1

Procesul de aderare la UE este unul complex ce presupune o serie lungă de

negocieri intre statul candidat şi membrii şi, nu în ultimul rand , exprimarea expresă a

acordului tutror statelor membre1.Dat fiind efortul, de multe ori semnificativ pe care

un stat îl depune pentru a deveni membru al UE este usor de înteles de ce, vreme de

juămtate de veac, ideea retragerii voluntare din una dintre formele pe care le-a luat de-

a lungul timpului idealul Uniunii Europene nu a fost prezentă in tratate.

Totodată, un alt factor ce a contribuit la ignorarea aspectului retragerii a fost

dezvoltarea continuă a UE, dezvoltare marcată atît prin extinderea continuă a

graniţelor cît şi prin nivelul tot mai ridicat de integrare economică, politică si socială.

Acestea fiind spuse, contextul actual determină, din ce în ce mai des, aducerea în

discuţie a scenariului retragerii din UE. Pe de o parte, perioada de criză economică şi

implicit politică (Grecia) a creat tensiuni în interior. Pe de altă parte, chiar nivelul

ridicat de integrare, prin faptul că presupune un transfer de suveranitate de la statele

membre către instituţiile UE si implementarea aproape forţată a unor reglementări in

legislaţia internă reprezintă un factor de nemulţumire atît la nivelul statelor, cît şi la

nivelul cetăţenilor. În plus, trendul actual sugerează că UE se indreaptă spre o

structură de unitate politică deplină (articol): un “superstat” in care statele membre

vor fi asimilate unor regiuni în detrimentul culturii, isotoriei si suveranitaţii naţionale.

Ideea de unitate deplină la nivel politic este una greu de imaginat, luînd în considerare

diferenţele considerabile între istoria, cultura, economia si componenţa socială a

ţărilor membre. Mai mult, conceptul unităţii devine aproape imposibil dacă luăm în

calcul si discrepanţele între modelele de integrare social-europeană pe care diferiţi

membri ai uniunii le adoptă. Modelul anglo-saxon promovează unitatea predominant

economică, iar nu politicăă, în vreme ce modelul social-european tinde spre o uniune

politică la nivel mai avansat.(sur)Statele care s-au alaturat UE urmarind intregrare

economică îşi exprimă reticenta faţă de modelul social-european pe care Uniunea pare

11

2 Cele două modele diferite ăşi au originile chiar în caracterul motivelor pentru care ţările au aderat la UE. Pe de o parte Anglia a aderat pentru a-şi îndeplini anumite scopuri pe plan economic. Data fiind poziţionarea ei în afara continentului, o relaţie economică strînsă cu UE îi era vitată. În cazul Franţei, intenţiile sale se indreaptă spre o integrare, în primul rand politica, dovada stînd şi în faptul că ea se numără printre membrii fondatori care au îndeplinit ţelul iniţial de stabilizare pe plan politic a Europei.

2

sa îl adopte , model ce aduce la substituirea suveranităţii naţionale cu cea a

instituţiilor UE.

Luînd în considerare aspectele enumerate mai sus, este din ce în ce mai necesară

discuţia posibilităţii retragerii voluntare şi a implicaţiilor acesteia pe plan economic,

politic şi, nu în ultimul rînd, juridic.

Metodologie:

Înainte de Lisabona

Din motivele precizate în prima parte a introducerii, coroborîte cu faptul că, pînă în

prezent, niciun stat nu a părăsit UE(1) nu a existat, pentru o lungă perioadă, o

reglementare expresă pentru dreptul de retragere voluntară.

În doctrină s-au formulat mai multe opinii cu privire la această omisiune a legislaţiei

europene.

