Învăţătura Lui o putem găsi, în primul rând, în cele patru evanghelii1. Pentru început, vom examina învăţătura lui Isus despre Duhul Sfânt din evangheliile sinoptice, iar apoi vom trece la Evanghelia după Ioan.

Evangheliile sinoptice

Scrierile lui Matei, Marcu şi Luca ne prezintă patru teme majore găsite în învăţătura lui Isus despre Duhul Sfânt:

1). Duhul Sfânt este un dar de la Tatăl (Lc. 11: 9-13);

2). Minunile făcute prin Duhul Sfânt depun mărturie despre faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape (Mt. 12: 28, cf. Fapte. Ap. 1: 4-8, Mc. 16: 16ff);

3). Duhul Sfânt îi ajută pe creştini în încercare (Mt. 10: 20, Mc. 13: 9-11, Lc. 12: 11-12);

4). Hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat de neiertat (Mt. 12: 24-32, Mc. 3: 22-30, Lc. 11: 15-20, 12: 10);

Înainte de a ne ocupa de primele două teme – vom face aceasta în capitolele viitoare 2 - vom discuta despre ultimele două teme din lista de mai sus.

Duhul Sfânt îi ajută pe creştini în încercare

3 Mt. 12: 28;1 Este de asemenea un pasaj scurt în Fapte. Ap. 1: 1-82 Vezi capitolele 6 - 7

20

În Mt. 10: 19-20, Isus le spune ucenicilor: “Dar când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi gândindu-vă cum sau ce le veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi”. Însemnările din Marcu şi Luca sunt în mare parte aceleaşi. Este foarte clar ceea ce Isus vrea să ne înveţe în aceste pasaje. Uneori, creştinii vor fi prigoniţi pentru că predică Evanghelia. Isus promite că, atunci când vor fi într-o asemenea încercare, Duhul Sfânt îi va ajuta să ştie cum să răspundă acuzaţiilor. De aceea, să nu ne îngrijorăm!

Din aceste instrucţiuni foarte specifice – aplicabile nouă numai dacă suntem încercaţi pentru cauza predicării Evangheliei – putem învăţa anumite adevăruri generale despre Duhul Sfânt. Creştinii aşteaptă ajutorul Duhului Sfânt în special în ceea ce au de spus în asemenea momente. Dar Duhul Sfânt poate face mai mult de atât. Duhul Sfânt ne poate inspira pentru un mesaj spontan. Aceasta înseamnă că putem da un răspuns corespunzător în ciuda unor deficienţe, a ignoranţei sau chiar în lipsa unei pregătiri. În acest sens, răspunsul nostru poate fi profetic. Suntem împuterniciţi de Dumnezeu să rostim un cuvânt pe care El vrea să-l spunem chiar dacă nu cunoaştem dinainte subiectul întrebării sau situaţia.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că nu mai este nevoie de un studiu serios pentru predică. Nu înseamnă că predicatorul poate să nu-şi mai pregătească sau să-şi organizeze mesajul de predică. Isus nu vorbeşte aici despre pregătirea predicilor! El vorbeşte despre creştini încercaţi pentru credinţa lor, deci este vorba de o situaţie complet diferită. Totuşi, sunt anumite împrejurări – chiar în cadrul unor predici bine organizate – când predicatorul este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu să spună lucruri pe care nu se gândise să le spună. Atunci mesajul devine profetic şi n-ar trebui să ne mire aceasta. Duhul Sfânt care-i ajută pe creştinii persecutaţi pentru credinţa lor în Isus este Acela care-i inspira pe predicatori când vestesc Cuvântul lui Dumnezeu.

Hula împotriva Duhului Sfânt

Hula împotriva Duhului Sfânt este un subiect extrem de delicat şi a cauzat dificultăţi multor oameni. Isus a spus că “oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în veacul viitor” (Mt. 12: 32 – conform Mc. 3: 29, Lc. 12: 10). Este clar că, dacă hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat care nu se iartă, atunci este de o importanţă vitală să înţelegem ce este acest păcat.

Căutând să înţelegem ce este hula împotriva Duhului Sfânt, ne confruntăm cu o problemă. Dacă ne uităm la pasajele în care este menţionat acest păcat, descoperim că, deşi Isus ne avertizează cu privire la gravitatea lui, nu ne spune clar care este acest păcat. Totuşi, studiind contextul în care Isus a vorbit despre acest subiect, putem afla, cel puţin, unele linii călăuzitoare.

În relatarea din evanghelia după Matei, capitolul 12, citim că Isus tocmai vindecase un îndrăcit orb şi mut. În urma acestei minuni, ce a fost făcută prin puterea Duhului Sfânt1, oamenii s-au întrebat dacă nu cumva Isus era Mesia cel aşteptat (Mt. 12: 23). Însă Fariseii au negat puterea divină a lui Isus, zicând că El face minuni cu ajutorul lui Belzebul, Domnul dracilor (Mt. 12: 24). Ei i-au atribuit lui Satan minunile pe care Isus le făcea prin puterea Duhului Sfânt. Ca răspuns la aceste acuzaţii, Isus a avertizat cu privire la pericolul hulei împotriva Duhului Sfânt. Însă, hula împotriva Duhului Sfânt înseamnă doar a pune pe seama lui Satan minuni pe care le-a făcut Duhul Sfânt? Aproape sigur că nu! Nu este scris nicăieri în evanghelii că fariseii au comis atunci un păcat de neiertat. Isus probabil i-a avertizat că erau în pericolul de a săvârşi acest păcat. Oriunde în Noul Testament şi în special în scrierile lui Ioan, necredinţa în Isus2 este socotită un păcat de neiertat. După cum vom vedea mai târziu3, o parte importantă a lucrării Duhului Sfânt este aceea de a-i convinge pe oameni că sunt păcătoşi şi că au nevoie de pocăinţă.

1 Conform Mt. 12: 282 Vezi, de exemplu, Ioan 3: 18, 363 Vezi capitolul 5 - “Duhul Sfânt în credincioşi”

21

De aceea, cel mai bun mod de a interpreta hula împotriva Duhului Sfânt este să înţelegem că Isus i-a avertizat pe fariseii cu inimi împietrite. Ce vroia să spună Isus era că, dacă vor continua să gândească aşa, vor ajunge să respingă toate îndemnurile pline de har ale Duhului Sfânt. Astfel, prin refuzul iertării oferite fără plată, doar prin Isus Hristos, vor comite un păcat care nu li se va ierta niciodată.

În lumina tuturor acestor lucruri, oare cum am putea sfătui cel mai bine pe aceia care cred că au săvârşit păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt? Trebuie să-i asigurăm de faptul că însăşi preocuparea lor pentru aceasta este o garanţie sigură că nu au comis păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt. Trebuie să punem accentul pe valoarea sângelui lui Isus, care a curs pentru păcatele noastre la Golgota. Acolo, Isus a plătit preţul şi a luat asupra Lui pedeapsa pentru toate păcatele omenirii. Nu este nici un păcat prea mare pe care Isus să nu îl poată ierta dacă venim la El cu pocăinţă şi credinţa în sângele Lui ispăşitor. Singurul păcat care nu va fi iertat niciodată este a refuza iertarea pe care Isus o oferă fără plată, în dar (n. trad. – se înţelege astfel că acest păcat este de fapt hula împotriva Duhului Sfânt).

Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan

Acum ne vom îndrepta atenţia la Evanghelia după Ioan. Ne vom concentra asupra învăţăturii lui Isus despre Duhul Sfânt - “Mângâietorul” – capitolele 14-16 ale Evangheliei – şi textul interesant din Ioan 20: 19-23, în care Isus a suflat peste ucenicii Săi şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt!”. Desigur că sunt şi alte referinţe cu privire la Duhul Sfânt în Evanghelia după Ioan1, dar despre unele dintre ele am vorbit deja în altă parte2.

Duhul Sfânt – Mângâietorul

Învăţătura lui Isus despre Duhul Sfânt – Mângâietorul – se găseşte în Evanghelia după Ioan, capitolele 14-16. În aceste capitole sunt relatate unele dintre lucrurile pe care Isus le-a împărtăşit cu ucenicii Lui, cu câteva zile înainte de răstignirea Lui. Isus le-a explicat ucenicilor că sosise vremea să se întoarcă la Tatal (Ioan 14: 12), dar că Tatăl le va da un alt Mângâietor (Ioan 14: 16) care va rămâne cu ei în veci3.

Înţelesul cuvântului PARAKLETOS

Cuvântul din textul original grec, tradus “mângâietorul” în versiunea românească Dumitru Cornilescu este parakletos ( la fel ca şi în versiunea americană New International Version – NIV ). Sensul principal al termenului parakletos este : “cineva chemat să stea lângă / alături pentru a ajuta”. Din această cauză, dacă dorim să folosim un singur cuvânt pentru traducerea lui parakletos, atunci de preferat ar fi “Ajutorul”, deşi acest termen are dezavantajul de a avea posibile conotaţii de inferioritate4.

Parakletos şi creştinul

Aproape imediat după ce a început subiectul despre “Mângâietorul” (Ioan 14: 16), Isus le-a spus ucenicilor: “Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14: 18). Pentru a înţelege mai uşor sensul acestor cuvinte, trebuie să ţinem cont de modul de gândire al acelei vremi. Atunci, ucenicii unui maistru erau, de obicei, socotiţi ca fiind copiii lui1. Importanţa maestrului lor era aşa de mare pentru ucenici, încât

1 Ioan 1: 32 - 33, 3: 5 - 8, 34, 4: 23 – 24 (?), 6: 63, 7: 392 Am vorbit deja despre Ioan 1: 33 când am tratat subiectul despre botezul cu Duhul Sfânt al lui Isus.3 Ioan 14: 26 identifică Paracletos cu Duhul Sfânt – cf. 14: 17, 15: 26, 16: 13 – unde Duhul Sfânt apare sub denumirea de Duhul adevărului. 4 Pentru o discuţie ajutătoare despre tărie şi slăbiciune, vezi Carson, DA, The Gospel According to John, Leicester, IVP, 1991, pp. 499-500. 1 Cf. Gal. 4: 19, 1 Ioan 2: 1, 3: 18

22

atunci când el murea, ucenicii se considerau orfani2. Deci, zicând aceste cuvinte, Domnul Isus le promitea ucenicilor că ei nu vor rămâne fără un învăţător după ce El va muri. Isus avea să vină la ei în Persoana Duhului Sfânt pentru ca să-i înveţe toate lucrurile şi să-i călăuzească în tot adevărul.

Acest mod de gândire este fundamental în învăţătura lui Isus despre rolul Duhului ca parakletos în relaţia cu cei credincioşi. Parakletos - Mângâietorul a venit din două motive:

1). Să ia locul lui Isus după ce El se va reîntoarce la Tatăl;2). Să descopere ucenicilor lui Isus adevărul;Câteva versete din capitolele 14-16 ale Evangheliei după Ioan subliniază cele două aspecte amintite

anterior. Pentru ucenici era de folos ca Isus să se reîntoarcă la Tatăl. Altfel, Mângâietorul nu ar fi fost trimis (Ioan 16: 7). Mângâietorul avea să rămână cu ucenicii lui Isus “în veac” ( Ioan 14: 16). Isus nu ar fi putut să fie cu ei întotdeauna, însă Mângâietorul, care este de aceeaşi natură cu a Sa 3, avea să vină în locul lui Isus.

Până atunci, Isus fusese Învăţătorul lor. De atunci încolo, Mângâietorul pe care Tatăl avea să-L trimită în Numele lui Isus, avea să-i înveţe toate lucrurile şi să le aducă aminte tot ceea ce i-a învăţat Isus(Ioan 14: 26). Mângâietorul avea să-i călăuzească în tot adevărul, să-L proslăvească pe Isus şi să le descopere lucrurile viitoare (Ioan 16: 13-15). Isus s-a descris pe Sine ca fiind Adevărul (Ioan 14: 6), dar Mângâietorul era Duhul Adevărului şi El avea să vină în locul lui Isus (Ioan 14: 17, 15: 26, 16: 13).

Parakletos şi lumea

Venirea Mângâietorului (Parakletos) nu a fost doar în beneficiul ucenicilor. După cum Isus a venit în lume pentru ca lumea să fie salvată prin El, tot aşa, Duhul Sfânt a venit să dovedească lumea 4 vinovată de păcat şi de nevoia unui Mântuitor. În Ioan 16: 8-11, Isus le-a spus ucenicilor că Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata: “Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16: 8-11).

Aici ni se sugerează în primul rând că, deoarece necredinţa este rădăcina păcatului1, lumea trebuie convinsă că este păcătoasă. În al doilea rând, Duhul Sfânt era Cel care avea să convingă lumea în ceea ce priveşte neprihănirea, pentru că Isus se întorcea la Tatăl. Până atunci, Isus a dovedit lumea vinovată în ce priveşte neprihănirea, prin însăşi viaţa Lui fără păcat. De atunci încolo, Duhul Sfânt avea să îndeplinească rolul de convingere a lumii în ce priveşte neprihănirea. În ultimul rând, lumea avea să fie dovedită vinovată în ce priveşte judecata deoarece Satan, stăpânitorul acestei lumi, a fost condamnat prin moartea victorioasă de la Golgota2. Dacă Satan este judecat, atunci şi lumea de sub stăpânirea lui este judecată.

Dar lucrarea Duhului Sfânt de convingere a lumii de existenţa păcatului ei şi lucrarea Lui în credincioşi sunt în legătură una cu cealalta. Există o legătură între venirea Duhului în noi şi lucrarea Lui de convingere a lumii de păcat (Ioan 16: 7-8). Prin lucrarea de sfinţire făcută de Duhul în vieţile noastre, necredincioşii sunt dovediţi vinovaţi în ceea ce priveşte neprihănirea. De asemenea, prin mărturisiri inspirate sau prin semne şi minuni făcute prin puterea Duhului Sfânt, cei necredincioşi sunt puşi în situaţia

2 Prietenii lui Socrate s-au considerat orfani atunci când el a murit. Vezi Rea, J., The Holy Spirit in the Bible, London, Marshall Pickering, 1999, p. 155.3 Am discutat în cap. 1 sensul termenului grec allos, care se poate traduce “un altul de aceeaşi natură”. Asemănătoare este expresia “voi veni la voi” (Ioan 14: 18). În altă parte, Isus a promis că se va reîntoarce într-o zi, însă expresia acesta nu se referă la a doua Lui venire. Isus declară că se va reîntoarce în persoana Duhului Sfânt.4 Verbul grec, folosit în acest pasaj este elegcho şi înseamnă atât “a convinge”, cât şi “a condamna”. 1 Vezi Gen. 3: 1-4, cf. Rom. 14: 23;2 Col. 2: 15, Evr. 2: 14, Apoc. 12: 10-12

23

de a se vedea vinovaţi în ce priveşte neprihănirea. (Ioan 15: 26-27). Într-un capitol ulterior vom discuta mai detaliat despre acest subiect.

Î nţelesul textului din Ioan 20: 22

Citim în Ioan 20: 19-23 despre cum Hristosul cel înviat s-a arătat ucenicilor în seara primei Duminici de Paşti. După ce le-a arătat mâinile şi coasta Sa, Isus le-a zis ucenicilor: “Pace vouă! Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. După aceea, Isus a suflat3 peste ei şi a zis: “Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute”.

Au fost multe discuţii şi neînţelegeri cu privire la înţelesul acestui pasaj. Discuţia se centrează în jurul a ceea ce s-a întâmplat de fapt când Isus a suflat şi a zis “Luaţi Duh Sfânt!”. Dificultatea evidentă este următoarea: a fost aceasta o împărţire a Duhului Sfânt şi cum se raportează aceasta la ceea ce s-a întâmplat la Rusalii? Nu vom putea examina în detaliu toate explicaţiile date pe marginea acestui subiect, însă un rezumat al unora din aceste explicaţii ne va ajuta cu siguranţă. În general, aceste teorii sunt împărţite în patru mari categorii pe care le voi analiza pe rând.

Este aici relatarea Rusaliilor după Ioan?

Unii comentatori au sugerat că în acest pasaj este vorba despre versiunea după Ioan a Rusaliilor descrise de Luca în Faptele Apostolilor. Totuşi, trebuie să ne gândim bine înainte de a spune aceasta, mai ales dacă luăm în consideraţie autoritatea Scripturii. Din Fapt. Ap. 1: 13 şi 2: 14 reiese clar că Ioan a fost şi el prezent la Rusalii. Ioan a auzit şi el vâjâitul acelui vânt puternic şi a văzut limbile de foc! Şi el a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi după cum îi dădea Duhul să vorbească. Desigur că nu ar fi uitat o asemenea experienţă copleşitoare a puterii Duhului Sfânt! Nici nu ar fi confundat un eveniment, care a avut loc de Paşti, cu unul petrecut şapte săptămâni mai târziu. Orice a intenţionat să spună Ioan, cu siguranţă că nu a vrut să înţelegem că evenimentul din Ioan 20: 22 este un substitut al Rusaliilor.

Puterea Duhului, dar nu Persoana

Alţii au spus că textul din limba greacă pentru Ioan 20: 22 – labete pneuma hagion - tradus în mod literal - este “Luaţi Duh Sfânt!”. Cu alte cuvinte, în textul grecesc din această expresie lipseşte articolul hotărât. Aceşti comentatori sugerează că ucenicii au primit atunci puterea Duhului Sfânt, dar nu şi Persoana Duhului Sfânt. Ne ajută însă la ceva această explicaţie? Dacă aceasta a fost puterea Duhului Sfânt, atunci ce a fost ceea ce s-a primit la Rusalii? Şi oricum, această explicaţie face prea mult referire la limba greacă. Lipsa articolului nu este în nici un caz ceva neobişnuit în limba greacă. Carson a subliniat1 acest fapt în cartea sa arătând că termenul “duh” din a doua parte a versetului Ioan 7:39 este tot fără articol, iar acolo în mod clar se face referire la Duhul Sfânt ca Persoană. De fapt, în acest verset (Ioan 20: 22) termenul grec pneuma este găsit atât cu articol cât şi fără articol. Deci, ar fi absurd să presupunem că, în context, prezenţa sau absenţa articolului indică o schimbare. Pe scurt, dacă această teorie pare cam dificilă, trebuie respinsă pentru că este fondată pe o neînţelegere a textului grec.

Naşterea din nou

O altă soluţie propusă este că aceasta a fost împrejurarea în care ucenicii au fost născuţi din nou 1. Este o explicaţie foarte atractivă pentru penticostali, deoarece oferă un model pentru primirea Duhului

3 În textul grecesc nu se spune “peste ei”. Pentru justificarea acestei traduceri, vezi Carson, D.A., The Gospel According to John, Leicester, IVP, 1991, pp. 651-652.1 Op. cit., p. 6501 Acesta pare a fi punctul de vedere al lui Horton. Vezi Horton, S.M., What the Bible says about the Holy Spirit, Springfield, GPH, 1976, pp. 127-133

24

Sfânt în două etape. Creştinii sunt născuţi din Duhul la naşterea din nou şi sunt botezaţi cu / în Duhul Sfânt când sunt împuterniciţi (îmbrăcaţi cu putere) pentru lucrare. Din punctul meu de vedere, această teorie este, fără îndoială, adevărată (voi aduce argumente într-un capitol viitor), dar nu este un bun motiv să credem că ucenicii au fost născuţi din nou cu această ocazie. Nu trebuie să interpretăm în felul acesta doar pentru că se potriveşte teologiei noastre.

Versetul nu spune că ucenicii au fost atunci născuţi din nou. Dacă Toma, care nu a fost prezent atunci, a fost născut din nou, doar prin credinţă, atunci de ce ar avea nevoie ceilalţi ucenici ca Isus să sufle peste ei pentru a fi născuţi din nou? În plus, o altă obiectie este că, în altă parte a Noului Testament, “Luaţi Duh…” se referă la botezul cu Duhul Sfânt.

În cele din urmă, nici John Rea nu este de acord cu ideea naşterii din nou în contextul lui Ioan 20: 22, deoarece avem destul motive să credem că ucenicii erau deja născuţi din nou. John Rea declară că, mai degrabă, acela a fost momentul când ucenicii au devenit părtaşi învierii lui Hristos şi au fost uniţi într-o nouă comunitate spirituală: Biserica2. Totuşi, este dificil să vedem cum o asemenea experienţă poate fi înţeleasă ca diferită de naşterea din nou.

Un simbol profetic

În ultimul rând, acţiunea lui Isus poate fi văzută ca fiind un simbol profetic3. Uneori profeţii din Vechiul Testament foloseau modalităţi practice de ilustrare a împlinirii profeţiilor lor (Ezechiel 4, Fapt.Ap. 21: 10, etc.). Tot aşa, suflarea lui Isus Hristos cel înviat, alături de promisiunea primirii Duhului Sfânt, poate fi un simbol profetic pentru vâjâitul acelui vânt puternic ce a umplut camera de sus în ziua Rusaliilor. Sunt câteva motive pentru care prefer această teorie:

În Ioan 20: 22 nu există nici o mărturie clară că ucenicii au primit atunci Duhul Sfânt, dar sunt argumente că nu au primit atunci Duhul Sfânt. Nu găsim nici o relatare care să prezinte o schimbare majoră în comportamentul ucenicilor odată cu acest eveniment, aşa cum am văzut întâmplându-se la Rusalii. Mai mult de atât, conform Ioan 7: 39, Duhul Sfânt avea să fie dat doar după ce Isus avea să fie proslăvit. Duhul Sfânt avea să vină doar după ce Isus avea să se întoarcă la Tatal (Ioan 16: 7).

De asemenea, acestă interpretare este în armonie cu contextul marii trimiteri evanghelistice implicite din declaraţia lui Isus cu privire la iertarea păcatelor. Dacă interpretăm în acest mod, textul din Ioan 20: 19-23 este asemănător cu cele din Lc. 24: 45-49 şi Fapt. Ap. 1: 4-8. În aceste pasaje, Isus Hristos promite ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, care-i va împuternici să predice Evanghelia şi astfel oamenii să primescă iertarea de păcate.

În felul acesta, desigur nu este prea mult să presupunem că, la Rusalii, ucenicii au recunoscut în vântul puternic suflarea Hristosului înviat, care acum era înălţat la dreapta Tatălui. Acum era momentul când puteau să primească ceea ce Isus le-a promis în odaia de sus, cu şapte săptămâni în urmă. Ioan 20: 22 s-a împlinit la Rusalii, deci versetul din Ioan 20: 22 reprezintă un simbol profetic.

