1Tema: CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRAREDefiniția și caracterele juridice ale contractului de vînzare-cumpărareÎn conformitate cu dispozițiile alin.(l) art.753 al CC al RM „prin contractul de vînzare-cumpărare, o parte (vînzător) se obligă să predea un bun în

proprietate celeilalte părți (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit”.Efectul principal al acestui tip de contract – cel translativ de drepturi. Contractul de vînzare reprezintă convenția prin care o parte, numită vînzător, se obligă să transmită atributele sau o parte din atributele conferite legal

unui drept patrimonial, real sau de creanță, ale drepturilor care aparţin unei universalități juridice (moștenire) ori unei universalități de fapt (un fond de comerț) către cealaltă persoană, numită cumpărător, în schimbul unui preț.

O trăsătură specifică privitoare la bunul asupra căruia vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate este regula alienabilității, care presupune că orice drept subiectiv, ce este disponibil, poate fi înstrăinat de către titularul său către o altă persoană, în schimbul unei sume de bani. Prin urmare, această regulă este de largă aplicabilitate în materia vînzării-cumpărării, cunoscut fiind faptul că acest contract a fost calificat ca reprezentînd „contractul-tip”, deoarece dispozițiile sale se aplică, în principiu, şi celorlalte categorii de contracte sinalagmatice cărora li se atribuie dispoziții speciale. Legiuitorul nu a precizat în mod expres faptul că prin vînzare-cumpărare se poate transmite atît un drept de proprietate, cît şi un dezmembrămînt al acestuia sau oriсе alt drept.

Contractul de vînzare-cumpărare se prezintă, în forma sa generică, drept categorie generală în raport cu varietățile acestuia, care sînt: contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor imobile, contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic, contractul de furnizare a gazelor naturale şi a energiei electrice, vînzarea la licitație etc.Contractul de vînzare-cumpărare prezintă mai multe caractere juridice, şi anume: Caracterul consensual al contractului de vînzare rezultă din prevederile alin.(l) art.679 CC RM, care dispun că contractul se consideră încheiat, dacă

părțile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esențiale, în caz că legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă . Totodată, potrivit prevederilor alin. (2) art.679 CC RM, sînt esențiale clauzele stabilite ca atare prin lege, care rezultă din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia dintre părți, trebuie realizat un acord. Dat fiind că normele privind vînzarea nu stipulează respectarea unei anumite formalități, acesta ia naștere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimțămîntul reciproc asupra condițiilor contractului; ea este perfectă şi încheiată deplin prin manifestarea concordantă a acordului de voinţă al părţilor. Ideea că pentru validitatea contractului de vînzare-cumpărare nu este necesară îndeplinirea niciunei formalităţi şi nici nu se cere predarea lucrului ori plata preţului în momentul încheierii contractului confirmă caracterul consensual al acestuia.

Caracterul translativ de proprietate. Faptul că transmiterea proprietăţii bunului vîndut este de esenţa contractului de vînzare-cumpărare, reiese din însăși definiţia legală a contractului, prin care o parte (vînzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit (art.753 CC RM). În doctrină s-a recunoscut că prin contractul de vînzare se poate transmite şi un alt drept decît dreptul de proprietate, respectiv, un alt drept real, un drept de creanță sau un drept din domeniul proprietăţii intelectuale, transmiterea proprietăţii fiind numai de natura şi nu de esenţa acestui contract. Dreptul de proprietate se transmite de fapt cumpărătorului din momentul predării bunului, chiar dacă preţul nu a fost plătit încă. Dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel . În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobîndește la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepțiile prevăzute de lege. Acest principiu se aplică numai dacă sînt îndeplinite anumite condiții:

contractul de vînzare trebuie să fie valabil încheiat. Dacă, în mod excepțional, legea prevede o anumită formă pentru încheierea contractului, acordul părţilor trebuie să îmbrace forma cerută de lege; vînzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vîndut; lucrul vîndut trebuie să existe. Dacă lucrul vîndut nu există în momentul încheierii contractului, transferul proprietăţii operează în momentul executării sau individualizării bunurilor. În cazul vînzării bunurilor viitoare, transferul operează numai din momentul în care au fost executate sau terminate (pentru bunurile individuale determinate). Vînzarea este un contract cu titlu oneros, întrucît ambele părţi urmăresc, la încheierea contractului, anumite interese patrimoniale, respectiv primirea

unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă. Este cu titlu oneros actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obținerea în schimb a unui alt folos patrimonial (alin.(2) art. 197 CC RM). Prin încheierea contractului, vînzătorul, ca echivalent al prestației sale, urmărește să primească preţul lucrului de vînzare, iar cumpărătorul să primească, în schimbul preţului, bunul vîndut.

Contractul de vînzare are caracter sinalagmatic. În conformitate cu alin.(1) art.704 CC RM, un contract este sinalagmatic, dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte. Vînzarea este un contract sinalagmatic, întrucît prin încheierea lui se nasc obligații reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante: vînzătorul are obligațiile de transmitere a proprietăţii bunului, de predare a bunului vîndut şi de garantare a cumpărătorului (pentru evicțiune și pentru vicii ascunse), iar cumpărătorul – de preluare a bunului cumpărat şi de plată a preţului convenit, precum şi de suportare a cheltuielilor vînzării, în lipsă de stipulație contrară.

Contractul de vînzare este un contract comutativ, întrucît la momentul încheierii contractului, existența drepturilor şi obligațiilor părţilor, rezultate din înțelegerea lor, este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

Delimitarea contractului de vînzare-cumpărare de alte contracte. Vînzarea-cumpărarea şi alte contracte translative de proprietatea) Vînzarea şi schimbul. Vînzarea-cumpărarea se deosebeşte de schimb, în principal prin faptul că la schimb echivalentul bunului transmis este un alt

bun, şi nu o sumă de bani pe care cumpărătorul o achită vînzătorului în schimbul bunului cumpărat . Schimbul presupune un dublu transfer de proprietate, unul contra celuilalt, eventuala diferenţă valorică dintre bunuri putînd fi acoperită prin plata unei sume de bani, numită sultă. Din punct de vedere juridic, schimbul nu poate fi analizat ca o varietate de vînzare, dar şi nici ca o dublă vînzare însoțită de compensarea preţurilor, deoarece înstrăinarea se face nu pentru preţ, ci pentru un alt lucru. Nefiind o dublă vînzare reciprocă, ci un contract special unic, validitatea sau desfiinţarea schimbului va afecta ambele înstrăinări (de exemplu, în cazul evicţiunii unuia dintre bunurile schimbate).

b) Vînzarea şi renta viageră. Ceea ce particularizează renta viageră, în raport cu vînzarea-cumpărarea, este caracterul aleatoriu al contractului de rentă, pe cînd contractul de vînzare-cumpărare este un contract comutativ, la care întinderea drepturilor şi obligaţiilor este cunoscută ab initio, renta viageră are un caracter aleatoriu, care se manifestă prin faptul că întinderea obligaţiilor debirentierului nu este cunoscută de la început. La renta viageră prestația dobînditorului bunului constă într-o sumă de bani, pe cînd în cazul vînzării-cumpărării, echivalentul sumei de bani îl reprezintă bunul, pentru a cărui valoare s-a plătit.

c) Vînzarea şi darea în plată. Darea în plată reprezintă un mod de stingere a obligaţiilor ce constă în faptul că debitorul obligaţiei dă creditorului, cu acordul acestuia, un alt bun decît cel datorat sau execută altă prestaţie. Deși creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată, totuşi acesta poate accepta o altă prestaţie decît cea convenită iniţial. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care prestaţia propusă are o valoare mai mare. Ea presupune deci, spre deosebire de vînzare-cumpărare, totdeauna existenţa prealabilă a unei datorii.

Vînzarea şi contractele netranslative de proprietate1) Vînzarea şi antrepriza. Contractul de antrepriză se delimitează cu dificultate de contractul de vînzare-cumpărare numai atunci cînd acesta se referă la

un lucru viitor. În acest caz, se pune problema dacă sîntem în prezența unei vînzări-cumpărări, avînd ca obiect un bun viitor, sau sîntem în prezenţa unui contract de antrepriză în care antreprenorul s-a obligat să procure şi materialele necesare executării lucrării. În rezolvarea acestei dificultăți trebuie de ținut cont, după intenţia părţilor, dacă procurarea materialului reprezintă obligația principală în raport cu valoarea muncii depuse, sau dacă, dimpotrivă, munca reprezintă prestaţia principală, în raport cu aceasta procurarea materialelor avînd doar un caracter accesoriu. În primul caz, sîntem în prezenţa unui contract de vînzare-cumpărare, în al doilea caz, avem un contract de antrepriză. Acest criteriu a fost completat în sensul că munca realizată pentru nevoile particulare,

2după indicațiile particulare ale unui client, relevă un contract de antrepriză, în timp ce fabricarea unor produse standardizate, adaptate nevoilor tuturor, este de resortul vînzării.

2) Vînzarea şi locațiunea. Spre deosebire de vînzare-cumpărare, prin care se transmite un drept real asupra bunului respectiv în schimbul unei sume de bani, prin contractul de locaţiune se transmite doar dreptul de folosință asupra unui bun, de regulă tot în schimbul unei sume de bani, numită chirie. Contractul de locaţiune, avînd ca obiect doar folosința unui bun, se delimitează cu uşurinţă ce contractul de vînzare-cumpărare. Pe de altă parte, suma plătită pentru folosinţa bunului în cadrul contactului de locaţiune se numeşte chirie, pe cînd capitalul plătit în schimbul valorii bunului primit în proprietate prin intermediul contractului de vînzare-cumpărare se numeşte preţ.

Elementele contractului de vînzare-cumpărareObiectul contractului de vînzare-cumpărareObiectul juridic al contractului de vînzare-cumpărare îl constituie prestaţiile la care se obligă părţile contractante, sau acţiunile vînzătorului îndreptate

spre transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărătorului şi acţiunile cumpărătorului în vederea preluării bunului şi achitării preţului convenit. Dat fiind că contractul de vînzare-cumpărare este unul sinalagmatic, acesta generează două categorii de obligaţii reciproce şi opuse, fiecare dintre ele avînd un obiect propriu.

Bunul vîndut. Condiţii. Prin obiect al contractului se înţelege prestaţia la care părţile sau numai una din ele se obligă. Noțiunea de „obiect al contractului” are şi accepțiunea de obiect material al vînzării, care reprezintă bunul asupra căruia se realizează vînzarea-cumpărarea. Alin.(l) art.206 CC RM dispune că obiect al actului juridic este obligația persoanei care a încheiat actul juridic. Obiectul contractului trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege:

obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil, să fie determinat sau determinabil, cel puţin, în specia sa la alin.(2) art.206 CC RM.Cît ţine de specie, prin obiectul juridic al contractului de vînzare-cumpărare se are în vedere prestaţiile la care se obligă părţile contractante, sau acţiunile

vînzătorului îndreptate spre transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărătorului şi, respectiv, acţiunile cumpărătorului în vederea preluării bunului şi achitării preţului convenit. Pe de altă parte, obiect material al contractului de vînzare-cumpărare este bunul remis de către vînzător cumpărătorului.

Fiind un contract sinalagmatic, vînzarea-cumpărarea generează la două obligații reciproce ce se referă la bunuri. Obligaţia vînzătorului are ca obiect bunul vîndut, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul acestuia. În cazul cînd aceste elemente ale contractului de vînzare-cumpărare lipsesc sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile legale, contractul de vînzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat. Totodată, legea reglementează şi noţiunea de obiect al contractului, pentru acesta fiind aplicabile normele cu privire la actul juridic. Art.670 CC RM stipulează că este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.

Obiectul contractului de vînzare-cumpărare este o condiţie esenţială a acestuia, esenţială fiind şi clauza contractuală ce se referă la obiect . Se consideră respectată clauza cu privire la obiect în cazul cînd din prevederile contractuale se pot determina denumirea şi cantitatea bunului – obiect al vînzării-cumpărării. Potrivit alin.(4) art.774 CC RM, în cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia, contractul este nul.

Contractul de vînzare-cumpărare trebuie să fie licit, fiind permis, îngăduit de lege.Dat fiind că prin noţiunea de bun se are în vedere acea „valoare economică destinată a satisface nevoi materiale sau spirituale, susceptibilă de

apropriațiune sub forma dreptului patrimonial”, nu pot forma obiectul unui contract de vînzare-cumpărare lucrurile care, prin natura lor, nu sînt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate, ele nefiind produse ale activităţii oamenilor (de exemplu, aerul, lumina soarelui, apa rîurilor ș.a.).

Constituie obiecte ale contractului de vînzare-cumpărare bunurile mobile şi imobile (art.288 CC RM), divizibile şi indivizibile (art.291 IC RM), principale şi accesorii (art.292 CC RM), fungibile şi nefungibile (art.293 IC RM), determinate atît individual, cît şi generic (art.294 CC RM), consumptibile şi neconsumptibile (art.295 CC RM), corporale şi incorporale (drepturile de creanță, drepturile reale).

Nu toate drepturile patrimoniale pot forma obiectul contractului de vînzare-cumpărare, și anume: drepturile patrimoniale cu caracter strict personal, cum ar fi dreptul de uz şi de abitație (alin.(l) art.425 CC) şi dreptul de uzufruct (alin.(l) art.398 CC

RM); drepturile personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume etc.Într-o altă ordine de idei, nu constituie obiecte ale circuitului civil bunurile inalienabile care fac parte din bunurile domeniului public al statului sau

al unităților administrativ-teritoriale (proprietate exclusivă a statului). Potrivit art. 127 al Constituției RM, sînt excluse din circuitul civil bogățiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţii, precum şi alte bunuri stabilite de lege care sînt în proprietatea exclusivă a statului.

O altă condiţie în privinţa bunului pentru validitatea contractului este ca bunul să fie determinat sau determinabil. Respectiva condiţie este expres formulată în art.206 alin. (2) CC RM, cu referire la actul juridic în general, dar nu numai cu privire la contractul de vînzare-cumpărare, şi presupune faptul că, în afară de a fi licit, a se afla în circuitul civil, obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa. Pentru a fi valabil, contractul de vînzare-cumpărare trebuie să conţină clauze care să determine obiectul vînzării.

Părțile contractului de vînzare-cumpărarePărţile contractului. Capacitatea juridică. Părţi ale contractului de vînzare-cumpărare, adică subiecți ai acestuia, sînt vînzătorul şi cumpărătorul. În

calitate de părți ale contractului apar persoanele fizice şi persoanele juridice. Reieșind din aceea că, în conformitate cu alin.(l) art.58 CC RM, statul și unitățile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile pe poziții de egalitate cu ceilalți subiecți de drept, acestea – statul şi unitățile administrativ-teritoriale, la fel pot fi subiecți ai contractului de vînzare-cumpărare. De cele mai multe ori, statul, prin intermediul organelor sale special instituite, participă în calitate de subiect al contractului de achiziție de mărfuri pentru necesitățile statului, vînzare-cumpărare de întreprinderi ca niște complexe patrimoniale, de hîrtii de valoare etc.

Este fără diferenţă dacă în calitate de subiecţi ai vînzării-cumpărării apar persoanele fizice sau persoanele juridice, părţile trebuie să aibă capacitate de a contracta. Capacitatea de a contracta este o condiţie esenţială pentru validitatea oricărei convenţii, care reprezintă o componentă a capacităţii civile concretizată în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a perfecta contracte (civile sau comerciale).

Parte a contractului de vînzare-cumpărare poate fi orice persoană juridică sau orice persoană fizică care a atins majoratul (vîrsta de 18 ani) şi nu a fost lipsită sau restrînsă, în ordine legală, în capacitatea de exercițiu . Persoanele fizice declarate incapabile potrivit art.24 CC RM sau limitate în capacitatea de exercițiu (art.25 CC RM) pot încheia contracte de vînzare-cumpărare numai prin intermediul reprezentantului legal sau cu încuviințarea lui. Aceste persoane pot încheia de sine stătător doar contracte de vînzare-cumpărare de o valoare mică şi care se execută la momentul încheierii lor (art.21-22 CC RM).

Potrivit regulii generale, vînzător în contractul de vînzare-cumpărare poate fi doar persoana (fizică sau juridică) care deține dreptul de proprietate asupra bunului sau un alt drept real, care i-ar permite să contracteze în vederea înstrăinării bunului (de exemplu, dreptul de gestiune economică, titulari al căruia sînt, de obicei, întreprinderile de stat şi cele municipale).

În cazurile prevăzute expres de lege sau contract, calitatea de vînzător o poate dobîndi şi o altă persoană decît titularul dreptului de proprietate. În cazul vînzării unui bun în baza unui contract de comision, calitatea de vînzător o are nu proprietarul, ci comisionarul . Administratorul fiduciar de asemenea are dreptul să încheie contracte de vînzare-cumpărare din nume propriu în privinţa patrimoniului pe care l-a primit în administrare fiduciară.

Asemenea vînzătorului, cumpărător în contractul de cumpărare-vînzare poate fi orice persoană fizică sau juridică avînd capacitatea de a contracta. Potrivit regulii generale, cumpărătorul, procurînd un bun, devine proprietarul acestuia. Excepție constituie cazurile prevăzute expres de lege sau de contract, cînd, încheind un contract de vînzare-cumpărare în calitate de cumpărător, întreprinderile de stat sau cele municipale dobîndesc dreptul de gestiune economică, dreptul de proprietate fiind dobîndit de proprietarul patrimoniului atribuit acestor întreprinderi.

3Nu dobîndesc dreptul de proprietate asupra bunurilor obiect a contractului de vînzare-cumpărare subiecţii care au împuterniciri de a încheia

contracte de vînzare-cumpărare din nume propriu în temeiul contractului de administrare fiduciară sau de comision.Incapacități speciale de a vinde şi cumpăra. Tot de materia capacităţii părţilor contractante ţin şi incapacităţile speciale de a cumpăra. În materie de

vînzare-cumpărare regula este capacitatea, fie că este vorba de capacitatea de folosință, fie de capacitatea de exercițiu, iar incapacitatea – excepția. Cazurile de incapacitate sînt expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume:

1) în conformitate cu alin.(l) art.42 CC RM, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviințeze încheierea, fără permisiunea prealabilă a autorității tutelare, a actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donație);

2) mandatarii – convenționali sau legali – împuterniciți a vinde un lucru nu pot să-l cumpere, neputîndu-se admite ca o persoană să cumuleze calitatea de vînzător şi calitatea de cumpărător. Pentru a se evita contrapartida (art.251 ZC RM), sau încheierea unui act cu sine însuși, prin care mandatarul nu poate încheia acte juridice în numele mandantului cu sine însuși, chiar şi prin reprezentant, cu excepția cazului cînd este autorizat expres sau cînd mandantul cunoaște faptul şi nu obiectează împotriva lui (alin.(l) art.1039 CC RM);

3) judecătorii, avocații, notarii, procurorii şi executorii judecătorești nu pot izbîndi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute (art.801 CC RM). Într-o opinie, s-a considerat că judecătorii, procurorii şi avocaţii pot deveni cesionari (cumpărători) numai asupra drepturilor litigioase care nu sînt de competența instanţei în a cărei circumscripție îşi exercită funcţia sau profesia;

4) cumpărarea terenurilor agricole şi forestiere . În conformitate cu alin. (2) art.6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului, dreptul de vînzare-cumpărare a terenurilor cu destinație agricolă aparține statului, persoanelor fizice cetățeni ai RM, precum şi persoanelor juridice al căror capital social nu conține investiții străine. O ipoteză similară este şi la terenurile cu destinație agricolă şi ale fondului silvic care se vînd numai persoanelor fizice şi persoanelor juridice ale RM.

Consimțămîntul părţilor. Ca orice alt contract, vînzarea-cumpărarea se realizează prin întîlnirea voințelor, liber exprimate, ale părţilor. Nimeni nu este obligat să vîndă şi, mai ales, să cumpere, astfel încît nu poate exista abuz de drept sub acest aspect.

Consimțămîntul exprimat de părţi trebuie să fie unul valabil. Prin consimțămînt se înţelege manifestarea exteriorizată de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic (alin.(l) art. 199 CC RM). Potrivit alin.(2) art. 199 CC RM, consimțămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat.

a) Consimțămîntul direct. Exprimarea consimţămîntului trebuie să fie, pe de o parte, opera vînzătorului, adică a titularului dreptului de proprietate sau a altui drept ce poate fi transmis printr-un astfel de contract şi, pe de altă parte, a cumpărătorului. Consimţămîntul se exprimă direct de persoanele implicate în contract.

b) Consimţămîntul prin reprezentant. Nimic nu se opune ca acest contract, ca şi multe altele, să fie încheiat prin reprezentant. Atît vînzătorul, cît şi cumpărătorul pot încheia actul printr-un mandatar cu procură specială. Persoana care nu are capacitate de exerciţiu încheie contractul tot printr-un reprezentant, dar de data aceasta nu printr-unul convenţional, ci prin reprezentantul legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrînsă încheie personal contractul, dar trebuie asistat de ocrotitorul său legal. În cazul în care obiect al contractului de vînzare-cumpărare este un bun ce face parte din patrimoniul comun al soților, ambii proprietari trebuie să-şi dea consimţămîntul pentru înstrăinare. În cazul bunurilor mobile, a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor forme de publicitate, funcţionează însă regula prevăzută de alin.(2) art.21 Codul familiei al RM nr.1316/2000, care dispune că fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin care să dispună de bunurile comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat. Încălcarea acestei dispoziţii referitoare la bunurile imobile ce fac parte din comunitatea patrimonială a soţilor atrage nulitatea relativă a contractului.

Dispoziţia menţionată nu este aplicabilă în cazul unei promisiuni bilaterale de vînzare-cumpărare avînd ca obiect un imobil bun comun, deoarece ea vizează doar înstrăinarea bunurilor, nu şi promisiunea de a încheia în viitor contractul, promisiune ce nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul comun către promitentul-cumpărător.

Forma contractului de vînzare-cumpărarePrin forma contractului de vînzare-cumpărare se înțelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de

a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, in casu, un contract de vînzare.Expresia „forma actului juridic civil” – inerentă contractului de vînzare-cumpărare – este folosită în sens restrîns şi în sens larg, şi anume: în sens restrîns – prin forma actului juridic civil se desemnează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinței juridice; în sens larg – prin forma actului se desemnează 3 cerințe:

forma cerută de însăși valabilitatea actului – ad validitatem; forma cerută pentru probarea actului – ad probationem; forma cerută de opozabilitatea actului faţă de terţe persoane.

Potrivit prevederilor art.680 CC RM, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabilește o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiției de formă.

Contractul de vînzare-cumpărare poate fi încheiat în una din următoarele forme: verbală, scrisă, în formă autentică şi prin săvîrșirea acţiunilor concludente.

Conform art.212 lit.a) CC RM, forma autentică a actului juridic este obligatorie, dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Potrivit prevederilor art.214 CC RM, actul juridic care are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în modul stabilit prin lege. În conformitate cu prevederile art.290 alin.(l) CC RM, dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariția, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat.

Principiul consensualismului. Acest principiu poate fi definit şi în sensul că este regula de drept potrivit căreia, pentru a produce efecte juridice, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Contractul de vînzare-cumpărare este unul consensual, aflat sub guvernarea regulii date. Pentru validitatea contractului de vînzare-cumpărare, nu se cere îndeplinirea vreunei condiţii de formă (nu are relevanță forma în care se exteriorizează consimţămîntul) şi nici remiterea lucrului vîndut şi a preţului în momentul încheierii contractului. Principiu consensualismului nu este consacrat expres de către CC RM.

Termenul și prețul contractului de vînzare-cumpărarePrin termenul contractului de vînzare-cumpărare se înţelege acel interval de timp în care se desfăşoară acţiunea contractului de vînzare, adică timpul cît

durează efectele lui. Deși termenul contractului de vînzare-cumpărare nu este un element obligatoriu, totuşi dispoziţiile legii conţin prescripţii despre termenul executării obligaţiilor generate de contractul de vînzare. De așa natură sînt prescripțiile cu referire la termenul predării bunului vîndut, conform cărora, potrivit art.757 alin.(l) CC RM, vînzătorul trebuie să predea bunul: a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract; b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului; c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.

Preţul vînzării, împreună cu termenul acesteia, reprezintă şi el un element al contractului de vînzare-cumpărare. În afară de obiectul contractului de vînzare- cumpărare, preţul bunului vîndut constituie o condiţie esenţială a acestuia. Preţul reprezintă suma de bani pe care o datorează cumpărătorul în schimbul bunului transmis de către vînzător. Preţul constituie obiectul contraprestației pe care urmează să o facă cumpărătorul. Costul bunului reprezintă valoarea efectivă a acestuia, care cuprinde cheltuielile suportate pentru confecționarea bunului, pe cînd preţul reprezintă valoarea atribuită bunului de către părţi la contract.

Conform art.756 CC RM, un contract de vînzare-cumpărare se consideră valabil încheiat dacă preţul – obiect al contraprestației cumpărătorului – întrunește anumite condiţii: a) să fie exprimat în bani; b) să fie determinat sau determinabil.

În contractele de vînzare-cumpărare, echivalentul obligaţiei de predare a bunului nu poate fi exprimat decît în plata sumei de bani datorată . Art.756 alin.(l) CC RM prevede că preţul bunului trebuie să fie exprimat în bani. Stabilirea preţului bunului vîndut sub forma unui echivalent bănesc ţine de esenţa vînzării-cumpărării, deoarece, dacă preţul bunului ar fi stabilit într-un alt echivalent decît cel bănesc (de exemplu, un alt bun), am avea de a face cu un contract de schimb (art.823 CC RM). Dacă în schimbul unui bun se promite prestarea unei întrețineri, avem de a face cu un contract de înstrăinare a bunului

4cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art.839 CC RM). Contraprestaţia transmisiunii dreptului de proprietate asupra bunului poate fi o sumă de bani şi în contractul de rentă (art.847 CC RM). Aici însă suma de bani apare drept o prestaţie de întreţinere, care nu este neapărat să fie echivalentă valorii bunului care a fost transmis în proprietate debirentierului. Dacă se înstrăinează însă numai o cotă-parte individualizată din imobil pentru preţ determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii, există două contracte distincte, cuprinse într-un singur act, urmînd a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare.

Se consideră îndeplinită condiţia cu privire la determinarea preţului atunci cînd părţile au acceptat o dispoziţie care permite să fie determinat. Potrivit prevederilor alin.(3) art.753 CC RM, dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vînzare-cumpărare, părţile pot conveni asupra modului de determinare a acestuia (de exemplu, preţul care va fi stabilit la cotaţia de bursă sau preţul mediu stabilit pe piaţă într-o perioadă determinată de timp).

Reglementarea de la alin.(2) art.756 CC RM arată modalitatea de determinare a preţului în cazul cînd in contractul de vînzare-cumpărare încheiat între comercianți preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite determinarea lui. În cazul cînd este vorba de vînzare-cumpărare comercială şi părţile nu au stabilit preţul sau modalitatea de determinare a acestuia, în lipsa unor prevederi contrare, se va considera că părțile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleași bunuri vîndute în împrejurări comparabile. În cazul în care contracte similare nu există, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor.

Drepturile și obligațiile părțilorEfectele contractului cu privire la vînzător. Obligația de predare a bunului vîndut. Predarea bunului în posesia celeilalte părţi are semnificația transferului dreptului de proprietate, dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în

momentul predării bunului, dacă este vorba de un bun mobil și dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazul cînd obiectul material al vînzării-cumpărării este un bun imobil, dreptul de proprietate asupra acestuia se dobîndește la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege (art.321 CC RM).

Vînzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. În cazul bunurilor de gen, vînzătorul nu este liberat de obligaţia de predare, chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în convenţie.

Există cazuri cînd contractul de cumpărare-vînzare conţine clauze de executare strict la data stabilită. Potrivit alin.(2) art.757 CC RM, contractul de vînzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită, dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul față de executarea contractului.

Momentul executării obligaţiei de transmitere a bunului de către vînzător poate fi stabilit în mai multe moduri: dacă în contract se stipulează obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea bunului, momentul executării va fi considerat momentul predării bunului

cumpărătorului sau reprezentantului împuternicit să preia bunul; dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării acestuia, atunci obligaţia se va considera executată în momentul punerii la dispoziţia cumpărătorului

sau a reprezentantului acestuia. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale;

dacă din contract nu rezultă obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vînzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data predării bunului către cărăuş sau oficiului poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel (art.760 CC RM).

Cheltuielile ce ţin de predarea bunului mobil ce ţin de măsurare, cîntărire, ambalare vor fi suportate de către vînzător, iar cumpărătorul va suporta cheltuielile ce ţin de primirea şi transportarea bunului din locul încheierii contractului de vînzare-cumpărare în alt loc, dacă contractul nu prevede altfel. Părţile pot stabili în contract ca atît cheltuielile de predare, cît şi cele de preluare să fie puse în sarcina vînzătorului sau în sarcina cumpărătorului.

Dacă, în conformitate cu contractul, vînzătorul predă bunul către un cărăuş, şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc, vînzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică bunul (art.758 CC RM).

Obligaţia de garanţie împotriva evicţiuniiPrin contractul de vînzare-cumpărare, cumpărătorul dobîndeşte dreptul de proprietate cu toate atributele sale: „proprietarul are drept de posesiune, de

folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului” (art.315 CC RM).Pe lîngă predarea efectivă (materială) a lucrului, vînzătorul trebuie să-i garanteze cumpărătorului şi exercitarea deplină a dreptului dobîndit după încheierea

contractului (şi îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, dacă este cazul). Obligaţia de garanţie a vînzătorului are o dublă înfățișare: pe de o parte, acesta trebuie să îl garanteze pe cumpărător de liniștita folosinţă a lucrului (garanția contra evicţiunii) şi, pe de altă parte, de utila folosinţă a lucrului (garanția contra viciilor).

Evicțiunea constă fie în pierderea proprietăţii lucrului (în total sau în parte), fie în tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar.

Potrivit art. 764 CC RM, vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică (liber de drepturile unui terţ asupra lui), cu excepţia cazului cînd cumpărătorul a consimţit să încheie contractul cunoscînd drepturile terţului asupra bunului. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent.

Pentru aplicarea mecanismului legal de garanţie împotriva evicțiunii cumpărătorului, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: fapta terţei persoane să fie tulburare de drept. Nu orice tulburare a liniştitei stăpîniri a bunului cumpărat atrage obligaţia de garanţie a vînzătorului

pentru evicţiune, ci numai tulburările care se întemeiază pe un drept. În acest caz, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea unei excepții personale, numită excepție de garanţie. Vînzătorul nu poate să evingă nici dacă a dobîndit o nouă calitate după momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare. Ca excepţie, obligaţia negativă a vînzătorului de a nu-1 tulbura pe cumpărător „ulterior vînzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscîndu-le în momentul vînzării, le-a ascuns cumpărătorului”, nu poate fi înlăturată convenţional (orice convenţie contrară fiind „considerată nescrisă”). Vînzătorul este garant numai dacă tulburarea terţului este de drept; atunci cînd tulburarea din partea terţului este de fapt, el nu răspunde, întrucît nu are un temei juridic. Dreptul invocat de terţul evingător poate fi un drept real imobiliar, cum ar fi dreptul de proprietate sau dreptul de uzufruct.

cauza evicţiunii să fie anterioară vînzării. Vînzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză interioară momentului încheierii contractului de vînzare-cumpărare. Vînzătorul nu răspunde, în principiu, de împrejurările ivite după momentul încheierii contractului, adică după transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului (cu condiţia ca tulburarea să nu fi provenit dintr-un fapt personal).

cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. În cazul în care cumpărătorul a avut cunoștință de pericolul evicţiunii, el a acceptat riscul şi problema răspunderii vînzătorului nu se mai pune. În această situaţie, vînzătorului îi revine sarcina de a proba cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător.

Efectele evicţiunii. Conform alin.(l) art.766 CC RM, dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de încheierea contractului de vînzare-cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să-l atragă în calitate de copîrît pe vînzător şi poate opune terţului toate excepţiile care le-ar fi putut opune vînzătorului. În acest sens, neatragerea vînzătorului în calitate de copîrît îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de cumpărător, dacă va dovedi că atragerea sa ar fi prevenit evicțiunea cumpărătorului alin.(2) art.766 CC RM.

Conform art.767 CC RM, în cazul evicţiunii cumpărătorului în baza drepturilor unui terţ asupra bunului care s-au constituit înainte de încheierea contractului de vînzare-cumpărare, vînzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului. Aceste prevederi nu se aplică dacă cumpărătorul a consimţit cumpărarea bunului grevat cu drepturi ale terţului.

Obligaţia de conformitate, aferentă livrării bunului

5Vînzătorul trebuie să asigure cumpărătorului şi posesiunea utilă (normală) a bunului vîndut. Bunul trebuie să aibă calitățile necesare pentru a putea fi

folosit normal, potrivit naturii sale sau destinației date de părţi. Produsele livrate de profesionist trebuie să fie „în conformitate” cu contractul de vînzare-cumpărare.

a) Conformitatea cu privire la cantitatea bunului. Potrivit art.774 CC RM, vînzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vînzare-cumpărare. Părţile sînt obligate să stipuleze în contract cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia. Nerespectarea acestei prevederi legale va atrage după sine nulitatea contractului.

Dacă se constată că vînzătorul i-а transmis cumpărătorului bunuri într-o cantitate mai mică decît cea prevăzută în contract, cumpărătorul poate să refuze recepționarea bunului. Dacă totuşi el primește bunul în cantitate mai mică, atunci cumpărătorul va plăti proporțional preţul contractual.

Dacă vînzătorul i-а transmis o cantitate mai mare de bunuri decît cea prevăzută de contract, cumpărătorul poate primi bunul într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporțional preţul stabilit în contract sau să preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vînzătorului (alin.(3) art.774 CC RM).

b) Conformitatea cu privire la calitatea bunului. Vînzătorul are obligaţia de a preda cumpărătorului bunuri de o calitate ce corespunde prevederilor contractuale sau destinaţiei stabilite în contract, conform alin.(l) art.763 CC RM, vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale.

Dacă părţile nu au stabilit clauze referitoare la calitatea bunurilor, se consideră că bunul trebuie să corespundă utilizării obişnuite şi să prezinte caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aștepta ţinînd cont de felul bunului. Potrivit alin.(2) art.763 CC RM, la aceste caracteristici se includ şi cele pe care cumpărătorul le poate aștepta conform specificaţiilor publice ale vînzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.

Cerinţele obligatorii referitoare la calitate, stabilite pe cale legislativă, sînt arătate în standardele naţionale, aplicarea cărora are drept scop protecţia intereselor consumatorilor, ale statului prin asigurarea calităţii produselor, proceselor şi serviciilor, a caracterului inofensiv al acestora pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, bunurile lor şi pentru mediul înconjurător, asigurarea competitivităţii bunurilor pe piaţa mondială, asigurarea compatibilităţii tehnice şi informaţionale etc.

Un rol deosebit de important îl au şi normele referitoare la garanţiile calităţii bunurilor şi la termenul de valabilitate . Potrivit art.772 CC RM, în cazul în care vînzătorul, producătorul sau un terţ garantează caracteristicile unui bun, cumpărătorul beneficiază, fără a aduce atingere drepturilor prevăzute de lege, de drepturile din garanţie în condiţiile indicate în declaraţia de garanţie şi în reclama respectivă, faţă de cel care a acordat garanţia. În măsura în care a fost preluată o garanţie, se prezumă că din garanţie se nasc drepturi în cazul unui viciu apărut în perioada de garanţie.

Termenul de valabilitate a calităţii bunurilor este stabilit prin lege, standarde sau alte dispoziţii obligatorii. După expirarea termenului de valabilitate, bunul este considerat nesusceptibil de utilizare. Legiuitorul la alin.(2) art.773 CC RM prevede obligaţia vînzătorului de a transmite bunul în privinţa căruia este stabilit un termen de valabilitate, astfel încît cumpărătorul să îl poată utiliza la destinaţie pînă la expirarea acestui termen.

Potrivit art.763 CC RM, vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale. Există vicii materiale în cazul cînd vînzătorul sau persoana împuternicită de către acesta a efectuat asamblarea convenită contractual în mod defectuos, precum şi în cazul cînd bunul trebuie să fie asamblat de către cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate (alin.(3) art.763 CC RM).

Conform (alin.(4) art.763 CC RM), există viciu material şi în cazul cînd vînzătorul predă numai o parte a bunului, un alt bun, bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau cînd este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazurilor cînd viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunurilor.

c) Conformitatea cu privire la asortiment, completivitate, garnitură sau ambalaj. Potrivit art.775 CC RM, vînzătorul este obligat să transmită bunul în asortimentul stipulat în contract, iar, în lipsa lui, în asortimentul ce corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vînzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau refuze executarea contractului.

În cazul cînd vînzătorul îi predă cumpărătorului bunuri într-un asortiment diferit de cel indicat în contract, cumpărătorul este în drept să refuze primirea acestor bunuri şi să nu plătească preţul, iar dacă preţul a fost plătit, să ceară restituirea lui. În situaţia cînd în afară de bunurile în asortimentul indicat în contract vînzătorul îi transmite cumpărătorului şi alte bunuri, acesta din urmă poate refuza primirea bunurilor nestipulate în contract sau le poate primi, plătind costul acestora la preţul convenit cu vînzătorul (art.776 CC RM).

Bunurile care nu corespund asortimentului se consideră primite, dacă cumpărătorul nu l-a anunţat pe vînzător într-un termen rezonabil despre refuzul primirii acestora.

Potrivit art.777 CC RM, vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile conform contractului de vînzare-cumpărare în completivitatea asortimentului. În cazul cînd nu este stabilită completivitatea asortimentului, atunci vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanțele circuitului de afaceri sau de alte cerinţe înaintate tradițional.

În caz că vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură completă de bunuri, obligaţia se va considera executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură. Nerespectarea acestei prevederi îi oferă dreptul cumpărătorului de a cere completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului. Dacă însă vînzătorul nu a completat bunurile în termenul rezonabil sau a refuzat reducerea preţului, cumpărătorul este în drept să ceară schimbarea bunurilor necomplete cu bunuri complete sau poate invoca excepţia de neexecutare a contractului şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.

De regulă, vînzătorul trebuie să predea bunurile ambalate. Drept excepţie sînt cazurile cînd, după caracterul lor, anumite bunuri nu necesită ambalare. În funcție de caracterul bunurilor, există diferite cerinţe referitoare la ambalare, care pot fi stabilite în contract sau sînt stabilite de uzanțe.