Un punct de vedere susţine că lipsa unei astfel de prevederi evidenţiază anvergura

angajamentului pe care statele candidate şi-l iau. Astfel, conform acestei teorii,

includerea dreptului de retragere în tratatele constitutive sau în cele de aderare ar

ştirbi din forţa angajamentelor luate.Mai mult, o asemenea prevedere ar fi de natură să

creeze contextul în care o masură de retragere sa fie, într-o oarecare masură,

încurajată. Totodată, luînd în calcul implicaţiile economice şi politice pe care

retragerea unui stat le-ar avea asupra uniunii, se poate argumenta că acel stat ar putea

folosi dreptul de retragere ca un instrument nedemocratic de negociere ăn interiorul

uniunii (exemple precedente+sursă).

În mod ideal, procesul de integrare este unul continuu, care capătă profunzime în timp

3

2şi devine astfel ireversibil. Conform acestei teorii, caracterul ireversibil al procesului

de integrare este incompatibil cu ideea de retragere voluntară.

Cealaltă interpretare doctrinara pleacă de la premisa că tratatelor constitutive si de

aderare li se aplică aceleasi reglementari stabilite prin Convenţia de la Viena din 1969

privind dreptul tratatelor (extras). Convenţia prevede 3 situaţii premisă în care o parte

poate lua decizia de a renunţa la tratat. Primele două premise nu au aplicabilitate în

acest context dat fiind faptul că, în primul rînd, tratatele constitutive nu prevăd dreptul

de retragere voluntară şi, în al doilea rînd, nu se fac nici referiri indirecte sau implicite

cu privire la denunţarea unilaterală a tratatului.

Vom analiza astfel posibilitatea denunţării unilaterale a tratatelor constitutive şi de

aderare la UE în baza celei de-a treia premise enunţate în art.59 Din Convenţia de la

Viena privind dreptul tratatelor care stipuleaza “Un stat... Daca se constată o

schimbare fundamentala a împrejurărilor daca acestea sunt considerate esenţiale “

Sfera situaţiilor pe care le are în vedere art. 59 este una extrem de restrînsă, aceasta

cuprinzînd cazuri cu totul si cu totul excepţionale. Avînd în vedere natura raporturilor

stailite între statele membre , faptul că UE a rămas intactă chiar după tensiunile create

ce criza economica si contextul european actual, o astfel de situaţie ar trebui să fie de

aceeaşi magnitutine cu un conflict armat. Observam , deci ca nici cea de-a treia

ipoteză nu are o aplicabilitate probabilă în prezent.

Un alt argument prentru a susţine teza conform căreia Convenţia de la Viena nu

reglementează şi tratatele UE este acela că, prin hotarîrea din 5 dec 1963, CJUE

decide că UE reprezintă o nouă ordine juridică de drept internaţional. Exprimarea “o

nouă ordine de drept internaţional” sugerează faptul că normele clasice de drept

internaţional nu au aplicabilitate in context european. Mai mult, în continuarea

hotărîrii se stipuleaza că statele membre îşi limitează drepturile suverane, chiar dacă

într-un număr limitat de domenii. Controversa din această formulare se referă la

2 Groenlanda nu este un caz de retragere, dat fiind că aceasta nu a facut niciodată parte din UE ca stat independent, ci ca provincie daneză. În momentul în care aceasta a obţinut autonomia , in 1980, Groenlanda nu a mai facut parte din UE ca urmare a unui tratat între Danemarca şi celelalte state membre.

4

incluziunea în “acel numar limitat de domenii” a dreptului de retragere voluntară.

Curtea a subliniat în repetate randuri că aceasta limitare provocată de caracterul

eseţialmente diferit al tratatelor UE faţă de celelalte tratate internaţionale prin premisa

transferului de suveranitate. Ca rezultat al acestui fapt, conceptul de suveranitate a

căpătat alte nuanţe în interiorul UE. “Prin crearea unei Comunități cu durata

nelimitată, având instituții proprii, personalitate juridică proprie și, mai ales, puteri

provenite din limitarea suveranității sau din transferul de puteri dinspre Statele

Membre spre Comunitate, Statele Membre și-au restrâns drepturile suverane creând,

prin aceasta, un set de norme juridice.”

Astfel, este lesne de înţeles că nu poate fi invocată denunţarea unilaterala în baza

conceptului de suveranitate în forma sa clasică.