CAPITOLUL 5

DUHUL SFÂNT ÎN CREDINCIOŞI

2 Rea, John, The Holy Spirit in the Bible, London, Marshall Pickering, 1990, pp. 159-164.3 Aceasta este teoria lui Carson. El este împotriva ideii “trebuie să se fi întâmplat ceva când Isus a suflat peste ucenici” şi subliniază că nu există deloc vreo dovadă că Isus a suflat peste ei. Vezi de asemenea Pawson, J. D., The Normal Christian Birth, London, Hodder and Stoughton, 1989, pp. 129ff.

25

În ultimul capitol al acestei cărţi vom vorbi despre învăţătura lui Isus cu privire la Duhul Sfânt. Acum însă, ne vom concentra atenţia la ceea ce Noul Testament, ca întreg, spune despre lucrarea Duhului Sfânt în vieţile credincioşilor. Pentru început, vom analiza modul în care Duhul Sfânt lucrează în oameni pentru a-i aduce la Hristos. Apoi vom dezbate subiecte înrudite, ca de exemplu: rolul Duhului Sfânt în sfinţire, roada Duhului, etc. Despre botezul şi darurile Duhului Sfânt vom discuta în capitolele viitoare, deoarece sunt multe de spus cu privire la aceste subiecte. Să nu uităm însă că şi aceste subiecte sunt parte a lucrării Duhului Sfânt în credincioşi1.

5.1. Duhul Sfânt în lucrarea de convertire

Chiar de la începutul acestei cărţi am subliniat faptul că noi nu am fi fost creştini dacă nu ar fi fost lucrarea Duhului Sfânt în vieţile noastre. Ioan 3: 5 şi Tit 3: 5 arată că noi suntem născuţi din nou ca urmare a lucrării Duhului Sfânt. Scopul primei părţi a acestui capitol este de a discuta modul în care Duhul Sfânt produce în om naşterea din nou2. Vom vedea că Duhul Sfânt face această lucrare prin inspiraţia Scripturii, împuternicirea predicatorilor, convingerea şi convertirea credincioşilor.

5.1.1. Duhul a insuflat Sfintele Scripturi

Când Nicodim a venit la Isus noaptea, Isus i-a spus că “dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3). Isus i-a explicat faptul că numai prin Duhul Sfânt poate un om să experimenteze naşterea din nou. Domnul Isus i-a explicat lui Nicodim că naşterea din nou este lucrarea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel declara acelaşi adevăr în Tit 3: 5: “El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. Pe baza acestor versete, spunem uneori că Duhul Sfânt este agentul naşterii din nou şi aceasta înseamnă că Duhul Sfânt este Persoana care lucrează în noi producând naşterea din nou. Sunt alte versete biblice care arată clar că, dacă Duhul Sfânt este agentul, atunci Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul pe care El îl foloseste pentru a produce în om naşterea din nou: În 1 Pet.1: 23, apostolul Petru se adresează credincioşilor spunând: “Aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”.

Versetul din Iacov 1: 18 ne descoperă voia lui Dumnezeu: “El (Dumnezeu), de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”. Versetele pe care Duhul Sfânt le foloseste în realizarea naşterii din nou au fost inspirate de Duhul Sfânt când au fost scrise.

In 2 Pet. 1: 20 este scris că “nici o proorocie n’a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”.

Un gând asemănător reiese din 2 Tim. 3: 16 unde se spune că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”, adică a fost scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Deoarece suntem născuţi din nou prin proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu şi deoarece Duhul Sfânt este Acela care a inspirat scrierea Cuvântului, putem spune că Duhul Sfânt, prin chiar actul de inspirare a scrierii Cuvântului, are rolul primordial în realizarea naşterii din nou.

1 Un alt motiv de a lăsa discuţia despre botezul şi darurile Duhului Sfânt pentru mai târziu este că noi trebuie să înţelegem că şi creştinii care nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, au experienţa Duhului Sfânt în vieţile lor. În acest capitol voi trata acele aspecte ale lucrării Duhului Sfânt care, după părerea mea, sunt parte a experienţei fiecărui creştin născut din nou, botezat cu Duhul Sfânt sau nu. 2 Deseori se face referire la naşterea din nou ca fiind o reînnoire / renaştere lăuntrică.

26

5.1.2. Duhul Sfânt îi inspiră pe predicatori

Duhul Sfânt nu a lucrat doar în trecut, atunci când a inspirat Sfintele Scripturi! El continuă să inspire şi să împuternicească pe aceia care vestesc Evanghelia. În Fapt. Ap. 1: 8, Isus le-a spus ucenicilor că ei vor primi o putere când Duhul Sfânt se va coborî peste ei şi vor mărturisi despre Isus până la marginile pământului. Sunt multe versete care ilustrează acest adevăr1. Împlinirea măreaţă a promisiunii lui Isus poate fi văzută nu doar în cartea Faptele Apostolilor. Pavel face deseori referire la importanţa puterii Duhului Sfânt în propria lui proclamare a Evangheliei. În Rom. 15: 18-19, Pavel vorbeşte despre ceea ce Hristos a făcut prin el pentru a aduce Neamurile la Dumnezeu:

“Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt…”.

În pasajul din 1 Cor. 2: 4-5, apostolul Pavel le reaminteşte corintenilor ziua când a predicat prima dată în mijlocul lor:

“Învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”.

De asemenea, Pavel se adresează şi tesalonicenilor spunându-le:

“…Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală” (1Tes. 1: 5).

În Evr. 2: 3-4, autorul uman declara că mesajul mântuirii, vestit mai întâi de Domnul Isus şi apoi confirmat de apostoli, a fost adeverit prin “semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”.

Este remarcabil faptul că, în aceste versete care subliniază lucrarea Duhului Sfânt de împuternicire a predicatorilor, accentul este pus pe semne şi minuni. Desigur că semnele şi minunile nu sunt singura modalitate prin care Duhul Sfânt ne ajută în răspândirea Evangheliei, dar cu siguranţă ele sunt un element foarte important din cadrul ei. Semnele şi minunile reprezintă una din căile prin care Duhul Sfânt convinge pe păcătoşi şi-i face să se simtă vinovaţi înaintea lui Dumnezeu.

5. 1. 3. Duhul Sfânt îi convinge pe păcătoşi

În Ioan 16: 8, Domnul Isus spune că atunci când va veni Duhul Sfânt, El va dovedi lumea vinovată în ceea ce priveşte păcatul. După cum am văzut în ultimul capitol, elegcho, termenul grecesc folosit în acest verset, înseamnă deopotrivă “a convinge” şi “a dovedi vinovăţia / a condamna”. În mod tradiţional, s-a pus accentul pe aspectul dovedirii vinovăţiei cu privire la păcat1. Fără îndoială, acesta este o parte din ceea ce Isus a spus, însă puterea de convingere a semnelor şi minunilor făcute de Isus nu trebuie neglijată.

1 Vezi, de exemplu Fapt. Ap. 4: 31, 8: 29, 16: 18-19, 1 Cor. 2: 1-4, 1 Tes. 1: 5, Evr. 2: 3-4.1 Probabil deoarece puterea de convingere a semnelor şi minunilor a fost neglijată în biserică pentru o lungă perioadă de timp. Ca rezultat, chiar penticostali şi harismaticii au moştenit acest model de interpretare a versetului din Ioan 16: 8. Din punctul meu de vedere însă versetul face referire la lucrarea Duhului prin semne şi minuni tot atât de mult cât şi la faptul că Duhul Sfânt îi face pe păcătoşi să se simtă vinovaţi.

27

O bună ilustraţie a acestei puteri o constituie evenimentele petrecute la Rusalii (Fapt. Ap. 2). Evenimentul coborârii Duhului Sfânt ne ajută foarte bine să înţelegem ce a vrut să spună Isus în Ioan 16: 8. Să reţinem mai întâi că Duhul Sfânt a venit (Fapt. Ap. 2: 1-4) şi, ca urmare a venirii Lui, atunci s-au pocăit oameni din toate neamurile (Fapt. Ap. 2: 5)2. Care a fost cauza pocăinţei acestor oameni? Mărturisirea minunii de a fi auzit pe ucenicii lui Isus vorbind în limbi pe care nu le învăţaseră niciodată, sau faptul că s-au simţit mustraţi în cugetele lor ascultând predica lui Petru? Cu siguranţă răspunsul complet este: ambele. Puterea de convingere a minunilor i-a făcut receptivi la mesajul Crucii (Fapt. Ap. 2: 33), mesaj care i-a convins de vinovăţia păcatului lor3.

Înţelegand în acest mod, textul din Ioan 16: 8 explicat prin evenimentele de la Rusalii, ne descoperă că lucrarea Duhului Sfânt este atât aceea de a convinge prin semne şi minuni, cât şi aceea de a dovedi vinovăţia de păcat prin predicarea Crucii. În căutarea noastră după semne şi minuni, nu trebuie să neglijăm predicarea Crucii. În predicarea Evangheliei, trebuie să căutăm în mod constant manifestarea puterii Duhului prin semne şi minuni. A neglija unul dintre acestea înseamnă a neglija un aspect vital al lucrării Duhului Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin convingere şi prin dovedirea vinovăţiei de păcat, pentru a aduce pe cei păcătoşi la pocăinţă şi naştere din nou.

5. 1. 4. Duhul Sfânt în inima celui născut din nou

Odată ce o persoană s-a pocăit şi a crezut în Evanghelie, ea este reînnoită prin puterea Duhului Sfânt. Aceasta este naşterea din nou! Naşterea din nou se întâmplă datorită harului minunat al lui Dumnezeu, pentru că mântuirea noastră îşi are originea în voia lui Dumnezeu. Datorită iubirii Sale pentru noi, Isus a venit să moară pe cruce pentru păcatele noastre. Datorită harului Său, există o Evanghelie în care să credem şi să fim salvaţi. Dacă Duhul Sfânt nu ne-ar fi convins şi nu ne-ar fi făcut să ne dăm seama de starea noastră păcătoasă, niciodată nu am fi ajuns la mântuire.

Însă, pentru că El a făcut această lucrare, am fost aduşi la un moment al deciziei: să ne pocăim sau nu, să-L primim pe Isus ca Salvator sau nu.

În acest mod, înţelegem că nu există nici un conflict real între ideea mântuirii ca act al harului lui Dumnezeu şi ideea mântuirii ca rezultat al deciziei omului. Ambele sunt valabile. Harul lui Dumnezeu îmi dă posibilitatea să mă pocăiesc şi să am credinţă în Isus. Harul lui Dumnezeu nu mă constrânge. Atunci când, prin harul Lui, mă pocăiesc şi cred în Isus, sunt născut din nou prin lucrarea Duhului Sfânt şi după aceea cunosc prezenţa Duhului Sfânt în viaţa şi inima mea.

Versetul din Galateni 4: 6 ne arată că, deoarece suntem fii ai lui Dumnezeu, Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre. În Rom. 8: 9 se declară deschis că “dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”1. De aici se înţelege clar că toţi creştinii născuţi din nou au Duhul Sfânt. În capitolul 6 al cărţii voi argumenta că totuşi nu toţi creştinii au primit botezul cu Duhul Sfânt.

5.2. Duhul Sfânt în lucrarea de sfinţire

Subiectul sfinţirii este foarte controversat. În trecut, acest subiect a fost motivul unei mari neînţelegeri între creştini. Chiar şi astăzi subiectul sfinţirii este o sursă de înţelegeri greşite. Dar Biblia ne

2 Aici se referă la toate naţiunile de pe pământ.

3 O dovadă suplimentară a faptului că minunea poate produce un simţ al vinovăţiei este în Lc. 5: 8, unde Petru îi spune lui Isus: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”.1 Expresia “Duhul lui Hristos” face referire în mod clar la Duhul Sfânt întocmai ca şi expresia folosită mai devreme, “Duhul lui Dumnezeu”.

28

învaţă că, fiind creştini, noi trebuie să fim sfinţi pentru simplul motiv că Dumnezeu este sfânt (1 Pet. 1: 6) şi că El doreşte să ne facă părtaşi naturii Sale divine (2 Pet. 1: 4). Deci este vital să înţelegem ce înseamnă a fi sfânt şi cum să fi sfânt. În acestă secţiune, vom aborda aceste două teme înainte de a căuta să arătăm cum Însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi ca să ne sfinţească2.

5. 2. 1. Înţelesul sfinţirii

În Noul Testament, cuvântul ebraic qadesh are patru sensuri principale. Sensul de bază este a pune deoparte, a separa, aşa cum Dumnezeu a pus deoparte a şaptea zi din săptămână (Gen. 2: 3). De asemenea, cuvântul qadesh are sensul de dedicare, puritate şi utilitate (folosinţă). Fiecare întâi născut de parte bărbătească trebuia să fie sfinţit, adică dedicat lui Dumnezeu (Ex. 13: 2). Bărbaţii trebuia să fie sfinţiţi şi să-şi spele hainele (Ex. 19: 10), iar preotii trebuia să fie sfinţiţi pentru a putea fi folositori în slujba Domnului (Ex. 28: 4). Aplicând aceste patru idei la noi, creştinii, înţelegem că, atunci când Dumnezeu ne cheamă să fim sfinţi, El ne cheamă să fim separaţi de păcat şi de lume, dedicaţi Lui pe deplin, puri şi curaţi pentru a putea fi folositori în slujba Lui.

Având aceasta în minte, acum ne putem îndrepta atenţia noastră la cum devenim sfinţi.

5. 2. 2. Mijloacele sfinţirii

Cum pot trăi o viaţă sfântă, separată de păcat, dedicată lui Dumnezeu şi folositoare în slujba Lui? Căutând să răspundem la această întrebare, trebuie să înţelegem mai întâi că noi suntem deja sfinţi. În Noul Testament, creştinii sunt numiţi “sfinţi” şi aceasta în mod literal înseamnă “cei sfinţi”.

Apostolul Pavel se adresează creştinilor din Corint – care erau departe de a fi nişte creştini perfecţi – numindu-i “sfinţi” (1 Cor. 1: 2). Pavel le reaminteşte că odată au fost hoţi şi beţivi, dar au fost spălaţi şi sfinţiţi, îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul lui Dumnezeu (1Cor. 6: 11). În limba greacă, verbele folosite aici sunt la un timp care arată că sfinţirea lor a avut loc deja, iar contextul ne sugerează că

Pavel vorbea despre convertire. Când au devenit creştini, au fost sfinţiţi prin moartea lui Hristos pe cruce şi au fost făcuţi sfinţi datorită poziţiei lor în Hristos. Noul Testament, ca întreg, arată clar că, într-un anume sens, creştinii sunt deja sfinţi1.

În al doilea rând, trebuie să recunoaştem că, din alt punct de vedere, noi nu suntem încă sfinţi. Spunând aceasta, nu contrazic ceea ce am spus deja. Învăţătura etică a Noului Testament se bazează pe această înţelegere. Noi putem fi acum sfinţi pentru că Dumnezeu ne-a făcut sfinţi!

Deci, acelora care sunt deja o naţiune sfântă (1 Pet. 2: 9), Dumnezeu le spune totuşi “Fiţi sfinţi!” (1 Pet. 1: 16). Aceasta înseamnă că noi nu suntem încă sfinţi. Texte cum sunt 1Tes. 5: 23 - 24, 1Cor. 1: 8-9, Ef. 5: 25 - 27 şi 1Ioan 3: 1 - 2, ne sugerează că sfinţirea noastră nu va fi desăvârşită decât atunci când Isus va reveni1. Odată ce realizăm aceste lucruri, este uşor să înţelegem cum putem trăi o viaţă de sfinţenie. Prin moartea Sa pe cruce, Isus a făcut tot ce era nevoie ca să ne facă sfinţi şi a promis că sfinţirea noastră va fi desăvârşită în ziua revenirii Sale. Aceste două realităţi sunt stimulentul divin care ne încurajează şi ne face capabili să trăim zi de zi o viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu. Pe baza a ceea ce a făcut deja şi pe baza a ceea ce va face în final, ar trebui să ne străduim să fim sfinţi acum. Dumnezeu ne vede deja sfinţi datorită sângelui lui Hristos care ne curăţeşte de păcate. Într-o zi vom sta sfinţi înaintea Lui. Între timp, Dumnezeu ne cheamă să fim ceea ce suntem.

2 Conform 1 Tes. 4: 7 unde sfinţirea este pusă în contrast cu necurăţia.1 Vezi Judecători cap. 1, 1 Pet. 2: 9, Evr. 10: 10 1 Toate acestea sugerează că noi am fost făcuţi sfinţi, noi încă suntem într-un proces de sfinţire şi încă trebuie să fim făcuţi sfinţi în continuare. Aceasta se potriveşte foarte bine cu învăţătura Noului Testament despre mântuire (aspectul major al mântuirii este sfinţirea). Noi am fost mântuiţi. Noi încă suntem într-un proces de mântuire şi noi trebuie să fim mântuiţi în continuare.

29

Acest aspect este arătat foarte clar în Romani, cap. 6. Noi ne-am făcut una cu Hristos prin moartea Lui (v. 5) şi trebuie să ne gândim la noi ca fiind morţi împreună cu El (v. 8). Dacă ne vom socoti morţi faţă de păcat (v. 11), atunci păcatul nu va mai domni în viaţa noastră şi nu vom mai asculta de poftele lui (v. 12). Pe scurt, în măsura în care ne vom aduce aminte că am murit faţă de păcat, vom fi, de fapt, eliberaţi de păcat. Aceasta este responsabilitatea noastră. Dumnezeu şi-a făcut deja partea Lui. El m-a făcut o făptură nouă în Hristos şi El continuă să mă curăţească prin puterea Cuvântului Său (Ef. 5: 26, Ioan 17: 17). Dumnezeu mă şi pedepseşte uneori pentru ca să fiu părtaş sfinţeniei Lui (Evr. 12: 10). Care este rolul Duhului Sfânt în toate acestea?

5. 2. 3. Rolul Duhului Sfânt

Întrebarea despre rolul Duhului Sfânt este potrivită nu doar pentru că această carte este despre Duhul Sfânt, ci şi deoarece în Noul Testament se face o legătură între lucrarea Duhului Sfânt şi sfinţire (1 Cor. 6: 11, 1 Pet.1: 2).

Totuşi, este important de notat că aceste versete se referă la lucrarea Duhului Sfânt în naşterea din nou. Naşterea din nou este singura criză a sfinţirii în Noul Testament2.

De fapt, rolul Duhului Sfânt în sfinţire este înţeles cel mai bine în termenii roadei Duhului, la care face referire Pavel în Gal. 5: 22-23. La naşterea din nou, Duhul Sfânt sădeşte în fiecare credincios sămânţa naturii divine. Pe măsură ce este hrănită şi udată prin Cuvântul lui Dumnezeu, această sămânţă creşte şi devine un fruct frumos. Tot aşa este şi cu natura lui Hristos când creşte în vieţile noastre. Aceasta este roada Duhului!

5.3. Roada Duhului Sfânt

În Gal. 5: 22, apostolul Pavel enumeră nouă calităţi minunate pe care Duhul Sfânt caută să le producă în viaţa fiecărui creştin. Roada Duhului, spune Pavel, este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Aceste calităţi pot fi văzute ca o descriere a vieţii de pe pământ a Domnului Isus. Despre Roada Duhului în viaţa Domnului Isus vom discuta în ultima parte a acestui capitol, dar înainte de a face aceasta, ne sunt de folos câteva observaţii preliminare.

5. 3. 1. Categoriile de roade

Donald Gee sugerează în mica lui carte, "Roditor sau sterp", că Roada Duhului poate fi împărţită în trei categorii1. El clasifică înfrânarea poftelor, pacea şi bucuria în categoria “roadă pentru credinciosul însuşi”. Îndelunga răbdare, blândeţea şi facerea de bine sunt în categoria “roadă pentru alţii”, iar bunătatea, credincioşia şi dragostea sunt în categoria “roadă pentru Dumnezeu”. Totuşi, este nevoie să subliniem că această clasificare este în întregime arbitrară. Este clar că unele dintre aceste calităţi pot intra în mai mult de o categorie; de exemplu dragostea, credincioşia şi bunătatea pot foarte bine să intre şi în categoria “roadă pentru alţii”. Cu toate că o asemenea clasificare poate folosi scopurilor predicării, pare foarte nepotrivit să credem că apostolul Pavel a avut în minte o asemenea clasificare.

5.3.2. Roadă şi nu daruri

2 La lucrarea Duhului Sfânt în convertire ne-am uitat în prima parte a acestui capitol. La această lucrare se face referire în 1 Cor. 6: 11 şi 1 Pet. 1: 2 şi nu la "o a doua binecuvântare" sau la ”o sfinţire desăvârşită" cum spun unii. 1 Gee face referire la Roada Duhului folosind numele date în "Autorised Version". În lista care urmează am schimbat terminologia pentru a fi acord cu versiunea americană – New International Version.

30

Un alt punct preliminar important este acela că Roada Duhului nu trebuie confundată cu darurile Duhului. Vom vorbi mai târziu despre daruri2, dar pentru acest moment, este de folos să reţinem trei diferenţe esenţiale. În primul rând, darurile Duhului menţionate în 1 Corinteni 12, sunt înzestrări supranaturale date de Duhul Sfânt cu scopul zidirii credincioşilor. Roada Duhului reprezintă însumarea unor calităţi ale caracterului. În al doilea rând, darurile sunt date în mod selectiv, după cum vrea Duhul (1Cor. 12: 11). Aşa că, cineva poate avea darul de vindecare pe când altul poate să nu-l aibă (1 Cor. 12: 30). În contrast, Roada (se face referire la ea la singular: roada şi nu roadele) trebuie să fie î n întregime în viaţa fiecărui credincios. În al treilea rând, probabil că este de folos să înţelegem că Roada are la origine lucrarea de reînnoire a Duhului, în timp ce, aşa cum voi argumenta mai târziu, darurile Duhului sunt un rezultat al botezului cu Duhul Sfânt1.

5. 3. 3. Roada în viaţa lui Isus

Pe măsură ce citim Evangheliile, în viaţa lui Isus se pot vedea cu uşurinţă aceste calităţi despre care vorbim2. Vom discuta despre ele într-o altă ordine decât cea care ne este dată în Noul Testament şi vom încheia vorbind despre dragoste, care are, fără îndoială, cea mai mare importanţă în cadrul Roadei Duhului3.

Înfrânarea poftelor s-a manifestat la Isus prin refuzul de a preface pietrele în pâine, în ciuda faptului că postea de patruzeci de zile (Mt. 4: 3 - 4) şi prin respingerea ispitei de a se da jos de pe cruce când a fost ironizat de mulţimile care nu credeau în El (Mt. 27: 40). Cuvântul grecesc tradus “blândeţe” (« amabilitate » în unele traduceri moderne), are şi sensul de “umilinţă”, o calitate care s-a manifestat într-un mod minunat atunci când Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13: 1 – 17). Credincioşia faţă de Dumnezeu şi faţă de ucenici, s-a arătat în Grădina Ghetsimani când a ales Calea Crucii.

