drept civil.teoria obligaŢiilor lector univ. dr. · pdf filenapatrimonială, reglementată de...
TRANSCRIPT
1
DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGAŢIILOR
Lector univ. dr. Pagarin Sofia
CRAIOVA
- 2016 -
2
1. OBLIGAŢIA CIVILĂ
1.1. Noţiunea de obligaţie civilă
Codul civil 2009 defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată.
În doctrină, obligaţia civilă este definită ca îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva si care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului.1
1.2.Terminologie
Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îsi are originea în limba latină în termenul
obligare care înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii unui anumit scop.
1.3.Elementele raportului juridic obligaţional
În literatura de specialitate2, raportul juridic este definit ca acea legătură socială,
reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi,
determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau
napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, voliţional
si poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale:
subiectele, conţinutul si obiectul.
1 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a 2-a revizuită si
adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.67 2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.289
3
1.3.1.Subiectele raportului juridic obligaţional
Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice si persoanele juridice, ca
titulare de drepturi subiective civile si obligaţii corelative, precum si statul, atunci când participă
la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care
sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul
obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei obligaţiilor. Atunci însă când ne raportăm la izvoarele
concrete ale obligaţiilor, subiectele dobândesc denumiri specifice: vânzător si cumpărător, în
cazul contractului de vânzare, donator si donatar, în cazul contractului de donaţie, locator si
locatar, în cazul contractului de locaţiune.
Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai
debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar
împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având
calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditor al preţului si
debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate si de predare a lucrului vândut, iar
cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului si debitorul preţului.
1.3.2.Conţinutul raportului juridic obligaţional
Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine
creditorului si obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o
parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât si obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci
când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei
este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
4
1.3.3.Obiectul raportului juridic obligaţional
Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la
debitor si acesta trebuie să îndeplinească, adică însăsi prestaţia.
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o
abţinere sau inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
să aibă natură juridică;
să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta;
să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta;
să fie posibilă;
să fie determinată sau determinabilă;
să fie licită.
1.4.Clasificarea obligaţiei civile
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
izvorul obligaţiei
obiectul obligaţiei
opozabilitatea obligaţiei
sancţiunea juridică
după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
Clasificarea obligaţiilor după izvoare
În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică în:
obligaţii născute din acte juridice:
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte.
obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.
5
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de
obligaţii:
obligaţii de a da;
obligaţii de a face;
obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept
real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a
preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul
contractului de vânzare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de
la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui
drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală si
negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se
abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum si a celorlalte persoane, de a nu
încălca dreptul de proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului
de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu si-ar fi asumat o asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care si-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de
proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului
despărţitor.
6
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi si de
doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate si
obligaţii de diligenţă.
Conform art.1481 alin. (1) Codul civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut
să procure creditorului rezultatul promis.
Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală,
sub aspectul obiectului si scopului urmărit, debitorul asumându-si îndatorirea de a obţine, un
rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a transmite
dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport,
obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.
Potrivit art.1481 alin.(2) din Codul civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este
ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic si pacient, prin care
medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa si diligenţa pentru însănătosirea pacientului.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace si obligaţia de
rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. (3) Codul civil, respectiv:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa si natura contraprestaţiei si celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
În cadrul aceluiasi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica si în obligaţii
pozitive – obligaţiile de a da si obligaţiile de a face – si obligaţii negative – obligaţiile de a nu
face -.
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:
obligaţii obişnuite;
obligaţii opozabile si terţilor;
obligaţii reale.
7
Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt
excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,
sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat si care au ca izvor legea sau convenţia
părţilor.
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991
republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora si obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag
sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeasi lege.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia si se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune, reglementată în art.1812 alin.(1) Codul civil conform căruia dacă bunul dat în
locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea
funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:
obligaţii civile perfecte;
obligaţii civile imperfecte.
8
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică,
în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei.
Obligaţia civilă imperfectă, numită si obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu poate
fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea să
ceară restituirea prestaţiei.
De exemplu, reglementând efectele prescripţiei împlinite, art. 2506 alin. (3) Codul civil
prevede că cel care a executat de bună voie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit
nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit.
Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile
Potrivit art.1396 din Codul civil, obligaţiile pot fi pure si simple, obligaţii simple sau
afectate de modalităţi.
Obligaţiile pure si simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie si poate fi executată imediat, din
proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate de termen sau condiţie.
1.5.Izvoarele obligaţiilor
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care
dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Codul civil dispune în art.1165 că obligaţiile izvorăsc din:
contract;
act unilateral;
gestiunea de afaceri;
îmbogăţirea fără justă cauză;
plata nedatorată,
fapta ilicită;
orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
9
2. CONTRACTUL
2.1. Definiţia contractului
Codul civil defineşte în art. 1166 contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.(1) din Proiectul de Cod european
al contractelor: contractul este acordul a două sau mai multe părţi destinat să creeze, să
reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să conţină obligaţii sau alte
efecte juridice, chiar în sarcina unei singure părţi.
În literatura juridică, contractul este definit ca un acord de voinţă realizat între două sau
mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent.3
Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice si juridice:
vânzarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea, etc. Frecvenţa
acestor contracte,ca de altfel însăsi evoluţia dreptului civil, este strâns legată de evoluţia
dreptului de proprietate.
2.2. Reglementarea legală
Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor în art.1178-1245,
precum si dispoziţii aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:
art.1650-1762, contractul de vânzare;
art.1763-1765, contractul de schimb;
art.1777-1856, locaţiunea;
art.1881-1954, contractul de societate;
art.2009-2071, contractul de mandat;
art.2144-2170, contractul de împrumut.
3 Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.55
10
2.3. Clasificarea contractelor civile si importanţa clasificării
Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte
existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în însesi
denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte
bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăsi
definiţia pe care am dat-o contractului – si diferitele specii de contracte, se interpune o anumită
clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă
caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte
speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar
cuprinzător, în însesi denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de
exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte
precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate
contractele sinalagmatice, fără deosebire.
Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai
pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârsită de forme juridice.
Criterii de clasificare a contractelor civile
Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :
după modul de formare ;
după conţinutul lor;
după scopul urmărit de părţi;
după efectele produse;
după modul de executare;
după corelaţia existentă între ele;
în raport de nominalizarea în legislaţia civilă.
11
Clasificarea contractelor după modul de formare
După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil, contractele civile se clasifică în
contracte consensuale , contracte solemne si contracte reale .
Potrivit art.1174 alin.(2) Cod civil, contractul este consensual atunci când se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate.
Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta nu pentru
valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea si conţinutul
contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor,
manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru
încheierea valabilă a contractului.
Sunt contracte consensuale:
contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;
contractul de mandat;
contractul de închiriere.
Conform art.1174 alin.(3) Cod civil, contractul este solemn atunci când validitatea sa este
supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.
În cazul acestor contract pentru încheiere si valabilitate se cere nu numai acordul de
voinţe ci si respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, potrivit
art.1242 alin.(1) Cod civil, deoarece respectarea unei anumite forme este o condiţie de validitate
a contractului (ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte:
contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);
promisiunea de donaţie (art.1014 alin.(1) Cod civil);
contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează să fie
înscrise în cartea funciară (art.1244 Cod civil);
contractul de vânzare a unei moşteniri (art.1747 Cod civil);
12
contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);
contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.(1) Cod civil);
contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).
Potrivit art.1174 alin.(4) Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea sa,
este necesară remiterea bunului.
Din definiţia dată, rezultă că în cazul formării acestor contracte, pe lângă acordul de
voinţă al părţilor, este necesară si remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.
Sunt incluse în categoria contractelor reale:
contractul de transport (art.1955 Cod civil);
contractul de depozit (art.2103 Cod civil);
contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod civil);
contractul de gaj (art.2481 Cod civil).
Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului
la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ), dar acest acord
nu este urmat sau însoţit si de remiterea materială a lucrului, nu ne aflăm în prezenţa unui
contract real, ci a unei convenţii nenumit , o promisiune unilaterală de a contracta.
Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:
în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei cerute de lege se sancţionează cu
nulitatea absolută (art.1242 alin.(1) Cod civil);
modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută tot prin formă solemnă (art.1242
alin.(2) Cod civil);
dacă un contract solemn se încheie prin mandatar este necesar ca si procura să se facă tot
în formă autentică (art.2013 alin.(2) Cod civil);
sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri de contracte este diferit.
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Codul civil, contractele se clasifică în
contracte sinalagmatice si contracte unilaterale.
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce si
interdependente.
13
Sunt contracte bilaterale:
contractul de vânzare;
contractul de închiriere;
contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de
plată a preţului si debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este
creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut si debitorul obligaţiei de plată a preţului.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei
părţi.
Codul civil nu defineşte contractul unilateral, dar îl prezintă ca fiind opusul contractului
sinalagmatic. În acest sens, sunt dispoziţiile art.1171, teza a II-a Codul civil: „În caz contrar,
contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor
părţi”.
De exemplu, sunt contacte unilaterale:
contractul de donaţie,
contractul de împrumut,
contractul de gaj,
contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei
unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre
părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul
unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.
Importanţa clasificării contractelor în bilaterale si unilaterale:
din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim
excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea si riscul contractului;
din punct de vedere al viciilor de consimţământ, regimul juridic al acestora este diferit.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Codul civil, contractele sunt cu titlu
oneros si cu titlu gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îsi procure un
avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.
14
Sunt contracte cu titlu oneros:
contractul de vânzare
contractul de locaţiune
contractul de asigurare
Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul comutativ si contractul aleatoriu.
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor si
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
De exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb,
contractul de locaţiune.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig si o expunere totodată la riscul unei pierderi, de depind de un
eveniment viitor si incert.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Potrivit art. 1172 alin.(2) din Codul civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela
în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit:
contractul de donaţie
contractul de împrumut fără dobândă
contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate si liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură
celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-si micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îsi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea
interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă si, de
asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii;
15
sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă
autentică;
contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea
asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa
succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale si pot să ceară reducţiunea lor în cazul
în care depăşesc cotitatea disponibilă;
revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se
exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor
cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor si răspunderea lor contractuală
sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
Clasificarea contractelor după efectele produse
În funcţie de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe:
1. prima grupă cuprinde:
- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
- contractele generatoare de drepturi de creanţă.
2. cea dea doua grupă cuprinde:
- contracte constitutive sa translative de drepturi;
- contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin
care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau
naştere raporturile juridice obligaţionale.
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc
efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.
De exemplu, contractul de vânzare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de
ipotecă convenţională.
16
Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea
sau definitivarea unui drept preexistent.
De exemplu, contractul de tranzacţie.
Clasificarea contractelor după modul de executare
În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată si
contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare
instantanee, care se produce la un singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai
multe prestaţii eşalonate în timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:
în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este
rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată si rezilierea, în
cazul contractelor cu executare succesivă;
dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al
rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc si pentru trecut, contractul considerându-se
desfiinţat din momentul încheierii sale;
în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării se
produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul
constatării cauzei de desfiinţare;
suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu
executare succesivă;
calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare
succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie
În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite
si contracte nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă si o
reglementare proprie.
17
Sunt contracte numite: contractul de vânzare, contractul de donaţie, contractul de
locaţiune, contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare si încadrare într-un anumit tip de contract este
suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire si o reglementare
proprie.
Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente
specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice
contract numit.
Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite, art.1168 din Codul civil prevede că
acestor contracte nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului I.Contractul, iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale si contracte
accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare si a
căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.
Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale si
depind de soarta acestora.
De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.
Valabilitatea si menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător,
în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale
intrinseci, dar si în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii
accesorium sequitur principale.
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de
adeziune, contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază,
toate clauzele.
18
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare părţile discută predarea lucrului, preţul,
modalitatea de plată.
Codul civil introduce o nouă categorie de contracte, contractul-cadru.
Potrivit art.1176, contractul – cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să
încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de
acestea.
Conform art.1175 din Codul civil, contractele este de adeziune atunci când clauzele sale
esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
Dacă acceptă clauzele, pur si simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse
de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, contract
încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România.
2.4. Încheierea contractului
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra
clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate aspectele,
a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.
Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte juridice, simplul angajament
devine obligaţie, relaţia socială devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părţi
contractante.4
Conform dispoziţiilor art.1182 alin. (1) Cod civil, contractul se încheie prin negocierea
lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza mecanismului de formare a
acordului de voinţă si examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.
Potrivit art. 1179 alin.(1) Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii
sunt : capacitatea de a contracta, consimţămaâtul părţilor, un obiect determinat si licit, o cauză
4 Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 29
19
licită si morală, iar alin. (2) dispune că în măsura în care legea prevde o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
2.4.1. Condiţiile de fond
Capacitatea de a contracta
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi si
obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă si capacitatea
de exerciţiu.
Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a
contracta.
Capacitatea de a contracta este definită ca fiind o parte a capacităţii juridice civile (de
folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia,
personal sau prin reprezentare, contracte civile.
Din interpretarea dispoziţiilor Codului civil rezultă că în materia încheierii contractului,
regula este capacitatea, iar excepţia incapacitatea.Astfel, conform art. 29 alin.(1) Cod civil,
nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile si condiţiile prevăzute de
lege.
În acelasi sens, art. 1180 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este
declarată incapabilă de lege si nici oprită să încheie anumite contracte, art. 987 alin.(1) Cod civil
dispune că orice persoană poate face si primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind
capacitatea, iar art. 1652 Cod civil prevede că pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege.
Potrivit art.43 alin. (1) Cod civil, sunt incapabili de a contracta, în general, minorii care
nu au împlinit vârsta de 14 ani si interzisii judecătoreşti, iar conform alin. 3, persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare, precum si actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent si care se execută
la momentul încheierii lor.
Minorii între 14 si 18 ani vor putea încheia personal contracte, cu încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui si, în cazurile prevăzute de lege, si cu autorizarea instanţei de tutelă.
20
Codul civil a instituit capacitatea de exerciţiu anticipată. Astfel, conform art.40 Cod civil,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină
de exerciţiu.
În privinţa persoanei juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice drepturi
si obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanelor fizice.
Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supusi interdicţiilor sau
îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese generale, fie realizarea
concomitentă a acestor două obiective.
În funcţie de conţinutul sau întinderea lor există incapacităţi generale si incapacităţi
speciale.
Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care
nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare Codul civil prevede
anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde si cumpăra sau
de a cumpăra
Conform art. 1653 alin. (1) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii,
procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici si practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigiose care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îsi defăşoară activitatea.
Art.1654 Cod civil instituie incapacitatea de a cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, chiar si prin licitaţie publică, pentru următoarele categorii de persoane:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe
care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii – sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum si
alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul
lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit.a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a
celei prevăzute la lit.c) cu nulitatea absolută.
21
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este
nulitatea relativă a contractului, chiar fără dovedirea unui prejudiciu, conform art.44 alin. (1)
Cod civil.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice este nulitatea
absolută a contractului, conform art.206 alin. (3) Cod civil.
Consimţământul
Consimţământul (cum sentire) este definit ca acordul de voinţe al părţilor unui contract,
acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însusi contractul si dă naştere, ca atare,
obligaţiilor respective.
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la
încheierea contractului, sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-si manifesta achiesarea
la propunerea făcută de cealaltă parte.
Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de validitate si generală a
contractului.
Din punct de vedere al modalităţilor de manifestare, consimţământul se poate exterioriza:
expres – în cazul în care exteriorizarea voinţei se realizează prin modalităţi care o fac
cunoscută în mod nemijlocit părţilor contractante si terţilor.
tacit – în situaţia în care exteriorizarea voinţei se deduce.
Sub aspectul modalităţilor de exteriorizare, consimţământul se poate exprima:
verbal;
în scris;
prin gesturi sau fapte concludente.
Voinţa juridică si limitele acesteia în cadrul contractului civi.
După cum s-a arătat în definiţia contratului civil, elementul specific al acestuia este
acordul de voinţă al părţilor, adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.
Voinţa definită ca o capacitate a omului de a propune scopuri si de a-si realiza idealuri pe
calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole, capacitatea omului de a-si planifica,
22
de a-si organiza, efectua si controla activitatea în vederea realizării scopurilor are un rol deosebit
în materie de contracte civile si obligaţii contractuale.
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul
contractelor si al obligaţiilor contractuale au consacrat două principii, respectiv:
1. principiul libertăţii de voinţă, numit si principiul autonomiei de voinţă;
2. principiul voinţei reale, numit si principiul voinţei interne.
Principiul libertăţii de voinţă este consacrat în art.1169 Cod civil, care prevede că părţile
sunt libere să încheie orice contracte si să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de
lege, de ordinea publică si de bunele moravuri. El nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în
general, ci ca pe o libertate pe care o condiţionează si o determină viaţa socială si dispoziţiile
legale.
Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:
părţile sunt libere să-si aleagă partenerul contractual;
părţile sunt libere să încheie si să stabilească conţinutul contractului;
prin acordul lor, părţile pot să modifice contractul;
părţile sunt libere să pună capăt contractului, prin manifestarea acordului de voinţă.
Principiul voinţei reale
Voinţa juridică are în componenţa ei voinţa internă – adică voinţa juridică reală,
adevărată, aşa cum aceasta a fost elaborată si adoptată în conştiinţa persoanei – si voinţa
declarată – adică manifestarea, exteriorizarea voinţei juridice a unei persoane -.5
Pentru situaţiile în care voinţa declarată nu concordă cu voinţa reală au fost formulate
două concepţii:
a) concepţia subiectivă, conform căreia are prioritate voinţa internă;
b) concepţia obiectivă, conform căreia are prioritate voinţa declarată.
Desi principiul voinţei reale nu este consacrat expres de Codul civil, soluţia care se
impune este cea care conferă prioritate voinţa reală, aşa cum rezultă din mai multe prevederi ale
acestuia, respectiv:
5 Ioan Adam, Drept civil. Obligaţiile, Contractul, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.88
23
Reglementarea viciilor de consimţământ
Potrivit art. 1206 Cod civil, consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins
prin dol sau smuls prin violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.
Din interpretarea acestui text rezultă că numai o manifestare de voinţă reală este aptă să
producă efecte juridice.
În ceea ce priveşte interpretarea contractului
Conform art. 1266 alin.(1) Cod civil, contractele se interpretează după voinţa concordantă a
părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.
În materia simulaţiei
Potrivit art.1289 alin. (1) Cod civil, contractul secret produce efecte numai între părţi si,
dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal.
Condiţiile cerute pentru valabilitatea consimţământului
Art.1204 Cod civil instituie condiţiile pentru valabilitatea consimţământului:
consimţământul trebuie sa fie serios, liber si exprimat în cunoştiinţă de cauză, condiţii care
trebuie să fie întrunite cumulativ.
1. Consimţământul să fie serios
Cerinţa consimţământului de a fi serios se interpretează în sensul că trebuie să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
2. Consimţământul să fie liber
Cerinţa consimţământului de a fi liber are în vedere faptul că acesta nu trebuie să fie
afectat de vreun viciu de consimţământ.
Conform art. 1206 Cod civil sunt vicii de consimtamant: eroarea, dolul, violenţa si
leziunea.
3. Consimţământul să fie exprimat în cunoştinţă de cauză
Această cerinţă se interpretează în sensul conform căruia consimţământul trebuie să
emane de la o persoană cu discernământ.
24
Viciile de consimţământ
1. Eroarea
Definiţia
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui contract.
Reglementarea legală
- art.1207-1213 Cod civil
Clasificarea erorii
Calsificarea erorii se realizează în funcţii de mai multe croterii, respectiv:
a) în raport de consecinţe:
- eroare esenţială
- eroare neesenţială
b) în raport de natura realităţii fals reprezentate:
- eroare de fapt
- eroare de drept
c) în raport de imputabilitate:
- eroare scuzabilă
- eroare nescuzabilă
Conform art.1207 alin.(2) Cod civil, eroarea este esenţială:
1. când poartă asupra naturii sau obictului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de cître părţi în absenţa căreia contractul nu s-
ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Codul civil include în categoria erorii esenţiale si eroarea de drept atunci când aceasta
priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea contractului. Astfel, potrivit art.1207 alin.(4) Cod civil, eroarea care priveşte simplele
motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemea
motive au fost considerate hotărâtoare.
25
Eroarea esenţială are în structura sa un singur element, de natură psihologică, respectiv
falsa reprezentare a realităţii.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii să fie viciu de consimţămâmt se cer întrunite
cumulativ următoarele condiţii6:
eroarea sî fie esenţială;
eroarea să fie scuzabilă;
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea
contractului;
în cazul contractelor bilaterale sau plurilaterale cu titlu oneros, partea cocontractantă să fi
ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat era hotărâtor pentru încheierea
contractului.
Sancţiunea
Din redactarea art.1207 alin. (1) Cod civil, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul erorii
esenţiale este nulitatea relativă: „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să
ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”.
Codul civil introduce o instituţie nouă, adaptarea contractului, prevăzând în art.1213 că,
dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte
declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea
îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles
aceasta din urmă parte.
2.Dolul
Definiţia
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,
prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit contract.
Astfel, conform art.1214 alin.(1) Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci
când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori
când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
6 Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp.333-335
26
Reglementarea legală
- art.1214-1215 Cod civil
Structura dolului
În structura sa dolul are două elemente:
un element obiectiv (material) care constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a
induce în eroare;
un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană,
pentru a o determina să încheie un anumit contract.
Elementul obiectiv constă, în reglementarea actualului Cod civil, atât din fapte comisive
cât si din fapte omisive.
Sancţiunea
Potrivit art.1214 alin. (2) Cod civil, partea al cărei consimtamant a fost viciat prin dol
poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială, astfel că
sancţiunea care intervine în cazul acestui viciu de consimţământ este nulitatea relativă.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol are la îndemână două acţiuni, o acţiune
în declararea nulităţii relative a contractului astfel încheiat, precum si o acţiune pentru repararea
prejudiciului care i-a fost cauzat.
3.Violenţa
Definiţia
Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un
rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Reglementarea legală
- art. 1216-1220 Cod civil
Clasificarea violenţei
Clasificarea violenţei se poate face în raport de mai multe criterii, cum ar fi:
în raport de natura răului:
o violenţă fizică (vis) – atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea
fizică a persoanei sau bunurile acesteia;
27
o violenţă morală (metus) – atunci când ameninţarea cu un rău priveşte onoarea,
cinstea, demnitatea sau sentimentele unei persoane.
în raport de caracterul ameninţării:
o ameninţare legitimă (justă) – ameninţarea cu exerciţiul unui drept
o ameninţare nelegitimă (injustă) – atunci când se urmăreşte să se inducă o temere
fără drept.
Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenţă si ameninţarea cu exerciţiul unui drept
făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.
Ameninţarea cu un rău nu este violenţă când rezultă dintr-o stare de necesitate.
Structura violenţei
În structura sa, violenţa are două elemente:
un element obiectiv (exterior) – care constă în ameninţarea cu un rău;
un element subiectiv (intern) – care constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Condiţiile cerute pentru existenţa violenţei
Pentru a ne găsi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, se cer întrunite
cumulativ următoarele cerinţe:
1. ameninţarea să fie nelegitimă (injustă);
2. ameninţarea să fie determinantă pentru încheierea contractului;
3. ameninţarea să provină de la cealaltă parte sau de la un terţ, dacă acest lucru a fost
cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de cealaltă parte.
Sancţiunea
Conform art.1216 alin. (1) Cod civil, poate cere anularea contractului partea care a
contractat sub imperiul unei temeri justificate indese, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
Violenţa poate atrage anularea contractului si atunci când este îndreptată împotriva unei
persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ
a fost viciat.
Din redactarea acestui text, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul violenţei este
nulitatea relativă a contractului.
28
4. Leziunea
Definiţia
Prin leziune se inţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi, ca urmare a
încheierii unui contract7.
Reglementarea legală
- art.1221-1224 Cod civil.
Potrivit art.1221 Cod civil, există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalate părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Leziunea se apreciază în raport de natura si scopul contractului.
Cod civil recunoaşte leziunea si în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie
să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să existe până la data cererii de
anulare.
Leziunea nu este admisibilă în cazul contractelor aleatorii, tranzacţiei, precum si alte
contracte anume prevăzute de lege.
Sancţiunea
Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate, se
sancţionează cu nulitatea relativă.
Anularea contractului nu reprezintă, însă, singura sancţiune care poate fi dispusă de
instanţele judecătoreşti. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1222 alin.(1) Cod civil,
instanta de judecată poate să dispună menţinerea contractului lezionar dacă cealaltă parte oferă
victimei leziunii, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a
propriei creanţe.
Obiectul contractului
Definiţia
7 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., p.159
29
Obiectul contractului constituie o condiţie de fond, esenţială si generală a contractului.
Acesta este specific fiecărui contract în parte, desemnȃnd operaţia juridică convenită de părţi, aşa
cum reiese din ansamblul drepturilor si obligaţiilor izvorȃte din acesta.
Conform art. 1225 alin. (1) Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă opreraţiunea
juridică, precum vȃnzarea, locaţiunea, împrumutul si altele asemenea, conveniţa de părţi, astfel
cum acesta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.
Astfel Cod civil desemnează prin obiectul contractului operaţiunea juridică prin care se
naşte, modifică, transmite sau stinge o obligaţie, în sensul de raport juridic din conţinutul căruia
fac parte drepturile si îndatoririle părţilor contractante.
Reglementarea legala
- art.1225-1234 Cod civil
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului
Pentru ca un contract să fie valabil încheiat obiectul său trebuie să intrunească
următoarele condiţii cuprinse în art. 1179 pct. 3, respectiv art. 1225-1234 Cod civil :
1. Obiectul trebuie să existe. Această condiţie priveşte bunul sau bunurile în legatură cu
care poartă contractul. Astfel, bunul sau bunurile asupra cărora se contractează trebuie să
existe în momentul încheierii contractului, însă, trebuie avut în vedere faptul că ,în lipsa
unei prevederi legale contrare, si bunurile viitoare pot forma obiect al contractului (art.
1228 Cod civil), de exemplu cazul contractelor ce au ca obiect livrarea de produse,
comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice.
2. Obiectul contractului să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi este
impusă de dispoziţiile art. 1229 Cod civil care prevede că numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Această condiţie reprezintă
faptul că obiectul contractului ce se doreşte a fi încheiat să poată face obiectul unor acte
juridice translative sau constitutive de proprietate. Prin bunuri aflate in circuitul civil se
inteleg acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
3. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă
din dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 Cod civil, care enumerȃnd condiţiile esenţiale
pentru valabilitatea unui contract, menţioneză si un obiect determinat. Tot astfel art. 1225
alin. (2) Cod civil dispune că obiectul contractului trebuie să fie determinat (…) sub
sancţiunea nulităţii absolute.
30
4. Obiectul trebuie să fie posibil. Această cerinţă este prevazută de dispoziţiile art. 1179
alin. (1) pct. 3 Cod civil, care prevede printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unui
contract un obiect posibil. Imposibilitatea obiectului contractului trebuie să existe în
general la momentul încheierii contractului. Insă conform dispoziţiilor noului Cod civil,
imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu atrage întodeauna nulitatea
contractului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1227 Cod civil, contractul este valabil
încheiat chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea
de a-si executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
5. Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art.
1179 alin. (1) pct. 3 şi art. 1225 alin. (2) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Această cerinţă presupune ca obiectul contractului să fie în concordanţă cu normele
imperative ale legii si cu regulile de convieţuire socială.
Alături de aceste condiţii generale trebuiesc îndeplinite si următoarele condiţii
speciale:
- obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului;
- existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege.
Cauza contractului
Definiţia
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Reglementarea legală
- art.1235-1239 Cod civil.
Conditiile de validitate
Potrivit art.1236 Cod civil, pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe;
- să fie licită si morală.
Cauza este ilicită când este contrară legii si bunelor moravuri.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
31
Frauda la lege reprezintă cauză ilicită, în raport de dispoziţiile art.1237 Cod civil,
conform cărora cauza este ilicită si atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda
aplicarea unei norme imperative a legii.
Sancţiunea
- nulitatea relativă a contractului în cazul lipsei cauzei, cu excepţia cazului în care
contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice;
- nulitatea absolută a contractului, dacă este vorba de o cauză ilicită sau imorală, dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să
o cunoască.
2.4.2.Condiţiile de formă
Pentru încheierea valabilă a unui contract, alături de îndeplinirea condiţiilor de fond,
trebuie să fie indeplinite si anumite condiţii ce ţin de forma contractului.
Prin forma actului juridic civil, se întelege acea conditie care consta în modalitatea de
exteriorizare a manifestarii de vointa cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil concret.
Art.1178 Cod civil enunţă principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului
se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu
impune o anumită formalitate.
Codul civil consacră în mod expres principiul consensualismului prin dispoziţiile
art.1178 referitoare la libertatea formei şi ale art.1240 privitoare la formele de exprimare a
consimţământului. Astfel, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa
poate fi manifestată si printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor
statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce
efectele juridice corespunzătoare.
Lato sensu, forma contractului desemneaza trei cerinţe de formă ale contractului:
a) forma ceruta pentru însaşi valabilitatea contractului - ad validitatem – nerespectarea
acestei forme se sancţionează cu nulitatea contractului;
b) forma ceruta pentru probarea contractului - ad probationem;
32
c) forma ceruta pentru opozabilitatea contractului faţă de terţe persoane –
nerespectaraea acestei conditii se sanctioneaza cu inopozabilitatea contractului fata de terti, care
nu vor fi obligati sa recunoasca si sa respecte situatia juridica nascuta din respectivul contract.
O prima chestiune care se impune a fi metionată este faptul că redactorii noului Cod civil,
în scopul asigurării părţilor contractante a unui mijloc de probă valabil, stipuleaza cerinţa ca
înscrisul care constată incheierea contractului să îmbrace forma scrisă, neavând importanţă dacă
acesta va fi un înscris sub semnatură privată sau un înscris autentic. În acest sens, art. 1242
alin.(1) Cod civil prevede că în cazul în care părţile nu incheie contractul în una din cele două
forme prevăzute expres, contractul respectiv va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
In ipoteza in care partile, prin acordul lor, decid sa incheie un contract intr-o anumita
forma, neceruta în mod expres de lege, contractul va fi valabil chiar daca forma dorită de parţi nu
a fost indeplinita, conform art. 1242 alin.(2) Cod civil.