În concluzie, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, nu există,

cel puţin la nivel legislativ o modalitate de a părăsi UE in mod voluntar.

Singura soluţie ar fi fost semnarea unui acord între statele membre, însa acest lucru s-

ar fi întamplat în afara tratatelor, de aici şi probabilitatea foarte mică de a se ajunge la

o astfel de măsură.

Este clar, deci că în interiorul UE s-a format o nevoie acuta de reglementare a acestui

drept şi, mai important a unei proceduri care să descrie cat mai clar paşii care trebuie

urmaţi şi modul în care se va realiza”dezintegrarea” statului respectiv. Această nevoie

a fost suplinită prin Tratatul de la Lisabona de la 1 decembrie 2009.

Conscrarea dreptului de retragere voluntară prin Tratatul de la Lisabona (2009)

Reglementarea ar fi putut apărea mai devreme dacă ar fi fost adoptat tratatul de

institiure a unei Constituţii europene in 2003 care cuprindea si acest drept. Însa, din

motive care ţin de susceptabilitatea anumitor state cu privire la posibilitatea pierderii

identitaţii naţionale în interiorul Uniunii, s-a renunţat la acest demers. În conţinutul

tratatului, dreptul de retragele voluntară era reglementat in art 59: ”Statul membru

care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European care examinează

această notificare. În lumina orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi

5

încheie cu acest stat un acord de stabilire a modalităţilor de retragere, ţinând cont de

cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se încheie în numele Uniunii de

către Consiliul de Miniştri, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea

Parlamentului European. Reprezentantul statului membru care se retrage nu participă

la deliberările sau la deciziile Consiliului European sau ale Consiliului de Miniştri

care îl privesc.”Dreptul European devine inaplicabil statului membru care s-a retras,

conform prevederilor Tratatului constituțional, de la data stabilită prin acordul de

retragere sau în lipsa unei asemenea prevederi, în termen de doi ani de la data

notificării retragerii. În cazul în care statul retras dorește să redevină membru al

Uniunii, va fi obligat să urmeze o nouă procedură de aderare, întocmai ca orice nou

candidat.

Urmarea eşecului tratatului de instituire a Constitutiei Europene este adoptarea şi

intrarea în vigoare la 1 dec 2009 a tratatului de la Lisabona. Acest tratat este de natură

să reunească şi să revizuiasca tratatele constitutive în doua mari tratate: Tratatul

Uniunii Europene şi Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Dreptul de retragere voluntară, deoarece constituie un drept fundamental, este reglementat în Tratatul Uniunii Europene la art 50.

(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să

se retragă din Uniune.

(2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului

European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu

acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul

viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu

articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta

se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată,

după aprobarea Parlamentului European.

(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a

acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la

notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European,

6

în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

(4) În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului

European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la

dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care

privesc statul în cauză.

Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera

(b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare,

această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.”

Interpretare

O primă problemă de interpretare reiese din faptul că nu este precizat expres că

neîncheierea unui acord duce la imposibilitatea de a parasi UE. Legislatia lasă loc

astfel de interpretare cu privire la caracterul unilateral sau bisensual al retragerii.

La o primă vedere, se poate afirma că este necesara încheierea unui acord, însa

legislaţia nu condiţionează retragerea de succesul negocierilor. Un alt fragment care

intareşte ideea că nu este necesar ca negocierile să duca la un rezultat pentru ca

notificarea de retragere sa-şi producă efectele, fapt ce reiese din articolul 3: “...în

absența unui astfel de acord, după doi ani...”

Acest paragraf se refera la posibilitatea în care nu se încheie un acord cu privire la

termenul pîna la care legislatia europeană produce efecte în statul ce doreste

retragerea. Totodată, se prevede că există posibilitatea ca anumite norme europene

încă sa fie aplicabile in statul respectiv, chiar după încetarea procesului de retragere.