În viaţa lui Isus, facerea de bine a fost o calitate care s-a manifestat în mod evident faţă de toţi. Când apostolul Petru a făcut un rezumat al lucrării Lui, a spus că Isus “…umbla din loc în loc făcând bine…” (Fapte. Ap. 10: 38). În mod asemănător, bunătatea Lui a ieşit în evidenţă iar şi iar, pe măsură ce împlinea nevoile celor săraci şi nevoiaşi. De exemplu, să luăm în consideraţie preschimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii. De obicei, suntem atât de preocupaţi de această minune impresionantă încât neglijăm să ne mai gândim la bunătatea care a motivat această minune. Apoi, răbdarea de care a dat dovadă în relaţia cu ucenicii Lui atât de înceţi când era vorba de credinţă, este un model pentru toţi cei care îl lor urma1.

Fiecare creştin ştie că pacea inimii vine din acea pace cu Dumnezeu care rezultă dintr-o corectă relaţie cu El. Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos 2. Dar Isus nu a avut nevoie să fie îndreptăţit. El a fost singurul care nu a avut păcat. El întotdeauna a trăit într-o relaţie corectă cu Tatăl! Şi aceasta a fost, de asemenea, sursa bucuriei Lui. Isus a trăit în prezenţa Lui Dumnezeu, iar în prezenţa lui Dumnezeu este belşug de bucurie3. În Lc. 10: 21 este scris că “Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt” (în Versiunea Americană New International Version este “Isus a fost plin de bucurie prin Duhul Sfânt”). Ce păcat că atât de multe vitralii si picturi îl prezintă pe Isus cu o faţă prelungă şi tristă! Isus a fost un om al bucuriei!

2 Vezi capitolul 71 La aceasta se face aluzie în 1 Cor. 12: 13 unde Pavel declară în contextul darurilor spirituale că noi am fost botezaţi cu Duhul Sfânt pentru beneficiul Trupului lui Hristos (traducere alternativă). 2 O meditaţie valoroasă pentru devoţiunea personală ar fi să luăm în consideraţie varietatea de căi prin care Roada Duhului este văzută în viaţa lui Isus şi apoi cum putem învăţa din ele. 3 Vezi, de exemplu, 1 Cor. 13: 13.1 Chiar şi în ajunul răstignirii lui Isus, ucenicii nu au înţeles cine era El cu adevărat - Ioan 14: 9 2 Rom. 5: 13 Psalmul 16: 11

31

În cele din urmă, Isus a fost un om al dragostei. Dragostea este cea mai mare calitate a Roadei Duhului. O posibilă interpretare a învăţăturii lui Pavel din Galateni este că dragostea este Roada, iar celelalte opt calităţi sunt manifestări ale ei4. Dragostea lui Isus este evidentă nu doar în Evanghelii, ci peste tot în Noul Testament. Apostolul Pavel vorbeşte despre Isus spunând “…Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2: 20). Aceasta referire la cruce ne reaminteşte că crucea este cea mai mare dovadă de dragoste pe care lumea a primit-o vreodată. Lucrarea Duhului Sfânt este de a ne face să semănăm cu Isus, iar slujba Lui cea mai înaltă este să toarne dragostea lui Dumnezeu în inima omului5. Orice manifestare a Duhului am experimenta şi orice dar spiritual am avea, suntem nimic dacă nu avem dragoste6!

5.3.4. Cultivarea Roadei Duhului Sfânt

Nimic nu este mai important pentru un creştin decât a căuta să semene tot mai mult cu Isus, să aibă tot mai mult din Roada Duhului în el. Cea mai înaltă expresie a Roadei Duhului este dragostea. Secretul pare că este timpul petrecut cu Isus.

"Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slava în slavă, prin Duhul Domnului"1.

Într-o zi vom fi ca Isus pentru că îl vom vedea aşa cum este2!

Înainte de a încheia acest subiectul despre Roada Duhului, ar trebui să recunoaştem că Pavel a pus lista cu cele nouă calităţi ale Roadei Duhului într-un contrast complet cu faptele firii pământeşti care sunt amintite în Gal. 5: 19 - 21. Înţeles în contextul general al cărţii, se pare că ceea ce a vrut să spună Pavel este că, dacă credincioşii se întorc iarăşi la încercarea de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii în loc să se încreadă în harul Său, vor eşua complet în a face voia lui Dumnezeu. Credincioşii pot să evite să facă faptele firii pământeşti doar "umblând prin Duhul” (Gal. 5: 16). Aceasta însemnă pentru Pavel răstignirea firii pământeşti (Gal. 5: 24), o temă pe care am dezbătut-o mai devreme în acest capitol3. Roada Duhului Sfânt se va manifesta în vieţile noastre doar dacă îi vom permite lui Isus să trăiască prin noi. Doar cu puterea noastră, noi nu putem iubi aşa cum a iubit Isus şi nici nu vom reuşi

în încercarea noastră de a împlini Legea. Vom putea trăi vieţi plăcute înaintea Lui atunci când ne vom lepăda de noi înşine şi ne vom bizui în întregime pe Duhul Său.

CAPITOLUL 6

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

4 Compară, de exemplu, cu Col. 3: 12 - 14 unde dragostea este văzută ca unind împreună calităţi ca bunătatea, smerenia, blândeţea şi îndelunga răbdare.5 Rom. 5: 56 1 Cor. 13: 1ff1 2 Cor. 3: 182 1 Ioan 3: 23 Vezi "Mijloacele sfinţirii" din acest capitol.

32

După cum am văzut în ultimul capitol, noi nu am fi fost creştini dacă nu ar fi fost lucrarea plină de har a Duhului Sfânt în vieţile noastre. Duhul Sfânt ne-a convins de starea noastră de păcat şi ne-a făcut o făptură nouă în Hristos atunci când am fost născuţi din nou. Duhul Sfânt a sădit în noi sămânţa naturii divine şi această sămânţă creşte şi devine un fruct minunat. Aceasta se întâmplă pe măsură ce îi permitem Duhului Sfânt să ne facă să semănăm cu Isus din zi în zi mai mult.

Însă acesta nu este singurul scop al Duhului Sfânt. De asemenea, Duhul Sfânt ne-a fost dat pentru a ne împuternici să fim martori eficienţi pentru Hristos. Isus a numit această lucrare "a fi botezat cu Duhul Sfânt". În acest capitol vom discuta ce este botezul cu Duhul Sfânt, cu ce diferă botezul cu Duhul Sfânt de lucrarea Duhului Sfânt în naşterea din nou şi cum putem şti că am primit Duhul Sfânt. În capitolul 7 vom vorbi despre cum putem primi Duhul Sfânt în caz că nu l-am primit încă.

Natura botezului cu Duhul Sfânt

Ultimele cuvinte ale lui Isus

În primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor citim despre cea din urmă discuţie a lui Isus cu ucenicii înainte de a se despărţi de ei pentru a se înălţa la Tatăl. El le-a dat instrucţiuni clare să nu părăsească Ierusalimul până când nu vor primi darul pe care Tatăl a promis că-L va trimite (v. 4). Isus a numit aceasta "a fi botezat cu Duhul Sfânt" (v. 5) şi le-a explicat că ei vor primi o putere când Duhul Sfânt va veni peste ei şi ei vor fi martorii lui Isus nu doar în Ierusalim şi Iudea, ci până la marginile pământului (v. 8). Cartea Faptele Apostolilor este o relatare inspirată a împlinirii acestei promisiuni minunate; ea ne învaţă cum au primit Duhul Sfânt primii creştini şi cum, având puterea Duhului Sfânt, au plecat să vestească Evanghelia în cea mai mare parte a lumii cunoscute în acea vreme. Prin exemplele pe care ni le dă, cartea Faptele Aapostolilor ne învaţă cum putem urma exemplul lor!

Duhul Sfânt se va coborî peste voi

Unul dintre primele lucruri pe care le învăţăm din Faptele Apostolilor este că, a fi botezat în / cu Duhul înseamnă că Duhul Sfânt vine peste tine. În Fapte. Ap. 1: 5 - 8, Isus le-a spus ucenicilor:

"…nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. … voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului".

Din context este foarte clar că Isus se referă la aceeaşi experienţă. De aceea putem trage concluzia că botezul cu Duhul Sfânt înseamnă că Duhul Sfânt vine peste un credincios şi-l echipează cu putere pentru slujire. Pe măsură ce citim cartea Faptele Apostolilor, găsim scris că Duhul Sfânt a venit peste / în:

Ucenici la Rusalii (Fapte. Ap. 2: 17) Convertiţii din Samaria (Fapte. Ap. 8: 15 - 17 Casa lui Corneliu (Fapte. Ap. 10: 44) Credincioşii din Efes (Fapte. Ap. 19: 6)

De aceea este foarte biblic să considerăm toate aceste întâmplări ca fiind exemple cu privire la ceea ce înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt.

33

Dacă examinăm însă pasajele acestea, descoperim că Luca foloseşte o varietate de alte expresii pentru a se referi la experienţa acestor prime grupuri de ucenici. Deci este de folos să înţelegem de la început că Luca avea mai multe căi de a vorbi despre botezul cu Duhul Sfânt1.

Expresii alternative

Dacă vrem să descoperim ce alte expresii mai foloseşte Luca în legătură cu experienţa botezului cu Duhul Sfânt, tot ce avem de făcut este să citim pasajele care descriu experienţa celor patru grupuri amintite mai sus. Dacă procedăm aşa, vom descoperi că Luca vorbeşte despre:

A fi botezat în / cu Duhul Sfânt (Fapte. Ap. 1: 5, 11: 16) A primi o promisiune (Fapte. Ap. 1: 4, 2: 39) A primi un dar (Fapte. Ap. 1: 4, 2: 38, 8: 18, 8: 20, 10: 45, 11: 17) A primi putere pentru a mărturisi (Fapte. Ap. 1: 8) A primi (darul) Duhul(ui) Sfânt (Fapte. Ap. 2: 38, 8: 15, 8: 17, 8: 19, 10: 47, 119:2) A fi umplut cu Duhul Sfânt (Fapte. Ap. 2: 4) A avea Duhul Sfânt venit peste, căzut peste, turnat peste tine (Fapte. 1: 8, 2: 17, 8: 16, 10: 44

- 45, 11 : 15, 19: 6).

Deoarece toate aceste expresii folosite fac referire în mod clar la aceeaşi experienţă a Duhului, trebuie să înţelegem că ele sunt expresii alternative. Totuşi, fiecare expresie, prin sensul ei, aruncă o lumină suplimentară peste ceea ce înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt. A primi botezul cu Duhul Sfânt înseamnă a primi un dar pe care Dumnezeu l-a promis cu scopul ca noi să primim putere pentru a fi martori. De aceea, a primi Duhul Sfânt în acest mod nu este o experienţă asemănătoare cu acea lucrare a Duhului în inimile noastre la naşterea din nou. Acest lucru poate fi demonstrat cu uşurinţă dacă luăm în consideraţie scopul, modalitatea de primire şi momentul botezului cu Duhul Sfânt în comparaţie cu momentul naşterii din nou.

Distinct de naşterea din nou

Atât la sfârşitul evangheliei sale (Lc. 24: 49), cât şi la începutul cărţii Faptele Apostolilor (Fapte. Ap. 1: 4 - 80), Luca clarifică faptul că promisiunea Tatălui - botezul cu Duhul Sfânt - avea să fie o îmbrăcare a credincioşilor cu putere de sus pentru a fi martori până la marginile pământului. Prin botezul cu Duhul Sfânt au fost date darurile supranaturale ale Duhului care confirmă mesajul Evangheliei când este predicat (Mc. 16: 15 ff, Evr. 2: 4) şi aduc zidire bisericii (1 Cor. 12: 7, 13)1. Astfel, scopul botezului cu Duhul Sfânt, aşa cum este descris în aceste pasaje, este total distinct de lucrarea Duhului în naşterea din nou. La naşterea din nou, suntem "născuţi" în familia lui Dumnezeu şi devenim fiii Săi.

La botezul cu Duhul Sfânt, noi suntem echipaţi pentru slujire. Faptul că aceste două operaţii distincte pot avea loc simultan sau la scurt timp una de cealalta (cum se pare că a fost cazul lui Corneliu), nu înseamnă că ele trebuie confundate una cu cealalta1.

Un mod diferit de a primi

Botezul cu Duhul Sfânt este distinct de naşterea din nou prin aceea că el este primit într-un mod diferit. Botezul cu Duhul Sfânt este primit uneori prin punerea mâinilor (Fapte. Ap. 8: 18, 19: 6), dar

1 În capitolul 2 al cărţii am notat cum şi scriitorii Vechiului Testament au folosit de asemenea un număr variat de expresii atunci când s-au referit la experienţa unei persoane care a primit puterea Duhului Sfânt. 1Pentru a înţelege cel mai bine 1 Cor. 12: 13, vezi "O explicaţie a versetului din 1 Cor. 12: 13"1 Vezi "The spirit at Jesus' Baptism" (p. 27) - acolo am folosit expresia "la / după" în legătură cu relaţia dintre botezul cu Duhul Sfânt şi botezul în apă.

34

nicăieri în Noul Testament nu există o dovadă că apostolii şi-au pus mâinile peste oameni ca să fie născuţi din nou. Suntem născuţi din nou când ne pocăim şi credem în Evanghelie.

În plus, după cum vom vedea mai târziu în Faptele Apostolilor, vorbirea în limbi a fost socotită ca fiind semnul primirii Duhului Sfânt2. În schimb, nu ni se sugerează nicăieri că ar trebui să vorbim în limbi pentru a dovedi că suntem mântuiţi!

O amânare în timp

De asemenea, momentul când are loc botezul cu Duhul Sfânt îl diferenţiază pe acesta de naşterea din nou prin aceea că aproape întotdeauna a avut loc după botezul în apă3 (excepţie: Corneliu şi casa lui). Pentru că Noul Testament ne învaţă că botezul în apă trebuie să fie administrat acelora care s-au pocăit deja (Fapte. Ap. 2: 38), au crezut (Mc. 16: 16) şi au devenit ucenici (Mt. 28: 19), înseamnă că botezul cu Duhul Sfânt, trebuie să fie o lucrare a Duhului, diferită de naşterea din nou. Conform Noului Testament, naşterea din nou trebuie întotdeauna să preceadă botezul cu Duhul Sfânt.

Pe scurt, botezul cu Duhul Sfânt este o lucrare a Duhului Sfânt, diferită de naşterea din nou. Botezul cu Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere de sus. De obicei, este primit după botezul în apă şi ca rezultat al punerii mâinilor. Dar înainte de a ne întoarce la întrebarea "Cum putem şti dacă am primit Duhul Sfânt?" trebuie să dăm răspuns unei obiecţii care apare uneori cu privire la versetul din 1Cor. 12: 13.

O explicaţie a textului din 1Cor. 12: 13

În versiunea Cornilescu, prima parte a versetului din 1Cor.12: 13 este tradusă "… un singur Duh ca să alcătuim un singur trup". Pe baza acestui verset, unii susţin că ar trebui să respingem ideea că botezul cu Duhul Sfânt este distinct de naşterea din nou. Interpretarea pe care o dau versetului este că toţi creştinii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt atunci când au fost născuţi din nou. Această interpretare se bazează pe următorul motiv. Expresia "un singur trup" este văzută ca identificându-se cu evenimentul naşterii din nou, când noi am devenit mădulare în Trupul lui Hristos, Biserica. Expresia " un singur Duh"1 face referire la botezul cu Duhul Sfânt. Cuvântul "toţi" subliniază faptul că se referă la toţi creştinii. Astfel, toţi creştinii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt atunci când devin parte a Trupului lui Hristos la naşterea din nou. De aceea, cei care susţin această idee presupun că botezul cu Duhul Sfânt este sinonim cu naşterea din nou şi deci interpretarea penticostală este greşită.

Sunt totuşi câteva probleme în legătură cu această analiză. În primul rând, nu se acordă suficientă atenţie contextului în care se găseşte versetul. Pavel nu vorbeşte despre convertirea celor din Corint, ci, din contra, el vorbeşte despre folosirea darurilor spirituale - în special vorbirea în limbi - în cadrul bisericii. De aceea, o interpretare a versetului în contextul harismatic, probabil că este mai corectă.

În al doilea rând, această analiză ne oferă o înţelegere complet diferită a expresiei "botezat cu Duhul Sfânt" folosite de Pavel în comparaţie cu utilizarea acestei expresii de către Luca. În terminologia lui Luca, sensul larg al acestui termen este "îmbrăcare cu putere pentru slujire" (conform Fapte. Ap. 1: 5 şi 8) şi nu doar penticostalii trebuie să împace terminologia lui Pavel cu cea a lui Luca! Chiar dacă am admite posibilitatea unor diferenţe de opinie între cei doi scriitori, cred că este de neconceput ca Luca, unul dintre

2 Fapte. Ap. 2: 4, 10: 46, 19: 63 Fapte. Ap. 8: 4 - 25 şi Fapte. Ap. 19: 1 - 6 sunt texte cheie în legătură cu aceasta. În Fapte. Ap. 8 samaritenii au crezut în Isus ascultând mesajul Evangheliei propovăduit de Filip şi au fost botezaţi în apă (v 12). Însă Duhul Sfânt nu s-a coborât peste ei decât atunci când Petru şi Ioan au venit în Samaria şi şi-au pus mâinile peste ei. Atunci au fost botezaţi cu Duhul Sfânt (v. 17). În mod asemănător, cei din Efes nu au primit Duhul Sfânt decât atunci când Pavel şi-a pus mâinile peste ei după ce deja fuseseră botezaţi în apă.1 Cuvântul grecesc en poate fi tradus în două moduri: "prin" ori "în"

35

însoţitorii lui Pavel, ar putea avea o înţelegere atât de radical diferită cu privire la ce înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt.

În cele din urmă, pur si simplu nu este nevoie să interpretăm versetul în acest mod. Este posibil să interpretăm versetul în deplină armonie cu contextul carismatic imediat al pasajului în care se găseşte, fără să facem o diferenţiere între terminologia lui Pavel şi cea a lui Luca. O asemenea interpretare poate fi acceptată doar cu ajutorul unei alte traduceri (versiuni) a versetului.

Dificultăţile la care ne-am referit mai sus dispar dacă traducem prima parte a versetului din 1Cor. 12: 13 în felul următor: "… noi am fost botezaţi într-un singur Duh pentru (adică pentru scopul sau beneficiul) un singur Trup". Diferenţa fundamentală cu privire la această traducere a textului grecesc este că prepoziţia eis este tradusă "pentru" şi nu "în". Aceasta traducere poate fi justificată prin următoarele argumente.

Deşi sensul frecvent al prepoziţiei eis este "în", acesta nu este în nici un caz singurul sens. Prepoziţia eis poartă de asemenea ideea de "scop" ca, de exemplu, în cazul când este folosit cu infinitivul articulat şi astfel poate avea şi sensul "pentru". De exemplu, în limba greacă, expresia eis polemon este folosită în contextul pregătirii pentru război, iar expresia eis ti înseamnă "pentru ce?" sau "de ce?". Un exemplu foarte semnificativ al folosirii sensului "pentru" se găseşte în Mt. 3: 11 unde botezul cu Duhul Sfânt este în contrast cu botezul în apă. În acest verset, eis nu are sensul "în" deoarece, aşa cum arată clar versetele anterioare, pocăinţa a fost cerută înainte ca Ioan să boteze. Conform traducerii N.I.V. (versiunea americană New International Version), prima parte a versetului din Mt. 3: 11 este "Eu vă botez în apă pentru pocăinţă". Prin analogie, botezul cu Duhul Sfânt nu aduce pe nimeni în Trupul lui Hristos după cum nici botezul în apă nu aduce pe cineva la pocăinţă (aceste lucrări s-au întâmplat înainte). În plus, noi ştim că însuşi apostolul Pavel a înţeles şi a folosit prepoziţia eis cu sensul pentru.

Acest lucru este demonstrat de versiunea NIV unde, în 1Cor. 8: 6 şi Ef. 4: 30, prepoziţia eis este tradusă "pentru". Astfel, după cum am sugerat deja, în contextul imediat al versetului din 1Cor. 12: 13, Pavel nu discută despre intrarea noastră în Trup, ci despre funcţia şi scopul nostru în cadrul lui.

O mai bună interpretare a acestui verset este că celor din Corint li se reaminteşte că darurile spirituale pe care le-au primit când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt nu au fost date pentru satisfacerea scopurilor lor egoiste, ci pentru zidirea altora. Această interpretare subliniază ceea ce apostolul Pavel a spus deja în versetul 7 şi anume că "Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora". Această interpretare se potriveşte mult mai bine cu învăţătura lui Pavel din capitolele 12 - 14 şi numai pe aceste baze poate fi recomandată.

Pe scurt, prin simpla înţelegere a faptului că aici eis nu are sensul "în", se respinge acuzaţia că în 1Cor. 12: 13 este contrazisă ideea botezului cu Duhul Sfânt ca lucrare a Duhului, diferită de naşterea din nou. Dacă versetul este interpretat corect în contextul lui, atunci el este confirmat de cele spuse în context. Astfel, botezul cu Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere de sus. El este primit de obicei după botezul în apă şi prin punerea mâinilor. Acum însă trebuie să ne întoarcem la întrebarea importantă "Cum putem şti că am primit botezul cu Duhul Sfânt?"

Semnul iniţial

Din ceea ce am spus până acum este clar că, deşi toţi creştinii născuţi din nou au o experienţă a Duhului (pentru că fără lucrarea Duhului Sfânt ei nu ar fi experimentat naşterea din nou), nu toţi creştinii au primit Duhul Sfânt adică botezul cu Duhul Sfânt. Deoarece a fi "umplut cu Duhul Sfânt" este o altă expresie

36

pentru "a fi botezat cu Duhul Sfânt" (după cum am văzut până acum) şi deoarece în Ef. 5: 18 suntem îndemnaţi să fim "plini de Duh", atunci este clar că pentru noi creştinii este de mare importanţă să ştim dacă am fost botezaţi cu Duhul Sfânt sau nu.

În legătură cu aceasta, de o importanţă specială este să auzim ce are Biblia de spus despre experienţa botezului cu Duhul Sfânt, mai degrabă decât să ascultăm mărturiile altora, sau să ne bizuim pe opiniile sau simţămintele noastre. După cum am văzut, Biblia este extrem de explicită în această privinţă.