Tot astfel, in cazul in care un contract incheiat se doreste a fi modificat, pentru a opera
modificarea, partile vor trebui sa respecte conditiile de forma cerute de lege pentru incheierea sa,
potrivit art. 1243 Cod civil, in conformitate cu principul simetriei actelor juridice.
Forma ad validitatem
Este condiţia specială si esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi prevăzute
de lege, în absenţa cărora contractul nu ar putea lua naştere în mod valabil.
Codul civil prevede anumite situaţii în care forma scrisă este o condiţie de validitate:
contractul de arendare (art.1838 alin.(1)); fideiusiunea (art.2282).
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii a contractului este nulitatea absolută.
Forma ad probationem
Este acea condiţie impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris cu
scopul de a proba contractul valabil incheiat.
Conform art.1241 Codul civil, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnatură privată sau autentic.
Nerespectarea formei contractului se sancţionează cu imposibilitatea dovedirii
contractului cu alt mijloc de probă.
33
Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti
Reprezintă condiţia necesară pentru ca un contract să fie opozabil si persoanelor care nu
au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor si intereselor lor.
Art.1244 Codul civil prevede necesitatea incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea
nulitatii absolute, a conventiilor care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza sa fie
inscrise in cartea funciară.
Forma contractelor electronice
Art.1245 Codul civil prevede că acele contracte care se incheie prin mijloace electronice
sunt supuse conditiilor de forma prevazute de legea speciala.
2.5. Etapele încheierii contractului
Conform art.1182 alin.(1) din Codul civil, contractul se încheie prin negocierea lui de
către părți sau prin acceptarea sa fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 din Codul civil.
2.5.1 Oferta de a contracta
Este propunerea pe care o parte o face unei persoane determinate sau publicului. Potrivit
noului Cod civil o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente
elemente pentru formarea contractului si exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar (art.1.188 al.1).
Oferta poate fi făcută în scris sau oral, iar în legătură cu chestiunea ofertei tacite, simpla
tăcere nu are valoare juridică.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen, adresată unei persoane determinate sau
adresată publicului. Ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului, să fie reală,
serioasă, conştientă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. De asemenea trebuie să fie
fermă, neechivocă, completă si precisă. Prin simpla ei acceptare, trebuie să se poată încheia
contractul.
34
Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:
a) condiţii generale
Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile
generale de validitate ale consimţământului:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizată;
- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.
b) condiţii speciale:
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată si cu intenţia de a
angaja din punct de vedere juridic;
- să fie fermă si neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a
încheia contractul prin simpla acceptare;
- să fie precisă si completă, respectiv să cuprindă elementele necesare pentru încheierea
contractului.
Forţa juridică a ofertei
Din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi:
- ofertă irevocabilă
- ofertă revocabilă
Oferta irevocabilă este reglementată de art.1191 Cod civil, în raport de care oferta este
irevocabilă în următoarele situaţii:
- dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;
- dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între
acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu termen este întotdeauna irevocabilă.
Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit, după cum:
a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu termen ea trebuie menţinută până la
expirarea termenului. Dacă oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un timp rezonabil,
pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei.
35
b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la destinatar, poate fi revocată
oricând.
Cu privire la această problemă Codul civil distinge două situaţii:
1.Oferta fără termen adresată unei persoane absente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze si să expedieze acceptarea.
Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar
înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârsirii actului ori faptului
care, potrivit prevederilor art.1.186 alin. (2) Cod civil, determină încheierea contractului.
Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului.
2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă
nu este acceptată de îndată.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea
mijloace de comunicare la distanţă.
Răspunderea pentru revocarea ofertei
În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193 alin.(1) Cod civil, se pune
problema răspunderii pentru revocarea ofertei. Oferta fără termen de acceptare, adresată unei
persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru
ca destinatarul să o primească, să o analizeze si să expedieze acceptarea.
Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care revocarea se face
intempestiv, răspunderea fiind reglementată în art. 1193 alin.(3) Cod civil, potrivit căruia
ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului
prevăzut la alin.(1).
Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de natură delictuală pentru că
prin revocare se creează un prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.
Revocarea intempestivă este un abuz de drept pentru că drepturile subiective civile
trebuie exercitate în conformitate cu scopul lor economic si social. Dacă dreptul de a exercita
36
oferta este abuziv, atunci el va fi lipsit de protecţie juridică. Este vorba tot despre o răspundere
pe temei delictual pentru că răspunderea pentru abuzul de drept este o formă particulară a
răspunderii delictuale.
Încetarea valabilităţii ofertei
Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta ajunge la termen, este retrasă
sau devine caducă.
Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil, conform căruia oferta sau
acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta
sau, după caz, cu acceptarea.
Această reglementare face distincţie între noţiunile de revocare si retragere.
Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale si
care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar8.
Revocarea are în vedere un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la
destinatarul ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar în
persoana ofertantului s-a născut obligaţia de a menţine oferta până la încheierea efectivă a
contractului.
În ceea ce păriveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, astfel că emitentul ofertei
nu are obligaţia să menţină oferta.
Caducitatea ofertei
Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care prevede că :
(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul
prevăzut la art.1.193 alin. (1);
b) destinatarul refuză.
(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai
atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
8 Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p.107
37
2.5.2. Acceptarea ofertei
Noţiunea
Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei sau a unei alte
persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată.
Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul
de voinţe al părţilor.
Reglementarea legală
Acceptarea ofertei este reglementată de art.1196-1200 Cod civil.
Art. 1.196 Codul civil. reglementează acceptarea ofertei, astfel: (1) Orice act sau fapt al
destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la
ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, si ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art.
1.186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când
aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe
sau din alte împrejurări.
Condiţiile acceptării ofertei
Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege în
materia voinţei juridice.
În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie pură si simplă – să fie în concordanţă cu oferta, ceea ce presupune ca
destinatarul să accepte oferta fără rezerve sau să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu
mai este vorba de acceptare a ofertei ci de o contraofertă.
2. să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt al destinatarului care să
constituie, în mod clar, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată.
3.să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul ofertei. Conform art. 1196
Cod civil acceptarea tardivă produce efecte dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului;
38
- dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
4.să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite persoane.
Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în cazurile enumerate de art. 1197
alin.(1) Cod civil, respectiv:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Felurile acceptării
După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă (în scris sau verbal) sau
tacită. Există acceptare tacită în cazul în care are loc executarea obiectului ofertei de către
acceptant. Acceptarea tacită nu se confundă cu tăcerea, deoarece acceptarea presupune o
manifestare de voinţă a acceptantului, în timp ce în cazul tăcerii nu are loc nicio declaraţie de
voinţă si nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o acceptare tacită.9
Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare. Prin excepţie,
conform art. 1196 alin.(2) Cod civil, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
2.5.3. Momentul incheierii contractului
Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea, precum si revocarea acestora produc
efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele
din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele
folosite de ofertant dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau
din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin telefon, momentul este uşor
de stabilit.
Încheierea contractului prin corespondenţă, numită si încheierea contractului între
absenţi, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.
9 Ioan Adam, op.cit., p.117
39
Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în
momentul în care destinatarul ofertei si-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar
dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;
Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este
acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare,
telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării)
consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul
acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la
cunoştinţă de conţinutul acestuia;
Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil, teoria receptării.
Potrivit art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei , al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod.
Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe
care le produce, respectiv:
din momentul încheierii contractului acesta poate să-si producă efectele,
născându-se drepturile si obligaţiile părţilor contractante;
în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum si
caducitatea ofertei;
viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii
contractului;
în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe,
transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului,
iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;
40
în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
determină locul încheierii contractului.
2.5.4. Locul incheierii contractului
Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este locul în care se află
ofertantul. Dacă se încheie prin corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este
locul în care se află ofertantul.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:
în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în
cazul conflictului de legi în spaţiu;
în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din
punct de vedere teritorial.
41
3. EFECTELE CONTRACTULUI
3.1.Consideraţii generale privind efectele contractului
Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturile si obligaţiile care se nasc din
contract si raporturile juridice care îsi au izvorul în contract.
Pentru a stabili care sunt efectele contractului este necesară interpretarea contractului.
Reguli generale de interpretare a contractului
Regulile comune de interpretare a contractului sunt reglementate în Codul civil în
Secţiunea a 5-a ,,Interpretarea contractului, din Capitolul 1 (Contractul), Titlul II (Izvoarele
abligaţiilor), Cartea a V-a (Despre Obligaţii).
Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada existenţei contractului. În lipsa
contractului, este lipsită de obiect însăsi operaţiunea de interpretare. În astfel de situaţii, mai ales
în ipoteza unui acord progresiv, judecătorul este chemat să determine existenţa unui acord
suficient de voinţe sau a unui acord asupra elementelor esenţiale ale contractului (art. 1182 alin.
(2) Cod civil), pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului obligaţional primar,
determinând funcţie de ofertă - acceptare care sunt clauzele din contract, ţinând seama de
prevederile art. 1201-1203 Cod civil.
După ce se constată existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia.
Această etapă are o importanţă deosebită, deoarece calificarea contractului, adică încadrarea sa
într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic prin care îl deosebim de contractele
din alte categorii.
Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului juridic al contractului se regăsesc în
art. 1167-1168 Cod civil şi de cele deduse din clasificarea contractelor cuprinse în art. 1171-1177
Cod civil.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată,
în raport de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa.
Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de determinare şi clarificare a
conţinutului contractului, a clauzelor sale, cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute
din acesta.
42
Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de recomandare, instituite de Codul
civil sunt stabilite în art. 1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:
reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor;
reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;
reguli subsidiare de interpretare.
Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor
Regulile generale10
de interpretare a contractului sunt: actul juridic se interpretează după
voinţa internă (reală), iar nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate.
Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei reale si concordante a părţilor.
Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală nu concordă cu voinţa
declarată, conform art. 1266 alin. (2) Cod civil care adaugă o serie de criterii subsidiare pentru a
simplifica identificarea voinţei reale a părţilor contractante.
Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama de scopul contractului, de
negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului, deci voinţa reală trebuie dovedită.
Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră sistematică, clauzele
interpretându-se unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului
(art. 1267 Cod civil).
Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice
Când o clauză este primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul care se
potriveşte cel mai bine cu natura si obiectul contractului conform art. 1268 alin.(1) Cod civil. În
alin. 2 al aceluiasi articol legiuitorul completează regula stabilită cu prevederi care indică criterii
complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice:
împrejurările în care s-a încheiat contractul;
interpretarea dată anterior de părţi;
sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu;
uzanţele.
10
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981, pp.71 -72
43
Interpretarea dată anterior de părţi, în pofida redactării confuze a unei clauze, dacă
între părţi există practici contractuale stabile anterior care includ si o interpretare tacită a acestor
clauze, se va ţine seamă de această interpretare.
Altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea conform căreia clauzele se
interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul,
art. 1268 alin.(3) Cod civil, principiul fiind utilizat în materie de validare a contractului, actus
interpretandus est potius ut valeat quamut peret.
Logica care stă la baza acestei interpretări, este aceea că, dacă o clauză a fost stipulată
într-un contract se presupune că părţile au dorit să producă un efect juridic, nu să conducă la
înlăturarea clauzei.
Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă, respectiv că oricât de generali ar fi
termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse
că părţile le-au voit.
Reguli subsidiare de interpretare
În concepţia legiuitorului aceste reguli subsidiare de interpretare se vor aplica numai
dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, din articolele dezbătute anterior nu
au dat rezultatul dorit.
Astfel art. 1269 Cod civil se aplică cu titlu secundar, dacă utilizarea regulilor de
interpretare stipulate în art. 1266-1268 Cod civil nu au dat rezultate, atunci clauza va fi
interpretată în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo.
O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca interpretarea stipulaţiilor din
contractele de adeziune să se interpreteze împotriva aceluia care le-a propus si se regăseşte ca
regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne.
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul
Legiuitorul a consacrat două reguli de interpretare, dar nu în partea dedicată interpretării
contractelor, ci în cea dedicată efectelor lui, evidenţiind astfel calitatea de normă privată a voinţei
tacite a părţilor11
:
- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, si acele
efecte pe care uzanţele, legea, echitatea, sau practicile statornicite între părţi dau obligaţiei
11
Liviu Pop, Ionuţ Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.134-135
44
după natura acesteia - 1272 alin.(1) Cod civil; această regulă ne evidenţiază că, eventualul
contract lacunar, trebuie completat cu potenţiale clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din
practicile statornicite, uzanţele, legile sau echitatea, susţinând forţa obligatorie a contractului;
- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate
expres în cuprinsul acestuia – 1272 alin.(2) Cod civil; sunt considerate ca făcând parte din
voinţa tacită a părţilor.
Obligaţiile implicite
În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii, care desi nu sunt expres
stipulate în contract, sunt considerate existente în virtutea unei voinţe tacite a părţilor. Obligaţiile
implicite create de doctrină, obligaţia de informare si cea de bună credinţă, sunt obligaţii legale,
având în vedere faptul că părţile nu pot înlătura aceste obligaţii nici prin convenţia lor, rezultând
astfel natura de ordine publică a normelor care le reglementează.
Obligaţia de bună - credinţă
Obligaţia generală de bună-credinţă este stipulată în art. 1183 Cod civil, neexistând alt
text cu titlul special în materie contractuală aşa cum era stipulat în art. 970 alin. (1) Cod civil
1864; cu toate acestea, se deduce caracterul general al unei asemenea obligaţii si aplicabilitatea
sa pe deplin în materie contractuală conform art. 14 alin. (1) Cod civil. De cele mai multe ori
noţiunea de bună-credinţă se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin intermediul căreia
sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Obligaţia de bună-credinţă funcţionează
si ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Astfel se poate afirma că
obligaţia de informare contractuală ca si informaţia de cooperare sau obligaţia de coerenţă
contractuală sunt formule comportamentale contractuale, care sunt urmări ale bunei-credinţe.
Obligaţia de cooperare contractuală
Din obligaţia generală de bună-credinţă si prin aplicarea principiului forţei obligatorii a
contractelor, este dedusă obligaţia de cooperare, favorizată fiind si de teoria solidarismului
contractual..
Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul principiului forţei obligatorii a
contractului nu îl constituie voinţa părţilor, ci reglementarea contractului care este de origine
45
socială, impunându-se o nouă concepţie asupra contractului, caracterizată prin supunerea voinţei
individuale contractului social.12
Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea
contractului să aibă loc în cele mai bune condiţii. Un exemplu de asemenea obligaţie este
obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat prin
neexecutare.
Obligaţia de coerenţă contractuală
Reprezintă obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate cu
aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este rezultatul unei analize a
exigenţei de bună-credinţă si cooperarea contractuală, urmare a forţei obligatorii a contractului.
Obligaţia de informare contractuală
Această obligaţie se referă la informarea din faza contractuală, care atrage după sine
sancţiunea de neexecutare a contractului în cazul nerespectării sale, fiind urmarea forţei
obligatorii a contractului decât a unei voinţe prezumate a părţilor. O asemenea obligaţie
reprezintă îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte informaţiile pertinente si utile legate
de executarea contactului.
Obligaţia de securitate
Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui
contract, cunoscând o extensie uimitoare si stă la baza a ceea ce astăzi numim răspundere pentru
produse defectuoase.
3.2.Principiile efectelor contractului si excepţiile de la principii
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum si faţă de cine se
produc aceste efecte. Efectele contractului sunt drepturile si obligaţiile care formează conţinutul
contractului.
Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii, reglementate de Codul
civil:
principiul forţei obligatorii a contractului;
principiul irevocabilităţii contractului;
12
Cristina Elisabeta Zamşa, Teoria impreviziunii, Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006, p.45
46
principiul relativităţii efectelor contractului;
principiul opozabilităţii efectelor contractului.
3.2.1.Principiul forţei obligatorii a contractului
Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat prin art. 1270 alin. (1) Cod civil
conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
Prin acest text este consacrat legal principiul forţei obligatorii a contractului pentru
părţile contractante. Această reglementare are rolul de a explica si ordona raportul juridic născut
între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate
obiectivă terţilor.
O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este regula înscrisă în alin.(2)
conform căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege.
O altă regulă este consacrată legislativ în art.14 si art.15 din Codul civil, potrivit cărora
obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întodeauna cu bună credinţă.
Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului este faptul că părţile sunt ţinute
să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au obligat prin contract, adică la termenele si în
condiţiile stabilite, în caz contrar creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice
oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiei ce i se datorează.
Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-
interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat necesităţii asigurării stabilităţii si
siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, cât si de imperativul moral al
respectării cuvântului dat.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului
Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu este cuprinsă în art.1271 alin.
(2) Cod civil care dispune că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
47
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile si
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele cazuri în care
efectele unui contract sunt mai restrânse sau mai extinse decât cele stabilite prin voinţa părţilor
contractante.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului13
Efectele unui contract se restrâng datorită dispariţiei unuia dintre elementele
sale.Asemenea situaţii pot să apară, de exemplu, în următoarele cazuri:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului –
art.1818 alin.(1) Cod civil;
- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului ciriaşului – art.1834 alin.(1) Cod civil;
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului
manadantului sau mandatarului – art. 2030 lit.c) Cod civil;
- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului – art.2319 Cod civil.
Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului14
Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a contractului următoarele situaţii:
- prelungirea efectelor contractului, peste termenul stabilit de părţile contractante, prin
efectul legii;
- prelungirea efectelor unui contract cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării contractului, pe toată durata cauzei de suspendare;
- moratoriul legal, respectiv termenul acordat prin lege al cărui efect este amânarea cu
caracter general a executării obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori, având în vedere
existenţa unor împrejurări cu caracter excepţional, cum ar fi o conflicte militare, crize
economice, etc.
13
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit., pp.195-196 14
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op.cit., p.150
48
Teoria impreviziunii
O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului este statuată în
dispoziţiile art. 1271 Cod civil care reglementează teoria impreviziunii, care are în vedere
revizuirea efectelor unui contract din cauza ruperii echilibrului contractual ca urmare a
schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.
Dispoziţia legală dă posibilitatea părţilor de a modifica de comun acord clauzele iniţiale
ale contractului, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a
ajuns la ruperea echilibrului contractual.
Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a contractului, prin care părţile sunt
obligate ca la anumite intervale de timp să verifice si să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile la
care s-au obligat, ţinând seama de conjuctura economică.
Domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii îl reprezintă contractele sinalagmatice, cu
titlu oneros, comutative si cu executare succesivă. În doctrină s-a formulat si opinia conform
căreia teoria impreviziunii este compatibilă si cu unele contracte unilaterale, deoarece si în cazul
acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta
datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de oneroasă
pentru debitorul ei.15
Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune sunt
reglementate în art. 1271 alin. (3) Cod civil:
a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea contractului. Aceasta presupune că
este necesar ca impreviziunea care generează dezechilibrul să fi intervenit după încheierea
contractului. Dacă dezechilibrul era deja produs la data când s-a încheiat contractul atunci nu mai
este impreviziune, ci imposibilitate iniţială de executare si face obiectul unei reglementări
diferite16
;
b) schimbarea împrejurărilor, precum si întinderea acestora nu au fost si nici nu puteau
fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin
prisma acestei reglementări legiuitorul a precizat că imprevizibilitatea avută în vedere trebuie să
15
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., p.213 16
Art. 1227 Cod civil „Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în
imposibilitatea de a-si executa obligaţia, afară de cazulîn care prin lege se prevede altfel”
49
fie una rezonabilă. De aceea, existenţa acestei reglementări face ca impreviziunea să se
deosebească de forţa majoră în cazul căreia impreviziunea este una absolută17
;
c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată
înţelege, în mod rezonabil, că si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o simplă
schimbare a împrejurărilor, care au avut consecinţă numai caracterul mai oneros al executării,
debitorul nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei asumate art. 1271 alin. (1) Cod civil. Astfel
legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează:
1. debitorul si-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil;
2. asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a
contractului, atunci când judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii
contractului, că părţile au înţeles să îsi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil si au
convenit să execute contractul si în aceste condiţii.
d) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil si cu bună credinţă, negocierea
adaptării rezonabile si echitabile a contractului. Este vorba aici de o consecinţă a obligaţiilor de
loialitate si cooperare contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii. Astfel debitorul
are îndatorirea rezonabilă de a notifica creditorul de survenirea evenimentului imprevizibil si de
a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a reechilibra contractul afectat de cauza
impreviziunii.
În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin renegocierea contractului într-un
termen rezonabil, doar instanţa de judecată este cea care poate dispune, la cererea acestora,
modificarea contractului în aşa fel încât, atât pierderile cât si beneficiile care rezultă în urma
schimbării împrejurărilor iniţiale, să fie distribuite echitabil. Dacă o asemenea adaptare nu este
posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la momentul si în condiţiile pe care le
stabileşte art. 1271 alin.(3) lit.b.Cod civil.
3.2.2. Principiul irevocabilităţii contractului
Principiul irevocabilităţii contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, fiind o consecinţă a acestuia.
17
Art. 1351 alin. (2) Cod civil „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si
inevitabil”.
50
Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul
părţilor, aşa după cum legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeasi forţă
juridică.18
Faţă de această regulă, prin excepţie, contractul poate fi desfiinţat prin voinţa unei
singure părţi dar numai pentru cauzele autorizate de lege. În acest sens dunt dispoziţiile art.1270
alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractului
De la principiul irevocabilităţii contractului există şi situaţii de excepţie, cum ar fi, de
exemplu:
- revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art.1031 Cod civil);
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre
părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod civil);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1816 alin.(1)
Cod civil);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);
- renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b Cod civil).
3.2.3.Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi
Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform
căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să
dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi si obligaţii numai pentru
părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere,
nequeprodesse potest). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 1280 Cod
civil conform cărora contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel si este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a contractului, iar pe de altă parte, prin
necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei.
Categoriile de parte, având-cauză si terţ
18
Ioan Adam, op.cit., p.328
51
Aplicarea principiului relativităţii resupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-
cauză si terţi.
Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant19
, si în
patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat
un interes personal cu ocazia încheierii acestuia20
.
Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară
părţilor si terţilor propriu-zisi, întrucât, desi nu au participat la încheierea actului, totusi, suportă
efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului.
Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali si cei cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Este succesor universal persoana
care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal
unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul
comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu
(situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei
părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate).
Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit
individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu
titlu particular. În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu
titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 Cod civil, potrivit cărora:
„(1) La moartea unei părţi, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor
ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
(2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se
transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le
asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie doar un drept de gaj general asupra tuturor
bunurilor prezente si viitoare ale debitorului lor. Potrivit art. 2324 alin. (1) Cod civil, cel care
este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare. Ele
servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor
19
Despre instituţia reprezentării, noul Cod civil conţine reglementări în dispoziţiile art. 1295-1314. 20
Este considerată parte nu numai persoana care este parte în actul juridic bilateral sau multilateral, ci si autorul
actului juridic civil unilateral.
52
chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de
debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează.
Aşadar, sub rezerva fraudei debitorului, când are deschisă acţiunea revocatorie, creditorul
chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.
Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu si-au dat consimţământul
(direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit contract si nici nu au devenit părţi pe
parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din
contract, terţii nu pot deveni debitori si, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la
încheierea căruia nu au participat (acestea neputânduli-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în
situaţia părţilor).
Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor
Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt situaţiile în care efectele
contractului se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea contractului.
Ecepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.
În categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-
cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, iar ca veritabilă
excepţie este considerată stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane.
Promisiunea faptei altuia îsi găseşte sediul în Codul civil în dispoziţiile art. 1283, care
se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni.
Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul
promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de
a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract21
sau să ratifice actul încheiat în
absenţa sa.
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele: terţul nu
este obligat prin contractul încheiat între promitent si creditorul promisiunii, iar obligaţia sa se va
naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou contract; ceea ce se promite este fapta
personală a debitorului de a determina o terţă persoană să-si asume un angajament juridic faţă de
21
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p.66
53
creditor; debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către
terţa persoană.
Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 Cod civil stabileşte că acela
care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat si ca fideiusor, dacă
terţul nu execută prestaţia promis. Cu toate acestea, răspunderea promitentului este înlăturată
dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
Reprezentarea constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele si pe seama altei persoane, numită reprezentat, în
aşa fel încât efectele actului se produc direct si nemijlocit în persoana reprezentatului.
Este reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 Cod civil.
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului
produce direct efecte între reprezentat si cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care
reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât
constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită
promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită
terţ beneficiar.
Potrivit art. 1284 Cod civil oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui
terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei. Rezultă că dreptul terţului se naşte direct si în puterea convenţiei dintre
stipulant si promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este considerată
excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate impune însă
acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a
nu fi existat niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.
Pentru valabilitatea stipulaţiei se cer îndeplinite două categorii de condiţii:
1. condiţii generale - condiţiile cerute pentru valabilitatea contractelor:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat si licit;
- o cauză licită si morală.
54
2. condiţii speciale:
- voinţa de a stipula (animus stipulandi;
- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii
contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant si promitent, precum si
între promitent si terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în conţinutul lor dreptul
stipulantului de a pretinde promitentului să-si execute obligaţia asumată în folosul terţului
beneficiar. Raporturile juridice dintre promitent si terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de
excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în sensul
că favoarea terţului se naşte un drept, direct si nemijlocit, independent de manifestarea de voinţă
a terţului. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant si
promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar
dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine si stipulantului, dar în puterea contractului, însă
acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în
favoarea altor persoane decât părţile contractului.
3.2.4.Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în
raport cu terţii.
Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea efectelor contractului faţă de
terţi este reglementată cu valoare de principiu în art.1281 Cod civil.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.
Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a efectelor
contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de
natură să asigure eficacitatea contractului si în raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la
încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 Cod civil, contractul este opozabil terţilor, care nu
pot aduce atingere drepturilor si obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele
55
contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.
Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit
căreia orice contract generează si efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de
către cei care nu au participat la formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în
relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori printr-un
contract faţă de care sunt străini), în acelasi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract
este opozabilă tuturor.
De aceea, diferenţa dintre părţi si terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute
prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar
putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută
din contract, de a da sau a face ceva, dar au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul
de a respecta situaţia născută din contract).
Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost
prejudiciate drepturile.Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea
oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de
debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-si valorifica drepturile. Într-o
asemenea ipoteză, desi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând să producă efecte
între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în
circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce se opune
terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor). Terţii
vor putea invoca si obţine inopozabilitatea convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi
prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor22
.
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un
terţ va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract si, pe cale de consecinţă, a drepturilor si
obligaţiilor născute din acel contract. O astfel de excepţie este simulaţia.
22
Potrivit art. 1290 Cod civil simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular si nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-
se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (1). Terţii pot invoca
simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (2).
56
Analizând definiţiile formulate în doctrină23
putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune
juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu
reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un
contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.
Simulaţia este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit
simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar
adevărat. Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul
Cod civil, prin dispoziţiile art.1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi,
cât si faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent, proba simulaţiei,
aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale.
Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să
îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru
terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce
simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Elementele componente ale simulației și condițiile de existență
În structura simulației intră două elemente: actul public și actul secret lato sensu format
din actul secret stricto sensu și acordul simulatoriu. Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea
de voință care spune că actul public este simulat, care dă expresie voinței părțior de a crea
aparența și acordă efecte doar actului ocult. El este rareori explicit, și mai întotdeauna implicit,
prin faptul că reiese din coexistența celor două acte care se contrazic parțial unul pe celălalt. În
situația simulației absolute (actul fictiv), actul secret conține doar acordul simulatoriu, stabilind
inexistența actului public. Pe lângă existența actului public, actului secret stricto sensu și a
acordului simulatoriu, actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public.24
Această relație temporală trebuie să existe între cele două acte în sensul de manifestare de voință
și nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar interveni după actul public nu am mai
fi în prezența unei simulații ci ar avea loc o modificare a primului act prin cel de-al doilea.
23
George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 404;
George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 347; Francisc Deak, Curs de drept civil,
Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, p.153; Aurel Pop,
Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1980;
Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.176; Ioan Albu, Drept civil.
Contractul si răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1994, p.122 24
Flavius A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pp.70-73
57
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public
si de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele
forme:
- contractul fictiv;
- contractul deghizat;
- contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii,
în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile
contraînscrisului. În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică
consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri
pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
a) deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura
juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de vânzare, iar
contractul secret este un contract de donaţie.
b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite elemente
ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare sau scadenţa reală a
obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se
încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între
care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin
interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie25
Simulaţia are un scop general si abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului
ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum si un scop concret, care poate să constea
în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
25
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.147
58
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru
Efectele simulaţiei
a) în raporturile dintre părţile contractante
Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile
contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte contractul
secret.
Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să îndeplinească condiţiile de fond
cerute pentru încheierea sa valabilă.
Succesorii universali și cu titlu universal devin terți dacă simulația îi prejudiciază
(exemplul donației deghizate care aduce atinge rezervei succesorale; contractul secret le este
inopozabil succesorilor universali şi cu titlu universal, iar condiția bunei - credințe nu este
necesară în acest caz deoarece dreptul lor se întemeiază pe calitatea de moștenitori rezervatari și
nu pe aparența creată prin simulație.)
b) faţă de terţi
Conform art.1290 Cod civil, Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de succesorii
lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului
aparent împotriva teţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent.
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le
vatămă drepturile.
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată să
constate caracterul simulat al contractului public şi existenţa cotractului secret care modifică,
total sau parţial, contractul public.
Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia simulației
Părțile pot dovedi simulația potrivit normelor de drept comun privind dovada actelor
juridic.
În materia simulației art. 1292 Cod civil dispune că dovada poate fi făcută de terți sau de
creditori cu orice mijloc de probă.
59
Terții pot dovedi existența actului secret prin orice mijloc de probă, inclusiv cu
martori și prezumții, întrucât pentru ei simulația constituie un simplu fapt juridic stricto sensu;
Condiţiile de admisibiliate
În cazul acțiunii în simulație, existența interesului nu se confundă cu dovedirea
prejudiciului cauzat de simulație reclamantului. Soluția se justifică pe considerentul că prin
acțiunea în declararea simulației nu se urmărește aducerea unui bun în patrimoniul unei persoane,
ci se urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat întotdeauna și se află încă în
patrimoniul persoanei respective, fie faptul că a fost dobândit cu un anumit titlu, altul decât cel
consemnat în actul public. De asemenea, în situația introducerii cererii de către creditorul
chirografar, interesul nu este condiționat de crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul
debitorului. O evaluare a interesului reclamantului poate fi făcută din perspectiva acțiunii
subsecvente celei în simulație. Dacă acțiunea subsecventă nu poate fi exercitată – de exemplu
pentru că este prescrisă – interesul acțiunii în simulație lipsește.