Mai mult, in baza alineatului 1, se stipulează ca statul poate lua decizia de retragere în

conformitate cu normele sale constituţionale. Observăm, deci că legislaţia UE

recunoaşte în acest caz , în sens larg, suveranitatea statului. Punînd în paralel

formulearea de la alineatul 1 al art 50 din TUE cu decizia CJUE din 5 dec 1963 prin

care aceasta menţionează că noua ordine juridică a UE implică diminuarea

suveranităţii naţionale în anumite domenii, putem concluziona că domeniul retragerii

nu se afla printre aceste domenii.

7

Faptul că nu se precizează că hotărîrea luată în baza prevederilor constituţionale

naţionale poate fi supusă unei cenzuri din partea Uniunii conduce la concluzia că

retragerea descrisă în art 50 al TUE este una ce are un caracter unilateral.

Compatibilitatea unui astfel de drept unilateral de retragere cu ordinea juridică a

Uniunii și cu transferul de suveranitate, la care am făcut referire mai sus, este

discutabilă. S-a spus totuși că prin introducerea unei clauze de retragere, Uniunea nu

face decât să se adpateze noilor realități și să creeze un cadru oarecum previzibil

pentru consecințele pe care le-ar putea produce un astfel de eveniment.

O problemă pe care o ridică necondiţionarea retragerii de un acord cu UE o reprezintă

situaţia ipotetică în care, în urma unui eveniment pecum o criză economică sau

socială de anvergură, un grup semnificativ de state hotarat să se retragă în bloc din

cadrul Uniunii. Impactul economic şi social pe care o astfel de decizie l-ar avea poate

fi unul devastator pentru structura si chiar pentru continuitatea Uniunii.

Aceste potenţiale probleme sunt amplificate mai ales de faptul că reglementarea are

caracter general , detaliile urmînd a fi discutate şi stabilite prin negocieri, negocieri

care nu reprezintă neaparat un succes. Astfel, legislaţia europeană nu precizează exact

modul în care

În continuare, vom analiza o parte din implicaţiile pe diferite planuri pe care le are

decizia retragerii atît pentru statul în cauză, cît si la nivelul Uniunii.

Implicaţii

În primul rînd, vom analiza implicaţiile economice.

O primă serie de întrebari o reprezintă cea legată de moneda Euro, în cazul in care , în

ţara care se retrage, aceastş modena este utilizată. Renunţarea la statutul de membru al

UE implică şi renunţarea la moneda Euro?

Raspunsul nu este unul clar, legislaţia nefacînd referire la acest aspect, însa face

trimitere la acordul negociat pentru retragere. Astfel, se poate argumenta că acest

aspect va fi negociat între UE şi statul în cauză, urmînd ca cele doua parti să ajungă la

8

un consens. În cazul în care se stabileşte că statul retras să iasă din zona Euro după doi

ani de la data înaintarii intenţiei de retragere, consecinţele economice ar putea fi

dăunatoare atît pentru stat, întrucît adoptarea monezii este un proces amplu şi de

durată, deci şi reversul său are aceleaşi caractere. O astfel de situaţie ar putea duce la

o destabilizare economică masivă pe teritoriul statului respectiv. Acesta este unul

dintre motivele pentru care o retragere voluntară fără încheierea cu succes a

negocierilor este puţin probabilă: statul , indiferent de dezvoltarea sa economică, are

toate motivele să pastreze o relaţie economică stabilă cu UE, chair si după retragere.

Desigur, magnitudinea intereselor depinde de o serie de factori cum ar fi specificul

economic al ţarii (importuri/exporturi, pieţe de desfacere etc), poziţionare geopolitică

şamd.

Poziţionarea geopolitica este un alt aspect pe care acordul negociat ar trebui sa îl aibă

în vedere. Într-o situaţie ipotetică în care statul membru ce doreste retragerea este

poziţionat în centrul Europei, deci are graniţe doar cu UE şi nu are deschidere la mare,

acesta, cel mai probabil, îşi va manifesta interesul spre a menţine o relaţie economică

favorabilă cu Uniunea.