Ce semne trebuie urmărite?

În primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor, Însuşi Domnul Isus declară că botezul cu Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere pentru slujire1. În al doilea capitol al cărţii, descoperim că la Rusalii coborârea Duhului Sfânt a fost însoţită de un fenomen supranatural impresionant - sunetul unui vânt puternic, apariţia unor limbi de foc, vorbirea în limbi2.

Mai târziu în timp, în cartea Faptele Apostolilor sunt înregistrate şi alte manifestări ca de exemplu proorocia (Fapte. Ap. 19: 6). Deci, putem spune cu siguranţă că în cartea Faptele Apostolilor botezul cu Duhul Sfânt este însoţit întotdeauna de semne miraculoase3. În mod natural se ridică întrebarea : Ce dovadă a primirii Duhului Sfânt trebuie aşteptată în zilele noastre. Cum poate să ştie cineva că a primit botezul cu Duhul Sfânt sau nu?

În încercarea de a răspunde la această întrebare, mai întâi trebuie să notăm că noi suntem pe deplin îndreptăţiţi să urmărim unele dovezi exterioare ale botezului cu Duhul Sfânt. Ideea "noi ştim că am primit Duhul Sfânt pentru că avem unele "mărturii lăuntrice" în privinţa aceasta", cu siguranţă, nu are nici o bază în Noul Testament. Faptele Apostolilor arată clar că creştinii Noului Testament au dorit să ştie dacă au primit Duhul Sfânt sau nu.

În Fapte. Ap. cap. 2, din descrierea lui Luca a evenimentului care a avut loc la Rusalii, reiese clar că primii ucenici au ştiut că au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cu siguranţă, semnul umplerii cu Duhul Sfânt 1 era atât de clar, încât atunci când, apostolii au avut nevoie să aleagă şapte bărbaţi pentru slujba de diacon (să slujească la mese), au spus Bisericii să aleagă nişte bărbaţi "…vorbiţi de bine, plini de Duh Sfânt…"(Fapte. Ap. cap. 6).

Faptul că în Fapte. Ap. 8: 18, Simon a văzut că Duhul Sfânt era primit prin punerea mâinilor, este o dovadă în plus că a fost un semn vizibil al coborârii Duhului Sfânt.

În Fapte. Ap. 10: 44-46 ni se spune că Petru şi însoţitorii săi au ştiut că Neamurile primiseră Duhul Sfânt pentru că i-au auzit vorbind în alte limbi.

Chiar şi întrebarea lui Pavel din Fapte. Ap. 19: 1-7 "Aţi primit voi botezul cu Duhul Sfânt când aţi crezut?", arată clar că cei din Efes au dorit să ştie dacă primiseră Duhul Sfânt sau nu.

Pe scurt, în cartea Faptele Apostolilor sunt nenumărate dovezi clare că, atunci când cineva primea Duhul Sfânt, era aşteptat un anumit semn exterior. Însă ce semn trebuie recunoscut ca fiind legitim?

1 Vezi Fapte. Ap. 1: 5, 82 Fapte. Ap. 2: 1 - 43 Chiar şi în Fapte. Ap. 8 (samaritenii primesc botezul cu Duhul Sfânt) unde nu este înregistrat nici un eveniment miraculos special, Luca ne spune că Simon a văzut cum samaritenii au primit Duhul Sfânt (v. 18).1 Este bine să ne reamintim că "a fi umplut cu Duhul Sfânt", "a fi botezat cu Duhul Sfânt", "a primi Duhul Sfânt", etc., sunt expresii alternative.

37

Pentru a răspunde acestei întrebări, cu siguranţă că trebuie să ne întoarcem la pasajele din Faptele Apostolilor unde Luca a descris ce s-a întâmplat când oamenii au primit botezul cu Duhul Sfânt. Aceste pasaje se găsesc în Fapte. Ap. 2: 1 – 4; 8: 14-24; 10: 44-48 şi 19: 1-7.

Examinând aceste patru texte, descoperim că trei dintre ele ne oferă o descriere foarte completă a ceea ce s-a întâmplat atunci. Textul din Fapte. Ap. 8 nu este o descriere completă deoarece ni se spune că Simon a văzut când samaritenii au primit Duhul Sfânt, dar nu ni se spune ce anume a văzut.

Tot ce putem învăţa din acest pasaj este că atunci când oamenii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt, trebuie să existe un anumit semn vizibil. Textul nu ne oferă însă nici o indicaţie clară cu privire la ce anume poate fi acest semn. De aceea, trebuie să ne întoarcem la celelalte trei pasaje care oferă o descriere foarte bună a evenimentelor1.

În relatarea evenimentului din ziua de Rusalii, Luca înregistrează trei fenomene supranaturale distincte:

"În ziua Cinzecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească."

Dintre aceste trei manifestări supranaturale, două au avut loc înainte să fie umpluţi cu Duhul Sfânt. Numai una dintre ele - vorbirea în limbi - este înregistrată ca rezultat direct al umplerii ucenicilor cu Duhul Sfânt. În plus, este demn de notat faptul că aceasta a fost experienţa tuturor ucenicilor. Dacă acolo erau prezenţi 120 de oameni - după cum se presupune în general (Cf. Fapte. Ap. 1: 15) - atunci acest pasaj înregistrează nu doar un singur botez, ci 120 de botezuri cu Duhul Sfânt! Rezultatul direct şi imediat al fiecărui botez a fost că fiecare a putut să vorbească în alte limbi. Acesta este un indiciu plin de putere al faptului că vorbirea în limbi este dovada iniţială pe care trebuie să o aşteptăm atunci când vrem să ştim dacă o persoană a fost umplută cu Duhul Sfânt. O confirmare în plus a umplerii cu Duhul Sfânt la Rusalii este predica lui Petru din versetele următoare. Uimiţi de faptul că ucenicii vorbeau în limbi pe care niciodată nu le învăţaseră, oamenii au întrebat: "Toţi aceştia care vorbesc nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?… Ce vrea să zică aceasta?" (Fapte. Ap. 2: 7 - 12). Atunci apostolul Petru a răspuns: "…aceasta este ceea ce a fost spus prin proorocul Ioel: "În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură…" (Fapte. Ap. 2: 16 - 17).

Este important să înţelegem răspunsul lui Petru în lumina întrebării oamenilor. Întrebarea era cu privire la vorbirea în limbi, deci Petru s-a referit la vorbirea în limbi atunci când a răspuns mulţimii citând din proorocul Ioel. Vorbirea în limbi despre care întreba mulţimea era semnul că promisiunea lui Dumnezeu se împlinise. Duhul Sfânt era turnat acum peste toţi oamenii.

Această concluzie ne aduce acum la al treilea pasaj pe care îl vom analiza: Fapte. Ap. 10 : 44 - 48. Aici nu se repetă acele manifestări care au avut loc la Rusalii: sunetul unui vânt puternic şi limbile de foc. Totuşi, Petru şi însoţitorii lui şi-au dat seama că toţi cei din casa lui Corneliu au primit Duhul Sfânt deoarece i-au auzit vorbind în alte limbi (v. 46). Petru face din nou referire la acest eveniment în capitolul următor al cărţii Faptele Apostolilor atunci când spune:

1 Faptul că în Fapte. Ap. 8 nu este menţionat nici un fel de eveniment supranatural, este folosit uneori ca argument împotriva concepţiei dogmatice că trebuie să urmărim să vedem un "semn iniţial" al botezului cu Duhul Sfânt. Chiar dacă pasajul nu ne oferă o descriere completă a ceea ce s-a întâmplat atunci, este greşit să adăugăm vreo dovadă, pozitivă sau negativă numai pentru că se potriveşte cu opinia noastră în legătură cu semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt. Pur şi simplu, nu este relevant pentru discuţia despre "semnul iniţial" din moment ce nici nu susţine, nici nu neagă vreun punct de vedere anume.

38

"Şi cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului când a zis "Ioan a botezat cu apă, dar voi veti fi botezaţi cu Duhul Sfânt". Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut … cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" (Fapte. Ap. 11: 15 - 17).

Deci Petru a ştiut că cei din casa lui Corneliu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt deoarece ei au avut aceeaşi experienţă a vorbirii în alte limbi - experienţa pe care a avut-o şi el împreună cu ceilalţi ucenici în ziua de Rusalii.

În cele din urmă, citim în Fapte. Ap. 19: 1 - 7 cum doisprezece ucenici din Efes au primit Duhul Sfânt. După ce apostolul Pavel i-a botezat în Numele lui Isus, şi-a pus mâinile peste ei. Atunci Duhul Sfânt a venit peste ei, au început să vorbească în limbi şi să proorocească. Este semnificant faptul că mai întâi este menţionată vorbirea în limbi şi de abia apoi proorocia. Un mod simplu de a interpreta aceasta este că prima dată a avut loc vorbirea în alte limbi. Au vorbit în limbi şi apoi au proorocit. O asemenea interpretare este în acord cu celelalte exemple pe care ni le dă Luca în legătură cu botezul cu Duhul Sfânt.

Vorbirea în limbi este primul eveniment înregistrat după ce oamenii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt.

Pe scurt, textele în care Luca ne dă o descriere completă a botezului cu Duhul Sfânt înregistrează cam 150 de botezuri (120 la Rusalii, cei din casa temnicerului din Cezarea şi cam 12 ucenici din Efes). În fiecare dintre aceste cazuri, primul semn înregistrat al botezului a fost vorbirea în limbi. În lumina celor spuse până acum, putem conluziona că Luca a vrut să înţelegem că atunci când oamenii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt, trebuie să ne aşteptăm ca ei să vorbească în limbi.

Toţi vorbesc în limbi?

În ciuda celor spuse până acum, învăţătura că vorbirea în limbi trebuie să însoţească întotdeauna botezul cu Duhul Sfânt este uneori respinsă. Argumentul folosit pentru negarea acestei teorii se află în 1Cor. 12: 30 unde Pavel spune: "Toţi vorbesc în alte limbi?", iar aceasta implica în mod clar faptul că nu toţi vorbesc în limbi. Totuşi, dacă examinăm cu atenţie învăţătura lui Pavel, vom descoperi că el se referă de fapt la exercitarea darului de vorbire în limbi în cadrul bisericii şi nu la exercitarea lui în particular.

Pentru a recunoaşte această deosebire, mai întâi trebuie să luăm în consideraţie învăţătura lui Pavel din 1Cor. 14. Aici Pavel indică faptul că darul vorbirii în alte limbi poate fi folosit în două moduri total distincte. În versetele 18 şi 19, apostolul Pavel spune:

"Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. Dar în biserică doresc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă".

De aici reiese clar că Pavel a vorbit foarte mult în limbi, dar a făcut aceasta foarte puţin în biserică. Aşadar Pavel a vorbit în alte limbi cel mai mult atunci când era în timpul lui devoţional. Vorbind în limbi, Pavel se zidea pe sine (1 Cor. 14: 4) prin faptul că se ruga prin Duhul (vv. 14 - 15). Acest mod de folosire a darului vorbirii în alte limbi cu siguranţă este diferit de utilizarea lui în biserică. Pavel ne învaţă că în biserică trebuie să se spună cuvinte care pot fi înţelese pentru ca biserica să fie zidită (1Cor. 14: 5, 13, 27 - 28). Aşadar cele două funcţii distincte ale vorbirii în limbi sunt:

- funcţia pe care o îndeplineşte în viaţa particulară a credinciosului sub formă de rugăciune. Această rugăciune nu este nevoie să fie înţeleasă de alţii deoarece o aude numai Dumnezeu.

39

- funcţia publică - sub forma unei declaraţii / exprimări publice care necesită interpretare deoarece este auzită de întreaga biserică; fără interpretare nu poate aduce zidire bisericii.

Acum, dacă examinăm contextul din 1Cor. 12: 29 - 30 unde Pavel pune întrebarea "Toţi vorbesc în limbi? ", este foarte clar că apostolul se referă aici la aducerea unei mărturii publice prin vorbirea în limbi, deoarece în acest caz darul este amintit împreună cu darul tălmăcirii ("Toţi tălmăcesc?").

În plus, contextul general în care se află întrebarea este acela al unei întâlniri de credincioşi pentru închinare publică,1 iar capitolul este o discuţie despre rolul diferitelor părţi din cadrul Trupului2 (în teologia lui Pavel, "Trupul" este un simbol pentru Biserică).

De aceea, întrebarea "Toţi vorbesc în limbi?", dacă este interpretată corect în contextul ei, implică mai degrabă faptul că nu toţi credincioşii vor vorbi în alte limbi în public. Aici nu ni se indică sub nici o formă că nu pot vorbi în limbi în viaţa particulară. Din contra, există motive foarte bune să credem că ar trebui să vorbească în limbi în particular. După cum am spus deja, vorbirea în limbi este un mijloc valoros de zidire spirituală personală (1Cor. 14: 4). Pavel descrie vorbirea în limbi ca fiind o rugăciune cu Duhul, distinctă de rugăciunea cu mintea (1Cor. 14: 14-15). Având în vedere faptul că credincioşii au atât minte cât şi duh, este de neconceput că Dumnezeu face posibil ca unii să se roage atât cu Duhul cât şi cu mintea, în timp ce alţii se roagă doar cu mintea. Deci, este clar că toţi creştinii trebuie să se roage atât cu mintea, cât şi cu duhul, atât în limba pe care o cunosc (maternă), cât şi în alte limbi.

Rezultatele din experienţa creştină

Cele mai multe obiecţii însă sunt legate nu de doctrină, ci de experienţă. Argumentul pe care se bazează aceste obiecţii este, de obicei, următorul: După câte ştim noi, marii oameni ai lui Dumnezeu din secolele trecute nu au vorbit în limbi, iar astăzi mulţi creştini pretind că au primit minunata experienţă a Duhului, dar niciodată nu au vorbit în alte limbi. Putem noi spune că nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt din moment ce ei sunt siguri că au fost botezaţi?

Răspunsul la această întrebare este foarte simplu. Din moment ce Biblia arată clar că de la noi se aşteaptă să ştim dacă o persoană a fost botezată cu Duhul Sfânt sau nu3, este de la sine înţeles că trebuie să existe un anume semn clar de recunoaştere a acestei experienţe. Dacă respingem învăţătura că vorbirea în limbi este acest semn, ce alternativă mai avem?

Vorbirea în limbi este singurul fenomen care s-a repetat în mod consecvent în legătură cu botezul cu Duhul Sfânt din Faptele Apostolilor. Dacă trecem peste Scriptură şi luăm în consideraţie o altă dovadă a botezului cu Duhul Sfânt, unde se va ajunge? Nu ar exista nici o limită pentru acest fenomen neobişnuit, pe care oameni s-o considere ca dovadă a botezului cu Duhul Sfânt.

Ar fi înţelept să învăţăm ce a vrut să spună Pavel când a zis "…să nu treceţi peste ce este scris"1! Deşi experienţa altor creştini din trecut sau prezent poate fi preţioasă, nu trebuie niciodată să folosim experienţa lor ca bază pentru doctrina noastră.

Numai Biblia trebuie să fie întotdeauna baza pentru ceea ce credem şi ce învăţăm pe alţii. Experienţa noastră este valoroasă atunci când ilustrează şi confirmă mesajul Cuvântului lui Dumnezeu. Nu trebuie să evaluăm Biblia prin prisma experienţei noastre. Noi trebuie să comparăm experienţa noastră cu

1 Întrega secţiune, cap. 11 - 14 din 1 Corinteni, este dedicată corectării acelora care trăiau în neorânduială în cadrul bisericii (adunarea /închinarea publică).2 Termenul "trup" apare frecvent în acest capitol: 1 Cor. 12: 12-20, 22, 24, 25, 27. 3 Vezi subcapitolul "Distinct de naşterea din nou".1 1 Cor. 4: 6

40

Biblia şi dacă lipseşte ceva experienţei noastre, atunci trebuie să căutăm să o aducem în acord cu Biblia 2. Pe scurt, daca cineva îmi spune că a fost botezat cu Duhul Sfânt, dar nu a vorbit în limbi, eu nu voi nega autenticitatea experientei lui. Mai degraba îi spun că, daca într-adevăr a fost botezat cu Duhul Sfânt, conform Bibliei, el ar putea şi chiar ar trebui să vorbească în alte limbi. Încurajez această persoană să stăruiască mai mult în căutarea lui Dumnezeu. Trebuie puţin mai multă credinţă să începi să vorbeşti în alte limbi!

CAPITOLUL7

PRIMIREA DUHULUI SFÂNT

Importanţa primirii Duhului Sfânt este accentuată de faptul că, imediat după ce apostolul Pavel a câştigat pentru Hristos pe ucenicii din Efes1, prima întrebare pe care a pus-o ucenicilor a fost: "Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut? ". Un acelaşi simţ al urgenţei poate fi văzut în Fapte. Ap. 8. În acest capitol citim că, imediat după ce apostolii au auzit că samaritenii au devenit creştini, au trimis la ei pe Petru şi Ioan pentru ca să poată primi Duhul Sfânt (versetele 14 - 16).

Apostolii şi-au dat seama de schimbarea pe care Duhul Sfânt a produs-o în vieţile lor. Însuşi Domnul Isus le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim până când nu vor primi darul pe care Tatăl a promis că-L va trimite. Acest dar avea să-i împuternicească pentru a fi martorii lui Isus până la marginile pământului (Fapte. Ap. 1: 4 - 8).

Apostolii au ştiut că acest dar nu era doar pentru ei, ci pentru toţi care se vor converti, adică pentru "toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru" (Fapte. Ap.2: 38). Darul Duhului Sfânt este moştenirea care se cuvine tuturor creştinilor adevăraţi, iar Noul Testament ne arată cât de simplu poate fi primit acest dar.

Duhul Sfânt este un dar

În primul rând, este clar că Duhul Sfânt este un dar. Isus Hristos a promis că Tatăl nostru care este în ceruri va da Duhul Sfânt celor care i-L cer (Lc. 11: 13). De asemenea, în Faptele Apostolilor se face referire în mod frecvent la Duhul Sfânt ca dar2. În legătură cu aceasta, este important ca noi să înţelegem două aspecte:

Darul nu poate fi câştigat

Dacă Duhul Sfânt este un dar, atunci nu există nici o cale prin care să putem câştiga dreptul de a-L primi. Mulţi credincioşi sunt rezervaţi atunci când este vorba despre primirea Duhului Sfânt din cauză că se

2 Desigur, aceasta nu înseamnă că toate experienţele actuale cu Duhul Sfânt vor avea un model precis în Biblie. Dumnezeu este un Dumnezeu al unei varietăţi infinite. De exemplu, nu este anormal ca oamenii să cadă jos sub puterea Duhului (din punctul meu de vedere, pentru această manifestare nu este nici un exemplu biblic concret). Dar, pentru că în Biblie asemenea experienţe ale Duhului nu sunt înregistrate, cu siguranţă nu trebuie să facem din aceste experienţe o doctrină sau să învăţăm pe oameni să le caute. Nu trebuie însă nici să le negăm! Trebuie să măsurăm fiecare experienţă comparând-o cu Scriptura. Testul principal nu este dacă "au căzut în Duhul", ci dacă în inima acelei persoane a avut loc o schimbare care aduce glorie Numelui lui Dumnezeu şi confirmă adevărul Cuvântului Său. 1 Fapte. Ap. 19: 1-72 Fapte. Ap. 2: 38, 5: 32, 8: 20, 10: 45, 11: 17

41

simt nevrednici. Ei cred că trebuie să atingă un anumit nivel de sfinţenie înainte de a cere lui Dumnezeu darul Duhului Sfânt. Însă în cartea Faptele Apostolilor se declară clar faptul că Duhul Sfânt a fost dat şi celor convertiţi de curând. Sfinţenia lor venea doar din pocăinţa şi credinţa lor în Isus Hristos.

Desigur, este adevărat că noi nu suntem vrednici să primim Duhul Sfânt. Niciodată nu vom fi! Nici chiar să intrăm în ceruri nu suntem vrednici! Siguranţa vieţii veşnice nu depinde de propria noastră neprihănire, ci de lucrarea ispăşitoare a Domnului Isus de la cruce. Ca urmare a pocăinţei şi a credinţei noastre în ceea ce Isus a făcut pentru noi la Golgota, Dumnezeu ne socoteşte neprihăniţi. El priveşte la noi ca şi cum n-am fi păcătuit deloc. Aceasta înseamnă de fapt îndreptăţire. Dumnezeu, prin harul Său, ne-a făcut potriviţi pentru cer şi datorită harului şi iertării Sale, noi putem primi (nu merita şi nici câstiga) darul Duhului Sfânt1. Pe scurt, dacă îndreptăţirea noastră ne face potriviţi pentru Împărăţia Cerurilor, cu siguranţă că acesta ne face potriviţi pentru a primi Duhul Sfânt.

Darul a fost deja dat

Noi nu mai trebuie să aşteptăm ca să primim darul Duhului Sfânt. Este adevărat că, înainte de Rusalii, ucenicilor li s-a spus să aştepte (Fapte. Ap. 1: 4), dar aceasta s-a întâmplat deoarece Duhul Sfânt încă nu fusese dat (Ioan 7: 39). Însă la Rusalii perioada de aşteptare se sfârşise: Darul Duhului Sfânt a fost dat. Copilul căruia i-a fost promis un cadou de ziua lui de naştere trebuie să aştepte să-l primească. Dar când vine ziua lui de naştere nu mai este nevoie să aştepte. Cadoul este acolo pentru a fi luat!

În anumite privinţe, ziua de Rusalii a fost ziua de naştere a Bisericii şi de atunci încolo, slăvit să fie Dumnezeu, darul a fost acolo pentru a fi luat. După Rusalii nu găsim nici măcar o singură situaţie în care credincioşii să aştepte darul Duhului Sfânt. Darul Duhului Sfânt a fost şi este accesibil tuturor deoarece la Rusalii Duhul Sfânt a fost turnat peste orice făptură (Fapte. Ap. 2: 17)1.

Cum se primeşte darul

Deci cum putem primi darul Duhului Sfânt? În Fapte. Ap. 2: 38 este arătat clar faptul că promisiunea lui Dumnezeu este pentru toţi cei care se vor pocăi şi vor fi botezaţi2. Deci ce trebuie să mai facem pentru a primi darul Duhului Sfânt?

