dreptul+administrativ+al+bunurilor

8/17/2019 DREPTUL+ADMINISTRATIV+AL+BUNURILOR

1/152

3

CUPRINS

I. Noţiuni generale privind dreptul administrativ al bunurilor .. 7

1.1. Dreptul administrativ - ramură distinctă de drept .......... 7

1.2. Dreptul administrativ al bunurilor, subramură a

dreptului administrativ român ............................................. 10

II. Evoluţia noţiunii de domeniu public .................................. 12

2.1. Noţiunea de domeniu public în dreptul roman ............. 12

2.2. Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc ........ 14

III. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale domeniului public

................................................................................................. 163.1. Trăsăturile domeniului public ...................................... 16

3.2. Regimul juridic al domeniului public ........................... 19

3.3. Regimuri domeniale speciale ....................................... 25

IV. Constituirea domeniului public ......................................... 30

4.1. Moduri generale de constituire a domeniului public .... 304.2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică ............. 40

a) Regimul juridic al exproprierii .................................... 40

b) Procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică ......................................................................................... 43

4.3. Rechiziţiile de bunuri ................................................... 47


2/152


3/152

5

5.4.1. Reglementarea şi natura juridică a concesiuniibunurilor domeniului public ............................................ 80

5.4.2. Noţiuni generale privind contractul de concesiune 835.4.3. Iniţierea contractului de concesiune ...................... 84

5.4.4. Procedurile de concesiune ..................................... 86

5.4.5. Părţile contractului de concesiune ......................... 88

5.4.6. Încetarea contractului de concesiune ..................... 88

5.5. Închirierea bunurilor din domeniul public.................... 905.5.1. Aspecte generale .................................................... 90

5.5.2. Contractul de închiriere ......................................... 91

5.6. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor domeniului public ............................................................................................. 94

VI. Achiziţiile publice ............................................................. 97

6.1. Consideraţii generale .................................................... 97

6.2. Contractul de achiziţie publică ................................... 102

6.3. Părţile contractului de achiziţie publică ..................... 104

6.4. Procedurile de atribuire a contractului de achiziţiepublică ............................................................................... 105

6.5. Soluţionarea contestaţiilor .......................................... 107

VII. Domeniul privat administrativ ....................................... 110

7.1. Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale ........................................................................... 110

7.2. Regimul juridic al domeniului privat administrativ ... 112


4/152

6

7.3. Exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilordomeniului privat .............................................................. 114

7.3.1. Administrarea generală a bunurilor domeniuluiprivat .............................................................................. 114

7.3.2. Darea în administrare a bunurilor domeniului privat ....................................................................................... 115

7.3.3. Darea în folosinţă a bunurilor domeniului privat 116

7.3.4. Concesionarea bunurilor domeniului privat ........ 118

Anexe .................................................................................... 120

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ............................................................... 120

Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniulpublic al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale .. 131

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză deutilitate publică .................................................................. 137

Bibliografie ........................................................................... 153


5/152

7

I. Noţiuni generale privind dreptul administrativ albunurilor

1.1. Dreptul administrativ - ramură distinctă de drept

Dreptul administrativ s-a conturat ca ramură de drept de sinestătătoare mai târziu decât celelalte ramuri ale dreptuluipublic.1 El a apărut la sfârşitul secolului al XVIII -lea, mai întâi

în Statele Unite ale Americii şi apoi în Franţa. În ţara noastră,se poate considera că această ramură a dreptului public a apărutodată cu intrarea în vigoare, în cele două principate române, aRegulamentelor Organice, Muntenia (1831) şi Moldova (1832),chiar dacă unele norme referitoare la administrarea treburilorţării au fost elaborate cu mult timp înainte, pe vremea luiMircea cel Bătrân, în Muntenia şi a lui Alexandru cel Bun, în

Moldova. În anul 1855, din dispoziţia domnitorului GrigoreGhica, s-a elaborat şi un Cod administrativ, care cuprindeaaproape toate reglementările de natură administrativă dinperioada 1832-1855.

În dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ un roldeosebit l-a avut ştiinţa administraţiei care a contribuit la

conturarea unei individualităţi autentice a acestei ramuri dedrept.

1 Jurisconsulţii romani, începând cu Ulpian, distingeau două subdiviziuniale dreptului: „ jus publicum” şi „ jus privatum”, respectiv dreptul public,care se ocupa de „res romana” - viaţa statului şi dreptul privat, care seocupa de chestiunile privitoare la indivizi. La baza acestei distincţii se află interesul ocrotit prin norma de drept. Dacă acest interes vizează viaţa„cetăţii”, suntem în sfera dreptului public. Când norma de drept se referă laindivid, ne aflăm în domeniul dreptului privat.


6/152


7/152

9

Într-o formulare restrânsă, dreptul administrativ poate fi definitca acea ramură a sistemului de drept care cuprinde unansamblu de norme juridice care reglementează raporturile

sociale născute din activitatea de organizare a executării legii şide executare a acesteia.

Dreptul administrativ are o serie de trăsături proprii6, cum ar fi:caracterul de disciplină relativ tânără, în comparaţie cu dreptulcivil sau penal; reglementează o diversitate de domenii, de laeconomie la sănătate şi de la armată la învăţământ; are un

pronunţat caracter de mobilitate, constând în faptul că normelede drept administrativ se înlocuiesc ori se modifică destul derepede după adoptare; raporturile de drept administrativ sefundamentează pe principiul inegalităţii părţilor, fie că acesteraporturi se stabilesc între organele administraţiei publice, fie între acestea şi particulari. De asemenea, actele administrative,ca formă principală de activitate a organelor administraţiei

publice sunt supuse şi controlului autorităţilor care realizează, în principal, sarcinile altei puteri de stat - puterea judecătorească.

Prin aceste trăsături, dreptul administrativ, ramură distinctă adreptului public, se deosebeşte de oricare din ramuriledreptului privat, cât şi de cele ale dreptului public.7

6 Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, ParteaGenerală, Ediţia a III-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 18-20.7 Din dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ,dreptul financiar, dreptul penal, dreptul internaţional public ş.a.. Dreptulprivat cuprinde dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.


8/152

10

1.2. Dreptul administrativ al bunurilor, subramură adreptului administrativ român

Ca ramură a dreptului public, dreptul administrativreglementează relaţiile sociale care se nasc şi se manifestă însfera administraţiei publice.8

Noţiunea de administraţie publică are, în principal, două

accepţiuni. Prima desemnează administraţia ca „structur ă”, sau„organizare”, respectiv ansamblu de organe, instituţii şiautorităţi publice care, pe baza şi în executarea legii realizează o activitate cu un specific bine conturat. Aceste structuriorganizatorice se regăsesc în toate sferele puterii statului.9

Autorităţile care realizează administraţia publică sunt:Preşedintele României, Guvernul, care exercită conducereagenerală a administraţiei publice, ministerele, celelalte organeale administraţiei publice centrale de specialitate precum şiorganele deconcentrate ale acestora care funcţionează în unită-ţile administrativ-teritoriale, prefectul, autorităţile adminis-traţiei publice locale (consiliile judeţene consiliile locale,primarul,), serviciile publice ale consiliilor judeţene şi aleconsiliilor locale, alte autorităţi publice.

Într-o altă accepţiune, noţiunea de administraţie publică desemnează activitatea de organizare a execut ării şi de

8 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck,Bucureşti, 2005, p. 122.9 Mircea Preda, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,p. 11; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.I, Editura All Beck,Bucureşti, 2003, p.5.


9/152

11

executare în concret a legilor , urmărindu-se satisfacereainteresului general prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilorpublice şi prin executarea unor prestaţii către particulari.10

Pornind de la faptul că relaţiile sociale care se formează în sferaadministraţiei publice pot fi împărţite în mai multe categorii(după cum este vorba de organizarea şi funcţionarea sistemuluiadministraţiei publice ori garantarea şi realizarea unor valori saudrepturi în activitatea acestui sistem)11, ramura dreptuluiadministrativ se poate subdiviza în subramuri: dreptul

administrativ material, dreptul administrativ procesual, dreptuladministrativ contravenţional, dreptul administrativ al bunurilor.

Dreptul administrativ al bunurilor trebuie înţeles ca ramură adreptului administrativ ce cuprinde normele juridice carereglementează situaţia bunurilor administraţiei publice şiregimul domenial aplicabil acestora.12

Regimul domenial reprezintă totalitatea normelor juridicespeciale aplicabile bunurilor aparţinând persoanelor juridice dedrept public: statul, judeţul, municipiul, oraşul, comuna şirelaţiilor sociale născute în legătură cu utilizarea acestor bunuricare formează domeniul statului, judeţului, municipiului,oraşului sau comunei.13

10 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.I, Editura All Beck,Bucureşti, 2003, p.5.11 A se vedea Emanuel Albu, Dreptul administrativ al bunurilor , EdituraFundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 1012 Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, p. 13.13 Emanuel Albu, op. cit ., 2008, p. 11.