Efectele contractului cu privire la cumpărătorCumpărătorul are următoarele obligaţii principale: 1) să plătească preţul;2) să preia bunul vîndut;3) de a suporta cheltuielile vînzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în contract).Părţile pot însă stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător în afara celor prevăzute „de drept”. De exemplu, ele pot introduce în contract obligaţia

cumpărătorului de a asigura vînzătorului sau familiei acestuia (sau altor persoane) folosinţa lucrului în continuare, după transferul dreptului de proprietate.Obligaţia de plată a preţului. Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul dobîndirii lucrului (vînzătorului). Dacă preţul este stipulat expres

în contractul de vînzare-cumpărare, atunci cumpărătorul este obligat să îl plătească. Dacă preţul nu este indicat în contract, atunci conform art.756 alin.(2) CC RM, se consideră că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vîndute în împrejurări comparabile.

Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include şi luarea unor măsuri sau respectarea unor formalităţi care ar putea fi necesare în conformitate cu contractul sau cu legislaţia, pentru a putea face posibilă efectuarea plăţii (deschiderea unui acreditiv prevăzut de contract, oferirea unei garanţii bancare etc.).

Neexecutarea obligaţiei de plată a bunului de către cumpărător îi oferă posibilitatea vînzătorului de a întreprinde una din următoarele măsuri: cererea executării în natură a obligaţiei; invocarea excepţiei de neexecutare a contractului (în caz că vînzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului vîndut); rezilierea contractului.Obligaţia de a prelua bunul vîndut. Cumpărătorul este obligat să preia (să ridice) bunul vîndut la termenul stipulat în contract. Preluarea bunului

cumpărat şi verificarea calităţii acestuia. Cumpărătorul este obligat să preia bunul cumpărat de acesta, în termenul în care vînzătorul este obligat să-l predea. În conformitate cu alin.(l) art.761 CC RM, cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sînt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel . În vederea îndeplinirii acestei obligaţii, cumpărătorul va trebui să întreprindă diferite acţiuni care i-ar permite vînzătorului să-i predea bunul (să indice adresa unde va prelua bunul, să pună la dispoziţia vînzătorului mijlocul de transport pentru transmiterea bunului, dacă acest fapt este prevăzut de contract, să-şi trimită reprezentantul pentru preluarea bunului etc.). În cazurile cînd cumpărătorul, încălcînd prevederile legii sau ale contractului, nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vînzătorul este în drept să refuze executarea contractului (alin.(2) art.761 CC RM).

6Obligaţia de preluare a bunului implică uneori şi sarcina verificării de către cumpărător a calităţii acestuia . Potrivit alin.(3) art.765 CC RM cumpărătorul

care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atît de scurt cît permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntîrziat pe vînzător. Dacă cumpărătorul nu l-a informat pe vînzător într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul, el va pierde dreptul de a invoca viciul, cu excepţia cazului cînd vînzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul.

Obligaţia de a suporta cheltuielile vînzării. Legea prevede că cumpărătorul este partea obligată să suporte toate cheltuielile legate de primirea şi transportarea bunului mobil din locul încheierii contractului de cumpărare-vînzare în alt loc, dacă contractul nu prevede altfel. În conformitate cu alin.(l) art.754 CC RM, cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cîntărire şi ambalare, sînt puse în sarcina vînzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul încheierii contractului de vînzare-cumpărare în alt loc sînt puse în sarcina cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

În cazul în care contractul de vînzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înscrierii în registrul public respectiv şi al transferului proprietăţii (alin.(2) art.754 CC RM).

Privitor la bunurile imobile, legea prevede că în cazul cumpărării unui teren sau unui alt hun imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială şi de înscriere a contractului de vînzare-cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor necesare, sînt puse în sarcina cumpărătorului (art.755 CC RM).

Varietățile contractului de vînzare-cumpărareVarietăţile (felurile) de vînzări sînt contracte de vînzare-cumpărare caracterizate prin particularităţi date de dispoziţiile speciale ale Codului civil al RM

sau ale altor acte normative. Distincţia dintre varietăţile de vînzare este determinată de regulile special aplicabile fiecărei vînzări în parte, iar asemănarea constă în aceea că toate varietățile se supun în fond regulilor generale ale contractului de vînzare-cumpărare (analizate în secţiunile anterioare). Întrucît regulile speciale ce determină fiecare varietate de vînzare modifică mai mult sau mai puţin regulile generale ale contractului (cadru) de vînzare-cumpărare, urmează ca acestea din urmă să constituie (în lipsa normelor speciale) şi dreptul comun în materie de vînzare-cumpărare civilă. Nu orice clauză (impusă normativ) transformă vînzarea într-o varietate, ci numai cele care privesc elemente esenţiale ale contractului şi care, în total, particularizează vînzarea respectivă (în raport cu dreptul comun).

Contractul de vînzare-cumpărare de bunuri pentru consumConsumerismul a apărut ca o reacţie la excesele societăţii de consum şi a abuzurilor profesioniştilor. El răspunde ideii potrivit căreia consumatorul este

manipulat prin operaţiile de publicitate şi de marketing, generatoare de nevoi artificiale şi de iluzii ale unei false abundenţe. Consumerismul se justifică şi prin aceea că libertatea comercianţilor la concurență nu este suficientă pentru a regla piaţa şi este necesară o securizare (protecţie) a consumatorilor.

Contractul de consumaţie se poate regăsi numai sub forma unui contract special (o vînzare, un împrumut, o locaţiune etc.) în care părţi sînt profesionistul şi consumatorul şi căruia i se aplică dispoziţiile speciale, în materie. Nu se poate vorbi despre un contract de consumaţie anume, ci numai despre o vînzare de consumaţie, un împrumut de consumaţie etc.

Cadrul general de protecţie a consumatorilor, de asigurare a accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor in cazul unor practici comerciale incorecte, participării acestora la fundamentarea si luarea de decizii ce îi interesează în calitate de consumatori, este reglementat de Legea privind protecţia consumatorilor.

De cele mai multe ori, în calitate de cumpărători se prezintă consumatorii — persoanele fizice, de aceea relaţiile rezultate din contractul de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, pe lîngă faptul că sînt reglementate de Codul civil al RM, se supun şi reglementărilor speciale prevăzute în exclusivitate pentru consumatori.

Una din părţile contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, în raport cu celelalte modalităţi ale acestuia, este consumatorul, care are o poziție specială în acest sens. Calitatea specială dată, pe lîngă drepturile generice pe care le are cumpărătorul, parte a contractului de vînzare-cumpărare, are şi o serie de drepturi speciale, precum:

dreptul la protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime;

instruire în domeniul drepturilor sale; organizare în asociaţii obşteşti pentru protecția consumatorilor; sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi autorităţilor publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, în calitate de

consumator, şi la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor, serviciilor (art.5 din Legea nr. 105/03). O altă abatere de la normele generale privind vînzarea-cumpărarea este caracterul de adeziune al contractului încheiat cu consumatorii. Totalitatea

clauzelor esenţiale ale contractului se stabilesc în mod egal pentru toţi cumpărătorii. În conformitate cu prevederile art.807 CC RM, preţul bunului obiect al contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum, precum şi alte clauze sînt obligatorii pentru toţi contractanții, şi astfel, contractul de vînzare-cumpărare a bunului pentru consum, de cele mai multe ori, se prezintă ca un contract de adeziune şi nu presupune realizarea unui acord la cererea uneia dintre părţi.

O altă particularitate a contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum este faptul că încheierea acestuia are loc în baza ofertei publice, care, conform art.805 CC RM, constă în expunerea bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului, descrierea lui în cataloage şi alte propuneri, destinate unui cerc nedeterminat de persoane, se consideră ofertă publică pentru încheierea unui contract de vînzare-cumpărare de bunuri pentru consum. Pentru a evita creşterea neîntemeiată a preţurilor la bunurile destinate consumului, Guvernul RM a instituit Lista mărfurilor social-importante, comercializate la preţuri libere cu aplicarea adaosului comercial limitat.

Codul civil instituie reguli speciale şi în ceea ce priveşte preschimbarea bunurilor pentru consum . În conformitate cu prevederile art.808 CC RM, cumpărătorul are dreptul ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar, dacă vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare, să preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau în alt loc, stabilit de vînzător, cu un bun similar de o altă mărime, formă, gabarit, model, culoare sau completare etc., cu efectuarea, în cazul diferenţei de preţ, a recalculării.

Dacă vînzătorul, prestatorul refuză să satisfacă reclamaţia consumatorului, ei sînt obligaţi să dovedească vina consumatorului în ceea ce priveşte deficiențele apărute la produsul vîndut, serviciul prestat prin expertiza tehnică efectuată de o terţă parte competentă în domeniu, abilitată în conformitate cu legislaţia, într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării pretenţiei de către consumator. În caz contrar, ei sînt obligaţi la remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului, serviciului necorespunzător sau reducerea preţului (art.13 Legea 105/03).

Cheltuielile suportate de către cumpărător în urma preschimbării bunului cumpărat pentru consum le suportă însuşi cumpărătorul şi nicidecum vînzătorul. Prin art.808 alin.(3) CC RM, legislatorul stabileşte condiţiile necesare, existența cărora determină dreptul cumpărătorului de a solicita preschimbarea bunului cumpărat pentru consum sau a-l restitui, cu obţinerea sumei băneşti plătite la cumpărare. Respectivele condiţii sînt următoarele:

bunul nu a fost utilizat; bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum; cumpărătorul dispune de probe că bunul a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv.Lista bunurilor nealimentare de calitate adecvată ce nu pot fi preschimbate cu o marfa similară sînt specificate în anexa la Regulile de înlocuire a

produselor nealimentare; acestea sînt: articole din metale preţioase, pietre scumpe şi semipreţioase, ţesături din toate tipurile de fibre şi alte textile comercializate la metru, cosmetice şi parfumerie, mărfuri chimice de uz casnic, articole din mase plastice pentru prepararea şi păstrarea alimentelor etc.

7Dreptul consumatorului. Deşi consumatorului îi este oferită o marjă semnificativă de drepturi, totuşi este rară îndoială că dreptul consumaţiei instituie

principiul potrivit căruia părţile nu se află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant: anonim, izolat, neînsemnat, atacat şi puţin interesat de conţinutul juridic al contractului prea complicat, prea plictisitor (ci doar de produsul sau serviciul oferit).

Contractul de vînzare-cumpărare de bunuri imobileContractul de vînzare-cumpărare de bunuri imobile poate avea ca obiect atît terenurile, cît şi oricare alte bunuri imobile.Vînzarea-cumpărarea terenurilor este reglementată de Legea privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului . Conform prevederilor

Legii 1308/97, obiect al contractului de vînzare-cumpărare a terenurilor pot fi terenurile proprietate publică şi terenurile proprietate privată. Terenurile proprietate publică sînt de două tipuri: 1) terenuri proprietate de stat;2) terenuri ce se află în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale. În categoria terenurilor de proprietate privată intră toate terenurile deţinătorilor incluse în Registrul cadastral al deţinătorilor de terenuri sau în

Registrul bunurilor imobile cu drept de proprietate asupra acestora (art.5 alin.(l) din Legea nr. 1308/97). Dintre acestea putem enumera: a) terenurile cu destinaţie agricolă; b) loturile pomicole; c) loturile de pămînt de pe lîngă casă; d) terenurile destinate construcţiilor în municipii, oraşe, sate.Părţile contractului de vînzare-cumpărare a terenurilor sînt vînzătorul şi cumpărătorul. În calitate de vînzător apare proprietarul – în cazul

terenurilor proprietate privată, şi autorităţile administraţiei publice locale – în cazul terenurilor proprietate publică.În calitate de cumpărători ai terenurilor pot fi persoanele fizice şi juridice din RM, precum şi investitorii străini . Excepţie de la această regulă sînt

terenurile cu destinaţie agricolă şi terenurile fondului silvic, care pot fi vîndute doar persoanelor fizice şi juridice din RM. Dacă totuşi cetăţenii străini sau apatrizii au devenit proprietari ai unor terenuri cu destinaţie agricolă sau ale fondului silvic prin moştenire legală sau testamentară, atunci ei au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice între vii numai cetăţenilor RM (alin.(3) art.6 din Legea nr. 1308/97).

Contractul de vînzare-cumpărare trebuie să fie încheiat în formă scrisă şi să fie autentificat notarial. Vînzarea-cumpărarea terenurilor proprietate publică se face la preţ normativ, iar a terenurilor proprietate privată se face la preţ liber, inclusiv în baza rezultatelor licitaţiei.

Preţul normativ al pămîntului constituie o măsură de estimare a valorii lui echivalente cu potenţialul natural şi economic al acestuia, exprimate în valută națională (alin.(l) art.2 al Legii 1308/97).

Vînzarea-cumpărarea terenurilor proprietate publică aferente obiectivelor privatizate sau care se privatizează, aferente obiectivelor private, precum şi a construcțiilor nefinalizate, se efectuează la preţul normativ al pămîntului. Celelalte terenuri destinate construcţiilor se vînd prin concurs sau la licitaţie (alin. (9) art.4 din Legea 1308/97). La încheierea contractelor de vînzare-cumpărare a terenurilor, autoritatea administraţiei publice locale poate stabili unele restricţii (servituţi) pe care proprietarii vor fi obligaţi să le respecte (alin.(8) art.4 al Legii 1308/97).

Indiferent de bunurile imobile obiect al contractului de vînzare-cumpărare, drepturilor asupra lor, de estimare a valorii acestora, sînt obligatoriu supuse înregistrării de stat în cadastrul bunurilor imobile, în conformitate cu Legea cadastrului bunurilor imobile.

Dacă obiect al contractului de vînzare-cumpărare sînt alte bunurile imobile, chiar şi altele decît terenurile, acesta trebuie să îmbrace formă autentică. În conformitate cu lit.(a) art.212 CC RM, prin care a fost impusă condiţia formei autentice pentru actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, – dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege (art.212 lit.(a) CC RM).

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unicConform art.817 CC RM, în baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului

întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile.Termenul „întreprindere” poate fi utilizat în două sensuri: 1) întreprinderea ca obiect al obligaţiilor civile;2) întreprinderea se prezintă ca subiect al dreptului civil sau al dreptului afacerilor. Întreprinderea este astfel definită drept formă organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat, aceasta prezentînd un agent economic cu firmă

(titulatură) proprie, înfiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislaţie.Prin intermediul contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul transmite în proprietatea cumpărătorului întreprinderea privită ca un

complex patrimonial. Drept excepţie sînt drepturile şi obligaţiile inalienabile ale vînzătorului, care nu pot fi transmise cumpărătorului.Date fiind importanţa şi caracterul special al obiectului vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex patrimonial unic, potrivit art.818 CC RM,

contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera înregistrării de Stat.Condiţiile de formă și de valabilitate ale contractului de vînzare-cumpărare, şi anume: forma autentică; înregistrarea.Încheierea contractului presupune întocmirea de către părţile contractante a unui şir de acte, cum ar fi actul de inventariere , bilanţul contabil şi altele .

Respectivele acte necesită a fi întocmite pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii şi transmise cumpărătorului concomitent cu predarea bunului. Obligația vînzătorului se impune prin prevederile alin.(2) art.753 CC RM, potrivit cărora vînzătorul este obligat să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vînzare-cumpărare nu este prevăzut altfel.

O modalitate specială de evaluare a patrimoniului întreprinderii este prevăzută la alin.(2) art.818 CC RM, și anume: evaluarea acestuia în baza concluziei unui auditor independent. Respectiva modalitate de evaluare a patrimoniului întreprinderii este impusă în vederea protejării drepturilor cumpărătorului.

Părţile contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii sînt obligate să informeze creditorii despre vînzarea acesteia pînă la predarea întreprinderii către cumpărător. Părţile contractante sînt libere de această obligaţie dacă informează creditorii întreprinderii despre vînzarea acesteia în modul cuvenit pînă la momentul semnării de către vînzător şi cumpărător a actului de predare (alin.(3) art.821 CC RM).

Vînzătorul transmite, prin contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii, cumpărătorului şi datoriile acesteia, dacă prin acordul părţilor nu se stabilește contrariul. Conform prevederilor art.568 CC RM, acordul de preluare a datoriei, stabilit între terţ şi debitor, produce efecte juridice doar cu acceptarea acestuia din partea creditorului. Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale (art.598 CC RM). Potrivit alin.(l) art.821 CC RM, predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii.

Cît ţine de momentul predării întreprinderii către cumpărător, are o importanţă principială, deoarece, anume din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la acesta. Momentul predării întreprinderii către cumpărător se consideră ziua semnării de către ambele părţi a actului de redare. Anume din acel moment riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător. Avînd în vedere că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii se consideră încheiat din momentul înregistrării de stat a acesteia, predarea, întreprinderii către cumpărător, perfectată în baza actului de predare, se consideră efectuată dacă sînt respectate condiţiile de fond ale acestuia şi numai după înregistrarea contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii.

Conform prevederilor alin.(l) art.822 CC RM, dreptul de proprietate asupra întreprinderii obiect al vînzării-cumpărării trece de la vînzător la cumpărător la data predării acesteia.

În baza alin.(3) art.821 CC RM, întreprinderea se consideră predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi şi din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător . Dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data semnării de către ambele părţi a actului de predare-primire.

8Vînzarea de probă sau la vederePotrivit art. 798 CC RM, „în cazul cumpărării de probă ..., consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”. Această

varietate a contractului de vînzare-cumpărare este folosită, de regulă, pentru unele bunuri alimentare care se desfac în pieţe. Ca să se poată încheia contractul de vînzare- cumpărare, este necesar ca, în prealabil, cumpărătorul să probeze bunurile. O asemenea vînzare este supusă unei condiţii suspensive potestative simple – în caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă a consimţirii (alin. (1) art.798 CC RM) –, vînzarea se consideră perfectă doar în momentul în care cumpărătorul, după ce a probat bunul respectiv, declară că acesta îi convine. Pînă în momentul în care cumpărătorul declara că acceptă sau nu bunul, s-a considerat că ne-am aflat doar în prezenţa unui „proiect de vînzare” sau a unei „promisiuni de vînzare”. Proprietatea asupra bunului se va transmite doar după individualizarea acestuia. Codul civil prevede anumite termene de consimţire în cadrul contractului de vînzare-cumpărare de probă sau la vedere, conform cărora consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi declarată doar în termenul convenit, iar dacă acesta nu a fost stabilit, pînă la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vînzător.

După prescripţiile alin. (2) art.799 CC RM, în cazul în care obiectul a fost dat cumpărătorului de probă sau la vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu a fost stabilit, termenul suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se consideră consimţire (alin.(l)-(2), art.799 CC RM).

Potrivit alin.(l) art.798 CC RM, „în cazul cumpărării... la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”. Un asemenea contract se încheie întotdeauna sub condiţia suspensivă (care constă în încercarea bunului de către cumpărător). Încercarea urmărește să stabilească dacă bunul corespunde sau nu destinaţiei sale. În cazul unor produse tehnice, se verifică dacă acestea corespund calităţii şi funcționării. În momentul în care se încheie contractul, cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a verifica (personal sau cu ajutorul unei persoane calificate) dacă bunul corespunde parametrilor tehnici şi funcţionali. Contractul se consideră perfectat în momentul în care se cunoaşte rezultatul pozitiv al verificării, cînd proprietatea bunului trece asupra cumpărătorului. Pînă la realizarea condiţiei prevăzute la alin.(l), cumpărătorul răspunde de păstrarea obiectului alin.(3) art.798 CC RM. Vînzarea fiind sub condiţie, riscurile pieirii fortuite a bunului cad în sarcina vînzătorului, pînă la îndeplinirea condiţiei, vînzătorul rămîne proprietarul bunului.

Rezultatul încercării nu este lăsat la aprecierea discreţionară a cumpărătorului (acesta motivînd că nu îi place produsul), ci el trebuie să fie urmarea constatării obiective a unor caracteristici care îl fac impropriu destinaţiei sale, total sau parţial.

Vînzătorul poate cere o expertiză a calităților şi a funcţionalităţii bunului obiect al contractului . Prin încercarea bunului se înţelege că încheierea contractului este lăsată la aprecierea cumpărătorului, în sensul că, dacă îi place bunul, îl va cumpăra. Dacă în urma încercării se stabileşte că bunul corespunde calitativ şi funcţional destinaţiei sale, cumpărătorul nu mai poate refuza bunul. Este condiţia pur potestativă, cu consecinţa nulităţii vînzării.

Contractul de vînzare cu pact de răscumpărareRăscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată vînzătorului, care o poate exercita (caz în care vînzarea se desfiinţează cu

efecte de la data încheierii contractului, iar vînzătorul redobîndeşte proprietatea lucrului înstrăinat) sau nu (caz în care vînzarea se consolidează, iar cumpărătorul rămîne definitiv proprietarul lucrului).

Prin vînzarea cu pact de răscumpărare, se înţelege acea vînzare prin care vînzătorul îşi rezervă dreptul de a relua bunul vîndut, restituind preţul cumpărătorului. Conform art.786 CC RM, care explică vînzarea cu pact de răscumpărare, aceasta are loc dacă în contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul şi-a rezervat dreptul de răscumpărare, aceasta se face prin declaraţia vînzătorului faţă de cumpărător că va exercita dreptul de răscumpărare . Declaraţia nu necesită forma stabilită pentru contractul de vînzare-cumpărare. O asemenea vînzare-cumpărare este afectată de o condiţie expresă.

Cît despre preţul de răscumpărare, art.788 CC RM prescrie că răscumpărarea se efectuează la preţul de vînzare. Revînzătorul este în drept să ceară compensarea cheltuielilor aferente bunului cumpărat pînă la răscumpărare, în cuantum egal cu creşterea valorii bunului datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie să îl restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul îl poate reţine dacă nu dăunează bunului.

Termenul de răscumpărare este o condiţie esenţială pentru acest mecanism. Anume răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite (art.791 CC RM).

O întrebare judicioasă se ridică relativ la faptul dacă înaintea exercitării dreptului de răscumpărare, obiectul cumpărat a suferit o înrăutăţire, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv. În conformitate cu alin.(l) art.789 CC RM, persoana care deţine obiectul răspunde pentru prejudiciu. Dacă însă obiectul nu s-a depreciat din vina celui de la care se răscumpără sau dacă a suferit o modificare neînsemnată, răscumpărătorul nu poate cere reducerea preţului de cumpărare.

Se încadrează şi ipoteza dacă, pînă la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus de obiectul contractului, în acest caz, după dispoziţiile art.790 CC RM, cumpărătorul este obligat să înlăture drepturile terţilor asupra bunului. Se consideră că revînzătorul a dispus de bun şi în cazul în care bunul a fost înstrăinat în cadrul procedurii de executare silită sau a fost înstrăinat de către administratorul procesului de insolvabilitate.

Vînzarea drepturilor litigioaseVînzarea drepturilor litigioase mai este numită şi retractul litigios care constituie o manifestare unilaterală de voinţă, în temeiul căreia debitorul unui drept

litigios – care a fost transmis de către creditor unei alte persoane, printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros – poate să stingă litigiul şi, totodată, obligaţia sa, oferind cesionarului – noului său creditor – suma cu care el a plătit efectiv cedentului creanţa respectivă, împreună cu cheltuielile cumpărării şi cu dobînzile aferente, de la data plăţii cesiunii. Relativ categoriei de drept litigios, conform art.800 CC RM, un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară . Cînd se înstrăinează un drept litigios, debitorul dreptului litigios poate să-l înlăture din proces pe cesionar, prin plata sumei cu care a cumpărat dreptul litigios. În acest mod, se stinge procesul care a fost promovat împotriva lui.

Operațiunea este cunoscuta sub denumirea de retract litigios şi urmăreşte să zădărnicească încercările de speculă din partea cesionarului . Daca n-ar fi posibil retractul litigios, cesionarul, deşi a cumpărat creanţa la un preţ inferior, îl va urmări pe debitor la valoarea nominală a creanţei. Nu are importanţă dacă obiectul vînzării îl formează un drept real sau un drept de creanţă.

Legea prevede şi cîteva interdicţii pentru realizarea retractului, şi anume, în primul rînd conform art.801 CC RM, judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobîndi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute. Pe de altă parte, retractul nu poate fi exercitat în caz că vînzarea este făcută faţă de un creditor pentru a i se plăti ceea ce i se datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios şi nici în relaţiile dintre comercianţi. De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărîre judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat (alin.(2) art.802 CC RM).

Condiţiile exercitării retractului litigios sînt:a) Dreptul cedat să fie litigios, iar conform art.800 CC RM, un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în

cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară. Simpla intenţie procesuală nu justifică retractul litigios. Dar retractul va fi admisibil în orice fază a procesului, inclusiv în timpul recursului, pînă în momentul în care hotărîrea rămîne definitivă.

b) Să existe o vînzare, adică o cedare oneroasă a dreptului litigios. Dacă dreptul litigios a fost donat sau lăsat prin testament, retractul litigios nu mai este posibil, deoarece lipseşte preţul, şi nici încercarea de speculă din partea cesionarului. În caz de schimb al dreptului litigios, de asemenea, nu este posibil. Odată cu plata preţului, debitorul va achita dobînzile şi cheltuielile. Deşi legea nu prevede nimic, preţul cesiunii trebuie să fie inferior creanţei nominale, deoarece, în caz contrar, retractul litigios nu se justifică.

c) Debitorul să-şi manifeste intenţia de a exercita retractul litigios. Voinţa se va manifesta fie în faţa instanţei care soluţionează fondul litigiului, fie printr-o notificare, pe care o va comunica cesionarului.

Efectele retractului litigios. Principalul efect rezidă în faptul că vînzarea dreptului litigios încetează (faţă de debitor, adică de cel care a exercitat retractul litigios). Desfiinţarea are efect retroactiv, ceea ce înseamnă că dreptul litigios va reveni în patrimoniul vînzătorului, liber de orice sarcină. Dacă cel care a dobîndit dreptul litigios a constituit drepturi în favoarea unor terţi sau creditorii dobînditorului au înfiinţat poprire asupra creanţei în litigiu, atît drepturile constituite, cît și poprirea, vor fi înlăturate. Dacă retractul litigios nu produce efecte între vînzător şi dobînditorul dreptului litigios sau între vînzător şi debitorul pîrît, împotriva acestuia din urmă vînzătorul va avea posibilitatea să promoveze o acţiune oblică (atunci cînd dobînditorul nu a plătit preţul).

Vînzarea la licitație

9Alin.(l) art.809 CC RM prevede că vînzarea la licitaţie poate atît fi benevolă, cît şi silită. Pornind de la categoriile date, într-o manieră pertinentă, vînzarea

la licitaţie a fost definită ca fiind o vînzare către cel care oferă preţul cel mai mare, sau o cumpărare de la cel care îşi oferă marfa la preţul cel mai mic. Pe de altă parte, cît ţine de licitaţia silită, aceasta are loc „în cazul în care debitorul unei obligaţii de plată nu se achită de această obligaţie, iar garanţia plăţii este constituirea unui drept de ipotecă în favoarea creditorului asupra unui bun imobil al debitorului, atunci creditorul poate apela la executarea silită imobiliară valorificînd ipoteca prin intermediul unui executor judecătoresc”. Pentru că o licitaţie nu are loc fără de participanţi, alin.(l) art. 130 al CE RM prevede faptul că la licitaţie se admit persoanele care au depus la timp cerere de participare şi au prezentat documentele necesare. Participanţii la licitaţie devin adjudecatari doar în momentul manifestării lor active prin avansarea ofertelor.

Modul de încheiere a contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor la licitaţie, se caracterizează prin adjudecarea bunului de către adjudecător ultimului ofertant. Momentul dobîndirii dreptului de proprietate de către adjudecatar se apreciază prin înscrierea în registrul adjudecătorului a numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia, face proba vînzării, dar, dacă lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori. Regula prioritară care funcţionează în acest domeniu al vînzării la licitaţie, ca urmare a dispoziţiilor art.812 CC RM, este că ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta.

Relativ la preţul vînzării la licitaţie, art.810 CC RM, prevede că vînzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vînzare. Această stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului, dacă nu a fost comunicată persoanelor prezente pînă la primirea ofertelor.

Ca urmare a licitaţiei şi adjudecării bunului către adjudecatar, trebuie să fie întocmit contractul de vînzare a imobilului. După dispoziţiile art.814 CC RM, vînzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să întocmească contractul de vînzare-cumpărare a imobilului în termen de 10 zile de la cererea celeilalte părţi.

Legea civilă reglementează inclusiv ipoteza cînd bunul dobîndit prin vînzare la licitaţie nu este liber de sarcini reale, adică careva terţe persoane pot să-şi formuleze asupra acestuia anumite pretenţii. În acest caz, adjudecatarul, al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al vînzătorului, poate cere de la vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile (alin.(l)-(2) art.816 CC RM).

Cît ţine de desfăşurarea licitaţiei silite, conform alin.(l) art. 134 CE RM, privind desfăşurarea licitaţiei, licitaţia este desfăşurată de executorul judecătoresc, în a cărui procedură se află documentul executoriu. În ziua licitaţiei, la înmînarea biletelor de participare, executorul judecătoresc înregistrează participanţii prezenţi. Înregistrarea se încheie cu 10 minute înainte de începutul procedurii de licitare. Participanţii care au întîrziat la înregistrare nu sînt admişi la licitaţie. Totodată, executorul judecătoresc (licitatorul) anunţă începutul licitaţiei şi dă citire părţii întîi a procesului-verbal (alin.(2)-(3) art. 134 CE RM).

Executorul judecătoresc oferă bunul spre vînzare de cel puţin 3 ori la rînd, la intervale de timp care să permită opţiuni şi suprasolicitări. După ce unul dintre participanţi ridică biletul, ceilalţi pot pretinde la bun (lot), propunînd un preţ mai mare cu unul sau cu mai mulţi paşi de ridicare. Dacă nimeni nu oferă un preţ mai mare decît cel acceptat, strigat de 3 ori, executorul judecătoresc fixează, prin lovitură de ciocan, vînzarea bunului. Participantul la licitaţie care a cîştigat bunul (lotul) este obligat să semneze procesul-verbal.

Tema: CONTRACTUL DE SCHIMBNoțiunea și particularitățile contractuluiPotrivit alin.(l) art.823 CC RM, părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Odată

cu dezvoltarea circuitului civil, aplicarea în practică a contractului de schimb a fost redusă, deoarece, cu apariţia banilor, schimbul de bunuri în natură a fost înlocuit cu contractul de vînzare-cumpărare în care în calitate de echivalent se utiliza nu un bun material, dar o sumă de bani.

La fel, ca şi contractul de vînzare-cumpărare, contractul de schimb este un mijloc, un instrument juridic de schimb al bunurilor materiale . Contractul de schimb se aplică în circuitul civil de mărfuri şi este o formă ce catalizează schimbul de bunuri. Faţă de contractul de schimb se aplică regulile corespunzătoare contractului de vînzare-cumpărare (art.824 CC RM).

Contractul de schimb poate avea atît caracter civil (încheiat pentru satisfacerea necesităţilor personale ale participanţilor la circuitul civil de bunuri şi valori), cît şi caracter comercial (încheiat cu scop lucrativ între participanţii la circuitul comercial), în funcţie de obiectul contractului. Deseori contractul de schimb perfectat între agenţii economici este confundat cu contractul de barter, ceea ce сe nu este corect din punct de vedere juridic.

O particularitate a contractului de schimb este că sfera de aplicare a acestuia este mai redusă decît sfera de aplicare a contractului de vînzare-cumpărare, utilizîndu-se mai frecvent de către persoanele fizice.

Fiind un contract juridico-civil, de sine stătător, contractul de schimb are şi particularităţile sale specifice: în calitate de echivalent figurează nu suma bănească egală ca valoare costului bunului primit, ci, de regulă, un alt bun. Noul CC al RM admite

posibilitatea schimbului de mărfuri neechivalente. În baza art.825 CC RM, în cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută în contract;

în contractul de schimb, fiecare dintre părţi activează în două calităţi – vînzător de bunuri pe care le dă şi cumpărător de bunuri pe care le primeşte, fapt care este direct stipulat în lege. Potrivit alin.(2) art.823 CC RM, fiecare parte a contractului de schimb este considerat vînzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.

Este necesar să distingem contractul de schimb de operaţiile de schimb al spațiului locativ . În baza contractului de închiriere a spaţiului locativ, chiriaşul are dreptul să schimbe spaţiul locativ închiriat pe un alt spaţiu locativ închiriat de un alt chiriaş. În cazul schimbului spaţiului locativ, dreptul de proprietate nu se transmite ca în cazul contractului de schimb, dar se transmit numai împuternicirile de posesie şi folosinţă a spaţiului locativ ce-i aparţine altei persoane. Aceste relaţii sînt reglementate şi de acte normative diferite. Schimbul spațiului locativ se efectuează în corespundere cu Regulile de efectuare a schimbului încăperilor de locuit din RM, aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM din 31 mai 1984.

Contractul de schimb se deosebeşte şi de operaţiile de preschimbare a mărfurilor necalitative pe mărfuri calitative potrivit contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul, sau contractului de vînzare-cumpărare în genere. Natura juridică a acestor relaţii este absolut diferită. Dreptul cumpărătorului la preschimbarea bunului cu vicii pe unul calitativ rezultă din contractul de vînzare-cumpărare şi este parte componentă a acestuia. Se reglementează aceste relaţii de diferite norme de drept. În baza contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul dreptul cumpărătorului la preschimbarea mărfurilor cu vicii se reglementează de Regulile de înlocuire a produselor nealimentare, aprobate prin Hotărîrea Guvernului RM nr.1465/2003.

O particularitate a contractului de schimb constă în faptul că actualul CC RM conţine o normă absolut nouă, ce se referă la temeiul refuzului unei părţi de a executa contractul de schimb. Potrivit art.826 CC RM, partea care demonstrează că cealaltă parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să refuze executarea prestaţiei la care s-a obligat. În acest caz, partea poate fi obligată să restituie doar ceea ce a primit în baza contractului.

Caracterele juridice ale contractului de schimbFiind un contract translativ de proprietate şi avînd multe tangenţe comune cu contractul de vînzare-cumpărare, contractul de schimb are un caracter

oneros, consensual, sinalagmatic şi comutativ.Conform alin.(2) art. 197 CC RM, cu titlu oneros este actul juridic prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui

alt folos patrimonial. Caracterul oneros al contractului de schimb se manifestă prin faptul că fiecare parte are un scop de ordin patrimonial şi anume, de a dobîndi în proprietate un bun în schimbul unui alt bun, fie echivalent sau neechivalent după cost. În ultimul caz se achită diferenţa care poartă denumirea de sultă, dar numai dacă această clauză este prevăzută de contract.

Contractele consensuale sînt acele сontracte care se încheie prin simplu acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Din definiţia contractului de schimb, pe care o conţine art.823 CC RM, rezultă că acest contract poate avea doar un caracter consensual.

Potrivit alin.(l) art.704 CC RM, un contract este sinalagmatic, dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. Această normă legală corespunde obligaţiilor părţilor în contractul de schimb prin care părţile au obligaţia să transmită reciproc un bun în proprietate.

Contractele comutative sînt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sînt certe şi poate fi apreciată cheia în momentul încheierii contractului.

10

Elementele contractului de schimbSubiecţii contractului de schimb pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice. Dat fiind faptul că, potrivit alin.(2) art.823 CC RM, fiecare parte contractuală activează în două calităţi – ca vînzător al bunului, pe care îl transmite, şi

cumpărător al bunului, pe care îl primeşte în schimb, denumirea părţilor este, respectiv, vînzător şi cumpărător. Această teză se confirmă prin faptul că, potrivit art.824 CC RM, asupra contractului de schimb se aplică în modul corespunzător regulile contractului de vînzare-cumpărare.

Obiectul contractului de schimb pot fi orice bunuri care liber participă în circuitul civil. În prezent sînt excluse orice restricţii referitor la săvîrşirea operațiunilor de schimb, cu automobilele.

Faţă de obiectul contractului de schimb se aplică regulile generale cu privire la valabilitatea actului juridic. Astfel, potrivit alin.(2) art.206, obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuitul civil şi să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa.

Contractul de schimb se perfectează cu respectarea condiţiilor generale referitoare la forma actului juridic. Dacă obiectul contractului este un lot de pămînt, o casă de locuit, un apartament privatizat sau un alt bun imobil, atunci este necesară respectarea cerinţei despre forma actului juridic, stabilită în art.208-215 CC RM. Faţă de contractul de schimb se aplică şi o altă normă generală stipulată în art. 680 CC RM, unde se menţionează că dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă.

O prevedere legală este stabilită în art.818 CC RM unde este stipulat că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii, în calitate de complex patrimonial unic, se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera înregistrării de Stat. Dat fiind faptul că, faţă de contractul de schimh se aplică normele contractului de vînzare-cumpărare (art.824 CC RM), norma stipulată în art.818 CC RM se aplică în contractul de schimb cînd obiectul contractului este o întreprindere ca un complex patrimonial unic.

Preţul şi termenul contractului de schimb ca elemente contractuale nu au o importanţă esenţială, cu anumite excepţii. De regulă, obiectele contractului de schimb sînt bunuri cu o valoare echivalentă, însă legiuitorul admite posibilitatea schimbului de bunuri cu valori rechivalente (art.825 CC RM). În acest caz, este necesar de luat în consideraţie prevederile art.756 CC RM. Termenul, ca element al contractului de schimb, are importanţă doar în ceea priveşte perioada de executare a obligaţiilor contractuale, mai ales cînd obiectul contractului este un bun voluminos sau cu o valoare impunătoare (art.757, 760, 761 CC RM).

Tema: CONTRACTUL DE DONAȚIENoțiunea, particularitățile și caracterele juridice ale contractuluiPotrivit alin.827 CC RM, prin contractul de donaţie o parte (donator) se obligă să mărească din patrimoniului său cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte

părţi (donatar). Contractul de donaţie are un caracter consensual.Potrivit alin. (2) art. 827 CC RM, contractul de donaţie prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniu actual sau o fracţiune din el,

fără a specifica bunurile care urmează să fie predate, este nul. Din această normă rezultă că, dacă în contractul de donaţie vor fi specificate bunurile care urmează a fi predate, acest contract are un caracter consensual. Această regulă se aplică şi în situaţiile prevăzute în alin.(3) art.827 CC RM, dacă natura şi întinderea datoriilor sau sarcinilor vor fi stipulate în contract.