Răspunsul la această întrebare se găseşte în Ioan 7: 37 - 39 unde Isus spune că odată ce Duhul Sfânt a fost dat oricine însetează poate să vină la El şi să bea. Expresia cheie de aici este "a veni la Isus". El este Acela care botează cu Duhul Sfânt3. Dacă venim la Isus, însetaţi după Duhul Sfânt, ar trebui să venim pentru curăţire, (dacă avem nevoie de curăţire), pentru a aştepta ceva de la El şi pentru a ne închina Lui.

Dar înainte de a privi puţin mai mult la fiecare dintre aceste aspecte, este important de notat faptul că în Faptele Apostolilor Duhul Sfânt era primit uneori prin punerea mâinilor.

Punerea mâinilor

1 În scrierile lui Pavel, Duhul Sfânt este văzut ca o arvună a cerului. Vezi, de exemplu, Ef. 1: 13. Vom spune mai multe despre aceasta într-un capitol următor.1 Desigur, aceasta nu înseamnă că toţi oamenii au primit Duhul Sfânt. Semnificaţia acestor cuvinte este că, dacă până atunci Duhul Sfânt era dat unui anumit număr de oameni aleşi pentru un scop specific, începând cu Rusaliile, Duhul Sfânt avea să fie accesibil tuturor.2 De obicei, darul Duhului Sfânt era primit la / după botezul în apă. Totuşi, botezul în apă nu trebuie să fie văzut ca şi condiţie absolută pentru primirea Duhului Sfânt. Cazul casei lui Corneliu din Fapte. Ap. 10: 44 - 48 reprezintă o excepţie. Totuşi, este demn de notat faptul că, după botezul cu Duhul Sfânt, aceşti oameni au fost imediat botezaţi în apă. 3 Mt. 3: 11, Mc. 1: 8, Lc. 3: 16, Ioan 1: 33.

42

Dacă ne uităm la cele patru întâmplări din Faptele Apostolilor unde este vorba despre patru grupuri de oameni care primesc botezul cu Duhul Sfânt4, este interesant de notat faptul că, în două dintre aceste situaţii, Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Samaritenii au primit Duhul Sfânt atunci când apostolii şi-au pus mâinile peste ei (Fapte. Ap. 8: 17 - 18) şi de asemenea ucenicii din Efes au primit Duhul Sfânt atunci când Pavel şi-a pus mâinile peste ei (Fapte. Ap. 9: 17). Într-adevăr însuşi apostolul Pavel a fost umplut cu Duhul Sfânt atunci când Anania şi-a pus mâinile peste el (Fapte. Ap. 9: 17) deşi relatarea lui Luca de aici este mai puţin detaliată decât în alte pasaje.

De fapt, doar în ziua de Rusalii şi la Cezarea, Duhul Sfânt a fost primit fără punerea mâinilor. Argumentul pentru acest fapt este că în aceste două situaţii au fost motive speciale. Rusaliile reprezintă prima ocazie când ucenicii lui Isus au primit Duhul Sfânt, deci acolo nu era nimeni care să-şi pună mâinile peste ei. În cazul casei lui Corneliu, cei care au primit Duhul Sfânt erau dintre Neamuri, iar faptul că Duhul Sfânt a fost dat fără punerea mâinilor poate fi înţeles foarte bine ca fiind un indiciu în plus că Dumnezeu i-a acceptat (Fapte. Ap. 10: 47, 11: 15 - 18).

De aici se presupune că modalitatea obişnuită de primire a Duhului Sfânt este prin punerea mâinilor. Sunt însă şi cazuri în care oamenii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt fără punerea mâinilor şi aceasta se întâmplă dacă Dumnezeu are anumite scopuri speciale pentru situaţia lor. Deci, vorbind în general, dacă tu cauţi să primeşti botezul cu Duhul Sfânt, te-aş încuraja să soliciţi punerea mâinilor. Cel mai bun mod de a te apropia de Isus pentru primirea Duhului Sfânt este următorul:

Apropierea pentru curăţire

După cum am văzut deja, niciodată nu vom fi suficient de neprihăniţi pentru a putea primi darul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, însă datorită credinţei în Hristos Isus, noi am fost îndreptăţiţi (Rom. 5: 1). Dumnezeu ne-a socotit neprihăniţi în ciuda nevredniciei noastre şi doar pe baza acestei neprihăniri putem fi potriviţi pentru primirea Duhului Sfânt.

Totuşi, în ciuda acestui lucru, încă putem simţi nevoia de iertare atunci când venim la Isus pentru a cere darul Duhului Sfânt. În legătură cu aceasta, întotdeauna este de folos să ne aducem aminte ce scrie în 1Ioan 1: 9. Dacă îi mărturisim lui Isus păcatele noastre El ne va ierta şi ne va curăţi de orice păcat.

Apropierea pentru stăruinţă

Acum că suntem proaspăt curăţiţi de păcatele noastre putem aştepta ca Dumnezeu să ne umple cu Duhul Sfânt. Promisiunea lui Isus din Luca 11 este o mare sursă de încurajare. Pasajul ne învaţă două adevăruri importante.

În primul rând, dacă cerem Duhul Sfânt, Dumnezeu ne va da Duhul Sfânt. În al doilea rând, dacă, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, noi îi cerem lui Dumnezeu Duhul Sfânt, El nu ne va da "pietre" sau "scorpii" sau "şerpi".

Deci, atunci când cerem Duhul Sfânt, trebuie să ne aşteptăm că vom primi Duhul Sfânt. Tatăl nostru ceresc nu va permite să primim altceva! El nu va permite să primim nişte daruri satanice, nişte imitaţii sau nişte daruri periculoase (dăunătoare). Când copiii Lui cer Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este ceea ce Dumnezeu le va da.

Atunci, să cerem Duhul Sfânt şi să ne aşteptăm că îl vom primi! Să ne aşteptăm că vom vorbi în limbi – vorbirea în limbi fiind dovada iniţială a botezului cu Duhul Sfânt.

4 Fapte. Ap. 2: 4, 8: 14 ff, 10: 44ff, 19: 1-7.43

În legătură cu acesta, vă rog să notaţi că vorbirea în limbi este ceva ce noi facem. Nu Duhul Sfânt vorbeşte în limbi, ci noi vorbim. Apostolul Pavel spune: "Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă…"1. Nicăieri în Biblie nu se face referire la Duhul Sfânt ca vorbind în limbi. El ne dă posibilitatea să vorbim în alte limbi (Fapte. Ap.2: 4), dar noi suntem cei care vorbim în alte limbi. Aceasta se întâmplă atunci cand începem să-L lăudăm pe Dumnezeu prin credinţă. Atunci are loc rugăciunea prin duhul, distinctă de rugăciunea cu mintea2.

Apropierea de Isus pentru închinare

Ucenicii care au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în ziua de Rusalii au petrecut timp în rugăciune (Fapte. Ap.1: 14), dar şi în închinare (Lc. 24: 49 - 53). Isus le spusese ucenicilor că v-a veni Duhul Sfânt şi se pare că ei nu doar s-au rugat pentru venirea Duhului Sfânt, ci L-au şi lăudat pe Dumnezeu pentru această lucrare. Sursa bucuriei ucenicilor care aşteptau venirea Duhului Sfânt a fost că Isus S-a dus!

Ucenicii L-au vazut pe Isus inaltandu-se la cer. Isus le-a zis ucenicilor ca "nu dupa multe zile" vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Fapte. Ap. 1: 5). Atunci când va veni Duhul Sfânt, ei vor primi o putere pentru a mărturisi pe Isus (Fapte. Ap. 1: 8).

După ce Isus le-a spus ucenicilor aceste lucruri, "S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor" (Fapte. Ap. 1: 9). Ucenicii au văzut cum Isus S-a înălţat la cer (Fapte. Ap. 1: 11).

Ucenicii nu-L văzuseră niciodată pe Isus în această postură! Ei L-au cunoscut ca tâmplar, învăţător, făcător de minuni, chiar ca Mesia. Ucenicii au ajuns să-L cunoască pe Isus ca şi "Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu" şi în cele din urmă, după învierea Lui, ca Domn şi Dumnezeu, însă întotdeauna Dumnezeu pe pământ! Acum privirea lor s-a înălţat la ceruri, dincolo de orice stăpânire şi autoritate, putere şi domnie, mai presus de orice titlu care poate fi dat, nu doar în veacul acesta, ci şi în veacul viitor!

Hristos s-a înălţat la cer! El este Împărat! El este Domn! El este Dumnezeu! El domneşte în ceruri, El domneşte pe pământ! Toate lucrurile sunt făcute cu ajutorul Lui şi prin El, pentru El şi către El. Isus este înainte de toate lucrurile şi toate lucrurile există prin El. Isus din Nazaret este Domnul Universului! Să nu ne mirăm că ucenicii I s-au închinat!

Te vei închina tu lui Isus? Închină-te Lui cu mintea, dar închină-te şi cu duhul! Începe prin credinţă să-L lauzi pe Isus! Odată ce vei începe să vorbeşti, Duhul Sfânt te va ajuta să şti ce să spui. Da, vino la Isus! Vino să fi curăţit! Vino în stăruinţă! Vino în închinare şi adorare! Isus a fost proslăvit! Duhul Sfânt a fost dat! Dacă însetezi, vino şi bea!

Menţinerea plinătăţii Duhului Sfânt

Biblia ne arată clar că odată ce am primit darul Duhului Sfânt, responsabilitatea menţinerii plinătăţii Duhului Sfânt ne revine nouă. Ucenicilor din Efes, pecetluiţi cu Duhul Sfânt după ce au crezut (Ef. 1: 13), li se porunceşte "fiţi plini de Duh!" (Fapte. Ap. 5: 18). În mod asemănător, Apostolul Pavel îi spune lui Timotei:

"De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă"(Ef. 1: 6, 7).

1 1 Cor. 14: 14. Cf. vers. 27 şi a pasajelor din Fapte. Ap. în care se aminteşte despre vorbirea în alte limbi ( 2: 4; 10: 46; 19: 6). 2 1 Cor. 14: 14ff

44

Din aceste două versete, reiese clar că deşi prima dată Timotei a primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor lui Pavel, Pavel nu se aştepta ca Timotei să aibă în continuare nevoie de punerea mâinilor pentru menţinerea plinătăţii. Din moment ce a primit focul Duhului Sfânt, Timotei era responsabil pentru întreţinerea lui.

Umplerea

Trăim vremuri în care se pune un mare accent pe fenomenul fizic - dovadă a prezenţei Duhului Sfânt. Totuşi, deşi mulţi au mărturisit că au fost foarte binecuvântaţi în urma acestor experienţe1, în realitate Biblia spune foarte puţin despre simţirea puterii Duhului Sfânt.

Desigur că putem fi mişcaţi emoţional, asmenea ucenicilor când au fost umpluţi cu Duhul Sfânt (Fapte. Ap. 13: 52). Atunci când Duhul Sfânt vine peste noi putem să experimentăm chiar senzaţii fizice puternice. Este posibil, deşi contextul nu pretinde o asemenea interpretare2, că ucenicii în Ziua Rusaliilor au părut a fi beţi. Totuşi, orice senzaţie fizică am experimenta la prima umplere cu Duhul Sfânt, nu înseamnă că această experienţă se va repeta neapărat şi la umplerile ulterioare cu Duhul Sfânt. Atunci când vrem să primim Duhul Sfânt sau vrem să menţinem plinătatea Duhului Sfânt, nu trebuie să căutăm manifestări fizice sau emoţionale. Acestea pot avea loc, însă, în mod esenţial, Duhul Sfânt este primit prin credinţă şi nu prin sentimente.

Aşadar, cum putem menţine plinătatea Duhului Sfânt zi de zi? Acest lucru este posibil numai dacă

folosim darul lui Dumnezeu în scopurile pentru care a fost dat: rugăciune, închinare şi mărturisire.

Rugăciunea

Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt prima dată în timp ce se rugau (Fapte. Ap. 1: 14; 2: 1-4). O a două umplere cu Duhul Sfânt s-a întâmplat tot în timp ce se rugau (Fapte. Ap. 4: 31). Viaţa noastră de rugăciune este de mare importanţă în legătură cu menţinerea plinătăţii Duhului Sfânt. Desigur că trebuie să ne rugăm cu mintea noastră, în limba maternă, dar trebuie să ne rugam şi cu duhul, în alte limbi. Prin vorbirea în limbi - dar primit iniţial atunci când am fost botezaţi cu Duhul Sfânt - trebuie să înflăcărăm zilnic darul Duhului Sfânt zidindu-ne pe noi înşine din punct de vedere spiritual.

În 1Cor. 14: 4, apostolul Pavel ne spune: "cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi". Apostolul Iuda ne spune în Iuda 20 "…zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt…".

Este demn de reţinut faptul că vorbirea în alte limbi nu este ceva ce ni se întâmplă. Vorbirea în alte limbi este ceva ce noi facem. Aşa cum, în mod voluntar, ne rugăm cu mintea, tot aşa, în mod deliberat, trebuie să ne rugăm cu Duhul nostru (în alte limbi). Noi trebuie să ne rugăm în alte limbi regulat şi frecvent.

Închinarea

De asemenea, închinarea este foarte importantă atunci când căutăm să menţinem plinătatea Duhului Sfânt în vieţile noastre. Apostolul Pavel spune în Ef. 5: 18 - 19:

1 Ma refer la acele fenomene extrabiblice cum ar fi "caderea", "rasul", etc. Aceste fenomene, la momentul scrierii acestor randuri, atrag atentia presei seculare in aceeasi masura ca si pe aceea a presei crestine. 2 Au fost multe interpretari, insa pasajul nu declara deloc faptul ca ucenicii pareau a fi beti. Aceasta a fost o acuzatie adusa de cei care radeau pe seama lui. Posibil ca aceasta a fost singura explicatie pe care au putut-o aduce vorbirii in alte limbi - deoarece in contextul vorbirii in alte limbi a venit aceasta acuzatie. Ar fi extrem de neintelept sa interpretam ca aici este vorba despre fenomenul " betiei", despre care auzim astazi. Poate ca ar trebui sa ne amintim faptul ca auto-controlul (in Biblia romana este "infranarea foftelor" - nota trad.) este o calitate pe care o produce Roada Duhului Sfant. Vezi Gal. 5: 23, cf. 2 Tim. 1: 7).

45

"Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului".

Atât închinarea particulară cât şi cea publică sunt amintite aici în legătură cu menţinerea plinătăţii Duhului Sfânt1. Este trist faptul că se pare că unii creştini dau expresie închinării lor doar în public. Viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă plină de laudă la adresa lui Dumnezeu, tot atât de mult în particular cât şi în public. Vorbirea în alte limbi ne va ajuta şi în închinarea noastră particulară înaintea lui Dumnezeu deoarece aşa cum ne putem ruga cu duhul, putem să şi cântăm cu Duhul1.

Una dintre funcţiile vorbirii în alte limbi este glorificarea lui Dumnezeu (Fapte. Ap. 10: 46). Aşadar, vorbirea în alte limbi este un ajutor valoros în închinare, în special atunci când ne este greu să exprimăm în cuvintele limbii noastre măreţia lui Dumnezeu.

Totuşi, vorbirea în alte limbi nu este valoroasă doar în experienţele "de pe vârful muntelui" ale vieţii creştine. Vorbirea în alte limbi este extrem de preţioasă şi în experienţele vieţii creştine din "vale". De obicei, atunci când ne simţim slăbiţi din punct de vedere spiritual nu simţim dorinţa de a vorbi în alte limbi. Din contra, suntem ispitiţi să credem că este irelevant sau că hulim pe Dumnezeu dacă vorbim în alte limbi atunci când suntem atât de jos din punct de vedere spiritual. Însa, exact acesta este momentul când trebuie să vorbim în alte limbi. Vorbirea în alte limbi ne zideşte lăuntric (1Cor. 14: 4). Apostolul Pavel nu spune că ne vom simţi zidiţi, ci ne spune că vom fi zidiţi! De aceea, timpul nostru zilnic de rugăciune ar trebui să includă şi un timp de laudă. Nu simţim întotdeauna dorinţa de a-L lăuda pe Dumnezeu, dar trebuie să-L binecuvântăm pe Domnul în orice vreme. Oricare ar fi împrejurările în care ne aflăm, Dumnezeu este întotdeauna vrednic să I ne închinăm.

Mărturia

Un alt scop pentru care Dumnezeu ne-a umplut cu Duhul Sfânt este acela de a mărturisi pe Isus Hristos (Fapte. Ap. 1: 8). Duhul Sfânt nu ne va constrânge niciodată să-L mărturisim pe Hristos, dar va împuternici mărturisirea noastră atunci când vom mărturisi. Nu este surprinzător că unii creştini eşuează în încercarea de menţinere a plinătăţii Duhului în vieţile lor! Ei eşuează pentru că nu folosesc darul Duhului Sfânt în scopul pentru care a fost dat. Fiecare creştin adevărat ar trebui să dorească să spună altora despre Isus. Duhul Sfânt este Acela care ne dă putere să mărturisim pe Isus. Dacă vom asculta poruncile Lui, El va confirma cuvintele noastre, iar aceia care au nevoie de Isus vor putea să-L găsească.

CAPITOLUL 8

Darurile Duhului Sfânt

Odată ce am primit botezul cu Duhul Sfânt, trebuie să ne păzim împotriva pericolului de a simţi că "am ajuns". Însuşi botezul cu Duhul Sfânt nu este un final. De fapt, el este chiar un început. Botezul cu Duhul Sfânt este poarta prin care intrăm pe un tărâm cu totul nou - supranaturalul. Voia lui Dumnezeu pentru noi este ca, după ce am vorbit în alte limbi (dar primit iniţial la botezul cu Duhul Sfânt), în noi să se poată manifesta şi alte daruri supranaturale ale Duhului1.1

1 1 Cor. 14: 14-151 Interpretat in mod corect, versetul din 1 Cor. 12: 13 ne invata ca noi am fost botezati cu Duhul Sfant pentru zidirea Trupului. Deoarece acest verset apare in contextul darurilor spirituale, aceasta implica in mod clar faptul ca unul dintre scopurile botezului cu Duhul Sfant – pe masura

46

Aceste daruri ale Duhului Sfânt sunt menţionate în 1 Corinteni 12. În acest capitol Pavel enumeră nouă daruri (versetele 8 - 10), iar în versetul 1 el ne spune că "nu vrea să fim în necunoştinţă" cu privire la ele. În cadrul acestui capitol nu vom putea să ne ocupăm în detaliu de fiecare dar, însă vom căuta să schiţăm ceea ce ne învaţă Noul Testament despre darurile spirituale în general. Înainte de a sugera cum le putem primi şi cum le putem folosi, ne vom ocupa de natura, originea şi scopul darurilor.

Natura darurilor

Se numesc daruri

În 1 Cor. 12: 4 ni se spune că sunt mai multe daruri, dar un singur Duh. Termenul grecesc utilizat aici este charismata2. Acest substantiv provine de la cuvântul charis care înseamnă "har". În acest verset (v. 4) este subliniat faptul că acestea sunt daruri pe care ni le-a dăruit Dumnezeu datorită harului Său. Deşi darurile la care se face referire aici sunt descrise ca fiind spirituale (vers. 1), termenul charisma este folosit şi cu privire la darurile naturale. De exemplu, în 1Cor. 7: 7 Pavel numeşte celibatul charisma.

Lista de daruri (charismata) pe care el o aminteşte în Romani 12: 6-8, pare a fi un amestec de daruri spirituale (de exemplu proorocia) şi daruri naturale cum ar fi, de exemplu, milostenia1.

O altă utilizare interesantă a cuvântului charisma poate fi găsită în Rom. 6: 23. În acest caz cuvântul se referă la “darul Duhului Sfânt” care este “viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Noi ştim că prin meritele noastre omeneşti nu putem câştiga acest dar, ci doar prin credinţă, cu mulţumire. Acest dar este o charisma, un dar care îşi are originea în harul lui Dumnezeu. După cum nu ne putem câştiga mântuirea, tot aşa nu putem câştiga nici darurile spirituale. Aceste daruri nu ne sunt date datorită neprihănirii sau sfinţeniei noastre proprii, ci datorită harului lui Dumnezeu.

Creştinii din Corint sunt un bun exemplu al acestui principiu. Ei nu duceau lipsă de daruri spirituale (1 Cor. 1: 7), însă aceasta, cu siguranţă, nu se datora faptului că erau sfinţi. Apostolul Pavel îi numeşte “lumeşti”(1Cor. 3: 3) pentru că în mijlocul lor erau invidie şi certuri. El îi mustră pentru că tolerau imoralitatea (1 Cor. 5: 1-12) şi-i acuză că se îmbătau la Cina Domnului (11: 21). Exemplul lor, desigur unul care nu trebuie urmat, ilustrează foarte clar faptul că darurile spirituale nu sunt date datorită meritelor umane, ci datorită harului minunat al lui Dumnezeu.

Din acest exemplu putem învăţa două lecţii importante. În primul rând, noi nu trebuie să presupunem că, dacă o persoană este folosită în exercitarea darurilor spirituale, este mai sfântă decât alţi creştini. Trist este faptul că uneori este vorba despre cazul opus al acestei situaţii. În al doilea rând, noi nu trebuie să fim rezervaţi atunci când este vorba despre căutarea darurilor spirituale pentru noi înşine, fiind conştienţi de defectele noastre. Desigur, trebuie să căutăm să trăim vieţi sfinte, însă niciodată nu vom fi suficient de sfinţi pentru a putea merita darurile lui Dumnezeu. Dacă El a fost plin de har şi ne-a salvat din păcatele noastre şi dacă, în plinătatea harului Său, ne-a botezat cu Duhul Sfânt, atunci,cu siguranţă, Dumnezeu nu ne va refuza nici un dar bun care poate fi o binecuvântare pentru noi sau poate sã ne facă o binecuvântare pentru alţii. Toate darurile lui Dumnezeu îşi au originea în harul Său.

Sunt spirituale

ce staruim in exercitarea darurilor spirituale – este ca noi sa fim o binecuvantare pentru ceilalti crestini. (Vezi comentariul de la capitolul 6, subcapitolul “O explicatie a versetului din 1 Cor. 12: 13”). 2 Aceasta este forma cuvantului la plural. Forma la singular este charisma. 1 De aici reiese clar faptul ca nu toate darurile –charismata – sunt supranaturale. Totusi, se pare ca toate aceste daruri enumerate in 1 Cor. 12: 18-20 sunt daruri supranaturale. Contextul ne sugereaza aceasta, iar faptul ca Pavel spune despre ele ca sunt pneumatica (vers. 1) ne indica acelasi lucru.