10/152

12

În dreptul francez, dreptul administrativ al bunurilor se situează la confluenţa dreptului public şi dreptului privat. După cum searată în literatura de specialitate, adoptarea noului Cod general

al proprietăţii persoanelor publice (stabilimentelor publice), înaprilie 2006, „bulversează” noţiunile şi principiile dreptuluidomenial.14 De asemenea, în dreptul francez, dreptuladministrativ al bunurilor acoperă trei mari aspecte:proprietatea publică, serviciul public, exproprierea pentrucauză de utilitate publică.

II. Evoluţia noţiunii de domeniu public

2.1. Noţiunea de domeniu public în dreptul roman

După cum rezultă din Institutele lui Justinian, bunurile erau

clasificate în:− res in patrimonio (lucrurile care sunt în patrimoniu);

− res extra patrimonium (lucrurile care sunt în afarapatrimoniului)15.

Acestea din urmă, nefiind susceptibile de apropriere privată,

reprezentau categoria bunurilor care formau domeniul public,res publicae, care aparţineau poporului roman.

14 Odile de David Bearegard – Berthier, Droit administrativ des biens,Gualino éditeur, Paris, 2007, p. 3.15 În literatura de specialitate se precizează că în această categorie intrau:marea, aerul, drumurile publice, porturile, teatrele, băile publice, templele şimonumentele. Preluat din Antonie Iorgovan, op. Cit., 2005, p.129.


11/152

13

Res publicae se clasificau, la rândul lor, în:

- res publicae in pecunis populi, adică bunuri care

constituiau o sursă de venituri, în care intrau şi ager publicus (pământuri cucerite de la duşmani);

- res publicae in uso publico, respectiv, bunurileafectate uzului public, aflate în folosinţa publicului.

Prima categorie, res publicae in pecunis populi, includea ceea ce

astăzi include domeniul privat al statului, aceste bunuri putând fi închiriate ori vândute conform normelor de drept privat.16

Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, la felca bunurile domeniului public actual, nu puteau fi înstrăinate, elefiind în folosinţa colectivităţii. În această categorie intrau atâtbunurile destinate uzului public prin natura lor (străzile, pieţelepublice), dar şi bunurile devenite publice prin destinaţia lor(arsenalele, fortăreţele).

Cu toate acestea, asupra bunurilor din categoria res publicae, serecunoştea în favoarea particularilor un drept de folosire careavea un caracter precar şi putea fi revocat oricând, aplicându - seregulile dreptului public.17

16 I. St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică, Bucureşti, 1943, p. 10, citat de Antonie Iorgovan, op. cit, 2005,p.129.17 Emanuel Albu, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura FundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 19.


12/152

14

2.2. Noţiunea de domeniu public în dreptul românesc

Vechiul drept românesc a cunoscut existenţa unei proprietăţii a

„obştii”asupra anumitor bunuri ale localităţilor, f ără a cunoaşte, însă, noţiunea de domeniu public.

Primele acte cu caracter constituţional care fac referire labunurile şi serviciile publice sunt Regulamentele Organice.

Noţiunea de domeniu public a fost impusă prin reformele

legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza, înf ăptuite prin Legea pentru organizarea consiliilor jude ţ ene din 1864, Legea pentruexpropria ţ iune pentru cauză de utilitate publică din 20octombrie 1864, Legea pentru regularea propriet ăţ ii rurale din1864.

Totodată, Codul civil român din 1864 foloseşte noţiunea dedomeniu public în art. 476, 477, dar şi în alte texte. Deexemplu, referindu-se la bunurile aparţinând domeniului public în materia prescripţiei achizitive, art. 1844 prevede că nu sepoate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor propriesau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietateprivată, ci sunt scoase afară din comerţ.

Constitu ţ ia din 1866 impune noţiunea de domeniu public,precum şi exproprierea ca modalitate de formare a domeniuluipublic.

Constitu ţ ia din 1923, pe lângă noţiunile enumerate anterior,consacră proprietatea de orice natură, proprietatea de stat,bunuri publice, proprietatea publică şi proprietatea privată.După cum se poate observa, Constituţia din 1923 a reglementat

atât proprietatea privată, cât şi proprietatea publică. Totodată,


13/152

15

Constituţia stabilea că bunurile care se aflau în sferaproprietăţii publice erau cuprinse în domeniul public.

Constitu ţ ia din 1938 păstrează, în general, principiileConstituţiei din 1923 în privinţa proprietăţii publice şi private.

Constituţiile care au urmat, respectiv Constitu ţ iile din 1948,1952 şi 1965 au eliminat noțiunile de domeniu public,proprietate publică şi proprietate privată, fiind înlocuite cunoţiunile de proprietate socialistă de stat, proprietate socialistă

cooperatistă şi proprietate personală.

După 1989, au fost reluate reglementările anterioare perioadeicomuniste şi adaptate realităţilor nou create.18

Astfel, Legea nr. 18/1991 distinge între domeniul public deinteres naţional, caz în care proprietatea asupra terenuluiaparţine statului şi domeniul public de interes local, caz în careproprietatea asupra terenului aparţine comunelor, oraşelor,municipiilor şi judeţelor.

Prin Legea administra ţ iei publice locale nr. 69/1991 (abrogată prin Legea nr. 215/2001) s-a stabilit competenţa exclusivă aconsiliilor locale şi judeţene în administrarea domeniuluipublic şi privat al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. De asemenea, legea a definit patrimoniul unităţiloradministrativ – teritoriale ca fiind constituit din bunurilemobile şi imobile aparţinând domeniului public de intereslocal, domeniului privat al acestuia, precum şi drepturile şiobligaţiile cu caracter patrimonial.

18 Idem, p. 23.


14/152

16

Constitu ţ ia din 1991 consacră proprietatea publică şiproprietatea privată, precizând la art. 136 că proprietateapublică aparţine statului sau unităţilor administrativ –

teritoriale şi că bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia defineşte domeniul public, precizându-se, înart. 3 că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute laart. 136 alin. (4) din Constituţie, republicată, din cele prevăzute în anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte

bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau deinteres public şi sunt dobândite de stat sau de unităţileadministrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

III. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale

domeniului public3.1. Trăsăturile domeniului public

Interesul pentru această instituţie tradiţională în dreptuladministrativ este determinat de implicaţiile pe care modul încare este înţeleasă le are în planul realităţilor economice,sociale şi chiar politice.19

Noţiunea de domeniu public redevine o noţiune actuală după 1989, în special după adoptarea Legii nr.18/1991, carenominalizează terenuri ce aparţin domeniului public, exceptatede la regula reconstituirii dreptului de proprietate privată.

19 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ediţia 4, EdituraAll Beck, Bucureşti, 2005, p.123.


15/152


16/152

18

În doctrina contemporană sintagma „domeniu public” are osemnificaţie mai largă23, care include nu doar bunurileproprietate publică, după cum se prevede în Legea nr.

213/1998, ci şi categoriile de bunuri aflate în proprietateprivată care prezintă o semnificaţie şi o importanţă ce excedintereselor titularului lor, fapt ce duce la coexistenţa a două regimuri diferite aplicabile acestora, respectiv cel de dreptcomun (deoarece este vorba de un drept de proprietate privată)şi un regim exorbitant, care include reguli de putere publică.24 Prin urmare, noţiunea de domeniu public nu se circumscrie

doar la bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, ci subanumite aspecte aparţin domeniului public şi bunuri (mobilesau imobile) care sunt proprietate privată.25 Aceste bunuri,cărora le este aplicabil un regim mixt (de drept privat şi dedrept public) şi care pot fi găsite în proprietatea oricărui subiectde drept, sunt incluse în patrimoniul cultural naţional, „fiindvalori naţionale, ce trebuie transmise de la generaţie la

23 Profesorul Antonie Iorgovan definea domeniul public ca fiind „acelebunuri publice sau private, care prin natura ori dispoziţia expresă a legii,trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valoridestinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unuiserviciu public şi sunt supuse unui regim administrativ, respectiv unui regimmixt, în care regimul de putere este determinant, fiind în proprietatea sau,după caz, în paza persoanelor juridice de drept public” (Antonie Iorgovan,Tratat de drept administrativ, vol.II, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti,2005, p. 173).24 Verginia Vedinaş, Alexandru Ciobanu, Reguli de protec ţ ie domenială aplicabile unor bunuri proprietate privat ă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2001, p. 74.25 Antonie Iorgovan, Drept administrativ - tratat elementar , vol. III, EdituraProarcadia, Bucureşti, 1993, p.47.


17/152

19

generaţie” au format întotdeauna obiectul unei protecţiispeciale.26

În opinia lui André de Laubadère, ansamblul tuturor acestorreguli speciale, derogatorii de la dreptul comun constituie„regimul domenialit ăţ ii”.27

3.2. Regimul juridic al domeniului public

Iniţial, sub domnia regilor francezi, regula inalienabilităţiidomeniului coroanei a constituit o măsură de contracarare agenerozităţii monarhului. Considerând facultatea de înstrăinareun atribut esenţial al dreptului de proprietate, prin Legeafranceză din 22 noiembrie 1790 s-a înlocuit regulainalienabilităţii cu regula alienabilităţii bunurilor ce alcătuiaudomeniul naţional în acea vreme.