Cu privire la calitatea procesuală, simulația poate fi invocată de una din părțile
raportului juridic fără ca cealaltă parte să îi poată opune principiul nemo auditur propriam
turpitudinem allegans, întrucât aceasta este și ea parte la simulație. Pe de altă parte simulația nu
este prin ea însăși ilicită, dar chiar într-un asemenea caz părților trebuie să li se recunoască
dreptul de a introduce acțiunea tocmai pentru a împiedica frauda să își atingă scopul. Acțiunea
poate fi introdusă de unul dintre simulanți împotriva unui terț. Terții pot introduce acțiunea
indiferent de buna sau reaua lor credință, iar distincția dintre terți și avânzi-cauză nu are
importanță în ce privește calitatea procesuală activă. Astfel terții de bună credință au această
calitate în virtutea dreptului lor de opțiune, iar cei care au cunoscut simulația nu se pot prevala
decât de actul secret care urmează a fi dezvăluit prin această acțiune.
Acțiunea în simulație este imprescriptibilă, dar de cele mai multe ori constatarea
simulației este dublată de o acțiune în realizarea unui drept prescriptibil extinctiv, cu excepția
cazului în care acțiunea subsecventă este imprescriptibilă extinctiv.
60
3.3.Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele
sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
1.obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă
fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa
fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât
cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract.
Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;
2.dacă una din părţi nu-si execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară
în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
3.dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-si
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat
de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.26
Există trei efecte specifice: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul
contractului.
3.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-si execute propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îsi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul
suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.27
Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor contractului sinalagmatic este
aceea că, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atât timp
cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract.
Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului, exceptio non
26
Liviu Pop, op. cit.,p. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 83. 27
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 84.
61
adimpleti contractus. Ea este reglementată expres de art. 1556 Cod civil şi reprezintă un remediu
pentru neexecutarea contractuală.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea bunului
cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.
Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele:
- obligaţiile reciproce ale părţilor să îsi aibă izvorul în acelasi contract;
- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar si parţială, dar suficient de importantă, din
partea celuilalt cocontractant;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare,
respectiv, acesta să nu-l fi împiedicat pe celălalt să-si execute obligaţiile;
- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau
obligaţiile ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a
contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă , adică fără intervenţia instanţei de
judecată si fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.
Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativităţii
executării prestaţiilor celui care o invocă, asemănător situaţiei în care acesta ar beneficia de un
termen suspensiv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum ar fi creditorii celeilalte părţi
care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un drept propriu
si absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar, în cazul
stipulaţiei pentru altul).
Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului,
partea care are dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu poate fi obligată să plătească
daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le datorează
celeilalte părţi.
Calificarea juridică.
Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă
si totodată un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca aceasta să îsi execute obligaţia,
având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul prin contract.
62
3.3.2.Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor
născute dintr-un contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno ictu- constând în
desfiinţarea retroactivă a acestuia.
Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport de mai multe criterii, respectiv:
1. în funcţie de izvorul său:
- rezoluţiune legală
- rezoluţiune convenţională
2. în funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):
- rezoluţiune judiciară
- rezoluţiune unilaterală
- rezoluţiune de plin drept
Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea
sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una
dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia
cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.
Această instituţie cunoaşte astăzi o reglementare în art. 1549-1556 Cod civil care se
completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.
Condițiile rezoluțiunii/rezilierii judiciare din perspectiva actualului Cod civil
- caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunțarea rezoluțiunii/caracterul repetat al
neexecutării pentru pronunțarea rezilierii (art. 1549 și art 1551Cod civil);
- referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei pentru pronunțarea rezoluțiunii, cu
motivarea că niciun text de lege dedicat rezoluțiunii nu prevede necesitatea culpei, iar art. 1557
Cod civil avansează soluția rezoluțiunii pentru imposibilitatea fortuită de executare a
obligației28
. Alţi autori însă susţin opinia în sensul căreia rezoluțiunea este condiționată de
28
Ionuţ-Florian Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp. 133-138
63
culpă29
, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii, rezoluţiunea poate fi cerutădoar de către
creditorul obligaţiei neexecutate în mod culpabil, nu şi de către partea vinovată de neexecutarea
obligaţiei asumate prin contractul sinalagmatic;
- punerea în întârziere nu este o veritabilă condiție de admitere a rezoluțiunii judiciare (în
situația în care anterior înregistrării acțiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere pe pârât în
condițiile art. 1522 Cod civil, cererea de chemare în judecată produce ea însăși un asemenea
efect; consecința faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziere anterior formulării cererii de
chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a executa obligația într-un termen rezonabil
de la data comunicării cereri de chemare în judecată, așa cum prevede art. 1522 alin. 5 Cod civil.
Caracterul prescriptibil al acțiunii în rezoluțiune
Acțiunea în rezoluțiune este una personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani, conform
art. 2501 Cod civil, corelat cu art. 2517 din același act normativ.
Rolul instanței de judecată
Instanţa apreciază asupra caracterului însemnat al neexecutării, fiind în situația de a
dispune sau nu rezoluțiunea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă
neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune
problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de
lege.
Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu
este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea proporţională a
prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu
poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune – interese.
29
Flavius Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (Coordonatori), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1643;Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu,
op.cit., p.182
64
Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care a fost pronunţată.
Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală
Deși art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluțiunea unilaterală el se aplică și
rezilierii, soluție impusă de corelarea art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod civil.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori
când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
In toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori,
după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
Condițiile rezoluțiunii unilaterale
- declarația unilaterală este un simplu mod de operare a rezoluțiunii, așa cum prevede
art. 1550 alin. (1) Cod civil; rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea condițiilor
deduse din cuprinsul art. 1549 și art.1551 Cod civil, adică pentru o neexecutare însemnată a
obligațiilor debitorului;
- punerea în întârziere devine o condiție de admisibilitate, cu excepția situațiilor în care
debitorul este de drept în întârziere sau părțile au stabilit că una dintre ele poate să declare
rezoluțiunea fără punerea în întârziere a celeilate , art.1552 alin.(1) Cod civil.30
Efectele declarației de rezoluțiune
Declarația unilaterală de rezoluțiune produce efectele care s-ar fi produs dacă
rezoluțiunea ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată, sub rezerva notificării ei
debitorului (art. 1552 alin. (1) Cod civil corelat cu art. 1326 Cod civil); dacă declarația de
rezoluțiune este încorporată în chiar punerea în întârziere, ea își va produce efectele de la data
împlinirii termenului acordat debitorului pentru executare.
30
Ionuţ – Florian Popa, op.cit., pp.255-261
65
Rezoluțiunea/rezilierea convențională (pactele comisorii)
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie
expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării
obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
În acest caz, rezoluțiunea operează de drept, cu sau fără punerea în întârziere a
debitorului (art. 1553 alin. (1) și alin. (2) Cod civil).
Deși rezoluțiunea operează de drept, creditorul trebuie să notifice debitorul asupra
opțiunii sale de a alege rezoluțiunea și condițiile în care operează pactul comisoriu, fie cu ocazia
punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod civil), fie separat, dacă rezoluțiunea operează fără
punerea în întârziere.
Rolul instanței de judecată
Instanţa de judecată se limitează să verifice a posteriori îndeplinirea condițiilor pactului
comisoriu și constată că rezoluțiunea a operat sau nu.
Efectele rezoluţiunii
Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi
prestaţiile primite.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor
ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a
unei obligaţii născutedintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în
desfacerea contractului respectiv numai pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele aspecte:
66
- domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract sinalagmatic cu executare
imediată, în timp ce rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă;
- efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii contractul este desfiinţat pentru trecut,
prestaţiile efectuate fiind restituite, iar în cazul rezilierii, contractul se desface pentru viitor, astfel
că nu se mai pune problema restituirii prestaţiiloe efectuate în temiul contractului desfăcut.
3.3.3. Riscul contractului
Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute obligaţiile,
contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale.
În cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă
majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată când
imposibilitatea are un caracter temporar.
Legat de acesta se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării
pierderilor care sunt generate de asemenea neexecutare fortuită.
În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un
caz de forţă majoră. În cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică
regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul
neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai poate fi
executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îsi execute obligaţia, chiar
dacă nu are nici o culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează de către cealaltă
parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o restituie. Atunci când obligaţia a
devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoare si
proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu
mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în întregime a contractului.
În contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul
imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) si riscul
pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului
va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit domino).
Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii:
67
- în cazul contractelor consensuale pure si simple prin care se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun cert chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii
fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a
fost executată de către înstrăinător, conform art. 1274 Cod civil. Prin excepţie, atunci când
înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite va fi
suportat de către înstrăinător (mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi pierit
chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);
- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului
încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se
realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, sau a contractelor solemne,
când transferul proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe ia forma prevăzută ca si
condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către
înstrăinător, până în momentul când se realizează transferul dreptului de proprietate. În plus, mai
trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta,
înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeasi calitate si cantitate cu cele promise;
- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este
că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care după
regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. În cazul
condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul împlinirii
condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul
împlinirii condiţiei.
În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de
proprietar sub condiţie rezolutorie.
68
4. FAPTUL JURIDIC LICIT
4.1. Noţiunea şi reglementarea legală
Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele si acţiunile omeneşti care produc efecte
juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează trei fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:
gestiunea de afaceri – art.1330-1340;
plata nedatorată – art.1341 - 1344;
îmbogăţirea fără justă cauză- art.1345-1348.
4.2.Gestiunea de afaceri
Noţiunea si reglementarea legală
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant,
săvârşeşte din proprie inţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare si
utile, în interesul altei persoane, numită gerat31
.
Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 1330-1340 Cod civil.
Obiectul gestiunii
Gestiunea de afaceri are ca obiect efectuarea unor acte materiale sau unor acte juridice.
Actele juridice pot fi încheiate de gerant fie în nume propriu, fie în numele geratului.Actele de
gerare a intereselor altuia nu pot depăşi cadrul actelor de conservare şi de administrare, cu
excepţia actelor intuitu personae.
Toate actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, sub condiţia ca ele să fie
încheiate cu intenţia de a profita gerantului.
Utilitatea gestiunii
Actele săvârsite de gerant trebuie să fie utile geratului, în sensul că ele trebuie să conducă
la o creştere a activului patrimonial net al acestuia sau la menţinerea valorii acestui activ.
Momentul în raport de care se apreciază utilitatea gestiunii de afaceri este acela al
îndeplinirii actelor de gestiune.
31
Ioan Adam, Obligaţiile.Faptul juridic în reglementarea NCC,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013,p.17
69
Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune
a) actele de gestiune trebuie săvârsite cu intenţia de a gera interesele altei persoane. În caz
contrar, ne aflăm în situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui patrimoniu este administrat,
persoanei care îl administrează;
b) gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca aceasta să profite geratului, iar nu cu
convingerea eronată că săvârşeşte actul de gestiune în nume propriu;
c) gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu intenţia de a obţine restituirea
cheltuielilor pe care acestea le implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi în prezenţa unei
gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau a unui act dezinteresat.
Efectele gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât pentru gerant, cât si pentru gerat.
1.Obligaţiile gerantului
- obligaţia de înştiinţare (art.1331 Cod civil) - gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat
despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil;
- continuarea gestiunii (art.1332 Cod civil) - gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să
continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până
când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură
să o preia;
- continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului ( art.1333 Cod civil) - moştenitorii
gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în
aceleasi condiţii ca si gerantul;
- diligenţa datorată de gerant (art.1334 Cod civil) - gerantul este dator să se îngrijească de
interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor
sale.
Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde
decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului si să îi remită acestuia
toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Referitor la actele încheiate de gerant se disting două situaţii:
70
1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat,
fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care
a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.
În consecinţă, în măsura în care gestiunea a fost una necesară gerantul va răspunde
pentru toate prejudiciile produse geratului în conexiune cu acea gestiune, numai dacă prejudiciile
au fost produse cu intenţie. Dacă însă gestiunea a fost doar utilă, gerantul nu răspunde pentru
asemenea prejudicii si atunci când le-a săvârsit din culpă.
2.Obligaţiile geratului
Potrvit art.1337 Cod civil, geratul are următoarele obligaţii:
- atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins,
geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, în limita sporului de
valoarea, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost
efectuate si să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din
cauza gestiunii;
- geratul trebuie să execute si obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în numele
ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant;
- caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciază la momentul la care
gerantul le-a făcut;
- în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma
unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială,
înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
Actele si cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada
gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută,
efectele unui mandat.
Capacitatea părţilor în cazul gestiunii de afaceri
Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece el nu încheie nici un
act juridic în cadrul gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiate de gerant.
71
Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul gestiunii, va trebui să îndeplinească şi
condiţia capacităţii de exerciţiu.
Proba gestiunii
Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, iar actele juridice
conform regulilor aplicabile în dovedirea lor. Dacă dovada actelor juridice cuprinse în gestiune
se face de către gerat, trebuie să ţinem seama că el este terţ faţă de acele acte, putând deci să le
dovedească prin orice mijloace de probă.
Ratificarea gestiunii de afaceri
Conform art.1340 Cod civil, în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la
data când a fost începută, efectele unui mandat.
Dispoziţiei legale se interpretează în sensul că ratificarea reprezintă recunoaşterea de
către gerat a gestiunii efectuate de gerant, astfel că gestiunea poate fi asimilată unui contract de
mandat ale cărui efecte se vor produce cu caracter retroactiv.
4.3.Plata nedatorată
Noţiunea şi reglementarea legală
Plata este executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit art.1.341 Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul de restituire. Nu este
supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie
proprie.
Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin plată, determină lipsa cauzei
plăţii respective, cu consecinţa nulităţii absolute a acesteia si a dreptului celui care a efectuat
plata de a cere restituirea valorii plătite.
Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era
ţinută si pe care a achitat-o fără intenţia de a stinge datoria altei persoane.
Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte solvens, iar persoana care acceptă
plata nedatorată se numeşte accipiens.
Plata nedatorată este reglementată de art. 1341 – 1344 Cod civil.
72
Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de restituire
a) Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlu de plată. Se consideră în general
că plata nedatorată presupune executarea exclusivă a obligaţiei de a da inexistenţe restituirea
altor obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe temeiul plăţii nedatorate, ci îmbogăţirii fără
justă cauză.
b) Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul dintre solvens si accipiens.
Constituie o plată nedatorată si executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul dintre
solvens si accipiens.
c) Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau în privinţa căruia a
intervenit rezoluţiunea.
d) Plata să fi fost făcută din eroare.
Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine ştie că nu are calitatea de debitor în
privinţa acelei obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu o gestiune de afaceri, fie cu o
liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi de fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma
dolului (eroare provocată de către un terţ).
Excepţii de la cerinţa erorii
1. Atunci când debitorul care si-a executat obligaţia pierde dovada care atestă această
executare si este obligat de creditor să-si execute din nou obligaţia. După ce acest debitor va găsi
dovada plăţii, va putea cere restituirea celei de a doua prestaţii efectuate pe temeiul plăţii
nedatorate.
2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă partea care si-a executat obligaţia în
temeiul unui contract nul absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate, ea va putea obţine
restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate.
Plata primită cu bună – credinţă de creditor
Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-
credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său
de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul
subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
73
Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună sau de rea - credinţă (ştie sau
trebuia să ştie că ceea ce a primit este un lucru nedatorat).
Accipiensul de bună-credinţă:
- restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia;
- dacă a înstrăinat lucrul primit, să restituie preţul;
- dacă lucrul primit este un bun individual determinat care a pierit în mod fortuit,
accipiens este eliberat de obligaţia de restituire.
Accipiensul de rea-credinţă:
- restituie lucrul si fructele acestuia;
- dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului din momentul introducerii cererii de
restituire;
- dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie valoarea acestuia din momentul introducerii
cererii de restituire, cu o singură excepţie, dacă lucrul ar fi pierit si la solvens.
Obligaţiile lui solvens
Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate cheltuielile necesare si utile pe care acesta
le-a făcut asupra bunului primit cu titlu de plată.
Cine poate să ceară restituirea
Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:
- solvens;
- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.
Acţiunea în restituire
Acţiunea în restituire este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a
cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există în următoarele cazuri:
74
cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor;
dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii
sale;
când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a
distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.
Restituirea plăţii anticipate
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui
decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii si
plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
4.4. Îmbogăţirea fără justă cauză
Noţiunea si reglementarea legală
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care presupune mărirea
patrimoniului unei persoane pe temeiul patrimoniului altei persoane care micşorează fără a exista
un temei legitim al acestor modificări patrimoniale. Într-o asemenea situaţie, cel al cărui
patrimoniu este îmbogăţit, trebuie să restituie această valoare persoanei sărăcite: dreptul
persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se realizează prin intermediul unei acţiuni în
îmbogăţire fără justă cauză – actio de in rem verso.
Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345 -1348 Cod civil.
Îmbogăţirea justificată
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
din executarea unei obligaţii valabile;
din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
75
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi
ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii materiale si condiţii juridice
Condiţiile materiale
mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului patrimonial, diminuarea pasivului sau
evitarea unor pierderi sau acumulării de noi datorii;
diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea unui bun sau prin efectuarea de cheltuieli
care nu au fost restituite;
mărirea unui patrimoniu si micşorarea celuilalt trebuie să fie efectul unei clauze unice.
Condiţiile juridice
absenţa unui temei legitim (cauze juste) a acestor modificări patrimoniale. Cauza justă
care poate întemeia mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice izvor generator
de drepturi si obligaţii, de ex. un contract, o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească;
în condiţiile în care mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe o asemenea cauză, ea este
lipsită de justă cauză. În această instituţie, cauza este un izvor generator de drepturi si
obligaţii (causa eficiens, nu causa finalis, adică scop);
inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care sărăcitul să îsi acopere pierderea
patrimonială suferită, adică caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect obligaţia de restituire pe care o are cel îmbogăţit
faţă de cel sărăcit
Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie să se ţină cont de două limite:
1. Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai mare decât cea cu care i s-a
mărit patrimoniul.
2. Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu care i s-a diminuat
patrimoniul.
Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.
76
Condiţiile şi întinderea restituirii
Potrivit art.1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la
data sesizării instanţei.
Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 si
următoarele Cod civil.
Codul civil consacră Titlul VIII problemei restituirii prestaţiilor, reglementând cauzele
restituirii, persoana îndreptăţită la restituire, formele restituirii, cheltuielile restituirii.
Caracterul subsidiar
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune
pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
77
5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I)
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
5.1.Caracterizare generală
Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei părţilor. Totusi uneori, independent
de voinţa subiectelor de drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare
de prejudicii pe care le-au săvârsit. Aceste fapte ilicite sunt alt izvor de obligaţii – acesta generează
un raport de răspundere civilă delictuală.
Această formă de răspundere este instituită de art.1.349 Cod civil care are denumirea
marginală Răspunderea delictuală.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune si să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul
cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege
specială.
Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice si a
răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii.
1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul răspunderii sociale este necesară
pentru a înţelege relaţia dintre sistemul normativ al unei societăţi si răspunderea care se naşte în
momentul în care normele juridice speciale sunt încălcate. Răspunderea în general apare la
interferenţa dintre spaţiul de libertate al fiecărui individ si elementele de constrângere socială
concretizate în norme Răspunderea civilă are o configuraţie proprie si se înfăţişează ca o formă de
78
sancţiune. Dacă răspunderea civilă este sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o
formă de sancţiune civilă. Dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu trebuie confundată
răspunderea civilă delictuală cu pedeapsa civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei
făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp ce răspunderea civilă delictuală este
angajată în considerarea patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă nu se transmite
la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului se transmite.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte
dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă
persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.
5.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale
Funcţia educativ-preventivă
Instituţia juridică a răspunderii civile, în general, îndeplineşte o funcţie educativ-
preventivă prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor, asupra comportamentului
acestora. Prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită ori prin
neîndeplinirea unor obligaţii contractuale l-a cauzat, răspunderea civilă îndeplineşte un rol
educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârsirea delictelor civile si neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale în viitor. Acest rol de prevenire se realizează cu privire la persoanele în
culpă, dar si asupra altor persoane, în general, care devin conştiente de prejudiciul pe care l-ar
cauza.
Funcţia reparatorie
Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să nu se aducă prejudicii altor
persoane, se fundamentează obligaţia dezdaunarii, in care se concretizează răspunderea civilă.
Prin obligarea autorului prejudiciului, răspunderea civilă îsi îndeplineşte funcţia sa reparatorie, la
nivel individual, al persoanelor implicate. Totodată, se apără drepturile subiective ale persoanelor
fizice ori juridice.
5.3.Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă32
poate fi delictuală sau contractuală.
32
Liviu Pop,Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 163
79
Răspunderea civilă delictuală are ca fundament o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,
autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa, a celui pentru
care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului. Spre deosebire de răspunderea penală
care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte incriminate de legea
penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor une iconvenţii,
prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală:
Asemănări
Răspundera civilă contractuală şi cea delictuală au o esenţă comună, care rezultă din
finalitatea lor comună, care este aceea de reparare integrală a prejudiciului cauzat. Deşi
alcătuiesc împreună o instituţie comună, aceea a răspunderii civile, este totuşi necesar să
observăm şi existenţa anumitor trăsături care individualizează răspuderea contractuală faţă de cea
delictuală şi care au o anumită importanţă practică.
Deosebiri
Principalele deosebiri sunt următoarele:
domeniul de aplicare - răspunderea delictuală intevine în toate situaţiile când un
prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caracter general, care
incumbă tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intevine numai atunci când creditorul
contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitorul
său.
proba culpei- în cazul majorităţii cazurilor de răspundere civilă delictuală,
victima trebuie să facă dovada culpei autorului, chiar dacă această dovadă se face prin
intermediul prezumţiilor simple legate de celelalte elemente dovedite ale răspunderii;
dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de rezultat de sorginte contractuală, culpa autorului prejudiciului
este prezumată relativ ca urmare a neajungerii la rezultatul scontat prin contract.
întinderea reparaţiei - în cazul răspunderii civile delictuale, întinderea reparaţiei
se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile; în cazul
răspunderii contractuale, prejudiciile imprevizibile nu pot face obiectul reparaţiei decât dacă
debitorul se face vinovat de dol în neexecutarea obligaţiilor contractuale;
80
în materie delictuală, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe
persoane, acestea sunt obligate la reparaţie în mod solidar; în materie contractuală, solidaritatea
nu se prezumă ci trebuie stipulată expres pentru a opera, răspunderea fiind divizibilă în funcţie de
numărul debitorilor;
capacitatea de a răspunde - în materie delictuală răspund toate persoanele despre
care se dovedeşte că au acţionat cu discernământ; în materie contractuală, capacitatea de a
răspunde se suprapune peste capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte la împlinirea vârstei de
18 ani, având în vedere că pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, fapta ilicită trebuie
să constea în neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract valabil încheiat.
prescripţia dreptului la acţiune - în materie delictuală este de 3 ani, în timp ce în
materie contractuală există termene speciale de prescripţie.
convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite sunt de
regulă lovite de nulitate în materie delictuală; în materie contractuală clauzele de nerăspundere
sunt valabile în anumite limite.
5.4.Formele răspunderii civile delictuale
Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
altuia si răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri si de ruina edificiului.
Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale,
aceasta este de mai multe feluri:
a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);
b) răspunderea pentru fapta altei persoane, care, la rândul ei, este de două feluri:
răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod
civil);
răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).
c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care estee de trei feluri:
răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil);
răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).
81
Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică
anumitei situaţii de fapt create prin săvârsirea unui delict civil, este necesar să se verifice
întrunirea în situaţia de fapt respectivă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa
răspunderii civile delictuale.
Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, constituie, în acelasi timp, şi condiţii generale
ale răspunderii civile delictuale.
Pentru existenţa celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea
atât a condiţiilor generale, cât şi a unor condiţii specifice.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii
juridice, aceasta din urmă fiind, la rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie - Art. 1357 Cod civil,
coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a
repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, se naşte direct si
nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii
pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care
autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În
asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea,
în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în
unele cazuri, si o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei
prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică
prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile si persoana chemată de lege
să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul
faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a
intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie
si se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare si victima prejudiciului. Aşa
se explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare
împotriva autorului faptei ilicite si prejudiciabile.
82
Codul civil reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
fapta altuia:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina
edificiului. Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat,
fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele
obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea
prejudiciului este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea
povara acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi,
legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri si ruina edificiului. Este vorba de o
răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz,
proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.
5.5.Răspunderea pentru fapta proprie
Răspunderea civilă pentru fapta proprie se angajează atunci când sunt întrunite , cumulativ,
următoarele condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.33
Art. 1.357 Cod civil instituie condiţiile răspunderii:
1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, este
obligat să îl apere.
2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Potrivit art.1.358. Cod civil, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările
în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum si, dacă este cazul, de
faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Codul civil reglementează în art.1.359 repararea prejudiciului constând în vătămarea unui
interes stabilind că autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat si când acesta este
urmare a atingerii aduse unui interes altuia, dacă interesul este legitim, serios si, prin felul în care
se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
33
Călina Jugastru, Prejudiciul – repere româneşti în context european, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.27;
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p.145; Ioan Adam, op.cit., p.217;
83
Pentru existenţa responsabilităţii în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie trebuie să se stabilească pe lângă prejudiciul material suferit de victimă, culpa celui care a
săvârsit-o si existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu si culpă.
Astfel că, pentru a se putea imputa o culpă celui ce a săvârsit fapta cauzatoare de
prejudiciu, este necesar ca autorul ei să fi avut discernământ, adică să fi fost capabil de asi da
seama de fapta săvârsită si de urmările ei.
Prejudiciul
Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit
de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvîrsită de o altă persoană (autorul faptei
ilicite), ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru pentru care este ţinută a răspunde o
anumită persoană.
Fiind o consecinţă a încălcării drepturilor sau intereselor patrimoniale si/sau
extrapatrimoniale, prejudiciul este una din condiţiile generale esenţiale ale răspunderii civile.
Orice faptă a unei persoane săvârsită cu intenţie sau din culpă are relevanţă din punct de vedere
al dreptului civil, numai dacă a produs o daună, adică un prejudiciu.
În lipsa acestuia oricât de gravă ar fi fapta aceasta, scapă de sub incidenţa responsabilităţii
civile. Astfel dacă fapta prejudiciabilă întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată
infracţiune, acesteia îi sunt aplicabile prevederile codului de procedură penală
În legătură cu noţiunea de prejudiciu se impune a preciza că ceea ce trebuie reparat este
nu numai prejudiciul actual si cert produs la data când a avut loc fapta ilicită, ci si acela care se
prezintă ca o prelungire neîndoielnică si directă a prejudiciului iniţial.
Pentru a se justifica acordarea despăgubirii care să reprezinte reparaţia integrală este
esenţial ca prejudiciul să fie generat de aceeasi faptă si să aibă încă de atunci acelasi caracter de
certitudine.
La stabilirea despăgubirii urmează a se avea în vedere nu numai situaţia existentă la data
când s-a produs fapta culpabilă, ci si consecinţele mai îndepărtate pe care le va produce în viitor.
Cu menţiunea că, consecinţele viitoare trebuie să fie legate cauzal de fapta ilicită. De asemenea,
pentru a fi supus reaparării sub acest aspect, prejudiciul trebuie să fie cert, adică să existe
siguranţa că se va produce si să existe elemente îndestulătoare pentru a-i determina extinderea.
84
Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral
În doctrină, plecând de la natura intrisecă a prejudiciilor, se face diferenţa între prejudiciul
patrimonial si prejudiciul nepatrimonial.
Prejudiciul patrimonial se răsfrânge asupra patrimoniului persoanei, cu menţiunea că
despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială.
Fie că această despăgubire constă într-o reparare în natură a pagubei suferite, fie că ea constă în
echivalentul bănesc al acestei pagube. Natura economică si posibilitatea evaluării băneşti este de
esenţa acestor pagube, cum sunt spre exemplu degradarea sau distrugerea unor bunuri, etc.
Prejudiciul nepatrimonial constă în atingerea suferită de parte vătămată în urma
nesocotirii, contestării sau încălcării drepturilor subiective sau intereselor extrapatrimoniale
recunoscute de lege, atingere inestimabilă, de natură neeconomică ce rezultă din delicte sau din
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate contractual.
În doctrină termenul de prejudiciu nepatrimonial se regăseşte în expresiile prejudiciu
moral, prejudiciu personal nepatrimonial ori daună morală.
În literatura de specialitate denumirea de prejudiciu nepatrimonial este preferabilă
ştiinţific aceleia de daune morale, deoarece cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică,
adică atât cele care rezultă din atingerile unor valori morale, cât si cele care rezultă din atingerilr
unor valori si drepturi subiective fără legătură cu morala34
.
Majoritatea preocupărilor doctrinale cu privire la prejudiciul nepatrimonial au inclus si
problema si problema clasificărilor acestora.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare
la repararea daunelor morale, a determinat concluzia ca o atare despăgubire de compensare sau
satisfacţie a victimei, să fie recunoscută, exclusive, în cadrul infracţiunilor contra vieţii,
integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.
Astfel distingem între:
- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii fizice (leziuni fizice, boli, infirmităţii,
etc)
- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii afective (suferinţele de natură psihică
determinate de ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rude sau persoane apropiate, etc)
34
Corneliu Turianu, Răspunderea civilă pentru daune morale în Dreptul nr.4/1993, p.11-27
85
- prejudiciile nepatrimoniale aduse personalităţii sociale, consecutive atingerii onoarei,
reputaţiei, demnităţii, vieţii private, drepturilor nepatrimoniale de autor.
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau
într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau
eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul
săvârsirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul
săvârsirii faptei ilicite.
Condiţiile reparării prejudiciului
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite cumulativ două
condiţii: să fie cert si să nu fi fost reparat încă.