47

Dar darurile enumerate în 1 Corinteni 12 nu sunt simple daruri. Ele sunt daruri spirituale (vers. 1). Aici apostolul Pavel le descrie ca fiind pneumatika. Acest cuvânt are o varietate de sensuri, însă în context el indică faptul că darurile la care se referă Pavel sunt daruri care vin de la Însuşi Duhul Sfânt 1. Prin aceasta se disting ele de darurile naturale – charismata – amintite în altă parte. Aceste daruri particulare charismata nu sunt daruri naturale, ci sunt de asemenea pneumatika adică spirituale.

De asemenea, se sugerează cu tărie faptul că darurile sunt supranaturale. De exemplu, vorbirea în alte limbi nu se referă deloc la abilităţile lingvistice naturale. Vorbirea în alte limbi este mai degrabă - aşa după cum se arată clar în Fapte. Ap. 2 - capacitatea de a vorbi o limbă niciodată învăţată, fiind sub inspiraţia supranaturală a Duhului Sfânt. Acest punct de vedere este susţinut şi de versetul din Evr. 2: 4 unde citim că Însuşi Dumnezeu întărea mesajul Evangheliei prin “semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa”. Menţionarea darurilor supranaturale alături de fenomenele supranaturale cum ar fi semne şi minuni arată clar că înseşi darurile sunt supranaturale.

De aici putem învăţa alte două lecţii importante. În primul rând, dacă darurile sunt supranaturale, atunci înseamnă că nu există nici o limită pentru ceea ce Dumnezeu poate face prin ele. Prin darurile Duhului Sfânt, biserica lui Isus Hristos are acces la puterea făcătoare de minuni a Dumnezeului viu şi adevărat! O a doua lecţie – la fel de minunată – este că, dacă aceste daruri sunt supranaturale, nu există nici o limitare în privinţa persoanele cărora Dumnezeu le dă aceste daruri. Aceste daruri pot fi exercitate prin cei slabi şi prin cei puternici, prin cei bogaţi şi prin cei săraci, prin cei capabili şi prin cei mai puţin capabili, prin tineri şi bătrâni deopotrivă! Aceste daruri nu sunt primite în funcţie de abilităţile noastre naturale. Ele sunt înzestrări supranaturale care vin de la Duhul Sfânt.

Sunt o manifestare

În cele din urmă, în 1 Cor. 12: 7 se face referire la darurile Duhului Sfânt ca fiind manifestări. Termenul grecesc folosit aici este phanerosis. Tradus în mod literal, acest termen înseamnă “indiciu clar, o dovadă din afară a unui principiu latent”. După cum lumina care luminează din becul electric este o dovadă a faptului că este electricitate în bec, tot aşa darurile spirituale sunt un indiciu exterior al faptului că Duhul Sfânt lucrează în noi. Putem vorbi o limbă pe care n-am învăţat-o niciodată pentru că Duhul omniscient trăieşte în noi. Minuni pot să se întâmple prin noi deoarece Duhul Dumnezeului Cel Atotputernic umple fiinţele noastre.

Încă o dată putem învăţa două lecţii: Darurile spirituale nu vin de la Dumnezeu din exterior! Ele vin de la Dumnezeu care locuieşte în noi. Aceste daruri sunt în interiorul nostru, dar dacă dorim să se manifeste trebuie să fim în permanenţă plini de Duhul Sfânt. Dacă vrem ca un bec să lumineze, atunci trebuie ca electricitatea să treacă prin el. Acum ajungem la întrebarea “Care este originea darurilor? De unde vin ele?”

Originea darurilor

În biserica primară au avut loc minuni impresionante. Fiecare creştin născut din nou aşteptă să primească botezul cu Duhul Sfânt şi să vorbească în limbi. În felul acesta, fiecare creştin în parte avea – încă de la început – o experienţă personală supranaturală a lucrării Duhului Sfânt în el. De fapt, minunile erau atât de obişnuite în acea vreme, încât în Fapte. Ap. 19 Luca vorbeşte despre “minuni nemaipomenite” pe care Dumnezeu le făcea prin Pavel, minuni neobişnuite despre care nu se mai auzise niciodată!

1 Darurile sunt numite pneumatika pentru ca ele vin de la Insusi Pneuma (Duh). De asemenea versetele 7-11 demonstreaza ca darurile vin de la Duhul Sfant.

48

Aşadar, primii creştini nu au fost deloc străini de manifestările supranaturale. Atunci când Pavel a scris Corintenilor, el a menţionat nouă “daruri spirituale”1 şi el a ştiut că ei înţelegeau despre ce vorbea. Motivul pentru care Pavel le-a scris Corintenilor a fost acela că ei foloseau în mod greşit darurile spirituale şi era nevoie de o corectare în această privinţă. Probabil că din această cauză Pavel a dat câte o definiţie pentru fiecare dar în parte. Corintenii ştiau unde se aflau. Ce nu ştiau ei era cum să folosească aceste daruri în mod corect. Pentru o folosire corectă, ei aveau nevoie să înţeleagă scopul pentru care fiecare dar fusese dat. De asemenea, creştinii din Corint trebuiau să fie conştienţi de faptul că nu toate manifestările supranaturale vin de la Duhul Sfânt.

Ca urmare celor spuse anterior, aceasta nu înseamnă că toate minunile pot fi atribuite puterii Duhului Sfânt. Satan are şi el făcătorii lui de minuni! Dacă citim primele versete din 1 Cor. 12 constatăm că Pavel este foarte nerăbdător ca cititorii lui să poate deveni capabili să distingă “originalul” de “copie”, ce era divin de ce era demonic. Pavel nu vroia ca cei din Corint să fie în necunoştinţă despre aceste lucruri (vers. 1) şi le-a reamintit că înainte de a deveni creştini ei s-au închinat la idoli (vers. 2). Aceasta înseamnă că au avut legătura cu puterile demonice2. Deşi ei au fost răscumpăraţi de sub puterea lui satan, exista întotdeauna posibilitatea ca oameni necredincioşi să vină la adunările lor1 şi în atmosfera liberă care predomina în Biserica din Corint, să caute să folosească unele daruri spirituale. Deci era vital pentru creştinii din Corint – acest lucru este vital şi astăzi - să poată face o distincţie între ce era original şi ce era imitaţie. De aceea apostolul Pavel i-a avertizat spunându-le:

“…nimeni care vorbeşte prin Duhul Sfânt, nu zice: “Isus să fie anatema! “ Şi nimeni nu poate zice “Isus este Domnul!” decât prin Duhul Sfânt”.

În acest verset ni se oferã un mijloc clar de testare a originii fenomenului supranatural. Întrebarea este: “Cel care foloseşte darul recunoaşte că Isus este Domn?” Dacă nu, atunci nu este de la Dumnezeu. Voia revelată a lui Dumnezeu este ca:

“În Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul.” (Fil. 2: 10 - 11).

Cei care refuză să mărturisească pe Isus ca Domn nu sunt de la Dumnezeu, oricât de plăcută ar fi personalitatea lor, oricât de plauzibile ar fi argumentele lor şi oricât de impresionante ar fi minunile lor.

Realităţile spirituale sunt veşnic valabile, iar testul pe care Pavel l-a oferit corintenilor acum 2000 de ani este aplicabil şi astăzi. Un “creştin” spiritist poate sã aprobe verbal ce spune Isus Hristos, dar nu va spune – de fapt, nu va putea spune – că Isus Hristos este Domnul dacă este controlat de un spirit – ghid în timpul unei şedinţe de spiritism.

O altă deosebire interesantă între darurile “spiritismului” şi darurile Duhului Sfânt este arătată clar în 1Cor. 12: 4 - 11. Cei care spun că sunt mediumi spirituali şi că au o varietate de “daruri” vor recunoaşte că le-au primit de la mai multe spirite. Un anumit spirit va da daruri de vindecare, un altul va da darul vorbirii în alte limbi, un altul va da darul profeţiei, s.a.m.d.. Medium-ul care exercită trei daruri, le primeşte de la trei spirite! Acest fapt este ceva total diferit faţă de darurile enumerate în 1 Cor. 12 pentru că toate cele nouă daruri sunt date de Unul şi acelaşi Duh Sfânt2.

În cele din urmă, înainte de a încheia subiectul despre “imitarea (copierea) darurilor Duhului Sfânt”, trebuie să înţelegem faptul că nici un creştin adevărat nu trebuie să se teamă că darurile lui sunt demonice. 1 1 Cor. 12: 8-10. Apostolul Pavel aminteste si alte daruri in alta parte, dar cele mentionate aici sunt in mod distinct supranaturale. 2 1 Cor. 10: 19-21.1 Faptul ca trebuiau sa sse astepte la acest lucru reiese clar din 1 Co. 14: 23-25. 2 Remarcati de cate ori se face referire la “acelasi Duh” in versetele 4-11.

49

Tatăl nostru ceresc nu doar oferă Duhul Sfânt celor ce i-L cer (Lc. 11: 13). El dă de asemenea “daruri bune” (Mt. 7: 11). Demonii tremură în prezenţa lui Hristos. Ei nu au nimic de a face cu Isus Hristos (Mc. 1: 24). Dacă Isus Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă, nu avem de ce să ne temem, deoarece “Acela care este în noi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4: 4). Un creştin adevărat este unul care poate spune din toată inima că “Isus este Domnul” (Rom. 10: 9). Nimeni nu poate spune “Isus este Domnul!“ decât prin Duhul Sfânt (1Cor. 12: 3).

Dacă acesta este testul pe care Pavel ni-l dă pentru a face o distincţie între adevăratele daruri de la Dumnezeu şi darurile care sunt o imitaţie a acestora, înseamnă că nici un creştin adevărat nu poate practica un dar inspirat de demoni.

Scopul lor

Este posibil însă ca un creştin să folosească un dar bun cu un scop greşit. Cu siguranţă, aici greşeau creştinii din Corint. Ei foloseau darurile pentru beneficiul lor personal în loc să le folosească pentru zidirea altora1. Scopul major al darurilor spirituale este zidirea Bisericii. “Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Cor. 12: 7). Noi am fost botezaţi “de un singur Duh ca să alcătuim un singur trup (1 Cor. 12: 13)2. Valoarea unui dar este determinată de măsura în care acest dar zideşte Biserica pentru că “…cine prooroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete biserica zidire sufletească”(1 Cor. 14: 5b).

Pavel a dorit foarte mult să-i vadă pe creştinii din Roma pentru ca sã le dea vreun dar spiritual pentru întărirea lor (Rom. 1: 11). Vom spune mai multe despre aceasta la un moment dat, dar înainte de a trage o concluzie asupra aceastei secţiuni este important de notat faptul că darurile spirituale sunt, de asemenea, de mare importanţă în evanghelizare. Atunci când Domnul Isus le-a poruncit ucenicilor să meargă în toată lumea să predice Evanghelia la orice făptură, El le-a promis că semne şi minuni vor însoţi predicarea Cuvântului (Mc. 16: 17-18). Versetul din

Mc. 16: 20 ne confirmă acest adevăr, iar în cartea Faptele Apostolilor se continuă istoria relatării minunilor care au confirmat mesajul primilor creştini.

“…Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa! “ (Evrei 2: 4)

Pavel putea să vorbească despre ceea ce Hristos a făcut prin el ca să aducă Neamurile la ascultarea de Dumnezeu: prin cuvintele şi prin faptele lui ori “prin puterea semnelor şi minunilor, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom. 15: 19). Apoi a adăugat: “Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos”. Acest fapt sugerează că Evanghelia nu este vestită pe deplin decât dacă este atestată prin semne din cer.

Cât de mult trebuie să ne rugăm şi să credem ca şi ucenicii în Fapte. Ap. 4: 29 -31 pentru ca Dumnezeu să-Şi întindă mâna ca să vindece! Cât de mult trebuie să ne rugăm şi să credem pentru ca să se facă semne şi minuni în Numele lui Isus şi pentru ca slujitorii lui Dumnezeu să poată vesti Cuvântul Lui cu îndrăzneală! Darurile spirituale ajută pentru o evanghelizare eficientă!

Primirea darurilor spirituale

1 Cf. 1 Cor. 14 unde Pavel cauta sa corecteze aceasta tendinta.

2 Traducerea comuna a expresiei “intr-un singur trup” este inselatoare si unutila. Pavel nu trateaza intrarea in Trupul lui Hristos ci modul in care functionam noi in cadrul lui. Prepozitia eis din limba greaca poate fi tradusa mai bine cu “pentru” decat “in”(cf. 1Cor. 8: 6 si Ef. 4: 30 unde in traducerea N.I.V. prepozitia eis este “pentru”).

50

Darurile spirituale sunt de mare importanţă atât pentru evanghelizare cât şi pentru zidirea bisericii. De aceea, este esenţial să înţelegem cum pot fi ele primite. În legătură cu aceasta, este vital să ne aducem aminte că unica noastră sursă pentru credinţă şi practică trebuie să fie întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu. Multe interpretări eronate pot să apară ca rezultat al faptului că oamenii ascultă mărturiile altora despre cum au primit botezul cu Duhul Sfânt sau darurile Duhului Sfânt, fără a compara aceste mărturii cu ceea ce Dumnezeu a revelat în Scripturi.

Iată un exemplu simplu: Cineva care are darul proorociei ne poate spune că atunci când Duhul Sfânt îl inspiră să proorocească, el vede cuvintele pe care trebuie să le spună, scrise ca pe o tablă înaintea ochilor săi. Desigur, ar fi greşit să sugerăm că o proorocie nu poate fi primită în acest mod, dar ar fi la fel de greşit să spunem că darul este împărţit întotdeauna în acest mod. Pentru unii s-ar părea că inspiraţia vine, nu pe care vizuală, ci pe cale auditivă iar alţii – probabil marea majoritate – simt în duhul lor un puternic sentiment că anumite lucruri trebuie spuse

poporului lui Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu se ocupă de oameni diferiţi în moduri diferite, însă niciodată într-o manieră care contrazice Biblia.

Aşadar, în discuţia despre cum putem primi Duhul Sfânt, trebuie să fim atenţi să nu spunem mai mult decât spune Biblia. Cândva am spus că trebuie să lăsăm problema pe seama Duhului Sfânt care împarte darurile aşa cum vrea (1 Cor. 12: 11). De aici apare imediat întrebarea spinoasă: “Un creştin poate fi un instrument al lui Dumnezeu pentru ca un alt creştin să primească vreun dar spiritual de la Dumnezeu?”

Pot darurile să fie împărţite?

Baza principală pentru punctul de vedere că darurile spirituale pot fi împãrţite1 se află în Rom. 1: 11, unde apostolul Pavel spune “… doresc să vă văd ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră”. Expresia folosită aici pentru “dar spiritual” este chrismata pneumatikon şi aceasta, cu siguranţă, sprijină punctul de vedere că Pavel se referă la aceleaşi daruri pe care le enumeră în 1 Cor. 12: 8 –10, deoarece aceste daruri sunt descrise ca fiind atât charismata (vers. 4) cât şi pneumatika (vers.1). Întradevăr, ele sunt singurele daruri din Noul Testament care sunt descrise ca fiind charismata şi pneumatika. De aici putem deduce clar că pe unul dintre aceste daruri vroia Pavel să-l dea creştinilor din Roma. Totuşi, obiecţia principală adusă acestui punct de vedere ar fi: “Dacă Pavel a spus că darurile spirituale sunt date după cum vrea Duhul (vers. 11), cum dar poate un om să fie un instrument în împărţirea lor? ”

Răspunsul la această întrebare desigur poate fi acela că, dacă o persoană este întradevăr călăuzită de Duhul Sfânt să se roage pentru altcineva ca să primească un dar spiritual specific, există un sens în care se poate spune că acel dar a fost împărţit. Ca ilustraţie a acestui principiu general, vom lua în consideraţie cazul vindecărilor miraculoase. Atunci când bolnavii sunt vindecaţi, Dumnezeu este Cel care vindecă şi nu omul (Fapte. Ap. 3: 12). Dar în Mt. 10: 8, Isus le-a spus ucenicilor să vindece bolnavii. Cine vindecă în această situaţie: Dumnezeu sau ucenicii? Răspunsul este desigur: şi Dumnezeu şi ucenicii. În sensul ultim, Dumnezeu este singurul care poate vindeca, dar pentru că puterea lui Dumnezeu a fost dată prin har slujitorilor Săi, ei pot face vindecări la porunca Lui.

O paralelă similară poate fi făcută cu botezul cu Duhul Sfânt. Botezătorul este Isus2, dar în Fapte. Ap. 8: 18 citim că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor. Era, de aceea, un sens în care Petru şi Ioan au împărţit Duhul Sfânt samaritenilor. Dar acest lucru nu contrazice adevărul general că Dumnezeu este Acela care ne dă Duhul Sfânt.

1 Uneori 1Tim. 4: 14 este de asemenea citat în legãturã cu aceasta. 2 Vezi Mt. 3: 11; Mc. 1: 8; Lc. 3: 16; Ioan 1: 33.

51

În lumina acestui lucru, eu cred că dacă doreşti să ai darul proorociei - de exemplu - ar fi foarte potrivit să ceri cuiva, care are deja darul proorociei, să se roage pentru tine pentru a avea şi tu acest dar. Totuşi, dacă faci aşa, tu trebuie să nu uiţi că Duhul Sfânt este Cel care împarte darurile după cum vrea şi de aceea, dacă primeşti darul proorociei, trebuie să-i dai numai lui Dumnezeu toată gloria! Pe lângă a solicita însă rugăciune pentru noi, ce altceva ar trebui să mai facem ca să primim daruri spirituale?

Atitudinea corectă

În căutarea după darurile spirituale, este deosebit de important să avem o atitudine corectă faţă de ele. Noi trebuie să ştim ce cerem. Noi trebuie să nu uităm că ele sunt daruri care vin ca rezultat al harului lui Dumnezeu. Noi nu putem câştiga dreptul de a avea aceste daruri. De asemenea, nu trebuie să uităm că ele sunt daruri spirituale care vin de la Duhul Sfânt. De aceea, trebuie să fim mereu plini de Duhul Sfânt. Dacă suntem plini de Duhul Sfânt, atunci Duhul Sfânt se va manifesta prin noi aşa cum vrea El.

De asemenea, trebuie să păstrăm în minte scopul pentru care darurile au fost date. Trebuie să ne examinăm motivele întrebându-ne de ce cerem aceste daruri. Dacă vom ţine minte că darurile sunt manifestări1 spirituale ale Duhului Sfânt în noi, date pentru confirmarea mesajul Evangheliei sau pentru zidirea celorlaltor credincioşi, trebuie să ne aşteptăm ca El să ne dea ce ştie că este cel mai bine. Totuşi, chiar dacă darurile sunt împărţite după cum vrea Duhul, acest lucru nu anulează responsabilitatea noastră în această privinţă. Darurile spirituale nu sunt ceva opţional şi nu sunt date suplimentar acelora dintre noi care ne rugăm dacă se întâmplă să fim interesaţi. Pavel ne spune să dorim cu nerăbdare darurile spirituale2!

Acţiuni corecte

Desigur că dacă dorim ceva cu nerăbdare, vom face tot ce putem pentru a avea acel lucru! Deci ce putem face pentru ca să primim daruri spirituale? În primul rând, Pavel ne spune să ne rugăm. Aceia care vorbesc în alte limbi, sunt instruiţi să se roage pentru a primi darul tălmăcirii limbilor 3. Deşi acesta este singurul dar specific la care se face referire aici, se pare că dacă rugăciunea este încurajată ca mijloc pentru primirea unui dar, rugăciunea ar trebui să fie de asemenea potrivită pentru primirea celorlalte daruri.

În al doilea rând, noi trebuie să exercităm credinţa. Vorbirea în limbi şi darul vindecărilor sunt promise “celor ce vor crede” (Mc. 16: 17,18), iar aceia care proorocesc trebuie să proorocească “după măsura credinţei lor” (Rom. 12: 6). Nu este de ajuns doar să ne rugăm pentru daruri, ci trebuie şi să credem că Dumnezeu ni le va da. Nu trebuie să uităm că credinţa fără fapte este moartă şi că dacă  credem cu adevărat vom şi acţiona. Mai mult doreşte Dumnezeu să ne dea darurile Sale decât noi ca să le primim. Dacă noi vrem întradevăr să fim folosiţi de Dumnezeu în evanghelizare sau în zidirea bisericii, noi trebuie să dorim darurile spirituale, să le cerem, să credem că vor primi aceste daruri şi să ne mişcăm prin credinţă pentru folosirea lor.

Atmosfera corectă

În cele din urmă, credem că este important de menţionat că, din moment ce darurile sunt date pentru zidirea bisericii şi nu ne putem aştepta ca vreun dar să fie manifestat într-o biserică în care este negată sau subestimată importanţa darurilor. Dacă suntem cu adevărat hotărâţi în dorinţa de a progresa în domeniul darurilor spirituale, trebuie să veghem ca nu cumva să ne închinăm acolo unde Duhul se stinge.

1 Vezi 1 Cor. 12: 7. Vezi de asemenea comentariile fãcute la subcapitolul “Ele sunt daruri”. 2 1 Cor. 12: 31, 14: 1, 12.3 1 Cor 14: 13.

52

Acestea fiind spuse, dacă dorim să primim daruri spirituale şi să le folosim pentru ca alţii să fie ajutaţi şi zidiţi, trebuie să ne închinăm într-o biserică în care conducătorii nu doar cred în daruri, ci şi înţeleg şi încurajează folosirea darurilor. Acolo unde este o atmosferă spirituală corectă, darurile spirituale se manifestă uşor şi natural. Nu este dificil să ai credinţă pentru a prooroci dacă eşti într-o biserică unde credincioşii se iubesc unul pe celelalt şi vor să se zidească unul pe celălalt. Nu este greu să avem credinţă pentru manifestarea vreunui dar dacă suntem acolo unde conducerea bisericii ne încurajează cu înţelegere şi, dacă este nevoie, ne corectează în dragoste pe măsură ce căutăm să acţionăm prin credinţă.

CAPITOLUL 9

Duhul Sfânt în Biserică

Cea mai mare parte din ceea ce am spus până acum a avut de a face cu experienţa noastră personală a botezului cu Duhul Sfânt. În acest capitol ne vom îndrepta atenţia asupra lucrării Duhului Sfânt în biserică. Rusaliile au fost, fără îndoială, o experienţă personală, deoarece toţi care au fost prezenţi în camera de sus au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Limbi ca de foc au venit şi s-au aşezat peste “fiecare dintre ei”. Dar aceasta a fost şi o experienţă comună. Sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic “a umplut toată casa” unde şedeau ei. “Toţdi” au fost umpluţi cu Duhul Sfânt.