Regula inalienabilităţii domeniului public, subordonată afectării bunurilor din acest domeniu unei utilităţi generale, aapărut din necesitatea realizării distincţiei între domeniulpublic şi domeniul privat, în scopul promovării interesuluipublic general.

După H. Berthélémy, regula inalienabilităţii reprezintă oconsecinţă a faptului că asupra bunurilor din domeniul publicadministraţia nu are un drept de proprietate.28

26 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediţia 4, EdituraAll Beck, Bucureşti, 2005, p.173.27 André de Laubadère, Yves de Gaudermett et Charles Venezia, Manuel dedroit administratif , Paris, 1988, p. 336.


18/152

20

Dată fiind destinaţia bunurilor proprietăţii publice, uzul publicsau interesul public, pe de o parte, şi necesitatea conservării,precum şi transmiterii lor generaţiilor viitoare, bunurile din

domeniul public nu pot fi înstrăinate.

Principiul inalienabilităţii bunurilor domeniului public esteconsacrat în mod expres în Constituţia României, revizuită, art.136. alin. (4), în Legea nr.213/1998 (art.11), Codul civil(art.475), în Legea fondului funciar nr.18/1991, dar cu referirela bunurile care fac parte din domeniul public.

Principalul atribut al proprietății este dreptul de a dispune de unlucru, adică de dreptul de a-l înstrăina sau de a-l distruge. Prinurmare, un proprietar este, în principiu, întotdeauna în drept să înstrăineze lucrul său, alienabilitatea bunurilor fiind regulagenerală pentru bunurile particulare.29

Spre deosebire de inalienabilitatea vechiului domeniu alcoroanei, care era absolută şi generală, inalienabilitateadomeniului public are în prezent un conţinut relativ şi limitat.

Caracterul relativ al inalienabilităţii decurge din faptul că regula nu se aplică decât domeniului public şi numai pe durata în care bunul aparţine acestui domeniu.30

28 H. Berthélémy, Traité du droit administratif , Arthur Rouseau, Paris,1913, Ed.VII, p.417, preluat din Liviu Giurgiu, op.cit .p.70.29 C. Hamangiu, Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civilromân, Vol.II., Ed.Naţională S.Ciorne, Bucureşti, 1929, p.92, citat dinAntonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ediţia 4, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005, p.210.30 Liviu Giurgiu, op.cit ., p.71.


19/152

21

Dacă bunul nu mai face parte din domeniul public, fiinddeclasat, trecând în domeniul privat, regula inalienabilităţii nuse mai aplică.

Potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunuriledomeniului public nu pot fi înstrăinate. Însă, imposibilitatea înstrăinării lor nu exclude existenţa unor forme de punere învaloare a bunurilor proprietate publică, ele putând fi, conformaceloraşi prevederi, „date în administrare, concesionate sauînchiriate, în condi ţ iile legii”.

A admite că toate bunurile care aparţin domeniului public,inclusiv cele private, sunt inalienabile, înseamnă a exclude înmod nejustificat categorii importante de bunuri de laposibilitatea înstrăinării.31 S-ar afecta astfel şi dreptul statului şial unităţilor administrativ-teritoriale, care ar pierde care arpierde posibilitatea de a dobândi aceste bunuri, pentru că ele nu

pot fi înstrăinate.

Ca atare, se poate vorbi despre o inalienabilitate absolută şinelimitată a bunurilor publice din domeniul public şi despre oinalienabilitate relativă, limitată, a bunurilor proprietate privată care aparţin domeniului public32 sau, după cum spuneareputatul profesor Antonie Iorgovan, despre principiul

inalienabilităţii bunurilor domeniului public care fac obiectulproprietăţii publice şi despre principiul prohibirii ori

31 Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a II-a revăzută şiactualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.32 Idem.


20/152

22

restrângerii vânzării bunurilor domeniale care sunt obiect alproprietăţii private.33

După cum se arată în literatura de specialitate, în prezent,noţiunea de domeniu public nu mai poate fi concepută în moduniform, supusă aceloraşi reguli, ci ca un regim gradat, carepresupune aplicarea tuturor sau doar a unora din aceste reguli,după nevoile şi importanţa bunurilor care constituiedomeniul.34 În acest sens, Leon Duguit face trimitere la „scaradomenialit ăţ ii”, care permite împărţirea bunurilor domeniale

după exorbitanţa descrescătoare a regimului lor. Conformacestei teorii, bunurile domeniului public sunt supuse unuiregim juridic exorbitant, în măsura în care este necesar acestregim pentru a-i garanta protecţia şi afectaţiunea.

În ceea ce priveşte bunurile mobile ale domeniului public,regula inalienabilităţii se aplică numai în cazul acelora care au

nevoie de o astfel de protecţie (operele de artă din muzee,colecţiile unor biblioteci, tehnica militară, lăcaşuri de cult ş.a.).

În ipoteza încălcării regulii inalienabilităţii domeniului publicintervin următoarele sancţiuni: vânzarea neprecedată de odezafectare regulată a bunului este anulabilă, cu rezerva plăţiiunei îndemnizaţii cumpărătorului de bună credinţă;

administraţia poate revendica, oricând, pe calea unei acţiunicivile, bunul care îi aparţine; cât timp bunul se află în posesiaadministraţiei, toate acţiunile prin care s-ar tinde la o alienare

33 Antonie Iorgovan, op.cit ., p. 211.34 Liviu Giurgiu, op.cit ., p. 72.


21/152


22/152

24

mobile afectate unui interes general să fie păstrate scopuluipentru care au fost afectate, ele au fost declarate inalienabile şiimprescriptibile. În cazul acesta, problema pusă în legătură cu

principiul inalienabilităţii şi imprescriptibilităţii domeniuluipublic nu este o problemă cu privire la existenţa dreptului deproprietate, deoarece acest drept există, ci numai o problemă cuprivire la modul cum acest drept de proprietate poate fiexercitat de administraţie. Exerciţiul dreptului de proprietateasupra domeniului public este restrâns din cauză că bunurileservesc unui interes general. Bunurile din domeniul public sunt

deci numai scoase din comerţ, ele sunt numai res extracomercium”.37

O altă caracteristică a bunurilor din domeniul public esteinsesizabilitatea, care semnifică faptul că bunurile dindomeniul public nu pot fi supuse executării silite, mobiliare sauimobiliare, nu pot să constituie obiectul unor drepturi reale

accesorii: gaj, ipotecă, privilegii.38

Cu privire la acest aspect, G. N. Luţescu afirma că nu se puneproblema urmăririi silite pentru motivul că statul este prezumata fi întotdeauna solvabil.39

Şi în cazul insolvabilităţii trebuie să se facă distincţie între

bunurile publice şi cele private din domeniul public.40

Dacă bunurile publice sunt insesizabile absolut, în privinţa bunurilor

37 E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ, Editura Glasul Bucovinei,Cernăuţi, 1944, pp.363-364.38 Ioan Adam, Proprietatea publică şi privat ă asupra imobilelor din

România, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 94.39 G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947,pp.159 şi urm.40 Verginia Vedinaş , op. cit , p. 210.


23/152

25

proprietate privată se poate vorbi de o sesizabilitate limitată aacestora, întrucât se are în vedere un drept de preemţiune alstatului, precum şi restrângerea sferei unor eventuali creditori

sau excluderea persoanelor fizice şi juridice străine etc.

În concluzie, bunurile domeniului public sunt supuse unorreguli speciale, exorbitante de la dreptul comun, care punadministraţia într-o situaţie privilegiată în comparaţie cuparticularii.

3.3. Regimuri domeniale speciale

Problema regimurilor domeniale speciale interesează în specialsub aspectul „modalit ăţ ilor de restrângere a exercit ăriidreptului de proprietate privat ă asupra unor bunuriapar ţ inând unor persoane fizice sau juridice”41, înconformitate cu prevederile art. 53 din Constituţie. Este vorbade identificarea unui regim de protecţie şi pază aplicabil unorbunuri proprietate privată, pentru anumite considerente, înscopul conservării şi transmiterii lor generaţiilor viitoare.

Atât doctrina, dar şi specialiștii în drept civil au dezvoltat ideeaanumitor limitări aduse dreptului de proprietate privată. Astfel, într-unul din studiile42 consacrate proprietăţii după intrarea învigoare a Constituţiei se menţionează drept limitări aledreptului de proprietate privată, în raport cu unele interese de

41 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol.II, Editura All Beck,Bucureşti, 2004, p. 165.42 Marilena Uliescu, Proprietatea publică şi proprietatea privat ă – actualulcadru legislativ, în Studii de drept românesc, serie nouă, nr. 3, 1992, p. 223.


24/152

26

ordin general, păstrarea în textele Legii fondului funciar aobligaţiei tuturor deţinătorilor de terenuri agricole de a asiguracultivarea acestora, precum şi protecţia solului. În acest studiu

se f ăcea trimitere la un articol din lege care prevedea că proprietarii de terenuri care nu-şi îndeplinesc obligaţiileamintite urmau să fie somaţi în scris de autorităţileadministraţiei publice locale, iar cei care nu dădeau curssomaţiei în termenul stabilit de acestea, urmau să fiesancţionaţi anual cu plata unei sume de bani, în raport cucategoria de folosinţă a terenului.