De asemenea, ieşirea din spaţiul fără taxe vamale va influenţa situaţia economică a

ţarii respective. Preţurile pentru importuri vor înregistra o creştere semnificativa, iar

libertatea de circulaţie a persoanelor, marfurilor şi capitalurilor va fi restricţionată. S-

ar putea aduce în discutie situaţia în care , împofida neapartenenţei la UE, cele două

parţi ar pastra anumite reglementări, cum ar fi cele ale taxelor vamale sau ale libertăţii

circulaţiei.

Totodată, o implicaţie economică este cea dată de faptul că multe dintre produsele pe

care le exportă ţarile UE sunt acceptate de catre ţarile importatoare în baza siguranţei

date de standardele pe care Uniunea le impune în ceea ce priveste condiţiile de

creştere/producţie. Retragerea ar implica ieşirea de sub garanţia acestor standarde ale

statului în cauză şi, potenţial, ruperea unor legături economice cu alte ţari, legături

fundamentate pe garanţia menţionată mai sus.

Pe plan politic, statele membre ale UE duc o politică externă comună, vizînd aceleaşi

9

scopuri. Părăsirea UE ar însemna şi părăsirea programului de politică externă comună,

fapt ce ar putea duce la destabilizarea relaţiilor cu unele state. Şi pe plan politic

intervine problematica aşezării geografice în contextul libertăţii de mişcare a

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor prevazută de legislaţia Europeana. În plus, ţara

în cauză ar ieşi de sub incidenta tratatelor pe care Uniunea le are cu diferite state din

afara granitelor ei.

Pe plan juridic implicaţiile sunt de o complexitate aparte, dar fiind faptul că , de

regulă, normele Europene sunt imperative pentru toate statele membre, acestea avînd

obligaţia de a le transpune în sistemul de drept naţional. Sistemul de drept al unei ţări

membre cunoaşte, deci o serie de modificări pe care le-a adus norma europeană. Cu

toate că aceste modificari nu sunt de structură, ele sunt totusi modificari de o

importanţă considerabilă. Alineatul 2 al artocolului 50 stipulează că tratatele îşi

încetează aplicabilitatea în statul respectiv, dar nu , în mod obligatoriu, şi normele de

drept transpuse pînă în acel moment. Pentru multe dintre statele membre, mai ales

cele care au aderat în “al 3-lea val”, transpunerea normei de drept europene în dreptul

intern a reprezentat, de cele mai multe ori, un mijloc de evoluţie al dreptului intern.

Deci, este lesne de înţeles că, în cazul unei retrageri, aceste state vor manifesta

tendinţa de a pastra majoritatea reglementărilor transpuse în dreptul intern.

Art. 49

Concluzii

Problema retragerii voluntare din Uniunea Europeană este una de actualitate, data

fiind si reglementarea ei recentă, dar mai ales dinamică contextului economic şi

politic al momentului.

În ceea ce priveşte natura recenta a reglementării şi implicit inexistenţa ei de la

începuturile Comunitaţii Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO), acest lucru

relevă atît complexitatea subiectului, dar, mai forţa angajamentelor pe care statele le-

au luat alaturîndu-se UE. Dupa cum am explicat mai sus, facînd referire la deciziile

CJUE, Uniunea a avut mereu intenţia de a sublinia caracterul diferit al structurii sale,

10

justificînd astfel, într-o oarecare masura şi lipsa posiblitaţii de a denunţa unilateral

tratatele constitutive.

Reglementarea este, pe de o parte una lacunară, dat fiind caracterul general ce

reiese din art 50 al TUE, însă, pe de alta parte, acest caracter general îi conferă

flexibilitate. Flexibilitatea este un element foarte important în ceea ce priveste

reglementarea unei probleme ce este cea în cauza, dată fiind natura delicată a relatiilor

dintre statele membre. Această flexibilitate este unul dintre agenţii care conduc la o

integrare din ce în ce mai aprofundată.

În concluzie, apariţia reglementării dreptului de retragere voluntară nu este un

semn ca UE se clatină, ci o adaptare normală şi naturală a legislaţiei şi a modului de

funcţionare al Uniunii la contextele sociale, politice si economice ale mileniului 3.