1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei
cât şi al întinderii sale.35
Prejudiciul actual este prin ipoteză un prejudiciu cert, cu alte cuvinte este vorba despre
prejudiciu deja produs la data când se pretinde repararea lui (de exemplu, îngrijirea sănătăţii după
accident).
Probleme speciale apar în privinţa prejudiciului viitor, care deşi nu s-a produs încă este
sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare. Un exemplu în acest sens îl
constituie diminuarea în viitor a veniturilor victimei datorită reducerii capacităţii sale de muncă.
În această situaţie se consideră că este îndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului, întrucât este
sigură atât apariţia acestui prejudiciu cât şi posibilitatea de a fi determinat.
Prejudiciul viitor care este cert nu se confundă cu prejudiciul eventual definit ca fiind acel
prejudiciu viitor care nu este sigur sub aspectul existenţei şi sub aspectul determinării întinderii
sale. Acest prejudiciu eventual este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de
despăgubiri. Un exemplu de prejudiciu eventual este prejudiciul invocat de părintele victimei
care la data decesului acesteia nu întrunea condiţiile pentru primirea unei pensii de întreţinere.
Astfel, simpla împrejurare invocată de părinte că în viitor s-ar putea afla, din diferite motive, în
35
Paul Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.76
86
incapacitatea de a munci, cu dreptul de a pretinde pensia de întreţinere, reprezintă o simplă
eventualitate care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor.
2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
Pornind de la ideea că repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept
scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, aceasta nu trebuie să constituie o sursă de
dobîndire a unor venituri suplimentare faţă de paguba suferită. Regula este că cel care a săvârsit
fapta ilicită trebuie să acopere prejudiciile cauzate.
Există însă şi situaţii de excepţie în care victima a primit despăgubiri ori a beneficiat de
prestaţii din partea altei persoane decât autorul faptei şi astfel a recuperat total sau parţial
prejudiciul cauzat, respectiv:
în cazul în care victima primeşte o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaş,
acordată de asigurările sociale în vederea reparării prejudiciului, ea este îndreptăţită să intenteze
o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei ilicite sau a celui ce răspunde
pentru aceasta numai pentru diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei (art.
1393 alin. (1) Cod civil);
în cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de
asigurare, trebuie să se ţină cont de natura asigurării, după cum urmează:
- dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
persoane, indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurător poate fi cumulată cu
despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat,
deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire, neavând caracter de
despăgubire (art. 2236 alin. (1) Cod civil);
- dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de
bunuri, indemnizaţia de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către
autor, cel care răspunde, acesta din urmă putând fi obligat să plătească victimei doar diferenţa
dintre prejudiciul suferit de victimă şi indemnizaţia de asigurare. În această situaţie asigurătorul,
în limitele indemnizaţiei plătite, se subrogă în toate drepturile asiguratului împotriva celui
răspunzător de producerea prejudiciului, deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru
repararea prejudiciului, având caracter indemnizator;
87
- dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat,fiind vorba despre asigurarea de
răspundere civilă facultativă sau obligatorie, asigurătorul poate fi obligat să plătească despăgubiri
victimei, caz în care aceasta din urmă îl poate acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru
eventuala diferenţă între prejudiciul suferit şi suma pe care a primit-o de la asigurător. În acest
caz regresul asigurătorului împotriva asiguratului este limitat la cazurile limitativ prevăzute de
lege;
în alte cazuri în care, după săvârşirea faptei ilicite, victima primeşte o sumă de
bani de la o terţă persoană, urmează a se examina scopul ce stă la baza acestei prestaţii, în funcţie
de care se va stabili dacă există sau nu dreptul victimei de a solicita despăgubiri de la autorul
faptei ilicite. Astfel, acest drept există ori de câte ori prestaţia efectuată de terţ are natura unui
ajutor acordat victimei. Dacă însă terţul a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite
victima îl va putea acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă dintre
prejudiciul suferit şi suma plătită de terţ.36
Principiile reparării prejudiciului
În doctrină sunt recunoscute trei reguli fundamentale, atunci când se procedează la
stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor suferite de victimă.
a) Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională;
b) Principiul reparării integrale a prejudiciului;
c) Principiul reparării în natură a prejudiciului;
Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională
Răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite se poate concretiza într-o obligaţie
de despăgubire fixată pe cale convenţională. Astfel că nimic nu se opune ca între victimă si
autorul prejudiciului să se încheie o convenţie prin care să se stabilească atât întinderea
despăgubiri cât si modalitatea de achitare a acesteia.
Principiul reparării integrale a prejudiciului.
36
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 241
88
Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens)
cât si beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) pentru ca astfel victima să fie repusă, pe
cât este posibil, în situaţia anterioară.
Rezultă că este supusă reparării nu doar paguba efectivă ci si câştigul nerealizat, dacă
această nerealizare a fost cauzată de săvârsirea faptei ilicite.
Se execută repararea nu doar a prejudiciului previzibil ci şi a prejudiciului neprevizibil,
adică a daunelor a cărei faptă autorul nu ar fi fost în măsură să o anticipeze la data săvârsirii
faptei ilicite. Prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, indiferent de forma sau gradul de
vinovăţie.
Principiul reparării în natură a prejudiciului.
În principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar când aceasta nu este
posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri.
În toate cazurile despăgubirea trebuie stabilită, nu prin apreciere, ci în raport cu
prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.
Materia răspunderii civile delictuale cunoaşte o aplicaţie în fapt mai restrânsă a acestui
principiu. În ceea ce priveşte prejudiciul moral repararea în natură este de neconceput. Există
situaţii în care chiar si prejudiciul patrimonial nu oferă deseori decît posibilitatea acoperirii prin
despăgubiri.
Repararea prin echivalent a prejudiciului
În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent
sub forma acordării de despăgubiri.
Repararea prin echivalent se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea
unor prestaţii periodice succesive cu caracter viager sau temporar, aceasta stabilindu-se ţinând
seama de interesele părţilor care reclamă despăgubirea, dar şi de posibilităţile autorului
prejudiciului.
În situaţia în care după acordarea despăgubirilor stabilite conform hotărârii judecătoreşti
se face dovada unor noi prejudicii având drept cauză aceeasi faptă ilicită, se pot obţine
despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare
pronunţate.
89
În toate situaţiile, atunci când este vorba de prejudicii constând în deterioarea ori
distrugerea unui bun, la evaluarea despăgubirilor urmează a se ţine seama de starea de uzură a
bunului, existentă la data prejudiciului.
Victima are posibilitatea, pentru o deplină reparare a prejudiciului prin echivalent, de a
solicita autorului faptei ilicite nu numai plata echivalentului pagubei ci şi plata dobânzilor legale
aferente acestei sume până în momentul achitării ei complete.
Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii comportă soluţii diferite în funcţie
de situaţia în care vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată şi respectiv dacă vătămarea
sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept urmare pierderea ori reducerea capacităţii de
muncă.
Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este guvernată de prevederile art. 1.387
Cod civil care prevede că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane,
despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 si 1.389 Cod civil, după caz,
echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl
dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,
despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, după caz, cheltuielile
determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii
materiale.
În situaţia în care vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă durată,
în principiu, despăgubirile se acordă sub forma unor despăgubiri globale, luându-se în calcul
pentru determinarea reparaţiei, cheltuielile făcute pentru vindecare, la care se pot adăuga
diferenţa dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata concediului medical, ori
câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă.
Atunci când vătămarea sănătăţii are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de
muncă, soluţiile diferă după cum victima era majoră ori minor, respectiv dacă era sau nu
încadrată în muncă.
În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată
în muncă la acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea va cuprinde
diferenţa dintre veniturile efectiv încasate anterior comiterii faptei ilicite şi veniturile ulterioare
cum ar fi pensia de la asigurările sociale, inclusiv pensia suplimentară. În acest caz termenul de
90
prescripţie a acţiunii începe să curgă de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data producerii
prejudiciului.
În cazul în care integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost
afectate, dar veniturile ei nu s-au micşorat, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru
efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a compensa incapacitatea de muncă provocată
de autorul faptei ilicite.
Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior pe calea unei acţiuni civile
raparatorii, fie prin majorare, fie prin micşorare ori sistare.
Atunci când victima majoră, nu era neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit
prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă, întinderea prejudiciului se stabileşte după un
criteriu concret, ţinându-se seama de împrejurările de fapt si situaţia personală a acesteia.
În situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea despăgubirilor se
face ţinându-se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia, de îngrijirile pe
care trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic si psihic pe care victima va fi
nevoită să-l depună pentru dobândirea unei calificării adecvate stării sale de sănătate.
În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, se pune problema, sub
aspectele care interesează răspunderea civilă delictuală, a reparării prejudiciilor patrimoniale
suferite de persoanele apropiate defunctului.
Mai întâi de toate, este de reţinut obligaţia autorului faptei ilicite de a repara prejudiciile
care au rezultat din plata cheltuielilor medicale si a cheltuielilor de înmormântare, indiferent dacă
aceste cheltuieli au fost făcute persoane aflate în întreţinerea victimei ori de alte persoane. Acest
fapt este prevăzut de art. 1.392 Cod civil care prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru
îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la
restituirea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
În ceea ce priveşte despăgubirile acordate persoanelor apropiate defunctului, trebuie
făcută distincţia între persoanele care au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale
sau nu au acest drept.
În situaţia în care cei îndreptăţiţi la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie
să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai dacă pensia nu
acoperă integral prejudiciul se pot adresa instanţei de judecată.
91
Ca modalitate de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei, de
regulă, plata se face eşalonat, în rate lunare şi nu sub forma unei sume globale. Referitor la
cuantumul prestaţiei lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, această prestaţie
constituie o despăgubire şi nu o pensie de întreţinere, astfel că autorul prejudiciului indiferent de
propria sa situaţie materială urmează să acopere prestaţiile pe care le plătea victima, prestaţii de
care urmaşii acesteia au fost lipsiţi.
Atât în cazul vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi în cazul cauzării morţii
unei persoane prin fapta ilicită, despăgubirea poate îmbrăca fie forma unei sume globale, fie
forma unei prestaţii periodice.
În legătură cu obligarea autorului prejudiciului la plata unei prestaţii periodice, în sens
juridic se pune problema fluctuaţiilor valorii monedei naţionale, problemă ce se poate rezolva în
două moduri:
- prin pronunţarea unei hotărâri în care instanţa de judecată să prevadă ea însăşi un mod
de indexare a sumei ce se cuvine victimei cu titlu de prestaţie periodică;
- prin intervenţia legiuitorului, care să reglementeze expres o modalitate de indexare
automată a acestor prestaţii periodice.
Fapta ilicită
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv pentru obligarea la plata
despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.
Ca element al răspunderii civile delictuale fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă
prin care încălcându-se normele dreptului obictiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.
Principiul de drept obiectiv care este încălcat, este acela că nimănui nu-i este permis să
aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia.
Răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unei fapte ilicite este angajată nu numai
atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite
interese ale anumitor persoane.
În apreciarea caracterului ilicit al faptei se au în vedere atât normele juridice ci şi cele de
convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează
însusi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
92
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite sunt următoarele:
- caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare exterioară a unei atitudini de
conştiinţă si voinţă a unei anumite persoane;
Ca fapt obiectiv al realităţii, acţiunea umană este un act conştient. Aceasta este
caracteristica cea mai importantă a acţiunii ca modalitate a conduitei ilicite. O acţiune
inconştientă – comisă de o prsoană lipsită de uzul raţiunii sau declanşarea unei energii naturale
ori animale, atunci când nu se datorează unei acţiuni umane, nu are relevanţă juridică, nu este un
act ilicit.
- caracterul culpabil al faptei, respectiv atitudinea subiectivă, psihică, a persoanei faţă de
fapta sa, faţă de propriul comportament exteriorizat, prin referire la care trebuie să se aprecieze
conduita umană ca ilicită.
Nu se poate concepe existenţa unei fapte care, în mod obiectiv, să apară ca fiind o faptă
ilicită, dar care sub aspect subiectiv, să fi fost săvârsită fără vinovăţie din partea autorului său.
Astfel, există ipoteza în care, desi există fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea
nu este angajată întrucât, sub aspectuv laturii subiective fapta a fost săvârsită fără vinovăţie, de
exemplu: o faptă cauzatoare de prejudicii săvârsită sub imperiul forţeie majore, ori fapta săvârsită
de o persoană lipsită de discernământ.
- este un act reprobabil din punct de vedere special, juridic si moral.
Orice conduită ilicită, indiferent de natura ei are un caracter antisocial, deoarece prin ea se
lezează drepturi subiective, bunuri, interese sau valori în a căror protegiuire si conservare este
interesată întreaga colectivitate umană.
Pe de altă parte, nu orice acţiune conştientă este şi un act ilicit, ci numai acela prin care se
încalcă drepturi legal recunoscute, sau se nesocotesc obligaţii juridice. De aceea se poate afirma
că acţiunea ilicită întotdeauna este corelată de o normă juridică prohibitivă prin care se interzice
ceva.
Toate faptele ilicite sunt contrare si normelor moralei, ele reprezintă atât încălcări ale
ordinii de drept, cât si ale moralei.
Realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin comiterea unui fapt prohibit, printr-o
acţiune, fie prin omiterea săvârsirii unui fapt prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o
inacţiune.
93
Orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Este
deopotrivă faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei
activităţi, ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia,
potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
Există anumite situaţii în care deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane,
răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:
a) legitima apărare
b) starea de necesitate
c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului
d) exercitarea unui drept subiectiv
e) consimţământul victimei
Legitima apărare. În doctrină a fost definită ca fiind fapta săvârsită în scop de apărare a
vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care se
apără, fie ale altuia sau a unui interes obştesc, împotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta
de apărare prin care se pricinuieşte agresorului o pagubă37
.
Potrivit art.19 alin 2 din noul Cod penal38
, este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac metzerial, direct, imediat şi injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională
cu gravitatea atacului.
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârsită în următoarele
condţii:
- exista un atac material, direct, imediat si injust împotriva persoanei care comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva
unui interes general;
37
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu -
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.233 38
Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr.510 din 24 iulie 2009, cu
modificările şi completările ulterioare
94
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui atacat ori
interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.
Săvârşirea faptei ilicite în legitimă apărare o lipseşte de caracter ilicit, astfel că nu mai
poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.
Potrivit art.1360 Cod civil, nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a
cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii
adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Starea de necesitate este definită în art.20 alin.(2) din noul Cod penal ca fiind o cauză
care înlătură infracţiunea, adică înlătură caracterul penal al unei fapte săvârşită în anumite
împrejurări.
Ca element exonerator de răspundere starea de necesitate presupune că fapta a fost
săvârsită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat, viaţa, integritatea
corporală, sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes
public.
În acest sens, art.1361 Cod civil dispune că cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus
sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii
fără justă cauză.
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului–
fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost
săvârsită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului de
răspundere.
Conform art.1364 Cod civil, îndeplinirea unei activităţi ori permise de lege sau ordinul
superiorului nu îl exonerează pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale
săvârşite în asemenea împrejurări.
Executarea ordinului superiorului39
înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de
organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este
vadit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.
39
Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr.63 A/2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pp.35-36
95
Exercitarea unui drept subiectiv, înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea
de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri
sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei
conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui
interes personal, direct, născut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obştesc si
cu normele de convieţuire socială40
.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
1) dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit
scopului economic si social în vederea căruia este recunoscut de lege;
2) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credinţă.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a
titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, abuzul de drept este reglementat în art. 15 Cod civil care prevede că
niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul orin într-un mod
excesiv şi nerezonabil, contrar bunei –credinţe.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat
în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului
la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natura patrimonială sau morală cauzat prin
exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în
măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârsirea faptei, ca autorul
acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.
Rezultă că victima si-a dat consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârsirea
unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi care potenţial ar fi de natură să-i producă o pagubă;
victima si-a asumat deci riscul unei activităţi săvârsite de altcineva si care ar putea-o prejudicia.
Consimţământul este dat anterior săvârsirii faptei.
40
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1988, p.49
96
Problema consimţământului victimei este rezolvată legislativ prin art.22 alin.(1) din noul
Cod penal care prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol. Conform alin.(2), consimţământul persoanei vătămate nu
produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu
Pentru orice formă de răspundere delictuală, inclusiv pentru răspunderea întemeiată pe
fapta proprie este esenţială existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu.
Astfel, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită si
un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de
cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Codul civil impune această cerinţă prin art. 1.357 alin. (1) care prevede că cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârsită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
În unele situaţii raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu poate fi stabilit cu
uşurinţă. Un exemplu în acest sens este stabilirea acestui raport între fapta persoanei care a furat
un lucru si paguba suferită de persoana al cărei lucru a fost furat.
Alteori acest demers al identificării raportului de cauzalitate este anevoios, deoarece
presupune în esenţă stabilirea dacă o anumită faptă ilicită a generat un anumit prejudiciu.
S-a observant că cel chemat să examineze raportul de cauzalitate trebuie să pornească de
la premisa caracterului obiectiv al acestuia si să desprindă acele fapte umane anterioare
prejudiciului, care au determinat în mai mare sau mică măsură paguba.
Vinovăţia
Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este
îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este
necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când
a săvârsit-o, deci cu vinovăţie.
Când se analizează vina celui care a cauzat prejudiciul se au în vedere latura subiectivă a
faptei, atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă si de urmările acestea, la
97
momentul la care a săvârsit-o. Sub aspect terminologic latura subiectivă a faptei ilicite, ca
element al răspunderii juridice, în general este exprimată în mod diferit, în deosebitele ramuri ale
dreptului. Astfel această latură este exprimată prin termenul de vinovăţie atât în dreptul penal cât
si în materia răspunderii disciplinare. În dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată prin
termenul de culpă, cu menţiunea că, în cazuri mai rare este folosit termenul de greşeală.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârsirii
faptei ilicite sau mai exact, la momentul imediat anterior săvârsirii acesteia, faţă de faptă si
urmările acesteia.
Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de
cunoaştere, de conştiinţă, a semnificaţiei sociale a faptelor si urmărilor lor precum si un factor
volitiv de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare si decizie cu privire la comportamentul
pe care autorul urmează să-l adopte.
Răspunderea presupune, aşadar, săvârsirea fapteu cu vinovăţie, lipsa acesteia, înlătură
răspunderea chiar dacă fapta a fost săvârsită si prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
Întemeierea răspunderii pe vinovăţia autorului constituie unul dintre fundamentele
importante ale răspunderii juridice, respectiv, deci, si ale răspunderii civile delictuale.
Aplicarea răspunderii numai în cazul comiterii faptei cu vinovăţie, constituie o necesitate
socială, în caz contrar răspunderea ar fi lipsită de latura educativă.
În mod excepţional este posibil ca în unele situaţii să prevaleze funcţia reparatorie a
răspunderii civile si stabilirea obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului
vinovăţie. Un exemplu în acest sensar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de
lucruri ori răspunderea pentru fapte proprii ale unor persoane care au acţionat fără
discernământul faptelor lor.
Atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta si de urmările acesteia, presupune aşa cum
am menţionat mai sus doi factori:
- factorul intelectiv
- factorul volitiv
Factorul intelectiv
Presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor si
a urmărilor acestora.
Această condiţie este legată de următoarele aspecte:
98
- gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană în general, respectiv gradul de
dezvoltare a ştiinţei la un moment dat care să permită înţelegerea fenomenelor a legalităţilor
acestora, a raporturilor obiective de cauzalitate dintre diferitele fenomene a posibilităţilor de
preântâmpinarea unor efecte negative;
- determinarea puterii de cunoaştere în concret, a subiectului care acţionează si anume,
dacă acest subiect a avut posibilitatea (dacă trebuia si putea) să cunoască semnificaţia socială a
faptelor sale si a urmărilor acestora;
- separată de problema gradului de cunoaştere este problema persoanelor lipsite de
discernământ.
Lipsa discernământului este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv si anume cu lipsa
vinovăţiei.
Factorul volitiv
Presupune întotdeauna libertatea de deliberare si de decizie din partea autorului faptei.
Lipsa acestei libertăţi are drept consecinţă lipsa vinovăţiei.
În concluzie vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă si de urmările
acesteia si un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta; conştiinţa creează
cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
Formele vinovăţiei civile:
Conform art.16, art.1358 şi art.1371 din Cod civil, formele pe care le îmbracă vinovăţia
sunt intenţia şi culpa.
Intenţia are două modalităţi:
- intenţie directă;
- intenţie indirectă.
La rândul ei, culpa are două modalităţi:
- culpa cu prevedere;
- culpa fară prevedere.
Intenţia directă există atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale si urmăreşte
producerea lui.
Intenţia indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea produceriiacestui rezultat.
99
Culpa cu prevedere sau temeritatea ori imprudenţa există atunci când autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce.
Culpa fără prevedere sau neştiinţă ori neglijenţă există atunci când autorul faptei nu
prevede rezultatul ei,desi trebuia să-l prevadă.
În strânsă legatură cu vinovăţia apare si o altă condiţie, respectiv existenţa capacităţii
delictuale a celui ce a săvârsit fapta ilicită. Pentru a fi considerate răspunzatoare de propria sa
faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală.
Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovaţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:
1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţa a
discernământului începând cu vârsta de 14 ani (art.1366 alin.(2) Cod civil);
2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează
discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate
delictuală.
3. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă
victima prejudiciului va reusi să facă dovada că la momentul săvârsirii faptei ilicite interzisul a
acţionat cu discernământ (art.1366 alin.(1) Cod civil).
În ce priveşte alienatul mintal sau debilul mintal, dacă nu este pus sub interdicţie, va trebui
să facă dovada lipsei lor de discernământ; dacă însă au fost pusi sub interdicţie, răspunderea
interzisului va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reusi să facă dovada că, la
momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acţionat cu discernământ.
În absenţa discernământului, autorul faptei ilicite înseamna că nu va datora despagubiri
victimei (art.1367 alin.(1) Cod civil).
Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile sunt:
- fapta imputabilă exclusiv victimei;
- fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
- cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator în cazul formelor de răspundere civilă
delictuală obiectivă);
-forţa majoră.
100
6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ . (II)
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA
Codul civil tratează răspunderea pentru fapta altuia în cuprinsul secţiunii a 4-a,
intitulată omonim, a capitolului al IV-lea, Răspunderea civilă, al Titlului al II-lea, Izvoarele
Obligaţiilor, din Cartea a V-a, Despre obligaţii.
Poate cea mai spectaculoasă inovaţie, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta
altuia constă în consacrarea in terminis, în cuprinsul noului Codului civil, respectiv al art. 1372, a
unui principiu al răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, cu referire, în acest
din urmă sens, la minori si la persoanele puse sub interdicţie.41
Stabilirea acestei răspunderi are la bază, întotdeauna, o sumă de relaţii existente între au-
torul direct al faptei ilicite prejudiciabile si persoana chemată de lege să răspundă pentru acea
faptă, cum sunt, de exemplu, relaţiile de familie existente între părinţi si copii lor minori sau
raporturile de subordonare dintre comitenţi si prepusii acestora ori relaţiile dintre cadrele
didactice si elevii acestora si dintre meşteşugari si ucenicii lor. În toate aceste cazuri, răspunderea
pentru fapta altuia are la bază existenţa unor raporturi în temeiul cărora persoana răspunzătoare
exercită o autoritate asupra autorului faptei prejudiciabile, constând în supravegherea, educarea,
creşterea sau controlul activităţii acestuia.Raporturile dintre cei doi sunt, în principiu, de
subordonare.
Răspunderea pentru fapta altuia constitue o măsura complementară de ocrotire a
intereselor victimei prejudiciate, nesubstituindu-se răspunderii civile pentru propria-i fapta
ilicită a autorului prejudiciului, ci adăugându-se acesteia, oferind victimei facultatea de a alege
calea optimă pentru a-si vedea restabilită situaţia, în aşa fel încât, în urma obţinerii despăgubirii,
să se regăsească în poziţia pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită păgubitoare nu ar fi avut loc.42
41
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României- Studii și Cercetări Juridice, Aspecte noi privind
reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia în Noul Cod civil, Editura Universul
Juridic,2011,p.244 42
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.245
101
6.1.Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Reglementare legală. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1372 alin. 1 Cod civil, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori unei
hotă-râri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”.
Acest text de lege reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în
care devine incident textul respectiv fiind aceea când minorul sau cel pus sub interdicţie
săvârşeşte o faptă ilicită prin care cauzează prejudicii unei alte persoane.
În cazul prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea pe temeiul art. 1372 alin. 1 Cod
civil revine părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei,
tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a
minorului la momentul săvârsiri faptei.
Pentru prejudiciile cauzate de persoana pusă sub interdicţie, răspunderea revine tutorelui
sau curatorului special numit până la preluarea funcţiei de către noul tutore.
În legătură cu persoanele pentru care se răspunde, dispoziţia legală face referire la minori
şi la persoane puse sub interdicţie.
Conform art. 38 alin. 2 Cod civil, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani,
aşa încât, în categoria minorilor poate fi încadrată cu succes orice persoană aflată sub vârsta de
18 ani.
În privinţa persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, textul art.164 din acelasi act
normativ califică pentru această masură de ocrotire pe orice persoană care nu are discernământul
necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, nefăcând
nici o referire la vârsta acesteia, mai mult, putând fi pus sub interdicţie judecătorească inclusiv
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă. De la data la care hotarârea judecătorească de
punere sub interdicţie a rămas definitivă, aceasta îsi produce efectele, potrivit dispoziţiei de
principiu cuprinse în art.169 Cod civil, astfel că, începând cu acea dată, persoana pusă sub
interdicţie va avea vocaţia includerii sale în sfera persoanelor pentru care se răspunde civil
delictual, conform art.1372 Cod civil.
Referitor la persoanele chemate de lege să răspundă, art. 1372 Cod civil face vorbire
despre cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să
supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
102
Sfera persoanelor pentru care se răspunde, precum si sfera persoanelor răspunzătoare în
temeiul art. 1372 Cod civil constituie argumente că textul legal în discuţie instituie un principiu
general de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârsite de persoanele
prezumate de lege ca fiind lipsite de discenământ în plan delictual, precum şi de minorii cu
vârsta între 14 si 18 ani43
.
Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Referitor la fundamentul acestei răspunderi, ca raţionament filozofic si, concomitent,
logico-juridic care justifică, în condiţiile societăţii contemporane, angajarea răspunderii pentru
prejudiciul cauzat prin fapta unei persoane care, datorită vârstei sau stării sănătăţii sale mintale,
are nevoie de supravegherea altei persoane, pentru decelarea acestuia apreciem că trebuie plecat,
de pe o parte, de la conţinutul noţiunii de supraveghere, iar pe de altă parte, de la analiza
dispoziţiei cuprinse în alin.(3) din art. 1372 Cod civil.44
Astfel, acţiunea de a supraveghea presupune a veghea, a păzi cu grijă, cu autoritate, a
urmării cu atenţie, a observa , a avea sub control.
Pentru prejudiciile cauzate de minor, art. 1372 alin. (3) Cod civil distinge între situaţia în
care răspunderea revine părinţilor sau, dupa caz, tutorelui si situaţia în care răspunderea revine
altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
Angajarea răspunderii părinţilor sau, în cazul minorului lipsit de ocrotire părintească, a
tutorelui se fundamantează pe neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, obligaţie instituită
de art. 261 Cod civil, potrivit căruia părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de
creştere si educare a copiilor lor minori , precum şi de art. 134 Cod civil, care prevede în alin. (1)
că tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor, iar în alin. (2) că tutorele este obligat să asigure
îngrijirea minorului, sănătatea si dezvoltarea lui fizică si mentală,educarea, învătătura si
pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui45
.
Odată cu dobândirea autorităţii asupra minorului sau a bolnavului psihic pus sub
interdicţie, persoana responsabilă dobândeşte şi îndatorirea de a suporta consecinţele faptelor
prejudiciabile săvârsite de către aceştia. Primind a controla, a organiza, a îndruma şi a dirija
43
Liviu Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele Noului Cod civil, în Dreptul
nr.5/2010, p.18. 44
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.250 45
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op. cit. 2012, p.258
103
activitatea şi modul de viaţă al unei astfel de persoane care, din pricina lipsei sale de
discernământ, nu se poate îngriji singură de propriile-i interese, cel ţinut la supraveghere
garantează societăţii că, atât timp cât persoana supravegheată de el se află sub autoritatea sa,
acesta nu va comite fapte ilicite prejudiciabile, între atribuţiile supraveghetorului intrând si aceea
de a împiedica săvârsirea unor astfel de fapte,prin monitorizarea permanentă a activităţii celui
supravegheat; în cazul în care, aflându-se sub supraveghere, minorul sau bolnavul psihic pus sub
interdicţie judecătorească săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă, supraveghetorul va suporta
consecinţele negative ale acesteia, el însusi luând asupra sa acest risc.46
Fundamentarea răspunderii prezintă importanţă pentru determinarea conţinutului
prezumţiilor care operează în favoarea victimei, după ce aceasta dovedeşte îndeplinirea
condiţiilor generale ale răspunderii părinţilor. Totodată, fundamentarea răspunderii reprezintă
importanţă practică si sub aspectul posibităţii de exonerare de răspundere prin probarea
împrejurării că nu s-a putut împiedica fapta prejudiciabilă, în sensul că este mai uşor să se
probeze imposibilitatea neculpabilă de a exercita, la un moment dat, supravegherea minorului,
decât să se probeze că au fost exercitate constant si ireproşabil toate îndatoririle părinteşti (deci
nu numai pe cele referitoare la supravegherea minorului, ci si la creşterea si educarea acestuia).
În cea ce ce priveşte fundamentarea răspunderii tutorelui pentru fapta persoanei puse sub
interdicţie judecătorească, aceasta constă în neîndeplinirea obligaţiilor de supraveghere a celui
pus sub interdicţie.47
În concluzie, fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prejudiciabilă a
minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie îl constitue garanţia suportării riscului de
autoritate, care incumbă celui care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori al unui
contract este obligat să supravegheze minorul sau persoana pusă sub interdicţie.
Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Răspunderea celui care avea să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie presupune îndeplinirea, în primul rând, a condiţiilor necesare angajării răspunderii
civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului sau a celui pus sub
interdicţie, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei pentru care părinţii sunt chemaţi să
46
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.252. 47
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op. cit. p.258
104
răspundă.