Totodată, Legea fondului funciar consacră principiul preveniriişi combaterii proceselor de degradare şi poluare a solului,provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţieconomice şi sociale, stabilind obligaţii în sarcina unorautorităţi publice cu privire la întocmirea studiilor şi proiectelorlucrărilor de protecţie şi ameliorare, precum şi obligaţii legate

de execuţia acestor lucrări. După cum se arată în literatura despecialitate,43 deţinătorii de terenuri nu sunt „simpli spectatori”la procesul de protecţie şi ameliorare; dimpotrivă, în opticalegiuitorului, ei trebuie să participe la acest proces, fiind vorbade realizarea unei obligaţii publice. Prin urmare, prerogativeledreptului de proprietate reclamă respectarea unei reguli deordine publică.44 Astfel, Legea prevede că, în situaţia în care

„prin degradare şi poluare, terenurile şi-au pierdut total sauparţial capacitatea de producţie pentru culturi agricole sausilvice” acestea se vor constitui în perimetre de ameliorare.Deţinătorii de terenuri, păstrându-şi dreptul de proprietate, suntobligaţi să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de

43 Antonie Iorgovan, op. cit ., 2005, p. 274.44 Idem.


25/152

27

ameliorare în scopul aplicării măsurilor şi lucrărilor stabilite înproiectul de ameliorare. Includerea unui anumit teren înperimetre de ameliorare se poate face cu acordul proprietarului,

iar atunci când proprietarul nu este de acord, primăria va facepropuneri motivate prefecturii pentru a decide. În acest caz,este evident că avem de-a face cu un regim de pază şi protecţieinstituit asupra unor terenuri care aparţin persoanelor fizice, învederea conservării acestora şi transmiterii viitoarelor generaţii.

Numeroase sarcini şi îngrădiri ale dreptului de proprietate

privată se regăsesc şi în actul normativ care reglementează protecţia mediului,45 care a consacrat unele regimuri domenialespeciale, întrucât protecţia mediului constituie un obiectiv deinteres public major.

Potrivit art. 65 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre se

efectuează prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare,organizare şi amenajare a teritoriului, acţiuni care sunt„obligatorii pentru toţi deţinătorii, cu orice titlu”. Se poateconstata, astfel că actul normativ instituie reguli de protecţie nunumai pentru bunurile proprietate publică, ci şi pentru celeaparţinând unor proprietari particulari.

Reguli speciale de protecţie şi pază întâlnim şi în Codul silviccare prevede că fondul forestier naţional46 este supus în

45 Este vorba de Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţiamediului care a abrogat Legea nr.137/1995.46 Potrivit art. 1 din Codul silvic, fondul forestier al ţării este format dinpădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor decultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precumşi terenurile neproductive, incluse în menajamente silvice, „indiferent denatura dreptului de proprietate”.


26/152

28

întregime regimului silvic, care reprezintă un sistem de normetehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea,cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond. Mai mult,

proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu trebuie să asigure respectarea reglementărilor referitoare la regimul silvic.Legea mai prevede că pădurile proprietate privată aparţinândpersoanelor fizice sunt supuse regimului silvic. Prin urmare,proprietarii au obligaţia să asigure paza acestora şi să executelucrările necesare impuse de regimul silvic prin mijloaceproprii.

Legea stabileşte, în egală măsură un regim domenial pentruariile protejate, definite ca „zone terestre, acvatice şi/sausubterane, cu perimetru legal stabilit şi având un regim specialde ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şianimale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau d altă

natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.

Astfel, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservareahabitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, administratoriiariilor naturale protejate, precum şi persoanele fizice şi juridice

care deţin sau administrează terenuri şi alte bunuri şi/saudesf ăşoară activităţi în perimetrul şi în vecinătatea arieinaturale protejate sunt obligate să asigure respectarearegulamentelor ariilor naturale protejate. După cum se poateobserva şi în acest caz legiuitorul impune o serie de reguli deprotecţie şi pază, consacrând un regim domenial special,urmărindu-se garantarea conservării şi utilizării durabile a

patrimoniului natural, obiectiv de interes public major.


27/152

29

Regimul domenial instituit de Ordonanţa de urgenţă nr.57/2007 constă într-un regim de protecţie, expresie a exercităriide către stat a dreptului de protecţie şi pază47, drept care apare

totodată şi ca o obligaţie a statului faţă de dreptul fundamentalal cetăţeanului la un mediu sănătos.48 Potrivit prevederilor art.35 alin. (2) din Constituţie, statul are obligaţia de a asiguracadrul legislativ pentru exercitarea dreptului la un mediusănătos, obligaţie pe care o întregeşte pe cea reglementată înart. 135 alin.(2), lit. e), respectiv obligaţia statului de a asigura„refacerea şi ocrotirea mediului înconjur ător, precum şimen ţ inerea echilibrului ecologic.” Totodată, statul are obligaţiade a asigura „exploatarea resurselor naturale în concordanţă cuinteresul naţional” (art. 135 alin. (2), lit. d). Este evident că aicisunt principalele fundamente constituţionale ale regimului depază şi protecţie, cu privire la mediu, în general, lamonumentele naţionale şi ariile naturale speciale înparticular.49

Regimuri domeniale speciale sunt stabilite şi prin actelenormative care reglementează: căile terestre naţionale decomunicaţie; regimul apelor maritime interioare, al măriiteritoriale şi al zonei contigue ale României; regimul apelorDunării; spaţiul aerian al României; domeniul public culturalş.a.

47 Antonie Iorgovan, op. cit ., 2005, p. 287.48 Articolul 35 din Constituţie prevede:„(1) Statul recunoa şte dreptul fiecărei persoane la un mediu înconjur ătorsănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigur ă cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora

mediul înconjur ător .”49 Antonie Iorgovan, op. cit ., 2005, p. 288.


28/152

30

Ca o concluzie, reţinem afirmaţia din doctrină conform căreiabunurile vizate de actele normative menţionate, ce se găsesc înstăpânirea particularilor, î şi păstrează statutul de apartenenţă la

proprietatea privată, fiind grevate însă de anumite condiţiirestrictive şi totodată imperative, în privinţa modalităţilor şimijloacelor de protejare, administrare, conservare şi în special în privinţa circuitului lor juridic, care trebuie atentsupravegheat de către autorităţile publice.50

Textele de lege analizate, cărora li se pot adăuga şi altele, sunt

exemple ale unor regimuri juridice speciale, instituite şi asupraunor bunuri proprietate privată, care, f ără a intra în sferadomeniului public (deoarece ar deveni inalienabile), suntsupuse unor reguli de pază şi protecţie, exorbitante de ladreptul comun.51

Ideea esenţială a instituirii unor astfel de regimuri domeniale

speciale asupra anumitor bunuri proprietate privată este aceea aconservării şi transmiterii lor generaţiilor viitoare, idee de bază a dezvoltării durabile.

IV. Constituirea domeniului public

4.1. Moduri generale de constituire a domeniuluipublic

Modul de constituire a domeniului public reprezintă unul dincriteriile de clasificare a bunurilor aparţinând domeniului

50 V. Vedinaş, Al. Ciobanu, op. cit., p. 110.51 Dana Apostol Tofan, op. cit ., p. 170.


29/152

31

public. Potrivit acestui criteriu, bunurile aparţin fie domeniuluipublic natural, fie domeniului public artificial.52

Domeniul public natural este domeniul public constituit printr-un fapt natural, constatat ca atare de autorităţile administrative.

Sunt bunuri naturale: bogăţiile subsolului, spaţiul aerian, apelecu potenţial energetic valorificabil, apele navigabile şi aceleacare pot fi folosite în orice alt mod în interes public naţional,parcurile naţionale, rezervaţiile naturale şi monumentele

naturii, ţărmul mării, plaja maritimă şi marea teritorială,resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental ş.a.

Domeniul public artificial este domeniul format din bunurirealizate ca urmare a unor activităţi ale omului, precum:autostrăzile şi drumurile publice, canalele navigabile, căile

ferate şi instalaţiile feroviare, reţelele de distribuire a energieielectrice, reţelele de telecomunicaţii, conductele de transportale ţiţeiului şi gazelor naturale, lacurile de acumulare şibarajele, aeroporturile etc.

Potrivit legii, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prinurmătoarele moduri53:

a)

pe cale naturală, înţelegând prin aceastaaccesiunea mobiliară şi imobiliară54;

52 Emanuel Albu, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura FundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 59.53 Art. 7 din Legea nr. 213/199854 A se vedea pentru detalii Liviu Pop, Dreptul de proprietate şidezmembr ămintele sale, Editura Lumina Lex, 2001, Bucureşti, p. 215-228


30/152

32

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate

publică55;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate deGuvern, de consiliul judeţean sau de consiliullocal, după caz, dacă bunul în cauză intră îndomeniul public;

e)

prin trecerea unor bunuri din domeniul privat alstatului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză deutilitate publică.

f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Conform prevederilor art. 863 din Codul civil, dreptul deproprietate publică se dobândeşte:

a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;

b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, încondiţiile legii;

c)

prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului,devine de uz ori de interes public;

55 Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică, prinhotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o

justă şi prealabilă despăgubire, în temeiul unei cauze de utilitate publică.


