UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

FACULTATEA DE DREPT

ANUL II- FR

REFERAT LA DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Profesor: Student:

BRASOV 2012

Dreptul Marii

Mările şi oceanele constituie aproximativ 70 %din suprafaţa planetei. Aceasta preocupă in prezent toate

statele şi popoarele atat pentru cerinţele navigaţiei cat şi pentru valoroasele resurse piscicole, minerale

energetice. Dezvoltarea activităţilor maritime şi a raporturilor dintre state in acest sens au dus la apariţia şi

formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării. In sec. XII-XVII Suedia, Danemarca, Spania,

Portugalia şi alte state europene promovau şi practicau ideea dreptului de proprietate asupra unor teritorii

intinse ale mărilor la care acestea erau state riverane.

In sec. XVI Franţa, Olanda, aveau deplină libertate de navigaţie, comerţ şi pescuit. Referitor la dreptul de

proprietate asupra mării au fost propuse două concepţii. Prima concepţie formulată de Groţius in 1609

care afirma că mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigaţie, comerţ şi

pescuit. A doua concepţie este formulată de Selden in 1635 care susţine dreptul de insuşire şi de monopol

al Marii Britanie asupra unor zone maritime intinse. In sec. XVIII-XIX in practica raporturilor dintre state

se evidenţiază conceptul de mare teritorială şi mare liberă. Drept criteriu de delimitare a lăţimii mării

teritoriale era stabilit: bătaia tunului, linia orizontului, sau criteriul celor trei mile marine de la ţărm. Mai

tarziu după Conferinţa de la Haga se recunoaşte conceptual de zonă contiguă in care statul riveran are

dreptul să exercite anumite drepturi speciale (vamale, fiscale, control sanitar,). In 1958 are loc prima

conferinţă asupra dreptului mării sub egida ONU: sunt adoptate patru convenţii: asupra mării teritoriale, a

mării libere, a platoului continental şi a pescuitului, conservării resurselor biologice.

In 1968 Adunarea Generală a ONU a creat un organism special numit Comitetul de utilizare paşnică a

subsolului mărilor şi oceanelor dincolo de limita jurisdicţiei naţionale. Codificarea dreptului mării s-a

făcut pe deplin odată cu adoptarea textului final al Convenţiei privind dreptul mării din1982. prin această

convenţie s-a constituit şi consolidat bazele dreptului mării.

Marea teritorială se delimitează de apele maritime interioare de linia sa de bază, iar in larg se intinde pană

la o limită care să nu depăşească 12 mile marine(o milă egală cu 1600-1800m). Marea teritorială este

parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă impreună cu resursele sale suveranităţii naţionale a

statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran ţinandu-se

seama de prevederile dreptului internaţional. Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate

drepturile ce decurg din suveranitatea sa in ceia ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer,

drepturi ce constau in pescuit, navigaţie şi control, protecţia mediului avand şi obligaţii corespunzătoare.

Pescuitul şi exploatarea resurselor naturale revine in exclusivitate statului riveran. Activităţile de mai sus

pot fi efectuate de alte state numai in urma incheierii unor acorduri care prevăd expres condiţiile

de pescuit şi exploatare a resurselor naturale de alte state. Desfăşurarea unor asemenea activităţi fără

consimţămantul statului riveran este supus sancţionării statul riveran este de a reglementa in conformitate

cu dreptul internaţional efectuarea de către navele comerciale ale unor state a dreptului de trecere

inofensiv. Tratatele internaţionale prevăd interzicerea trecerii prin marea teritorială a unui stat a oricăror

nave care au la bord armament nuclear sau alte arme de distrugere in masă sau care transportă astfel

de arme. Dreptul de control şi de supraveghere vamală urmăreşte prevenirea contrabandei şi aplicarea de

sancţiuni pentru astfel de infracţiuni. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi şi zone libere in interiorul

cărora sunt acordate facilităţi vamale şi fiscale pentru activităţi de comerţ exterior, tranzit, depozitare,

control sanitar care au ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei.

Reglementarea navigaţiei in marea teritorială de statul riveran are ca scop asigurarea securităţii traficului,

protecţia cablurilor şi a conductelor petroliere. Incă din sec. XVIII s-a format o serie de criterii pentru

delimitarea mării teritoriale faţă de marea liberă. Nici una din conferinţele de la Haga şi Geneva nu au

stabilit o limită exactă intre marea teritorială şi marea liberă. De obicei statele singure delimitează aceste

zone maritime prin legi. La Conferinţa ONU din 1982 privind dreptul mării s-a stabilit dreptul fiecărui

stat riveran de a stabili lăţimea mării sale teritoriale de 12 mile marine de la liniile de bază determinate in

conformitate cu convenţia. Linia interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale diferă in raport

cu configuraţia ţărmului. Dacă ţărmul este lin fără crestături această limită este formată din linia de bază

normală dea lungul ţărmului, iar cand ţărmul reprezintă crestături adanci in uscat sau a unor insule dea

lungul coastei limita interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai

indepărtate in larg legate insă efectiv de uscat şi urmează configuraţia ţărmului. Se ridică probleme

deosebite referitor la delimitarea zonelor maritime in cazul existenţei unor golfuri, insule pentru statele

arhipelagice.

Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut tuturor statelor. Trecerea trebuie să fie neintreruptă şi

rapidă. Oprirea sau ancorarea sunt interzise exceptandu-se cazurile impuse de nevoile navigaţiei sau ca

urmare a unui caz de forţă majoră sau avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutarea navelor şi

aeronavelor aflate in primejdie. Trecerea este inofensivă atata timp cat nu aduce atingere păcii, ordinii

publice sau securităţii statului riveran. Se consideră că trecerea este inofensivă dacă nava străină

desfăşoară in marea teritorială una din activităţile:

Ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa impotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei

politice a statului riveran;

Efectuează activităţi şi manevre cu arme de orice fel;

Culege informaţii care pot să prejudicieze apărarea şi securitatea statului riveran;

Desfăşoară propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii;

Săvarşeşte acte de poluare gravă, efectuează cercetări sau pescuieşte.

Ca instituţie a dreptului internaţional al mării, platoul continental a fost consacrat pentru prima dată in

Convenţia din 1958 a ONU şi apoi dezvoltată in Convenţia din 1982. Din punct de vedere geologic

platoul continental reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran intr-o pantă uşor inclinată, iar in unele

cazuri abruptă sub apele mărilor şi oceanelor pană la marginea continentală unde acestea au adancimi de

150-200 m dincolo de care incepe panta continentală şi marile adancimi.

Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo

de limita exterioară a mării teritoriale in larg pană la o distanţă de 200 de mile măsurare de la linia de

bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Asupra platoului continental statul are şi exercită nu

suveranitatea, ci drepturi suverane căci platoul continental nu face parte din teritoriul naţional, ci

reprezintă o prelungire a acestuia.

Drepturi suverane ale statelor riverane asupra platoului au ca obiectiv explorarea şi exploatarea resurselor

naturale ale acestuia in deosebi a petrolului şi gazelor naturale. In acest caz statul are dreptul de a construi

staţii şi instalaţii fixe şi are dreptul de a stabili o zonă de securitate de 500 m in jurul instalaţiilor avand

totodată obligaţia de a nu incurca navigaţiei şi căilor de comunicaţii. Asupra platoului continental au

drepturi suverane doar statele riverane, cele neriverane au dreptul doar de a instala cabluri şi conducte

submarine. Probleme apar cand există unele insule in apropierea litoralului, fac parte din teritoriul de stat,

iar delimitarea se face de la linia de bază trasată dea lungul litoralului.

Convenţia din 1982 stabileşte că regimul de mare liberă se aplică mărilor şi oceanelor situate in afara

zonei economice exclusive a mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării

libere este guvernat de principiul libertăţii mării potrivit căruia aceasta este deschisă tuturor statelor.

Convenţia mai prevede libertatea de pescuit in condiţii care să asigure conservarea resurselor biologice.

Marea liberă se va utiliza in scopuri paşnice şi se interzice blocarea porturilor de către forţele armate ale

altui stat. Conform tratatului din 1968 privind interzicerea experimentelor nucleare in atmosferă, cosmos,

sub apă in marea liberă şi in spatial aerian deasupra acestuia sunt interzise orice fel de experimente

nucleare, iar tratatul din 1971 interzice amplasarea armelor nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor şi in

subsolul lor. Totuşi marea liberă este militarizată deoarece nu se permite amplasarea dar desfăşurarea

de manevre militare, deplasarea şi circulaţia navelor este permisă. Acţiunile privind răspunderea penală

sau disciplinară a personalului navelor in cazul oricărui incident de navigaţie in marea liberă sunt de

competenţă exclusivă a autorităţilor administrative şi judiciare ale statului de pavilion sau a cărui cetăţean

este persoana. In exercitarea libertăţii de navigaţie pe marea liberă statelor le revine serie de obligaţii de a

preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe nave, de a coopera pentru reprimarea pirateriei in marea liberă.

Conform Convenţiei din 1982 fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestora situat dincolo de limita

interioară a platoului continental constituie ceia ce convenţia numeşte patrimoniul comun al intregii

omeniri. Exploatarea şi explorarea zonei şi resurselor sale se face cu participarea şi in beneficiul tuturor

statelor şi popoarelor. Aceste zone şi resursele lor nu pot fi supuse suveranităţii naţionale. In zonă pot fi

făcute activităţi de cercetare ştiinţifică, exploatare şi explorare a gazelor naturale de către state.

Autoritatea Internaţională organizaţia prin intermediul căreia statele organizează, realizează şi controlează

activităţile din zonă in interesul intregii omeniri. Autoritatea internaţională are la bază principiul egalităţii

suverane a tuturor statelor membre avand ca organe principale:

Adunarea constituită din statele membre;

Consiliul format din 36 de membri aleşi. In cadru consiliului activează două comisii: comisia juridică şi

tehnică, comisia de planificare economică;

Secretariatul

Protecţia mediului marin se realizează in bază legilor interne şi a convenţiilor internaţionale pentru zonele

de sub jurisdicţia naţională. Astfel prin convenţia de la Londra din 1954 privind combaterea poluării mării

cu hidrocarburi continuand cu convenţiile de la Bruxsell din 1959, 1971 privind răspunderea şi intervenţia

in caz de accident s-au stabilit reguli şi principii pe baza reglementărilor interioare. Prin convenţia privind

dreptul mării s-au stabilit prevederi vizand toate formele şi tipurile de poluare pentru toate zonele mărilor

şi oceanelor şi conservarea mediului marin, supravegherea şi controlul respectării prevederilor convenţiei.