Potrivit alin.(l) art.828 CC RM, contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului . Simpla transmitere a bunului nu înseamnă încă o donaţie. Donaţie este un contract, care presupune voinţa donatorului şi acordul donatarului pentru recepţionarea bunului în proprietate. Dacă donatarul nu manifestă voinţa corespunzătoare sau în mod direct respinge donaţia, atunci nu avem donaţie, chiar dacă bunul a fost pus la dispoziţie, de exemplu, la domiciliul donatarului.

Potrivit alin.(2) art.828 CC RM, în cazul în care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părţi, transmiţătorul poate stabili acestuia un termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că refuză să accepte donaţia. La expirarea termenului, contractul de consideră încheiat dacă cealaltă parte nu a refuzat să accepte donaţia. În caz de refuz, transmiţătorul are dreptul să ceară restituirea bunului în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

O altă particularitate a contractului de donaţie este caracterul său gratuit . Donatorul, transmiţînd bunul donatarului, nu primeşte în schimb nicio contraprestaţie. Deci contractul de donaţie este unilateral-obligaţional. Donatarul nu are nicio obligaţie faţă de donator. Este vorba doar de o obligaţie pur juridică, dar nu şi de una morală. Deci contractul de donaţie nu poate conţine anumite condiţii ce ar limita dreptul de proprietate al donatarului.

De la această regulă generală există şi o excepţie. Conform alin.(l) art.834 CC RM, părţile pot conveni ca efectele donaţiei să fie condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. Scopul poate fi de utilitate publică. Va constitui donaţie numai partea excedentară cheltuielilor de executare a sarcinii de atingere a scopului. De exemplu, casa se donează organului administraţiei publice locale, dar cu condiţia folosirii ei ca bibliotecă pentru copii.

Contractul de donaţie nu este o tranzacţie de mărfuri. Acest contract se săvîrşeşte, de obicei, între cetăţeni legaţi între ei prin relaţii de rudenie, de prietenie. Contractul respectiv se încheie deseori între cetăţeni.

Contractul de donaţie, fiind un contract juridico-civil, urmează să-l distingem de alte operaţiuni cu titlu gratuit. A acorda atenţie unei persoane sau a înmîna un buchet de flori se referă la normele de morală, dar nu la cele de drept. Acordarea la serviciu a premiilor în formă de cadouri de preţ reprezintă în sine relaţii reglementate de normele dreptului de muncă.

Urmează să distingem contractul de donaţie de relaţiile de sponsorizare şi filantropie. Deşi ele au unele aspecte comune, dar natura juridică, scopurile filantropiei şi sponsorizării sînt cu totul altele, fiind determinate de Legea cu privire la filantropie şi sponsorizare, adoptată de Parlamentul RM la 7 iulie 1995. Conform pct.2 art.l al legii respective, prin filantropie se subînţelege acordarea benevolă, imparţială şi necondiţionată de sprijin material sau servicii gratuite unei persoane (unui grup de persoane), fără a cere în schimb vreo recompensă, plată sau onorarea vreunor obligaţiuni şi fără a obţine din aceasta vreun profit.

Sponsorizarea, în conformitate cu pct.3 art. 1 al legii date, se desfăşoară pe principii benevole la solicitarea beneficiarului (persoană fizică sau juridică) şi constă în acordarea de mijloace financiare şi materiale pentru susţinerea unor activități de importanţă publică.

Contractul de donaţie face parte din contractele translative de proprietate, întrucît obiectul contractului trece, la încheierea contractului, în proprietatea donatarului şi măreşte patrimoniul acestuia.

Actualul CC RM admite posibilitatea de a încheia un contract de donaţie cu caracter consensual sau real. Contractele reale sînt acelea pentru a căror formare, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesar remiterea unui bun de către una dintre părţi către cealaltă.

Din definiţia contractului de donaţie rezultă că acesta este unul cu titlu gratuit . Potrivit alin.(l) art. 197 CC RM, actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.

Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) sînt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ.

Dacă în contractul de donaţie donatarul obţine o contraprestaţie, apoi în baza alin.(2) art.221 CC RM, acest contract va fi lovit de nulitatea absolută dat fiind faptul că acest act juridic va avea un caracter simulat. În asemenea caz, se vor aplica normele actului juridic pe care părţile le-au avut în vedere.

O particularitate a contractului de donaţie se manifestă prin faptul că legislaţia naţională admite contractul de donaţie condiționat , fapt care a fost menţionat supra. În acest caz, donaţia reprezintă o liberalitate, spre deosebire de contractele dezinteresate, în urma donaţiei donatorul îşi reduce patrimoniul.

Caracterul sinalagmatic este caracteristic contractului de donaţie condiţionat, părţile se obligă reciproc şi corelativ. În asemenea situaţie, faţă de contractul de donaţie se aplică în mod corespunzător prevederile art.704-711 CC RM.

Elementele contractului de donație

11Părţile contractului sînt donatorul şi donatarul. În calitate de donator pot figura, de regulă, cetăţeni care sînt proprietari ale bunurilor donate şi au

capacitate de exerciţiu. Încheierea contractului de donaţie a bunurilor imobile din numele minorului, în baza alin. (2) art.42 CC RM, se admite numai cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. Minorii în calitate de donatori pot încheia doar acte juridice curente de mică valoare şi să dispună de salariu provenit din activitatea proprie (art.21-22 CC RM). În art.21-22 CC RM se stabileşte că minorii pot săvîrşi acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor. În aceste cazuri minorii pot activa în calitate de donatari.

Potrivit art.832, este interzisă donaţia: în numele persoanelor incapabile; proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative, de asistenţă socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei

care se află în ele sau din partea soţului sau rudelor acesteia de pînă la gradul 4 inclusiv. Această regulă nu se aplică în relaţiile dintre rudele de pînă la gradul 4 inclusiv;

în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ – rezultă că parte a contractului de donaţie poate fi şi o persoană juridică, dar cu condiţia că aceasta are alt scop decît obţinerea de venit, adică organizaţiile necomerciale (art. 180 CC RM).

Această regulă nu se aplică în cazurile donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale.O altă particularitate a contractului de donaţie se manifestă prin faptul că, odată cu adoptarea legilor RM cu privire la proprietate, la privaţizare, a fost

esenţial lărgită sfera aplicării contractului de donaţie, s-a mărit numărul participanţilor la acest contract şi categoriile de obiecte ce pot fi dăruite, adică bunurile lumii materiale, care pot aparţine cetăţenilor cu drept de proprietate.

Obiecte ale contractului de donaţie pot fi orice bunuri, care nu sînt scoase din circuitul civil şi care le aparţin donatorilor cu titlu de proprietate. Dacă obiectul contractului aparţine soţilor cu titlu de proprietate în devălmăşie, o casă de locuit sau un automobil, apoi este necesar acordul celuilalt soţ pentru încheierea contractului de donaţie (art.21 CF RM).

Un moment esenţial nou cu privire la obiectul contractului de donaţie este stipulat în art.831 CC RM în care se spune că, în cazul în care contractul de donație stipulează obligaţia privind susţinerea materială sub formă de plăţi periodice, această obligaţie încetează odată cu decesul donatorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel. Din această normă rezultă că obiect al contractului de donaţie pot fi şi plăţi periodice. Legislaţia civilă actuală stabileşte că plăţile periodice pot fi achitate în bani sau în natură (art. 847 CC RM).

Contractul de donaţie, în dependenţă de costul obiectului, poate fi încheiat în una din 3 forme: verbală, simplu scrisă, scrisă cu autentificare notarială. În primul rînd, forma contractului depinde de obiectul contractului şi costul lui. Potrivit art.829 CC RM, dacă obiect al donaţiei este un bun pentru a cărui

vînzare (înstrăinare) este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeaşi formă este cerută şi pentru donaţie.Cerinţe deosebite faţă de forma contractului de donație în cazul în care acesta este consensual: potrivit alin.(l) art.830 CC RM, pentru a produce

efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică.

Preţul şi termenul în contractul de donaţie nu reprezintă vreo importanţă substanţială.

Încetarea raporturilor contractualea) Evocarea. Potrivit art.835 CC RM, donaţia poate fi revocată dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, dacă se

face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de donator sau faţă de o rudă apropiată a acestuia, situaţii care atestă o ingratitudine gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să acorde donatorului întreţinerea datorată.

Legea stabileşte expres şi exhaustiv temeiurile de revocare pentru ingratitudine, și anume: atentatul la viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate a acestuia; săvîrşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite faţă de aceste persoane care demonstrează o ingratitudine gravă; refuzul neîntemeiat de a acorda donatorului întreţinerea datorată.Dreptul de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine este un drept strict individual şi aparţine numai donatorului şi rudei apropiate, împotriva căreia

au fost săvîrşite oarecare acţiuni ilicite. Rude apropiate ale donatorului sînt consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de pînă la gradul IV inclusiv. Revocarea donaţiei pentru ingratitudine reprezintă o sancţiune personală împotriva donatarului vinovat şi nu poate avea anumite efecte negative pentru terţi.

Legislaţia stabileşte un termen destul de redus pentru revocarea donaţiei pe motiv de ingratitudine. Potrivit alin.(3) art.835 CC RM, revocarea donaţiei poate fi făcută doar în decursul unui an din momentul în care cel îndreptăţit să revoce a luat cunoştinţă de motivul de revocare.

Acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi înaintată contra moştenitorilor donatarului, nici de moştenitorii donatorului împotriva donatarului, cu excepţia cazului cînd donatorul a decedat pînă la expirarea termenului de un an (alin. (4) art.835 CC RM).

Consecinţele revocării, de asemenea, sînt prevăzute de lege. Potrivit alin. (2) art.835 CC RM, dacă donaţia este revocată, se poate cere restituirea bunului donat.

Conform alin.(3) art.834 CC RM, dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca donația. Revocarea donaţiei pentru acest temei legal este posibilă în aceleaşi condiţii şi produce aceleaşi efecte juridice ca rezoluţiunea contractelor sinalagmatice.

b) Rezoluţiunea. Dacă donatorul, după executarea donaţiei, nu mai este în stare să-şi asigure o întreţinere corespunzătoare şi să-şi îndeplinească obligaţiile legate de întreţinere faţă de terţi, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai posedă.

Din această normă rezultă două aspecte esenţiale care pot influenţa restituirea bunului donat:1) se referă la starea de nevoie a donatorului care a apărut după executarea contractului, 2) se referă la posibilitatea restituirii doar a bunurilor donate, care la moment sînt în posesia donatarului.Dacă bunurile nu mai există în natură sau au fost înstrăinate de către donatar, rezoluţiunea contractului nu poate avea loc. Legislaţia nu prevede în acest caz

dreptul donatorului de a cere despăgubiri.În cazul cînd bunul este în posesia donatarului, însă este grevat de drepturi ale terţilor, donatorul va accepta restituirea bunului grevat de drepturi, fără a

putea cere despăgubiri. Starea de nevoie în care a ajuns donatorul după executarea contractului de donaţie trebuie să nu fie condiţionată de comportamentul vinovat al lui. Cererea de restituire a bunului donat este inadmisibilă cînd donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă starea de nevoie (alin.(2) art.836 CC RM).

Nulitatea contractului de donațiePotrivit art.827 CC RM, sînt considerate nule: contractul de donaţie prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul actual sau o fracţiune din el fără a specifica bunurile care

urmează să fie predate; contractul de donaţie care stipulează obligaţia donatarului de a achita datorii sau sarcini care nu există la momentul încheierii contractului dacă natura

şi întinderea datoriilor sau sarcinilor nu sînt stipulate în contract; contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului; contractul de donaţie încheiat în timpul unei maladii prezumate de a fi letale pentru donator, urmată de însănătoșirea acestuia, poate fi declarat nul la

cererea donatorului. În acest caz, dreptul de a cere nulitatea donaţiei îi revine doar donatorului. Din norma legală rezultă, de asemenea, acest drept poate fi realizat doar cu condiţia însănătoşirii donatorului.

12Prezumţia maladiei de a fi letală se ia în consideraţie în perioada de curgere a acestei maladii şi imposibilitatea de a o trata în acea perioadă cu metodele şi

medicamentele disponibile. Dreptul de a cere nulitatea contractului de donaţie poate fi realizat în decursul termenelor generale de prescripţie.Efectele nulităţii contractului de donaţie sînt cele generale stipulate în art.219 CC RM.

Tema: CONTRACTUL DE RENTĂDefiniția și natura juridică a contractului de rentăPotrivit art.847 CC RM, renta se constituie printr-un contract în baza căruia parte (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o

redevenţă celeilalte părţi (credirentier).Contractul de rentă are o natură juridică specială caracteristică doar lui. Această natură se manifestă prin faptul că în cazul cînd contractul este cu titlu

oneros, acesta va avea un caracter sinalagmatic (bilateral), deoarece părţile au obligaţii reciproce, corelate între ele.Dacă contractul va fi cu titlu gratuit, potrivit alin.(3) art.666 CC RM, va avea un caracter unilateral, deoarece generează obligaţie doar pentru una din

părţi – debirentier, care este ţinut să achite redevenţa pe toată durata contractului.Dacă contractul de rentă este cu titlu oneros, acesta poate fi considerat ca un contract cu executare succesivă, deoarece debirentierul va fi obligat să

plătească redevenţa, de regulă, pe durata vieţii credirentierului.Renta viageră cu titlu oneros (alin.(l) art.848 CC RM) se constituie printr-un contract aleatoriu, ori, la încheierea lui, părţile nu cunosc existenţa şi

întinderea obligaţiilor, existînd şanse de cîştig şi riscul de pierdere pentru ambele părţi. Întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este determinată de un eveniment viitor şi incert, care este data morţii cretirentierului.

Contractul de rentă cu titlu oneros face parte din categoria contractelor translative de proprietate , întrucît credirentierul, la încheierea acestuia, are obligaţia de a transmite debirentierului obiectul contractului cu anexarea documentelor necesare şi respectarea procedurii juridice de dobîndire de către debirentier a dreptului de proprietate în dependenţă de obiectul contractului.

Delimitarea de contractul de întreținere pe viațăDupă natura sa juridică, contractul de rentă are multe tangenţe comune cu contractul de întreţinere pe viaţă, însă fiind recunoscute de legiuitor drept

contracte civile separate, acestea necesită o delimitare, și anume:1) contractul de întreţinere pe viaţă în toate cazurile este cu titlu oneros, pe cînd cel de rentă poate fi atît cu titlu oneros, cît şi gratuit;2) denumirea participanţilor la contracte;3) executarea contractelor. Potrivit art.847 CC RM, debirentierul execută obligaţia de bază – achitarea redevenţei, în mod periodic, pe cînd în

conformitate cu art.839 CC RM, dobînditorul (ca debitor) este obligat să execute obligaţiile sale cu privire la locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul necesar zilnic, permanent, sistematic pe toată durata contractului;

4) executarea acestor contracte după volumul obligaţiilor şi modul de executare a acestora. Executarea contractului de rentă, potrivit alin.(2) art.847 CC RM, poate fi în bani sau în natură, pe cînd executarea contractului de întreţinere pe viaţă are loc, ce regulă, în natură şi doar, ca excepţie, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale de către dobînditori, executarea contractului poate fi schimbată pe plăţi periodice în bani la cererea beneficiarului întreţinerii (alin.(l) art.841 CC RM). Şi în contractul de rentă, în cazul achitării rentei în natură prin acordul părţilor, dar nu ca sancţiune, plata în natură poate fi înlocuită cu o sumă de bani plătită, de asemenea, periodic;

5) încetarea raporturilor contractuale ale acestor contracte. Potrivit art.856 CC RM, contractul de rentă încetează în urma rezilierii, pe cînd contractul de întreţinere pe viaţă, în baza art.844 CC RM, încetează prin rezoluţiune;

6) potrivit art.855 CC RM, contractul de rentă poate fi contestat de un terţ care are dreptul de a fi întreţinut de către debirentier, dacă există anumite circumstanţe stabilite de lege, fapt care nu poate avea loc în contractul întreţinerii pe viaţă;

7) în contractul de rentă cu titlu gratuit printr-o clauză specială acest contract poate avea un caracter insesizabil (art.857 CC RM), fapt care nu are loc în contractul de întreţinere pe viaţă;

8) în prezent se aplică contractul de întreţinere pe viaţă, ca fiind un contract cunoscut din trecut, foarte simplu şi comod pentru cetăţeni. Aplicarea reală a contractului de rentă pînă la ziua de azi nu este una frecventă, însă pe viitor situaţia se poate schimba.

Elementele contractului de rentăDin natura juridică a contractului rezultă că în calitate de credirentier pot activa doar persoane fizice cu capacitatea de exerciţiu deplină, care dispun de

un bun sau mai multe cu titlu de proprietate şi care poate fi obiect, cînd acesta este cu titlu oneros şi fără asemenea cerinţe. Faptul că în această calitate pot fi doar persoane fizice rezultă din art.848 CC RM, care stabileşte termenul maximal al contractului – durata vieţii credirentierului.

În această calitate pot fi oricine, indiferent de vîrstă şi capacitatea de muncă. Dacă contractul este cu titlu oneros, atunci credirentierul urmează să fie proprietarul bunului ce se transmite în baza contractului de rentă.

Din prevederile stipulate în alin.(2) art.850 rezultă posibilitatea plurităţii de credirentieri. În această normă se menţionează că, în cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte integral supravieţuitorilor, dacă în contract nu este revăzut altfel. Potrivit alin.(3) art.847, renta poate fi constituită şi în favoarea unui terţ, care poate fi numit beneficiar.

Faţă de debirentier, criteriile sînt mai dure, şi anume, el trebuie să dispună de capacitatea civilă pentru perioada redevenţei pe un termen nedefinit sau unui definit, cînd părţile stabilesc în contract un asemenea termen.

Ca şi în contractul de înstrăinare a unui bun cu condiţia întreţinerii pe viaţă, se iscă întrebarea, dacă în calitate de debirentier pot activa persoane juridice. Calitatea de debirentier este posibilă, în egală măsură, pentru persoanele fizice, societăţile comerciale şi organizaţiile necomerciale. În privinţa societăţilor comerciale şi necomerciale, este necesar de ţinut cont că primele au drept scop de activitate obţinerea profitului, iar cele din urmă sînt înzestrate cu capacitatea civilă specială. Datorită acestui fapt, societățile comerciale nu vor putea avea calitatea de debirentier în contractele de rentă cu titlu gratuit, iar organizaţiile necomerciale vor putea încheia astfel de contracte doar dacă le este permis prin lege şi/sau prin actele de constituire.

Obiectul material al contractului de rentă poate fi compus din una sau două părţi, dacă contractul este cu titlu gratuit, obiectul contractului constituie redevenţa, care urmează a fi achitată de debirentier. Această plată poate fi în bani sau în natură. Dacă redevenţa se achită în bani, în contract este necesar de stabilit mărimea acestei plăţi. Teza dată rezultă din conţinutul alin.(l) art.850 CC RM, unde se menţionează că cuantumul rentei se stabileşte de către părţi.

Dacă redevenţa este achitată în natură, în contract este necesar de stipulat forma materială a acesteia. Din natura juridică a acestui contract rezultă că în această calitate pot fi utilizate doar bunuri consumabile şi mobile.

Potrivit art.853 CC RM, în contractul de plată a rentei în natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani, plătită periodic. Deoarece legiuitorul nu stabileşte anumite interdicţii de ordin contrar, prin acordul părţilor, plata rentei în bani poate fi înlocuită cu cea în natură.

Obiectul contractului este constituit din două părţi, dacă acesta este cu titlu oneros: redevenţa şi/sau bunurile care vor fi transmise în proprietatea debirentierului.

Legiuitorul nu stabileşte care bunuri materiale pot servi ca redevenţă în natură. Din norma stipulată în art.852 CC RM rezultă că în această calitate pot atît bunuri mobile, cît şi imobile care participă liber în circuitul civil. În contract părţile trebuie să individualizeze bunurile materiale care vor constitui redevenţă în natură, potrivit normei stipulate în alin.(l) art.850 CC RM.

Condiţiile contractuale cu privire la contractul de rentă sînt expres prevăzute de lege. Potrivit art.849 CC RM, pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă, este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială.

Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i se dă un bun imobil, contractul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile. Din aceste prevederi legale, rezultă că forma contractului depinde de obiect dacă debirentierului i se transmite unul sau cîteva bunuri mobile, contractul

poate fi încheiat şi în formă verbală.

13Termenul contractului de rentă are un caracter specific, dat fiind faptul că poate fi încheiat pe un termen definit sau nedefinit. Potrivit alin.(l) art.848

CC, renta este viageră în cazul în care durata ei este limitată de durata vieţii unei sau mai multor persoane. Dacă părţile la încheierea contractului nu s-au determinat cu privire la termenul contractului şi acesta nu se poate stabili cu certitudine şi nu este cu pluralitate de credirentieri, în caz de dubiu, potrivit alin.(2) art.848 CC RM, termenul contractului este egal cu durata vieţii credirentierului.

Dubii pot apărea în acele cazuri în care în contract nu sînt stipulaţii referitor la termenul concret şi părţile tratează acest moment în mod diferit.În contractul de rentă, preţul ca element contractual figurează într-un mod original. Potrivit alin.(l) art.850 CC RM, cuantumul rentei se stabileşte de

părţi. O particularitate a acestui contract ce se referă la preţ constă în faptul că în cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte integral supraviețuitorilor, dacă în contract nu este prevăzut altfel (alin.(2) art.850 CC RM). Această regulă fiind una dispozitivă, la încheierea contractului poate fi prevăzut altfel.

Conform art.851 CC RM, periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc prin acordul părţilor, luîndu-se în consideraţie forma rentei. Forma rentei se plăteşte în avans. Renta în bani se plăteşte în avans pentru 3 luni, dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru alte forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă de caracterul şi de scopul rentei. Dacă la începutul perioadei pentru care se plăteşte renta credirentierul este în viaţă, lui trebuie să i se dea integral renta pentru această perioadă.

Efectele contractului de rentăVolumul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în contractul de rentă depinde de tipul acestuia, adică este cu titlu oneros sau gratuit.În contractul cu titlu oneros, părţile au drepturi şi obligaţii reciproce, deoarece acest contract are un caracter sinalagmatic, în care se aplică o regulă de

bază a efectelor oricărui contract civil: obligaţiilor unei părţi îi corespund drepturile celuilalt participant şi invers.Obligaţia de bază a credirentierului în contractul respectiv cu titlu oneros constă in transmiterea obiectului contractului în proprietate debirentierului. Fiind

în acest caz un contract translativ de proprietate, credirentierului îi revin şi unele obligaţii accesorii, şi anume: transmiterea bunului material în natură trebuie să fie însoţită de predarea, în cazurile necesare, a documentelor care ar asigura dobîndirea şi legalizarea de către debirentier a dreptului de proprietate. Obiectul contractului nu trebuie să fie grevat cu vreo obligaţie, adică să nu poată fi afectat de evicţiune şi să fie lipsit de vicii.

Obligaţiile de bază ale debirentierului în contractul cu titlu oneros se manifestă prin recepţionarea obiectului contractului şi a documentelor respective, achitarea periodică a redevenţei, fie în natură, fie în bani – după cum s-a convenit la încheierea contractului. Această obligaţie se referă la respectarea periodicităţii redevenţei, convenite de părţi şi la vomulul ei, adică cu respectarea tuturor obligaţiilor stipulate în art.851 CC RM, care au forma menţionată supra.

În caz de pluritate a credirentierilor, obligaţia debirentierului de a achita redevenţa, în cuantumul convenit la încheierea contractului, se păstrează şi în cazul decesului unuia dintre credirentieri (alin.(2) art.850 CC RM).

În contractul de rentă cu titlu gratuit, dispune de obligaţii doar debirentierul, volumul cărora este analogic obligaţiilor din contractul cu titlu oneros. Legislaţia în vigoare stabileşte anumite garanţii de ordin material pentru credirentier. Potrivit art.854 CC RM, obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea sau deteriorarea fortuită a bunului care i-а fost transmis în legătură cu constituirea rentei, în această normă este confirmat un principiu al dreptului civil prin care proprietarul bunului poartă riscul pieirii fortuite a acestuia (art.318 CC RM).

Un alt drept al credirentierului este garanţia prin norma stipulată în alin.(l) art.852 CC RM, unde se menţionează că, în timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără acordrul credirentierului, înstrăina, ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra acestor bunuri pentru alte obligaţii ale debirentierului. Această interd icție se referă şi la bunul imobil, care se garantează prin înscrierea lui în registrul bunurilor imobile.

Un al drept reciproc al ambelor părţi constă în posibilitatea de a schimba forma achitării redevenţei de cea în natură pe o anumită sumă de bani, drept stipulat în art.853 CC RM.

Rezilierea contractului de rentă și consecințelePrincipiul egalităţii drepturilor participanţilor la contractul de rentă se manifestă prin posibilitatea de a cere încetarea raporturilor contractuale . Această

încetare are loc prin reziliere.Particularităţile contractului de rentă în ceea ce priveşte drepturile părţilor, temeiurile şi efectele rezilierii sînt stipulate în art.856 CC RM, unde se

menţionează că atît debirentierul, cît şi credirectierul are drept de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă.

În urma rezilierii contractului de rentă, bunul transmis în legătură cu constituirea rentei este restituit. Prestaţia efectuată de debirentier nu este restituită, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Temeiuri suplimentare pot fi, în afară de cele generale, stipulate în art.733-748 CC RM: incapacitatea de muncă a debirentierului, lipsa mijloacelor de achitare a rentei.Un temei special de reziliere a acestui contract înainte de termen poate surveni prin contestarea unui terţ. Potrivit art.855 CC RM, contractul de

rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata rentei, dacă acesta, din cauza rentei, nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. În cazul rezilierii contractului, bunul dat de cel care a constituit renta se întoarce la acesta. În această situaţie, debirentierul nu poate pretinde credirentierului întoarcerea ratelor plătite.

Un alt aspect specific care este caracteristic doar pentru contractul de rentă rezidă în faptul că, în caz de pluritate a credirentierului, decesul unuia dintre ei nu are ca efect rezilierea contractului.

O particularitate a contractului de rentă în ceea ce priveşte încetarea sau continuarea raporturilor contractuale , se manifestă prin faptul că, potrivit art.858 CC RM, în caz de deces al debirentierului, obligaţia lui trece la succesorii care au moştenit bunul. Dacă succesorii renunţă la bun, acesta este transmis credirentierului. Prin aceasta contractul încetează.

Tema: CONTRACTUL DE ÎNSTRĂINARE A UNUI BUN CU CONDIȚIA ÎNTREȚINERII PE VIAȚĂDefiniția și caracterele juridice ale contractuluiPotrivit art.839 CC RM, în baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreținerii pe viaţă, o parte (beneficiarul întreţinerii) se obligă să

dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar dobînditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinerea în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi la înmormîntare.

Caracterele contractului de întreţinere pe viaţă: este unul numit, face parte din contractele civile translative de proprietate, cu titlu oneros, consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă de către una din părţi. Contractele civile sînt acele contracte ce corespund unei operaţiuni juridice determinate, poartă fiecare cîte un nume specific şi sînt determinate expres

de lege.Contractul respectiv face parte din grupa contractelor translative de proprietate dat fiind faptul că, în baza acestui contract, dreptul de proprietate asupra

obiectului contractului trece din proprietatea beneficiarului întreținerii în proprietatea dobînditorului.Caracterul oneros al acestui contract se manifestă prin aceea că ambele părţi urmăresc reciproc un interes de ordin patrimonial.

14Contractele consensuale sînt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă ale părţilor, fără a fi nevoie de o formă specială de manifestare a

dorinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însotită de un înscris, aceasta se face nu pentru a da valabilitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul său.

Potrivit alin.(l) art.704 CC RM, un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte. Şi această prevedere legală se referă direct la contractul de întreținere pe viaţă.

Contractele de executare succesivă sînt acele contracte a căror executare se desfaşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă, fie ca succesiune de prestaţii.Contractele cu executare succesivă se împart, la rîndul lor, în contracte cu executare continuă şi contracte cu executare eşalonată, clasificare care, de

asemenea, se referă, parţial şi la contractul de întreţinere pe viaţă.Datorită caracterului său translativ de drepturi, contractul de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă are multe tangenţe cu contractul de rentă, contractul

de donaţie, contractul de vînzare-cumpărare, alte contracte translative. Pornind de la apropierea pe care o are ca şi construcţie juridică a contractului de rentă viageră, legiuitorul permite să extindă aplicarea normelor ce guvernează contractul de rentă viageră asupra contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (alin.(4) art.839 CC RM).

Elementele contractuluiSubiecţii contractului sînt beneficiarul întreţinerii şi dobînditorul. În calitate de beneficiar al întreținerii pot activa orice persoane fizice, inclusiv cele

apte de muncă. În calitate de beneficiar, în primul rînd trebuie să activeze persoane inapte de muncă, din cauza vîrstei sau în legătură cu starea sănătăţii, sau au nevoie de

îngrijire şi ajutor şi necesitatea întreţinerii cărora se poate ivi după încheierea contractului. Actualul CC RM admite pluralitatea participanţilor. În alin.(2) art.839 CC RM se stabileşte că, în cazul pluralităţi de părţi, obligaţia de întreţinere este

indivizibilă atît activ, cît şi pasiv.În calitate de dobînditor poate apărea orice persoană fizică cu capacitatea de exerciţiu deplină, care, conform situaţiei sale materiale, este aptă de a acorda

beneficiarului întreţinerea respectivă şi executarea tuturor obligaţiilor contractuale legate de îngrijire şi ajutorul necesar.Obiectul contractului nu poate fi doar o casă de locuit sau o porţiune din casă, dar orice bun . Obiectul contractului dat îl poate constitui orice bun

mobil sau imobil, care nu este exclus din circuitul civil. De obicei, acesta este o casă de locuit sau o porţiune din ea, un apartament privatizat sau procurat, dobîndit în alt mod de către beneficiarul întreţinerii cu drept de proprietate privată. Ca obiect al acestui contract poate fi şi un lot de pămînt, o vilă, un automobil, o navă sau orice alt bun, care se află în circuitul civil.

Toate acestea se referă doar la o parte a contractului respectiv, deoarece el este constituit din bunul transmis în proprietatea dobînditorului şi întreţinerea în natură a beneficiarului întreţinerii, care include componentele stipulate în alin.(l) art.839 CC RM. În scopul evitării divergenţelor şi litigiilor case se pot isca în viitor, este categoric necesar a indica în contract care spaţiu locativ, adică care odaie din casă sau apartament va fi transmisă în folosinţă beneficiarului, în ce va consta hrana (frecvenţa ei – de 2, 3 sau 4 ori pe zi; alimentare generală sau dietetică, pregătită pentru dobînditor, membrii familiei lui şi beneficiar, sau numai pentru cel din urmă; ce ajutor şi care îngrijire concretă va fi acordată beneficiarului etc.).

Contractul respectiv urmează a fi încheiat în formă scrisă şi autentificată notarial (art.212 CC RM).Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea formei autentice, apoi în raza art.840 CC RM contractul se încheie în formă scrisă. Dacă obiectul

contractului este un bun care urmează a fi înregistrat în Cadastrul bunurilor imobile, este necesar a respecta şi această prevedere legală.Preţul în contractul dat nu figurează, dar în contract se poate indica costul casei sau apartamentului, lotului de pămînt, vilei şi costul hranei şi al

serviciilor acordate beneficiarului întreţinerii. Preţul poate fi stabilit ca sancţiune în cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere. Potrivit alin.(l) art.841 CC RM, beneficiarul întreţinerii poate cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani.

Contractul întreţinerii pe viaţă se încheie pe un termen nedefinit. Acest termen depinde de longevitatea vieţii beneficiarului întreţinerii, iar în caz de pluritate activă – de longevitatea ultimului beneficiar.

Efectele contractuluiFiind un contract sinalagmatic, în contractul de întreţinere pe viaţă se obligă reciproc, potrivit art.704 CC RM, fiecare din ele să fie corelativă obligației

celeilalte.Obligaţiile de bază ale beneficiarului întreţinerii constau în transmiterea în proprietatea dobînditorului a unui bun mobil sau imobil, care constituie

obiectul contractului. Transmiterea trebuie să aibă un caracter real, ca dobînditorul să poată să se instaleze, bunăoară, în casă sau apartament. Transmiterea obiectului contractului trebuie să fie însoţită de înmînarea dobînditorului a tuturor documentelor referitoare la obiectul contractului.

Dobînditorul este obligat să primească obiectul contractului, să efectueze toate actele necesare pentru dobîndirea dreptului de proprietate asupra acestui bun. Obligaţiile lui de bază constau în asigurarea materială a beneficiarului întreţinerii. Legea cere executarea acestor obligaţii în natură, specificînd în ce trebuie să se exprime obligaţia dată: de a prezenta în folosinţă pe viaţă beneficiarului întreținerii a unui spaţiu locativ concret, asigurare cu hrană, îngrijire şi ajutorul necesar. Aceste obligaţii ale dobînditorului se păstrează şi în cazul pieirii fortuite a bunului, deoarесе, fiind proprietar al obiectului contractului, el poartă riscul pieirii acestui bun. Obligaţia de a-1 întreține pe beneficiar se păstrează în toate cazurile pieirii obiectului contractului. Potrivit art.843 CC RM, pieirea bunului nu-1 degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumat în bază de contract.

Potrivit art.842 CC RM, în timpul vieţii beneficiarului, dobînditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul. În cazul imobilelor, această interdicţie se înscrie în Registrul bunurilor imobile. Gajarea sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficiarului întreţinerii. Ambele părţi sînt egale în drept de a cere rezoluţiunea anticipată a contractului.

Rezilierea, rezoluțiunea și consecințeleÎn afară de temeiurile generale de încetare a raporturilor contractuale, contractul respectiv poate fi rezoluţionat şi în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit alin.(l) art.844 CC RM, în cazul încălcării contractului, beneficiarul întreţinerii este în drept să apeleze în instanţă cu o cerere de executare corespunzătoare a contractului. Varianta alternativă pentru beneficiar în acest caz este dreptul lui de a cere rezoluțiunea contractului, efectele rezoluţiunii fiind specifice.

Conform art.845 CC RM, beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară fie restituirea bunului, fie plata valorii lui. În acest caz, valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu se restituie.

Legea veche prevedea o singură regulă referitoare la efectele rezoluţiunii – obiectul contractului era restituit beneficiarului întreţinerii în toate cazurile. Norma actului CC RM stipulată în art.845 CC RM în acest sens, după părerea noastră, este mai reuşită.

Dobînditorul, la rîndul său, poate cere rezoluţiunea contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale, în virtutea unor circumstanţe in-dependente de voinţa lui alin.(2) art.844 CC RM.

Conform art.846 CC RM, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui.

TEMA: CONTRACTUL DE COMODATDefiniția și caracterele juridice ale contractului de comodatPrin contract de comodat o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă celeilalte părţi (comodatar), iar aceasta se obligă să restituie bunul la

expirarea termenului pentru care i-а fost dat (alin.(l) art.859 CC RM).Contractul de comodat este un contract real, deoarece pentru încheierea lui se impun atît realizarea acordului de voinţă al părţilor, cît şi predarea

bunului care formează obiectul contractului (tradiţiunea). Spre deosebire de contractele consensuale, în materia contractelor reale, tradiţiunea este necesară pentru formarea contractului, aceasta nevalorînd o obligaţie izvorîtă din contract. De exemplu, contractul de comodat dintre bibliotecă şi cititor se consideră

15valabil încheiat din momentul primirii de către cititor (comodatar) a manualului cu titlu de împrumut. În acest caz operează oferta publică a bibliotecii (comodantului).

Potrivit alin.(2) art.860 CC RM, în cazul în care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului, ceea ce înseamnă că contractul de comodat este consensual. Apare o confuzie teoretică, deoarece tradiţiunea este o condiţie necesară pentru încheierea unui contract real, iar în cazul în care contractul nu se formează ca o realitate juridică nu putem vorbi despre dreptul comodatarului de a cere repararea prejudiciului de către comodant, deoarece obligaţia contractuală nu există dacă nu există contractul valabil încheiat. Raţiunea ar consta în faptul dacă stipulaţia în cauză ar exista în privinţa contractului de comodat consensual. Acesta ar fi consensual în cazul în care bunul, indiferent cu ce titlu, s-ar afla în posesiunea comodatarului, iar părţile ar încheia contractul de соmodat în privinţa acestui bun ulterior momentului de cînd bunul a fost transmis comodatarului.

Contractul de comodat poate fi atît unilateral, condiţionînd obligaţii doar în sarcina comodatarului, cît şi sinalagmatic, condiţionînd obligaţii corelative pentru ambele părţi. Caracterul unilateral sau sinalagmatic al contractului de comodat este determinat prin acordul de voinţă al părţilor contractante.

Contractul de comodat este un contract cu titlu gratuit. Acest caracter rezultă expres din definiţia legală a contractului de comodat (alin.(l) art. 859 CC RM). Anume caracterul gratuit distinge contractul de comodat de cel de locaţiune, deoarece dacă în contractul de comodat s-ar stipula o contraprestaţie pentru folosinţa bunului împrumutat în formă de remuneraţie din partea comodatarului, asemenea contract s-аr transforma într-un contract de locaţiune. Din caracterul esenţialmente gratuit al contractului de comodat, rezultă faptul că comodatarul nu este obligat să compenseze nici uzura bunului rezultată din folosirea acestuia pentru destinaţia convenită.

Gratuitatea contractului nu este înlăturată chiar şi în cazul cînd părţile au convenit asupra unei sume de bani care ar reprezenta echivalentul uzurii bunului folosit. Conform prevederilor alin.(2) art.859 CC RM, contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului. Suportarea de către comodatar a uzurii bunului este o concretizare a obligaţiei сontractuale a acestuia de a restitui comodantului bunul în starea iniţială.

Comodatul este un contract translativ de folosinţă în sensul că nu instituie un drept real asupra bunului în persoana comodatarului. În baza acestui contract, comodatarul dobîndeşte doar dreptul de folosinţă asupra bunului primit, devenind astfel un simplu detentor, obligat să înapoieze bunul.

Caracterul translativ de folosinţă al contractului de comodat semnifică faptul că institutul locaţiunii urmează a fi pus la baza reglementării comodatului. Reglementările locaţiunii conţin norme unificate, generate de specificul сontractelor translative de folosinţă, indiferent de caracterul lor gratuit sau oneros.