Există însă o particularitate, în sensul că, potrivit art.1372 alin.(2) Cod civil, răspunderea
subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta
proprie.
În consecinţă, aplicarea art. 1372 alin.(1) Cod civil nu este condiţionată de vinovăţia
minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie.
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile
delictuale:
a) existenţa prejudiciului;
b) existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie;
c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu.
Pe lângă aceste condiţii cu valoare generală, răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe
dispoziţiile art. 1372 Cod civil intervine numai dacă sunt întrunite şi două condiţii speciale:
1. minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului
faptei ilicite prejudiciabile;
2. existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului nemijlocit în sarcina persoanei
răspunzătoare, obligaţie născută ori direct din lege, ori dintr-o hotărâre judecătorească, ori dintr-
un contract.
Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub hotărâre judecătorească trebuie
să existe în momentul în care autorul direct al prejudiciului a săvârsit fapta ilicită păgubitoare48
.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor sau a tutorelui pentru fapta minorului, dacă
victima a făcut dovada celor trei condiţii generale care se apreciază în persoana minorului, ea va
beneficia de trei prezumţii, care de data aceasta îi vizează pe parinţi sau pe tutore: -
1.prezumţia că în executarea obligaţiei de creştere si educare au existat abateri, care urmează a fi
privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite;
2.prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui (de regulă, sub forma neglijenţei) în
privinţa acestor abateri; -
3.prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri si fapta prejudicia-bilă
săvârsită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
creştere si educare a făcut posibilă săvârsirea faptei respective de către minor.
48
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României, op. cit., p.262-263.
105
Aceste prezumţii pot fi înlăturate, părinţii sau tutorele fiind astfel exoneraţi de
răspundere, dacă se face dovada, potrivit art. 1372 alin.(3) Cod civil că fapta copilului constituie
urmarea unei alte cauze decât modul în care si-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul
autorităţii părinteşti.
Potrivit art. 1374 alin. (1) Cod civil, părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt
îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care obligţia de supraveghere a minorului la data
săvârşirii faptei prejudiciabile. Textul trebuie interpretat extensiv, în sensul că, pentru identitate
de raţiune, în cazul în care ocrotirea minorului se realizează prin tutelă, tutorele nu va răspunde
dacă dovedeşte că sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii unei alte persoane care avea
obligaţia de supraveghere a minorului la data care acesta a săvârsit fapta prejudiciabilă.
Referitor la răspunderea altor persoane (decât părinţii sau tutorele) care aveau obligaţia
de supraveghere a minorului, precum şi răspunderea tutorelui pentru prejudiciul cauzat de
persoana pusă sub interdicţie, dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în
persoana minorului sau celui pus sub interdicţie, ea va beneficia de trei prezumţii:
- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită;
- prezumtia vinovăţiei celui care avea obligaţia de supraveghere în ceea ce priveşte
această neîndeplinire;
- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de suprave-
ghere si săvârsirea de către minor sau de către persoana pusă sub interdicţie judecătorească a
faptei prejudiciabile.
Angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea condiţiei speciale, că minorul sau cel pus
sub interdicţie se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea celui chemat să răspundă la data
săvârsirii faptei ilicite. În legătură cu această condiţie, dacă este cazul, urmează a se cerceta
motivele pentru care minorul sau cel pus sub interdicţie, ce trebuia să se afle sub supravegherea
unei anumite persoane, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se constată o acţiune
sau omisiune a celui care avea obligaţia de supraveghere, cara a permis crearea unei asemenea
situaţii, răspunderea acestuia va fi angajată; în schimb, dacă sustragerea de sub supraveghere a
minorului sau a celui pus sub interdicţie nu este imputabilă persoanei care avea obligaţia de
supraveghere, răspunderea acesteia nu poate fi angajată.49
49
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu, op. cit,, p.260.
106
Referitor la modul de executare a obligaţiei de supraveghere, în doctrină50
s-a afirmat că
art.1372 Cod civil ar trebui să facă referire la supravegherea cu titlu permanent a minorului sau a
celui pus sub interdicţie judecătorească, deoarece numai în acest mod poate fi acceptată idea
exercitării unei autorităţi privind controlul modului de viaţă şi organizarea activităţii persoanei
supravegheate.
Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Răspunderea civilă delictuală a celui obligat la supraveghere, bazată pe dispoziţiile art.
1372 Cod civil, poate fi antrenată, prin acţiunea civilă a victimei prejudiciului sau a persoanei
îndreptăţite la despăgubire, indiferent de faptul că răspunderea pentru fapta proprie a
făptuitorului nemijlocit a fost angajată sau nu.51
Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:
- să pretindă despăgubiri de la cei responsabili cu supravegherea(în situaţia în care
acţiunea victimei se va admite, deopotrivă, faţă de ambii părinţi, aceştia vor fi obligaţi, potrivit
dispoziţiilor art. 1382 Cod civil, în solidar;
- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie, pe temeiul art. 1357
Cod civil, ceea ce presupune, printre altele, dovedirea vinovăţiei acestuia, deci a împrejurării
existenţei discernământului la data săvârsirii faptei ilicite;
- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil
cu supravegherea, pe temeiul art. 1372 Cod civil, cât şi pe autorul faptei,pe temeiul art. 1357
Cod civil52
.
Corelaţia dintre răspunderea părinţilor si răspunderea altei persoane care avea
obligaţia de supraveghere a minorului
Dacă nu este îndeplinită condiţia specială referitoare la săvârsirea faptei în timp ce minorul
se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, devine incidentă
răspunderea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile
angajării acesteia.
50
L. R. Boilă, Fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de către minori sau de către persoanele
puse sub interdicţie, în Dreptul nr. 3/2010, p.24. 51
Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României, op. cit., p.268. 52
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu, op. cit. , p.260
107
Dacă fapta ilicită a fost săvârsită în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub
supravegherea unei alte persoane decât părintii sau, după caz, tutorele, rezultă din art. 1374 alin.
(1) Cod civil că răspunderea părinţilor sau a tutorelui poate interveni numai cu titlu subsidiar,
adică numai atunci când, în prealabil, persoana care avea obligaţia de supraveghere a dovedit că,
desi a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
Acţiunea în regres
Fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a minorului sau a
persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, persoana răspunzătoare, stingând în integralitate
datoria, are o acţiune în regres îndreptată împotriva făptuitorului direct, întemeiată pe prevederile
art. 1384 Cod civil. Textul legal statuează asupra existenţei acestui drept de regres împotriva
aceluia care a cauzat prejudiciul doar în condiţiile în care acesta este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat (art.1384 alin (1). Aceasta înseamnă că pentru a avea câştig de cauză în
acţiunea în regres îndreptată împotriva autorului direct al prejudiciului, persoana responsabilă
trebuie să dovedească, în privinţa acestuia, existenţa celor patru condiţii ale răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie impuse de prevederile art. 1357 Cod civil, inclusiv vinovăţia
acestuia.
În acest sens, persoana răspunzătoare se va confrunta cu două situaţii distincte, în funcţie
de cum vârsta minorului este de sub 14 sau peste 14 ani.
Dacă minorul are sub 14 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1366 alin. (1) Cod civil, el se
bucură de prezumţia legală relativă a lipsei discernământului faptelor sale. În aceeasi situaţie se
găseşte, potrivit aceleiasi dispoziţii legale, si interzisul judecătoresc. În aceste condiţii, per-soana
responsabilă va fi ţinută să probeze că, la momentul săvârsiri faptei ilicite prejudicia-bile,
minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc a avut discernământul faptelor sale, capacitate
delictuală.
Soluţia este diferită în cazul în care autorul nemijlocit avea, la momentul săvârsiri faptei
ilicite prejudiciabile vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani. În acest caz, art. 1366 alin. (2) Cod civil,
îimpotriva lui funcţionează prezumţia legală relativă a existenţei discenământului, ceea ce
simplifică sarcina persoanei răspunzătoare. pentru a se exonera de răspundere, în speţă, pentru a
respinge acţiunea în regres a persoanei responsabile, minorul va trebui, de data aceasta el, să facă
108
dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite păgubitoare, nu avea dicernământul faptelor sale,
răsturnând, în acest fel, prezumţia instituită de art. 1366 alin.(2) Cod civil
6.2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
Reglementarea legală. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1373 alin. (1) Cod civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat
de prepusii săi ori de câte ori fapta săvârsită de aceştia are legătură cu atribuţiile sale sau cu
scopul funcţiilor încredinţate.
A determina domeniul de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
înseamnă a defini termenii de comitent şi de prepus, adică de a defini noţiunea de raport de
prepuşenie.
Art. 1373 alin (2) Cod civil defineşte termenul de comitent ca fiind persoana care în
virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea si controlul asupra
celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de
subordonare care îsi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă între ele, o
persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născân-du-se
astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma si controla activitatea
prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.
Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau chiar situaţii
de fapt. Acest raport se naşte, cel mai adesea, dintr-un contract de muncă în care comitentul este
angajatorul, iar prepusul este angajatul, esenţa acestui contract fiind subordonarea salariatului
faţă de angajator.
În cazul în care cel angajat în muncă săvârşeşte fapta ilicită în timp ce era detaşat la o altă
unitate, calitatea de comitent o are această din urmă unitate deoarece munca, fiind prestată în
interesul acestei noi unităţi, pe timpul cât prepusul lucrează în cadrul ei, este subordonat acesteia,
fiind obligat să respecte condiţiile de muncă si de disciplină în muncă impuse de unitatea la care
este detaşat.
S-a considerat că disocierea raportului de prepuşenie de contractul individual de muncă
poate fi generată si autonomia specifică anumitor profesii, cum este cazul exercitării profesiei de
medic, precizându-se că medicul ar avea calitatea de prepus al unităţii sanitare în care lucrează
109
numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamentele sanitare, nu însă si în
privinţa asistenţei medicale pe care o acordă pacientului, precum si că infirmierii au în toate
cazurile calitatea de prepusi ai unităţii sanitare53
.
Raportul de prepuşenie poate să se întemeieze şi pe calitatea de membru al unei unităţi
cooperatiste, deoarece în procesul muncii se institue un raport de subordonare între cooperativă
şi membrii acesteia.
Cu caracter de excepţie, raportul de prepuşenie poate să rezulte şi dintr-un contract de
mandat, dacă prin contract se institue o subordonare totală a mandatarului faţă de mandant.
Raportul de prepuşenie poate rezulta si dintr-o situaţie extracontractuală, cum este cazul
aşa-numitor prepuşi ocazionali, adică acele persoane cărora, în temeiul unei relaţii apropiate şi al
încrederii pe care această relaţie o inspiră (soţ, copii etc.), li se încredinţează, temporar, o sarcină
determinată ce nu presupune o calificare deosebită.
Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se fundamentează pe ideea de garanţie.
Astfel, prin art. 1373 Cod civil se instituie o obligaţie de garanţie a comitentului, în
solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului, garanţie menită să ofere victimei posibilităţi
mai mari de a fi despăgubită.
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus
mai multe teorii 54
:
- teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se
întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea
prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea
prepusului se face prin concurs;
- teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume
şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul
53
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972, p.289; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor,Editura All Beck, București, 1998,p.247. 54
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind
repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, p.29; Liviu Pop,
op. cit., pp.274-279; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pp.265-267; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.
cit., pp.283-291;
110
comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea
despăgubirilor plătite victimei;
- teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument
faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei
teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane
şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor
juridice nu şi a faptelor juridice;
- teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie
absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,
comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.
Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Condiţii generale
Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în persoana prepusului
trebuie întrunite toate condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Astfel, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei următoarelor elemente:
-fapta ilicită săvârsită de prepus;
-existenţa prejudiciului;
-raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu;
-vinovăţia prepusului;
-inexistenţa unei cauze exoneratoare.
Condiţii speciale
Alături de condiţiile generale, potrivit art. 1373 Cod civil, mai trebuie îndeplinite două
condiţii:
- existenţa, la data săvârsirii faptei, a raportului de prepuşenie;
- săvârsirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-
au fost încredinţate de comitent.
În analiza celei de-a doua condiţii speciale, trebuie deosebite mai multe situaţii.
a) Comitentul nu răspunde dacă între fapta ilicită săvârsită de prepus si funcţiile acestuia
111
de către comitent nu există nicio legătură (de exemplu, fapta a fost săvârsită în concediu sau în
drum spre locul de muncă ori spre casă);
b) Se va angaja răspunderea comitentului dacă prepusul cauzează prejudiciul acţionând,
în mod neglijent sau imprudent, în cadrul normal al funcţiei încredinţate sau cel puţin în limitele
scopului pentru care i-a fost conferită funcţia respectivă.
Efectele răspunderii
Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si victima
prejudiciului
Victima are următoarele posibilităţi:
- să pretindă despăgubiri de la comitent pe temeiul art. 1373 Cod civil;
- să pretindă despăgubiri de la prepus pe temeiul art. 1357 Cod civil ;
- să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât si
pe prepus.
Solidaritatea dintre comitent si prepus se întemeiază pe art. 1383 Cod civil, având în
vedere că pentru prejudiciul cauzat victimei răspund atât prepusul, pentru propria faptă, cât si
comitentul, pentru fapta prepusului, iar textul de lege menţionat se referă la cei care răspund
pentru o faptă prejudiciabilă, fără a deosebi după cum ar fi vorba de răspunderea pentru fapta
proprie sau de răspunderea pentru fapta altuia.
Dacă este chemat în judecată, comitentul are interesul de a chema în garanţie pe prepus,
având în vedere că, pe de o parte răspunderea comitentului intervine numai dacă sunt întrunite
condiţiile necesare angajării respunderii prepusului pentru fapta proprie, iar, pe de altă parte, se
asigură succesul acţiunii în regres a comitentului.
Solidaritatea dintre comitent si prepus ridică unele probleme în cazul pluralităţii de co-
mitenţi si de prepusi, privite în cadrul raporturilor dintre victimă si comitent. Ca regulă, trebuie
reţinut că fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia
prepusului său, solidaritatea prepusilor neatrăgând solidaritatea comitenţilor. Astfel:
- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi au săvârsit împreună o faptă ilicită si prejudiciabilă,
victima nu este îndreptăţită să pretindă de la fiecare comitent decât partea de despăgubire
aferentă vinovăţiei propriului prepus ;
112
- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi prejudiciază pe unul dintre aceşti comitenţi, se
aplică o soluţie similară, comitentul victimă neputând să invoce o solidaritate a celorlalţi co-
mitenţi între ei.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus.
Regresul comitentului
Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima, care va
obţine în condiţii mai sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce justifică recunoaşterea
dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind
ţinut să suporte, în cele din urmă, consecinţele faptei sale ilicite. În acest sens, art. 1384 alin (1)
Cod civil dispune că cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia
care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat.
Acţiunea în regres a comitetului este o acţiune civilă de drept comun, întrucât comitentul,
prin plata despăgubirilor,se subrogă în drepturile victimei, potrivit art.1596 lit.(c) Cod civil, fiind
vorba de o subrogaţie personală care operează de drept,iar acţiunea pe care victima putea să o
exercite împotriva prepusului era o acţiune civilă întemeiată pe art.1357 Cod civil. Comitentul are
dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, astfel că acţiunea în regres
nu se va diviza,întrucât comitentul este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie
făcută în interesul executiv al unui alt codebitor solidar, aplicându-se prin asemănare art.1459
Cod civil.
În cazul unei pluralităţi de comitenţi şi de prepusi, problemele ce vizeaza regresul
comitentului care a plătit despăgubirea trebuie rezolvate ţinându-se cont nu numai de
împrejurarea potrivit căreia comitentul are poziţia atât de codebitor solidar ce a plătit datoria în
folosul exclusiv al altui codebitor solidar, cât si de fidejusor lipsit de beneficiul discuţiunii, ci si
de prevederile art. 1384 alin.(3) Cod civil, care dispune că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai
multe persoane, cel care , fiind raspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se
poate întoarce si împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau,
dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi
limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde si nu poate depăsi
partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
113
În consecinţă:
- se menţine solidaritatea doar a propriilor prepusi în cadrul regresului comitentului
plătitor;
- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar unul
dintre ei a plătit despăgubiri proporţional cu vinovăţia propriului prepus, regresul comitentului
plătitor se exercită exclusiv împotriva propriului prepus;
- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte victimei o
sumă mai mare decât aceea la care îl angaja raportul de prepuşenie, atunci se diferenţiază mai
multe ipoteze:
a)comitentul care a plătit, pentru ceea ce a achitat peste partea aferentă a prepusului lui,
poate acţiona în regres împotriva celorlalţi comitenţi, aceştia vor fi obligaţi la partea ce revenea
fiecăruia în raport cu prepusul lui, iar, la rândul lor, vor putea acţiona în regres împotriva
propriului prepus;
b) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusului lui pentru întreaga
sumă plătită, caz în care prepusul va putea acţiona pe ceilalţi prepusi în parte pentru partea de
despăgubire ce le revine fiecăruia;
c) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusilor celorlalţi
comitenţi, printr-o acţiune divizibilă corespunzător părţii din despăgubire ce revine fiecăruia.
Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului
În cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de către un minor care are
calitatea de prepus, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil, răspunderea părinţilor sau a altei
persoane care era obligată la supravegherea minorului va fi înlăturată de răspunderea
comitentului. Pentru justificarea acestei soluţii se iau în considerare urmatoarele argumente:
- asumarea totală şi exclusivă a răspunderii de către comitent pentru faptele prepusului în
cadrul însărcinărilor primite, constitue fundamentarea răspunderii comitentului;
- dacă minorul, in baza unui contract de muncă are calitatea de prepus,el este echivalent
majorului în executarea acestui contract, cea ce privează de suport angajarea răspunderii
părinţilor sau a persoanei care avea obligaţia de supraveghere pentru prejudiciul cauzat prin
săvârsirea unei fapte ce decurge din această executare.
114
Există şi o excepţie, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil care prevede că în cazul în
care comitentul este părintele minorului care a săvârsit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta
asupra temeiului răspunderii.
6.3. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale
6.3.1.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Reglementare legală şi domeniul de aplicare
Potrivit art. 1376 alin.(1) Cod civil oricine este obligat să repare, independent de orice
culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Pentru antrenarea acestei răspunderi, este necesară o singură condiţie specială, adică
lucrul care a cauzat paguba să se afle în momentul producerii prejudiciului în paza unei
persoane.55
Refereritor la domeniul de aplicare, trebuie stabilit sensul noţiunilor de lucru, de pază
juridică, de cauzare a prejudiciului de către lucru, fiind necesare si unele precizări în legătură cu
persoanele îndreptăţite să se prevaleze de dispoziţiile art.1376 alin. (1) Cod civil
a) Referitor la noţiunea de lucru, art.1376 alin.(1) Cod civil se aplică:
- atât bunurilor mobile ,cât şi bunurilor imobile, cu excepţia acelora pentru care, în baza
unor dispoziţii din Codul civil sau din alte acte normative, este instituită o formă distinctă de
răspundere civilă delictuală;
- atât bunurilor având dinamism propriu, cât si bunurilor lipsite de acest dinamisn;
- atât bunurilor aflate în staţionare, cât si bunurilor aflate în mişcare;
- atât bunurilor periculoase, cât si bunurilor nepericuloase.
b) Referitor la noţiunea de pază, art.1376 alin.(1) Cod civil, referindu-se la persoana care
deţine paza lucrului, nu face vreo distincţie între paza juridică si paza materială (aceasta din urmă
rezultând din contactul direct, material si nemijlocit cu lucrul), totusi, o asemenea distincţie este
impusă de art. 1377 Cod civil, care stabileşte că are paza lucrului proprietarul ori cel care, în
temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod
independent cotrolul si supravegherea asupra lucrului si se serveşte de aceasta în interes propriu.
În consecinţă, răspuderea întemeiată pe art.1376 alin. (1) Cod civil revine persoanei care, la data
55
T. Bodoașcă, S.O. Nour, I.Puie, op. cit., p. 247
115
cauzării prejudiciului, deţinea paza juridică a lucrului, iar nu persoanei care deţinea numai paza
materială, deoarece aceasta din urmă persoană nu se serveşte de lucru în interes propriu.
Până la proba contrară, proprietarul este prezumat a fi deţinătorul pazei juridice la data
cauzării prejudiciuluide către lucru. Proba contrară constă în dovedirea transmiterii în drept sau
chiar în fapt a pazei juridice către o altă persoană.
O prezumţie simplă de pază juridică funcţionează în cazul titularilor unor
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Paza juridică mai poate rezulta şi dintr-un contract prin care s-ar transmite cu titlu
temporar puterea independentă de control şi supraveghere asupra lucrului, (locaţiune, comodat
etc.), deci paza juridică a lucrului poate să revină unei alte persoane decât proprietarul (unui
simplu detentor) în temeiul contractului prin care a fost transmisă folosinţa lucrului respectiv.56
c) Referitor la noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului,trebuie avut în vedere că
nu se poate face abstracţie de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi influenţa acestuia.
Art. 1376 alin.(1) Cod civil devine incident în acele situaţii în care lucrul a contribuit în mod
decisiv, prin particularităţile sale, la apariţia pagubei, chiar dacă în relaţia de cauzalitate s-au
interpus, într-o manieră secundară, intervenţiile umane. Dacă însă lucrul a constituit o simplă
prelungire a faptei omului, atunci se va angaja răspunderea autorului pe temeiul art. 1349 Cod
civil, iar nu răspunderea persoanei care deţinea paza juridică a lucrului pe temeiul art.1376
alin.(1) Cod civil.
d) Referitor la persoanele îndreptăţite să invoce art.1376 alin.(1) Cod civil, se impun unele
precizări care vizează situaţia în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane care a folosit sau a
participat la folosirea lucrului respectiv :
- dacă între persoana care deţine paza juridică a lucrului şi victimă se încheiase un
contract privind folosirea lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile contractuale, cu
excepţia cazului în care lucrul provoacă decesul sau o vătămare corporală, când, datorită naturii
nepatrimoniale a drepturilor lezate, se admite că devin incidente prevederile art.1376 alin.(1)
Cod civil;
- dacă victima se foloseşte de lucru fară acordul celui care deţine paza juridică,
răspunderea va interveni numai dacă se face dovada intenţiei sau culpei grave a celui care deţine
paza juridică a lucrului.
56
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op cit., p. 268
116
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Opiniile si soluţiile propuse în doctrina şi în jurisprudenţă se încadrează în cele două
mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.
Concepţia răspunderii subiective
Potrivit acestei concepţii, răspunderea instituită de art.1376 alin.(1) Cod civil se
fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, s-au formulat următoarele teorii:
- prezumţia relativă de culpa a paznicului juridic
- prezumţia absolută de culpa a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa majoră ar
putea răsturna o asemenea prezumţie;
- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele
teoriilor precedente, apreciindu-se ca apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă ca nu s-a
executat obligaţia de pază juridică.
Concepţia răspunderii obiective
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului
juridic.
O primă teorie a concepţiei obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, în
sensul ca cel care profită de foloasele unui lucru trebuie să suporte si riscul reparării prejudiciilor
cauzate de acesta unor terţe persoane.
O altă teorie este aceea conform căreia art.1376 alin.(1) Cod civil, instituie o prezumtie
de răspundere, care este invocată în cele mai multe hotărâri judecătoreşti, pronunţate în ultima
perioadă.
Condiţiile răspunderii
Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:
- existenţa prejudiciului
117
- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta
lucrului si nu la fapta proprie a paznicului lucrului;
- faptul că lucrul se afla în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu
trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine
proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.
Cauzele de exonerare de răspundere
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze
exoneratoare de răspundere:
- fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile
unei adevarate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea
paznicului juridic;
- fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul si paznicul
juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare
si de vinovăţie al fiecăruia;
- forţa majoră duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului nu si
cazul fortuit, desi ambele exclud vinovăţia acestuia.
Efectele răspunderii
Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la persoana care deţine
paza juridică a lucrului sau de la paznicul material, însă numai pe temeiul art.1357 Cod civil, în
condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic care a plătit despăgubirile se va putea îndrepta, printr-o acţiune în regres,
împotriva paznicului material, însă va trebui să facă dovada vinovăţiei acestuia, în condiţiile art.
1357 Cod civil
Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul
juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea corespunzătoare participării sale, el
va avea acţiune în regres împotriva terţului pentru ceea ce a plătit în plus.
118
6.3.2.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Reglementarea legală şi domeniul de aplicare
Potrivit art.1375 Cod civil proprietarul unui animal sau cel care se deserveşte de el
răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat
de sub paza sa.
Pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii întemeiate pe art. 1375 Cod civil
înseamnă a determina care sunt animalele în privinţa cărora se aplică acest text de lege, precum
si care sunt persoanele ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele respective.
Animalele pentru care se răspunde
Textul art. 1375 Cod civil se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă
oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. În această categorie pot fi incluse animalele
domestice, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din grădinile zoologice, circuri etc.
Animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de vânătoare închise au o situaţie
asemănătoare cu cele sălbatice captive; dacă prejudiciul s-a produs în interiorul rezervaţiei ori
parcului; se aplică art. 1375 Cod civil, dar nu si în cazul în care prejudiciul s-a produs de
animalele sălbatice iesite din incinta rezervaţiei ori parcului. Pentru daunele produse de aceste
animale , unităţile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 1357 Cod civil
Persoanele care sunt chemate să răspundă .
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza juridică a
acestuia, în momentul producerii prejudiciului .
Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoana de a se folosi de animalul
respectiv şi implică prerogativa de comandă, de direcţie şi supraveghere asupra animalului. În
această situaţie se află proprietarul ,persoana fizică sau juridică, a animalului ori persoana căreia
proprietarul i-a transmis folosinţa animalului (de exemplu pe temeiul unui drept de uzufruct al
unui contract de locaţiune, al unui contract de comodat). În cazul în care nu se cunoaşte cine era
persoana care se folosea de animal, răspunderea revine proprietarului animalului. Până la proba
contrarie se prezumă că paza juridică aparţine proprietarului. Paza juridică nu se confundă cu
paza materială a animalului, aceasta din urmă neacordând dreptul paznicului de a se folosi în
propriul său interes de animalul încredinţat. Paza juridică poate coexista cu paza materială.
Numai paza juridică atrage aplicarea prevederilor art. 1375 Cod civil, iar persoana care are
119
numai paza materială va putea fi tras la răspundere pentru fapta proprie, potrivit art. 1357 Cod
civil
Referitor la persoanele care răspund pentru prejudiciile cauzate de animale se impun
câteva precizări:
- dacă există o persoană care avea dreptul de a se folosi de animal la data cand acesta a
produs prejudiciul, răspunderea va reveni acelei persoane şi nu proprietarului animalului;
- dacă animalul aparţine, în coproprietate mai multor persoane, paza juridică exercitată în
comun va atrage răspunderea solidară a celor cărora ea aparţine, pentru prejudiciul cauzat de
animal;
- dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi
ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de pază juridică,
răspunderea este divizibilă si nu solidară;
- dacă victima prejudiciului este însusi cel care are paza juridică poate fi tras la
răspundere pe temeiul art. 1375 Cod civil.
Fundamentarea răspunderii
Elementul esenţial pentru fundamentare acestei răspunderi îl constituie paza
juridică.Pornindu-se de la aceasta, au fost formulate următoarele teorii:
- fundamentarea răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale pe o prezumţie fie
relativă, fie absolută de culpă a paznicului juridic în supravegherea animalului;
- fundamentarea răspunderii pe idea de risc, în sensul că cel ce trage foloasele de pe
urma unei activităţi trebuie să suporte si consecinţele negative ale acesteia; -
fundamentarea răspunderii pe idea de garanţie pe care persoana care deţine paza juridică a
animalului trebuie să o asigure terţilor pentru eventualele prejudicii cauzate acestora de către
animalul de care se deserveşte. Această concepţie este dominantă în doctrina si în jurisprudenţa
actuală.57
57
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 274
120
6.3.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
Reglementarea legală. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel
este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,
dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară
definirea următoarelor noţiuni:
a) edificiu – este orice lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se
încorporează solului devenind, în acest fel, un imobil, prin natura sa;
b) ruina edificiului – prin ruina edificiului se întelege dărâmarea completă sau partială a
edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de
construcţie.
Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa
de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului.
Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai
proprietarul acestuia, din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul a format obiectul
unui contract de locaţiune sau comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există
un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.
Fundamentarea răspunderii
În fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au format două orientări:
a) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului
aflându-se prezumţia de culpă, fie datorită faptului că acesta nu a luat măsurile necesare de
întreţinere, fie, atunci când ruina s-a datorat viciilor de construcţie, ne aflăm în faţa unei
răspunderi pentru altul;
b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci
pe ideea unei obligaţii legale de garanţie indiferent de vreo culpă a proprietarului.
În actualul sistem al Codului civil, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se
impune că ideea de garanţie să se adauge si să completeze ideea unei prezumţii absolute de
culpă a proprietarului.
121
Condiţiile răspunderii
Pentru a se putea angaja răspunderea proprietarului pe temeiul art. 1378 Cod civil,
victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei unor condiţii generale si speciale ale
răspunderii, respectiv:
a) existenţa prejudiciului;
b) existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
c) existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului si prejudiciu;
d) ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că
au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se
pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia din următoarele cauze:
- fapta victimei;
- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă;
- forţa majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat
unui cutremur.
Dacă între proprietarul imobilului şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este vorba
despre o răspundere bazată pe prevederile art. 1378 Cod civil ci despre o răspundere contractuală
(de exemplu, cazul locatorului care răspunde pentru prejudiciului suferit de locatar în temeiul
contractului de locaţiune ).
Efectele răspunderii
Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului va fi obligat să
repare prejudiciul cauzat victimei.
Sarcina probei existenţei unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere, precum si a
raportului de cauzalitate nemijlocit al acestora cu ruina edificiului, revine celui pagubit.
Fiind vorba despre fapte materiale, dovada se va face cu orice mijloc de probă, inclusiv
martori si prezumţii.
În cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, iar proprietarul a plătit
despăgubiri victimei, acesta are o acţiune în regres, pentru recuperarea daunelor plătite,
împotriva:
122
a) vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare-
cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului, pentru viciile ascunse;
b) locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, în cazul în care locatarul nu si-
a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind efectuarea reparaţiilor lucrului;
c) uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul în care acesta nu si-a
îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind repararea lucrului;
d) constructorului sau proiectantului pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare,
pentru viciile ascunse ale edificiului;
În lipsa unui raport contractual preexistent, acţiunea în regres va avea temei delictual si se
va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil Trebuie observat că, de cele mai multe ori, o
asemenea acţiune, va fi fundamentată pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului si cei
chemaţi în judecată în acţiunea în regres, iar în lipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un
temei delictual si se va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil.
123
7. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
7.1. Consideraţii generale
Modalităţile care afectează existenţa sau executarea obligaţiilor sunt condiţia şi termenul.
În raport de modalităţi, Codul civil prevede în art. 1396 alin. 1, că obligaţiile pot fi pure si
simple, obligaţii simple, sau afectate de modalităţi, iar conform alin. 2, obligaţiile pure si simple nu
sunt susceptibile de modalităţi.
Conform art. 1397 alin. 1 Cod civil, obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie
si poate fi executată imediat din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, iar potrivit alin. 2
obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un
eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat
sub condiţie.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt acele obligaţii care pot fi afectate de termen sau
condiţie, după cum distinge art. 1398 din Codul civil.
7.2. Condiţia
Condiţia este un eveniment viitor si nesigur care afectează eficacitatea sau desfiinţarea
obligaţiei.
Reglementarea legală a condiţiei este cuprinsă în art.1399-1410 Codul civil.
Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: efectele condiţiei,
legătura cu voinţa părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.
În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:
Condiţie suspensivă (art.1400 Codul civil), este acea condiţie de a cărei îndeplinre
depinde eficacitatea obligaţiei; îţi vând masina, dacă mă voi muta la Braşov;
Condiţie rezolutorie (art.1401 Codul civil), este acea condiţie a cărei îndeplinire
determină desfiinţarea obligaţiei; îţi vând masina, dar dacă plec din Bucureşti până la
1.10.2012, vânzarea se desfiinţează
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini
În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia este:
124
Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare
Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre
părţi, cât si de voinţa unei persoane determinate
Condiţie potestativă – atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia
dintre părţi, care la rândul său poate fi:
1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre
părţi;
2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi,
cât si de un element exterior
Importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de legătura cu voinţa părţilor si
efectele condiţiei constă în diferenţa de regim juridic. Astfel:
obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur potestativă, din partea celui care se obligă
nu produce niciun efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei
debitorului de a se obliga
obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, pur potestativă, din partea
creditorului, este valabilă
obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur potestativă, din partea debitorului, este
valabilă, întrucât există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul si-a rezervat dreptul
de a pune capăt obligaţiei atunci când va dori.
În raport de realizarea/ nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:
Condiţie pozitivă – este aceea care afectează existenţa drepturilor si obligaţiilor
corelative printr-un eveniment care se va îndeplini
Condiţie negativă – constă într-un eveniment care urmează să nu se producă
În art. 1402 din Codul civil este reglementată condiţia imposibilă, ilicită sau imorală,
prevăzându-se că o asemenea condiţie este considerată nescrisă, iar dacă este însăsi cauza
contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia
Efectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:
1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile si a obligaţiilor corelative
(art. 1399 din Codul civil);
125
2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care sau
până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci
momentul încheierii contractului sub condiţie.
Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei
(suspensivă/rezolutorie) si respectiv de intervalul de timp cuprins între momentul încheierii
contractului si momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură
(pendente conditione) si perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
Efectele condiţiei suspensive
Pendente conditione – contractul nu-si produce efectele, existenţa drepturilor si
obligaţiilor fiind sub semnul incertitudinii, cu următoarele consecinţe:
o creditorul nu poate cere plata (executarea obligaţiei);
o debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte este îndrituit să ceară restituirea
plăţii (plată nedatorată)
o obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie
o creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale
o creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său
Eveniente conditione
a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera contractul ca fiind pur si simplu,
consecinţele fiind următoarele:
o plata efectuată ca plată nedatorată este validată prin îndeplinirea condiţiei si nu se
mai poate cere restituirea ei
o transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul
dreptului sun condiţie sunt consolidate;
b) dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu
încheiau contractul. Astfel:
o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
o garanţiile constituite se desfinţează.
Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione – contractul se consideră ca un act pur si simplu, respectiv:
126
o debitorul trebuie să-si execute obligaţia asumată;
o creditorul poate să solicite executarea obligaţiei
Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia, contractul se desfiinţează cu efect
retroactiv; dacă nu s-a îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv
7.3. Termenul
Termenul este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, până la care este amânată
începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile si a executării
obligaţiilor corelative.
Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un
eveniment viitor si sigur.
Reglementarea legală – art.1411-1420 Codul civil.
Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia, beneficiar, izvoare, cunoaşterea sau
necunoaşterea datei.
În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Codul civil, termenul poate fi:
Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei
Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge
În raport de beneficiar, art. 1413 reglementează:
termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă regula
termenul stabilit în favoarea creditorului, cum este, de exemplu, termenul stabilit în
favoarea deponentului, conform art.2115 alin.(1) Codul civil
termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului, termenul de restituire
a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros,
art.2161 Codul civil
Art. 1411 alin. 2 clasifică termenul, după izvoarele sale, în:
Termen convenţional – stabilit de părţi
Termen legal – prevăzut de lege
Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă
127
După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii, termenul poate fi:
Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la momentul încheierii contractului
Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul
încheierii contractului (uzufruct viager, data morţii credirentierului)
Ca modalitate, termenul afectează numai executarea actului juridic, nu si existenţa
acestuia.
Referitor la efectele termenului, se distinge între efectele termenului suspensiv si efectele
termenului extinctiv.
Efectele termenului suspensiv58
Termenul suspensiv are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor
într-un anumit interval de timp.
Potrivit art.1413 Cod civil, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din
voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor
părţi;legiuitorul instituind o prezumţie a termenului în favoarea debitorului, cu următoarele
consecinţe:
- până la împlinirea termenului, creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului
său, cum ar fi măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, dar nu poate să ceară executarea
obligaţiei;
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, plata sa este valabilă şi nu este
supuă restituirii;
- dacă obligaţia are ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun
individual determinat, creditorul devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic;
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului
suspensiv.
Conform art.1414 Codul civil, ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de
împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de
împlinirea termenului nu este supus restituirii.
58
Liviu Pop, Ionuţ - Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.601-602; Gabriel Boroi, Carla Alexandra
Anghelescu, op.cit., pp.188-191
128
Efectele termenului extinctiv59
Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei corelative.
Termenul extinctiv caracterizează doar contractele cu executare succesivă, iar împlinirea
lui marchează stingerea pe viitor a efectelor contractului. Până la împlinirea termenului,
efectele contractului se produc ca şi când operaţiunea juridică ar fi pură şi simplă.
59
Paul Vasilescu, op.cit., p.399
129
8. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
8.1. Consideraţii generale
De regulă, raportul obligaţional se prezintă în formă pură si simplă, fiecare raport având
un creditor, un debitor si un obiect. Există si situaţii în care obligaţia civilă are mai mulţi
creditori, mai mulţi debitori sau mai multe obiecte. In asemenea situaţii, obligaţia civilă are un
caracter complex.
Obligaţiile complexe sunt obligaţiile cu pluralitate de obiect, obligaţiile cu pluralitate de
subiect şi obligaţiile afectate de modalităţi.
8.2. Obligaţiile cu pluralitate de obiect
Uneori obligaţia are mai multe obiecte care trebuie executate, cumulate. S-a spus că
executarea lor cumulată face ca obligaţia să rămână pură si simplă. Veritabile obligaţii complexe
cu pluralitate de obiecte sunt obligaţiile alternative, debitorul se obligă în mod alternativ la două
prestaţii astfel încât la scadenţă este necesară executarea numai a uneia dintre cele două prestaţii
alternative. Alegerea uneia dintre ele aparţine fie creditorului, fie debitorului.
Alături de obligaţiile alternative, în aceeaşi categorie a obligaţiilor cu pluralitate de obiect
sunt incluse şi obligaţiile facultative.
8.2.1.Obligaţia alternativă
Potrivit art. 1461 alin.(1) Cod civil, obligaţia alternativă este acea obligaţie complexă
care are ca obiect două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, debitorul
este ţinut să execute doar una singură pentru a se libera de datorie.
Cu alte cuvinte, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii
principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie.
Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii
era imposibil de executat.
Dacă alegerea aparţine debitorului, el poate executa la scadenţă oricare dintre cele două
prestaţii. Dacă nu execută niciuna dintre cele două prestaţii, debitorul va fi urmărit silit, dar în
cadrul executării el îsi poate exprima opţiunea pentru una din cele două prestaţii. Dacă piere unul
130
din cele două obiecte din culpa debitorului, el va executa prestaţia rămasă. Dacă ambele obiecte
pier din culpa debitorului, el va fi obligat la contravaloarea uneia dintre cele două prestaţii. Dacă
unul din obiecte piere în mod fortuit, debitorul trebuie să execute obligaţia rămasă, iar dacă pier
ambele obiecte din caz fortuit, obligaţia se stinge.
Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la scadenţă prestaţia pe care o preferă.
Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, creditorul îl va putea urmări silit pentru oricare din
cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două bunuri piere, creditorul va putea să ceară
executarea prestaţiei rămase sau să ceară contravaloarea. Dacă ambele obiecte pier, creditorul
poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă un obiect piere în mod fortuit, creditorul
poate cere contravaloarea pentru cealaltă obligaţie, iar dacă pier ambele, obligaţia se stinge.
Dacă la început unui din obiecte este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia se comportă ca
şi cum ar fi o obligaţie pură si simplă.
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului
în care este acordată în mod expres creditorului.
Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îsi exprimă nu îsi exprimă opţiunea în
termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa
debitorului si înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.
8.2.2.Obligaţiile facultative
Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.
Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de
executat.
Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai multe obiecte ale obligaţiilor. De la
început, debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar la scadenţă el are posibilitatea să ofere
creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială. Obligaţiile facultative sunt obligaţiile cu un singur
obiect dar cu o pluralitate de posibilităţi de plată. Creditorul poate cere executarea silită a
prestaţiei iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este imposibilă, imorală sau ilicită, obligaţia este nulă.
131
8.3. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte
Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor si mai mulţi debitori, între mai
mulţi creditori si un debitor sau între mai mulţi creditori si mai mulţi debitori. Cât timp o
asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici indivizibilă, obiectul ei se divide de
drept între subiectele raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii – între fiecare
debitor şi fiecare creditor se naşte un raport obligaţional distinct, deci operează regula
divizibilităţii.
8.3.1.Obligaţia divizibilă
Potrivit art.1422 Cod civil:
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă
de creditor la aceeasi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei
decât separat si în limita părţii sale din datorie.
(2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu
poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Consecinţele regulii divizibilităţii sunt următoarele:
fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;
fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de obligaţie;
insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi debitori;
nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.
Veritabile obligaţii complexe cu mai multe subiecte sunt obligaţiile solidare si obligaţiile
indivizibile.
8.3.2. Obligaţiile solidare
Obligaţiile solidare presupun că:
- creditorul poate cere plata integrală la oricare debitor când sunt mai mulţi debitori.
- fiecare creditor poate cere plata integrală de la debitorul comun.
Dacă debitorul plăteşte integral, el va fi în măsură să-i libereze si pe ceilalţi debitori sau
să se elibereze pe el în raport cu ceilalţi creditori. De aici rezultă că există două tipuri de
solidaritate: activă si pasivă.
132
Solidaritatea este activă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi creditori.
Fiecare poate cere plata de la debitorul comun, iar acesta se poate elibera plătind oricărui
creditor.
Efectele solidarităţii active se produc:
1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor – efectul principal este posibilitatea
oricărui creditor de a cere plata si posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor, eliberându-
se astfel de toţi.
2. În raportul dintre creditorii solidari efectele sunt guvernate de regula reprezentării
reciproce a creditorilor solidari. Această regulă funcţionează în măsura în care ea tinde la
conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari fiind însă ineficientă dacă prin
acţiunea unui creditor s-ar păgubi drepturile celorlalţi.
Solidaritatea dintre creditori
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii
şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în
privinţa celorlalţi.
Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în întârziere
pe debitor, cererea de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere a prescripţiei
foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor solidar face o iertare de datorie, efectele se produc
doar pentru partea sa de creanţa.
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Solidaritatea este pasivă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi debitori, iar
creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Fiecare debitor solidar poate face
valabil plata datorată către creditor. Acesta are dreptul si obligaţia de a primi plata integrală.
Solidaritatea dintre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeasi prestaţie,
astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de
către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Izvoarele solidarităţii
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată
expres de părţi ori este prevăzută de lege.
133
Din descrierea obligaţiei solidare pasive, rezultă practic că e vorba de un singur obiect al
obligaţiei, dar de o pluralitate de legături obligaţionale. Între fiecare debitor si creditor se naşte
un raport obligaţional distinct.
Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:
- unicitatea de obiect;
- pluralitatea de legături între subiecte, de unde rezultă că valabilitatea fiecărei legături
va fi privită distinct.
Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea celorlalţi obligaţii. Dacă pentru un
debitor solidar s-a impus un termen, ceilalţi vor trebui să plătească la scadenţă.
Efectele obligaţiilor solidare pasive:
1. In raporturile dintre creditor si debitorii solidari – principalul efect: creditorul poate
cere plata integrală de la oricare debitor solidar, deci fiecare debitor poate face plata integrală
stingând astfel datoria.
Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor solidar, acesta poate chemat în
garanţie pe ceilalţi, astfel încât, dacă debitorul pârât va fi obligat să plătească integral, în acelasi
proces va fi soluţionată si acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva celorlalţi codebitori.
In plus, între codebitori solidari funcţionează principiul reprezentării reciproce, dar si aici cu
limita ca acţiunile unui codebitor solidar să nu creeze o situaţie mai împovărătoare pentru
ceilalţi. Ca urmare, cererea de punere în întârziere, de percepere de dobânzi, de întrerupere a
prescripţiei – vor produce efecte faţă de toţi codebitorii. Dar tranzacţia dintre un debitor solidar
si creditor, prin care debitorul îsi ia angajamentul peste obligaţia iniţială, nu îi va afecta si pe
ceilalţi debitori. In raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca apărări comune sau apărări
personale ce decurg din raport.
Exemple de apărări comune: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin plată
etc.
Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în care ele privesc raportul dintre
creditor si un debitor solidar, de exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor. E
adevărat că, implicit, o asemenea situaţie profită si celorlalţi debitori solidari, pentru că ei vor fi
urmăriţi doar pentru restul rămas. De aici rezultă că există excepţii care pot fi invocate de un
singur debitor, de exemplu minoritatea.
134
2. In raporturile dintre debitorii solidari – principalul efect: acţiunea în regres a
debitorului plătitor împotriva celorlalţi. In absenţa unei prevederi contrare, fiecare debitor s-a
obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el însusi. Regula, toţi pentru unul, unul pentru toţi
produce efecte doar în raport cu creditorul. Consecinţa este că se pierde beneficiul solidarităţii în
acţiunea în regres.
Solidaritatea se stinge prin:
- plată;
- decesul codebitorului solidar (pentru că solidaritatea nu se transmite la succesori).
- renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare care poate fi expresă sau tacită).
Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva unui codebitor, acesta este
insolvabil riscul insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii. Solidaritatea pasivă
funcţionează si ca un efect de garanţie în raporturile dintre creditor si debitorii solidari – fiecare
debitor solidar îi garantează pe ceilalţi în faţa creditorului. Este vorba de un efect de garanţie, nu
de o garanţie propriu – zisă. De regulă debitorul se obligă si pentru ceilalţi si pentru el. In schimb
unul dintre codebitori este chiar fidejusor – acesta are o poziţie mai grea decât fidejusorul
obişnuit deoarece nu are la dispoziţie beneficiul de diviziune si beneficiul de discuţiune.
8.3.4. Obligaţiile indivizibile
În cazul acestora obiectul obligaţiei nu se poate împărţi când sunt mai mulţi creditori sau
debitori, cu consecinţa că plata trebuie făcută integral.
Cât priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului sau din voinţa părţilor.
Chiar si atunci când obiectul este divizibil prin natura lui, părţile îl pot considera indivizibil, deci
indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă distincţia între obligaţii după obiectul
lor, astfel:
- în cazul obligaţiilor de a da ele sunt divizibile prin natura lor. Obiectul obligaţiei este o
realitate intelectuală, astfel că divizarea este întotdeauna posibilă;
- în cazul obligaţiilor de a face, acestea sunt indivizibile prin natura lor. De exemplu,
obligaţia de a executa o lucrare nu se poate divide în mod natural.
135
Indivizibilitatea poate fi:
- activă (atunci când sunt mai mulţi creditori);
- pasivă (atunci când sunt mai mulţi debitori).
Efectele indivizibilităţii
● indivizibilitatea activă - efectele se produc mai întâi între creditor şi debitor: fiecare
creditor poate cere plata integrală, iar debitorul poate plăti integral către oricare creditor.
Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce s-a făcut plata către un creditor,
acesta are obligaţia să se desocotească cu ceilalţi creditori.
● indivizibilitatea pasivă – efectele se produc între creditor şi debitorul indivizibil:
creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Debitorul are o acţiune în regres pentru
desocotire. Prezumţia este că debitorii s-au obligat în mod egal.
136
9. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Consideraţii generale
Obligaţiile sunt guvernate de reguli comune care stabilesc desfăşurarea raportului
obligaţional din momentul naşterii, până în momentul stingerii lui. In acest înţeles, efectele
obligaţiilor au în vedere comportamentul creditorului si al debitorului pentru executarea
obligaţiilor şi realizarea drepturilor de creanţă.
Regula este executarea benevolă a datoriilor cu consecinţa stingerii obligaţiilor pe această
cale. Este vorba de executarea în natură, adică executarea întocmai a datoriilor de către debitor
pentru realizarea drepturilor de creanţă născute în favoarea creditorului. Executarea benevolă se
numeşte plată. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie, atunci se trece la executarea silită în
natură (directă), iar dacă aceasta nu este posibilă sau creditorul nu mai are interes să o facă din
cauza întârzierii debitorului, atunci se trece la executarea prin echivalent(indirect).
9.1. Plata
Noţiunea şi reglementarea legală
Conform art.1469 alin.(2) Cod civil, plata constă în remiterea unei sume de bani sau,
după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.
Plata este reglementată în art. 1469 - 1509 Cod civil, dispoziţii care privesc noţiunea,
subiectele plăţii, condiţiile plăţii,dovada plăţii şi imputaţia plăţii.
Subiectele plăţii
Subiectele plăţii se referă la persoana care face plata si persoanele care pot primi plata.
Persoana care face plata
Regula este că plata se poate face de către debitor, de către moştenitorii acestuia, de către
debitorul cedat în cadrul cesiunii de creanţă. Ea se mai poate face şi de către:
- reprezentantul debitorului – care poate avea împuternicire convenţională sau mandat
legal;
- cel care este ţinut împreună cu debitorul – de exemplu, în cazul solidarităţii, de către
codebitorul solidar;
137
- o persoană interesată – de exemplu, în cazul în care o persoană cumpără un imobil
ipotecat, pentru a evita executarea silită, are interes să plătească datoria debitorului pentru care s-
a instituit ipoteca;
- o persoană neinteresată – de exemplu, o liberalitate făcută în favoarea debitorului
(donaţie indirectă).
Plata poate fi făcută de către orice persoană. În cazul în care plata este făcută de către altă
persoană decât debitorul, este necesar acordul acestuia.
Plata presupune două elemente:
1). îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (acţiunea sau inacţiunea
debitorului);
2). acordul părţilor în legătură cu acea executare. Nu există plată decât dacă se
întâlnesc acordul creditorului cu acordul debitorului. Dacă lipseşte voinţa uneia dintre părţi, este
nevoie de suplinirea ei prin intermediul instanţei de judecată.
Când plata are ca obiect un bun individual determinat sunt necesare două condiţii pentru
valabilitatea sa:
1). Dreptul de proprietate trebuie să se afle în patrimoniul debitorului pentru că el nu
poate plăti cu bunul altuia.
2).Debitorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, trebuie să fie apt pentru
înstrăinare.
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea
obligaţie.
Plata făcută de un incapabil
Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând
incapacitatea sa la data executării.
Plata obligaţiei de către un terţ
Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe
creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura
obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.
138
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. In acest caz,
terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile si condiţiile prevăzute de
lege.
Persoana care primeşte plata
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei
indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.
De regulă, plata se face creditorului. De asemenea împuternicitului acestuia si persoanei
autorizate de justiţie sau de lege să primească plata. De ex., în cazul popririi, judecătorul poate
dispune ca plata să se facă creditorului în ipoteza în care creditorul este debitor faţă de o altă
persoană.
Situaţia în care plata, desi nu este făcută creditorului, împuternicitului acestuia sau
persoanei autorizate de lege/justiţie să o primească, este totusi valabilă:
1).Creditorul ratifică plata făcută altei persoane – cel care a primit plata devine
retroactiv mandatarul creditorului.
2). In cazul plăţii făcută creditorului aparent – plata făcută cu bună – credinţă celui ce
are creanţa în posesiunea sa, este valabil chiar dacă posesorul ar fi evins ulterior. De ex. în urma
decesului creditorului se stabileşte cine e moştenitorul lui, iar debitorul plăteşte acestuia. Ulterior
se descoperă că era vorba de un moştenitor aparent – deci debitorul a plătit unui creditor aparent.
Dacă acesta a fost de bună – credinţă, plata este valabilă.
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei
indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.
Plata făcută unui incapabil
Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în
măsura în care profită creditorului.
Plata făcută unui terţ
Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1.475 Cod civil este totusi
valabilă dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor.
139
Plata făcută unui creditor aparent
Plata făcută cu bună – credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se
stabileşte că aceasta nu era adevăratul creditor.
Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
Obiectul plăţii
Debitorul trebuie să execute prestaţia la care s-a obligat prin angajamentul său juridic sau
care rezultă dintr-un izvor extra-contractual. Debitorul nu poate să modifice obiectul obligaţiei.
Dacă creditorul ar accepta o asemenea modificare, atunci nu mai este vorba despre o plată ci
despre o dare în plată.
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte
prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.
Temeiul plăţii
Orice plată presupune o datorie.
Plata obligaţiei naturale
Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de
bunăvoie.
De asemenea, debitorul trebuie să plătească integral, nu eşalonat. Excepţia o constituie
convenţia părţilor sau situaţia în care judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie,
adică divizând plata pentru a uşura sarcina debitorului. In cadrul compensaţiei este vorba de o
excepţie de la acest principiu, pentru că, dacă sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei, obligaţiile
se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
Când este vorba de un bun individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în
starea în care este bunul la momentul scadenţei. Dacă bunul a suferit stricăciuni, debitorul este
obligat la daune – interese. Dacă acele stricăciuni nu sunt rezultatul faptei culpabile a debitorului,
el nu este obligat la plata de daune – interese cu excepţia cazului în care fusese pus în întârziere
înaintea producerii stricăciunii. El nu va fi răspunzător dacă dovedeşte că stricăciunea s-ar fi
produs chiar dacă bunul se afla la creditor.
140
Când este vorba de bunuri de gen, debitorul se poate libera plătind bunuri de acelasi gen,
de aceeasi calitate si în aceeasi cantitate cu cele care au format obiectul obligaţiei. In absenţa
unei prevederi contrare, debitorul trebuie să înapoieze bunuri de calitate medie.
Locul plăţii
Referitor la locul plăţii, art.1.494 Cod civil prevede următoarele :
(1) In lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii
prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului
de la data plăţii.
b) Obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se află la data încheierii contractului;
c) Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îsi schimbă domiciliul sau, după caz,
sediul determinat, potrivit prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare
pe care această schimbare le cauzează.
Data plăţii
In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se
facă plata o impune.
Plata anticipată
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au
convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din latura contractului sau din împrejurările în care
a fost încheiat. Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes
legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
In toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării
anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.
141
Data plăţii prin virament bancar
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a
fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.
Distingem astfel după cum obligaţia este cu termen sau fără termen. Dacă obligaţia este
fără termen, plata se face imediat după încheierea contractului. Dacă obligaţia este cu termen,
este important să se stabilească în favoarea cui s-a prevăzut termenul:
- în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere plata mai devreme, dar debitorul
poate plăti mai devreme. De exemplu, la împrumutul fără dobândă cu termen, debitorul poate
plăti oricând.
- în favoarea creditorului, creditorul nu poate fi obligat să primească plata mai
devreme, dar o poate cere mai devreme.
- în favoarea ambelor părţi, plata se face întocmai la termen, cu excepţia situaţiei în
care părţile ajung la o altă înţelegere.
Imputaţia plăţii
Cheltuiala plăţii este suportată de către debitor, dar părţile pot stabili altfel. Este posibil
ca debitorul să aibă mai multe datorii faţă de creditor. In măsura în care obiectul datoriei este
format din bunuri fungibile de acelasi fel, se impune imputaţia plăţii. Dacă plata făcută de
debitor nu acoperă toate datoriile trebuie să se stabilească care datorie s-a stins mai întâi.
Imputaţia plăţii se poate face prin înţelegerea părţilor. Dacă nu există o asemenea înţelegere,
primul chemat să facă imputaţia este debitorul: dacă acesta nu o face, urmează să o facă
creditorul. Dacă si acesta refuză, imputaţia plăţii va fi stabilită de legiuitor. Debitorul este primul
chemat să facă imputaţia plătii. El trebuie să precizeze care este datoria care se stinge.
Constrângere a debitorului: dacă datoria are ca obiect capital si dobânzi, mai întâi se stinge
dobânda. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul poate preciza în chitanţă care este
datoria care se stinge mai întâi.
Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor
Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelasi creditor, care au acelasi
obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.
142
Imputaţia făcută de debitor
Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelasi fel are dreptul să indice,
atunci când plăteşte , datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra
cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor si, la urmă, asupra capitalului.
Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii
care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a
prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
In cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
Imputaţia făcută de creditor
In lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil
după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul
nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă
imputaţia prin acea chitanţă.
Imputaţia legală
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate în ordine, următoarele
reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii.
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum si, în egală măsură , garantate si
oneroase , se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d), imputaţia se va face proporţional cu
valoarea datoriilor.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată si executare,
apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, si, în
final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
143
Proba plăţii
Potrivit Codul civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Chitanţa liberatorie
Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum si, dacă este cazul, la
remiterea înscrisului original al creanţei.
Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
In cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are
dreptul să suspende plata.
Codul civil instituie următoarele prezumţii:
Prezumţia executării prestaţiei accesorii - Chitanţa în care se consemnează primirea
prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor
accesorii.
Prezumţia executării prestaţiilor periodice - Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre
prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba
contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.
Remiterea înscrisului original al creanţei:
o Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de
creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusori, naşte prezumţia stingerii
obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea
obligaţiei pe altă cale.
o Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul
are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea
obligaţiei.
o Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea în posesia înscrisului original al
creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.
Este posibil să apară situaţia în care creditorul să refuze plata. Dacă creditorul refuză
nejustificat plata, debitorul are la îndemână o procedură prin care se poate libera de obligaţie –
oferta de plată şi consemnaţiuni60
.
60
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil.Drept execuţional
ciivl.Arbiotraj.Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, pp.441-442
144
Această procedură este reglementată de art.1005-1012 Cod pr.civilă61
şi art.1510-1515
Cod civil.
Procedura începe printr-o somaţie adresată creditorului prin intermediul unui executor
judecătoresc, somaţie care cuprinde locul, data şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să
fie predat creditorului.
În cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul va fi liberat de
obligaţie, iar executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constata
acceptarea ofertei reale.
În situaţia în care creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, se va încheia un proces
– verbal de constatatre, iar debitorul , după anunţarea creditorului asupra zilei, orei şi locului
unde suma oferită urmează să fie depusă, debitorul va proceda la consemnarea sumei la CEC
Bank - SA, sau la orice instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată, această unitate
fiind obligată a face consemnarea, ce nu poate fi condiţionată de acordul creditorului. După
consemnare recipisa va fi depusă la executorul judecătoresc, iar acesta va constata printr-o
încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se
comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia, iar acesta poate cere anularea
încheierii, în termen de 15 zile de la comunicare, pentru nerespectarea condiţiilor de validitate,
de fond şi de formă. Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia s-a fîcut
consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.
Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se
anulează oferta de plată şi consemnaţiunea.
Art.1010 Cod pr.civilă instituie posibilitatea ofertei de plată în faţa instanţei, dispunând
că aceasta poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al
judecăţii. În acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau,
după caz, bunul Dacă creditorul este prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului
se va constata prin încheiere.Dacă creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va
proceda la consemnare, iar recipisa va fi pusă la dispoziţia instanţei.Instanţa va constata, prin
încheiere, liberarea debitorului.
61
Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.134/2010, publicată în Monitorul Oficial nr.485 din 15 iulie
201o, cu modificările şi completările ulterioare
145
În baza procesului – verbal încheiat de executorul judecătoresc sau a încheierii pronunţate
de instanţă, cel interesat va putea cere radierea din cartea funciară sau din alte registre publice a
drepturilor de ipotecă constituite în vederea garantării creanţei stinse.
Noţiunea de plată are o accepţiune specială în materia efectelor obligaţiilor. Plata nu
înseamnă doar predarea unei sume de bani, ci executarea oricărei prestaţii care formează obiectul
unei obligaţii civile ( transmiterea unui drept real, predarea unui bun mobil, îndeplinirea unui
serviciu ).
Dacă debitorul refuză să facă plata, creditorul îl poate obliga să plătească printr-o acţiune
în executarea silită a obligaţiei.
9.2.Executarea silită a obligaţiilor
Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor nu este acelasi lucru cu executarea silită
în contextul codului de procedură civilă. In primul caz se face apel la justiţie pentru a se obţine
un titlu executoriu, în timp ce în cel de-al doilea caz titlul executoriu deja existent, punându-se
problema îndeplinirii lui.
Executarea silită (în materia efectelor obligaţiilor) se face în natură sau prin echivalent.
Cea în natură trebuie să fie prima avută în vedere de către judecător. Dacă este posibilă,
judecătorul nu poate dispune executarea prin echivalent. Creditorul nu poate să ceară executarea
prin echivalent cât timp este posibilă executarea în natură si cât timp nu face dovada că a
dispărut interesul executării în natură.