Acest fapt ne sugerează că noi nu avem nevoie doar să ne bucurăm de experienţa noastră personală a lucrării Duhului Sfânt în viaţa noastră de zi cu zi. Noi avem nevoie şi să vedem puterea Duhului Sfânt manifestată atunci când ne adunăm în biserica noastră locală.

Temple ale Duhului Sfânt

În legătură cu acest subiect, este interesant faptul că apostolul Pavel a văzut atât credincioşii individuali, cât şi biserica locală ca fiind “temple” ale Duhului Sfânt. În felul acesta el a subliniat importanţa lucrării Duhului Sfânt atât la nivel individual, cât şi la nivel de comunitate.

Trupurile noastre ca “temple”

În 1 Cor. 6: 19 - 20 citim că trupurile noastre sunt Temple ale Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi pe care L-am primit ca dar de la Dumnezeu. Aici ni se reaminteşte că noi nu ne mai aparţinem nouă deoarece Isus a plătit un preţ mare pentru noi atunci când a murit ca să ne salveze din păcatele noastre. Deci noi suntem încurajaţi să cinstim pe Dumnezeu cu trupurile noastre. Învăţătura din acest capitol este foarte clară. Apostolul Pavel i-a avertizat pe credincioşii din Corint să nu comită vreo imoralitate sexuală, iar unul dintre motivele pe care el le-a adus este acela că ei sunt Temple ale Duhului Sfânt. Deci, trupurile noastre sunt sfinte şi noi trebuie să avem grijă să nu le pângărim trăind în necurăţie1.

Biserica – Templu al Duhului lui Dumnezeu

De asemenea, Pavel a spus că biserica este un Templu al Duhului Sfânt. În textul din Efeseni cap. 2 citim despre Neamuri că “erau fără drept de cetăţenie în Israel şi străini de legămintele făgăduinţei…”, dar au fost “apropiaţi prin sângele lui Isus Hristos” (versetele 12, 13).

Însuşi Hristos este pacea noastră! În Isus Iudeii şi Neamurile sunt una pentru că

1 Aşa cum vom vedea mai târziu, el spune ceva similar cu privire la Bisericã – Templu al Duhului Sfânt în 1Cor.3:16-17 53

“El a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi în Trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei” (vers. 14).

Aici se face referire în mod clar la zidul din Templul de la Ierusalim, care despărţea curtea Neamurilor de Templul propriu-zis. Pe acest zid era inscripţionat un text scris atât în limba latină, cât şi în limba greacă: “Interzis oricărui străin!”2.

Dar acum, prin Hristos, atât iudeii cât şi Neamurile au acces la Tatăl prin Duhul Sfânt (vers. 18).

Datorită morţii lui Hristos pe cruce şi datorită lucrării Duhului Sfânt, atât iudeii cât şi Neamurile sunt parte din noul Templu pe care îl zideşte Dumnezeu.

“Acest Templu este zidit pe temelia apostolilor şi prorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul … , un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (versetele 19 - 22).

Noi putem să învăţăm de aici trei lucruri:

1. Templul lui Dumnezeu nu mai este o clădire. Locaşul lui Dumnezeu nu este un Templu sau o catedrală făcută din pietre. Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în mijlocul celor răscumpăraţi. “Biserica” nu este locul în care mergem duminica, ci biserica este comunitatea de oameni care se adună acolo în Numele lui Isus.

2. În al doilea rând, noi învăţăm că a fi membru într-o biserică (a face parte din adevăratul Templu al lui Dumnezeu) nu depinde de originea etnică sau religioasă, ci depinde de poziţia noastră: suntem sau nu suntem în Hristos. În Hristos Neamurile au fost aduse aproape (vers. 13). În Hristos diferite părţi ale Templului lui Dumnezeu au fost aduse împreună. În versetul 10 din Efeseni 2 ni se spune:

“Noi am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”.

Fie că suntem dintre iudei, fie că suntem dintre Neamuri, condiţia pentru a face parte din Biserica lui Dumnezeu este a fi în Hristos1.

3. În cele din urmă descoperim că a face parte din Biserică este un lucru foarte serios, dar şi foarte minunat. Acest Templu pe care Dumnezeu îl zideşte este “sfânt” (vers. 21), este un loc în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt (vers. 22). Adevărul acesta este întărit prin folosirea de către Pavel a unui anumit termen pentru “templu”. În limba greacă sunt doi termeni majori pentru cuvântul “templu”. Unul este hieron, iar celălalt este naos. Termenul hieron era folosit de obicei atunci când se făcea referire la Templu ca întreg, inclusiv toate curţile exterioare şi toate incintele sale, pe când naos era folosit când era vorba despre Altar. Într-un templu păgân, altarul putea fi locul unde locuia dumnezeul căruia îi fusese dedicat templul. În cazul Templului iudaic, Altarul putea fi Sfânta Sfintelor.

Deoarece apostolul Pavel a folosit termenul naos şi nu hieron atunci când a spus că Biserica este Templul lui Dumnezeu, aici ni se sugerează cu tărie că Pavel a crezut că Biserica este “Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu. Deci credincioşii nu au doar “intrare slobodă în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus” (Evr. 10: 19), ci Biserica devine în realitate Lăcaşul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

2 Vezi Josephus, Antiquities, XV 11.5 şi The Wars of Jews v 5.2, vi.2.4. Foulkes noteazã în cartea sa Ephesians, London, IVP, 1963, P. 81, cã o asemenea inscripţie a fost descoperitã de arheologul francez, M. Clermont Ganneau, în 1871. 1 Tema “ a fi în Hristos” este foarte importantã în scrierile lui Pavel, în special în epistola cãtre Efeseni (Cf. Ef. 1; 1,3,4,7,9,11, 13, 21, 22, etc.). Probabil cã aceastã temã este pentru Pavel cel mai obişnuit mod de a face referire la un creştin.

54

Acest gând extrem de solemn şi minunat este subliniat de ceea ce apostolul Pavel îi învaţă pe credincioşii din Corint:

“Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu! Căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi (în versiunea N.I.V. este “şi voi sunteţi acest Templu”)” (versetele 16, 17)2.

Din acest pasaj învăţăm că biserica locală, fie ea o biserică imperfectă, ca şi cea din Corint1, va fi socotită un Templu Sfânt în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Însă acest lucru nu este un motiv să fim delăsători şi mulţumiţi cu starea noastră. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu locuieşte în biserica Lui ca şi un avertisment solemn pentru cei care distrugeau biserica prin neînţelegerile lor. Atunci când ne adunăm în Numele lui Isus, Duhul lui Dumnezeu este prezent între noi. Acest lucru ar trebui să ne determine, pe de o parte, să avem grijă ca atitudinea şi comporta-mentul nostru să placă lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, să ne aşteptăm ca puterea Duhului Sfânt să se manifeste în mijlocul nostru. Dacă suntem în biserică atunci suntem chiar în prezenţa lui Dumnezeu!

Duhul Sfânt în închinarea din Biserică

Aspectele la care ne-am referit deja au, cu siguranţă, implicaţii profunde în modul în care înţelegem închinarea în biserică. Dacă biserica este într-adevăr Locaşul în care Dumnezeu este prezent prin Duhul Sfânt, atunci ar trebui să ne aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne conducă, să ne călăuzească, să ne inspire oridecâteori ne adunăm să ne închinăm Domnului Isus Hristos. Se pare că la momentul scrierii Noului Testament2 exista un anumit tip de liturghie formală, dar atunci exista şi un real simţ al dependenţei de Duhul Sfânt. Întradevăr, formalismul cu care multe biserici de astăzi se închină lui Dumnezeu este probabil cu mult departe de părtăşia condusă de Duhul Sfânt din vremea primilor creştini.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că primii creştini întotdeauna s-au închinat într-un mod corect. Bineînţeles dacă ar fi făcut aşa, n-ar mai fi fost prea multă nevoie ca Pavel să scrie capitolele 11 - 14 din 1 Corinteni, capitole în care corectează dezordinea din închinarea publică a bisericii din Corint. Din aceste capitole învăţăm nu doar că membrii bisericii din Corint se îmbrăcau într-un mod nepotrivit culturii din acea vreme, ci, mai mult de atât, la Cina Domnului erau complet nepăsători unii faţă de alţii. Astfel, unii veneau la Cina Domnului flămânzi, iar alţii se îmbătau de-a binelea. Deşi biserica din Corint era o comunitate harismatică, în care erau manifes-tate o varietate de daruri spirituale, creştinii din Corint nu aveau prea mare idee despre cum trebuiau rânduite aceste daruri şi, în mod clar, acordau o importanţă exagerată valorii vorbirii în alte limbi atunci când se adunau la biserică. Este greu să ne imaginăm o biserică de astăzi atât de dezorganizată!

Deşi aceste capitole sunt adresate unei biserici imature căreia îi lipseşte înţelegerea câtorva aspecte foarte importante, în învăţătura lui Pavel din aceste capitole avem multe lucruri pe care le putem învăţa. Deşi situaţia bisericii noastre nu pare asemănătoare cu aceea a bisericii din Corint, principiile subliniate de Pavel aici sunt valabile pentru bisericile din toate generaţiile şi din toate culturile.

Mai jos am enumerat câteva dintre aceste principii; am făcut aceasta fără comentarii deoarece aplicaţia fiecărui principiu variază de la un caz la altul. Cei care se află în conducerea bisericii ar trebui să ţină cont de aceste principii şi să le utilizeze ca şi test de evaluare a situaţiei serviciilor divine din bisericile

2 Aici Pavel foloseşte iarãşi naos pentru a face referire la bisericã. “Voi sunteţi” este la plural, pe când “templu” este la singular. Acest lucru înseamnã cã Pavel nu se referã la creştinii individuali din Corint ca fiind temple al Duhului lui Dumnezeu – deşi el face aceasta în 1Cor. 6: 19, dupã cum am vãzut deja - ci la Biserica din Corint ca un întreg. Ei, biserica, erau “templul”. 1 Pavel îi acuzã pe creştinii din Corint cã între ei existau partide, imaturitate, imoralitate, neînţelegeri, invidie şi avea o doctrinã nesãnãtoasã şi totuşi el încã îi numeşte “templul lui Dumnezeu”! 2 Oo dovadã a acestui lucru este faptul cã Pavel inverseazã ordinea în care face referire la pâine şi vin (Cf. 1 Cor. 10: 16, 11: 23-26).

55

de care sunt responsabili. Cred că procedând în modul acesta ei vor permite Duhului Sfânt să locuiască în Templul Său, adică biserica!

1. Biserica este un trup şi, ca atare, este formată din multe părţi diferite dar şi interdependente (1 Cor. 12: 14 - 26).

2. Fiecare parte a trupului este importantă pentru că Dumnezeu a pus-o acolo (1 Cor. 12: 18).3. De aceea, este important ca fiecărei părţi a trupului să i se permită să funcţioneze aşa cum

Dumnezeu a intenţionat să funcţioneze. Fiecare are ceva de făcut. (1 Cor. 14: 26)4. Orice lucrare ar fi făcută, ea trebuie să fie făcută în dragoste, pentru ca celelalte membre ale

trupului să fie zidite şi încurajate (1 Cor. 14: 1, 3, 26). 5. Există o dimensiune supranaturală a închinării în biserică şi ea este asigurată prin puterea

Duhului Sfânt. Noi am fost botezaţi cu Duhul Sfânt pentru folosul trupului, pentru ca celelalte mădulare ale trupului să fie zidite şi încurajate prin darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat (1Cor. 12: 1 - 13)1.

6. Manifestările supranaturale trebuie testate şi verificate deoarece nu toate vin de la Duhul Sfânt (1 Cor. 12: 1 - 3, 14: 29).

7. Toate darurile spirituale sunt supuse celor care le posedă (1 Cor. 14: 32), iar în Biblie există instrucţiuni pentru o folosire corectă a lor (1 Cor. 14: 26 - 40).

8. Exercitarea darurilor spirituale trebuie să fie făcută într-un mod corespunzător şi ordonat. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci un Dumnezeu al ordinii (1 Cor. 14: 33, 40; 11: 1 - 22, 27 - 34).

9. Convertirea celor necredincioşi este prioritară. Închinarea din biserică trebuie organizată în aşa manieră încât necredincioşii care sunt prezenţi să fie conduşi la convertirea lor (1 Cor. 14: 23 - 25).

10. Moartea jertfitoare a lui Isus este subiectul central al închinării în biserică (1 Cor. 11: 23 - 26).

Desigur că se pot spune mai multe despre Duhul Sfânt în închinarea din biserică. Dar dacă cele zece principii enumerate mai sus sunt urmate de rugăciune, vor aduce biserica de astăzi înapoi la normele biblice ale creştinismului harismatic timpuriu şi o vor păzi de excesele spre care1. Pe scurt, aceste principii vor face mult pentru a aduce fiecare biserică locală tot mai aproape de ceea ce vrea Dumnezeu ca ea să fie: Un loc în care Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său.

Înainte de a încheia această secţiune, poate că este necesar să amintim un ultim aspect. Auzim uneori spunându-se că este un lucru bun faptul că în biserica de astăzi există o varietate de stiluri de închinare, deoarece stilurile diferite se potrivesc la oameni diferiţi, cu temperamente diferite. În timp ce există desigur o măsură de adevăr în această idee, nu trebuie uitat faptul că, dacă Dumnezeu este vrednic să I ne închinăm, atunci El este vrednic să primească o închinare cum îi place Lui. Urmând principiile de mai sus noi vom fi tot mai aproape de a-i oferi lui Dumnezeu acel tip de închinare, închinarea care este întradevãr în duh şi adevăr.

Duhul Sfânt în conducerea bisericii

În final vom aborda pe scurt subiectul despre rolul Duhului Sfânt în relaţie cu conducerea bisericii. Discutarea în detaliu a acestui subiect complex nu este posibilã aici, însã este demn de remarcat faptul cã Biserica Primarã a recunoscut autoritatea Duhului Sfânt în aceastã arie extrem de importantã a vieţii bisericii.

1 Vezi secţiunea despre “Darurile spirituale” – tratarea versetului din 1 Cor. 12: 13. 1 În ultimii ani, fenomene ca urmãtoarele: creştini care latrã ca şi câinele, creştini care rag ca şi leii, sau creştini care râd în mod necontrolat, au fost denumite “manifestãri” ale Duhului Sfânt. Este important sã aplicãm principiile biblice dezbãtute aici atunci când evaluãm asemenea fenomene.

56

Apostolii – care au fost desigur primii lideri ai Bisericii Primare – erau oameni plini de Duhul Sfânt (Fapte. Ap. 2: 4). Ei au recunoscut foarte clar cã aceia care aveau să slujească Biserica în orice funcţie de conducere vor avea nevoie de aceeaşi putere datã de Duhul Sfânt.

Un exemplu timpuriu al acestui fapt este alegerea celor şapte bãrbaţi (Fapt. Ap. 6: 1-7) care aveau sã distribuie hrana pentru femeile vãduve. S-a susţinut în general – probabil în mod corect – ideea cã aceastã relatare se referã la numirea în slujbã a primilor diaconi; deşi cuvântul diakonos (diacon) nu apare în acest text, diakonia (vers. 1) şi diakoneo (vers. 2) apar. Totuşi, ce conteazã aici nu este titlul care a fost dat acestor oameni (dacã a fost dat vreunul), ci calificarea pe care trebuia s-o aibã fiecare dacã îndeplinea o slujbã relativ uşoarã. Toţi trebuiau sã fie oameni “plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune”.

Puţin mai târziu în cartea Fapte. Ap. gãsim câteva referinţe cu privire la prezbiteri1. Rolul lor a fost mult discutat, dar este evident cã, cel puţin în Biserica Primarã, ei erau împuterniciţi cu o responsabilitate pastoralã faţã de turma lui Dumnezeu. Este posibil ca prezbiterii din Fapte. Ap. sã fie aceia la care se referã Pavel în Ef. 4: 11. Capitolul 20 din Fapte. Ap. ne aratã faptul cã prezbiterii (vers. 17) aveau sã pãstoreascã biserica Domnului (vers. 28), ceea ce înseamnã cã ei trebuiau sã vegheze asupra turmei peste care Duhul Sfânt i-a pus supraveghetori2 (vers. 28). De aici reiese clar cã numai Duhul Sfânt poate echipa o persoanã pentru a îndeplini o funcţie de conducere în bisericã. Nu titlul este important! Ceea ce conteazã este ca liderii sã fie întradevãr puşi de Duhul Sfânt în acea slujbã şi sã înţeleagã cãlãuzirea Duhului Sfânt.

Consiliului de la Ierusalim (Fapte. Ap. 15) ne oferã un exemplu foarte bun al Duhului Sfânt care ajutã pe liderii bisericii - dacã sunt sensibili la vocea Lui - atunci când apar sarcini dificile în conducere. Apostolii şi prezbiterii s-au adunat laolaltã pentru a discuta problema controversatã a circumciziei celor dintre Neamuri care deveniserã creştini. Nu detaliile acestei discuţii ne întereseazã pe noi acum, ci ceea ce este semnificant este faptul cã, dupã o lungã dezbatere, ei au putut spune:

“S-a pãrut nimerit Duhului Sfânt şi nouã…”

În cele din urmã, posibil cã este important sã înţelegem faptul cã în cartea Faptele Apostolilor nu ni se oferã nici un model definitiv cu privire la conducerea bisericii. Nu existã nici mãcar un singur model cãruia bisericã de astãzi ar trebui sã-i adere. Conducerea Bisericii Primare a fost dinamicã mai degrabã decât staticã, fiind suficient de flexibilã pentru a se adapta împrejurãrilor schimbãtoare pe mãsurã ce era condusã de Duhul Sfânt. Bisericile locale de astãzi ar trebui sã doreascã şi ele aceeaşi flexibilitate pe care a avut-o Biserica Primarã!

Capitolul 10DUHUL SFÂNT ŞI VIITORUL

Pânã acum ne-am ocupat de lucrarea Duhului Sfânt în trecut şi în prezent. Acum ne vom îndrepta atenţia spre viitor, deoarece un anumit numãr de pasaje din Noul Testament ne sugereazã cã existã o

1 Vezi, de exemplu, Fapte. Ap. 11: 30; 14: 23; 15: 2, 4, 6, 22, 23; 16: 4; 20: 17.2 Este posibil ca versetul din 1 Cor. 12: 28 sã conţinã, de asemenea, o referinţã la prezbiteri (bãtrâni). Versiunea americanã a Bibliei, N.I.V., vorbeşte despre “acei care au darul de a fi administratori”, însã termenul grecesc kuberneseis se traduce în mod literal “cârmaci”, vorbind, poate, despre aceia care conduc lucrarea bisericii.

57

legãturã între ceea ce Duhul Sfânt face pentru noi acum şi ceea ce va face pentru noi în veacul viitor. Pasajul din Evr. 6: 4-5, de exemplu, ne indicã faptul cã experienţa noastrã cu Duhul Sfânt acum nu este decât o gustare a puterilor (minunilor)1 veacului viitor. În Rom. 8: 11 ni se spune:

“…dacã Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Sãu care locuieşte în voi”.

Acest verset minunat ne învaţã trei lucruri cu privire la lucrarea Duhului Sfânt, în trecut, prezent şi viitor:

1. Isus a fost înviat din morţi prin Duhul Sfânt;2. Duhul Sfânt locuieşte în credincioşi;3. Duhul Sfânt este Cel care va da viaţã trupurilor noastre muritoare2 atunci când vom fi înviaţi

din morţi;

Deci experienţa noastrã actualã cu Duhul Sfânt este direct legatã de ceea ce Duhul Sfânt va face pentru noi în viitor. Viaţa cu Duhul Sfânt acum este atât o arvunã cât şi o garanţie a puterilor fãcãtoare de minuni din veacul viitor. Pentru a ilustra acest fapt, ap. Pavel a folosit trei metafore diferite. Fiecare dintre aceste metafore spun ceva foarte similar despre Duhul Sfânt şi viitor. Pavel vede Duhul Sfânt ca fiind o arvunã, un sigiliu, o pârgã.

Duhul Sfânt ca o arvunã

În 2 Cor. 1: 22, 5: 5 şi Ef. 1: 14 Pavel face referire la Duhul Sfânt ca fiind o arvunã. Termenul grecesc (provenit din originalul ebraic) pe care Pavel îl foloseşte aici este arrabon. Acest cuvânt are o varietate de sensuri şi nici un cuvânt din limba englezã nu este cu adevãrat adecvat pentru traducerea lui. De aceea, ar fi de folos sã studiem sensurile acestui cuvânt înainte de a vorbi despre el în contextul versetelor pe care le-am amintit.

O utilizare interesantã a acestui cuvânt se gãseşte în Septuaginta (Versiunea greceascã a Vechiului Testament; aceastã versiune era folositã pe vremea lui Isus şi în cadrul Bisericii Primare) în Gen. 38: 15-18. Amãnuntele acestei povestiri complicate nu ne intereseazã pe noi acum, ci doar un anume aspect. În acest text ni se spune cã Iuda a vãzut o femeie şi crezãnd cã este o femeie prostituatã 1, i-a oferit un ied din turma sa ca platã pentru a se culca cu ea. Pentru cã Iuda nu avea iedul la el, femeia i-a cerut o arvunã (arrabon) ca drept garanţie cã avea sã-i trimitã ulterior iedul. Atunci Iuda i-a dat inelul, lanţul şi toiagul pe care-l avea în mânã.

Aceastã ilustraţie ne ajutã sã înţelegem sensul general al cuvântului arrabon. Cuvântul poate fi definit ca fiind “un acont care plãteşte o parte a unei datorii şi recunoaşte un drept legal”. Arvuna oferitã de Iuda (arrabon) a fost doar o micã parte din ceea el i-a dat Tamarei, dar aceastã parte a reprezentat garanţia cã Tamar va primi marele dar, iedul care îi fusese promis. Arvuna a reprezentat aşadar semnul primirii unui dar mai mare care avea sã fie dat şi dovada cã o promisiune fusese fãcutã.