Contractul de comodat aparţine categoriei contractelor translative de folosinţă, fapt ce condiţionează anumite consecinţe: comodantul rămîne proprietarul bunului transmis în folosinţă, suportînd riscul pieirii fortuite a acestuia; comodatarul dobîndeşte doar detenţiunea bunului (devine posesor al acestuiа), fiind obligat să-l restituie.Contractul de comodat este asemănător la prima vedere contractului de împrumut . Această asemănare este condiţionată de cauza comună a acestor

contracte. Cu toate acestea, deosebirea dintre ele este evidentă: dacă obiect al contractului de comodat sînt bunurile nefungibile (individual determinate), atunci obiectul contractului de împrumut sînt banii sau alte

bunuri fungibile; în baza contractului de comodat bunurile se transmit comodatarului cu drept de folosință, iar în baza contractului de împrumut bunurile se transmit

împrumutatului cu crept de proprietate; în cazul contractului de comodat, riscul pieirii fortuite a bunului e suportat de proprietar (comodat), iar pentru cazul contractului de împrumut, riscul

pieirii fortuite a bunului e suportat de proprietar (împrumutat).

Elementele contractului de comodatPărţile contractului de comodat sînt comodantul – cel care dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă, şi comodatarul – cel căruia i se transmite în folosinţă

bunul de către comodant şi care se obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care acesta i-а fost dat.În calitate de participanţi la raporturile juridice de comodat pot apărea orice subiecţi de drept civil. Acest contract se încheie atît între persoane fizice,

cît şi între persoane fizice şi/sau juridice. Pentru încheierea contractului, atît comodantul, cît şi comodatarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare, întrucît contractul de comodat nu este un contract translativ de proprietate, ci translativ de folosinţă, comodantul poate să nu aibă calitatea de proprietar, fiind de exemplu un uzufructuar, pe cînd comodatarul nu poate împrumuta bunul primit de la comodant, deoarece este un simplu detentor şi deţine bunul numai pentru propria folosinţă. Potrivit prevederilor alin.(3) art.862 CC RM, comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unui terţ decît cu acordul comodantului.

Obiect al contractului de comodat pot fi atît bunurile mobile, cît şi bunurile imobile, în măsura în care transmiterea folosinţei nu este interzisă prin norme speciale ori este permisă numai în anumite condiţii. Comodatul poate avea ca obiect doar bunuri nefungibile (determinate prin individualitatea lor), deoarece acestea urmează a fi restituite comodantului în natură, în individualitatea lor. Constituie obiect al contractului de comodat bunurile neconsumptibile a căror folosinţă nu implică consumarea substanţei acestora la prima întrebuinţare.

Uneori, ca excepţie, prin voinţa părţilor contractante, pot fi considerate ca fiind nefungibile şi bunurile care, potrivit naturii lor, sînt fungibile. Conform alin.(2) art.293 CC RM, prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil poate fi considerat fungibil. Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat neconsumptibil (alin. (2) art.295 CC RM). De lege ferenda , un bun fungibil şi consumptibil poate fi considerat prin act juridic ca fiind nefungibil şi neconsumptibil, şi în niciun caz invers.

Bunurile consumptibile pot forma obiectul material al contractului de comodat numai prin acordul părţilor contractante . În aceste cazuri, bunurile nu sînt folosite potrivit destinaţiei lor obişnuite, ci cu o altă destinaţie. De exemplu, fructele sînt împrumutate pentru amenajarea unei expoziţii.

Dacă contractul de transmitere în folosinţă nu prevede clauze cu privire la folosirea de către împrumutat a bunurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se prezumă că ele sînt fungibile şi, respectiv, sîntem în prezenţa unui contract de împrumut (împrumut de consumaţie). Dacă în baza unui contract de transmitere în folosinţă au fost împrumutate bunuri neconsumptibile, sîntem în prezenţa unui contract de comodat (împrumut de folosinţă). Bunurile neconsumptibile şi care sînt nefungibile (certe), potrivit naturii lor, nu pot fi considerate de părţi ca fungibile şi consumptibile (generice), căci în acest caz s-ar schimba natura contractului. De exemplu, dacă o daltă împrumutată de către un vecin altuia nu trebuie să fie restituită, ci se înlocuieşte cu alta sau cu un alt bun, raportul juridic va fi reglementat nu de normele cu privire la contractul de comodat, ci de regulile specifice contractului de schimb.

De obicei, contractul de comodat se încheie ţinîndu-se cont de durata de amortizare a bunurilor, precum şi de scopurile de utilizare a acestora . Stabilirea termenului contractului de comodat este o prerogativă a părţilor contractante şi variază în funcţie de termenul necesar comodatarului în vederea valorificării calităţilor bunului primit în folosinţă.

Termenul contractului de comodat. Contractul de comodat poate fi încheiat atît pentru o perioadă determinată, cît şi pentru o perioadă nedeterminată de timp. Calcularea termenului contractului de comodat, ca şi în cazul oricărui alt contract, se efectuează potrivit reglementărilor stipulate în titlu IV, capitolul I CC RM.

Legea nu stabileşte anumite condiţii speciale în ceea ce priveşte forma contractului de comodat, aceasta fiind reglementată de normele generale privind forma contractului juridic. Contractul de comodat poate fi încheiat în orice formă, forma scrisă fiind obligatorie doar în cazurile cînd acesta se încheie între persoanele juridice, persoanele juridice şi persoanele fizice şi persoanele fizice între ele, dacă valoarea obiectului contractului depăşeşte 1000 de lei (alin.(l) 210 CC RM).

Cît priveşte forma contractului de comodat în cazul cînd obiect al acestuia este un bun imobil, se aplică reglementările specifice formei contractului de locațiune. Contractul de comodat al unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Dacă termenul contractului de comodat, al cărui obiect este un bun imobil, depăşeşte 3ani, contractul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile.

Drepturile și obligațiile părțilorObligaţiile comodatarului nu variază în funcţie de caracterul real sau consensual al contractului de comodat.

16 Comodatarul este obligat în vederea păstrării și îngrijirii bunului primit în folosinţă cu diligenţa unui bun proprietar. El este obligat a se îngriji de

conservarea bunului împrumutat chiar mai bine decît de bunurile sale, deoarece contractul de comodat este încheiat exclusiv în interesul său. Obligaţiei comodatarului de păstrare şi îngrijire a bunului primit în folosinţă i se raportează şi obligaţia de a folosi respectivul bun numai în scopul stabilit prin acordul părţilor contractante sau, dacă scopul respectiv nu este prevăzut în contract, numai conform destinaţiei determinate prin natura bunului. Alin.(l) art.862 CC RM menţionează că comodatarul trebuie să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să-l folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura bunului.

Comodatarul este obligat în vederea suportării cheltuielilor necesare folosirii bunului în scopul stabilit în contractul de comodat sau determinat prin natura bunului. De exemplu, dacă a primit cu titlu de folosinţă un mijloc de transport comodatarul suportă cheltuielile în vederea procurării cantităţii de combustibil necesare folosirii acestui mijloc de transport. Potrivit prevederilor alin. (2) art.862 CC RM, comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul nu are dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli de la comodant, deoarece acestea se prezintă drept un accesoriu al folosinţei.

Dacă comodatarul nu îndeplineşte obligaţiile ce ţin de păstrarea, îngrijirea sau folosirea bunului numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura acestuia, comodantul poate cere imediat restituirea bunului şi repararea prejudiciului cauzat (alin.(l) art.863 CC RM). La fel, comodatarul răspunde şi pentru cauza neimputabilă lui (cazul fortuit). Această răspundere este însă condiţionată, adică este imputabilă comodatarului numai în cazul cînd acesta nu reuşeşte să dovedească că prejudiciul ar fi survenit chiar dacă el şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de conservare a bunului. Comodatarul este obligat să repare prejudiciul şi în cazul în care nu restituie bunul la scadenţă (alin.(2) art.863 CC RM).

Dacă comodatarul a suportat cheltuieli pentru conservarea bunului primit, el este îndreptăţit de a pretinde compensarea acestora. Nu toate cheltuielile suportate de către comodatar în vederea conservării bunului sînt pasibile a fi compensate din contul comodantului. Alin.(2) art.862 CC RM menţionează că comodatarul poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit să le facă pentru conservarea bunului. Comodatarul are dreptul să pretindă doar compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat pentru conservarea bunului în cazul în care bunul primit de la comodant era supus unui pericol iminent care putea să afecteze calităţile acestuia.

Potrivit alin.(3) art.862 CC RM, comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unor terţi decît cu acordul comodantului. În cazul cînd bunul a fost dat terţului cu acordul comodantului, comodatarul răspunde şi pentru deteriorarea bunului produsă din culpa terţului, deoarece fapta acestuia nu constituie un caz fortuit, exonerator de răspundere pentru comodatar. Chiar şi în caz de pluralitate de comodatari, aceştia răspund solidar faţă de comodant. Potrivit alin.(3) art.863 CC RM, dacă mai multe persoane au luat împreună cu împrumut acelaşi bun, ele poartă răspundere solidară faţă de comodant. Comodatarul va purta răspundere în caz că a transmis bunul unui terţ, fără ca acesta să fie parte în contract şi fără să fi avut o împuternicire de la comodant în acest sens.

Comodatarul este obligat să restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit în folosinţă gratuită (alin.(l) art.864 CC RM). Contractul de comodat poate fi încheiat atît pentru o anumită perioadă, stabilită prin acordul părţilor, cît şi fără indicarea termenului, adică pentru o perioadă nedeterminată de timp. În acest context, termenul contractului de comodat nu este o condiţie esenţială a contractului.

Restituirea la scadenţă a bunului primit în folosinţă de către comodatar este principala obligaţie rezultată din natura şi esenţa contractului de comodat. Această obligaţie este expres prevăzută atît în definiţia legală a comodatului la alin.(l) аrt. 859 CC RM, cît şi la alin.(l) art.864 CC RM.

În cazul în care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat să restituie bunul la sfîrşitul valorificării lui în scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme, dacă a trecut o perioadă suficientă pentru valorificarea lui (alin.(2) art.864 CC RM).

Dacă termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit în baza scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este în drept să ceară restituirea bunului în orice moment (alin.(2) art.864 CC RM).

Obligaţia comodatarului de a restitui la scadenţă bunul primit în folosinţă gratuită, pe lîngă acoperirea legală, prevăzută la alin.(l) art.864 CC RM, îşi găseşte suportul logic şi în principiul executării în natură a obligaţiei de a face. Dacă restituirea bunului în natură este posibilă, comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate cere un alt bun sau echivalentul în bani al bunului transmis în folosinţă, deoarece în acest caz s-ar schimba natura şi esenţa contractului de comodat. Dacă bunul a fost deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat să-l repare şi să-l restituie în natură.

Potrivit art.865 CC RM, comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele faţă de comodant, cu excepţia creanţelor privind cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente efectuate pentru conservarea bunului. Comodatarul este îndreptăţit să reţină bunurile comodantului, însă dreptul de retenție operează doar atît timp cît comodantul nu-şi onorează obligaţia de a-i compensa cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente, suportate de către comodatar în vederea conservării bunului. În perioada exercitării dreptului de retenţie, comodatarul nu mai poate folosi bunul, deoarece retenţia nu-i oferă dreptul de folosinţă asupra bunului.

În cazul contractului de comodat unilateral, acesta nu creează obligaţii decît doar în sarcina comodatarului, cu excepţia situaţiei în care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul. În acest caz, comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului (alin.(2) art.860 CC RM). Dacă prin acordul părţilor contractante contractului de comodat i se atribuie caracter consensual, atunci comodantul are obligația de a transmite bunul în folosinţa comodatarului. Specificul contractului de comodat, ce rezidă în favoarea acordată de către comodant comodatarului, determină regula că, în caz de neexecutare a obligaţiei comodantului de a da cu titlu gratuit bunul în folosinţă comodatarului, comodantul nu poate fi constrîns să transmită bunul, ci numai să repare prejudiciul astfel cauzat.

Comodantul este obligat să restituie comodatarului cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente, suportate de către comodatar în vederea conservării bunului. Aceasta nu este însă o obligaţie contractuală, ci extracontractuală a comodantului, născută din gestiunea intereselor altuia, deoarece comodatarul în acest caz îndeplineşte un act în interesul comodantului fără împuternicirea prealabilă din partea celui din urmă.

Comodantul poartă răspundere numai pentru intenţie sau culpă gravă (alin. (1) art.860 CC RM). El nu este obligat să repare comodatarului daunele provocate de viciile bunului transmis, cu excepţia cazului cînd a ascuns cu viclenie viciile acestui bun. Potrivit alin.(3) art.860 CC RM, dacă a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţă gratuită, comodantul este obligat să repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel.

Comodantul are dreptul la restituirea imediată a bunului şi reparaţia prejudiciului cauzat, dacă comodatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile de păstrare, îngrijire şi folosire conformă a bunului (alin.(l) art.863 CC RM).

Comodantul poate rezilia contractul de comodat dacă: în virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun; comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestării prudenţei cuvenite; comodatarul a decedat; comodatarul persoană juridică şi-a încetat activitatea.

Încetarea raporturilor contractualeÎncetarea contractului de comodat prin executare. Contractul de comodat încetează prin executarea sa, moment în care bunul individual determinat

transmis în folosinţă gratuită comodatarului va trebui restituit comodantului. Conform prescripţiilor alin.(l) art.864 CC RM, comodatarul este obligat să restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit în folosinţă gratuită.

Dacă comodatarul nu-şi execută întocmai obligaţiile care-i revin, comodantul este îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului. Rezilierea poate să se producă de drept, în cazul în care părţile au stipulat în acest sens un pact comisoriu expres.

În cazul în care contractul a fost încheiat intuito personae, el încetează prin moartea comodatarului, succesorii lui fiind ţinuţi să restituie bunul către comodant. Dacă contractul nu a avut în vedere în mod exclusiv calităţile comodatarului, acesta va continua în persoana moştenitorilor comodatarului, în principiu, pînă la scadenţă.

Încetarea contractului de comodat prin reziliere. Legea acordă comodantului posibilitatea rezilierii contractului de comodat în condiţii speciale, astfel încît art.866 CC RM enumeră cazurile cînd acesta are dreptul de reziliere a contractului de comodat, şi anume:

17a) în virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun; b) comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul

unui pericol mare, ca urmare a nemanifestării prudenţei cuvenite; c) comodatarul a decedat; d) comodatarul persoană juridică şi-a încetat activitatea.

TEMA: CONTRACTUL DE ÎMPRUMUTNoțiunea și caracterele juridice ale contractuluiPotrivit art.867 CC RM, prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte

bunuri fungibile, iar acesta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunul de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date.

Contractul de împrumut este un contract consensual.Potrivit art.867 CC RM, contractul de împrumut se prezumă a fi cu titlu gratuit, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Această normă este

dispozitivă şi părţile, prin acordul comun, pot stabili o clauză cu privire la caracterul oneros al acestui contract.În alin.(l) art.869 CC RM se menţionează că în baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care trebuie să fie într-o relaţie

rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.Rata de refinanţare (alin.(l) art.869 CC RM), care este numită în art.2 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei, rata de bază este rata dobînzii de

politică monetară stabilită de Consiliul de administraţie şi publicată periodic de Banca Naţională.Practica ultimilor ani a demonstrat că cămătarii contemporani pe deplin folosesc această prevedere legală, iar în multe cazuri fac abuz de ea, stabilind

cuantumul dobînzii care esenţial depăşeşte rata de bază BNM. Au fost cazuri cînd dobînda lunară, dar nu anuală, era stabilită în 3-5 sau chiar şi 10%. Dat fiind faptul că aceşti cămătari activau sub acoperirea unor funcţionari din organele de drept, din start preveneau împrumutaţii despre acest fapt şi cei din urmă fiind intimidaţi, nu îndrăzneau să apeleze la instanţele judiciare pentru a-şi proteja interesele în baza alin.(l) art.869 CC RM.

În asemenea situaţii doar clauza cu privire la rata de bază ridicată poate fi recunoscută nulă de instanţa judiciară, dacă această rată nu se află într-o relaţie rezonabilă cu rata de bază stabilită de BNM, însuşi contractul de împrumut este valabil.

Contractul de împrumut face parte din categoria contractelor sinalagmatice, deoarece părţile au obligaţii reciproce şi corelative. Faţă de acest contract se aplică în mod corespunzător prevederile art.704-711 CC RM.

Amanetele şi organizaţiile de economie şi împrumut ale cetăţenilor în toate cazurile stabilesc în acest contract o dobîndă, care este dictată de principiile economiei de piaţă şi scopul de a primi un profit ca rezultat al activităţii sale.

Cu titlu oneros sînt raporturile de împrumut între asigurător și asigurat. Cu titlu oneros sau gratuit pot fi raporturile cu organizaţiile de microfinanţare. Majoritatea absolută a contractelor de împrumut, încheiate de organizaţiile de microfinanţare, sînt cu titlu oneros, deoarece din natura juridică a acestora rezultă că activitatea lor nu este de binefacere, dar aceste organizaţii activează cu scopul dobîndirii unui profit.

Cu titlu gratuit contractul de împrumut se perfectează doar între persoanele fizice, care se află în raporturi de rudenie, prietenie ş.a.Contractul de împrumut este un contract translativ de proprietate, deoarece bunurile împrumutate, indiferent de forma lor – bani sau bunuri materiale

de acelaşi gen, trec în proprietatea împrumutatului din momentul predării lor.Din momentul recepţionării bunurilor ele sînt susceptibile de urmărire şi pot fi utilizate de către împrumutat după necesităţile proprii, fără a fi necesar

acordul împrumutătorului. Caracterul translativ de proprietate al contractului de împrumut se datorează naturii bunurilor care reprezintă obiectul contractului. Bunurile consumptibile şi banii nu pot fi utilizaţi potrivit destinaţiei altfel decît prin consumarea substanţei, pentru cel care le consumă urmează să fie proprietarul lor. La survenirea termenului contractual sau legal, împrumutatul este ţinut să restituie în proprietatea împrumutătorului aceeaşi sumă de bani sau bunuri de acelaşi gen, cantitate şi calitate.

Elementele contractuluiPărţile contractului de împrumut au o denumire specială – împrumutător şi împrumutat.În calitate de împrumutător pot activa persoane fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoane juridice cu capacitate de exerciţiu specială – amanet

(lombard), organizaţiile de microfinanţare, asociaţiile de economie şi împrumut, asigurătorii. În calitate de împrumutat pot participa cetăţenii RM şi străinii.De dreptul de a se împrumuta de la asociaţiile de economie şi împrumut dispun doar membrii acestor asociaţii: persoanele fizice – cetăţeni ai RM, apatrizii,

persoanele juridice, înregistrate în RM şi în privinţa cărora nu este iniţiat un proces de insolvabilitate. De la organizaţiile de microfinanţare pot primi împrumut persoanele fizice şi întreprinderile mici, medii şi mijlocii.

Obiectul contractului de împrumut pot fi atît banii, cît şi bunurile materiale fungibile. Prin acest fapt, contractul de împrumut se deosebeşte de contractul de credit bancar, obiectul căruia pot fi doar banii.

Obiectul contractului de împrumut pot fi nu doar banii în valoare naţională, dar şi străină, de regulă, în dolari SUA sau euro.Împrumutatul devine proprietar al obiectului contractului din momentul transmiterii lui şi din acest moment, ca proprietar, împrumutatul poartă toate

riscurile faţă de proprietatea sa.Potrivit alin.(l) art.867 CC RM, împrumutătorul are doar dreptul de a primi la expirarea termenului de împrumut a aceleiaşi sume de bani sau bunuri de

acelaşigen, calitate şi cantitate.

Contractul de împrumut este considerat un contract cu titlu gratuit. Acest contract poate fi cu titlu oneros doar în cazurile expres prevăzute de lege sau de contract (alin.(2) art.867 CC RM). În acest caz, preţul contractului poartă denumirea de dobîndă, care trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de bază a BNM.

Potrivit alin.(2) art.869 CC RM, înţelegerea părţilor, prin care se stabileşte o dobîndă care nu este într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare, este nulă.Forma contractului de împrumut se supune normelor generale cu privire la forma actului juridic. De regulă, contractul de împrumut încheiat între

persoanelefizice este întocmit în forma unei simple recipise, întocmite personal şi semnate de împrumutat. Acest document reprezintă o suficientă probă care confirmă faptul încheierii contractului de împrumut şi conţinutul acestuia.

Potrivit art.458 CC RM, amanetarea bunurilor la lombard are loc cu emiterea chitanţei respective, care confirmă încheierea contactului de amanet.În toate cazurile, contractul de împrumut este întocmit în formă scrisă cînd în calitate de împrumutător activează casele de economie şi împrumut,

organizaţiilede microfinanţare şi asigurătorii.

Termenul contractului de împrumut este stabilit prin acordul părţilor şi nu prezintă o clauză esenţială a acestui contract. Contractul de împrumut poate fi încheiat pe o perioadă nedeterminată. În acest caz, se aplică prevederile alin.(4) art.871 CC RM, unde se menţionează că dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data la care împrumutatul a primit cererea de restituire.

Conținutul contractului de împrumutDrepturile şi obligaţiile împrumutătorului

18Obligaţia de bază a împrumutătorului constă în transmiterea unei sume de bani sau a unui bun fungibil convenit de părţi către împrumutat. Împrumutătorul

are şi obligaţia de a recepţiona bunul sau banii restituiţi de către împrumutat la expirarea contractului. În caz de eschivare de la această obligaţie, el va fi considerat în întîrziere cu aplicarea prevederilor negative, stabilite în art. 593-597 CC RM.

Potrivit art.870 CC RM, împrumutătorul are dreptul să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte esenţial, fapt ce-ar periclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior. Acest drept al împrumutătorului poartă denumirea de „revocare a promisiunii de împrumut”.

O particularitate a contractului de împrumut constă în faptul că împrumutătorul nu poate fi obligat să execute obligaţia sa de bază în mod real, dacă el refuză executarea, dar legea prevede o alternativă. Potrivit at.868 CC RM, în cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel.

La încheierea contractului de împrumut, împrumutătorul are dreptul de a cere de la împrumutat un document care confirmă încheierea contractului şi transmiterea obiectului contractului – recipisa, chitanţa sau alt document. După executarea contractului, împrumutătorul are obligaţia să restituie documentele respective.

Potrivit art.874 CC RM, împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului în conformitate cu regulile de răspundere a comandantului. Răspunderea împrumutătorului în acest caz va surveni doar în cazul cînd obiectul contractului sînt bunuri materiale fungibile şi acesta a procedat cu rea-credinţă la încheierea contractului, fiind cunoscut cu viciile obiectului împrumutat.

Drepturile şi obligaţiile împrumutatuluiObligaţia de bază a împrumutatului constă în restituirea obiectului contractului cu respectarea prevederilor contractuale în ceea ce priveşte locul, termenul

şi modul de executare a contractului.În contractul de împrumut cu titlu gratuit, împrumutatul are dreptul să restituie împrumutul şi pînă la expirarea termenului (alin.(l) art.871 CC RM).În contractul cu titlu oneros, împrumutatul are obligaţia să achite şi dobînda stabilită în contract. Modalitatea de achitare a dobînzii este stipulată în lege.

Potrivit alin.(3) art.869 CC RM, dobînda se plăteşte la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Potrivit alin.(4) art.869 CC RM, în cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda la termen, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a împrumutului a dobînzii aferente.

Potrivit alin.(2)-(3) art.871 СC RM, împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor şi nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut. În cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de variaţiile valorii numerarului.

Nerespectarea de către împrumutat a obligaţiei sale de bază are consecinţe negative pentru acesta. În atare caz, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobîndă în mărimea prevăzută la art. 619 CC RM, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (alin.(l) art.872 CC RM).

Dacă împrumutatul nu este în stare să restituie bunul material împrumutat, acesta este obligat să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul executării obligaţiei.

Potrivit alin.(2) art.872 CC RM, dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobînzii aferente.

TEMA: CONTRACTUL DE LOCAȚIUNENoțiunea, caracterele juridice și importanța contractului de locațiunePrin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă se dea celeilalte părţi locatar) un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă

şi posesiune temporară, iar acesta se obligă să plătească chirie (art.875 CC RM). Din definiţia legală rezultă cele mai importante semne ale locaţiunii: bunurile se dau în folosinţă şi posesiune temporară sau numai în folosinţă temporară; obiectul acestui contract pot fi numai bunurile determinate individual şi neconsumabile, deoarece folosinţa temporară presupune restituirea lor după

încetarea contractului; dreptul de proprietate asupra bunului folosit nu-i aparţine persoanei care o foloseşte, ci altei persoane care este proprietarul acestor bunuri.Locaţiunea este un contract sinalagmatic, întrucît dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară

a bunului închiriat, iar locatarul se obligă să plătească chirie.Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, întrucît în schimbul folosinţei bunului se plăteşte o chirie determinată sau cel puţin determinabilă. În cazul

în care folosinţa bunului ar fi dată fără obligaţia unei chirii, nu am fi în prezenţa contractului de locaţiune, ci a unui contract de comodat.Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţiilor nu depinde de întîmplare şi astfel, nu există şanse de cîştig sau pierdere

pentru părţi.Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul reciproc de voinţă a părţilor.Locaţiunea este un contract translativ de folosinţă, iar nu translativ de proprietate. Spre deosebire de contractul de vînzare-cumpărare, prin contractul

de locaţiune nu se transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară sau de folosinţă şi posesiune temporară asupra bunului închiriat. Aceasta înseamnă că locator poate fi şi o altă persoană decît proprietarul bunului şi că riscul pieirii fortuite se suportă de către locator.

Locaţiunea este un contract cu executare succesivă în timp, presupunînd executarea prin mai multe prestaţii eşalonate în timp.Caracterele juridice ale contractului de locațiune: el este documentul juridic de bază ce reglementează raporturile dintre locator şi locatar; numai prin contract sînt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor; el reprezintă forma legală de stabilire a unor legături economice în cazul transmiterii patrimoniului în folosinţă şi posesiune temporară sau numai în

folosinţă; numai în contract este stabilită răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor; contractul de locaţiune este un act juridic ce-i permite proprietarului să-şi lărgească posibilităţile de folosire economică a patrimoniului.Pentru locator, locaţiunea este o formă raţională şi economică de folosire a bunurilor temporar neutilizabile la înfăptuirea unei activităţi gospodăreşti ori a

alteiactivităţi, permite acoperirea cheltuielilor de exploatare şi a ratelor de amortizare și dă posibilitate de a obţine un profit.

Locaţiunea permite locatarilor – persoane fizice şi juridice, folosind un patrimoniu străin, să practice activitatea de antreprenoriat sau un alt gen de activitate, oferă posibilitate locatarilor de a obţine un venit, de a procura bunurile închiriate în proprietate, de a-şi lărgi activitatea economică, de a acumula un capital iniţial pentru lansarea unei afaceri personale. Pentru locatar importanţa acestui contract sporeşte în legătură cu faptul că în prezent obiect al locaţiunii pot fi şi bunurile fixe, a căror închiriere în trecut era interzisă pentru persoanele fizice.

Pentru societate, importanţa contractului rezidă şi în faptul că datorită lui sînt implicaţi în activităţi de producţie mulţi oameni, obţinînd posibilitatea de a-şi întreține familiile, de a-şi exercita meseria.

Rentabilitatea încheierii unui asemenea contract pentru persoanele fizice se manifestă şi la un grad social, în cazul apariţiei unor împrejurări concrete (necesitatea de a celebra o nuntă sau altă festivitate în condiţii casnice. Este mai economic şi raţional de a închiria cele necesare pe o seară, o zi sau cîteva zile, decît de a le procura în proprietate. Raţionalitatea acestei operaţii este determinată şi de faptul că folosirea acestor bunuri este temporară sau de o singură dată).

Elementele contractului de locațiune

19Ca părţi ale contractului de locaţiune figurează locatorul şi locatarul. În calitate de locator, de obicei, apare proprietarul, uzufructuarul sau un alt posesor

legal al patrimoniului închiriat (art.911 CC RM). În această calitate pot apărea şi persoane fizice şi juridice împuternicite de proprietar.Locatori pot fi persoanele fizice şi juridice ale RM şi ale altor state. În această calitate pot apărea şi cetăţenii străini, şi organizaţiile străine. De partea locatorului, precum şi de partea locatarului, poate apărea atît o persoană, cît şi un grup de subiecţi de drept.Legislaţia în vigoare prevede încă un subiect specific al raporturilor de locaţiune – sublocatarul. Însă la transmiterea patrimoniului în sublocaţiune trebuie

respectată o condiţie obligatorie – existenţa acordului locatorului.În sublocaţiune poate fi transmis întregul patrimoniu sau numai o parte din el. Aceasta se determină prin acordul părţilor contractului de sublocaţiune şi al

proprietarului. Prin lege sau contract poate fi prevăzută interdicţia de a subînchiria anumite bunuri. La transmiterea bunurilor în sublocaţiune trebuie de avut în vedere că natura juridică a contractului de sublocaţiune este, în principiu, analogică contractului de locaţiune. Însă părţi la contractul de sublocaţiune sînt locatarul, ce apare în calitate de locator al subchiriei, şi sublocatarul. La sublocaţiune răspunzător în faţa locatorului proprietar al bunurilor închiriate rămîne locatarul, adică el răspunde atît pentru acţiunile sale, cît şi pentru cele ale sublocatarului. Pe cînd sublocatarul răspunde numai în faţa locatarului şi nu intră în raporturi juridice cu proprietarul bunurilor închiriate, o excepţie de la această regulă fiind stipulată la art.897 CC RM, unde se menţionează că în cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţiile, sublocatarul poate exercita drepturile locatarului pentru a-1 obliga să-şi execute obligaţiile.

Actualul CC RM admite şi cesiunea locaţiunii, care eliberează locatorul anterior de obligaţii, cu excepţia cazului închirierii unui alt bun decît un imobil de locuit, dacă părţile nu au convenit altfel (alin.(7) art.894 CC RM).

Termenul contractului de locaţiune este una din clauzele esenţiale ale sale. Legislaţia în vigoare stabileşte că contractul de locaţiune se încheie pe un termen care nu poate depăşi 99 de ani. Contractul de locaţiune poate fi încheiat şi pe o perioadă nedeterminată. La această concluzie ajungem analizînd alin.(l) art.904 CC RM, conform căruia, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat şi alin.(l) art.905 CC RM, care prevede că rezilierea contractului de locaţiune încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi cu un preaviz de 3 luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

În practică, în RM contractele de locaţiune se încheie pe un termen de un an, 3 sau 5 ani, mai rar pe un termen mai îndelungat.Raporturile contractuale pe termen lung sînt necesare, deoarece duc la stabilitatea raporturilor, stimulează investiţiile, le oferă locatarilor posibilitatea de a

organiza activităţi substanţiale de producere a mărfurilor, serviciilor, lucrărilor pe un termen lung. Un alt aspect important al raporturilor contractuale îndelungate constă în faptul implicării în procesul de producţie a unui număr mare de populaţie activă.

Forma contractului de locaţiune: Codul civil al RM admite forma verbală, cu excepţia contractului de locaţiune a unui imobil, care trebuie să fie întocmit în scris (alin.(l) art.876 CC RM). Conform art.211 CC RM, dacă părţile, încheind un contract de locaţiune a unui imobil, nu vor respecta forma scrisă, atunci ele vor fi lipsite de posibilitatea dovedirii faptului încheierii contractului prin proba cu martori.

În virtutea naturii raporturilor de locaţiune, în privinţa înregistrării contractului de locaţiune se aplică reguli specifice. Conform alin.(2) art.876 CC RM, contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.

Înregistrarea contractului de locaţiune a unui imobil se efectuează conform Legii cadastrului bunurilor imobile. Conform alin.(3) art.4 al Legii cadastrului bunurilor imobile nr.1543/1998, la bunuri imobile se referă:

terenurile; clădirile şi construcţiile legate solid de pămînt; apartamentele şi alte încăperi izolate.Legislaţia în vigoare admite locaţiunea în toate ramurile economiei naţionale, fără îngrădiri şi excepţii. Pot fi închiriate bunuri sub orice formă de

proprietate. În prezent toate obiectele lumii materiale, în funcţie de importanţă şi volum, pot fi încadrate în următoarele grupe: întreprinderi şi organizaţii drept complexe patrimoniale unice; unităţi ale întreprinderilor şi organizaţiilor; clădiri şi instalaţii; încăperi; mijloace de transport; tehnică de orice natură; utilaje; inventar; instrumente; alte valori materiale.În cadrul raporturilor de locaţiune, problema chiriei este una complexă şi controversată. Locaţiunea are obiect dublu: lucrul transmis în folosinţă şi

chiria. Lucrul a cărui folosinţă a fost închiriată poate fi un mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială). Chiria este preţul plătit de locatar pentru folosinţa lucrului închiriat. Complexitatea problemei rezidă în modul de stabilire a cuantumului chiriei.

Criteriile ce influenţează mărimea chiriei pot fi următoarele: nivelul şi proporţiile cererii şi ofertei la momentul încheierii contractului; gradul de uzură a obiectului dat în locaţiune; starea acestui obiect; termenul care a expirat de la ultima reparaţie capitală sau necesitatea de a efectua o asemenea reparaţie; termenul contractului; volumul şi costul obiectului dat în locaţiune; alte criterii, care pot fi stabilite prin acordul părţilor. Plata chiriei poate fi stabilită pentru toate bunurile închiriate în ansamblu sau pentru fiecare obiect în parte în natură, în bani sau într-o altă formă. Termenul şi locul efectuării plăţii în natură, calitatea produselor se stabilesc de către părţi în contract, în funcţie de felul produselor şi de specificul

obţinerii acestora. În funcţie de perioadele de achitare, chiria poate fi clasificată în anuală, semestrială, trimestrială şi lunară. Aceste tipuri de plăţi sînt determinate de

termenul contractului şi de obiectul locaţiunii. În agricultură, de exemplu, plata se achită, de regulă, o dată pe an, în formă naturală şi după recoltare. În alte domenii de activitate chiria se achită lunar, de regulă la expirarea perioadei respective a raporturilor contractuale. În practică însă există şi excepţii de la această regulă.

Legea stabileşte că plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune. Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor (alin.(l) art.886 CC RM).

În practică varianta cea mai acceptabilă pentru locatar este atunci cînd chiria este stabilită într-o sumă fixă, deoarece în acest caz el este interesat de mărirea volumului producţiei sale, ştiind că mărimea plăţii chiriei va rămîne aceeaşi. Dacă însă chiria se stabileşte într-un procent din producţie sau din recoltă, locatarul pierde interesul de a le mări volumul, deoarece cu cît mai mult produce, cu atît mai mare va fi cuantumul chiriei.

Drepturile și obligațiile locatoruluiDat fiind faptul că contractul de locaţiune este sinalagmatic, lui i se aplică regula generală a contractelor de drept civil – obligaţiei unei părţi îi

corespunde dreptul celeilalte părţi şi invers, cu unele excepţii prevăzute de lege.Obligaţiile principale ale locatorului sînt:

20 să predea locatarului bunul. Predarea trebuie să fie reală, în natură. În unele cazuri, bunul închiriat nu se predă nemijlocit locatarului şi în acest caz

locatorul e obligat să asigure accesul locatarului la bun în locul şi în termenele prevăzute în contract. Aceasta poate avea loc, de exemplu, în cazul cînd locatarul închiriază un instrument muzical de proporţii, pentru a-şi învăța copiii să cînte. Predarea reală trebuie să fie urmată de întocmirea actului de predare-primire;

să predea un bun liber de orice viciu material. Bunul este considerat liber de orice vicii materiale cînd are caracteristicile convenite sau, dacă nu s-a convenitasupra unor anumite caracteristici, este liber de vicii în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract sau conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri, dacă nu s-a convenit asupra folosinţei (alin.(3) art.878 CC). Deoarece legea nu conţine interdicţii în baza contractului pot fi transmise şi bunuri cu vicii materiale, însă cu condiţia că aceasta a fost specificat contract;

să transmită toate documentele, regulile, instrucţiunile ce autentifică dreptul de proprietate asupra bunului închiriat şi stabilesc modul de folosinţă a acestuia;

să transmită bunul liber de orice viciu juridic. Bunul este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate pretinde drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul (alin.(4) art.878 CC RM);

să facă un control asupra corectitudinii folosinţei bunului închiriat, neimplicînduu-se în activitatea economică a locatarului; să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (alin.(l) art.898 CC RM); să achite costul îmbunătăţirilor aduse bunului închiriat, făcute cu acordul locatarului şi care nu pot fi separate, fără a se deteriora bunul. Această

obligaţie apare numai atunci cînd în contract nu e prevăzut altceva; să preia bunul închiriat la încetarea raporturilor contractuale.La încheierea contractului, locatorul e obligat să anunţe locatarul despre drepturile terţilor asupra bunului închiriat . Nerespectarea acestei prevederi acordă

locatarului dreptul de a cere reducerea plăţii, rezilierea contractului, precum şi despăgubiri. Drepturile specifice ale locatorului: din esenţa art.881 CC RM rezultă că în baza contractului în locaţiune locatorul este în drept să dea în chirie un bun

cu vicii de ordin material sau juridic, dar numai la momentul încheierii contractului, cu condiţia că locatarul este informat despre aceste vicii.În baza art.891 CC RM, locatorul are dreptul să verifice bunul închiriat, să efectueze lucrări asupra lui şi, în cazul imobilului, să-l prezinte eventualilor

cumpărători sau locatari, fiind obligat să-şi exercite aceste drepturi în mod rezonabil. În cazul încetării raporturilor contractuale, locatorul este în drept să ceară de la locatar demolarea construcţiilor neautorizate, dacă acestea nu prezintă interes pentru el. Dacă locatarul nu efectuează aceste lucrări, locatorul este în drept să demoleze construcţiile neautorizate, dar pe contul locatorului.

În cazul în care, după încetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întîrzierii şi repararea prejudiciului în partea neacoperită de chirie (art. 910 CC RM).