Executarea silită în natură presupune două condiţii:
1. să fie posibilă executarea în natură;
2. executarea în natură să prezinte încă interes pentru creditor chiar dacă debitorul a
întârziat executarea.
In legătură cu prima condiţie, este necesară o analiză a obligaţiilor civile în funcţie de
obiectul lor: obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
In cazul obligaţiilor de a da, dacă e vorba de un bun individual determinat, prestaţia se
execută la încheierea contractului. Aceste prestaţii pot fi mereu executate în natură. Este necesar
ca dreptul să se afle în patrimoniul debitorului; dacă s-a stins, debitorul este obligat la
echivalentul dreptului real. Predarea bunului pune şi problema situaţiei bunului la momentul
146
predării. Dacă este vorba de bunuri de gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în
natură pentru că bunurile de gen nu pier, creditorul are oricând ocazia să cumpere bunuri de
acelasi gen, de aceeasi calitate şi în aceeasi cantitate.
Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta poate fi oricând executată în natură.
Creditorul poate cere executarea bunurilor debitorului şi prin scoaterea acestora la licitaţie să-si
satisfacă creanţa.
In cazul obligaţiilor de a face, trebuie să facă distincţie între obligaţiile de a face intuituu
personae şi obligaţiile care pot fi executate şi de alte persoane. Obligaţiile intuituu personae nu
pot fi executate în natură direct. Debitorul nu poate fi obligat să desfăşoare o activitate împotriva
voinţei lui. Dacă nu este vorba de o obligaţie intuituu personae, prin mecanismul reglementat
poate fi adusă la îndeplinire silită. O asemenea obligaţie ascunde un mecanism de suplinire a
voinţei debitorului în actul juridic al plăţii. Judecătorul, prin voinţa sa, substituie voinţa
debitorului si îl autorizează pe creditor să recurgă la serviciile executorului judecătoresc pentru
executarea obligaţiei si apoi să recupereze cheltuielile de executare de la debitor.
In cazul în care debitorul a făcut ce nu trebuie să facă, el trebuie să distrugă ce a făcut.
Dacă nu se supune de bunăvoie, creditorul va fi autorizat să distrugă bunul.
9.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
1. să ceară luarea unor măsuri conservatorii
2. să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
3. să intenteze acţiunea revocatorie
Măsurile conservatorii
Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-1559 Codul civil.
Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru
conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri
asigurătorii
Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie.62
62
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, op.cit., pp.258 -261
147
Sechestrul asigurator
Constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului
aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul
unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Reglementarea legală: art. 951-968 Codul de procedură civilă.
Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care este competentă să judece procesul
în primă instanţă.
Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul.
Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire de către executorul
judecătoresc.
În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la locul unde se află aceste bunuri şi va
sechestra bunurile numai în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea prealabilă a
debitorului.
Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului,
sechestrul asigurător.
Cererea se soluţionează, în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a părţilor,
prin încheiere care este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa
ierarhic superioară.
Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu
executoriu.
Poprirea asigurătorie
Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor
bunuri mobile incorporale datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va
datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Reglementarea legală: art.969 şi 970 Cod procedură civilă.
148
Acţiunea oblică
Potrivit art. 1560 alin.(1) Cod civil, creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate
să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului,
refuză sau neglijează să le exercite..
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea
unui drept care aparţine debitorului său
Fundamentul juridic al acţiunii oblice ca mijloc de protecţie a creditorului este dat de art.
1560 Cod civil care prevede dreptul creditorilor de a exercita toate drepturile şi acţiunile
debitorului lor, cu excepţia acelor drepturi care sunt considerate exclusiv personale.
Domeniul de aplicare al acţiunii oblice este sintetizat de art. 1560 Cod civil, acesta fiind
circumscris la toate drepturile şi acţiunile debitorului. Tot în acest articol este prevăzută şi o
limitare privind drepturile strict personale.
Alături de aceste drepturi, poate face obiectul acţiunii oblice şi prerogativa de a cere
executarea silită, întrucât ar deveni ineficientă posibilitatea de a valorifica un drept al debitorului
fără a se putea acţiona pentru a executa hotărârea favorabilă care ar putea fi obţinută.
Cu privire la drepturile patrimoniale ale debitorului în baza cărora creditorul se poate
folosi de acţiunea oblică, că nu trebuie să implice o apreciere de ordin intim şi moral, cum ar fi,
spre exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sau acţiunea prin care se
urmăreşte răspunderea civilă sub forma daunelor morale, întrucât aprecierea interesului moral
aparţine exclusiv debitorului, aceste acţiuni fiind exceptate de la exercitarea pe calea acţiunii
oblice.
De asemenea, nu fac parte din domeniul de aplicare al acţiunii oblice nici drepturile
patrimoniale insesizabile63
, cum ar fi: dreptul de abitaţie, dreptul de uz, dreptul de a primi o
bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi
familiei sale, obiecte de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, dreptul de proprietate asupra
bunurilor care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului, dreptul la diurnă ş.a. În doctrină s-a
exprimat un punct de vedere64
conform căruia nu pot fi exercitate pe cale acţiunii oblice acele
drepturi patrimoniale insesizabile care sunt, în acelaşi timp, şi inalienabile, celelalte putând fi
exercitate şi de creditor.
63
L. Pop, op. cit., p. 360-362. 64
L. Pop, op. cit., p. 361-362.
149
Pentru a se putea prevala de eficienţa acţiunii oblice, creditorul trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii. Acestea sunt diferite, după cum privesc dreptul de creanţă al creditorului care
doreşte să exercite acţiunea oblică, situaţia debitorului sau cea a creditorului.
În privinţa dreptului de creanţă pe care se fundamentează acţiunea oblică, acesta trebuie
să fie cert şi exigibil, astfel cum prevede alin. (1) al art. 1560 Cod civil.
În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorul, acesta trebuie
să fie în situaţia de a-şi neglija sau de a-şi fi neglijat exercitarea drepturilor şi acţiunilor sale
patrimoniale. De asemenea, este necesar ca debitorul să fie insolvabil, deoarece numai în acest
caz subzistă interesul intervenţiei creditorului prin acţiunea oblică.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul privesc motivaţia alegerii de către
acesta a acţiunii oblice. El trebuie să facă dovada faptului că are un interes serios şi legitim.
Interesul este serios atunci când este fundamentat pe o creanţă reală care poate fi probată. Este
legitim atunci când se întemeiază pe un pericol actual de insolvabilitate sau de agravare a
insolvabilităţii debitorului şi nu are o natură contrară legii.
Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul rând relativ la interesele
creditorului, dar şi cu privire la celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmă caracterul energic şi
eficient pe care acţiunea oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a creditorului. Astfel, art.
1561 Cod civil prevede că hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor. Totuşi, eficienţa acestui mijloc este redusă de faptul că nu garantează niciun drept de
preferinţă creditorului chirografar, astfel încât odată cu admiterea acţiunii, remiterea bunurilor
care au făcut obiectul demersului se va face în patrimoniul debitorului. Prin urmare, creditorul
chirografar va suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului, în virtutea dreptului de gaj
general.
Acţiunea revocatorie
Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor
juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor
Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art. 1562-1565.
În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta este o acţiune în inopozabilitatea
actului fraudulos faţă de creditorul reclamant, nefiind incidente prevederile Codului civil
referitoare la răspunderea civilă delictuală.
150
Având în vedere consfinţirea de către Codul civil a acţiunii revocatorii alături de acţiunea
oblică, în secţiunea a II-a a Capitolului 3, apare evident faptul că domeniul de aplicare al
acesteia se circumscrie domeniului de aplicare al acţiunii oblice.
Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:
- actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi-a cauzat sau
şi-a mărit o stare de insolvabilitateâ;
- existenţa unei fraude din partea debitorului, adică actul încheiat de debitor să fi fost
făcut în frauda drepturilor creditorului.;
- existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu care a încheiat actul atacat, cu privire
la fraudarea creditorului;
- caracterului cert al creanţei.
Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiicul ce rezultă din actul atacat.
Acţiunea revocatorie produce următoarele efecte:
Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât si
faţă de toţi ceilalţi creeditori care, putând introduce acţiunea au intervenit în cauză.Aceştia
vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit;
Terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea
acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă.
În ceea ce priveşte întinderea efectelor pe care le provoacă acţiunea revocatorie declarată
admisă este că actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului. Faţă de
ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea nu produce niciun efect, actul considerându-se valabil în
privinţa lor, dar va putea produce totuşi efecte asupra creditorilor care, putând introduce
acţiunea, au intervenit în cauză, (art. 1565 alin. (1) Cod civil.).
151
10. TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
10.1. Transmiterea obligaţilor
Transmiterea obligaţiilor este operaţiunea juridică prin care se transmit fie toate
elementele obligaţiei de la subiectul iniţial către alt subiect, fie se transmit doar unele elemente –
deci fie transmiterea laturii active, fie transmiterea laturii pasive, fie transmiterea ambelor.
10.1.1.Cesiunea de creanţă
Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane.65
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care
transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul
său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566 – 1592 Cod civil.
Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent
transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
Părţile contractului de cesiune sunt:
1. Cedentul - creditorul care transmite creanţa;
2. Cesionarul – dobânditorul creanţei;
3. Debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.
Domeniul de aplicare
- cesiunea de creanţă nu poate avea decât natură contractuală;
- poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă in diferent de obiectul său: creanţe
având ca obiect o sumă de bani, născute din contract, act unilateral izvor de obligaţii, fapte
juridice licite sau fapte juridice ilicite.
Dispoziţiile art. 1.566 din Codul civil nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
b) transferul titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor
privitoare la cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la putător.
65
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377
152
De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele excepţii:
- creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569 alin.1 Cod civil;
- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani, dacă prin
efectul transmisiunii obligaţia va fi în mod substanţial mai oneroasă;
- părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul inalienabil al creanţei, sub
condiţia existenţei unui interes legitim.
Condiţiile de validitate ale cesiunii de creanţă
- cerinţele prevăzute de art.1179 alin.(1) Cod civil, cerute pentru orice contract: capacitatea,
consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza licită şi morală;
-din punct de vedere al modului de încheiere, cesiunea de creanţă este un contract
consensual;
- nu este necesar consimţământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.
Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă
Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţii interesaţi ( creditorii
cedentului, alţi cesionari) se realizează conform art.1578-1581 Cod civil, respectiv:
- acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris care să aibă dată certă;
- notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, în care
să se menţioneze identitatea cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului plata directă;
- înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe
actuale sau viitoare( art.1579 Cod civil);
- notarea în cartea funciară.
Felurile cesiunii
Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care
reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute
prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.
153
Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;
b) drepturile de garanţie si toate celelalte accesorii ale creanţei cedate;
Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului,
posesia bunului luat în gaj. In cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în
custodia cedentului.
Efectele cesiunii de creanţă între părţi
Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea dreptului de creanţă de la cedent
la cesionar. Creanţa se transmite împreună cu garanţiile si accesoriile ei. Nu contează preţul
cesiunii de creanţă. Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu la valoarea de
achiziţie.
Efectele cesiunii de creanţă intre părţi si terţi
În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţii debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi
succesivi, creditorii cedentului.
Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă sunt realizate formele de
opozabilitate:
acceptarea cesiunii (act autentic – erga omnes, act sub semnătură privată – doar faţă de
debitor);
notificarea debitorului;
înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.
Până în momentul realizării formelor de opozabilitate, debitorul poate face plata valabil
către cedent. După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar faţă de cesionar. In
raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi, contează realizarea formelor de opozabilitate – va
beneficia de creanţă, cesionarul care a realizat primul formele de opozabilitate. Acceptarea
cesiunii de către debitor, făcută sub semnătură privată, va fi opozabilă numai faţă de ei, nu si faţă
de terţi. Pentru aceştia trebuie formă autentică.
Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul cedat
Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea
154
să fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum si
orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.
Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însusi ori fideiusorul său a făcut-o
cu bună – credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru
a face opozabilă cesiunea debitorului si terţilor.
In cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai
poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Efectele cesiunii de creanţă între terţi
Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări creanţa în patrimoniul cedentului.
Ulterior acest lucru nu mai este posibil.
Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:
1. Garanţia că există creanţă şi că este valabilă.
2. Cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea debitorului. Este posibil ca o
asemenea garanţie privind solvabilitatea actuală a debitorului să fie asumată de către cedent – el
va răspunde numai pentru solvabilitatea actuală.
Obligaţia de garanţie
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de
cesionar.
Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde
de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru
solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere
numai solvabilitatea de la data cesiunii.
Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului
cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt
aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea –
credinţă pentru viciile ascunse ale nunului vândut.
In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa
creanţei la data cesiunii.
155
10.1.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
Noţiunea şi reglementarea legală
Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.66
Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593 alin.(1) Cod civil care prevede că
oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără însă a putea
dobândi mai multe drepturi decât acesta
Subrogaţia este reglementată în art.1593 – 1598 Cod civil.
Felurile subrogaţiei
Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi convenţională sau legală.
Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie consimţită de creditor sau consimţită
de debitor.
Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de art.1594 Cod civil:
- subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, ăi
transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;
- operează fără consimţământul debitorului;
- orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art.1595 Cod civil.
Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti
datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea
datoria respectivă.
Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au
dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar
în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.
Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă
de stipulaţie contrară.
Subrogaţia legală
In afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:
66
Liviu Pop, Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 462
156
a) În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept
de preferinţă, potrivit legii;
b) În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv;
c) În folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să
stingă datoria;
d) În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.
Efectele subrogaţiei
Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu garanţiile şi accesoriile
acesteia de la creditorul plătit la cel care plăteşte.
Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece în cazul cesiunii, contează doar
valoarea nominală a creanţei, indiferent de valoarea preţului.
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul
creditorului.
Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat
obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva
creditorului iniţial.
10.1.3.Preluarea datoriei
Definiţia şi reglementarea legală
Conform art.1599 alin. (1) Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o
altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane.
Preluarea datoriei este reglementată de art.1599 – 1608 Cod civil.
Condiţii de operare
Referitor la condiţii, preluarea datoriei se realizează printr-un contract încheiat între
debitorul iniţial şi noul debitor sau printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin
care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea contractului, noul debitor îl înlocuieşte
pe cel vechi
157
Efecte
Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul
debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601 este
liberat.
10.1.4. Cesiunea de contract
Definiţia şi reglementarea legală
Conform art.1315 alin. (1) Cod civil, o parte poate să-şi substituie un terţ în raporturile
născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă
parte consimite la aceasta.
Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant cedent) şi un terţ faţă de acest
contract (contractant cesionar)şi are ca obiect un contract aflat în curs de executare (contract
cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315 – 1320 Cod civil.
Forma cesiunii
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate
în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
10.2. Transformarea obligaţiilor
Transformarea obligaţiilor se referă la toate ipotezele în care se modifică unul sau altul
dintre elementele obligaţiei (subiecte, obiect, cauză).
10.2.1.Novaţia
Definiţie
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
Felurile novaţiei
Novaţia obiectivă
Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul
iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
158
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
Novaţia subiectivă
Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou
creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul
creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să
plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.
Condiţiile novaţiei
Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor , precum şi
următoarele condiţii speciale:
1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;
3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască
obligaţia veche;
4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,
obiectul sau cauza.
Efectele novaţiei
Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:
stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;
dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei părţilor.
Proba novaţiei
Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie
neîndoielnică.
Garanţiile creanţei novate
Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a
prevăzut în mod expres.
159
În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu
subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă si nici nu se
strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.
Atunci când novaţia operează între creditor si unul dintre debitorii solidari , ipotecile
legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care
contractează noua datorie.
Mijloacele de apărare
Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului , noul debitor nu poate opune
creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial si nici cele pe care
acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz,
debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială.
Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor
Novaţia care operează între creditor si unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi
codebitori cu privire la creditor.
Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.
Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari
Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât
pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.
160
11. STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposibilitate fortuită de executare, precum si prin alte moduri expres prevăzute de lege.
11.1. Darea în plată
Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul
prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie.
Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează anterior, nu
mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin schimbare de obiect.
11.2. Compensaţia
În situaţia existenţei datoriilor reciproce între părţile raportului juridic care are ca obiect
bunuri de gen, fungibile, astfel încât datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici
dintre ele.
Definiţia şi reglementarea legală
Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente
între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent, creditor şi debitor al celeilalte.
Reglementare legală: art.1616-1623 Cod civil
Condiţii
- compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide si
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de
bunuri fungibile de aceeasi natură;
- o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia;
161
- oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):
- creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (victimei unui furt nu i se poate
opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului);
- când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
- când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de ex., pensia de întreţinere).
Compensaţia legală
Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necsar acordul de voinţă al
părţilor.
Condiţii:
- obligaţiile să fie reciproce
-creanţele să fie certe, lichide şi exigibile
- datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi
natură
- părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie
Efectele compensaţiei faţă de terţi
Conform art.1622 Cod civil:
(1) Compensaţia nu are loc si nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ.
(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului
popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.
(3) Debitorul care putea să opună compensaţia si care a plătit datoria nu se mai poate
prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.
11.3. Confuziunea
Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în
aceeasi persoană a calităţii de creditor si de debitor al aceleiasi obligaţii, după cum prevede art.
1.624 din Codul civil.
Confuziunea nu operează dacă datoria si creanţa se găsesc în acelasi patrimoniu, dar în
mase de bunuri diferite.
162
Confuziunea si ipoteca
Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar si de proprietar al
bunului ipotecat.
Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
Fideiusiunea
Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor si debitor profită
fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor si creditor ori de fideiusor si
debitor principal nu stinge obligaţia principală.
Efectele confuziunii faţă de terţi
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu
creanţa stinsă pe această cale.
Desfiinţarea confuziunii
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect
retroactiv.
11.4. Remiterea de datorie
Noţiune
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în
renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
Reglementarea legală
- art.1629 - 1633 Cod civil
Feluri
Remiterea de datorie poate fi:
- expresă sau tacită;
- cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Dovada
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de
probă.
163
11.5. Imposibilitatea fortuită de executare
Noţiunea şi reglementarea legală
Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligaţiei care se
datorează imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului din cauză de forţă majoră,
caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în
întârziere.
Reglementare : art. 1634 Cod civil.
Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu
ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la
alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un
termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata si urmările evenimentului care a provocat
imposibilitatea de executare.
Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen
rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de
executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare.
164
12. GARANŢIILE PERSONALE
Garanţiile personale
Codul civil reglementează în Titlul X Garanţiile personale, respectiv în art. 2280-2320
fideiusiunea, iar în art. 2321-2322 garanţiile autonome.
12.1. Fideiusiunea
Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Scopul oricărei obligaţii este executarea ei dar nu întotdeauna debitorii îşi execută
obligaţia la scadenţă.
Garanţia în sens restrâns oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări cu preferinţă un
anumit bun pentru a-si îndestula creanţa prin valorificarea lui, fie posibilitatea de multiplicare a
gajului general de care dispune. Gajul general presupune că patrimoniul debitorului este în
întregul său un fel de gaj al creditorului. Ideea este iluzorie iar gajul operează în favoarea tuturor
creditorilor, de unde rezultă regula egalităţii între creditor.
Rezultă că veritabile garanţii sunt acelea care:
1. Înlătură egalitatea dintre creditorii chirografari;
2. Dau posibilitatea creditorului de a-si dubla gajul prin gajul altei persoane(garant), la
scadenţă putând urmări bunurile din patrimoniul debitorului si bunurile din patrimoniul
garantului.
Fideiusiunea este atât un contract, cât si un drept de garanţie. Între creditor şi o altă
persoană decât debitorul se încheie cu sau fără consimţământul debitorului, un contract prin care
terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă debitorul nu o va plăti. De aici rezultă că
fideiusiunea este un contract sub aspectul izvorului şi o garanţie sub aspectul efectelor.
Felurile fideiusiunii
Fideiusiunea poate fi convenţională, judecătorească ş legală. Această clasificare nu are în
vedere izvorul fideiusiunii (care e mereu convenţional), ci necesitatea încheierii contractului de
fideiusiune. In cazul fideiusiunii convenţionale, încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în
165
cazul fideiusiunii judecătoreşti ea este impusă de judecător, iar în cazul fideiusiunii legale,
încheierea contractului este impusă de către legiuitor.
Caracterele contractului de fideiusiune
contract accesoriu pe lângă contractul principal, astfel că soarta sa depinde de soarta
obligaţiei principale. Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţiei principale,
dar garantează si faţă de accesoriile ei (dobânzi, cheltuieli de urmărire, eventuale daune);
contract solemn, întrucât trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub semnătură
privată, sub sancţiunea nulităţii absolute;
contract unilateral pentru că numai fideiusorul se obligă faţă de creditor;
contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l plăteşte pe fideiusor pentru garanţia
asumată, însă raporturile dintre fideiusor si debitor nu sunt întotdeauna cu titlu gratuit;
In afară de acestea, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale
contractelor, precum şi cerinţe speciale referitoare la domiciliul fideiusorului şi la solvabilitatea
sa.
În principiu, fideiusorul garantează pentru obligaţiile prezente şi viitoare, indiferent de
obiectul lor şi chiar pentru obligaţiile eventuale.
Efectele fideiusiunii
In raportul dintre creditor şi fideiusor, efectul principal constă în dreptul creditorului de a
se întoarce împotriva fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru creditor nu există o
ordine a urmăririi. Fideiusorul are la dispoziţie câteva mijloace de apărare:
- Beneficiul de discuţiune, fideiusorul poate cere creditorului să oprească urmărirea
începută împotriva lui si să se îndrepte împotriva debitorului. Ca să fie primit acest beneficiu,
fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de
bunuri supuse altor garanţii reale) si care trebuie să se afle în judeţul unde urmăreşte să execute
obligaţia.
- Beneficiul de diviziune (dacă sunt mai mulţi fideiusori), se va putea cere creditorului
să-si divizeze urmărirea împotriva tuturor fideiusorilor.
Obligaţia fideiusorului
Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o
execută.
166
In raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc în măsura în care fideiusorul a
plătit creditorului. Atunci fideiusorul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru
plata datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci pentru altul. Regresul are
în vedere datoria principală, dobânzile, cheltuielile de judecată şi eventualele daune.
Fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai mulţi debitori.
Fideiusorul păstrează garanţiile si accesoriile.
Subrogaţia fideiusorului
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care
creditorul le avea împotriva debitorului.
In raporturile dintre fideiusori efectul este că fideiusorul plătitor are acţiune în regres
împotriva celorlalţi fideiusori numai pentru plata pentru care ei au garantat.
Stingerea fideiusiunii se realizează:
pe cale principală, din cauze proprii: remiterea de fideiusiune, renunţarea la fideiusiune,
nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.
pe cale accesorie, prin plata din partea debitorului sau pe orice altă cale de stingere a
obligaţiei principale.
Încetarea fideiusiunii se produce prin: confuziune; liberarea fideiusorului prin fapta
creditorului; liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate; stingerea
obligaţiei principale prin darea în plată; urmărirea debitorului principal; decesul fideiusorului.
12.2. Garanţiile autonome
Codul civil reglementează, în categoria garanţiilor autonome, scrisoarea de garanţie si
scrisoarea de confort.
Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin.(1) Cod civil ca fiind angajamentul
irevocabil si necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerea unui raport obligaţional preexistent, dar independent
de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu
termenii angajamentului asumat.
Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin. (1) Cod civil ca fiind un angajament
irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu face, în scopul
susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un
creditor al său.
167
13. PRIVILEGIILE SI GARANŢIILE REALE
13.1. Privilegiile
Noţiune
Conform art.2333 Cod civil, privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în
considerarea creanţei sale.
Natura juridică
Unele privilegii sunt drepturi reale pentru că oferă titularului lor atât prerogativa
urmăririi, cât si cea a preferinţei. Altele nu sunt drepturi reale, ci simple cauze de preferinţă.
Privilegiile reale imobiliare – sunt ipoteci privilegiate în sensul că trec înaintea
ipotecilor propriu – zise. Conferă titularului lor dreptul de urmărire si dreptul de preferinţă si sunt
condiţionate de efectuarea formalităţilor de publicitate.
Privilegiile generale
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului se stabilesc si se
exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Privilegiile speciale.
Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) Creanţa vânzătorului neplătit pentru preţului bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) Creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
În caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin.(1). Orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă.
168
Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului – preţul
neîncasat se referă atât la integralitatea lui, cât si la o parte din el. Obiectul privilegiului este
imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor dobânditori succesivi, iar preţul nu a fost plătit,
primul dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul si tot aşa. Privilegiul se conservă prin
înscrierea în cartea funciară.
Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător – împrumutătorul se subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlul se înscrie în cartea
funciară si trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului si subrogarea împrumutătorului în
drepturile vânzătorului.
Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii – justificare: evitarea de către creditorii
defunctului si de legatarii cu titlu particular, a concursului creditorilor moştenitorului. Creditorii
si legatarii care au cerut separaţia de patrimonii capătă un privilegiu asupra imobilelor
succesiunii, faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea funciară într-un an de la
deschiderea succesiunii. Dacă în acest termen, moştenitorul constituie o ipotecă asupra
imobilelor, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.
Concursul dintre privilegiile şi ipoteci este reglementat de art. 2.342 Cod civil.
1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea si ipoteci, creanţele se satisfac în
ordinea următoare:
Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 Cod civil;
Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este de preferat titularului unei
ipoteci mobiliare perfecte dacă îsi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îsi
înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
13.2. Ipoteca
Noţiunea şi reglementarea legală
Conform art.2343 Cod civil, ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii.
Ipoteca este reglementată în art. 2343 – 2479 Cod civil.
169
Caracterele juridice
Ipoteca prezintă următoarele caractere juridice67
:
- ipoteca este un drept real;
- ipoteca este un drept accesoriu;
- ipoteca este indivizibilă.
Ipoteca este un drept real
Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, de mare
importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea conferă titularului său dreptul de
urmărire şi de dreptul de preferinţă asupra bunului ipotecat.
Dreptul de urmărire este prerogativa în temeiul căreia creditorul ipotecar este îndreptăţit
să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinile oricui el s-ar găsi, chiar dacă a fost
înstrăinat de către constituitor (art.2345 şi art.2360 Cod civil).
Dreptul de preferinţă este prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a-şi realiza cu
prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor ipotecari de
rang inferior (art.2345 alin. 2 Cod civil).
Caracterul accesoriu al ipotecii
Caracterul accesoriu rezultă din faptul că ipoteca este doar o garanţie a unei obligaţii,
dispărând odată cu obligaţia principală (accesorium sequitur principale).
Art. 2428 alin. (2) lit. a Cod civil prevede ca ipotecile se sting prin stingerea obligatiei
principale.
Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a
cărei soartă o împărtăşeşte integral.
Transmiterea obligaţiei principale are drept consecinţă şi transmiterea ipotecii.
Caracterul indivizibil al ipotecii
Potrivit art. 2344 Cod civil, ipoteca este indivizibila. Aceasta înseamnă că bunul
ipotecat garantează în integralitatea sa creanţa. Ȋn ipoteza în care debitorul ar ipoteca mai multe
67
Liviu Pop, Ionuţ – Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.806-807
170
bunuri în scopul garantării unei singure creanţe, fiecare bun va garanta întreaga creanţă, fapt care
constituie un avantaj considerabil pentru creditor. Dacă s-ar face o plată parţială, ipoteca rămâne
neschimbată, bunul rămânând grevat în continuare până la plata datoriei.
Indivizibilitatea nu este de esenţa ipotecii, ci de natura ei, creditorul fiind în situaţia de
arenunţa la acest beneficiu recunoscut de lege.
Izvoarele ipotecii
Conform art.2349 Cod civil, în privinţa izvoarelor ipotecii:
- Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor
prevăzute de lege;
- Ipoteca poate fi convenţională sau legală.
Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract încheiat între creditor
şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ, în această ultimă situaţie ea
numindu-se şi cauţiune reală.
Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii.
Obiectul şi întinderea ipotecii
Potrivit art. 2350 Cod civil, ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi
de bunuri.
Codul civil completează reglementările privitoare la obiectul ipotecii, precizând care
bunuri nu pot fi ipotecate. Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.
Odată cu asimilarea în conţinutul constitutiv al ipotecii şi a fostei garanţii reale mobiliare,
sfera de aplicabilitate a ipotecii s-a mărit simţitor, incluzându-se şi mobilele. Caracterul
determinabil al bunului obiect al ipotecii este consacrat expressis verbis; potrivit art.2372 alin.(2)
Cod civil, ipoteca convenţională trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului
ipotecat, astfel că se permite ipotecarea bunurilor determinate ut singuli sau măcar determinabile;
bunurile viitoare trebuie să fie măcar determinabile pentru a putea fi ipotecate.
Codul civil consacră posibilitatea constituirii de ipoteci asupra universalităţilor.
Universalitatea de fapt reprezintă un bun mobil incorporal deşi în conţinutul său pot să existe
imobile sau alte bunuri mobile corporale – cazul fondului de comerţ . Acest lucru este impus de
171
art. 539 alin.(1) Cod civil, care afirmă că bunurile pe care nu le consideră imobile sunt mobile,
iar potrivit art. 542 alin. (2) drepturile patrimoniale, altele decât cele imobile, sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile bunurile mobile.
Principalul aspect în cazul ipotecii care poartă asupra universalităţilor este legat de faptul
că bunurile din cadrul său nu se află într-o interdependenţă funcţională, aşadar nu creează un bun
complex, ci sunt unite numai prin voinţa titularului de a servi la garantarea unei obligaţii. Chiar
dacă bunurile din cadrul universalităţii au funcţii şi utilităţi eterogene, ceea ce contează în final
este afectarea lor concretă ca universalitate, pentru a-i procura titularului creditul necesar
Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor,
în situaţiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate
convenţională.
Articolul 2351 Cod civil este împărţit structural în două părţi: alin.(1) care conţine regula
în materie şi alin.(2) care consacră excepţia.68
Regula. Ȋn principiu, ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile nu poate fi admisă
datorită imposibilităţii de valorificare a acestor bunuri în cazul în care debitorul nu va plăti la
scadenţă. Pe baza argumentului de interpretare a contrario, aplicat alin.(2), reiese că în alin.(1)
legea are în vedere în această situaţie inalienabilitatea sau insesizabilitatea legale care, vor
indisponibiliza bunul, făcând din el un res extra commercium, determinând scoaterea sa din
circuitul juridic civil. Această interdicţie se bazează pe relaţia reciprocă existentă între
inalienabilitate şi insesizabilitate. Interdicţia la urmărire ori la înstrăinare va avea în vedere atât
bunuri proprietate publică, dar mai ales acele bunuri care, potrivit legislaţiei procesual civile sunt
sustrase de la urmărire datorită caracterului lor personal, ori din considerente umanitare.