31/152


32/152

34

− aluviunea (adăugirile de teren la malurile apelorcurgătoare revin proprietarului fondului riveran,numai dacă ele se formează treptat);

− avulsiunea (proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal dinteren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran,nu pierde dreptul de proprietate asupra părţiidesprinse dacă o revendică în termen de un an de ladata faptului);

− insulele şi prundişurile;

− accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în mod natural (accesiunea albiei părăsite),

− accesiunea animalelor sălbatice (animaleledomestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuiadin urmă dacă proprietarul nu le revendică întermen de 30 de zile de la data declaraţiei f ăcute laprimărie de către proprietarul terenului).

Calificarea acestor bunuri ca dependinţe ale domeniului publicnatural are în vedere în principal modul lor de formare,considerându-se, de exemplu, că apariţia în mod natural a uneiplaje constituie un motiv suficient pentru ca aceasta să fieinclusă în domeniul public naţional.

b) Achizi ţ ii publice efectuate în condi ţ iile legii

Achiziţiile publice efectuate de către stat sau de către ocolectivitate locală trebuie să se supună regulilor care să


33/152

35

asigure transparenţa şi să permită manifestarea concurenţei înmod loial.

Potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 34/2006 privindatribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor deconcesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune deservicii59, principiile care stau la baza contractului de achiziţiepublică sunt: nediscriminarea; tratamentul egal; recunoaştereareciprocă; transparenţa; proporţionalitatea; eficienţa utilizăriifondurilor; asumarea răspunderii.

Contractul de achiziţie publică este contractul care include şicategoria contractului sectorial, cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şiunul sau mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, avândca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sauprestarea de servicii.

Procedurile de atribuire, prevede actul normativ amintit, suntetapele ce trebuie parcurse de autoritatea contractantă şi decătre candidaţi/ofertanţi pentru ca acordul părţilor privindangajarea în contractul public să fie considerat valabil.

Conform prevederilor art.18 din Ordonanţa de urgenţă nr.34/2006 procedurile de atribuire sunt: licitaţia deschisă;licitaţia restrânsă; dialogul competitiv; negocierea; cererea deoferte; concursul de soluţii.

59 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418/15.05.2006,aprobată prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.625/20.07.2006


34/152

36

c) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Sistemul nostru constituţional recunoaşte posibilitatea

titularului domeniului public de a folosi procedee detransmitere forţată a proprietăţii bunurilor, care presupunconstrângerea particularului de a ceda bunul său în numeleunui interes general.60

Exproprierea reprezintă o excepţie de la caracterul inviolabil aldreptului de proprietate privată prevăzut de art. 136 alin.(5) din

Constituţie.

Reglementată pentru prima dată de art. 481 C. civ.,exproprierea pentru cauză de utilitate a fost consacrată deprevederile art. 41 alin. (3) din Constituţie (art. 44 alin.3 înforma republicată), care stabileşte că „ Nimeni nu poate fiexpropriat decât pentru cauză de utilitate publică , stabilit ă

potrivit legii, cu o dreapt ă şi prealabilă despăgubire”.În aplicarea acestor prevederi constituţionale a fost adoptată Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză deutilitate publică.61

În conformitate cu prevederile art. 2 din lege, pot fi expropriatebunurile imobile proprietatea persoanelor fizice şi juridice,precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor,oraşelor, municipiilor, şi judeţelor. Pentru aceste din urmă

60 Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2007 p. 82.61 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din2.06.1994.


35/152

37

bunuri, exproprierea poate avea loc numai dacă utilitateapublică se declară pentru lucrări de interes naţional.

Exproprierea se hotărăşte de instanţele judecătoreşti numaidupă ce utilitatea publică a fost declarată în condiţiile stabilitede art. 5-11 din lege.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţionalde către Guvern, iar pentru cele de interes local, de cătreconsiliile judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti.

Cererile de expropriere se soluţionează de tribunalul în a căruirază teritorială se află situat imobilul propus a fi expropriat.

Prin hotărârea de expropriere trebuie să se stabilească şidespăgubirile ce se cuvin proprietarului imobilului. În situaţia în care părţile nu cad de acord cu privire la despăgubiri,instanţa va desemna o comisie formată din trei experţi care vastabili întinderea despăgubirii, care se compune din valoareareală a imobilului şi din prejudiciul ce i-a fost cauzatproprietarului sau altor persoane.

Efectul principal al exproprierii constă în faptul că în temeiulhotărârii judecătoreşti de expropriere, definitivă şi irevocabilă,imobilul trece în proprietatea expropriatorului, liber de oricesarcini. Totodată, se sting toate drepturile reale principalederivate din dreptul de proprietate (uzufruct, abitaţie,superficie, servitute).


36/152

38

d) Acte de dona ţ ie sau legate acceptate în condi ţ iilelegii

După cum se arată în literatura de specialitate, donaţia este uncontract unilateral, esenţialmente gratuit, translativ deproprietate, solemn şi în principiu irevocabil, iar legatulreprezintă un act juridic cuprins într-un testament, prin caretestatorul desemnează una sau mai multe persoane care ladecesul său vor primi întregul patrimoniu, o fracţiune depatrimoniu sau anumite bunuri lăsate de către cujus.

Dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte dedonaţie sau legate se realizează, în condiţiile legii, prin hotărârede guvern, sau, după caz, de consiliul judeţean ori local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public. Acceptarea donaţiilorf ăcute statului se realizează pe baza aprobării Guvernului.Potrivit prevederilor Legii nr.215/2001, donaţiile şi legatele cu

sarcini în favoarea consiliilor judeţene şi locale pot fi acceptatenumai prin hotărârea consiliului respectiv, aprobată cu votulmajorităţii consilierilor în funcţie.

e) Trecerea unor bunuri din domeniul privat alstatului sau al unit ăţ ilor administrativ-teritoriale îndomeniul public al acestora, pentru cauză de

utilitate publică

Potrivit prevederilor art. 8 şi 9 din Legea nr. 213/1998, trecereabunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţiloradministrativ – teritoriale în domeniul public al acestora seface, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului

Bucureşti ori a consiliului local. Legea mai precizează că


37/152

39

hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată la instanța decontencios administrativ competentă, în a cărei rază teritorială se află bunul.

De menţionat că trecerea în domeniul public a unor bunuri dinpatrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitateadministrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cuplată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţiicomerciale respective.62În lipsa acordului menţionat, bunurilesocietăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul

public numai prin procedura exproprierii pentru cauză deutilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.

f) Alte moduri prevă zute de lege

Dintre aceste moduri de dobândire a dreptului de proprietatepublică menţionăm:

- contracte civile şi comerciale, cum ar fi vânzarea şischimbul, când sunt f ăcute pentru utilitate publică;

Pentru schimbul de proprietate este necesar ca operaţiunea să fie supusă aprobării prealabile a statului sau colectivităţii locale

printr-un act de putere.

- accesiunea imobiliară artificială şi accesiuneamobiliară, descoperirea unei comori aparţinând tezauruluinaţional etc.;

62 A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul deprocedură fiscală, republicată.


38/152

40

- darea în plată, prevăzută de Codul de procedură fiscală la art.164. Potrivit acestor norme, în tot cursul executării siliteasupra bunurilor imobile ale debitorului persoană juridică,

inclusiv în perioada în care poate avea loc reluarea proceduriide valorificare, creanţele fiscale administrate de MinisterulFinanţelor Publice şi cele ale bugetelor locale pot fi stinse, lacererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietate publică a statului sau, după caz, a unităţiiadministrativ-teritoriale, a bunurilor imobile supuse executăriisilite.

4.2. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

a) Regimul juridic al exproprierii

Sistemul nostru constituţional recunoaşte posibilitateatitularului domeniului public de a folosi procedee detransmitere forţată a proprietăţii bunurilor, care presupunconstrângerea particularului de ceda bunul său în numele unuiinteres general. 63

Exproprierea reprezintă o excepție de la caracterul inviolabil aldreptului de proprietate privată prevăzut de art. 136 (5) dinConstituţie.

După cum se arată în literatura de specialitate, noţiuneaexproprierii are două sensuri fundamentale: instituţie juridică

63 Emil Balan, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura C.H. Beck,Bucuresti, 2007, p. 82.


39/152

41

de drept public şi operaţiune juridică.64 Astfel, exproprierea afost definită ca „o instituţie juridică de drept public ce constă înachiziţia forţată cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate

publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuriimobile proprietate privată.”65

În cel de al doilea sens, exproprierea este o acţiune juridică în acărei structură complexă intră acte juridice şi fapte juridice însens restrâns (acte materiale) de drept public şi de drept privat,operaţiune care are ca efecte principale trecerea forţată a unui

bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, învederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum şiplata unor despăgubiri.