Drepturile și obligațiile locataruluiObligaţiile locatarului: să preia bunul închiriat; să participe la întocmirea actului de predare-primire şi să-l semneze; să folosească bunul închiriat în strictă conformitate cu destinaţia lui sau cu cea prevăzută în contract; să păstreze bunul închiriat în stare normală; să asigure integritatea bunului închiriat; să ia toate măsurile spre nu a admite deteriorarea sau pierderea bunului închiriat; să achite chiria în termen, în locul şi în modul prevăzute de contract; să efectueze reparaţia prevăzută de contract şi de lege; să-i repare locatorului prejudiciile cauzate prin folosirea bunului închiriat; să-i achite locatorului costul bunului uzat înainte de termen; la încetarea raporturilor contractuale să-i restituie locatorului bunul închiriat, dacă acesta n-a fost răscumpărat; să transmită locatorului bunul închiriat împreună cu îmbunătăţirile aduse, dacă acestea sînt efectuate fără acordul lui şi nu pot fi separate; să demoleze toate clădirile şi construcţiile construite pe terenul locatorului fără acordul acestuia, dacă el o cere; să restituie locatorului toate documentele primite la încheierea contractului.Legislaţia în vigoare prevede drepturi specifice ale locatarului, care nu reies din obligaţiile corelative ale locatorului: să răscumpere bunul închiriat integral sau parţial, dacă legea nu prevede o îngrădire în acest sens; cu acordul locatorului, să aducă îmbunătăţiri bunului închiriat; să transmită bunul închiriat în sublocaţiune cu acordul preliminar al locatorului; să ridice îmbunătăţirile aduse bunului închiriat fără acordul proprietarului, dacă ele sînt separabile şi dacă în contract nu e prevăzut altfel.Cu acordul părţilor în contract pot fi prevăzute şi alte drepturi specifice.

Contractul de sublocațiune: esența și natura juridicăLegea stipulează expres un drept foarte important al locatarului, care constă în posibilitatea de a da bunul închiriat în sublocaţiune (alin.(l) art.894 CC

RM).Sublocaţiunea poate avea loc doar cu respectarea unor prevederi legale: iniţial, pentru a da bunul în sublocaţiune, locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa

persoanei căreia intenţionează să-i subînchirieze bunul; numai cu consimţămîntul prealabil al locatorului; dacă locatorul nu consimte la sublocaţiune, el este obligat să comunice locatarului în termen de 15 zile motivele. În caz contrar, se consideră că a

consimţit. Dacă după încheierea contractului de locaţiune pentru locatar se naşte un interes legitim de a da bunul, integral sau parţial, unui terţ în sublocaţiune, locatorul nu este în drept să nu dea consimţămîntul la subînchiriere (alin.(2) art.894 CC RM). Interesul legitim al locatarului se poate isca, de exemplu, în caz de boală gravă, în caz de necesitate de a pleca în deplasare etc. Regula poate avea şi excepţii, cînd locatorul poate să nu dea consimţămîntul, dacă persoana terţului constituie un impediment, spaţiul închiriat devine supraîncărcat sau dacă există alte motive temeinice;

termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul contractului de locaţiune; sublocaţiunea ulterioară nu se admite.Natura juridică a contractului de sublocaţiune, în principiu, este aceeaşi ca şi a contractului de locaţiune.Sublocaţiunea încheiată în condiţii legale este valabilă şi produce efecte între locatar şi sublocatar, ca orice contract de locaţiune.

Raporturile de proprietate în cadrul locațiuniiRaporturilor de proprietate în cadrul locaţiunii li se acordă o importanţă primordială. În primul rînd, trebuie determinate regimul juridic al patrimoniului

închiriat, soarta lui ulterioară, apartenenţa îmbunătăţirilor aduse sau a bunurilor materiale procurate în timpul locaţiunii etc.În principiu, aceste aspecte sînt reglementate în normele de drept, soluţia altora reiese nemijlocit din interpretarea sensului legii.Raporturile de proprietate în cadrul locaţiunii se caracterizează prin următoare trăsături: Darea în locaţiune a unui bun nu înseamnă şi transmiterea dreptului de proprietate asupra lui. Locatorul rămîne proprietar al patrimoniului închiriat.

Această concluzie reiese nemijlocit din lege, conform căreia în locaţiune bunurile se transmit în posesiune şi folosinţă temporară sau numai în folosinţă temporară. Locatorul, fiind proprietar al bunului închiriat, pe toată durata contractului poate înstrăina acest bun. În acest caz, se aplică regula stabilită la

21art.900 CC RM, unde se indică faptul că dacă bunul închiriat, după ce a fost predat locatarului, este a înstrăinat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă locatorului în drepturile și obligaţiile decurgînd din locaţiune.

La încetarea raporturilor contractuale, bunurile închiriate trebuie restituite locatorului – proprietarului acestor bunuri, dacă n-au fost răscumpărate de locatar. Legislaţia îi acordă locatarului posibilitatea de a deveni proprietar al bunurilor închiriate, prevăzînd dreptul lui de a răscumpăra bunurile în perioada de acţiune a contractului.

Locatarul, conform regulii generale, devine proprietar al rezultatelor muncii sale în urma folosirii bunurilor închiriate. Locatarul, de asemenea, devine proprietar al patrimoniului obţinut din venitul cîştigat în urma folosinței bunurilor închiriate.

Contractului îi este specific principiul stabilităţii raporturilor de locaţiune: schimbarea proprietarului bunurilor închiriate nu duce la încetarea raporturilor contractuale (art.900 CC RM).

În cadrul relaţiilor de locaţiune, proprietarul bunurilor închiriate îşi asumă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a acestora. Patrimoniul închiriat nu poate fi obiect al urmăririi pentru datoriile locatarului. Însă bunurile locatorului pot fi urmărite în baza hotărîrii instanţei de

judecată competente. Raporturi specifice de proprietate apar în cadrul contractului în urma îmbunătăţirilor aduse bunurilor închiriate.

Soarta îmbunătățirilor aduse bunurilor închiriateÎn procesul folosinţei patrimoniului închiriat, locatarul din diferite motive îi poate aduce îmbunătăţiri. Legiuitorul nu prevede nimic deosebit pentru aceste

acţiuni, însă stabileşte diferite consecinţe în funcţie de existenţa sau lipsa acordului locatorului la îmbunătăţirea bunurilor închiriate. Toate îmbunătăţirile aduse bunurilor închiriate pot fi grupate în două categorii:1) îmbunătăţiri aduse cu acordul locatorului;2) îmbunătăţiri aduse fără acordul locatorului.La rîndul lor, acestea pot fi specificate în două tipuri:a) îmbunătăţiri care pot fi separate, fără a se deteriora bunurile închiriate;b) îmbunătăţiri care nu pot fi separate, fără a se deteriora bunurile închiriate.Se presupune că îmbunătăţirile sînt efectuate pe contul locatarului.Natura juridică şi urmările îmbunătăţirilor aduse depind de existenţa sau lipsa acordului locatorului. În funcţie de aceasta, legiuitorul a stabilit

următoarele: îmbunătăţirile aduse bunurilor cu acordul locatorului la expirarea termenului contractului sau la desfacerea lui înainte de termen trebuie recompensate de către locator, adică acordul presupune caracterul oneros al îmbunătăţirilor.

Legea prevede dreptul locatarului de a cere achitarea cheltuielilor suportate în legătură cu îmbunătăţirile aduse şi, dacă el a beneficiat de dreptul său existînd acordul locatorului, atunci acesta din urmă e obligat să recupereze costul cheltuielilor.

Mai există o altă modalitate de recuperare a cheltuielilor locatarului, legate de îmbunătăţirile aduse bunurilor închiriate – îmbunătăţirile care pot fi separate, fără a se pricinui pagubă bunurilor închiriate. Acestea pot fi ridicate de către locatar. Legea stabileşte că această normă este dispozitivă, adică în contract sau într-o altă normă legală poate fi prevăzută o altă regulă. De exemplu: orice îmbunătăţire adusă nu se recompensează sau se achită în mărime de 50%, sau poate fi prevăzut altceva dacă există acordul ambelor părţi, inserat în contract.

În fiecare caz concret, prin acordul părţilor trebuie de ajuns la un numitor comun, deoarece locatorul tot timpul va tinde spre aceea ca toate îmbunătăţirile aduse bunurilor închiriate cu acordul lui să rămînă în proprietatea sa şi costul lor să nu fie recompensat. Interesele locatarului sînt diametral opuse, de aceea este necesar ca în contract să fie stabilite condiţii avantajoase pentru ambele părţi, iar în caz contrar, se va aplica regula generală, prevăzută de lege.

Cu totul altele sînt natura juridică şi urmările îmbunătăţirilor aduse fără acordul locatorului. Dacă aceste îmbunătăţiri pot fi separate fără a se deteriora patrimoniul închiriat şi locatorul nu este de acord să achite costul lor, ele pot fi ridicate de către locatar.

Costul îmbunătăţirilor efectuate fără acordul locatorului şi care nu pot fi separate fără a se deteriora bunurile închiriate nu se recompensează, adică aceste îmbunătăţiri devin proprietate a locatorului potrivit alin. (2) art.909 CC RM.

Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul ridicării pe un teren închiriat a unor clădiri sau a altor construcţii, însă în privinţa celor care au fost construite fără acordul locatorului se aplică o regulă nouă. Dacă locatorul nu doreşte să devină proprietar al acestor îmbunătăţiri, el poate cere demolarea lor. În cazul neexecutării de către locatar a cerinţei respective, locatorul este în drept să le demoleze pe contul locatarului.

În practică, inclusiv în cea judiciară, se iscă litigii cu privire la îmbunătăţirile efectuate fără acordul locatorului. De obicei, locatarii încăperilor nelocuibile, destinate pentru birouri, magazine, depozite etc., efectuează unele lucrări de reparaţie și amenajare ale acestor încăperi. Uneori sînt schimbate uşile, ferestrele, podelele sau se efectuează alte lucrări costisitoare. Deoarece în cele mai multe cazuri în contractele respective de locaţiune nu este stipulat nimic despre aceste lucrări, juridic ele sînt apreciate ca îmbunătăţiri efectuate fără acordul locatorului. În aceste cazuri, consecinţele negative ale încetării raporturilor contractuale le suportă locatarul. Din aceste considerente, se poate propune doar următoarea recomandare: toate lucrările de amenajare şi reparare urmează a fi efectuate numai cu acordul locatorului, iar costul îmbunătăţirilor poate fi considerat sau inclus în plata chiriei, fie integral, fie parţial. Pot fi şi alte soluţii convenabile ambelor părţi, în primul rînd protejînd interesele locatarului. Se impune ca toate aceste aspecte să fie stipulate în contract la momentul încheierii acestuia.

Modificarea și încetarea contractului de locațiuneReferitor la contractul de locaţiune, acţionează o regulă generală – contractul poate fi modificat în orice moment prin acordul părţilor. Fiecare parte poate

oricînd înştiinţa cealaltă parte despre intenţia de a modifica contractul, cerîndu-i acordul.Conform art.879 CC RM, dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este scutit de plata unei părţi din chirie proporţională diminuării folosinţei

bunului. În acest caz modificarea contractului se referă doar la reducerea cuantumului chiriei și are loc pe parcursul executării obligaţiilor contractuale.Un alt temei de modificare a contractului este prevăzut de art.880 CC RM. Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul

încheierii contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau dacă acesta este în întîrziere în privinţa obligaţiei sale de a remedia bunul, locatarul poate cere, pe lîngă pretenţiile sale la o achitare redusă, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

Modificarea contractului de locaţiune în ceea ce priveşte cuantumul chiriei poate avea loc şi în altă situaţie. Potrivit art.887 CC RM, cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor. Locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată pe an şi doar în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului.

Un alt caz de modificare a contractului prin reducerea chiriei poate avea loc şi atunci cînd un bun este închiriat de mai mulţi locatari; în afară de locatari, acces la obiectul contractului au şi alte persoane, care pot deranja folosinţa bunului de către unul din locatari. Acesta în asemenea situaţii este în drept să ceară modificarea contractului prin reducerea chiriei (art.890 CC RM).

Temeiuri generale şi speciale de încetare a raporturilor contractului de locaţiune:1) Temeiuri generale : expirarea termenului contractului, lichidarea unităţii economice, distrugerea sau pieirea bunului închiriat, deteriorarea sau

răscumpărarea lui de către locatar, alte cazuri (art.903 CC RM). Schimbarea proprietarului bunurilor închiriate nu serveşte drept temei pentru modificarea clauzelor contractului sau pentru rezilierea lui. Potrivit art.900

CC RM, dacă bunul închiriat, după ce a fost predat locatarului, este înstrăinat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune.

Contractul de locaţiune îşi încetează efectele în cazul exproprierii. Potrivit art. 901 CC RM, exproprierea totală a bunului închiriat stinge locaţiunea de la data la care expropriatorul are dreptul să ia bunurile în posesiune.

În cazul în care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări, obţine reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii.

22Decesul locatorului sau al locatarului, de regulă, nu are drept consecinţe încetarea locaţiunii, cu excepţia cazurilor cînd acest temei este prevăzut în

contract sau dacă, în funcţie de circumstanţe, contractul nu mai poate fi menţinut (art.902 CC RM). Conform regulii generale, desfacerea anticipată a contractului are loc în baza înţelegerii dintre părţi. La cererea uneia dintre părţi, contractul poate fi

reziliat în temeiul hotărîrii instanţei judecătoreşti competente în cazul în care cealaltă parte încalcă clauzele contractului.2) Temeiuri speciale de reziliere a contractului de locaţiune de către locator pot apărea în cazurile cînd locatarul :

posedă şi foloseşte bunurile închiriate necorespunzător contractului sau destinaţiei bunurilor; înrăutăţeşte intenţionat sau din imprudenţă starea bunurilor închiriate; nu achită plata pe parcursul a 3 luni din ziua expirării termenului de plată, dacă contractul nu prevede altfel; nu îndeplineşte obligaţiile contractuale de restabilire integrală şi de reparare a bunurilor închiriate; dă în subchirie fără consimţămîntul proprietarului bunurile primite conform contractului; foloseşte neraţional bunurile închiriate sau prin mijloace care duc la degradarea pămîntului şi a altor resurse naturale; nu ia măsuri de reproducere a resurselor naturale care au proprietatea de a se restabili; nu a folosit timp de un an terenul destinat producţiei agricole şi timp de 2 ani terenul destinat producţiei neagricole.

Locatarul are dreptul de a cere rezilierea contractului dacă: locatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale privind restabilirea integrală şi repararea bunurilor închiriate, asigurarea tehnico-materială, reînzestrarea tehnică a producţiei ş.a.; bunurile închiriate, în virtutea unor circumstanţe pentru care locatarul nu poartă răspundere, devin inutilizabile; locatorul nu a transmis bunurile la timp locatarului.

Locatarul poate să ceară rezilierea contractului în cazul în care a devenit invalid sau este declarat incapabil, sau în cazul cînd execută o pedeapsă privativă de libertate pentru săvîrşirea unei infracţiuni sau o altă pedeapsă care exclude posibilitatea executării ulterioare a contractului.

Rezilierea contractului de locaţiune încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi cu un preaviz de 3 luni pentru imobile şi de 1 lună pentru bunurile mobile, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Rezilierea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilierea contractului de sublocaţiune , dacă în contractul de locaţiune nu este prevăzut altfel (art.905 CC RM).

În cazul apariţiei temeiurilor de reziliere a contractului, partea contractantă este în drept, însă nicidecum obligată, să se adreseze în instanţa de judecată cu o astfel de cerere.

Consecințele încetării raporturilor contractualeConsecinţele stingerii raporturilor contractuale de locaţiune (arendă) pot fi specificate în patrimoniale şi personale (nepatrimoniale).Consecinţele de ordin patrimonial sînt următoarele:Dacă la momentul încetării raporturilor contractuale, bunurile închiriate nu au fost răscumpărate, ele trebuie restituite locatorului în aceeaşi stare în care

locatarul le-a primit, luîndu-se în consideraţie uzura lor normală, sau în starea prevăzută de contract (art.908 CC RM).În cazul deteriorării bunurilor închiriate, produse din vina locatarului, el trebuie să compenseze locatorului prejudiciile cauzate bunului, dacă nu va dovedi

că deteriorarea bunurilor nu s-a produs din vina lui.În cazul deteriorării bunurilor înaintea expirării termenului de exploatare prevăzut de contract, locatarul compensează locatorului prejudiciul astfel cauzat,

dacă în contract nu e prevăzut altfel (art. 909 CC RM).Îmbunătăţirile aduse bunurilor închiriate fără acordul locatorului şi care nu pot fi ridicate fără a se deteriora bunurile închiriate trec în proprietatea

locatorului.Clădirile şi instalaţiile ce nu pot fi mutate, construite pe terenul închiriat din mijloacele locatarului cu permisiunea locatorului, trec în proprietatea

locatorului, dacă contractul nu prevede altfel. În acest caz, locatarul are dreptul să ceară compensarea costului lor. Construcţiile şi instalaţiile ce nu pot fi strămutate, construite pe terenul închiriat din mijloacele locatarului fără permisiunea locatorului, trec fără nicio compensare în proprietatea locatorului. Dacă el cere să fie demolate, locatarul este obligat să le demoleze din cont propriu sau să restituie cheltuielile aferente demolării.

Prin contract pot fi stabilite şi alte clauze privitoare la îmbunătăţirile aduse bunurilor închiriate.Consecinţele de ordin personal se referă la cazurile cînd în calitate de locatar apare o persoană fizică. Legislaţia în vigoare stabileşte următoarele efecte

de ordin personal:La expirarea termenului contractului de locaţiune, locatarul are dreptul prioritar la încheierea contractului pe un nou termen dacă: şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale; bunul se dă în locaţiune pe un nou termen; este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de locator (art.904 CC RM).În cazul în care locatarul este o persoană fizică care a decedat, succesor al drepturilor lui este unul din membrii familiei sale, care a trăit sau a lucrat

împreună cu el, dacă acest membru doreşte să fie locatar. Locatorul nu este în drept să refuze succesiunea în drepturi asupra contractului pentru termenul rămas cu excepţia cazurilor cînd încheierea contractului a fost stipulată de calităţile profesionale ale locatarului decedat. Problema dreptului prioritar la încheierea contractului se soluţionează de către instanţa judecătorească, luîndu-se în considerare posibilităţile reale (capacitatea de muncă, pregătirea profesională şi alte calităţi).

Dreptul prioritar la încheierea contractului îl are unul din membrii familiei locatarului care a trăit ori a lucrat împreună cu el în cazurile cînd: locatarul şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate executa obligaţiile contractuale (alin.(l) art.907 CC RM); locatarul e declarat incapabil de către instanţa de judecată; locatarul execută o pedeapsă privativă de libertate pentru săvîrşirea unei infracţiuni sau o altă pedeapsă care exclude posibilitatea executării ulterioare a

contractului.

TEMA: CONTRACTUL DE ARENDĂNoțiunea, importanța și particularitățile contractului de arendăConform art.2 al Legii RM „Cu privire la arendă în agricultură” nr. 198/2003), arenda în agricultură reprezintă darea în posesiune şi folosinţă, pe bază de

contract, pe o durată determinată, contra plată, a terenurilor şi a altor bunuri agricole; contractul de arendă este un acord încheiat între o parte, proprietar sau un alt posesor legal al terenurilor şi al altor bunuri agricole, denumit arendator, şi o altă parte, denumită arendaş, în vederea exploatării acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi.

Arenda, conform alin.(l) art.911 CC RM, este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricoli (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi.

Contractul de arendă este un contract sinalagmatic, deoarece încheierea sa dă naștere la drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambele părţi.

Arenda este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părţi urmăreşte un interes patrimonial propriu (primirea contra prestaţiei de la cealaltă parte).

Contractul de arendă este un contract cu executare succesivă, întrucît obligațiile reciproce ale părţilor se execută de acestea în timp, pe toată durata contractului, care este stabilită de către părţi.

Contractul de arendă este un contract translativ de folosinţă, deoarece prin el se transmite numai folosinţa (exploatarea) unor bunuri agricole, expres stipulate în contract. Contractul de arendă este un contract netranslativ de proprietate.

Contractul de arendă este comutativ, fiindcă din momentul încheierii părţile cunosc întinderea prestaţiilor la care se obligă.

23Particularităţile raportului de arendă în etapa actuală: Relaţiile de arendă întotdeauna se bazează pe un contract de drept civil – contractul de arendă, care determină conţinutul lui şi toată gama drepturilor şi

obligaţiilor reciproce ale părţilor. Arenda reprezintă baza legală de posesie şi folosinţă a terenurilor şi a altor bunuri agricole care aparţin altor persoane, adică arenda este un temei legal

de posesie şi folosinţă a unor bunuri străine. O particularitate esenţială constituie obiectul contractului de arendă care pot fi terenurile agricole şi alte resurse naturale. Arendaşul, folosind bunurile care nu-i aparţin, are dreptul de a le exploata, de a se ocupa cu activitatea de antreprenoriat, de producere a altor bunuri şi

de a obţine profit, are dreptul de a desfăşura de sine stătător o activitate economică sau de altă natură. Relaţiile de arendă poartă un caracter temporar, adică raporturile patrimoniale dintre arendator şi arendaş iau naştere pe o perioadă determinată de

timp, de regulă, îndelungată. Arenda veşnică este inadmisibilă, avînd în vedere însăşi esenţa acesteia. Raporturile de arendă pot avea numai un caracter oneros. Dacă în realitate sîntem în prezenţa transmiterii unui bun în posesiune şi folosinţă gratuită, nu

este vorba de contractul de arendă, ci de comodat sau de contractul de împrumut. Odată ce raporturile de arendă poartă un caracter temporar, după expirarea termenului contractului, patrimoniul arendat trebuie restituit proprietarului

sau altei persoane împuternicite, dacă pînă la acest moment bunul nu a fost răscumpărat. Din această regulă deducem că obiecte ale contractului de arendă pot fi numai bunuri determinate individual şi neconsumabile.

Arendator se folosește de fondurile fixe şi circulante, temporar disponibile, cît mai eficient şi mai raţional. De asemenea, arendatorul, pe lîngă cheltuielile de exploatare şi costurile de amortizare a bunurilor, poate pretinde şi un venit suplimentar în urma arendării bunurilor. Arenda nu este altceva decît un instrument, un mijloc, o modalitate de realizare de către proprietar a împuternilor sale.

La fel a crescut importanţa relaţiilor de arendă la moment şi pentru arendaş. Primind anumite bunuri materiale în posesiune şi folosinţă temporară, arendaşul, inclusiv persoana fizică, a obţinut posibilitatea de a desfăşura o activitate de producție, de exploatare şi de altă natură, adică poate practica activitate de întreprinzător, poate obţine venituri etc. Arenda permite persoanelor fizice care practică activitatea de întreprinzător să-şi întreţină familiile, să obţină anumite venituri și, acumulînd un capital iniţial, să se lanseze în afaceri. Arenda le permite să se angajeze la servicii, să se ocupe cu o activitate preferată, să fie utili pentru societate și familie.

Elementele contractului de arendăPărţi la contractul de arendă sînt arendatorul şi arendaşul. Arendatorul, potrivit art.2 al Legii nr. 198/2003, este persoana fizică sau persoana juridică

care are calitatea de proprietar sau de alt posesor legal al bunurilor agricole care se dau în arendă. Calitatea de arendator o poate avea şi un grup de coproprietari ai bunurilor agricole.

Conform art.911 CC RM, în calitate de arendator poate activa proprietarul, uzufructuarul sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole.Arendaşul, în baza Legii nr. 198/2003, este persoana fizică şi/sau persoana juridică cu domiciliul (sediul) în RM, care ia în arendă bunuri agricole.În caz de litigiu, conform Hotărîrii Plenului CSJ nr.18/2002, instanţele judecătoreşti trebuie să verifice dacă părţile contractante pot fi subiecţi ai

raporturilor de arendă în sensul că de dreptul de a da bunuri în arendă beneficiază proprietarul, şi anume, persoane fizice şi juridice din RM şi din alte state, însă pot da bunuri în arendă şi persoanele fizice şi juridice împuternicite de proprietar, dovada dreptului acordat fiind procura, documentele de constituire etc. Arendaşi pot fi persoanele fizice şi juridice din RM şi din alte state în modul stabilit de lege, întreprinderile şi organizaţiile mixte, apatrizii, organizaţiile internaţionale.

Obiectul contractului de arendă sînt terenurile, alte bunuri agricole şi preţul (arenda, plata pentru arendă). Bunuri agricole, în baza art.2 al Legii nr. 198/2003, sînt considerate: mijloacele fixe (terenuri cu destinaţie agricolă, inclusiv din intravilanul localităţilor şi ale fondului de rezervă, maşini, utilaje şi instalaţii destinate lucrărilor agricole, construcţii, inclusiv construcţii hidrotehnice, platforme şi spaţii de depozitare destinate păstrării producţiei agricole, cu terenurile aferente acestora, animale care se folosesc în procesul agricol) şi, după caz, mijloacele circulante.

Nu constituie obiecte ale arendei şi nu se admite arenda unor întreprinderi şi organizaţii de stat, cum ar fi: rezervaţiile naturale de stat; staţiile veterinare pentru combaterea bolilor la animale; laboratoarele veterinare ş.a. (pct.6 a Hotărîrii Plenului CSJ nr.18/2002).

Prin Decretul preşedintelui RM din 6 ianuarie 1994, au fost aprobate: Lista întreprinderilor şi organizaţiilor de stat a căror arendă nu se admite și Lista tipurilor de bunuri ale statului ce nu pot fi date în arendă.

Preţul în contractul de arendă se numeşte arendă. Mărimea arendei, după principiile dreptului civil, se stabileşte prin acordul părţilor şi se fixează în contract. Există o excepţie, care se referă la bunurile ce fac parte din proprietatea de stat. Conform alin.(3) art.22 al Legii nr.198/2003 plata anuală pentru arenda terenurilor agricole proprietate publică constituie cel puţin 2%, dar nu mai mult de 10% din preţul normativ al terenului dat în arendă.

La stabilirea mărimii arendei, se iau în consideraţie diferite criterii (elemente): suprafaţa terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa pînă la spațiile de depozitare, industrializare sau comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau a altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole arendate (alin.(2) art.916 CC RM), bonitatea, valoarea plantaţiilor multianuale amplasate pe teren (alin.(2) art. 17 al Legii nr.198/2003).

Plata arendei se face în natură, în bani sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilite în contract.Arenda în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse sau într-un procent din producţie. Produsele cu care se plăteşte arenda se stabilesc de

părţi în funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă.Termenele şi locul de plată în natură a arendei se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul obţinerii lor (art.916 CC RM şi alin.(4)

art.17 al Legii nr.198/2003).Termenul arendei bunurilor agricole se stabileşte de către părţile contractante, iar nu poate fi mai mic de un an şi mai mare de 30 de ani.La darea în arendă a terenurilor agricole în scopul sădirii unor plantaţii multianuale, termenul contractului de arendă nu poate fi mai mic de 25 de ani, dacă

contractul nu prevede alt termen. Termenul contractului de arendă a bunurilor agricole este o clauză esenţială a contractului şi, potrivit art.6 al Legii nr.198/2003, neincluderea în

contractul de arendă a unei clauze esenţiale sau nerespectarea formei scrise a contractului atrage nulitatea acestuia.Conform art.912 CC RM, contractul de arendă se încheie în formă scrisă.Contractul de arendă a terenurilor şi a altor bunuri agricole încheiat pe un termen mai mare de 3 ani se înregistrează la Oficiul Cadastral Teritorial.Contractul de arendă a terenurilor şi a altor bunuri agricole încheiat pe un termen de pînă la 3 ani inclusiv se înregistrează la primăria localităţii în a cărei

rază teritorială se află terenurile şi alte bunuri agricole.Înregistrarea benevolă la Oficiul Cadastral Teritorial a contractului de arendă încheiat pe un termen de pînă la 3 ani îl scuteşte pe arendaş de obligaţia de a-

1 înregistra la primărie (alin.(7) art. 10 al Legii nr. 198/2003). Forma contractului de arendă de asemenea este o clauză esenţială a contractului.! Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul şi la încetarea arendei, un act în care să descrie bunul arendat şi starea în care se află la

momentul predării (art.913 CC RM). Termenul întocmirii acestui document este de 14 zile (alin.(l) art.7 al Legii nr. 198/2003).

Drepturile și obligațiile părțilorFiind un contract sinalagmatic, contractul de arendă presupune drepturi şi obligaţii reciproce.Arendatorul este în drept: Să verifice modul în care arendaşul exploatează bunurile sale date în arendă, fără a interveni în activitatea curentă a acestuia, şi să obţină informaţia

necesară. Arendatorul are, în vederea garantării cererilor sale ce decurg din contractul de arendă, dreptul de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş şi asupra

fructelor bunului arendat (art.918 CC RM).

24Arendaşul are dreptul prioritar la încheierea contractului de arendă pe un nou termen în cazul în care: şi-a onorat obligaţiile contractuale anterioare; bunurile arendate se dau în arendă pe un nou termen; acceptă noile clauze contractuale stabilite de arendator. Arendaşul beneficiază de dreptul de preempţiune în cazul înstrăinării de către proprietar a bunurilor date în arendă (alin.(4) art. 15 al Legii nr.

198/2003). Arendaşul este în drept să ceară reducerea proporţională a plăţii arendei dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit.

Acest drept există doar pînă la separarea fructelor (art.917 CC RM). Arendaşul are dreptul de a răscumpăra bunul arendat, de a-1 da în subarendă, dar numai cu consimţămîntul arendatorului. O normă problematică conţine alin.(4) art.20 al Legii nr.198/2003, care se referă la dreptul arendaşului de a răscumpăra bunul arendat. În baza acestei

norme, răscumpărarea terenurilor agricole arendate nu se admite, ceea ce vine în contradicție cu normele Codului civil al RM ș.a.Arendatorul are următoarele obligaţii: să predea bunurile agricole date în arendă în termenele şi în condiţiile stipulate în contract; să acţioneze într-o manieră care să nu împiedice exploatarea normală a bunurilor date în arendă; să plătească arendaşului, în cazul rezilierii contractului înainte de încetarea anului agricol, valoarea fructelor deşi încă neseparate, însă care vor putea fi

separate înainte de sfîrşitul anului agricol în condiţiile unei gospodăriri normale. La compensarea valorii fructelor, se iau în calcul şi datoriile părţilor la momentul rezilierii contractului;

să predea arendaşului Cartea istoriei cîmpurilor întocmită cu cel puţin 3 ani pînă la data încheierii contractului de arendă; să execute alte condiţii prevăzute de legislaţia în vigoare sau de contract (alin.(l) art.16 al Legii nr.198/2003).Arendaşul este obligat: să folosească cu bună-credinţă bunurile arendate, conform clauzelor contractului; să menţină potenţialul productiv al bunurilor agricole, să le restituie, la expirarea termenului stipulat în contract, în starea corespunzătoare clauzelor

contractului, ţinîndu-se cont de gradul de uzură; să achite plata pentru arendă în termenul şi în modul stabilite; să achite impozitele şi alte plăţi, prevăzute de legislaţia în vigoare, în cazul cînd contractul nu prevede altfel; să predea arendatorului Cartea istoriei cîmpurilor întocmită cu cel puţin 3 ani pînă la data încetării sau rezilierii contractului de arendă; să execute alte condiţii prevăzute de legislaţia în vigoare sau de contract (alin.(3) art.16 al Legii nr.198/2003).

Modificarea și rezilierea contractului de arendăRegula generală de modificare a contractului de arendă constă în faptul că prin acordul comun al părţilor contractul poate fi modificat în orice moment,

iar în caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale de către una din părţi, poate avea loc modificarea în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.În caz că una dintre părţile contractante intenţionează să modifice clauzele contractului de arendă, ea va solicita avizul celeilalte părţi cu cel puţin 30 de

zile pînă la prezentarea propunerilor de modificare.La modificarea clauzelor contractului de arendă, părţile contractante urmează să semneze un acord adiţional care va fi parte integrantă a contractului de

bază, înregistrat în modul stabilit de lege (alin.(3) art. 12 al Legii nr.198/2003).În virtutea legii, contractul de arendă încetează în cazul: expirării termenului arendei; declarării nulităţii acestuia; pieirii bunurilor arendate; rezilierii contractului; în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.Pe cale judiciară contractul de arendă poate fi declarat nul, atunci cînd acesta nu corespunde prevederilor legii în sensul că nu conţine descrierea obiectului

arendat, plata de arendă (forma ei în bani sau în natură), cînd contractul a fost încheiat în baza negocierilor părţilor, iar legea prevede scoaterea la licitaţie a dreptului de arendă, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (p. 12 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.18/2002).

Conform alin. (1) art. 14 al Legii 198/2003, contractul de arendă reziliază: prin acordul comun al părţilor contractuale; prin hotărîrea instanţei judecătoreşti la cererea uneia dintre părţile contractuale; în legătură cu neexecutarea de către cealaltă parte a obligaţiilor contractuale.Arendatorul este în drept să ceară rezilierea contractului în cazul cînd arendaşul: nu a înregistrat contractul în termenele prevăzute de lege; refuză să ia în arendă bunurile agricole stipulate în contract; a schimbat modul de folosinţă a bunurilor arendate fără consimţămîntul arendatorului; a înrăutăţit starea bunurilor, astfel încît ea nu poate fi restabilită pînă la expirarea termenului contractului; nu a achitat plata pentru arendă în decursul a 3 luni de la data expirării termenului prevăzut în contract; a încheiat un contract de subarendă fără consimţămîntul arendatorului (alin.(2) art. 14 al Legii 198/2003).Din iniţiativa arendaşului, contractul poate fi reziliat anticipat dacă: arendatorul refuză să dea în arendă bunurile stipulate în contract, nu le transmite la timp ori face imposibilă exploatarea bunurilor arendate; bunurile arendate, din motive ce nu depind din voinţa sa, au ajuns într-o stare inutilizabilă; se află în incapacitate de muncă, este privat de libertate ori au survenit alte circumstanţe care fac imposibilă executarea de mai departe a contractului; arendatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale privind restabilirea integrală şi repararea bunurilor arendate, asigurarea tehnico-materială,

reînzestrarea tehnică a producţiei ş.a.Potrivit alin.(3) art.911 CC RM, contractului de arendă se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la locaţiune în măsura în care normele cu

privire la arendă nu prevăd altfel. Normele locaţiunii cu privire la termenul contractului şi prelungirea acestuia în mod tacit după expirarea termenului ar putea fi aplicate şi în contractul de arendă, însă potrivit Legii 198/2003, termenul contractului de arendă este o clauză esenţială şi lipsa ei în contract are ca efect nulitatea contractului. În realitate însă potrivit alin.(4) art.9 al Legii nr.198/2003, în cazul cînd termenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea bunurile arendate şi arendaşul continuă exploatarea acestora, contractul de arendă se consideră prelungit pentru un an agricol.

O altă soluţie găsim în art.9 al Legii nr.198/2003, unde se menţionează că contractul de arendă a bunurilor agricole poate fi prelungit cu acordul comun al părţilor. În cazul prelungirii contractului de arendă, părţile semnează un acord adiţional, care este parte integrantă a contractului de bază. În cazul în care arendatorul nu doreşte să prelungească contractul de arendă, el va informa arendaşul despre aceasta cu 6 luni înainte de expirarea termenului arendei (alin.(l),(3) şi (5).

Consecințele încetării raporturilor contractualeÎncetarea raporturilor contractuale de arendă poate avea ca efect două categorii de consecinţe: de ordin patrimonial şi personal.Consecinţele de ordin patrimonial se manifestă prin obligaţia arendaşului de a restitui arendatorului bunurile arendate în starea în care le-a preluat,

ţinîndu-se cont de gradul de uzură. În cazul arendării mijloacelor circulante, arendaşul este obligat să le restituie arendatorului în natură, ţinîndu-se cont de uzură, sau să restituie echivalentul

în bani al acestor mijloace (alin.(3) art.27 al Legii nr.198/2003).

25Dacă rezilierea contractului de arendă a unui teren agricol are loc pînă la încheierea anului agricol, în baza art.922 CC RM, arendatorul este obligat să

plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi însă neseparate, vor putea fi separate înainte de sfîrşitul anului în condiţiile unei gospodăriri normale.Consecinţele de ordin patrimonial se referă şi la îmbunătăţirile efectuate de către arendaş pe perioada posesiei şi folosirii bunurilor arendate. Arendaşul

este în drept să separe îmbunătăţirile bunurilor agricole arendate efectuate cu permisiunea arendatorului, care pot fi separate fără a deteriora bunurile, ori să ceară compensarea valorii lor de către arendator în cazul cînd contractul nu prevede altfel.

Dacă îmbunătăţirile efectuate fără consimţămîntul arendatorului pot fi separate fără deteriorarea bunului arendat, arendaşul este în drept să le separe cu condiţia că arendatorul refuză să compenseze valoarea lor. În cazul în care îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea arendatorului nu pot fi separate, fără a se deteriora bunul, ele devin proprietatea arendatorului.

La cererea arendatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi demolate de către arendaş sau pe contul lui.Consecinţele de ordin personal se referă numai la arendaş şi la membrii familiei acestuia. Arendaşul are dreptul prioritar de a încheia un contract pe un

nou termen dacă: şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale; bunul se dă în arendă pe un nou termen; este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de arendator.Dacă încetarea raporturilor contractuale are loc din cauza invalidităţii arendaşului, declarării acestuia ca fiind incapabil, executării de către arendaş a unei

pedepse privative de libertate pentru săvîrşirea unei infracţiuni sau a unei alte pedepse care exclude posibilitatea exercitării de mai departe a contractului şi în cazul decesului arendaşului, dreptul prioritar la încheierea unui nou contract îl are un membru al familiei arendaşului, care a domiciliat împreună cu acesta. Condiţia obligatorie este că acest membru al familiei doreşte să devină arendaş.

În situaţia cînd cîţiva membri ai familiei fostului arendaş pretind încheierea unui nou contract de arendă şi, din aceste considerente, s-a iscat un litigiu între ei, problema dreptului prioritar pentru încheierea noului contract se soluţionează de către instanţa judecătorească, luîndu-se în considerare posibilităţile reale ale pretendenţilor (capacitatea de muncă, pregătirea profesională şi alte calităţi).

TEMA: CONTRACTUL DE CONCESIUNENoțiunea și caracterele juridice ale contractului de concesiuneRaporturile juridice de concesiune sînt reglementate prin Legea RM nr.534/1995 cu privire la concesiuni.Potrivit art.1 al acestei Legi, concesiunea este un contract prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale cesionează (transmite) unui investitor

(persoană fizică sau juridică, inclusiv străină), în schimbul unei redevenţe, dreptul de a desfăşura activitate de prospectare, explorare, valorificare sau restabilire a resurselor naturale pe teritoriul RM, de a presta servicii publice, de a exploata bunurile mobile şi imobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale care conform legislaţiei sînt scoase integral sau parţial din circuitul civil, precum şi dreptul de a desfăşura anumite genuri de activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului, preluînd gestiunea obiectului concesiunii, riscul prezumtiv şi răspunderea patrimonială.

Natura juridică a contractului de concesiune este dublă, de drept administrativ şi de drept civil. Datorită naturii acestuia, dar mai ales statutului juridic al concendenţilor (statul reprezentat de administraţia publică centrală şi locală), contractul de concesiune ar aparţine mai mult dreptului public, şi nu dreptului privat (acest contract are un caracter mixt).