1 Cuvântul grecesc folosit aici pentru “putere” - dunameis - poate fi tradus oriunde “minuni” (cf. Fapte. Ap. 2: 22; 1 Cor. 12: 10; Evr. 2: 4). 2 Unii au folosit acest verset din Rom. 8: 11 pentru a se referi la vindecarea trupeascã pe temeiul faptului cãtermenul folosit aici este “muritor”, ceea ce înseamnã cã “poate muri”. Ei au argumentat cã Pavel nu se putea referi la învierea trupului din moment ce un trup mort nu este muritor. Este mort! De aceea, din moment ce un trup muritor trebuie sã fie viu pentru a putea muri, înseamnã cã versetul se referã la vindecare divinã şi nu la înviere. Dar din punctul meu de vedere, aceastã concepţie nu acordã suficientã atenţie contextului. Paralela trasatã a fost fãcutã cu învierea lui Hristos (pe care Pavel o descrie oriunde ca fiind pârga învierii noastre – 1 Cor. 15: 20, 23), iar versetul arãtã înainte la slava viitoare, despre care Pavel vorbeşte în versetele 18 ff – în special vers. 23. În plus, cititorii lui Pavel erau vii la vremea când el le scria! Deci trupurile lor erau muritoare. În mod clar, ceea ce vrea Pavel sã spunã este cã deşi trupurile lor sunt muritoare şi ei vor muri într-o zi, totuşi ei în cele din urmã vor fi înviaţi din morţi, iar garanţia acestui fapt este experienţa actualã a Duhului Sfânt. 1 Este vrednic de notat cã desigur Biblia nu laudã prostituţia, ci doar îi recunoaşte existenţa. De fapt, Vechiul Testament este foarte deschis când este vorba despre pãcatele poporului lui Dumnezeu.

58

Ţinând minte acest lucru, nu este surprinzãtor faptul cã arrabon poate avea, de asemenea, sensul de “inel de logodnã”. Un inel de logodnã reprezintã dovada vizibilã a faptului cã o promisiune a fost fãcutã, dar indicã şi faptul cã se aşteaptã ceva mai bun în viitor. În acest sens a folosit Pavel cuvânt arrabon cu privire la Duhul Sfânt, darul lui Dumnezeu pentru credincioşi. Dacã înţelegem cã Biserica este Mireasa lui Hristos (Ef. 5: 22-33), atunci putem sã ne gândim cã Duhul Sfânt este inelul de logodnã al Bisericii, darul lui Hristos pentru Mireasa Lui, arãtând înainte cãtre ziua când Ea va fi una cu El la “Nunta Mielului” (Apoc. 19: 7-9).

Deci cum afecteazã toate aceste lucruri înţelegerea (interpretarea) celor trei versete din Noul Testament în care este folosit cuvântul arrabon? Ne conduc desigur la ideea cã actuala noastrã experienţã cu Duhul Sfânt reprezintã modul prin care Dumnezeu ne garanteazã moştenirea noastrã viitoare. Acest lucru este arãtat în mod clar în 2 Cor. 1: 22, unde Duhul Sfânt este descris ca fiind “ un acont ce garanteazã ceea ce are sã urmeze”. Aceasta implicã împlinirea finalã a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (vers. 20) şi asigurarea cã, într-o zi, ni se va da un trup de înviere (2 Cor. 5: 1-5, cf. Rom. 8: 11) şi vom intra în moştenirea noastrã deplinã ca şi credincioşi:

“Şi voi, dupã ce aţi auzit Cuvântul adevãrului (Evanghelia Mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care este o arvunã a moştenirii noastre pentru rãscumpãrarea celor câştigaţi de Dumnezeu,spre lauda slavei Lui” (Ef. 1: 13-14).

Ideea cã Duhul Sfânt este o arvunã care garanteazã moştenirea noastrã viitoare ne conduce la urmãtoarea temã foarte asemãnãtoare cu aceasta: Duhul Sfânt ca un sigiliu.

Duhul Sfânt ca un sigiliu

Ideea cã Duhul Sfânt este ca un sigiliu (sphragis) este înruditã cu aceea cã Duhul Sfânt este ca o arvunã (arrabon). În toate cele trei pasaje în care este folosit arrabon (2 Cor. 1: 22; 5: 5; Ef. 1: 13-14), este folosit şi sphragis1. Chiar şi acolo unde nu apare termenul arrabon, sphragis pare sã aibã un sens similar cu arrabon atunci când este folosit cu referire la Duhul Sfânt (Ef. 4: 30).

Omenirea foloseşte de mii de ani sigiliile şi, deşi acum utilizarea lor s-a schimbat relativ puţin, ar fi de folos sã menţionãm câteva moduri în care sphragis este folosit în literatura biblicã. Deşi nu sugerez cã intenţionez sã înţelegem toate sensurile acestui termen, pentru a le aplica la lucrarea Duhului Sfânt, câteva dintre ele sau toate pot sã aibã o legãturã în înţelegerea semnificaţiei cuvântului “sigiliu” din versetele la care ne-am referit mai sus.

Mai întâi, este vrednic de notat cã un sigiliu era folosit pentru însemnarea unui obiect ca şi proprietate a celui care îl poseda. Întocmai cum eu îmi pot scrie numele într-o carte ca dovadã cã acea carte îmi aparţine, tot aşa sigiliul poate sã asigure dovada proprietãţii. Poate cã la acesta se gândea Pavel când s-a referit la circumcizia lui Avraam ca şi sigiliu (pecete) (Rom. 4: 11). Lui Avraam i s-a dat semnul tãierii împrejur “ca o pecete (sigiliu) a acelei neprihãniri pe care o cãpãtase prin credinţã când era netãiat împrejur”. Desigur cã prin credinţã a fost Avraam socotit neprihãnit şi nu datoritã tãierii împrejur, dar circumcizia a fost semnul exterior sau sigiliul cã, datoritã credinţei, el îi aparţinea lui Dumnezeu. În mod asemãnãtor, atunci când primim darul Duhului Sfânt, acesta este semnul sigur cã noi îi aparţinem lui

1 În realitate, sphragis este substantivul care se traduce “sigiliu”. Verbul este sphragizo. Deşi în versetele aflate în discuţie este folosit verbul, eu voi folosi substantivul pentru a corespunde cu “arvunã” şi “pârgã”, care sunt de asemenea substantive. Cuvântul are douã sensuri de bazã: se referã la (1) instrumentul care pune un semn şi la (2) semnul care este fãcut cu înstrumentul de însemnare. Pentru o discuţie detaliatã despre folosirea şi semnificaţia sigiliilor în vremurile antice, vezi articolul despre sphragis din TDNT, vol. 7, pp 939ff.

59

Dumnezeu. Ca şi Avraam, noi îi apaţinem lui Dumnezeu penru cã noi am crezut şi crezând am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care a fost promis1.

În strânsã legãturã cu aceasta este binecunoscuta utilizare a sigiliului pentru a oferi validitate unui document. De obicei, titlurile, diplomele şi certificatele au pe ele stampila (sigiliul) universitãţii sau colegiului, care atestã cã sunt autentice. Sigiliile (ştampilele) sunt folosite frecvent şi în cazul documentelor legale având un scop similar. Un exemplu biblic al acestui fapt se gãseşte în Ieremia 32: 10ff unde profetul, cumpãrând un ogor cu şaptesprezece sicli de argint, semneazã şi pecetluieşte actul de cumpãrare. Se prea poate sã putem învãţa de aici cã, fiind “pecetluiţi cu Duhul Sfânt”, noi nu suntem puşi deoparte doar ca aparţinând lui Dumnezeu, ci, într-un anume sens, ca având şi validitate. Noi suntem articolul veritabil (autentic), noi îi aparţinem Lui cu adevãrat.

Aceastã temã ne conduce la un alt aspect important al utilizãrii sigiliilor (ştampilelor). Dacã eu, ca director al unui colegiu, folosesc un sigiliu pentru a da validitate unei diplome pe care o acord, atunci trebuie sã am foarte mare grijã ca sigiliul sã nu ajungã în mâinile cui nu trebuie, deoarece oricine are acest sigiliu are, de fapt, autoritatea mea. Pe de altã parte, dacã eu încredinţez sigiliul unui alt membru loial din conducere, fãcând aşa eu îi deleg lui autoritatea mea. Aceasta a fost, de fapt, pentru mii de ani, o utilizare recunoscutã a sigiliilor. A avea în posesie sigiliul regelui însemna a avea autoritatea regelui. Atunci când Faraon i-a dat lui Iosif în stãpânire toatã ţara Egiptului, el i-a dat şi un sigiliu în forma unui inel-pecete (Gen 41: 41-42). Sigiliul semnifica faptul cã Iosif avea autoritatea lui Faraon. Atunci cand Isus le-a dat ucenicilor marea însãrcinare, El i-a trimis cu autoritatea Lui, dar le-a spus sã nu plece înainte de a primi Duhul Sfânt. Aşadar, într-un anume sens, Duhul Sfânt este atât sursa puterii noastre, cât şi sursa autoritãţii noastre, dacã mergem în lume pentru a predica Evanghelia.

În cele din urmã, un sigiliu poate fi folosit pentru a ţine secret conţinutul unei scrisori. Uneori scrisorile sunt sigilate cu cearã pentru ca persoana care primeşte scrisoarea sã fie sigurã cã nimeni nu a citit-o de când a fost trimisã ce cãtre expeditor. Noi ştim din Is. 29: 11 cã şi în vremurile când a fost scrisã Biblia, sigiliile erau folosite cu acelaşi scop:

“De aceea toatã descoperirea dumnezeiascã a ajuns pentru voi ca vorbele unei cãrţi pecetluite. Dacã o dai cuiva care ştie sã citeascã şi-i zici: “Ia citeşte!”, el îţi va rãspunde: “Nu pot pentru cãci este pecetluitã!”.

Deci un scop al sigiliului este sã pãstreze secret conţinutul unei scrisori, dar nu pentru totdeauna! Când cineva sigileazã o scrisoare, intenţia acestuia nu este ca scrisoarea sã nu fie cititã niciodatã. Întotdeauna existã un timp hotãrât pentru ca sigiliul sã fie rupt, adicã atunci când secretul este dezvãluit.

În Rom. 8: 19 este scris cã “firea aşteaptã cu o dorinţã înfocatã descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, dar şi noi “aşteptãm înfierea, adicã rãscumpãrarea trupului nostru” (Ver. 23). În Ef. 4: 30 scrie cã noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru “ziua rãscumpãrãrii”.

Împreunã cu Ef. 1: 13-14, care vorbeşte tot despre a fi pecetluiţi pânã în ziua rãscumpãrãrii, aceste texte leagã experienţa noastrã actualã cu Duhul Sfânt de acea zi viitoare în care Însuşi Domnul va reveni. Atunci cei care au murit în Hristos vor învia, iar noi cei vii, care vom mai rãmânea pânã la venirea Domnului, vom fi ridicaţi la cer împreunã cu ei şi îl vom întâmpina pe Domnul în aer (1 Tes. 4: 16-17).1 Aici se ridicã o întrebare interesantã: Ce sigileazã creştinul şi-i asigurã garanţia lucrurilor viitoare: lucrarea Duhului Sfânt la convertire (cf. Cap. 5 al cãrţii) sau botezul cu Duhul Sfânt (cf. Cap. 6 al cãrţii)? Din punctul meu de vedere, modul natural de a citi versetul din Ef. 1: 14 înseamnã a înţelege sigilarea ca urmãnd dupã credinţã (convertire). În plus, aşa dupã cum Stanley Horton a subliniat (op. cit. p. 239), sigiliul nu cauzeazã proprietatea, ci doar o recunoaşte. Este posibil sã aparţi cuiva fãrã a fi sigilat, tot aşa cum este posibil sã fi logodit fãrã a avea inel de logodnã! Bineînţeles, credincioşii nãscuţi din nou, care nu au fost încã botezaţi cu Duhul Sfânt, vor fi botezaţi în ceruri! Dar în mod sigur lor le lipseşte gustul minunat al puterilor veacului viitor. Dacã ni se pare cã ap. Pavel sugereazã uneori cã toţi credincioşii se bucurã de aceste binecuvântãri, trebuie sã ne aducem aminte cã în vremea Noului Testament botezul cu Duhul Sfânt era o experienţã la / dupã convertire (cf. p. 26 – Cap. 3 al cãrţii). Toţi creştinii se bucurau de aceste binecuvântãri atunci!

60

Ziua rãscumpãrãrii este ziua în care Isus va reveni. Pavel numeşte aceastã zi “rãscumpãrarea trupului nostru” (Rom. 8: 23), pentru cã în aceastã zi trupurile noastre muritoare vor fi transformate în trupuri de slavã (1 Cor. 15: 50ff). Pânã acum lumea nu a înţeles cu adevãrat cine suntem noi creştinii. Pare a fi o tainã. Dar în ziua aceea, când întregul univers va fi eliberat din “robia stricãciunii ca sa aibã parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8: 21), copiii lui Dumnezeu vor fi descoperiţi întregii creaţii. Dar pânã în ziua aceea şi pentru ziua aceea noi am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt.

Acest subiect anticipeazã o altã metaforã folositã de Pavel pentru Duhul Sfânt, metaforã care leagã activitatea Lui prezentã de acea zi a rãscumpãrãrii: Duhul ca o Pârgã.

Duhul Sfânt ca o pârgã

Ne-am ocupat deja de o parte din Rom. 8: 23 în secţiunea anterioarã. Acum trebuie sã ne îndreptãm atenţia la o expresie anume pe care Pavel a folosit-o aici pentru a se referi la ceva foarte asemãnãtor cu cuvântul arrabon despre care am vorbit mai înainte. Ap. Pavel ne spune în prima parte a acestui verset(Rom. 8: 23) cã, în timp ce noi creştinii aşteptãm cu o dorinţã înfocatã rãscumpãrarea trupurilor noastre, noi avem “cele dintâi roade ale Duhului”.

Cuvântul grecesc folosit pentru “cele dintâi roade” (pârgã) este aparche şi acesta, ca şi arrabon şi sphragis, este strâns asociat cu legãtura dintre experienţa noastrã actualã a Duhului Sfânt şi viaţa noastrã viitoare în Împãrãţia lui Dumnezeu. Conceptul provine din Vechiul Testament unde citim cã “cele dintâi roade ale secerişului trebuia sã fie închinate lui Dumnezeu (Ex. 23: 16, 19; 34: 22, 26; Lev. 23: 9 ff).

Este interesant de notat cã apostolul Pavel a folosit termenul “pârgã” pentru a se referi nu doar la Duhul Sfânt, ci şi la Hristos (1Cor. 15: 20-23). Ap. Pavel ne învaţã cã dacã Hristos a înviat din morţi, atunci şi noi vom fi înviaţi într-o zi. Aşa dupã cum primul snop era închinat lui Dumnezeu, ca drept mulţumire pentru secerişul bogat care avea sã urmeze, tot aşa Hristos a fost înviat din morţi ca şi o pârgã a marii învieri, când cei morţi în Hristos vor învia. Aici figura de stil este în mod special potrivitã deoarece ziua în care snopul primelor roade avea sã fie legãnat înaintea Domnului era ziua de dupã Sabat urmând apoi Paştele – chiar ziua în care a înviat Isus din morţi.

Dar ce legãturã are acest fapt cu ideea Duhul Sfânt ca o pârgã? Textul din Levitic 23 ne este foarte util aici, deoarece o citire atentã a capitolului ne sugereazã cã erau douã ocazii în care “cele dintâi roade” erau oferite Domnului. Prima, dupã cum am vãzut, era atunci când snopul era legãnat înaintea Domnului în ziua de dupã Sabat zi urmatã apoi de Paşte (Lev. 23: 11). A doua ocazie era şapte sãptãmâni mai târziu, cu prilejul sãrbãtorii cunoscute sub numele de Sãrbãtoarea Sãptãmânilor sau mai târziu sub numele de Ziua Cinzecimii1. În aceastã situaţie douã pâini erau legãnate înaintea Domnului (Lev 23: 15-17). Este clar cã în Rom. 8: 23 Pavel face referire la aceastã a doua situaţie când vorbeşte despre Duhul Sfânt ca pârgã.

Deci în ambele cazuri ideea de bazã este aceeaşi. Cele dintâi roade erau parte din seceriş, dar ele erau şi o asigurare sau o garanţie cã va urma mai mult! Astfel Isus a fost parte a învierii noastre şi totodatã, El prezintã garanţie pentru învierea noastrã! Tot aşa, darul Duhului Sfânt este o parte a moştenirii noastre în Hristos (cf. Ef. 1: 13-14) şi ţinteşte înainte la ziua în care aceastã moştenire va fi a noastrã în toatã plinãtatea ei.

1 Cuvântul “Cinzecime” provine de la cuvântul grecesc pentru 50 şi reprezintã cele 50 de zile ale celor şapte sãptãmâni despre care se vorbeşte în Lev. 23: 15-16. Din moment ce a doua închinare a celor dintâi roade (Lev. 23) este un simbol al coborârii Duhului Sfânt la Rusalii (aşa cum este descrisã în Fapte. Ap. 2), s-a sugerat cã cele douã pâini pot desemna Biserica Creştinã ce s-a nãscut la Rusalii şi a adus împreunã pe credincioşii iudei şi pe cei dintre Neamuri. O asemenea interpretare poate fi susţinutã doar parţial de versetul din Iac. 1: 18, unde credincioşii sunt descrişi ca fiind o pârgã a tot ceea ce Dumnezeu a creat.

61

Deci ce putem învãţa noi din toate aceste lucruri? Am vãzut cã, la fel ca simbolismul arvunei şi al sigiliului, pârga implicã faptul cã ceva mult mai mãreţ (important)va veni în viitor. Prin Duhul, noi avem acum acces la puterile veacului viitor (Evr. 6: 4-5), dar noi trebuie sã recunoaştem cã nu suntem încã în acest veac! Duhul Sfânt aratã înainte în viitor. A avea Duhul Sfânt acum reprezintã garanţia cã promisiunile lui Dumnezeu vor fi împlinite în viitor.

Probabil cã acesta este cel mai potrivit mod de a aduce aceastã carte despre Duhul Sfânt la o concluzie. O înţelegere corectã a rolului actual al Duhului Sfânt în relaţie cu rolul Sãu în veacul care are sã vinã, ne va pãzi sã nu cãdem în nişte extreme neînţelepte. Una dintre aceste extreme este cã, dacã avem suficientã credinţã, toate problemele noastre se vor rezolva şi putem trãi sãnãtoşi, bogaţi şi prosperi pentru tot restul vieţii. Aceia care dau o asemenea învãţãturã ar face bine sã nu uite cã noi nu trãim încã zilele veacului viitor! Apostolul Pavel pune în contrast ceea ce el numea suferinţele din vremea de acum cu slava viitoare care are sã fie descoperitã faţã de noi (Rom. 8: 18).

O altã extremã este amânarea tuturor aşteptãrilor noastre cu privire la intervenţia miraculoasã pânã în veacul viitor. Un asemenea punct de vedere este la fel de neechilibrat! Este adevãrat cã noi suspinãm şi aşteptãm înfierea, adicã rãscumpãrarea trupului nostru (Rom. 8: 23), dar acelaşi verset spune cã noi avem cele dintâi roade ale Duhului ca prim acont şi garanţie a moştenirii noastre viitoare. Primind Duhul Sfânt noi deja am gustat din puterile veacului viitor, iar Dumnezeu intenţioneazã sã intrãm şi sã ne bucurãm acum de binecuvântãrile Duhului!

APENDICE

Tabel cu diferite expresii folosite în Faptele Apostolilor cu privire la Botezul cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt

Opusul tabelului ne aratã:

1. Cã expresii ca “Duhul venind peste”, “primirea Darului Duhului Sfânt” şi “a fi botezat cu Duhul Sfânt” sunt folosite alternativ în cartea Faptele Apostolilor, deoarece toate aceste expresii se referã la ceea ce au experimentat ucenicii la Rusalii;

2. Cã la aceeaşi experienţã spiritualã s-a fãcut referire în cele patru pasaje aflate în discuţie, deoarece toate acestea sunt exemple ale Duhului Sfânt care vine peste (în) oameni, sau dacã spunem altfel, toate acestea sunt exemple de oameni care primesc (darul) Duhul(ui) Sfânt;

3. Cã, din moment ce aceastã experienţã este prezentatã în Fapte Ap. cã fiind o îmbrãcare cu putere pentru slujire (Fapte. Ap. 1: 8), ceea ce Samaritenii, Corneliu şi Efesenii au primit a fost experienţa lor personalã de îmbrãcare cu putere;

4. Cã oriunde Luca a furnizat o descriere completã a botezului cu Duhul Sfânt, vorbirea în alte limbi este înregistratã ca fiind prima manifestare ulterioarã botezului; astfel, în Fapte. Ap. sunt

62

înregistrate cam 150 de botezuri cu Duhul Sfânt (120 + o familie + 12), iar vorbirea în limbi este menţionatã ca fiind primul rezultat al botezului;

Vã rog sã ţineţi cont de faptul cã toate referinţele din tabel sunt din cartea Faptele Apostolilor. Citatele au fost foarte mult prescurtate din cauza spaţiului inadecvat. Cel mai bun mod de a folosi tabelul este sã consultaţi în paralel textul din Fapt. Ap. De asemenea, dacã doriţi, puteţi sã comparaţi ce este scris în tabel cu ceea ce am spus în Cap. 6 al acestei cãrţi.

Terminologie Rusalii Samaria Corneliu Efes

Duhul Sfânt care vine peste (epi)

Cf. Fapte. Ap. 1:8

“…veţi primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi…”

2:16-17 “…aceasta este ceea ce a spus prin proorocul: “… voi turna din Duhul Meu peste orice fãpturã…”

8:16

“…(Duhul Sfânt) nu se coborâse încã peste nici unul dintre ei…”

10:44-45

“…S-a coborât Duhul Sfânt peste…”

Cf 11:15 “Duhul Sfânt s-a coborât peste ei…”

19:6

“Duhul Sfânt S-a coborât peste ei…”

A primi (darul) Duhul(ui) Sfânt

1:4 “…Sã aştepte … fãgãduinţa Tatãlui…”

2:38 “…Veţi primi darul Duhului Sfânt.”

11:17 “…Dumnezeu le-a dat acelaşi dar

8:15

“…s-au rugat pentru ei ca sã primeascã Duhul Sfânt…”

8:17 “…aceia au primit Duhul Sfânt”

10:45 “…darul Duhului Sfânt a fost vãrsat peste…”

11:17 “…Dumnezeu le-a dat acelaşi dar

19:2 ”…Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi…?”

63

ca şi nouã…” ca şi nouã…”

A fi botezat în (cu) Duhul Sfânt

1:5 “… veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.”

11:15-16 “…vorba Domnului cum a zis: “..veţi fi botezaţi cu duhul Sfânt”

Prima manifestare înregistratã dupã Botezul cu Duhul Sfânt:

Vorbirea în limbi - 120 (?) de oameni implicaţi

2:1-4

Descriere incompletã – cf. subcap.”Dovada iniţialã” din Cap. 6 al cãrţii noastre

Vorbirea în limbi Este implicatã o familie

10: 44-46

Vorbirea în limbi sunt implicaţi cam 12 oameni

19:1-7

64