Cât priveşte conţinutul operaţiunii juridice a exproprierii, s-apus accentul când pe ideea actului de putere publică, când peideea hotărârii judecătoreşti ca temei al trecerii bunului imobil

din proprietate privată în proprietate publică.66

Caracterul complex al exproprierii ca acţiune juridică împiedică reducerea acestei operaţiuni doar la unul dintreactele juridice componente, cum ar fi actul legislativ sauadministrativ, după caz, de declarare a utilităţii publice, sauhotărârea judecătorească prin care se decide exproprierea. De

asemenea, nu pot fi ignorate efectele juridice de drept privat,64 E.Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AllBeck, Bucureţi, 2000, p. 26.65 Idem.66 A se vedea în acest sens, B. Dumitrache, Fl.Baias, M. Nicolae, Regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10 / 2001 comentat ă şiadnotat ă, vol I, ed. a II-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 20; C. Bîrsan,

Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001,p. 61.


40/152

42

cum ar fi stingerea dreptului de proprietate privată şi naştereadreptului de creanţă având ca obiect despăgubirea şi nici actul juridic al plăţii despăgubirii, ca act juridic de drept civil.67

Ţinând seama de aceste consideraţii, se poate afirma că exproprierea este un izvor complex de raporturi juridiceconcrete. Caracterul complex al acestui izvor este determinatde reunirea în structura sa a mai multor acte şi fapte juridice însens restrâns. Ca urmare, exproprierea nu poate fi redusă laideea unui contract forţat, la care voinţa expropriatorului este

înlocuită prin voinţa instanţei de judecată. Efecte juridice aleexproprierii se produc nu numai ca urmare a unui asemeneacontract forţat, ci ca urmare a acţiunii conjugate a tuturoractelor şi faptelor juridice integrate în structura exproprierii. Înacest fel se justifică de ce exproprierea nu se mai poate finalizaori de câte ori unul dintre actele juridice care intră în structuraacestei operaţiuni juridice este desfiinţat într-una dintre etapele

procedurii exproprierii.

În concluzie, regimul juridic al exproprierii este determinat deurmătoarele principii:

− exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată abunurilor imobile necesare pentru executarea unor

lucrări de interes public;− ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate

publică;

67 În sensul că plata este un act juridic de drept civil, respectiv o convenţie.A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală aobliga ţ iilor , Editura Academiei, 1981, p. 310.


41/152


42/152

44

Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrări deinteres naţional şi de consiliile judeţene sau cel al municipiuluiBucureşti, pentru lucrările de interes local. Pentru orice alte

lucrări decât cele menţionate în art. 6, precum şi în cazulexproprierii unor imobile sau localităţi din categoria celorprevăzute la art. 7 alin. 4, utilitatea publică se declară în fiecarecaz în parte, prin lege.

Declaraţia de utilitate publică este precedată de efectuarea unorcercetări prealabile care vor stabili dacă există elemente care să

justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţinnecesitatea lucrărilor şi nu pot să fie realizate pe alte căi decâtprin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanismşi de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.

Declaraţia de utilitate publică este un act administrativ în

temeiul căruia o anumită lucrare dobândeşte caracterul specialde lucrare în interesul general, supusă regimului juridic specialal exproprierii pentru utilitate publică.70

După cum se arată în literatura de specialitate, declaraţia deutilitate publică, odată adusă la cunoştinţa publicului, întruneşte toate elementele unui act administrativ, condiţie care

declanşează procedura exproprierii.71

În jurisprudenţă s-a statuat că actul î şi păstrează acest caracterchiar dacă îmbracă forma de lege, iar declaraţiile care emană dela consiliile locale şi judeţene constituie veritabile acte

70 L. Giurgiu, op.cit ., p.119071 Idem.


43/152

45

administrative de autoritate, supuse controlului judiciarexercitat în baza Legii contenciosului administrativ.72

Instanţa de contencios administrativ examinează doarlegalitatea declaraţiei de utilitate publică, şi nu oportunitateaactului, care este lăsată la aprecierea exclusivă a autorităţiloradministrative.

Capitolul III din Legea nr. 33/1994 este consacrat măsurilorpremergătoare exproprierii, care se iau de expropriatori,

precum şi de comisii special constituite.

În înţelesul legii, au calitatea de expropriator, statul prinorganismele desemnate de Guvern pentru lucrările de interesnaţional şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele pentrulucrările de interes local.

În legătură cu propunerile de expropriere, proprietarii şititularii altor drepturi reale asupra imobilelor în cauză pot face întâmpinare în termen de 45 de zile de la data notificării.Soluţionarea acestor întâmpinări se realizează de cătrecomisiile prevăzute la art. 15. din modul de constituire acomisiilor, dar şi din competenţele cu care sunt investite,rezultă că aceste organisme trebuie considerate adevărateautorităţi administrativ-jurisdicţionale, iar actele acestora suntsusceptibile de control judecătoresc conform Legiicontenciosului administrativ.73

72 A se vedea în acest sens: Decizia nr. 17/1931 a Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie, secţiunea III; Decizia nr. 287/1935 a Curţii de Apel Bucureşti,secţiunea IV, citate după E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativromân, Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944, p. 377.73 Liviu Giurgiu, op.cit ., p.119.


44/152

46

În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din lege, soluţionareacererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau cel al municipiului Bucureşti în raza căruia este

situat imobilul propus pentru expropriere.

Rolul tribunalului constă în a verifica dacă sunt îndeplinitetoate cerinţele legale pentru expropriere, precum şi în stabilireacuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarilor sau, după caz, posesorilor, altor titulari de drepturi reale sau oricărorpersoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra

imobilelor propuse a fi expropriate.

Hotărârea judecătorească de expropriere se poate înf ăţişa fie cao hotărâre de expedient, respectiv o hotărâre definitivă princare se ia act de înţelegerea intervenită între părţi atât cu privirela expropriere, cât şi cu privire la despăgubire, fie ca o hotărâreprin care se soluţionează litigiul dintre părţi. În acest ultim caz,

instanţa de judecată se poate pronunţa cu privire la expropriereşi la despăgubire sau, dacă părţile s-au înţeles asupraexproprierii, numai în legătură cu despăgubirea.

Hotărârea judecătorească prin care se pune capăt litigiului estesupusă căilor de atac prevăzute de lege, respectiv apelului şirecursului (art. 23 alin. 2, teza finală).

Efectul principal al exproprierii constă în faptul că în temeiulhotărârii judecătoreşti de expropriere, definitivă şi irevocabilă,imobilul trece în proprietatea expropriatorului, liber de oricesarcini. Totodată, se sting toate drepturile reale derivate dindreptul de proprietate (uzufruct, abitație, superficie, servitute).


45/152

47

4.3. Rechiziţiile de bunuri

a) Evoluţia cadrului legislativ

Privite în evoluţie istorică, reglementările legislative aleactivităţii de rechiziţii au evoluat odată cu situaţia social-economică a ţării, au fost actualizate periodic şi au fostarmonizate cu legislaţia în vigoare pe plan european.

Prima lege modernă asupra rechiziţiilor este decretată sub

numărul 1192 din 10 Martie 1906 şi este publicată în MonitorulOficial nr. 3 din 6 aprilie 1906 şi în Monitorul Oastei, partearegulamentară nr. 12 din 1906.

Legea f ăcea referire la următoarele aspecte:

- condiţiile generale în care se poate exercita dreptul derechiziţii;

- prestaţiile şi obiectele ce pot fi rechiziţionate;

- modul concret de executare a rechiziţiilor reclamate denevoile urgente ale armatei şi populaţiei;

- scutirile de rechiziţii;

- indemnizaţiile datorate pentru rechiziţionarea bunurilor;

- dispoziţii relative la marile manevre militare;

- dispoziţii penale.

În aprilie 1913 este emisă Legea nr. 2631 care este publicată în

Monitorul Oficial nr. 7 din 7 aprilie 1913 şi în Monitorul


46/152

48

Oastei nr. 8 din 1913. După experienţa războiului balcanic,legea este îmbunătăţită şi modificată în 1915 cu Decretul nr.618 din 7 martie 1915, publicată în Monitorul Oficial nr. 272

din 10 martie 1915 şi în Monitorul Oastei, partearegulamentară nr. 6 din 1915. În principiu, actele normativepăstrează cadrul de bază al Legii din 1906, modificările aduse îmbunătăţind conţinutul şi confirmă punerea de acord aprevederilor legale cu realitatea existentă.

Ultimul act normativ care reglementează activitatea de

rechiziţii în perioada interbelică este Legea rechiziţiilor nr. 139din 27 februarie 1940, lege care a şi fost pusă în aplicare înperioada desf ăşurării celui de al doilea război mondial.

La baza punerii în aplicare a legii rechiziţiilor a stat„Regulamentul legii rechiziţiilor”. Documentul detaliază prevederile legale, asigurând aplicarea eficientă şi unitară, pe

întreg teritoriul ţării, a prevederilor legii, cu stabilirea desarcini concrete pentru autorităţi, în toate situaţiile când seaprecia că vor fi executate rechiziţii de bunuri sau prestări deservicii în interes public.

După încheierea războiului, în 1947 se promovează un nouproiect al legii rechiziţiilor, semnat de ministrul apărării

naţionale, general de armată Mihail Lascăr.

Priorităţile legislative, interesele conjuncturale precum şidisfuncţionalităţile inerente unei perioade de tranziţie, detrecere la un alt regim, nu a permis promulgarea acestei legi.