Contractul de concesiune este de natură reglementară, atunci cînd condiţiile acestui contract sînt stabilite unilateral de concedent şi pot fi modificate de către acesta în orice moment, ca exemplu: prestarea unui serviciu public, condiţiile de exploatare a unui bun public concesionat ş.a., dar orice act administrativ este unilateral şi presupune subordonarea voinţei şi comportamentul subiectului căruia i se adresează faţă de cerinţele celui ce le emite. Nu există dreptul de control ierarhic, de sancţionare, de suspendare şi de anulare a actelor încheiate de concesionar, precum şi alte prerogative specifice raporturilor de drept administrativ. Clauzele contractuale sînt cele care se stabilesc în urma acordului de voinţă dintre concedent şi concesionar (de ex., dreptul de a desfăşura anumite genuri de activitate, condiţii de gestiune a unui bun public, şi alte cazuri care îl deosebesc de actul administrativ).

Caracterele juridice ale contractului de concesiune sînt următoarele: este un contract sinalagmatic, adică părţile îşi asumă drepturi şi obligaţii reciproce. De exemplu, concedentul este obligat să-i acorde concesionarului,

în termenele prevăzute de contract, drepturile asupra obiectului concesiunii, să pună la dispoziţia concesionarului bunul, activitatea sau serviciul concesionat, iar concesionarul, la rîndul său, are obligaţia de a exploata şi valorifica obiectul concesiunii conform prevederilor contractului, de a plăti redevenţa, de maesntui la sfîrşitul concesiunii obiectul concesiunii etc.;

cu titlu oneros, ambele părţi urmăresc obţinerea unui profit. Datorită acestui contract, este realizat atît interesul public al statului, cît şi interesul personal al celeilalte părţi contractante;

comutativ, la momentul încheierii contractului de concesiune, părţile îşi cunosc deja întinderea prestaţiilor la care se obligă; cu executare succesivă, concesionarul îşi execută prestaţiile prevăzute de contract în mod continuu, pe toată durata concesiunii, iar concedentului îi

revine obligaţia ca pe parcursul concesiunii să nu intervină în activitatea economică a concesionarului; este încheiat intuitu personae, partea contractantă în calitate de concesionar trebuie să-şi execute personal obligaţiile reieşite din contract. Acest fapt

este reglementat în art. 17 al Legii cu privire la concesiuni, potrivit căruia transmiterea integrală sau parţială de către concesionar a obiectului concesiunii unor terţi este interzisă

este consensual, forma scrisă impunîndu-se ad probationem şi nu ad validitatem (acea condiţie de validitate, esențială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil).

Contractul de concesiune poate fi clasificat în 3 categorii:1) contracte de concesiune de bunuri – contractul prin care autoritatea publică permite unei persoane fizice sau juridice private să posede şi să folosească,

în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune, un bun aparţinînd domeniului public ori privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale. Scopul unei astfel de concesiuni este acela de obţinere a unor venituri pentru bugetul public naţional, sub forma redevenţei calculate ca şi cotă procentuală din profitul ce va fi obţinut de concesionar, precum şi acela de a realiza interesul public, de a pune în valoare bunurile avute în vedere. În fapt, pot fi şi situaţii în care un contract de concesiune de servicii necesită şi încheierea unui contract de concesiune de bunuri, pentru realizarea scopului acestui tip de concesiune. În aceste situaţii relaţiile dintre contractul de concesiune de servicii şi cel de concesiune de bunuri vor fi cele specifice contractului principal şi contractului accesoriu;

2) contracte de concesiune de activităţi economice – este contractul prin care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale conferă unei persoane private dreptul de a desfăşura o anumită activitate de interes naţional sau local, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune. Conform art. 1 al Legii cu privire la concesiuni, concesionarul este în drept de a desfăşură activităţi de prospectare, explorare, valorificare sau restabilire a resurselor naturale pe teritoriul RM. De asemenea, el este în drept să desfăşoare anumite genuri de activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului;

3) contracte de concesiune de servicii publice – noţiunea de serviciu public poate fi utilizată într-o dublă accepţiune: ca structură statală (în sens organic), care este stabilită de autoritatea publică competentă să gestioneze un anumit interes public. În sens material, prin serviciu public se înțelege activitatea concretă desfăşurată de structura abilitată să realizeze interesul public. Prin concesiunea de servicii publice, se înţelege acea modalitate de gestiune a unui serviciu public prin care un investitor, persoană fizică sau juridică, preia riscurile conducerii unui serviciu public, sub controlul autorităţii administrative, în schimbul dreptului de a percepe de la utilizatorii sau beneficiarii serviciului public taxele pentru serviciile prestate. Scopul serviciului public este satisfacerea unui interes general. Unica autoritate care este în drept să stabilească existenţa unui interes general şi să dispună organizarea, prestarea serviciilor publice este statul. Doar acesta poate concesiona serviciul public unei persoane particulare.

Scopul contractului de concesiune prezintă un interes general pentru RM întru eficientizarea şi creşterea economică, pentru oferirea unei şanse de aşa-zisa revenire sau sporire a unui serviciu public în cazul în care statul nu poate face faţă din considerente financiare, un investitor străin poate oferi o calitate mai bună. Şi multe аlte beneficii şi garanţii care pot fi aplicate asupra obiectelor proprietate a statului care conform legislaţiei sînt retrase parţial sau chiar integral din circuitul civil. De exemplu, contractul de concesionare a Aeroportului Internaţional Chişinău. Acest contract are 68 de pagini şi prevede că SRL

26„Avia Invest”, întreprindere asociată cu SRL „Uk Komaks”, cea care a cîştigat concursul de transmitere în concesiune a Aeroportului Internaţional Chişinău, urmează să facă investiţii totale de 244 de milioane de Euro, pînă în anul 2026. Potrivit contractului, perioada de concesionare începe pe 1 noiembrie 2013 şi se va încheia pe 1 noiembrie 2026. În total, vor fi investite 244 milioane de euro, în 3 etape. Compania care administrează Aeroportul se obligată să asigure ca 80 la sută din angajaţi să fie cetăţeni ai RM (este vorba de 1500 de locuri de muncă noi, oferite moldovenilor). Celelalte puncte din acest contract pun la îndoială posibilitatea creşterii economice a intereselor statului, pentru că sînt nişte condiţii care nu au credibilitate în aplicarea lor practică.

Elementele contractului de concesiunePărţile contractului de concesiune sînt concedentul şi concesionarul. Conform art.5 al Legii RM nr.534/1995, concesionari pot fi persoanele fizice şi

juridice din RM şi din alte state. Calitatea de concedent, conform art. 4 al Legii RM nr.534/1995, o are: Guvernul, în cazul concesionării terenurilor și altor resurse naturale. În acest caz, contractul de concesiune se va încheia între concesionar şi organul

central de specialitate al administraţiei publice autorizat de Guvern; organele centrale de specialitate şi autoritățile administraţiei publice locale, în limitele competenţei lor, în cazul concesionării bunurilor întreprinderilor

de stat (municipale), a altor obiecte.Obiectul contractului este specificat în art.3 al Legii RM nr.534/1995, și anume: terenurile şi alte resurse naturale, prospectarea, explorarea şi valorificarea acestora; bunurile mobile și imobile ale domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; lucrările şi serviciile de interes public naţional sau local.Nu pot constitui obiectul concesiunii: bunuri care au o importanţă deosebită pentru stat şi ordinea publică (de ex., justiţia, siguranţa naţională, apărarea

naţională). Se admite concesionarea concomitentă a mai multor obiecte în scopul exploatării lor în complex. Caracteristicile de bază (juridice, ecologice, tehnice şi arhitectural-urbanistice) ale obiectelor concesiunii se aduc la cunoştinţa concesionarilor.

În categoria de servicii publice pot fi: transporturile publice; autostrăzile, pădurile publice; infrastructurile rutiere, feroviare şi aeroportuare civile; serviciile poştale; spectrul de frecvenţe şi reţele de transport şi de distribuţie pentru telecomunicaţii, serviciile de colectare, depozitare şi valorificare a deşeurilor ş.a.

Activităţile publice sînt cele legate de cursurile de apă naturale şi artificiale, lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şi instalaţiile de măsurări hidrologice, meteorologice şi de calitatea apelor şi a amenajărilor piscicole; activităţile economice legate de punerea în valoare a monumentelor istorice.

În categoria de bunuri care pot constitui obiectul concesiunii pot fi: terenuri de toate categoriile şi alte resurse naturale, bunurile mobile şi imobile. Terenurile destinate ocrotirii naturii, terenurile cu patrimoniu arheologic, terenurile de valoare istorico-culturală şi terenurile fondului silvic pot fi concesionate în condiţiile Legii RM nr.534/1995 şi cu respectarea prevederilor legilor speciale care reglementează regimul juridic al acestor terenuri. Majoritatea bunurilor se concesionează concomitent cu concesionarea serviciului public şi ca un accesoriu al acesteia.

Controlul asupra activităţii de exploatare a terenurilor şi a altor resurse naturale menţionate este exercitat de concedent, de concesionar şi de organele de supraveghere şi control de stat în domeniul protecţiei mediului.

Termenul contractului de concesiune poate fi stabilit de către concedent sau de către ambele părţi de comun acord, dar nu poate depăşi perioada de 50 de ani. La expirarea termenului, concesionarul are dreptul preferenţial de a prelungi contractul dacă au fost respectate clauzele lui.

Redevenţa concesiunii reprezintă suma de bani pe care concedentul o achită concesionarului în schimbul dreptului de a gestiona un serviciu public, un bun public sau de a executa o activitate publică.

Se stabileşte redevenţa în natură, în bani sau în ambele modalităţi, sub formă de plăţi de o singură dată (bonus), chirie (rentă), plăţi pentru extracţia resurselor naturale sau pentru fabricarea producţiei (royalty). În cazul în care plăţile menţionate se realizează de către un investitor străin, acestea pot fi efectuate în monedă naţională şi/sau în valută străină.

Prin plăţi de o singură dată se înţeleg sumele fixe, egale cu valoarea estimată a obiectului concesiunii. Acestea sînt primele plăţi, efectuate după înregistrarea de stat a întreprinderii concesionale, ce anticipează începutul activităţii investiţionale a concesionarului şi nu i se restituie, dacă contractul de concesiune nu prevede altfel.

Cuantumul chiriei este stipulat în contractul de concesiune. Concedentul poate stabili chiria în cote progresive. Pentru a stimula demararea cît mai urgentă a funcţionării întreprinderii concesionale, chiria poate fi stabilită pe o perioadă limitată, de exemplu pînă la începutul extracţiei resurselor naturale sau exportului produselor.

Plăţile pentru extracţia resurselor naturale sau fabricarea producţiei reprezintă plăţi periodice pentru dreptul de explorare a resurselor naturale. Ele se achită din momentul începerii extracţiei resurselor naturale sau fabricării producţiei pînă la expirarea contractului de concesiune, sub formă de defalcări din costul producţiei [în procente din volumul de desfacere (venit, beneficiu), sau sub formă de taxe pe unitate de produs. Plăţile royalty nu cad sub incidenţa sistemului de facilităţi fiscale. Cuantumul şi formele plăţilor menţionate, precum şi modul şi termenele achitării lor se stabilesc în contractul de concesiune. Redevenţa poate fi stabilită pentru exploatarea tuturor obiectelor concesiunii în ansamblu sau pentru fiecare obiect aparte (art. 15 al Legii cu privire la concesiuni)].

Încheierea contractelor de concesiune. În conformitate cu Legea cu privire la concesiuni, organele centrale de specialitate prezintă, pentru examinare, propunerile de concesionare Guvernului. Propunerile de concesionare includ întocmirea listei obiectelor propuse pentru concesionare, elaborarea studiului de fezabilitate a oportunităţii concesionării, precum şi a condiţiilor concesionării. Autorităţile executive ale administraţiei publice locale elaborează propunerile de concesionare şi le prezintă spre examinare autorităţilor reprezentative ale administraţiei publice locale care, în termen de 20 de zile de la data primirii propunerilor, iau decizia privind oportunitatea lor. În cazul în care propunerile de concesionare nu sînt conform cerinţelor, ele se restituie pentru definitivare.

Concedentul asigură publicarea comunicatelor informative în Monitorul Oficial al RM. Termenul de depunere a ofertelor de către solicitanții concesiunii va fi indicat în comunicatul informativ şi nu va fi mai mic de 60 de zile de la data publicării acestuia. Cuprinsul documentelor şi informaţiilor ce ţin de procedura de selectare a concesionarului se publică pe pagina web a Agenţiei, precum şi pe alte pagini web şi, după caz, în presa locală sau centrală, la decizia concedentului.

Solicitanţilor concesiunii li se acordă dreptul: să ia cunoştinţă, din ziua publicării comunicatului informativ în Monitorul Oficial al RM, de obiectele concesiunii, de documentele necesare şi să

înainteze ofertele respective în termenul stabilit în comunicatul informativ; să solicite concedentului concesionarea unor obiecte neincluse în lista publicată. În cazul în care concedentul consideră oportună concesionarea

obiectelor în cauză, lista acestora şi clauzele obligatorii ale contractului de concesiune se aprobă în condiţiile Legii RM nr.534/1995; să solicite încheierea mai multor contracte de concesiune.Concesiunea se acordă în baza rezultatelor concursului de selectare a concesionarului, cu încheierea ulterioară a contractului de concesiune. În cazul în

care obiectul concesiunii este solicitat de un singur ofertant, a cărui ofertă corespunde condiţiilor stabilite de către concedent, încheierea contractului de concesiune se negociază cu acesta. Concursul de selectare a concesionarului se organizează de către concedent în modul stabilit de Guvern.

Conținutul contractului de concesiuneDatorită naturii sale duble, contractul de concesiune produce efecte specifice în raport cu regulile de drept comun. Aceste particularităţi se rezumă la

posibilitatea concedentului unilateral a modifica şi rezilia contractul.Drepturile şi obligaţiile concedentului. În mod specific contractului de concesiune, concedentul are, în baza Legii RM nr.534/1995, un drept de control

asupra modului de respectare a obligaţiilor asumate de către concesionar. Un astfel de drept de control vizează modul de utilizare a bunurilor ce vor fi întoarse la expirarea contractului, stadiul de realizare a investiţiilor, precum și modul în care este satisfăcut interesul public prin realizarea serviciului public

27sau a activităţii publice. Acest drept este limitat, prin faptul că orice acţiune făcută nu trebuie să intimideze sau să limiteze dreptul concesionarului care reiese din contract.

Conform Legii cu privire la concesiuni, concedentul are dreptul: să intre în componenţa organelor de conducere şi de control ale întreprinderii concesionale; să primească sau să procure în mod prioritar o parte din producţia fabricată de concesionar, dacă contractul de concesiune nu prevede altfel; să exercite controlul asupra respectării de către concesionar a legislaţiei RM şi a contractului de concesiune; să procure în mod prioritar bunurile concesionarului după încetarea efectului contractului de concesiune; să ceară, în caz de expirare a contractului de concesiune sau de reziliere a lui, să i se transmită gratuit îmbunătăţirile care nu pot fi separate de obiectul

concesiunii, fără а-i cauza prejudicii, aduse de către concesionar acestui obiect, precum şi construcţiile executate pe sectorul concesionat fără consimţămîntul concedentului;

să efectueze controlul asupra activităţii economico-financiare a concesionarului prin antrenarea unui serviciu de audit independent. Şi alte drepturi care pot recurge din contractul încheiat.

Concedentul are dreptul să modifice în mod unilateral clauzele contractului de concesiune, în cazul în care apar circumstanţe deosebite de cele existente la data încheierii contractului (art.14 al Legii RM nr.534/1995). Această posibilitate a concedentului se fundamentează pe dreptul său exclusiv de a constata modificarea interesului general şi de adaptare a serviciului public. Deşi legea nu specifică, concedentul are dreptul să modifice în mod unilateral partea reglementară a contractului de concesiune. Partea reglementară a contractului de concesiune cuprinde prevederile care se referă la organizarea, funcţionarea şi condiţiile de exploatare a serviciului public. Numai în acest caz poate fi justificată modificarea unilaterală a contractului de către concedent, bazată pe modificarea interesului general. Clauzele financiare, referitoare la termen, la dreptul de răscumpărare nu se referă la partea reglementară a contractului şi se modifică potrivit regulilor de drept comun. Deşi modificarea unilaterală a clauzelor contractului cauzează prejudicii concesionarului, el are dreptul să ceară acoperirea acestor prejudicii.

Dintre obligaţiile concedentului fac parte următoarele: acordarea concesionarului, la timp şi în volum deplin, drepturile asupra obiectelor concesiunii, prevăzute de contractul de concesiune; de predare concesionarului a obiectelor concesiunii în starea şi în termenele prevăzute de contractul de concesiune; să păstreze secretul comercial al

concesionarului, în conformitate cu art.8 al Legii RM nr. 171/1994 cu privire la secretul comercial; să nu intervină în activitatea economică şi operativă a concesionarului, precum şi alte obligaţii care vor reieşi din contract.Drepturile şi obligaţiile concesionarului. Unul din drepturile esenţiale ale concesionarului este exploatarea bunului, a serviciului public sau executarea

unei activităţi publice. Pentru realizarea acestui drept, legiuitorul îi oferă posibilitatea concesionarului de a-şi stabili de sine stătător principalele direcţii de activitate, precum şi de a lua hotărîri în ceea ce ţine de organizarea activităţii întreprinderii concesionale.

Conform art. 16 al Legii cu privire la concesiuni, concesionarul are dreptul de: a stabili structura organelor de conducere, statul de funcţii, a angaja lucrători, inclusiv cetăţeni străini şi apatrizi; numire a şefului întreprinderii concesionale, a adjuncţilor lui, a conducătorilor subdiviziunilor structurale, dacă contractul de concesiune nu prevede

altfel; desfăşurare a activităţii extraconcesionale în corespundere cu legislaţia şi contractul de concesiune sau cu acordul concedentului; a ataca în instanţa de contencios administrativ competentă acţiunile organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice (autorităţilor

administraţiei publice locale) în cadrul reglementării raporturilor concesionale.Un alt drept este cel asupra fructelor bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunului şi scopului stabilit de către părţi în contractul de

concesiune.Un alt drept este cel preferenţial, adică la expirarea contractului de concesiune, dacă au fost respectate clauzele contractuale, concesionarul are dreptul de a

prelungi contractul.La expirarea sau rezilierea contractului, concesionarul are dreptul la recuperarea costului îmbunătăţirilor aduse obiectului concesiunii cu permisiunea

concedentului, dacă contractul nu prevede altfel, precum şi alte drepturi pe care părțile le pot stabili în contract.Din obligaţiile concesionarului fac parte următoarele: să asigure funcţionarea serviciului public, exploatării bunurilor sau activității publice cu respectarea prevederilor contractuale; să asigure continuitatea serviciului, fiind exonerat numai prin forţa majoră; să respecte clauzele contractului de concesiune; să desfăşoare activitate de întreprinzător, să ţină evidenţa contabilă şi statistică în conformitate cu legislaţia în vigoare; să prezinte, la încetarea contractului de concesiune, documentele care dovedesc că obiectele concesiunii sînt libere de orice sarcini; să restituie concedentului, la expirarea contractului de concesiune sau în cazul rezilierii lui, bunurile în starea în care le-a preluat, ţinîndu-se cont de

uzura naturală a acestora; să lichideze întreprinderea concesională în corespundere cu legislaţia şi contractul de concesiune, în termen de 6 luni de la expirarea contractului sau în

cazul rezilierii lui înainte de termen; să execute personal sarcinile care îi revin din contractul de concesiune, fără posibilitatea de a subconcesiona, integral sau parţial, obiectul contractului; să plătească redevenţa la valoarea prevăzută în ofertă, la modul şi în termenele prevăzute în contract şi alte obligaţii care pot fi stabilite în contract.

Încetarea contractului de concesiuneConform alin.(5) art. 14 din Legea cu privire la concesiuni, contractul de concesiune încetează la expirarea termenului stabilit, în cazul rezilierii lui înainte

de termen, lichidării întreprinderii concesionale, prejudicierii obiectului concesiunii sau în situaţia cînd acesta devine inutilizabil pînă la expirarea contractului. La expirarea contractului de concesiune, dacă au fost respectate clauzele lui, concesionarul beneficiază de dreptul preferenţial de a prelungi contractul.

În cazul prelungirii contractului de concesiune, clauzele lui pot fi modificate cu acordul părţilor.Concedentul are dreptul să ceară rezilierea înainte de termen a contractului de concesiune în cazul: survenirii unor evenimente sau depistării unor fapte care îi dau dreptul de a rezilia contractul; încălcării clauzelor contractului de către concesionar; lichidării concesionarului (persoană juridică) sau decesului concesionarului (persoană fizică) care a încheiat contractul; falimentului întreprinderii concesionale; pronunţării de către instanţa de judecată competentă a hotărîrii privind nulitatea documentelor de constituire a întreprinderii concesionale.Reorganizarea concedentului nu atrage după sine modificarea clauzelor contractului de concesiune sau rezilierea lui. În acest caz, Guvernul (organul

central de specialitate al administraţiei publice sau autoritatea administraţiei publice locale) îşi asumă răspunderea pentru respectarea contractului.

TEMA: CONTRACTUL DE LEASINGNoțiunea și caracterele juridice ale contractuluiNatura complexă a contractului de leasing îi atribuie acestuia şi trăsăturile unor contracte cum sînt împrumutul și garanția.Conform art.3 al Legii cu privire la leasing nr.59/2005, contractul de leasing este un contract în a cărui bază o parte (locator) se obligă la cererea unei alte

părți (locatar) să-i asigure posesiunea şi folosirea temporară a unui bun, achiziționat sau produs de locator, contra unei părţi periodice (rata de leasing), iar la expirarea contractului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale.

28Conform alin.(1) art.923 CC RM, prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi

folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăți periodice (rate de leasing).Contractul de leasing are următoare caractere juridice: este cu titlu oneros, consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă.Pentru încheierea contractului de leasing este necesar doar acordul de voinţă a părţilor în privinţa clauzelor esenţiale ale contractului . Fiecare din

părţile contractului se obligă reciproc astfel încît obligaţia fiecăreia din ei este corelativă obligaţiei celeilalte. Contractul de leasing prevede plata în rate a unei redevenţe în calitate de remuneraţie pentru executarea obligaţilor locatorului. Executarea contractului este continuă, fiind determinată de întinderea acestuia în timp.

Elementele contractului de leasingPărţile contractului de leasing sînt locator şi locatar. Conform prevederilor alin.(1) art.923 CC RM, acest contract este tratat ca unul bilateral. În Legea

nr.59/2005, în componența participanţilor acestui contract apare şi al treilea participant – vînzătorul (furnizorul). Reieșind din prevederile acestei legi, contractul de leasing poate fi tratat ca unul trilateral.

Potrivit art.5 al Legii 59/2005, subiecţii contractului de leasing sînt: locatorul , persoană fizică sau juridică, ce practică activitatea de întreprinzător şi transmite, în condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea

acestuia, pe o anumită perioadă, dreptul de posesiune şi folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului;

locatarul , persoană fizică sau juridică ce primeşte, în condiţiile contractului de leasing, în posesiune şi folosinţă bunul specificat în contract pentru o anumită perioadă în schimbul achitării ratelor de leasing. În cazul în care locatarul este persoană fizică şi nu practică activitatea de întreprinzător, operaţiunea de leasing cade sub incidenţa legislaţiei cu privire la protecţia consumatorului;

vînzătorul (furnizorul), persoană fizică sau juridică ce vinde locatorului, în condiţiile contractului de vînzare-cumpărare încheiat cu locatorul sau ale contractului complex încheiat cu locatorul şi cu locatarul, bunul solicitat de locatar.

Conform prevederilor Codului civil al RM, subiecții contractului de leasing sînt tratați mai reușit, și anume: Potrivit alin.(4) art.923 CC RM, contractului de leasing se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind contractul de locaţiune în măsură în care

capitolul cu privire la leasing nu prevede altfel. După cum rezultă din definiţiile contractului, locatorul se obligă la cererea locatarului să asigure posesiunea şi folosinţa unui bun, dar nu și procurarea

acestui bun de la un anumit producător indicat de locatar. În practica autohtonă s-a demonstrat că antreprenorii care activează în calitate de locator în contractul de leasing, de obicei, procură bunuri

(automobile, tehnică agricole ş.a.) de diferite mărci, completaţii, modele, capacităţi tehnice, culori ş.a., şi le propun pe piaţa autohtonă locatarilor, care îşi aleg obiectul contractului convenit.

Potrivit alin.(l) art.925 CC RM şi alin.(2) art.4 al Legii nr. 59/2005 obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia: bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege; terenurilor agricole; bunurilor consumptibile; obiectelor proprietăţii intelectuale, care nu pot fi cesionate.Obiect al contractului de leasing pot fi orice bunuri care se referă inclusiv la fondurile fixe şi nu fac parte din cele menţionate supra. În prezent în RM,

prin intermediul contractului de leasing se procură tehnică agricolă înalt productivă, linii tehnologice pentru fabricile de conserve, o gamă largă de unităţi de transport destinate persoanelor fizice şi juridice, echipament ş.a.

O particularitate a contractului de leasing constă în denumirea şi componenţa preţului acestui contract: preţul contractului este plata periodică, efectuată de locatar către locator, numită rata de leasing, care reprezintă:

cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobînda de leasing, în cazul leasingului financiar; cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de părţile contractate în cazul leasingului operaţional.Rata de leasing se achită în forma unei plăţi periodice. Prin această formă de plată se manifestă un avantaj foarte important de achitare a acestui

contract faţă de contractul de vînzare-cumpărare, cînd achitarea plăţii integrale are loc la încheierea contractului.Rata de leasing se achită, de regulă, în valută naţională, dar se admite şi în valută străină. Legea nu interzice şi achitarea ratei de leasing în natură. E

posibilă și forma mixtă a ratei de leasing.! În contract, prin acordul comun, părțile trebuie să stipuleze perioadele de timp şi cotele de achitare a ratei de leasing.Forma contractului de leasing poate fi doar una scrisă. Conform alin.(1) art.4 al Legii nr.59/2005, leasingul poate avea următoarele forme:a) leasingul financiar , operaţiune care trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele condiţii:

riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului să fie transferate locatarului la momentul încheierii contractului de leasing; suma ratelor de leasing să reprezinte cel puţin 90% din valoarea de intrare a bunului dat în leasing; contractul de leasing să prevadă expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului obiect al leasingului către locatar la expirarea contractului; perioada de leasing să depăşească 75% din durata de funcţionare utilă a bunului obiect al leasingului;

b) leasingul operaţional , operaţiune care nu îndeplineşte nici una din condiţiile contractului de leasing financiar;c) leasingul barter , operaţiune în cadrul căreia locatarul achită valoarea ratelor de leasing prin bunuri al căror proprietar este;d) leasingul compensaţional , operaţiune în cadrul căreia locatorul primeşte în contul ratelor de leasing marfă produsă cu utilajul obiect al leasingului;e) lease-back , operaţiune în cadrul căreia o parte transmite unei alte părţi dreptul de proprietate asupra unui bun în scopul de a-l lua ulterior în leasing;f) leasingul de consum , operaţiune de leasing în cadrul căreia locatarul are calitatea de consumator;g) leasingul direct , operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul întruneşte concomitent şi calitatea de furnizor al bunului;h) leasingul intern , operaţiune de leasing în cadrul căreia toate subiectele sînt rezidenţi ai RM;i) leasingul internaţional , operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul sau locatarul nu este rezident al RM.Termenul contractului de leasing. Potrivit alin.(3) art.7 al Legii 59/2005, contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an de la

data intrării lui în vigoare. Contractul de leasing se încheie, de regulă, pe 2-3-5 ani şi, destul de rar, pe un termen mai lung. Termenul contractului poate fi negociat de părţi şi, în mare parte, depinde de costul total al obiectului contractului, de posibilităţile financiare ale locatarului ş.a.

Conținutul contractului de leasingO particularitate a contractului de leasing constă în faptul că actele normative respective în mod prioritar stabilesc conţinutul acestui contract. Potrivit

alin. (1) art.7 al Legii 59/2005, contractul de leasing trebuie să conţină clauze privind: părţile contractante; descrierea bunului ce face obiectul contractului de leasing; valoarea de intrare a bunului, în cazul contractului de leasing financiar; valoarea totală a contractului;

29 valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora; termenul contractului; dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale; convenţia părţilor asupra asigurării bunului obiect al leasingului (asigurare obligatorie numai în cazul leasingului de consum).În art.8 al Legii nr. 59/2009 este stipulat că contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) trebuie să conţină, pe lîngă clauzele prevăzute de legislaţie

pentru acest tip de contract, stipulări privind: achiziţionarea bunului de către locator anume pentru a-1 da în leasing; învestirea locatarului cu dreptul de cumpărător, care rezultă din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) încheiat de locator cu vînzătorul (furnizorul)

bunului, dacă contractul de leasing nu prevede altfel; garanţiile acordate locatarului de către vînzător, inclusiv garanţiile privind calitatea bunului obiect al leasingului.Potrivit alin.(2) art.924 CC RM, contractul de leasing trebuie să conţină îndeosebi: preţul bunului; suma totală, numărul şi scadenţa ratelor; plata finală şi metodele calculării ei în cazul rezilierii contractului.Clauzele contractului de leasing, stipulate în alin. (2) art.924 CC RM, pot fi considerate esenţiale. În baza alin.(2) art.679 CC RM, sînt esenţiale clauzele

care sînt stabilite ca atare prin lege, şi reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.

Efectele contractului de leasingDrepturile, obligaţiile și răspunderea locatorului. Potrivit art. 12 al Legii nr. 59/2005, locatorul are următoarele drepturi: să cesioneze sau să dispună în alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezultă din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea

în alt mod nu-l degrevează pe locator de obligaţiile ce rezultă din contract şi nici nu schimbă natura sau regimul juridic al contractului; să folosească bunul în calitate de gaj în obligaţiile sale faţă de terţi dacă contractul de leasing nu prevede altfel; să ceară achitarea integrală şi înainte de termen a ratelor de leasing ori să rezilieze contractul, cu reparaţia pagubelor şi/sau cu restituirea bunului, în cazul

în care locatarul încalcă în mod esenţial clauzele contractului; să îmbine calitatea de locator cu cea de vînzător (furnizor) dacă acest fapt este prevăzut în contractul de leasing; să solicite locatarului documentele ce reflectă starea lui financiară.Locatarul este obligat: să nu intervină în alegerea bunului şi/sau a vînzătorului (furnizorului) făcută de locatar dacă contractul de leasing nu prevede altfel; să coordoneze cu locatarul cuprinsul contractului de vînzare-cumpărare (furnizare) a bunului; să nu opereze modificări în contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) fără acordul locatarului; să dea locatarului contra plată bunul său în posesiune şi folosinţă temporară; să încheie, din însărcinarea locatarului, contract de vînzare-cumpărare (furnizare) cu vînzătorul (furnizorul), să plătească preţul bunului şi să

încredinţeze locatarului executarea obligaţiilor sale privind recepţionarea bunului, formularea cerinţelor care izvorăsc din acest contract dacă contractul de leasing nu prevede altfel;

să primească bunul la expirarea contractului de leasing dacă locatarul nu-şi exercită dreptul de a achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul conform prevederilor prezentei legi;

să garanteze locatarului folosinţa în condiţii normale a bunului; să respecte dreptul locatarului de a opta pentru achiziţionarea bunului, prelungirea contractului ori restituirea bunului. Locatorul poartă răspundere, în condiţiile Legii nr.59/2005 şi ale Codului civil, pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului de leasing.Locatorul nu poartă răspundere faţă de locatar pentru modul în care vînzătorul (furnizorul) execută clauzele contractului de vînzare-cumpărare (furnizare)

şi nici pentru prejudiciul adus vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, bunurilor locatarului sau ale terţilor în procesul folosirii bunului, cu excepţia cazurilor în care răspunderea pentru alegerea bunului şi/sau a vînzătorului a revenit locatorului ori acesta, încălcînd clauzele contractului de leasing, a intervenit în alegerea bunului şi/sau a vînzătorului (furnizorului). În astfel de cazuri, locatorul poartă răspundere solidară cu vînzătorul.

Drepturile, obligaţiile și răspunderea locatarului. Potrivit art. 13 al Legii nr. 59/2005, locatarul are următoarele drepturi: să aleagă independent bunul şi/sau vînzătorul (furnizorul) ori să încredinţeze locatorului această alegere; să formuleze vînzătorului (furnizorului) cerinţe ce rezultă din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare); să refuze recepţionarea bunului ce nu corespunde condiţiilor din contractul de leasing şi să suspende plata către locator a ratei de leasing pînă cînd va fi

eliminată încălcarea clauzelor contractuale; să execute înainte de termen obligaţia plăţii ratei de leasing şi să cumpere bunul dacă contractul de leasing nu prevede altfel; să achiziţioneze, la expirarea contractului de leasing, bunul cu titlu de proprietate, să prelungească contractul de leasing ori să restituie bunul dacă

contractul nu prevede altfel.Locatarul nu are dreptul fără acordul scris al locatorului: să modifice contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) ori să întrerupă acţiunea lui; să închirieze ori să greveze în alt mod bunul; să cesioneze dreptul de folosinţă sau orice alte drepturi ce rezultă din contract.Locatarul este obligat: să prezinte locatorului informaţii referitoare la bun şi/sau la vînzătorul (furnizorul) lui în vederea încheierii unui contract de vînzare-cumpărare

(furnizare) dacă contractul de leasing nu prevede altfel; să execute obligaţiile de recepţionare a bunului şi de formulare a cerinţelor ce rezultă din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) dacă contractul de

leasing nu prevede altfel; să informeze locatorul despre corespunderea bunului clauzelor din contractul de vînzare-cumpărare (furnizare); să asigure, pe durata contractului de leasing, integritatea bunului, menţinerea în stare de funcţionare şi folosirea lui numai în conformitate cu clauzele

contractuale; să suporte toate cheltuielile de transport, recepţie, montare, demontare, exploatare, întreţinere, păstrare, deservire tehnică, reparaţie, asigurare a bunului,

precum şi alte cheltuieli aferente, dacă contractul de leasing nu prevede altfel; să plătească ratele de leasing în modul şi în termenele stabilite în contractul de leasing; să permită locatorului verificarea periodică a stării bunului şi a modului de exploatare a bunului obiect al contractului de leasing; să îl informeze pe locator în timp util despre orice tulburare a dreptului de proprietate venită din partea unui terţ; să restituie, la expirarea contractului de leasing, locatorului bunul în starea stipulată de contract, luîndu-se în considerare uzura normală, în cazul în care

nu-şi va exercita dreptul, prevăzut de prezenta lege, de a achiziţiona bunul cu titlu de proprietate sau de a prelungi contractul.Locatarul poartă răspundere, în condiţiile Legii nr.59/2005 şi ale Codului civil, pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului de leasing.Drepturile, obligaţiile și răspunderea vînzătorului (furnizorului). Potrivit art.14 al Legii nr.59/2005: Drepturile, obligaţiile şi răspunderea vînzătorului (furnizorului) se reglementează de legi, de actele normative ale Guvernului şi de contractul de

vînzare-cumpărare (furnizare). Dacă în contractul de vînzare-cumpărare (furnizare) este prevăzută obligaţia vînzătorului (furnizorului) de a livra şi instala bunul în termenul şi în locul

stabilit de comun acord cu locatarul, îndeplinirea acestei condiţii se autentifică prin acte de recepţionare-predare şi montare semnate de vînzător (furnizor) şi locatar dacă contractul nu prevede altfel.

30 Vînzătorul (furnizorul) este obligat direct faţă de locatar pentru garanţiile legale sau convenţionale inerente unui contract de vînzare-cumpărare.

Vînzătorul nu răspunde însă în faţa locatorului şi a locatarului pentru acelaşi prejudiciu.

TEMA: CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂNoțiunea, caracterele juridice și importanța contractului de antreprizăPotrivit art. 946 CC, prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar

aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit.Contractul de antrepriză face parte din grupul de contracte civile de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor.Caracterele juridice ale contractului de antrepriză: este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, consensual. Contractele de antrepriză nu pot fi executate în momentul încheierii lor, deoarece pentru executarea lucrării este necesar un anumit interval de timp.

Caracterul consensual al contractului se menţine şi atunci cînd antreprenorul începe executarea lucrării imediat după încheierea contractului sau o execută în prezenţa clientului. Chiar şi în aceste situaţii, executarea lucrării este anticipată de încheierea contractului, prin care se determină obiectul contractului. Contractul de antrepriză este un contract consensual, chiar dacă lucrarea se execută asupra unui bun al clientului (reparaţii, transformări etc.), deoarece predarea bunului în vederea executării lucrării este posibilă după încheierea contractului.

Contractul de antrepriză este încheiat cu executare personală. Acest caracter vizează numai organizarea şi conducerea lucrării, iar nu şi executarea ei efectivă. Antreprenorul va fi obligat să execute personal lucrarea numai dacă contractul prevede acest fapt sau dacă aceasta rezultă din împrejurări (de exemplu, tabloul comandat unui pictor renumit, intervenţia chirurgicală contractată cu un medic etc.).

Potrivit art.936 CC, antreprenorul este obligat să execute lucrarea personal doar atunci cînd această obligaţie rezultă din contract, din împrejurări sau din natura lucrării. În toate cazurile însă, antreprenorul conservă supravegherea lucrării şi răspunderea pentru efectuarea ei.

O particularitate a contractului de antrepriză este faptul că antreprenorul, potrivit art.931 CC, este liber în alegerea modului de executare a lucrărilor. Această libertate se manifestă prin aceea că antreprenorul, ca profesionist în domeniul respectiv, ca specialist de valoare, mai bine ca oricine cunoaşte modul de efectuare a unei lucrări, care este avantajoasă şi raţională atît pentru client, cît şi pentru antreprenor. Libertatea antreprenorului se manifestă şi prin faptul că între acesta şi client nu există nicio legătură de subordonare.

Antrepriza reprezintă un interes atît pentru antreprenor, cît şi pentru client. Potrivit alin.(2) art.946 CC RM, obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări. Executînd contractul de antrepriză, antreprenorul are posibilitatea de a practica o activitate de producţie, de gospodărire, dobîndind astfel profit. Antrepriza este un instrument, o formă legală, care îi asigură antreprenorului posibilitatea de a practica activitatea de antreprenoriat.