Excepţia. Alin. (2) al art.2351 Cod civil are în vedere situaţia inalienabilităţii ori cea a
insesizabilităţii convenţionale. Spre deosebire de regimul legal al acestor clauze, abordarea lor
convenţională este mai flexibilă datorită existenţei temporare a măsurii indisponibilizării bunului
şi a posibilităţii stingerii cauzei înaintea termenului avut în vedere de părţi dacă interesul care a
condus la instituirea ei a dispărut, ori dacă un (alt) interes superior o impune. Ȋn aceste situaţii,
ipoteca va fi valabilă ca o ipotecă ce poartă asupra unui bun viitor, ca putând lua naştere cel mai
târziu la expirarea termenului interdicţiei fixat prin clauza de indisponibilizare.
68
Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. Univ. Dr. Eugen Chelaru, Conf. Univ. Dr.Ioan Macovei, ,,NOUL
COD CIVIL . Comentariu pe articole’’, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.2301.
172
Întinderea creanţei ipotecare
Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalităţile şi
cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.
Scopul ipotecii este să asigure, în caz de neplată din partea debitorului recuperarea
creanţei creditorului, servind astfel restabilirii echilibrului contractual afectat de conduita
necorespunzătoare a debitorului. Ȋn principal, ipoteca va garanta executarea unor obligaţii
băneşti, astfel ca ea va garanta restituirea capitalului împrumutat, precum şi a dobânzilor
aferente. Ȋn subsidiar, ipoteca mai poate garanta şi orice alte cheltuieli efectuate de creditor cu
conservarea şi/sau preluarea bunului. Garanţia ipotecară, prin indivizibilitatea ei, determină
faptul că atunci când există o obligaţie principală şi mai multe obligaţii accesorii, toate garantate
cu un singur bun, ea va asigura plata integrală a acestor obligaţii.
În cazul scăderii obligaţiei principale, ipoteca va ramâne să garanteze în integralitatea sa
această obligaţie. Acest efect al ipotecii este reglementat prin intermediul noţiunii de rang, care
va asigura prioritatea la plată a întregii creanţe, inclusiv şi sumele datorate de către debitor
creditorului cu alt titlu decât capitalul şi dobânzile. Consecinţa imediată a extinderii creanţei
ipotecare asupra sumelor menţionate de art.2354 Cod civil, datorate de către debitor creditorului,
este aceea că nu trebuie să existe în permanenţă o identitate perfectă de valoare între bun şi
creanţă, creditorul putând accepta şi o garantare parţială a împrumutului său, riscând totuşi ca în
caz de neexecutare a obligaţiei din partea debitorului, să nu mai primească nimic, prin faptul că
devine un simplu creditor chirografar pentru partea de creanţă neacoperită de garanţie.
Extinderea ipotecii prin accesiune
Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat.
Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi
se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care
dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.
Accesiunea reprezintă un mod de dobândire originar lato sensu, care presupune unirea,
contopirea sau transformarea a cel puţin două bunuri din care cel principal devine unul cu totul
nou, în timp ce bunul accesoriu îşi pierde individualitatea, aspect ce are drept consecinţă
(întocmai ca în cazul uzucapiunii), stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi
173
fie naşterea unui nou drept de proprietatea supra bunului principal, fie extinderea limitelor de
exercitarea a dreptului de proprietate asupra acestui din urmă bun .69
Extinderea ipotecii se va aplica oricărui tip de accesiune mobiliară sau imobiliară,
naturală ori artificială, aspect ce reiese din art.2355 alin(1) Cod civil, care consacră şi regula în
materie. Excepţia este vizată de alin (2) care evidenţiază specificul ipotecii mobiliare în situaţiile
transformării unui bun mobil ori a unirii sau a contopirii dintre două bunuri mobile.70
Bunurile mobile accesorii unui imobil
Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot
fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.
Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul
unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de construcţie sau alte
asemenea bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren.
Individualitatea bunului mobil faţă de imobil este atât de importantă încât, chiar după ce
acesta devine accesoriu unui imobil, ipoteca mobiliară anterior constituită, va continua să
greveze bunul, permiţând astfel creditorului ipotecar să solicite în caz de neplată din partea
debitorului separarea accesoriului de imobil şi urmărirea acestuia.
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în
aceasta.
Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse
în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de
cantitatea şi natura bunurilor.
Ipoteca asupra universalităţilor de fapt este o garanţie ce grevează numai simple elemente
de activ din patrimoniul debitorului, ce prezintă o afectaţiune concretă din partea acestuia în
vederea obţinerii creditării. Universalităţile de fapt sunt direct dependente de elementele care le
compun, astfel încât în caz de pieire totală a acestora, întregul îşi va înceta existenţa. Art.2357
alin.(2) Cod civil consacră menţinerea ipotecii asupra universalităţii de fapt în cazul pieirii
69
Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf. univ. dr.Ioan Macovei, op.cit.,
p.2306. 70
Idem, pag. 2306.
174
tuturor elementelor sale, dacă debitorul le va înlocui într-un interval rezonabil ţinând cont atât de
cantitatea cât şi de natura bunurilor.
Cesiunea ipotecii
Reglementarea legală
Cesiunea ipotecii este reglementată prin art. 2358 și art. 2427 Cod civil.
Definiție
Plecând de la dispozițiile art. 2358 și 2427 Cod civil, cesiunea ipotecii poate fi definită
ca fiind operațiunea juridică prin care o parte – numită cedent – transmite cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, celeilalte părți – numită cesionar – dreptul său de ipotecă sau rangul acesteia, separat
de creanța pe care o garantează.
Caracterele juridice ale contractului de cesiune a ipotecii
Contractul de cesiune a ipotecii prezintă următoarele caractere juridice:
- Contract sinlagmatic, când transferul ipotecii are loc cu titlu oneros şi în cazul
schimbului de ranguri însoțit de un preț; obligaţiile cedentului şi ale cesionarului sunt reciproce
şi interdependente, aceştia având concomitent calitatea de creditor şi de debitor. Vor fi astfel
incidente dispoziţiile care reglementează excepţia de neexecutare, riscul contractului şi
rezoluţiunea. În situaţia în care cesiunea ipotecii sau a rangului se realizează cu titlu gratuit,
contractul va avea caracter unilateral, dând naştere unor obligaţii doar în sarcina cedentului.
- contract solemn, legea impunând o condiţie de formă pentru valabilitatea cesiunii
ipotecii. Astfel, cesiunea ipotecii imobiliare trebuie realizată prin act autentic, iar cesiunea
ipotecii mobiliare trebuie să imbrace forma unui act autentic, respectiv a unui înscris sub
semnătură privată, după cum se realizează cu titlu gratuit sau oneros. În toate cazurile,
nerespectarea cerinţelor de formă se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului;
- contract cu titlu oneros când, în schimbul ipotecii sau rangului, cedentul obţine o
contraprestaţie, cum ar fi o sumă de bani, un bun, folosinţa unui bun etc. Cesiunea ipotecii sau a
rangului este un act cu titlu gratuit atunci când cedentul nu obţine niciun avantaj patrimonial,
urmărind să procure un astfel de avantaj cesionarului, deci când se realizează sub forma unei
donaţii;
175
- contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor fiind certă, iar întinderea acestora
determinată sau determinabilă. Prin excepție, contractul poate avea caracter aleatoriu, existând
șansa unui câștig sau riscul unei pierderi pentru cel puțin o parte, în cazul cesiunii ipotecii cu titlu
oneros asupra unui bun viitor, cesionarul plătind prețul în speranța că bunul va fi realizat.
Cesiunea ipotecii asupra nudei proprietăți grevate cu un uzufruct viager prezintă, de asemenea,
caracter aleatoriu, ipoteca nudei proprietăți extinzându-se asupra proprietății depline la stingerea
uzufructului, potrivit art. 2352 Cod civil;
- contract translativ, având ca efect transmiterea unui drept preexistent (dreptul de
ipotecă) dintr-un patrimoniu în altul, transmitere care condiționează însăși calificarea actului.
Preexistența dreptului în patrimoniul cedentului este necesară doar pentru producerea efectului
translativ, nu și pentru angajarea acestuia, care se poate realiza printr-un simplu acord de voință.
Astfel, în cazul cesiunii ipotecii asupra unui bun viitor sau a ipotecii altuia, efectul translativ se
va produce la momentul realizării bunului, respectiv la momentul dobândirii dreptului de ipotecă
de către cedent. Fiind un act translativ, cesiunea ipotecii produce efecte doar pentru viitor, creând
între părți o situație juridică nouă. O altă consecință a caracterului translativ este că, odată cu
transmiterea dreptului principal, are loc și transferul tuturor accesoriilor, cum ar fi, de exemplu,
dreptul la daune-interese pentru distrugerea bunului ipotecat, prevăzut de art. 2375.
- contract cu executare imediată, efectul translativ producându-se, de regulă, instantaneu,
la momentul încheierii actului, dreptul de ipotecă trecând din patrimoniul cedentului în
patrimoniul cesionarului. Prin excepție, atunci când prețul cesiunii este stabilit sub forma unei
rente viagere, contractul este cu executare succesivă întrucât executarea obligației cesionarului
procură cedentului beneficii succesive, cu valoare autonomă.
Efectele ipotecii
Efectele ipotecii faţă de debitor
Debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate până în momentul
comunicării somaţiei de executare, moment după care administrarea imobilului poate fi lăsată
debitorului sau atribuită unui alt administrator-sechestru decât debitorul.
176
Efectele ipotecii faţă de creditor
Creditorul are dreptul să urmărească imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă
debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, creditorul are dreptul de a-şi realiza creanţa cu prioritate
faţă de alţi creditori ipotecari cu rang inferior sau chirografari, din preţul obţinut în urma vânzării
la licitaţie a imobilului. Dacă imobilul a pierit fortuit sau a fost expropriat pentru cauză de
utilitate publică, şi debitorul a încasat o despăgubire, ipoteca se va strămuta asupra acesteia, ca
efect al subrogaţiei reale cu titlu particular.
Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat
Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat consimţământul
(direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şi nici nu au devenit părţi, în
vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini
fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici
creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputându-li-se
opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor).
Dacă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar
afla.
Terţul poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute de art. 2361 Cod civil:
- cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile
ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de
plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare.
- dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe
urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii.
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care
a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior
dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în
cartea funciară.
- terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului
comun
177
Clasificarea ipotecilor
Clasificarea ipotecilor se realizează în funcţie de mai multe criterii:
a) după izvorul lor:
- ipoteci legale
- ipoteci convenţionale
b)după natura bunurilor grevate:
- ipoteci mobiliare
- ipoteci imobiliare
c) după cum sunt instituite asupra unor bunuri individual determinate sau asupra unei
universalităţi de bunuri:
- ipoteci speciale
- ipoteci generale
Ipoteca convenţională
Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi
ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta ( art.2365 Cod civil).
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca şi care trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 2378 Cod civil, ipoteca
convenţională este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării
formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.
Conţinutul contractului de ipotecă
Potrivit art. 2372 Cod civil, ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma
pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă.
Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi
creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a
bunului ipotecat.
178
Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra
tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în
mai sus menţionat.
Specializarea ipotecii
Art.2372 Cod civil adaugă un ultim principiu în materie ipotecară : cel al specializării
garanţiei sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost constituită, a părţilor, a
cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi în ceea ce priveşte descrierea bunului sau a
bunurilor ipotecate.
Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea securităţii şi
stabiulităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi completă a
terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară.
Principiul specializării creanţei ipotecare ţine de esenţa şi nu de natura garanţiei şi are
vocaţie generală, el aplicându-se atât ipotecilor convenţionale cât şi celor legale.
Arătarea sumei pentru care ipoteca a fost constituită
Noul Cod civil a renunţat la vechiul sistem ce presupunea indicarea sumei maxime
garantată prin constituirea ipotecii şi a preferat o abordare nouă, flexibilă, conformă noilor
tehnici de creditare, care să protejeze în continuare pe deplin drepturile debitorului şi ale terţilor.
Astfel, contractul de ipotecă trebuie să indice în mod rezonabil cuantumul creanţei garantată, fie
prin arătarea capitalului, fie prin determinarea unui mecanism de calcul a dobânzilor sau a unor
clauze penale. Cerinţa rezonabilităţii în această materie se raportează la un standard subiectiv-
obiectiv prin care să se poată asigura determinarea sumelor garantate, prin aplicarea unui
mecanism de calcul standardizat, ce se regăseşte în practica bancară.
Indicarea părţilor într-un contract de ipotecă
Creditorul şi constituitorul trebuie să fie obligatoriu menţionaţi în cuprinsul contractului
de ipotecă. Necesitatea ca şi debitorul să apară în contract nu este considerată de legiuitor drept
capabilă când acesta este diferit de persoana constituitorului, doarece terţii vor fi interesaţi să afle
cine este adevăratul proprietar al bunului ipotecat şi nu cine este debitorul a cărui obligaţie este
garantată cu respectivul bun. Ȋn plus, în situaţia executării silite, vânzarea se va efectua de
179
creditor, în calitate de mandatar al constituitorului, către terţii dobânditori care nu au interes să
afle despre existenţa debitorului neproprietar a cărui datorie va fi acoperită din preţul vânzării,
bunul intrând în patrimoniul dobânditorilor liberi de orice sarcini.
Mentionarea cauzei obligaţiei
Contractul de ipotecă mai trebuie să precizeze şi care este cauza în sens de act sau fapt
juridic, ca izvor de drept a obligaţiei garantate. Obligativitatea menţionării cauzei obligaţiei este
reclamată de reintroducerea ipotecilor legale care au un izvor de drept unic şi bine determinat,
spre deosebire de ipotecile convenţionale care pot avea izvoare juridice distincte : contract de
împrumut, vânzare etc.
Descrierea bunului ipotecat
Textul art.2372 alin.(2) Cod civil menţionează că această descriere trebuie să fie suficient
de precisă, ceea ce standardizează descrierea bunurilor în acest sens, impunându-se cerinţa ca
bunul să fie determinat sau cel puţin determinabil. Descrierea a bunurilor ipotecate mai serveşte
şi la proporţionarea garanţiei cu creanţă garantată, permiţând creditorului să aleagă în caz de
neplată ce bunuri vor fi executate, ori debitorului să ridice anumite excepţii, evitându-se astfel o
urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilităţii ipotecii.
Sancţiune
Nerespectarea cerinţelor principiului specializării ipotecii este sancţionată de legiuitor cu
nulitatea absolută, ce va putea fi invocată de orice persoană interesată cum ar fi debitorul,
moştenitorii săi sau creditorii ipotecari posteriori. Reglementarea acestei sancţiuni este făcută de
legiuitor în art.2372 Cod civil, care în alin.(1) se referă la nevalabilitatea ipotecii raportată la
lipsa determinării sumei pentru care garanţia se constituie, în timp ce alin.(2) vorbeşte expressis
verbis despre nulitate, pe care o leagă de cele trei elemente ale principiului specializării ipotecii.
Constituitorul ipotecii
Capacitatea
Ȋn privinţa capacităţii de a constitui ipoteca sunt necesare următoarele condiţii :
- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai exact,
capacitatea de a înstrăina imobilul ;
- constituitorul ipotecii trebuie să fie proprietarul actual al bunului imobil ipotecat, pentru
că bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi ipotecate.
180
Drepturile constituitorului
Fiind o garanţie ce nu presupune deposedarea constituitorului, ipoteca va permite acestuia
exerciţiul neîntrerupt al atributelor dreptului ipotecat, cel mai târziu până la demararea procedurii
de executare silită a garanţiei. Astfel, constituitorul va putea efectua în constinuare actele
specifice exerciţiului dreptului său, cu obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor creditorului
ipotecar.
Beneficiind de prerogativa urmăririi, creditorul ipotecar va putea executa bunul înstrăinat
în mâinile oricărui dobânditor, fiind la adăpost de pretenţiile formulate de acesta în cazul în care
garanţia sa a fost înscrisă în registrele de publicitate.
Obligaţiile celui care a constituit ipoteca
Corelativ drepturilor constituitorului ipotecii, se impun acestuia de către legiuitor şi
obligaţii care au în vedere protecţia valorii economice a bunului ipotecat, prin restrângerea
actelor de dispoziţie materială pe care constituitorul le poate săvârşi asupra bunului său.
Ipoteca imobiliară
Constituirea ipotecii imobiliare
Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în
aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre
imobile.
Noul Cod civil reintroduce în materie imobiliară efectul constitutiv al înscrierilor în
cartea funciară.
Caracterul constitutiv al intabulării ipotecii în cartea funciară presupune ca premisă
încheierea valabilă, atât sub aspectul condiţiilor de formă, cât şi a celor de fond a contractului de
ipotecă. Apoi, contractul trebuie intabulat în cartea funciară şi numai din momentul înregistrării
de înscriere, ipoteca se va naşte în mod valabil atât între părţi cât şi faţă de terţi.
181
Forma contractului
Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor
conferite în urma deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în
conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.
La fel ca în cazul vechii reglementări, ipoteca rămâne un contract solemn. Faţă de vechea
reglementare, art.2378 Cod civil precizează că forma autentică ad solemnitatem este numai cea
notarială. Aşadar, izvorul ipotecii nu poate fi decât un contract sau legea, în ambele cazuri doar
notarul public putând autentifica valabil convenţiile de constituire a ipotecii.
Conform art. 168 din legea de punere în aplicare a noului Cod ciivl, ipotecile imobiliare
constituite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se vor supune în ceea ce priveşte
condiţiile de valabilitate regulii tempus regit actum.
Obiectul ipotecii imobiliare
Se pot ipoteca:
-imobilele cu accesoriile lor;
-uzufructul acestor imobile şi accesoriile;
-cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
-dreptul de superficie.
Ipotecile legale
Potrivit art.2386 Cod civil, beneficiază de ipotecă legală :
- vânzătorul pentru preţul neîncasat sau coschimbaşul pentru sultă, sau cel care stinge o
creanţă prin dare în plată, cu sultă, a unui drept real, pentru valoarea sultei;
- promitentul cumpărător pentru suma plătită ca şi arvună;
- privilegiul finanţatorului asupra imobilului finanţat;
- donatarul sau vânzătorul unui imobil contra obligaţiei de întreţinere, pentru
contravaloarea întreţinerii ;
182
- coproprietarii pentru plata sultelor sau a preţului de către coproprietarul adjudecatar la
ieşirea din indiviziune sau pentru garantarea de evicţiune a coproprietarilor care ies din
indiviziune, între ei;
]- arhitecţii şi antreprenorii pentru lucrările de edificare, renovare sau reparare a unui
imobil, pentru garantarea sumelor convenite acestora şi datorate, dar numai în limita sporului de
valoare, adica transferarea riscului de piaţă imobiliară pe răspunderea antreprenorilor, prin
limitarea valorii ipotecii legale la sporul de valoare a imobilului ;
- moştenitorul legatar cu titlu particular, de la moştenitorul obligat la executarea legatului
particular, asupra imobilului sau imobilelor dobândite de acesta din urmă din moştenire.
Ipoteca mobiliară
Constituirea ipotecii
Potrivit Cod civil, ipoteca mobiliară convenţională este o garanţie reală, accesorie şi
indivizibilă, constituită prin contract scris pentru garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin
publicitate în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care produce efectele specifice de
la data la care creanţa garantată ia naştere.
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce
efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi
asupra bunurilor mobile ipotecate.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau
sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul ipotecii mobiliare
Conform art. 2389 Cod civil se pot ipoteca:
- creanţele băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în
considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit
ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în
condiţiile legii;
- creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
- conturi bancare;
- acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
183
- drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
- petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
- efectivele de animale;
- recoltele care urmează a fi culese;
- pădurile care urmează a fi tăiate;
- bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea
vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt
furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele
destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de
fabricaţie şi produsele finite;
- echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
- orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Descrierea bunului ipotecat
Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat.
Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care
permite în mod rezonabil identificarea acestuia. Descrierea se poate face prin întocmirea unei
liste a bunurilor mobile ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin
indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care
permite în mod rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.
Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi
conţinutul acesteia.
Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în
contractul de ipotecă.
Înstrăinarea bunului ipotecat
Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care
înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător,
chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca
se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.
184
Ipotecile asupra creanţelor
Acest tip de ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanţe, fie o
universalitate de creanţe.
Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din
înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nici creanţele
născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.
Înscrierea ipotecilor mobiliare
Publicitatea garanţiilor reale mobiliare nu se poate realiza în afara unui sistem performant
de evidenţă a acestora.
Codul civil a continuat tradiţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobile ca unic
repertoriu al sarcinilor mobiliare. În acest sens, art. 2413 alin.(1) prevede că înregistrarea
operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate,acestora, precum şi a altor
drepturi prevăzute d elege se efectuează numai în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobile
Stingerea ipotecii
Reglementarea stingerii ipotecii este realizată de Codul civil prin art. 2428 cu
aplicabilitate atât în materia ipotecii imobiliare cât şi în materia ipotecii mobiliare.
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a
bunului.
Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una din
următoarele cauze:
- stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
- neîndeplionirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndepliniorea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
- neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingere acesteia;
- dobândirea de către creditor a bunului grevat;
- renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
- în orice alte cazuri prevăzute de lege
185
14. GARANŢIILE REALE. (II)
GAJUL ŞI DREPTUL DE RETENŢIE
14.1. Gajul
Gajul este o garanţie reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului de
bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.71
Reglementarea legală
Gajul este reglementat în art. 2480-2494 Cod civil.
Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect:
a) bunuri mobile corporale
b) titluri negociabile emise în formă materializată.
Caracterele juridice ale gajului
- gajul este o garanţie reală – conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă;
- gajul este o garanţie mobiliară – poate avea ca obiect bunuri mobile corporale şi titluri
negociabile emise în formă materializată;
- gajul este o garanţie convenţională – gajul se constituie numai prin convenţia părţilor;
Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma remiterii
bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun
mobil incorporal, remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului
incorporal respectiv;
- gajul este o garanţie accesorie- însoţeşte şi garantează o obligaţie principală;
- gajul este indivizibil – gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea
integrală a obligaţiei garantate.
Constituirea gajului
Gajul se constituie prin:
- remiterea bunului sau titlului către creditor;
71
Liviu Pop, Ionuţ – Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit.,p.847
186
- păstrarea bunului sau titlului de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul
garantării creanţei;
- remiterea titlurilor nominative sau la purtător;
- andosarea titlurilor la ordin, în scop de garanţie.
Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este capacitatea necesară pentru
încheierea actelor de dispoziţie (capacitate deplină de exerciţiu). Minorul poate constitui un gaj
numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi numai pentru executarea obligaţiilor proprii.
Constituirea gajului se face prin încheierea unui contract, care trebuie să îndeplinească
cerinţa formei scrise în vederea dovedirii sale (ad probationem) .
Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma
remiterii bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este
un bun mobil incorporal, remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale
bunului incorporal respectiv.
Publicitatea gajului
Publicitatea gajului se poate realiza, conform art.2482 Cod civil, prin următoarele
moduri:
- Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea
debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă;
- Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora;
- Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor.
Conservarea gajului
Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este
valabilă andosarea titlului la ordin.
Gajul nu se stinge atunci când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
187
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri de
urmărire silită.
Efectele gajului
Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina creditorului gajist, respectiv:
- dreptul de urmărire – creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl
deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang
superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită;
- dreptul de preferinţă – creditorul poate pretinde să fie plătit cu prioritate faţă de alţi
creditori din preţul bunului;
- dreptul de retenţie – debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat
obligaţia, cu excepţia czului în care creditorul foloseşte ori conserbvă bunul în mod
abuziv.
Stingerea gajului
Gajul este un drept accesoriu, în consecinţă se stinge o dată cu creanţa, în raportul în care
este accesoriu, dar se poate stinge şi prin moduri independente, cum sar fi renunţarea creditorului
la garanţie sau pieirea fortuită a bunului gajat.
14.2. Dreptul de retenţie
Noţiunea
Conform art.2495 Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să
îl reţină cât timp creditorul nu îsi execută obligaţia sa izvorâtă din acelasi raport de drept sau,
după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare si utile pe care
le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
Reglementarea legală
- art. 2495 – 2499 Cod civil
Temeiul dreptului de retenţie
Temeiul dreptului de retenţie este legătura creată între un anumit bun aflat în deţinerea
unei persoane şi datoria pe care titularul dreptului real asupra bunului o are faţă de deţinător.
188
De exemplu:
- mandatarul care primeşte un bun care trebuie predat, îl poate reţine până când mandantul
îi remite cheltuielile făcute cu el;
- depozitarul poate reţine bunul până când deponentul îi remite cheltuielile;
- vânzătorul poate reţine bunul până cumpărătorul îi plăteşte preţul;
- constructorul pe terenul altei persoane poate reţine construcţia până când proprietarul
terenului îi plăteşte sumele prevăzute.
Creanţa pe care o are deţinătorul bunului trebuie să intre în conţinutul raportului juridic
dintre deţinător si titularul dreptului real asupra bunului.
Caracterele juridice
Dreptul de retenţie prezintă următoarele caractere juridice:
- Drept real – este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor
ipotecari si dobânditorilor subsecvenţi ai bunului.
- Dreptul de retenţie nu conferă o posesie – cel care deţine bunul este detentor precar,
deci nu poate culege fructele bunului.
- Drept indivizibil – operează asupra întregului bun până la plata datoriei.
Stingerea dreptului de retenţie
Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă
retentorului o garanţie suficientă.
189
BIBLIOGRAFIE
* Legea nr.287/2009 privind Codul civil
* Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă
* Legea nr.286/2009 privind Codul penal
1. Noile coduri ale României, Studii şi cercetări juridice, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
2. Ioan ADAM, Drept civil. Obligaţiile. Contractul,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011
3. Ioan ADAM, Drept civil.Obligaţiile. Faptul juridic,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013
4. Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu BAIAS, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf.
univ.dr.Ioan Macovei, NOUL COD CIVIL . Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2012
5. Flavius A. BAIAS, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003
6. Gabriel BOROI, Liviu STĂNCIULESCU, Instituţii de drept civil în reglementarea
noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
7. Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea
generală, Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
8. Viorel Mihai CIOBANU, Traian Cornel BRICIU, Claudiu Constantin DINU, Drept
procesual civil.Drept execuţional civil.Arbitraj.Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013
9. Ion DOGARU, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002
10. Mihail ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972
11. Călina JUGASTRU, Prejudiciul – repere româneşti în context european - , Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013
12. Liviu POP, Ionuţ – Florian POPA, Stelian Ioan VIDU, Tratat elementar de drept
civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
13. Liviu POP, Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
14. Ionuţ – Florian POPA, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
190
15. Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului,Editura Actami, Bucureşti, 1997
16. Paul PRICOPE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013
17. Liviu STĂNCIULESCU, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012
18.Constantin STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor,Editura Academiei, Bucureşti, 1981
19. Paul VASILESCU, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
20. Cristina Elisabeta ZAMŞA, Efectele obligaţiilor civile,Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013
21. Cristina Elisabeta ZAMŞA, Teoria impreviziunii.Studiu de doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
191
CUPRINS
1. OBLIGAŢIA CIVILĂ
1.1. Noţiunea de obligaţie civilă
1.2. Terminologie
1.3. Elementele raportului juridic obligaţional
1.3.1. Subiectele raportului juridic obligaţional
1.3.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional
1.3.3. Obiectul raportului juridic obligaţional
1.4. Clasificarea obligaţiei civile
1.5. Izvoarele obligaţiilor
2. CONTRACTUL
2.1. Definiţia contractului
2.2. Reglementarea legală
2.3. Clasificarea contractelor civile si importanţa clasificării
2.4. Încheierea contractului
2.4.1. Condiţiile de fond
2.4.2. Condiţiile de formă
2.5. Etapele încheierii contractului
2.5.1. Oferta de a contracta
2.5.2. Acceptarea ofertei
2.5.3. Momentul încheierii contractului
2.5.4. Locul încheierii contractului
3. EFECTELE CONTRACTULUI
3.1. Consideraţii generale
3.2. Principiile efectelor contractului si excepţiile de la principii
3.2.1. Principiul obligativităţii efectelor contractului
3.2.2. Principiul relativităţii efectelor contractului
3.2.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului
192
3.3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice
3.3.1. Excepţia de neexecutare
3.3.2. Rezoluţiunea si rezilierea contractului
3.3.3. Riscul contractului
4. FAPTUL JURIDIC CIVIL
4.1. Noţiunea si reglementarea legală
4.2. Gestiunea de afaceri
4.3. Plata nedatorată
4.4. Îmbogăţirea fără justă cauză
5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I) RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
5.1. Caracterizare generală
5.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale
5.3. Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală
5.4. Formele răspunderii civile delictuale
5.5. Răspunderea pentru fapta proprie
6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II) RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA
6.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
6.2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
6.3. Răspunderea pentru lucruri, animale si edificii
6.3.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
6.3.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
6.3.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
7. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
7.1. Consideraţii generale
7.2. Condiţia
7.3. Termenul
193
8. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
8.1. Consideraţii generale
8.2. Obligaţiile cu pluralitate de obiect
8.2.1. Obligaţia alternativă
8.2.2. Obligaţiile facultative
8.3. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte
8.3.1. Obligaţia divizibilă
9. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
9.1. Plata
9.2. Executarea silită a obligaţiilor
9.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
10. TRANSMISIUNEA SI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
10.1. Transmiterea obligaţiilor
10.1.1. Cesiunea de creanţă
10.1.2. Subrogaţia
10.1.3. Preluarea datoriei
10.1.4. Cesiunea de contract
10.2. Transformarea obligaţiilor
10.2.1. Novaţia
11. STINGEREA OBLIGAŢIILOR
11.1. Darea în plată
11.2. Compensaţia
11.3. Confuziunea
11.4. Remiterea de datorie
11.5. Imposibilitatea fortuită de executare
12. GARANŢIILE PERSONALE
12.1. Fideiusiunea
194
12.2. Garanţiile autonome
13. PRIVILEGIILE SI GARANŢIILE REALE
13.1. Privilegiile
12.Ipoteca
14. GARANŢIILE REALE (II) GAJUL SI DREPTUL DE RETENŢIE
14.1. Gajul
14.2. Dreptul de retenţie