Schimbarea sistemului de guvernare şi realizarea stabilităţiieconomice a ţării au impus o reglementare legislativă în acord


47/152

49

cu realităţile economice existente, astfel că, în 1974 esteelaborată şi intră în vigoare Legea nr. 10 privind rechiziţiile.

Odată cu schimbarea instrucţiunilor de mobilizare ale armatei,se modifică întreaga problematică de abordare a rechiziţiilorprecum şi documentele ce se întocmesc.

După evenimentele din decembrie 1989, s-a impus cuprecădere modificarea prevederilor legislative în domeniu. Esteadoptată Legea nr. 132 din 15 iunie 1997 privind rechiziţiile de

bunuri şi prestările de servicii în interes public, iar prinHotărârea de Guvern nr. 11 din 19 ianuarie 1998 se aprobă Normele metodologice de aplicare a legii. Pentru armonizareacu legislaţia existentă în NATO şi UE, prin Legea nr. 410/2004a fost modificată şi completată Legea nr. 132/1997, iar prin H.G. nr. 219/24.03.2005 au fost promulgate Normelemetodologice de aplicare a acestei legi.

Prin modificarea legii s-a urmărit îmbunătăţirea organizării şidesf ăşurării activităţii de rechiziţii, ca măsură cu caracterexcepţional, cu respectarea normelor privind drepturile omuluişi garantarea proprietăţii, astfel:

- dinamica societăţii româneşti în raport cu intensitatea şinatura factorilor de risc şi a factorilor naturali;

- responsabilităţile autorităţilor şi organelor investite să coordoneze organizarea şi pregătirea în mod unitar aactivităţii de rechiziţii şi verificarea stadiului realizăriiacesteia;

- garantarea proprietăţii asupra bunurilor şi efectuarea

unei drepte despăgubiri pentru bunurile rechiziţionate;


48/152

50

- stabilirea unor modalităţi corespunzătoare de plată pentru serviciile prestate în interes public;

-

redimensionarea domeniului de aplicare privindrechiziţiile în timp de pace;

- necesitatea armonizării legislaţiei în domeniu culegislaţia comunitară şi a ţărilor membre Alianţei Nord- Atlantice.

Rechiziţia de bunuri şi prestările de servicii în interes publicreprezintă măsura cu caracter excepţional prin care organeleautorităţii publice împuternicite prin lege obligă agenţiieconomici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridiceşi fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sauimobile.

În esenţă, prevederea legală tratează rechiziţiile ca un modspecial şi excepţional prin care un bun mobil sau imobil sepoate transfera din proprietate privată în proprietatea sau înfolosinţa publică în scopul apărării ţării, ordinii publice şisiguranţei statului.

Rechiziţia, deşi reprezintă o excepţie de la principiul garantăriidreptului de proprietate prevăzut de Constituţie şi de Codulcivil, protejează proprietatea prin acordarea de despăgubiripentru bunurile consumptibile şi perisabile dar şi pentrubunurile deteriorate sau degradate pe perioada folosirii lor înscopul pentru care a operat ( art. 19 şi art. 2 alin. 2 din lege).

b) Modalităţi de instituire

Măsura rechiziţionării se dispune prin:


49/152

51

- decretul Preşedintelui României, când sedeclară mobilizarea parţială sau totală,precum şi a stării de război;

- decretul Preşedintelui României, când seinstituie starea de asediu sau de urgenţă;

- prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine aleprefecţilor în cazul prevenirii, localizării şi înlăturării urmărilor unor urgenţe civile.

Necesitatea rechiziționării de bunuri este menţionată în art. 4din Legea apărării naţionale a României nr. 45 din 1 iulie 1994 ,unde se precizează că „ În caz de agresiune care atentează laintegritatea teritorială , la existen ţ a şi la unitatea statului şi a poporului român, a cărei amploare depăşe şte capacitateacombativă a for ţ elor armate organizate pe principiul

suficien ţ ei defensive, riposta va cuprinde formelecorespunzătoare în care vor fi angajate toate resursele umane şi materiale necesare respingerii acesteia”, iar art. 22stabileşte că „ La proclamarea st ării de asediu sau de urgen ţă ,la declararea mobilizării ori a st ării de r ă zboi pot firechizi ţ ionate bunuri apar ţ inând agen ţ ilor economici,institu ţ iilor publice, celorlalte persoane juridice şi persoanelor

fizice şi pot fi chema ţ i cet ăţ eni ap ţ i de muncă pentru prest ăride servicii, în condi ţ iile prevă zute de lege”.

Potrivit prevederilor Legii nr. 132 din 1997, rechiziţia debunuri şi prestările de servicii reprezintă „măsura cu caracterexcepţional prin care autorităţile publice împuternicite prinlege obligă agenţii economici, instituţiile publice, precum şi


50/152

52

alte persoane juridice şi fizice la cedarea temporară a unorbunuri mobile sau imobile”.

De menţionat că subiectul activ dobândeşte dreptul de a folosibunul, nu şi pe cel de a culege fructele.

Autorităţile administraţiei publice au obligaţia să asigureefectuarea rechiziţiilor de bunuri şi chemarea persoanelorpentru prestări de servicii în interes public, iar agenţiieconomici şi instituţiile publice sunt obligate să ţ ină eviden ţ a

bunurilor care pot fi rechizi ţ ionate şi să le men ţ ină în staretehnică de bună func ţ ionare, precum şi a persoanelor care potfi chemate să presteze servicii în interes public.

Bunurile se rechiziţionează pe baza ordinului de predare, iar lapredarea bunului se încheie un proces verbal în care, pe lângă datele de identificare a bunului, este trecută şi valoarea acestuia

la data rechiziţiei.

c) Organisme cu atribuţii în domeniu

Pentru stabilirea cantităţilor de bunuri rechiziţionabile, adespăgubirilor, precum şi pentru soluţionarea litigiilor care

derivă din executarea rechiziţiilor se înfiinţează şifuncţionează:

- Comisia Centrală de Rechiziţii;

- Comisiile Mixte de Rechiziţii.


51/152

53

Comisia Centrală de Rechiziţii este organ de pregătire şiexecutare a rechiziţiilor, funcţionează în subordinea Guvernuluişi este compusă din:

- şeful Oficiului de Stat pentru Probleme Speciale –preşedinte;

- patru reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale;

- doi reprezentanţi ai Ministerului Administraţiei şi

Internelor;- un reprezentant al Ministerului de Justiţie;

- doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice;

- un reprezentant al Institutului Naţional de Statistică;

-

directorul general al Oficiului Naţional al RegistruluiComerţului;

- un reprezentant al Băncii Naţionale a României;

- un reprezentant al Ministerului Economiei şiComerţului;

-

un reprezentant al Ministerului Sănătăţii;

- un reprezentant al Ministerului Muncii, SolidarităţiiSociale şi Familiei;

- un reprezentant al Ministerului Transporturilor,Construcţiilor şi Turismului;


52/152

54

- un reprezentant al Ministerului Comunicaţiilor şiTehnologiei Informaţiei;

-

un reprezentant al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şiDezvoltării Rurale;

- un reprezentant al Ministerului Mediului şi GospodăririiApelor.

Comisia Centrală de Rechiziţii, prezintă Guvernului, anual,

sinteza activităţii privind modul de pregătire şi de efectuare arechiziţiilor de bunuri şi a prestărilor de servicii în interespublic, la nivel naţional.

Hotărârile Comisiei Centrale de Rechiziţii se pun în executarede Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, princomisiile mixte de rechiziţii. Preţurile stabilite de ComisiaCentrală de Rechiziţii se publică în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I.

Comisiile mixte de rechiziţii sunt constituite la nivelulprefecturilor sau a municipiului Bucureşti, funcţia depreşedinte fiind asigurată de prefect.

Comisiile mixte de rechiziţii stabilesc cantităţile de bunuri ce

pot fi rechiziţionate pe localităţi, agenţi economici, instituţiipublice şi alte persoane juridice, în vederea realizării integralea scopurilor propuse.

Hotărârile comisiilor sunt obligatorii pentru toate persoanelefizice şi juridice prevăzute în lege şi sunt aduse la îndeplinirede către autorităţile administraţiei publice locale, agenţii


53/152

55

economici, instituţiile publice şi alte persoane juridice, la înştiinţarea autorităţilor împuternicite să efectueze rechiziţii.

Comisiile mixte de rechiziţii se convoacă de preşedinteleacestora semestrial sau ori de câte ori este necesar.

d) Regimul actelor juridice privind rechiziţiile

Rechiziţionarea se dispune prin:

- Decret emis de Preşedintele României pentru declarareamobilizării parţiale sau totale;

- Decret emis de Preşedintele României pentru instituireastării de asediu sau de urgenţă;

-

Hotărâre a Guvernului sau ordine ale prefecţilor,adoptate şi, respectiv, emise, pentru prevenirea,localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre.

De asemenea, bunurile se rechiziţionează în baza ordinelor depredare emise de autorităţile militare menţionate la art. 6 dinLegea nr. 132/1997, care sunt urmate de procesele - verbale de

predare - primire a bunurilor rechiziţionate.