Pentru client, importanţa contractului de antrepriză se manifestă prin 3 aspecte: satisfacerea cerinţelor personale; satisfacerea cerinţelor profesionale; satisfacerea unor cerinţe legate de starea sănătăţii acestuia.Datorită acestui contract, multe persoane fizice, îndeosebi femeile, au posibilitatea de a-şi comanda îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte lucruri, ţinînd seama

de solicitările individuale.Unele persoane fizice, în virtutea specificului activităţii profesionale (de ex., muzicienii, lemnarii) comandă instrumente individuale. Pentru persoanele

fizice importanţa contractului de antrepriză se manifestă prin faptul că unii oameni care suferă de anumite boli sau au defecte fizice au posibilitatea de a comanda anumite obiecte pentru a-şi masca defectele.

Particularitățile contractului de antreprizăContractul de antrepriză are următoarele particularităţi: antreprenorul efectuează o lucrare la comanda clientului pentru satisfacerea cerinţelor individuale ale acestuia; antreprenorul efectuează o anumită lucrare, din care poate rezulta producerea sau transformarea unui bun ori obţinerea unui alt rezultat prin efectuare de

lucrări; bunul produs de antreprenor îi aparţine acestuia cu titlu de proprietate pînă la preluarea acestui bun de către client; antreprenorul este independent în alegerea modului de executare a lucrării; antreprenorul îşi asumă obligaţia să efectueze o lucrare pe riscul său, adică el poate pretinde remuneraţie, dacă rezultatul muncii sale va fi materializat şi

predat clientului; antreprenorul execută lucrarea pentru o remuneraţie, obţinută, de regulă, după efectuarea şi predarea lucrării, dacă legea sau contractul nu prevăd altfel.

Delimitarea contractului de antrepriză de alte contracteContractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de muncă, întrucît ambele reglementează procesul de muncă, dar între aceste contracte există

deosebiri esenţiale: Obiectul contractului de muncă este activitatea angajatului în profesia, specialitatea respectivă. Salariul în contractul de muncă se plăteşte, de regulă,

după cantitatea şi calitatea muncii depuse. Obiectul contractului de antrepriză este rezultatul muncii şi, în funcţie de acest rezultat, se plăteşte remunerarea antreprenorului.

În contractul de muncă, există raporturi de subordonare între patron şi angajat, fapt care nu este caracteristic pentru contractul de antrepriză (art.931 CC). Patronul este obligat să organizeze şi să dirijeze procesul de muncă, să asigure securitatea muncii ş.a. Angajatul este obligat să respecte regulamentul de ordine interioară, programul de lucru ş.a. Antreprenorul însă, fiind absolut independent şi autonom faţă de client, organizează şi dirijează procesul de efectuare a lucrării de sine stătător, cum îi convine lui.

În contractul de muncă, angajatul nu poate apela la alte persoane pentru efectuarea unei lucrări sau activităţi, care, potrivit contractului de muncă, sînt impuse angajatului. În contractul de antrepriză, antreprenorul este liber de a-şi alege subantreprenori sau alte persoane care pot efectua lucrarea, comandată de client, în locul antreprenorului.

Pentru dauna cauzată de angajat altor persoane în cadrul executării obligaţiilor profesionale, responsabil este patronul, potrivit regulilor stipulate la art. 1403 CC RM.

Spre deosebire de angajat, antreprenorul execută lucrarea pe propriul său risc. Antreprenorul riscă de a nu fi remunerat, dacă obiectul contractului, pînă la predarea lui clientului, a pierit fortuit sau dacă terminarea lucrării devine imposibilă nu din vina părţilor.

În contractul de muncă, rezultatele muncii angajatului devin proprietatea patronului, pe cînd în contractul de antrepriză rezultatul muncii antreprenorului aparţine acestuia pînă la predarea lui clientului.

De contractul de vînzare-cumpărare antrepriza se deosebeşte prin faptul că în momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare, obiectul acestui contract, de regulă, există în realitate şi este transmis cumpărătorului. În contractul de antrepriză, obiectul contractului nu există în momentul încheierii contractului, el urmează a fi produs, fabricat, transformat, reparat, renovat de către antreprenor pe parcursul efectuării lucrărilor respective. Antreprenorul poate efectua lucrarea din propriile sale materiale, fapt care nu este caracteristic pentru contractul de vînzare-cumpărare.

31Spre deosebire de alte contracte translative de proprietate, orientate spre transmiterea proprietăţii asupra unui bun, antrepriza are ca scop crearea unui

rezultat material determinat. Potrivit alin.(2) art.946 CC RM, obiectul contractului de antrepriză este producerea, transformarea unui bun sau obţinerea unor alte rezultate prin efectuare de lucrări.

Contractul de antrepriză se deosebeşte de contractul de locaţiune după obiectul contractului, după faptul că plata locaţiunii este determinată în funcţie de volumul bunului închiriat, durata folosinţei obiectului ş.a. În contractul de antrepriză nu persistă aşa aspect ca folosirea unui bun care aparţine unei alte persoane. Antrepriza nu este o varietate a locaţiunii, ci un contract independent.

Antrepriza se deosebeşte de contractul de mandat, deoarece obiectul antreprizei este rezultatul muncii antreprenorului, rezultatul unor acţiuni de ordin material, dar nu de ordin juridic (acte juridice), fapt care este caracteristic pentru obiectul contractului de mandat.

Elementele contractului de antreprizăPărţile contractului de antrepriză sînt antreprenorul şi clientul. Antreprenor este considerată persoana care îşi asumă obligaţia să efectueze o lucrare în

favoarei altei persoane. Client este considerată persoana care însărcinează o altă persoană să efectueze o anumită lucrare. În aceste calităţi pot activa atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice. În materia antreprizei sînt aplicabile regulile de drept comun în ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a contracta, cu aplicarea unor reguli speciale.

În calitate de client poate apărea orice subiect de drept, fără îngrădiri. Faţă de antreprenor însă se impun unele condiţii speciale. Dacă în această calitate apare întreprindere, ea trebuie să aibă personalitate juridică şi să fie înregistrată la Camera Înregistrării de Stat. În documentele de constituire trebuie să fie indicate genurile de activitate respective, inclusiv activitatea în calitate de antreprenor. Dacă lucrările efectuate de antreprenor au un caracter sistematic sau permanent, iar pentru genul de activitate practicat se impune o licenţă, antreprenorul trebuie să dispună de acest document. Conform art.8 din Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001 pe lista genurilor de activitate, care se practică în bază de licenţă, sînt indicate: activitatea de audit, activitatea de proiectare pentru toate categoriile de construcţii, pentru urbanism şi/sau inginerie, reconstrucţii, restaurări, construcţia de clădiri şi/sau de instalaţii inginereşti şi de reţele tehnico-edilitare, reconstrucțiile, consolidările, etc. Pentru unele genuri de activitate se aplică Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr. 93/1998.

Obiectul contractului de antrepriză este rezultatul activităţii antreprenorului. Potrivit alin.(2) art.946 CC RM obiectul contractului de antrepriză poate fi producerea sau transformarea unui bun, cît şi obţinerea de alte rezultate prin efectuarea de lucrări. Contractul de antrepriză se încheie nu pentru executarea nemijlocită a lucrării, ci pentru obţinerea rezultatului dorit. În acest rezultat şi constă scopul final al clientului, deoarece procesul de efectuare a lucrării în sine nu-1 interesează, esenţial este rezultatul activităţii (muncii) antreprenorului. Obiectul contractului de antrepriză este un bun individual determinat, în cazul producerii, sau un alt rezultat material privitor la un bun individual determinat în cazul transformării sau executării altor lucrări.

Faţă de forma contractului de antrepriză se aplică regulile generale referitoare la forma actului juridic, stipulate la art. 208-215 CC. De obicei, acest contract se încheie în formă scrisă simplă, impusă îndeosebi la producerea unor obiecte complicate, care necesită un termen îndelungat de executare a lucrărilor şi cheltuieli esenţiale. Din esenţa normelor de drept rezultă că contractul de antrepriză poate fi întocmit şi în formă verbală.

O particularitate importantă contractului de antrepriză: în cazul executării unor lucrări complexe, cum ar fi construcţiile capitale, în afară de forma scrisă a contractului clientul trebuie să prezinte un şir de documente necesare pentru executarea contractului, și anume – documentaţia de proiect şi deviz, actul de stat de distribuire a lotului de pămînt), iar în cazul efectuării unor lucrări mai puţin complexe – devizul şi alte documente. Toate acestea constituie parte integrantă a contractului de antrepriză.

Termenul contractului de antrepriză poate fi considerat o condiţie esenţială, care se stabileşte prin acordul părţilor. Termenul are importanţă pentru ambele părţi, deoarece interesul clientului constă în recepţionarea la timp a obiectulu contractului, iar pentru antreprenor importanţa termenului se manifestă prin faptul că după executarea lucrării şi predarea ei clientului el are dreptul la remuneraţie. Potrivit art. 954 CC RM, părţile contractante pot conveni asupra unui termen general de executare, iar, în caz de necesitate, şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare parţială a lucrărilor şi asupra termenului de finisare a lucrării. În contractul de antrepriză părţile pot stabili 3 categorii de termene:

1) termenul general de executare a lucrării (perioada de timp în care lucrarea trebuie finisată integral, iar rezultatul ei predat clientului);2) termenul de executare a unor lucrări, care poate fi prezentate şi sub forma unui program de executare a lucrărilor (de exemplu, executarea lucrărilor

pentru ciclul zero, pentru parter, etajul întîi etc.);3) termenul final la care lucrarea trebuie să fie gata şi predată clientului. Odată ce aceste termene au fost prevăzute în contract, ele devin obligatorii pentru

părți, iar încălcarea lor implică răspunderea părţilor.O particularitate a contractului de antrepriză este dreptul părţilor de a stabili executarea lucrărilor în termen redus sau imediat, în prezenţa clientului

(alin.(5 art.954 CC RM).Din momentul încheierii contractului, clauzele cu privire la termen devin obligatorii pentru părţi și, potrivit alin.(2) art.954 CC RM, termenul de executare

a contractului de antrepriză poate fi modificat numai cu acordul comun al părţilor. Nerespectarea obligaţiilor contractuale de către antreprenor cu privire la termenul de executare a lucrărilor, precum şi nerecepţionarea în termen a obiectului contractului sînt considerate încălcări ale obligaţiilor contractuale, care implică răspunderea părţii vinovate.

Preţul contractului poate fi considerat o clauză esenţială. Preţul sau remuneraţia antreprenorului este suma de bani pe care clientul se obligă s-o plătească antreprenorului pentru lucrul efectuat. Preţul contractului de antrepriză este constituit din două elemente:

a) cheltuielile pe care le-a suportat antreprenorul la executarea lucrării, b) remuneraţia care i se cuvine pentru lucrul efectuat.Preţul în antrepriză se stabileşte prin acordul părţilor în momentul încheierii contractului şi se stipulează în contract. Potrivit art.932 CC RM, retribuţia se

consideră convenită în mod tacit, dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări se fac numai în schimbul unor retribuţii. Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar, în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.

Dacă contractul de antrepriză prevede executarea unor lucrări complexe, de lungă durată, preţul se determină prin întocmirea devizului. Devizul se întocmeşte, de regulă, de către antreprenor de comun acord cu clientul şi constituie un calcul al materialelor ce urmează a fi utilizate şi al lucrărilor ce urmează a fi executate.

Structura legăturilor contractuale în raporturile de antreprizăStructura legăturilor contractuale presupune forma şi modul de participare la raporturile de antrepriză şi numărul participanţilor acestui raport.Potrivit art. 936 CC, antreprenorul este obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această obligaţie este impusă de contract, de împrejurări sau

de natura prestaţiei. Antreprenorul este în drept să încredinţeze executarea unor părţi din lucrare unor alţi subiecţi de drept, numiţi subantreprenori. Acest lucru are loc, de obicei, la executarea lucrărilor complexe, de lungă durată, costisitoare, de exemplu, în construcţii, reparaţii capitale, reconstrucţii, reutilarea, modernizarea întreprinderilor ş.a. În toate aceste cazuri, antreprenorul conservă supravegherea şi răspunderea în orice caz.

Legăturile contractuale în raporturile de antrepriză pot fi de următoarele tipuri: raporturi directe şi nemijlocite între două persoane contractante, client şi antreprenor. În acest caz este vorba de contractul direct dintre două părţi, fără

participarea altor persoane; raporturi complexe în cadrul cărora antreprenorul încredinţează executarea unor părţi din lucrare unei sau mai multor persoane, care participă ca

subantreprenori. La executarea lucrării participă mai multe persoane, însă în acest caz antreprenorul apare în dublă calitate: în raporturile cu clientul, ca antreprenor.

Deoarece subantreprenorii contractează numai cu antreprenorul, clientul nu are nicio acţiune contractuală împotriva lor. În schimb, antreprenorul răspunde contractual faţă de client pentru toate lucrările executate de subantreprenor. În raporturile de antrepriză complexe se încheie minimum două contracte: între client şi antreprenor şi între antreprenor şi subantreprenor.

32Natura juridică a contractului de subantrepriză este aceeaşi ca şi a contractului de antrepriză.Există şi raporturi între client şi mai mulţi antreprenori, în cadrul cărora clientul încheie contracte separate. Fiecare antreprenor, ca parte contractuală,

execută partea sa de lucrare. Dacă mai mulţi antreprenori – coantreprenori – se obligă să execute o lucrare complexă de ansamblu, contractînd direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de subantreprenori, chiar dacă unul dintre ei are rolul de coordonator şi îi reprezintă pe ceilalţi în raporturile cu clientul pe parcursul executării lucrării. În calitate de antreprenor, fiecare va răspunde pentru partea de lucrare executată şi are dreptul la partea corespunzătoare din preţ, deoarece obligaţia civilă cu pluralitate de părţi este conjunctă (divizibilă), dacă în contract nu s-a prevăzut solidaritatea sau indivizibilitatea şi nici nu rezultă din natura prestaţiei care formează obiectul contractului (indivizibilitate naturală).

Conținutul contractului de antreprizăContractul de antrepriză este un contract sinalagmatic. Potrivit alin.(l) art.704 CC RM, un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă

reciproc astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte.Obligaţiile antreprenorului: pînă la încheierea contractului, antreprenorul ca specialist trebuie să-şi îndeplinească obligaţia preventivă de informare . Conform art.937 CC RM

antreprenorul este ţinut înainte de încheierea contractului să furnizeze clientului, în măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei, la bunurile şi termenul necesare lucrării sau prestaţiei;

să efectueze lucrarea personal , doar atunci cînd această obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei. În celelalte cazuri, antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din lucrări subantreprenorilor; în schimb antreprenorul răspunde faţă de client pentru toate lucrările executate de subantreprenori;

să efectueze lucrarea pe propriul său risc ; să furnizeze toate materialele necesare executării contractului , dacă părţile nu au convenit altfel. Bunurile necesare pentru executarea lucrărilor trebuie

să fie de o calitate bună. Antreprenorul sau prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează vînzătorul (art.938 CC RM); pe parcursul executării lucrărilor, antreprenorul este obligat să execute lucrarea în conformitate cu indicaţiile clientului. În practică se consideră că

indicaţiile clientului sînt obligatorii pentru antreprenor, însă executarea acestor indicaţii trebuie să se realizeze cu respectarea unor condiţii de ordin informaţional, care ţin de obligaţia antreprenorului.

Potrivit art.950 CC RM, antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre faptul că: materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ; viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii; respectarea indicaţiilor clientului ameninţă durabilitatea sau utilitatea lucrării; există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă durabilitatea sau utilitatea lucrării.Antreprenorul este obligat: să transmită clientului obiectul contractului ; să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic . Potrivit art.948 CC RM, lucrarea este liberă de vicii materiale, dacă are

calităţile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale, dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite. Cu viciul material se asimilează situaţia în care antreprenorul produce o altă lucrare decît cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această executare poate fi considerată pornind de la circumstanţele de executare a contractului. Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci cînd nici un terț nu poate valorifica drepturi împotriva clientului;

dacă antreprenorul efectuează lucrarea cu materialul său, el trebuie să transfere în favoarea clientului dreptul de proprietate asupra bunului (art.947 CC RM);

să participe la întocmirea actului de recepţionare (art.958 CC RM), deoarece în procesul de predare-primire a lucrării se pot descoperi vicii şi abateri de la condiţiile contractului şi de la indicaţiile clientului;

să înlăture viciile şi abaterile depistate pe parcursul recepţionării lucrării , care se efectuează pe contul antreprenorului (alin.(2) art.958 CC RM). De asemenea, antreprenorul suportă cheltuielile suplimentare necesare pentru remedierea viciilor depistate, în special, cheltuielile de transport, de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor (alin.(2) art.960 CC RM).

Drepturile antreprenorului: potrivit art.967 CC RM, antreprenorul are dreptul la economia dobîndită prin reducerea costului lucrării. Acest drept poate fi realizat numai în cazul

cînd antreprenorul reduce costul lucrării în raport cu cel stipulat în contract, fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării. Este vorba de remuneraţia globală a lucrării care a fost stabilită la încheierea contractului. Părţile însă pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma reducerii costului lucrării;

pentru asigurarea drepturilor patrimoniale ce rezultă din contractul de antrepriză antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă în cursul producerii sau al îmbunătăţirii bunul a ajuns în posesiunea sa. Acest drept nu poate fi realizat în cazul în care antreprenorul ştia, în momentul luării în posesiune, că clientul nu este de acord cu producerea sau cu îmbunătăţirea (art.952 CC RM);

dacă obiectul contractului este o construcţie sau o parte din construcţie, antreprenorul este în drept, pentru garantarea drepturilor care rezultă din contractul de antrepriză, să ceară constituirea unei ipoteci asupra terenului de construcţie al clientului (art.953 CC RM);

conform art.960 CC RM, dacă la recepţionarea lucrării au fost stabilite vicii, antreprenorul, la cererea clientului, este în drept să aleagă fie remedierea viciilor, fie efectuarea unei noi lucrări. Antreprenorul poate refuza remedierea, dacă este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate;

dacă antreprenorul efectuează o nouă lucrare, el poate cere clientului restituirea lucrării afectate de vicii, conform dispoziţiilor privind rezilierea contractului (art.961 CC RM);

potrivit alin.(2) art.955 CC RM, antreprenorul are dreptul la retribuţie deplină (globală), dacă lucrarea nu poate fi finalizată din cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţia că antreprenorul şi-a executat obligaţiile informaţionale.

Obligaţiile clientului:a) după executarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, la locul şi în termenul stabilite de legislaţie sau de contract (art.957 СC

RM); recepţionarea lucrării este o declaraţie prin care clientul acceptă lucrarea, сu sau fără rezerve. Declaraţia despre recepţionare poate fi verbală sau scrisă. Daca se recepţionează o lucrare complexă, se întocmeşte un act de recepţionare. Acest document, conform art.958 CC RM, trebuie întocmit în cazurile cînd în procesul recepţionării au fost constatate vicii şi abateri de la condiţiile contractului şi de la indicaţiile clientului. Actul de recepţionare trebuie să fie semnat de părți sau întocmit unilateral. În acest act se stabilesc modul, condiţiile şi termenele de înlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate;

b) clientul este obligat a achita retribuţia prevăzută de contract . După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de părţi, dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate sau în alt mod (alin.(l) art.966 CC RM), însă dacă părţile nu au stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite (alin.(2) art.932 CC RM);

c) clientul este obligat a plăti retribuţia globală stabilită şi în cazul cînd antreprenorul reduce costul lucrării în raport cu cel stipulat în contract , fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării (alin.(l) art.967 CC RM).

Drepturile clientului.Clientul este în drept să ceară de la antreprenor executarea unei anumite lucrări, pentru care el are un interes personal. Clientul este în drept să dea

antreprenorului indicaţii referitoare la modul de executare a lucrării, care sînt obligatorii pentru antreprenor.Potrivit alin.(l) art.960 CC RM, dacă lucrarea are vicii, clientul poate cere remedierea lor. El este, de asemenea, în drept de a stabili un termen pentru

înlăturarea viciilor depistate. Dacă antreprenorul nu efectuează lucrările necesare în acest termen, clientul este în drept să înlăture el însuşi viciul şi să ceară

33compensarea de către antreprenor a cheltuielilor efectuate, dar numai în cazul cînd antreprenorul refuză remedierea viciilor din cauza costurilor disproporţionale (alin.(l) art.962 CC RM).

Dacă lucrările de remediere a viciilor se efectuează de către client, acesta este în drept să ceară de la antreprenor un avans pentru cheltuielile de remediere a viciilor.

Clientul are, de asemenea, dreptul să ceară rezilierea contractului din cauza viciilor (art.963 CC RM).Dacă clientul nu şi-a realizat drepturile cu privire la remedierea viciilor sau rezilierea contractului, el poate, potrivit art.964 CC RM, reduce retribuţia cu o

sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

Riscurile în contractul de antreprizăCategoriile de riscuri:1) riscul lucrării (contractului) (art.946 şi 955 CC RM). Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare.

Dacă executarea contractului (predarea lucrării executate) devine imposibilă din cauze de forţă majoră, antreprenorul nu are dreptul la plata preţului (remuneraţiei), dat fiind faptul că nu a predat clientului rezultatul muncii sale. Potrivit art. 955 CC RM, dacă finalizarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei. Antreprenorul are dreptul la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării survine din cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţia că antreprenorul şi-a executat obligaţiile informaţionale;

2) riscul materialelor (art.940 CC RM). Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor (materialelor) necesare executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat, dacă în contract nu este prevăzut altfel;

3) riscul obiectului contractului (art.956 CC RM). Potrivit acestei norme, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Acest risc trece la client odată cu recepţionarea lucrării. În cazul în care clientul întîrzie să recepţioneze lucrarea, riscul trece asupra lui de la data la care s-a pus în întîrziere.

Răspunderea părților pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractualeObligaţiile contractuale pot fi încălcate atît de antreprenor, cît şi de client. În materia contractului de antrepriză se aplică normele generale cu privire la

răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, prevăzute la art. 602 CC RM.Normele ce reglementează contractul de antrepriză stabilesc numai cazurile speciale care ţin de natura acestui contract, de răspunderea pentru neexecutarea

obligaţiilor contractuale. Potrivit regulii generale, răspunderea apare sub formă de compensare pentru prejudiciul cauzat şi alte forme prevăzute de lege. În contractul de antrepriză, părţile pot conveni, de comun acord, asupra răspunderii contractuale în formă de penalităţi, dar acestea pot fi aplicate doar

dacă există o clauză contractuală în acest sens sau dacă sînt prevăzute de lege. Potrivit art. 949 CC RM, antreprenorul este obligat să informeze clientul despre necesitatea depăşirii esenţiale a devizului. Nerespectarea unei astfel de

obligaţii acordă clientului dreptul de a cere rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat. Antreprenorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor informaţionale, prevăzute la art. 950 CC RM, dacă această încălcare a cauzat un prejudiciu

clientului.În cele mai frecvente cazuri, în contractul de antrepriză răspunderea antreprenorului se manifestă prin suportarea cheltuielilor suplimentare necesare

pentru diminuarea viciilor şi abaterilor stabilite în cadrul recepţionării lucrării dar numai cu condiţia că clientul, în actul de recepţionare, a notificat pretenţiile şi rezervele sale cu privire la viciile şi abaterile constatate. În caz contrar, antreprenorul nu poartă răspundere pentru viciile şi abaterile stabilite la recepţionarea lucrării. Există însă o excepţie de la această regulă, cînd antreprenorul poartă răspundere în toate cazurile pentru viciile ascunse. Potrivit alin.(3) art.958 CC RM, clientul care a acceptat lucrarea fără rezerve conservă totuşi drepturile împotriva antreprenorului în cazul viciilor ascunse.

Răspunderea antreprenorului se manifestă şi prin faptul că el suportă nu numai toate cheltuielile necesare pentru înlăturarea viciilor şi abaterilor stabilite în cadrul recepţionării lucrării, dar şi alte cheltuieli, în special cheltuielile de transport, de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor (alin. (2) art.960 CC RM).

Antreprenorul este obligat să repare prejudiciul cauzat clientului, care a apărut prin rezilierea contractului din cauza viciilor (alin.(3) art.963 CC RM). Clientul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat antreprenorului dacă el, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu

înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indcaţiile referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanțe care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării (art.951 CC RM).

Răspunderea clientului apare şi atunci cînd imposibilitatea terminării lucrării are loc din cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, iar antreprenorul şi-a executat obligaţiile informaţionale (alin.(2) art.955 CC RM).

Potrivit art.965 CC RM, dacă viciile au fost trecute sub tăcere cu viclenie, antreprenorul nu poate invoca o convenţie prin care drepturile clientului privind viciile sînt excluse sau restrînse.

Răspunderea părţilor în contractul de antrepriză poate surveni doar pe parcursul termenului de prescripţie, care este de 1 an din momentul recepţionării lucrării.

Acţiunea, care se referă la construcţii, poate fi intentată în decursul a 5 ani. Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie curge din ziua recepţionării lucrării în ansamblu (art.968 CC).

Potrivit art.969 CC RM, dacă legislaţia sau contractul stabileşte un termen de garanţie, reclamaţia poate fi înaintată în interiorul acestui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de prescripţie curge de la data expirării termenului de garanţie.

Încetarea raporturilor contractuale de antreprizăContractul de antrepriză încetează în cazurile şi în condiţiile normelor generale. Cazurile de încetare a antreprizei sînt: executarea obligaţiilor contractuale; pieirea bunului în timpul executării contractului; rezilierea contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi; alte cazuri legale de încetare (imposibilitatea de executare etc.).Ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi reziliată la cererea uneia din părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.Temeiuri speciale pentru încetarea raportorilor contractuale: clientul, potrivit art.942 CC RM, poate rezilia contractul oricînd pînă la realizarea

completă a lucrării, fiind obligat să plătească antreprenorului retribuţia pentru lucrările efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.Clientul nu este obligat să motiveze cererea sa de reziliere a contractului. Obligaţia principală a acestuia, în asemenea caz, constă în faptul ca el să

plătească antreprenorului retribuţia pentru lucrul efectuat şi să repare prejudiciul cauzat.O altă posibilitate de reziliere a contractului din iniţiativa clientului pentru un viciu al lucrării este stipulată la art.963 CC RM. O novație cu privire la încetarea raporturilor contractuale: potrivit art.944 CC RM decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decît în

cazul în care executarea lui devine imposibilă sau inutilă. Această regulă este de natură dispozitivă şi poate fi aplicată doar în cazul în care executarea devine imposibilă sau inutilă. Rezilierea poate avea loc în cazul decesului clientului care a comandat un portret şi care poza în faţa pictorului, sau în cazul cînd a fost comandată o pereche de încălţăminte pentru un client care avea un defect fizic la un picior şi care a decedat.

Temeiuri speciale de reziliere a contractului din iniţiativa antreprenorului: potrivit art.943 CC, în cazul în care nu există un motiv temeinic pentru reziliere, antreprenorul poate rezilia contractul doar în aşa mod, încît clientul să obţină pe o altă cale lucrarea. Antreprenorul, de regulă, poate cere rezilierea anticipată a contractului doar cînd există un motiv temeinic pentru reziliere, în caz contrar, contractul poate fi reziliat numai în aşa mod încît clientul să obţină pe o altă cale lucrarea. Dacă în situaţia reală clientul nu are posibilitate de a obţine pe o altă cale lucrarea, rezilierea contractului nu poate avea loc. O

34asemenea situaţie se poate isca în cazul cînd într-o localitate rurală lucrările pot fi efectuate de unicul antreprenor, care este monopolist în profilul respectiv de lucrări. Scopul normei stipulate la art.943 CC RM este protejarea, asigurarea intereselor clientului, intereselor consumatorului.

Un alt temei de reziliere a contractului şi reparare a prejudiciului din iniţiativa antreprenorului: potrivit art.951 CC RM antreprenorul este în drept să ceară rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat, daci clientul, fiind informat de antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile referitoare la executarea lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării.

Decesul sau incapacitatea antreprenorului, potrivit art. 945 CC RM, de regulă nu atrage încetarea contractului. Încetarea poate surveni doar dacă contractul a fost încheiat datorită calităţilor personale ale acestuia şi nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate, caz în care clientul are dreptul de a rezilia contractul. De exemplu, contractul este reziliat în legătură cu moartea unui pictor renumit, care executa o comandă a clientului, iar succesorii lui, nefiind pictori, nu pot finisa lucrarea începută.

Contractul de antrepriză pentru construcții capitaleCel mai cunoscut tip de antrepriză este antrepriza în construcţii: construire (reconstruire, consolidare, modificare, extindere etc.) de clădiri şi alte

imobile (căi de comunicaţie, dotări subterane, împrejmuiri etc.), precum şi lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii, inclusiv activităţi de proiectare a lucrărilor de construcţii.

O particularitate a CC RM constă în faptul că el nu stipulează norme speciale care ar reglementa contractul de antrepriză pentru construcţii capitale. La încheierea oricărui tip al contractului de antrepriză, în funcţie de specificul său, în contract trebuie să fie stipulate toate trăsăturile caracteristice acestuia.

La încheierea contractului de antrepriză pentru construcţii capitale, trebuie să se țină seama de următoarele particularităţi: în calitate de antreprenor poate apărea orice persoană fizică sau juridică care efetuează lucrări de construcţii. Una din condiţiile desfăşurării acestui gen

de activitate este prezenţa licenţei, care permite efectuarea lucrărilor de construcţii sau alte lucrări legate de construcţii. Toate întreprinderile industriei de construcţii pot fi clasificate în 3 grupe:

organizaţii de proiectare, organizaţii de procurare şi de fabricare a materialelor de construcţie, organizaţii de montaj şi construcţii;

pînă la încheierea contractului, potenţialii participanţi la contract pot încheia o înţelegere preventivă, un protocol de intenţii sau alt document, un antecontract (alin (3) art.679 CC RM), care obligă părţile pe viitor să încheie un contract de antrepriză pentru construcţii capitale;

una din sarcinile clientului, pînă la încheierea contractului, este pregătirea documentaţiei necesare: documentele de proiectare şi deviz, certificatul de urbanizare şi alte documente. Pentru aceasta, de regulă, se încheie un contract cu organizaţiile specializate de proiectare. În practică se utilizează şi proiecte-tip pentru unele obiective;

o altă obligaţie a clientului este asigurarea finanţării construcţiei. Construcţia capitală poate fi efectuată din resursele financiare proprii ale clientului, din contul creditului bancar sau din contul bugetului local sau de stat;

în toate cazurile de construcţie capitale este foarte important de respectat Legea privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie nr.163/2010.La încheierea contractului de antrepriză pentru construcţii capitale se aplică o procedură specială, care cuprinde 3 etape: 1) întocmirea documentelor de proiectare şi deviz, 2) întocmirea de către antreprenor a proiectului contractului şi coordonarea, definitivarea conţinutului,3) semnarea contractului.În contractul de antrepriză pentru construcţii capitale se utilizează o structură complexă de legături contractuale, în care, pe lîngă antreprenorul general,

participă şi subantreprenorul, care efectuează lucrări speciale.O importanţă deosebită în contractul de construcţii capitale are termenul de executare a lucrărilor. Există anumite norme pentru efectuarea

lucrărilor de construcţie, în funcţie de tipul, volumul, costul obiectului şi altele. La contractul respectiv, ca parte integrantă, poate fi anexat un orar de executare a lucrărilor.

O clauză foarte importantă, care în mod obligatoriu urmează a fi inclusă în contract, este clauza cu privire la calitatea construcţiei. Această clauză urmează a fi stipulată în contract, luîndu-se în consideraţie criteriile Legii privind calitatea în construcţii nr.721/1996.

Pentru asigurarea calităţii şi responsabilităţii antreprenorului în construcţii, Codul civil stabileşte un termen de prescripţie de 5 ani (art.269 şi 968 CC RM). Acest termen se referă şi la viciile materialelor primite sau ale materialelor livrate, destinate realizării unei construcţii, care au cauzat aceste vicii (alin.(3) art.269 CC RM). Potrivit alin.(7) art.272 CC RM, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani din data preluării (predării) construcţiei, cu excepţia cazului dacă viciul a fost descoperit mai înainte cînd prescripţia va începe să curgă din data descoperirii.

Reguli speciale se aplică în contractul de antrepriză pentru construcţii capitale şi în etapa recepţionării şi dării în exploatare a construcţiei. Recepţionarea se efectuează, de regulă, în 2 etape: 1) recepţionarea prealabilă,2) recepţionarea finală de către o comisie de stat.În contractul de antrepriză pentru construcţii capitale trebuie de prevăzut şi termenele de garanţie, în decursul cărora antreprenorul este obligat să înlăture

cu forţele şi din cont propriu viciile şi defectele în construcţie.

TEMA: CONTRACTUL DE PRESTĂRI SERVICIIDefiniția contractului și caracterele juridiceContractul de prestări servicii face parte din a doua grupă de contracte civile – de executare a lucrărilor şi prestarea serviciilor.O particularitate foarte importantă a contractului de prestări servicii constă în faptul că în actualul CC RM s-a schimbat modalitatea de reglementare

a acestui contract care se manifestă prin trecerea de la cea din cadrul contractului de antrepriză în una specială.Potrivit art.970 CC RM, prin contractul de prestări servicii, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii, iar

acesta se obligă să plătească retribuţia convenită.Normele din CC RM, destinate contractului de prestări servicii, sînt de ordin general şi se aplică pentru toate tipurile de prestări servicii. Conform alin.(2)

art.970 CC RM, obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură.După acest criteriu, unele categorii de servicii sînt reglementate separat de normele Codului civil şi alte acte normative (de ex., contractele de transport, de

expediţie, comision, depozit, magazinaj, de servicii turistice, de franchising, factoring ş.a.).Caracterele juridice ale contractului de prestări servicii: este numit – ca un contract numit, contractul de prestări servicii pentru prima dată a fost reglementat separat în actualul CC RM; sinalagmatic – părţile sînt legate de drepturi şi obligaţii reciproce; consensual – contractul respectiv se consideră încheiat din momentul cînd părţile au convenit asupra clauzelor esenţiale; cu titlu oneros – beneficiarul în schimbul prestaţiei acordate este obligat să plătească retribuţia convenită; comutativ – întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor nu depinde de un eveniment viitor şi incert; cu executare succesivă – raporturile contractuale pot fi de lungă durată şi prestaţia serviciilor convenite de părţi are loc după încheierea contractului.O novaţie foarte importantă: potrivit art.936 CC RM, executarea poate fi personală doar în cazurile cînd acesta reiese din contract, din împrejurări sau

din natura prestaţiei. Datorită aces tui fapt, pentru executarea contractului vor fi angajate terţe persoane.O altă particularitate: potrivit art.931 CC RM, între prestator şi beneficiar nu există nicio legătură de subordonare.

35Elementele contractuluiSubiecţii contractului de prestări servicii sînt prestatorul şi beneficiarul – persoane fizice şi juridice. Persoanele fizice în calitate de prestator trebuie să

aibă capacitatea de exerciţiu deplină.O novaţie foarte importantă: legislaţia în vigoare a liberalizat esenţial acest gen de activitate şi doar în unele cazuri, în dependenţă de tipul prestaţiei, se

cere ca prestatorul – persoană fizică – să dispună de licenţă sau alte autorizaţii. Aceste cerinţe se referă la serviciile de audit, care pot fi prestate potrivit Legii RM privind activitatea de audit nr.61/2007, activitatea în domeniul transporturilor auto (Codul Transporturilor Rutiere).

Potrivit alin.(2) art.970 CC RM, obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură.Toate obiectele cad sub incidenţa normelor și principiilor de bază stipulate în CC RM, însă unele servicii se prestează în baza unor reglementări destinate

contractelor civile speciale, de asemenea reglementate de CC şi alte acte normative. La acestea se referă: serviciile de transport, bancare, turistice, de depozit, magazinaj ş.a. Alte servicii (poştale, de telefonie fixă, telefonie celulară GSM) sînt reglementate şi de alte acte normative, aprobate de Guvern sau de departamente.

O particularitate a contractului de prestări servicii: însăși prestaţia nu poate fi separată de persoana care o acordă şi se consumă practic concomitent cu momentul prestării. Obiectul contractului, în unele cazuri, poate fi materializat (de ex., dinţii după tratament ulterior au fost îmbrăcaţi cu un material preţios).

În unele cazuri, obiectul contractului nu poate fi materializat (de ex., rezultatul prestaţiilor educaţionale ş.a.). În toate cazurile, serviciile care se prestează şi care constituie obiectul contractului trebuie să fie licite şi posibile de realizat.

Forma contractului de prestări servicii: acest contract poate avea loc atît în formă verbală, cît şi scrisă (de ex., beneficiarului i se eliberează o chitanţă în care este indicat preţul prestaţiei).

Contractul respectiv este unul cu titlu oneros, fapt care se manifestă prin achitarea costului prestaţiei şi care poate fi stabilit prin acordul părţilor sau de organele competente prin stabilirea unor tarife. Preţul în contractul respectiv poartă o denumire specială – retribuţie, care reprezintă suma în bani achitată de beneficiar pentru serviciile prestate. Potrivit alin.(l) art.932 CC RM, retribuţia se consideră convenită în mod tăcit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea prestaţii se fac numai în schimbul unor retribuţii.

Dacă contractul prevede acordarea unui complex de prestaţii (de ex., lecuirea sistemului dentar), preţul poate fi determinat printr-un document special – deviz estimativ sau prin stabilirea unui preţ forfetar, caz în care beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde la o reducere a retribuţiei pe motiv că prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decît se preconizau.

Preţul forfetar rămîne acelaşi dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare, dacă părţile nu au convenit altfel (art.935 CC RM).

Potrivit art.971 CC RM, plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor. Dacă plata se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.

Termenul contractului de prestări servicii, în dependenţă de circumstanţe, poate fi pe o durată concretă sau nedeterminat. O particularitate a acestui contract constă în faptul că acesta poate fi de lungă durată (art.976 şi art.979 CC RM).

Potrivit art.977 CC RM, dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

Efectele contractuluiCaracterul sinalagmatic al contractului de prestări servicii prescrie părţilor drepturi şi obligaţii reciproce, care sînt corelate între ele.Obligaţia de bază a prestatorului constă în acordarea serviciilor respective. Potrivit art.970 CC RM beneficiarului trebuie să i se presteze nu oricare

serviciu, dar unul anumit, care este solicitat.Calitatea prestaţiei trebuie să fie una de nivelul solicitat. Potrivit art.589 CC RM în cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de

contract, debitorul este obligat să execute prestaţia cel puţin de o calitate medie.Calitatea prestaţiilor: cetăţenii în calitate de beneficiar cad sub incidenţa Legii RM privind protecţia consumatorilor nr.105/2003 şi sînt protejaţi.Prestaţia trebuie să fie realizată cu bună-credinţă, la locul şi momentul stabilite.O novaţie foarte importantă a actualului CC RM constă în stabilirea unei obligaţii informaţionale precontractuale de către prestator. Potrivit art.937 CC

RM, prestatorul este ţinut, înainte de încheierea contractului, să furnizeze beneficiarului, în măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei la bunurile şi termenul necesare lucrării sau prestaţiei. Această obligaţie are o importanţă deosebită în caz de prestare a serviciilor medicale, turistice ş.a.