Toate acestea sunt acte administrative tipice, prin care seorganizează executarea legii (decretele pentru declarareamobilizării sau pentru instituirea stării de asediu sau deurgenţă, Hotărârea Guvernului sau ordine ale prefecţilor pentruprevenirea, localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre)


54/152

56

sau pentru punerea în aplicare a legii (ordinele de rechiziţionareşi predare a bunurilor rechiziţionate).74

Se cuvine menţionat faptul că, potrivit prevederilor art. 5 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, acteleadministrative emise pentru aplicarea regimului stării derăzboi, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele careprivesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentrurestabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturareacalamităţilor naturale pot fi atacate numai pentru exces de

putere.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 defineşteexcesul de putere, în art. 2 alin. (1), lit. n), ca fiind „exercitareadreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarealimitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcareadrepturilor şi libertăților cetăţenilor”.

e) Atribuţii ale autorităţilor publice

Autorităţile administraţiei publice locale, potrivit competenţei, îndeplinesc, în timp de pace şi în caz de mobilizare şi derăzboi, în raza lor teritorială, următoarele atribuţii:

- asigură îndeplinirea de către agenţii economici,instituţiile publice şi persoanele fizice a dispoziţiilor şimăsurilor privind pregătirea populaţiei, economiei şi ateritoriului pentru apărare;

74 Emanuel Albu, Dreptul administrativ al bunurilor , Editura FundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 96.


55/152

57

- urmăresc şi intervin pentru satisfacerea cererilorprezentate de unităţile militare existente în raza lorteritorială pentru nevoile de mobilizare;

- îndeplinesc măsurile necesare pentru efectuarea derechiziţii şi chemări pentru prestări de servicii potrivitlegii;

- întocmesc, actualizează şi pun la dispoziţie centrelormilitare judeţene şi ale sectoarelor municipiului

Bucureşti monografia economico-militară a unităţiloradministrativ-teritoriale respective.

Plata despăgubirilor pentru bunurile rechiziţionate şi pentruprestările de servicii în interes public se face de beneficiari,astfel:

- de către ministere şi celelalte autorităţi publice înfolosul cărora s-au efectuat rechiziţiile sau prestările deservicii în interes public, din fondurile cu această destinaţie puse la dispoziţie de la bugetul de stat ori dinalte fonduri constituite potrivit legii, în cazul stării derăzboi, de mobilizare, de asediu sau de urgenţă;

- de către autorităţile administraţiei publice, din bugetelelocale sau de la bugetul de stat, pentru prevenirea,localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre.


56/152

58

f) Planificarea rechiziţiilor de bunuri şi a prestărilor deservicii în interes public

Planificarea rechiziţiei bunurilor prevăzute la art. 5 alin (1) dinlege se realizează din timp de pace prin planul de rechiziţii debunuri judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza„ Nomenclatorului bunurilor rechizi ţ ionabile”, aprobat prinordinul nr. 63/18.08.2004 al şefului O.C.S.P.S.

Pentru celelalte bunuri, care nu se planifică prin planul de

rechiziţii, asigurarea lor se face prin „Planul de mobilizare aeconomiei na ţ ionale pentru apărare”, conform„Nomenclatorului cu produse şi servicii pentru apărare”, şi sepot rechiziţiona pe timpul situaţiilor prevăzute în Lege (art. 2(1)).

g) Obiectul rechiziţiilor

Sunt supuse rechiziţiei:

- bunuri mobile şi imobile (bunurileconsumptibile şi cele perisabile);

-

prestare de servicii (conform art. 3 cetăţenii apţide muncă pot fi chemaţi pentru prestări deservicii în interes public, constând în efectuareaunor lucrări sau desf ăşurarea unor activităţi).

Obiectul rechiziţiei este reprezentat de bunuri mobile sauimobile ce se găsesc în proprietate privată sau publică.


57/152


58/152

60

momentul cererii nu îl are în posesie sau în folosinţă legală.Actul în baza căruia bunul este deţinut trebuie să facă parte dindocumentaţia ce stă la baza rechiziţiei pentru uşurarea situaţiei

subiectului activ la momentul restituirii bunului. Bunurilerechiziţionate sunt puse la dispoziţia autorităţii care a realizatacest act conform nevoilor.

La împlinirea termenelor sau la încetarea cauzelor care audeterminat rechiziţia, bunurile se restituie celor de la care aufost rechiziţionate, cu proces-verbal de restituire. În situaţia în

care bunurile sunt consumptibile sau perisabile ori au fostdistruse ori au pierit din diverse cauze pe perioada rechiziţiei,titularul primeşte plata despăgubirilor pentru bunurilerechiziţionate, în condiţiile legii.

Nu sunt supuse rechiziţionării următoarele categorii de bunuri:obiectele de uz personal şi de gospodărie casnică; bunurile

personale strict necesare exercitării profesiei sau ocupaţiei, princare persoana respectivă î şi asigură existenţa; vehiculele cutracţiune animală sau mecanică aparţinând invalizilor,văduvelor de război şi orfanilor minori; părţile din imobilelestrict necesare ocupanţilor; clădirile penitenciarelor şi aleşcolilor speciale de muncă şi reeducare; bunurile caselor şicăminelor de copii, de handicapaţi şi de bătrâni; bunurile din

patrimoniul cultural - naţional sau internaţional; bunurile careaparţin bisericilor, mânăstirilor sau caselor de rugăciuni alecultelor sau ale asociaţiilor religioase, recunoscute de stat,necesare pentru exercitarea cultului, precum şi locuinţelemonahilor; cantităţile de cereale, alimente, legume şi fructenecesare consumului proprietarului şi al familiei sale, seminţelenecesare însămânţărilor, precum şi animalele de reproducţie şi

animalele matcă; bunurile aflate în rezervele materiale


59/152

61

naţionale şi în rezerva de mobilizare, constituite potrivitdispoziţiilor legale; bunurile misiunilor diplomatice şi aleoficiilor consulare străine; bunurile aparţinând persoanelor

juridice şi fizice străine, domiciliate sau cu reşedinţa ori cusediul pe teritoriul României, care, prin acorduri internaţionale,sunt exceptate de la rechiziţii; materialele sanitar-farmaceuticenecesare tratamentului bolnavilor cronici, care fac dovadaacestei situaţii.

h) Acordarea despăgubirilor

Proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri,stabilite în conformitate cu prevederile legii. De asemenea, peperioada rechiziţiei, proprietarii sau deţinătorii sunt scutiţi deimpozite şi de plata taxelor pentru bunurile rechiziţionate, iarobligaţiile ce decurg din contractele legal încheiate sesuspendă. Legea se referă doar la contracte de închiriere,

concesiuni, prestări de servicii deoarece în cazul asigurărilor debunuri problema este mai delicată.

Prin Hotărâre de Guvern se stabilesc normele metodologice deelaborare a cadrului de organizare şi criteriile de evaluare adespăgubirilor, pe categorii de bunuri.

Despăgubirile pentru bunurile neconsumptibile rechiziţionatese acordă astfel:

- prin chirie, a cărei modalitate de calcul sestabileşte prin hotărâre a Guvernului;

- prin acordarea diferenţei de valoarecorespunzătoare, pentru bunurile care se

restituie cu degradări majore;


60/152

62

- prin acordarea unui bun similar sau prin platacontravalorii bunului, stabilită în funcţie destarea tehnică şi de gradul de uzură la

momentul rechiziţionării, în cazul în care, dinmotive obiective, acesta nu mai poate firestituit.

Evaluarea prejudiciilor bunurilor se face de către o comisie deexperţi din care fac parte în mod obligatoriu reprezentanţi aibeneficiarului, ai prefectului şi proprietarul sau deţinătorul

legal, după caz, al bunului rechiziţionat.

Despăgubirile pentru bunurile consumptibile se acordă prinachitarea la preţul pieţei în momentul preluării. ComisiaCentrală de Rechiziţii stabileşte preţurile principalelor bunuriconsumptibile necesare estimării fondurilor folosite la platadespăgubirilor acestora. Preţurile stabilite de Comisia Centrală

de Rechiziţii se publică în Monitorul Oficial al României,Partea I. Cuantumul despăgubirilor la nivelul unităţiloradministrativ-teritoriale se avizează în mod obligatoriu decomisia mixtă de rechiziţii.

i) Prestarea de serviciiRechiziţia poate avea ca obiect şi prestarea de servicii de cătrecetăţenii apţi de muncă, această activitate se realizează îninteres public şi constă în efectuarea unor lucrări saudesf ăşurarea unor activităţi în situaţiile prevăzute de lege.

Pot fi chemate pentru prestări de servicii în interes public:


61/152

63

- persoanele apte de muncă, în vârstă de 16-60 de anibărbaţii şi de 16-55 de ani femeile;

-

unii specialişti, ca: medici, ingineri, subingineri,tehnicieni, economişti, farmacişti, asistenţi medicalietc., pot fi chemaţi să presteze servicii în specialităţilelor şi peste limita maximă de vârstă, dar nu mai mult de65 de ani bărbaţii şi de 60 de ani femeile. Peste acestelimite, persoanele pot fi chemate numai la cererea lor.

j) Stabilirea limitelor de preţuri pentru

dreptul+administrativ+al+bunurilor

Documents