Potrivit art.938 CC RM prestatorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului, dacă nu a fost stipulat altfel. Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru prestarea serviciilor. Prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează

vînzătorului și aceste obligaţii au o semnificaţie deosebită pentru beneficiar în cazul în care se prestează servicii medicale, care sînt legate direct de sănătatea acestuia.

Legea admite posibilitatea furnizării unor bunuri necesare pentru prestarea serviciilor de către beneficiar. În acest caz, potrivit art.939 CC RM, dacă bunurile sînt furnizate de beneficiar, prestatorul este obligat să le folosească cu grijă şi să țină evidenţa folosirii lor.

În cazul în care bunurile sînt evident improprii folosirii la destinaţie sau sînt afectate de un viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut, prestatorul este ţinut să-l informeze imediat pe beneficiar, în caz contrar, făcîndu-se răspunzător pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului.

Prestatorul este obligat să prezinte beneficiarului o dare de seamă despre mo- .de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.Obligaţia de bază a beneficiarului constă în achitarea retribuţiei convenite, care potrivit art.971 CC RM, urmează să fie efectuată după prestarea

serviciilor. În afară de această regulă, legiuitorul nu stabileşte anumite interdicţii cu privire la stabilirea altor modalităţi de achitare a retribuţiei. Conform alin.(2) art.978 CC RM, plata retribuţiei poate fi efectuată şi în avans.

Art.973 CC RM admite posibilitatea prestării serviciilor într-un spaţiu amenajat de către beneficiar. Potrivit acestei norme, beneficiarul, în caz că este răspunzător, trebuie să amenajeze şi să întreţină astfel spațiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub сonducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite. Această normă este de ordin imperativ, deoarece obligaţiile care îi revin beneficiarului nu pot fi excluse sau limitate în prealabil printr-un contract.

Potrivit art.942 CC RM, beneficiarul poate rezilia contractul oricînd pană la realizarea completă a prestației, fiind obligat să plătească prestatorului retribuţia pentru prestaţii şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.

Încetarea raporturilor contractualeTemeiurile de încetare a raporturilor contractuale în contractul de prestări servicii pot fi: de ordin general – sînt stipulate în art.733-748 CC RM, care se aplică şi la contractul prestări servicii. Potrivit alin.(2)-(3) art.748 CC RM, contractele

cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde niciuneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie. Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii

de ordin special – sînt stabilite în normele de drept, care reglementează nemijlocit contractul de prestări servicii. Un temei de încetare a raporturilor contractuale are loc la expirarea perioadei pentru care au fost stabilite (alin.(l) art.974 CC RM).

36Potrivit alin.(2) art.974 CC RM, în cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale ori scopul serviciilor nu rezultă din termen,

fiecare parte poate să rezilieze contractual. Datorită faptului că în această normă nu este stipulată o regulă specială cu privire la modalitatea încetării raporturilor contractuale, se aplică regulile generale stipulate în art.741-747 CC RM.

O regulă specială de încetare a raporturilor contractuale este stabilită de legiuitor în cazul încheierii unui contract pe un termen de lungă durată. Potrivit art.977 CC RM, în cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni.

Un al temei de reziliere a contractului se aplică în cazul în care părţile după expirarea termenului stabilit în contract în mod tăcit continuă raporturile contractuale. În acest caz, potrivit art.977 CC RM, contractul se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

Potrivit art.942 CC RM beneficiarul poate rezilia contractul oricînd, pînă la realizarea completă a prestării fiind obligat să plătească prestatorului retribuţia pentru prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.

Fiind un contract cu executare succesivă, rezilierea contractului de prestări servicii operează numai pentru viitor (alin.(l) art.747 CC RM).

TEMA: CONTRACTUL DE TRANSPORTNoțiuni generale cu privire la transport. Reglementarea juridicăRolul transportului se manifestă prin acordarea unor prestaţii specifice, destinaţia cărora este deplasarea încărcăturilor şi a persoanelor fizice în spaţiu.

Activitatea întreprinderilor de transport nu are ca rezultat producerea bunurilor materiale. Însă întreprinderile de transport (cărăuşii, transportatorii) participă la procesul de producere a bunurilor materiale. Destinaţia, rolul şi importanţa transportului constă în a asigura efectuarea acestor deplasări de bunuri materiale şi de persoane.

Pentru naşterea obligaţiilor civile în cazul deplasărilor în spaţiu ale bunurilor materiale prin intermediul organizaţiilor de transport sînt caracteristice următoarele aspecte:

temeiul juridic al obligaţiilor civile sînt raporturile oneroase, bazate pe acțiuni de natură comercială. Transportarea tehnologică în cadrul unei întreprinderi de producţie a bunurilor materiale (de la un depozit la altul, deplasarea produselor finite la depozit ş.a.) nu are ca efect obligaţia civilă de transport;

se impune a lua în consideraţie modul de transportare. Deplasarea în spațiu a bunurilor şi persoanelor fizice în sensul raporturilor contractuale civile presupune transportarea „în” sau „pe” unitatea de transport (în vagon, pe navă, în autobuz etc.);

transportarea bunurilor şi a persoanelor este efectuată de către cărăuşii (transportatorii) publici, a căror constituire are ca scop prestarea serviciilor de transport în baza contractului de transport.

O particularitate esenţială a transporturilor este reglementarea specială. În afară de normele CC, raporturile contractuale şi organizaţionale cu privire la diferite tipuri de transporturi sînt reglementate de acte normative speciale: Legea cu privire la transporturi nr. 1194/1997; Legea aviaţiei civile nr. 1237/1997; Codul transporturilor rutiere; Codul navigaţiei maritime comerciale al RM, aprobat prin Legea nr. 599/1999; Codul transportului feroviar; Legea privind transportul naval intern al RM nr.176/2013; Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje nr. 854/2006; Regulamentul transporturilor auto de mărfuri nr.9/12 din 1999, aprobat de Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor al RM; convenţii şi tratate internaţionale la care RM a aderat sau este parte; alte acte normative.

Tipurile de transportSe disting următoarele tipuri de transport: feroviar, maritim, aerian, naval (fluvial), auto.În Legea nr. 1194/1997, mai sînt menţionate: transportul urban, transportul electric, transportul prin conducte.Clasificarea dată reprezintă şi clasificarea juridică de bază a contractelor de transport.În transportul auto, HG nr. 854/2006 prevede următoarele tipuri de transporturi: transporturi în folos propriu – operaţiuni de transport, fără încasarea unei taxe sau a echivalentului în natură ori în servicii, cu respectarea condiţiilor

prevăzute de HG nr.854/2006; transporturi în folos public – activitatea de transport efectuată contra plată de către un agent transportator, cu condiţia respectării reglementărilor în

vigoare; transporturi în regim de taxi – operaţiuni de transport efectuate contra plată în folos public cu autoturisme special amenajate; transporturi la comandă – activitate de transport ocazional al pasagerilor în folos public, efectuat de agentul transportator în bază de contract (cerere),

încheiat în fiecare caz concret, pentru un anumit grup de pasageri anterior constituit, nominalizat în lista de control (transporturi naţionale) sau în document de control prevăzut de Acordul Interbus (transporturi internaţionale);

transportul pe rute regulate – activitate de transportare a pasagerilor în folos public, conform periodicităţii stabilite în orarul de circulaţie, aprobat de organul central de specialitate al Administraţiei Publice Centrale, pentru care sînt percepute taxe, iar pasagerii sînt îmbarcaţi şi debarcaţi în punctele de oprire prestabilite;

transporturi transfrontaliere – operaţiuni de transport efectuate în orice localitate a ţării pînă la o localitate din teritoriul unui sat vecin, situată la o distanţă de puţin de 50 km de frontieră, dacă acordurile bilaterale nu prevăd altfel;

transporturi turistice – operaţiuni de transport în folos public care asigură deplasarea ocazională în scop turistic a unui grup de pasageri, prin intermediul unei agenţii de turism.

În funcţie de obiectul transportat, se disting: transporturi de mărfuri, transporturi de călători şi bagaje, transportul poştal.În funcţie de criteriul teritorial acceptabil pentru RM, se disting: transportul naţional, transportul internaţional.După numărul de cărăuşi şi tipurile de transport, art.982 CC RM specifică: transportul succesiv – transport succesiv este transportul efectuat de mai mulți cărăuşi, care se succed, utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul); transportul combinat – transportul în care cărăușii se succed, utilizînd diferite moduri de transport (vehicule).După regimul executării: obișnuite; rapide (cu un număr limitat de opriri intermediare); expres (fără opriri intermediare).

37Art.993 CC RM stipulează că, dacă vehiculul pe care este încărcat bunul ce se transportă parcurge o porţiune de drum pe mare, pe cale ferată, pe un fluviu

sau canal sau pe calea aerului, iar bunul nu este descărcat (transbordat), dispoziţiile normelor cu privire la transporturile de bunuri se aplică asupra întregului transport. Acest tip de transport poate fi numit transportarea bunului într-o unitate de transport (vehicul) fără descărcare (transbordare) pe parcursul transportării.

Conform contractului de transportare a mărfurilor, agentul transportator se obligă în termenul stabilit să primească, iar expeditorul de mărfuri (destinatarul mărfurilor) să prezinte la transport mărfurile în volumul convenit (pct.7 al HG din 09.12.1999). Conform alin.(3) art. 133 din Codul navigaţiei maritime comerciale, în contractul de organizare a transporturilor, se determină volumul, termenele şi alte condiţii care privesc prezentarea mijlocului de transport şi a încărcăturii transportate, precum şi alte condiţii care se referă la organizarea procesului de transportare a încărcăturii. Acest contract nu are ca obiect transportarea încărcăturii, ci obligativitatea încheierii contractului de transport propriu-zis.

Scopul principal al contractului de organizare a transporturilor – obligaţia părţilor de a prezenta marfa pentru transportare şi recepţionare în acest scop, fapt care impune părţilor obligaţia de a încheia contractul de transport.

Noțiunea, natura juridică și particularitățile contractului de transportTransportul mărfurilor între persoane fizice şi juridice expeditoare şi destinatare, al persoanelor şi bagajelor se realizează în bază de contract de transport. Conform alin.(1) art.980 CC RM, prin contractul de transport o parte (cărăuş, transportator) se obligă faţă de cealaltă parte (pasager sau client) să o

transporte împreună cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită.

Contractul de transport are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece dă naştere unor obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambele părţi contractante: cărăuşul se

obligă să transporte încărcătura, călătorul şi bagajul în punctul de destinaţie, iar expeditorul şi călătorul să plătească taxa de transport convenită; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmăreşte să obţină un echivalent, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei asumate; este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul consimţămînt al părţilor. Consensualitatea contractului de transport rezultă din

definiţia legală dată acestui contract.Contractul de transport face parte din categoria contractelor de prestări servicii, avînd ca obiect deplasarea în spaţiu a încărcăturii, călătorilor şi bagajelor.

Prestarea serviciilor are un caracter de fapt. Nu orice deplasare a mărfurilor formează obiectul unui contract de transport. Transportul informaţional, transportul prin conducte nu poate forma obiectul unei activităţi de transport, în special în cazurile cînd aceste activităţi se realizează prin instalaţii proprii, nefiind necesare unele operaţiuni specifice transportului, cum ar fi preluarea de către cărăuş a mărfii, conservarea ei şi predarea destinatarului.

Particularităţile contractului de transport: reglementarea juridică a contractului de transport se indică nu numai în CC, dar şi în acte normative speciale, dintre care unele de ordin departamental,

care conţin norme atît de drept privat, cît şi public; calitatea specială a participanţilor acestui contract, inclusiv numărul acestora; obiectul de bază al contractului de transport îl constituie serviciile care au natură nu de drept, ci de fapt şi se manifestă prin deplasarea în spaţiu a

încărcăturilor, călătorilor şi bagajelor; contractul de transport poate fi atît consensual, cît şi real; contractul de transport este strîns legat de alte contracte civile. Această legătură se manifestă prin faptul că contractul de transport are menirea de a

asigura executarea contractelor de vînzare-cumpărare, de antrepriză ş.a.; drepturile şi obligaţiile specifice ale participanţilor la contractul de transport; răspunderea părţilor în contractul de transport, care se manifestă prin unele particularităţi esenţiale; aplicarea regulilor speciale cu privire la termenele, modul şi ordinea de prezentare a reclamaţiilor şi acţiunilor.

Elementele contractului de transportSubiecții

În calitate de subiecţi ai contractului de transport participă cărăuşul (transportatorul) şi clientul sau pasagerul. În calitate de client sau de pasager poate apărea orice subiect de drept care dispune de dreptul de proprietate asupra încărcăturii sau a bagajului sau care dispune de împuternicirile respective (expeditorul, comisionarul, mandatarul).

În calitate de cărăuş poate apărea orice persoană fizică sau juridică care îşi asumă obligaţia de a transporta încărcătura, călătorul şi bagajul acestuia. În transportul feroviar, calitatea de cărăuş o are Calea Ferată a Moldovei, care este întreprindere de stat monopolistă; în transportul maritim, proprietarul navei sau o altă persoană care deţine nava în posesiune şi folosinţă (armatorul). Transportul aerian poate fi executat numai de o persoană care deţine documentele eliberate de Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a RM. În transportul auto, în calitate de cărăuş activează agentul transportator, care, conform pct.4 al Regulamentului transporturilor auto de mărfuri, poate fi orice persoană fizică sau juridică care transportă cu autovehiculele bagaje şi mărfuri ale agenţilor economici şi ale cetăţenilor, ori execută sau organizează, din proprie iniţiativă sau prin înţelegere cu expeditorul de mărfuri (destinatarul mărfurilor) operaţiuni prevăzute în contractul de transport şi expediţie.

Faţă de cărăuş, legea stipulează unele cerinţe speciale, și anume: cărăuşul trebuie să fie înregistrat într-o formă organizatorico-juridică prevăzută de legislaţia cu privire la antreprenoriat; cărăuşul trebuie să dispună de o licenţă corespunzătoare. În unele cazuri, de ex. în transportul aerian, cărăuşul trebuie să dispună şi de alte documente şi

autorizaţii. În baza art.17 al Legii nr.1237/1997, transportul aerian poate fi executat numai de către o persoană fizică sau juridică care posedă un certificat valid de operator aerian, o licenţă pentru genul respectiv de activitate aeronautică şi o autorizaţie de exploatare a rutei aeriene sau o autorizaţie de zbor.

În calitate de cărăuş, de regulă, activează organizaţiile specializate de transport public – calea ferată, întreprinderile auto ş.a. Transportul departamental, adică autovehiculele şi alte mijloace de transport, ce aparţin cu titlu de proprietate unor întreprinderi, efectuează operaţii de transport al mărfurilor în cadrul acestor întreprinderi şi în virtutea faptului că conducătorii (şoferii) acestor mijloace de transport se află în relaţii de muncă cu întreprinderile date, contractul de transport nu se încheie.

Dacă în cadrul transportării unei încărcături sau a călătorilor şi bagajelor participă cîteva întreprinderi de transport, acestea sînt considerate ca parte unică a contractului de transport. În baza alin.(l) art.983 CC RM, în cazul cînd transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl substituie este considerată parte a contractului de transport.

O particularitate a contractului de transport este şi faptul participării la acest contract a unui subiect deosebit, numit destinatar. Art.3 al Codului transportului feroviar stipulează că destinatarul de mărfuri este persoana fizică sau cridică împuternicită cu recepţionarea mărfurilor, bagajelor şi mesageriilor.

ObiectulObiectul contractului de transport este constituit din două părţi componente, care corespund obligaţiilor principale ale părţilor: prestarea serviciilor de

fapt de deplasare în spaţiu a încărcăturilor, călătorilor şi bagajelor şi achitarea plăţii convenite.Serviciile de deplasare în spaţiu includ nu numai transportarea propriu-zisă a încărcăturii, călătorilor şi bagajelor, ci şi alte operaţiuni de fapt, accesorii

transportului (încărcarea şi descărcarea mărfii, cîntărirea ei, păstrarea ei în cursul transportării etc.).Forma

Contractul de transport se încheie, de regulă, în formă scrisă, prin întocmirea documentului respectiv de transport. În alin.(l) art.994 CC RM se menţionează că contractul de transport de mărfuri este constatat printr-o scrisoare de trăsură (conosament sau alt document echivalent).

În contractul de transport maritim de mărfuri, forma acestuia se manifestă prin documente care au o denumire specială cum ar fi charter, conosament sau prin alte acte (art. 139 al Legii nr. 599/1999).

38 În contractul de transport feroviar, documentele de transport sînt numite, conform art.3 al Codului transportului feroviar, în felul următor: scrisoare de

trăsură foaie de expediţie, document (bilet) de călătorie, recipisă de bagaje, recipisă de mesagerii. Referitor la transportul auto de călători şi bagaje, biletul este considerat ca document care confirmă plata şi dreptul la călătorie al pasagerului,

încheierea contractului de transport între agentul transportator şi călător, precum şi faptul asigurării obligatorii a pasagerului, iar chitanţa (biletul de bagaje) este considerată drept document care confirmă plata şi primirea bagajelor pentru transport (p.9 al Regulamentului nr. 854/2006).

Importanţa formei scrise a contractului se manifestă prin faptul că această formă serveşte drept dovadă, pană la proba contrară, a încheierii şi a cuprinsului contractului de transport, precum şi a preluării încărcăturii de cărăuş (alin.(1) art. 1000 CC RM).

O novaţie foarte importantă: lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului de transport (alin.(2) art.994 CC RM).

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel. Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale, care se semnează de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea însoţeşte încărcătura, iar al treilea este trimis cărăuşului.

Dacă bunurile sînt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorba de încărcături de diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atît cărăuşul, cît şi clientul pot cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor de încărcături sau al locurilor de unde se expediază încărcăturile (art.995 CC RM).

La scrisoarea de trăsură trebuie să fie anexate documentele necesare trecerii prin vamă ori altor operaţiuni similare, anterioare momentului livrării la destinaţie (alin.(l) art. 999 CC RM).

Conținutul scrisorii de trăsură. Conform art.6 din Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele (CMR, an.1956, Geneva), scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: data, semnătura clientului, natura, greutatea, măsura şi numărul lucrurilor şi, după caz, felul împachetării, sigiliile, mărcile de comerţ (elementele necesare identificării mărfurilor transportate); numele şi domiciliul clientului; numele şi domiciliul (sediul) cărăuşului; localitatea de destinaţie; persoana destinatarului; preţul transportului, sumele datorate cărăușului pentru expediţie, pentru cheltuielile anticipate; timpul în care trebuie еfectuat transportul, orice alte stipulaţii convenite de părţi.

TermenulTermenul contractului de transport depinde de tipul de transport, viteza de deplasare a mijlocului de transport, de distanţa la care încărcătura sau

călătorul şi bagajele urmează a fi deplasate şi de alte circumstanţe. Un contract de transport de încărcături poate fi încheiat și pe termen lung (art.37 al Codului transportului feroviar).

Termenele de transport şi termenele contractului de transport pot fi stabilite de lege sau de contract. Regula generală constă în faptul că aceste termene sînt stabilite de codurile, legile şi alte acte normative cu privire la transporturi pentru fiecare tip de transport separat. Termenele de transport diferă în funcţie de viteza cu care se deplasează cărăuşul, de volumul, dimensiunile mărfii ş.a. Sînt stabilite termene reduse pentru transportarea mărfurilor perisabile.

Dacă termenele de transport nu sînt stabilite de lege sau de contract, transportarea urmează să fie efectuată într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea termenului rezonabil a transportării, pot fi luate în consideraţie următoarele criterii: termenele de transportare stabilite pentru tipul de transport respectiv, distanţa, viteza de deplasare a cărăușului, volumul mărfii, starea drumurilor ş.a.La stabilirea termenului, în contractul de transport un rol important îi revine cărăuşului, obligaţia legală a căruia constă în faptul că transportarea trebuie să

fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai rezonabilă. Se impune respectarea acestor criterii în ansamblu. Cărăuşul trebuie să aleagă ruta cea mai favorabilă pentru client din punctul de vedere al lungimii ei şi al eficienţei transportării. Dacă există cîteva căi de transportare, transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai accesibilă pentru transportul respectiv în cazul dat, ţinîndu-se cont de starea acestei căi, care trebuie să asigure integritatea mărfii pe tot parcursul transportării. Aceste circumstanţe urmează a fi luate în consideraţie la stabilirea termenului contractului de transport atît de încărcături, cît și de călători şi bagaje.

PrețulÎn contractul de transport, preţul acestuia are o denumire legală specială – taxa de transport, care, în baza art.985 CC RM, se stabileşte prin acordul

părţilor, dacă legea nu prevede altfel. În contractul de transport maritim de mărfuri, taxa de transport se numeşte navlu. Taxa de transport se stabileşte de organele de stat competente în cazul transporturilor regulate. Tarifele în transportul de mărfuri pe calea ferată sînt reglementate de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor.

În transportul neregulat, cuantumul taxei de transport se determină prin acordul părţilor, luîndu-se în consideraţie următoarele circumstanţe: distanţa, viteza mijlocului de transport, felul mărfii, greutatea, capacitatea şi tipul mijlocului de transport, parcursul în gol ş.a.În contractul de transport maritim de mărfuri cu participarea agenţilor economici străini, taxa de transport (navlul) se stabileşte prin acordul părţilor,

luîndu-se în consideraţie practica şi uzanţele internaţionale de transport maritim.

Efectele contractului de transportDrepturile și obligațiile părților în punctul de expediere (pornire)

Drepturile şi obligaţiile părţilor în contractul de transport pot fi grupate în 3 categorii: 1) drepturile şi obligaţiile părţilor în punctul de expediere, 2) de transportare,3) de recepţionare. Drepturile şi obligaţiile părţilor depind de tipul de transport, de complexitatea transportării, de volumul încărcăturii transportate, precum şi de alte

circumstanţe.Clientul (expeditorul) are următoarele drepturi şi obligaţii în punctul de pornire: să achite taxa de transport, care, conform alin.(2) art.985 CC RM, se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii, dacă legea

sau contractul nu prevede altfel. Ca garanţie de executare a acestei obligaţii, cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport. Prin derogare de la prevederea legală cu privire la achitarea anticipată, obligaţia de a plăti taxa de transport poate fi pusă, în totalitate sau în parte, în sarcina destinatarului printr-o clauză contractuală expresă. Legislaţia naţională admite posibilitatea transportării gratuite a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului cînd este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoana care oferă public serviciu de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în Codul civil şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligență (alin.(2) art.980 CC RM);

să întocmească scrisoarea de trăsură, dacă în contract părţile nu au convenit altfel. În baza art.996 CC RM, răspunderea pentru incorectitudinea scrisorii de trăsură o poartă cel care a întocmit sau a modificat acest document;

să predea încărcătura sau bagajele în vederea transportării în locul, timpul şi în cantitatea prevăzute de contract . În transportul auto, mărfurile se predau spre transportare, de regulă, la locul aflării lor; în transportul feroviar, în locul de uz comun sau de uz propriu. Cantitatea încărcăturii trebuie stabilită anticipat de către client şi declarată cărăuşului pentru ca acesta să poată alege mijlocul de transport cu o capacitate corespunzătoare;

39 dacă este necesar, să predea încărcătura în ambalajul corespunzător pentru ca acesta să fie protejat de pierdere, alterare sau deteriorare în timpul

transportării sau strămutării; la prezentarea mărfurilor în ambalaj şi a celor cu bucata în loturi mici, clientul este obligat să marcheze în prealabil fiecare lot de marfă şi să aplice

marcajul serial care indică particularităţile încărcăturii, metodele de manipulare în procesu1 de încărcare-descărcare, transportare şi păstrare; dacă contractul nu prevede altfel, să încarce mărfurile în mijlocul de transport şi să asigure fixarea, consolidarea şi acoperirea lor , folosind instalaţii

proprii; să încarce mărfurile în timpul stabilit în contract, dar care nu este mai mic decît norma tehnică. Norma tehnică de încărcare este cantitatea optimă de

mărfuri care poate fi încărcată în mijlocul de transport respectiv. În cazul lipsei normei tehnice, clientul este obligat să încarce mărfurile, folosind întreaga capacitate a mijlocului de transport. Nerespectarea obligaţiei de încărcare pînă la norma tehnică are drept consecinţă taxarea pentru întregul volum al mijlocului de transport, cu excepţia cazului cînd natura mărfii nu permite folosirea întregii capacităţi. Nu se admite nici depăşirea normei tehnice. Supraîncărcarea atrage obligaţia clientului de a descărca, la cererea cărăuşului, supraîncărcătura;

în cazul transmiterii spre transportare a mărfurilor perisabile, clientul este obligat să anexeze la scrisoarea de trăsură certificatul de conformitate, de calitate, igienic şi fitosanitar, certificatul veterinar etc.

Un drept esenţial al clientului constă în posibilitatea de a dispune de încărcătura respectivă (alin.(l) art. 1001 CC RM). El poate, în special, să ceară cărăuşului să nu transporte încărcătura mai departe, să schimbe locul de livrare sau destinatarul menţionat.

La transmiterea încărcăturii cărăuşului, clientul este în drept să ceară de la cărăuş verificarea greutăţii brute sau a cantităţii exprimate în alt mod a încărcăturii, precum şi conţinutul coletelor. Rezultatul verificării se consemnează în scrisoarea de trăsură (alin.(3) art.997 CC RM).

La predarea mărfii spre transportare, clientul, de comun acord cu cărăuşul este în drept să declare valoarea încărcăturii. În acest caz, clientul este obligat să achite cărăuşului o taxă suplimentară, stabilită prin acordul părţilor.

Valoarea declarată nu trebuie să depăşească costul real al mărfurilor. În cazul divergenţelor dintre cărăuş şi client, valoarea mărfurilor este determinată prin expertiză, în urma căreia se întocmeşte un act.

Clientul este obligat să declare valoarea următoarelor mărfuri: metale preţioase şi articole din ele, pietre preţioase, obiecte de artă, tablouri, obiecte de anticariat, lucrări de artă, covoare, maşini experimentale, utilaje

şi dispozitive, la care preţurile nu sînt aprobate; obiecte de uz casnic (p.29-32 al HG din 09.12.1999).Cărăuşul are următoarele drepturi şi obligaţii în punctul de pornire: cărăuşul, care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri, este obligat să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în care

există un motiv serios de a refuza (art.981 CC RM); să pună la dispoziţia clientului mijlocul de transport corespunzător în stare bună, care poate fi utilizat pentru transportarea încărcăturii respective.

Prezentarea unui mijloc de transport inutilizabil pentru transportarea încărcăturii prevăzute în contract echivalează cu neprezentarea mijlocului de transport; să primească încărcătura pentru transportare. Preluarea mărfii pentru transportare se atestă prin semnătura cărăuşului pusă pe scrisoarea de trăsură.

Dacă acest document nu cuprinde rezerve motivate ale cărăuşului, se prezumă pînă la proba contrară, că încărcătura şi ambalajul erau, la preluare, în stare bună, iar numărul, cantitatea şi marcajul coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură (alin.(2) art. 1000 CC RM);

la preluarea încărcăturii, cărăuşul este obligat să verifice: corespunderea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi marcajul coletelor; aspectul exterior al încărcăturii şi al ambalajului; modul de încărcare şi aranjare a încărcăturii în vehicul.

Rezervele motivate ale cărăuşului stipulate în scrisoarea de trăsură constituie un mod eficient de apărare a cărăuşului împotriva răspunderii pe care şi-o asumă de a asigura integritatea mărfii supusă transportării. Sub aspectul efectelor pe care le produce, se deosebesc:

a) rezerve unilaterale – exprimă punctul de vedere exclusiv al cărăuşului, putînd fi înlăturate prin proba contrară prezentată de client sau destinatar;b) rezerve bilaterale – sînt menţiuni făcute în scrisoarea de trăsură de cărăuş, cu acordul clientului. În acest caz, rezervele bilaterale fac dovada deplină

referitoare la starea mărfii, ambalajului şi a bagajului, care nu pot fi înlăturate de părţi. La cererea clientului, cărăuşul este obligat să verifice greutatea brută sau cantitatea exprimată în alt mod a încărcăturii, precum şi conţinutul coletelor.

Rezultatul verificării se notează în scrisoarea de trăsură. În acest caz, cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor suportate. În cazul în care cărăuşul nu dispune de mijloacele corespunzătoare pentru verificarea acestor date, el este obligat să consemneze în scrisoarea de

trăsură rezervele sale motivate cu privire la datele menţionate. Cărăuşul trebuie să motiveze rezervele sale faţă de starea exterioară sau ambalajul încărcăturii. Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (alin.(3) art.985 CC RM).

Drepturile și obligațiile părților pe parcursul deplasării încărcăturilor, călătorilor și bagajelorÎn timpul transportării încărcăturii, clientul fiind în aşteptare, nu are nicio obligaţie. Ca excepţie, clientul poate fi obligat să pună la dispoziţia cărăuşului

unul sau mai mulţi însoţitori în cazul transportării unor mărfuri care necesită îngrijire specială în timpul transportării, de ex., în cazul transportării animalelor vii. Desemnarea unuia sau mai multor însoţitori de către client îl eliberează pe cărăuş de obligaţia de a asigura paza încărcăturii în timpul transportării.

Clientul, în calitate de persoană împuternicită să dispună de încărcătură, îşi poate exercita dreptul de modificare sau reziliere a contractului atît timp cît cărăuşul nu i-а înmînat destinatarului cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.

Pentru a dispune de încărcătură, clientul trebuie să prezinte cărăuşului primul emplar al scrisorii de trăsură, în care se menţionează noile indicaţii date cărăușului (alin.(5) art.1001 CC RM). În acest caz, clientul este obligat să-i restituie cărăuşului toate cheltuielile suportate în legătură cu executarea indicaţiilor clientului și să-i repare prejudiciul cauzat.

Indicaţiile date de către client sînt obligatorii pentru cărăuş, însă, conform legii, îndeplinirea acestor obligaţii trebuie să fie posibilă în momentul în care acestea ajung la persoana care urmează să le îndeplinească şi nu trebuie să împiedice activitatea curentă a cărăuşului şi nici să cauzeze pagube altor clienţi sau destinatari. Indicaţiile nu trebuie, de asemenea, să ducă la o fragmentare a transportării (alin.(5) art.1001 CC RM).

Cărăuşul este totuşi în drept de a refuza îndeplinirea indicaţiilor clientului, dacă nu le poate îndeplini, dacă acestea cauzează daune altor clienţi sau destinatari. În această situaţie, cărăuşul are obligaţia de a-1 informa de îndată pe client despre imposibilitatea executării indicaţiilor.

În această etapă de executare a contractului, cărăuşul are următoarele obligaţii: să transporte încărcătura, călătorul şi bagajele acestuia la locul de destinaţie (alin.(l) art.980 CC RM); să transporte încărcătura, pasagerul şi bagajele în termenele stabilite de lege sau de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen rezonabil.

Pentru aprecierea acestui termen, pot fi luate în consideraţie urmatoarele criterii: termenul de transportare obişnuit pentru tipul de transport respectiv, distanţa, viteza de deplasare a cărăuşului, volumul mărfii, starea drumurilor ş.a.

În cazul transportării mărfurilor perisabile, termenul de transportare nu trebuie să fie mai mare decît termenul de perisabilitate al acestora. În afară de aceasta, dacă în cazul transportării unor mărfuri perisabile părţile nu au stabilit prin contract termenul de transportare, acesta se determină ţinînd cont de viteza de transportare;

transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai rezonabilă; cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinație în siguranţă (alin (1) art.987 CC RM); pe timpul transportării, cărăuşul este obligat să păstreze mărfurile, asimilîndu-se cu un depozitar;

40 dacă executarea este posibilă în condiţii diferite de cele stabilite în scrisoarea de trăsură şi cărăuşul nu poate obţine în timp util indicaţii de la client sau

destinatar, el este obligat să ia acele măsuri care ar corespunde în măsura cea mai mare intereselor clientului sau destinatarului (alin.(2) art. 1003 CC RM). Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de transport (alin.(3) art.985 CC RM). Cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor prilejuite de cererea şi îndeplinirea indicaţilor clientului, dacă nu este obligat, în baza contractului sau

a legii, să suporte aceste cheltuieli (alin.(l) art. 1005 CC RM). În cazul în care cărăuşul a plătit despăgubiri care rezultă din contractul de transport, el are dreptul de a se adresa în ordine de regres faţă de persoanele

din culpa cărora au survenit aceste cheltuieli (art. 1025 CC RM).Drepturile și obligațiile subiecților contractului de transport în punctul de destinație

La punctul de destinaţie, cărăuşul este obligat să-l înştiinţeze pe destinatar despre sosirea încărcăturii şi s-o predea acestuia. Pînă la predarea încărcăturii, cărăuşul este obligat s-o păstreze. Transmiterea încărcăturii şi a scrisorii de trăsură se face contra unei recipise de primire. Din acest moment, contractul de transport este considerat executat şi dreptul de dispoziţie asupra încărcăturii trece la destinatar dacă în scrisoarea de trăsură nu este prevăzut altfel. Potrivit alin.(3) art.1001 CC RM dreptul de dispoziţie se naşte pentru destinatar în momentul întocmirii scrisorii de trăsură în cazul în care clientul face în scrisoarea de trăsură o menţiune în acest sens.

Dacă destinatarul refuză să preia încărcătura, cărăuşul are dreptul să dispună de ea fără a prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură (alin.(l) art. 1004 CC RM.

Cărăuşul este în drept de a refuza predarea încărcăturii destinatarului atît timp cît acesta nu plăteşte sumele datorate potrivit contractului. În baza art.1006 CC RM, cărăuşul are dreptul de retenţie asupra încărcăturii atîta timp cît poate dispune de încărcătură pentru toate costurile care decurg din contract. Aceste costuri includ taxa de transport restantă, precum şi alte cheltuieli suportate de cărăuş pe parcursul transportării (cele de depozitare etc.).

Dreptul de retenţie constă în dreptul cărăuşului de a refuza, cît timp nu este plătit, eliberarea încărcăturii persoanei împuternicite de a o prelua. Acest drept apare ca o garanţie instituită în beneficiul cărăuşului, care urmăreşte scopul de a asigura dinamismul transporturilor, precum şi de a evita calea litigiilor, soluţie îndelungată şi neconvenabilă.

O particularitate a contractului de transport este participarea unui subiect deosebit – a destinatarului. Obligaţiile de bază ale destinatarului sînt următoarele: să preia încărcătura sosită pe adresa lui şi să o verifice sub aspect calitativ şi cantitativ; să achite taxa de transport şi alte plăţi, dacă o astfel de condiţie este prevăzută de contract; să achite taxele de transport restante şi să restituie cărăuşului cheltuielile suportate pe parcursul transportării încărcăturii şi a bagajelor; să descarce marfa, dacă această obligaţie este stipulată în contract; să elibereze mijlocul de transport de rămăşiţele încărcăturii, de gunoi etc. cu respectarea cerinţelor sanitare şi tehnice.După ce încărcătura ajunge la locul prevăzut pentru livrare, destinatarul are dreptul să ceară cărăuşului, contra unei recipise de primire, cel de-al doilea

exemplar al scrisorii de trăsură şi predarea încărcăturii.Legislaţia în vigoare stipulează dreptul destinatarului de a refuza preluarea mărfii, însă şi în acest caz el are posibilitate de a cere de la cărăuş livrarea ei atît

timp cît cărăuşul nu a primit o indicaţie contrară de la client sau nu a dispus de încărcătură (alin.(2) art. 1004 CC RM).Destinatarul, de ex., în contractul auto de mărfuri, potrivit pct.94 al Regulamentului nr.9/12 din 09.12.1999, este în drept de a refuza recepţionarea

mărfurilor, dar numai în cazul cînd calitatea încărcăturii în urma alterării sau vătămării, pentru care cărăuşul poartă răspundere, s-a modificat într-atat încît se exclude posibilitatea utilizării integrale sau parţiale a mărfurilor.

Dacă s-a constatat pierderea încărcăturii sau dacă încărcătura nu a ajuns la destinaţie în termenul stabilit de contract sau într-un termen rezonabil, destinatarul poate valorifica în nume propriu împotriva cărăuşului drepturile ce decurg din contractul de transport (alin.(2) art.1002 CC RM).

Răspunderea părților pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de transportPentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor în contractul de transport, se aplică prevederile generale cu privire la răspunderea

civilă, stipulate în Codul civil (art.602-623 CC RM). Însă în acest contract se aplică şi norme speciale, prevăzute de Codul civil, cît şi acte normative speciale, care stipulează o serie de particularităţi cu privire la răspunderea părţilor în contractul de transport:

în contractul de transport se aplică o regulă cu privire la limitarea răspunderii, în primul rînd a cărăuşului , conform căreia cazurile şi cuantumul răspunderii sînt strict determinate de legislaţia cu privire la transport. În baza alin. (3) art. 1007 CC RM, cărăuşul nu poartă răspundere şi nu-şi poate limita răspunderea decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Prejudiciul cauzat în urma neexecutării obligaţiilor contractuale poate avea loc doar în cazurile expres prevăzute de lege. Potrivit alin.(2) art. 1007 CC RM, în afară de penalităţi cărăuşul este obligat să repare şi prejudiciul cauzat. În acelaşi timp, există posibilitatea de limitare a răspunderii în ce priveşte despăgubirile în condiţiile în care o astfel de prevedere este stipulată în contract prin acordul părţilor (alin.(l) art. 1007 CC RM);

în contractul de transport se aplică regula cu privire la răspunderea mixtă sau răspunderea pentru acţiunile terţului. Conform alin.(l) art. 1022 CC RM, dacă un transport care constituie obiectul unui singur contract este realizat de mai mulţi cărăuşi succesiv, fiecare dintre ei răspunde pentru executarea întregului transport. Dacă un cărăuş este în incapacitate de plată, partea care îi revine din despăgubiri şi pe care nu a plătit-o se suportă de ceilalţi cărăuşi, proporţional părţii ce le revine din taxa de transport (art. 1026 CC RM). În contractul de transport se aplică şi regula cu privire la dreptul de regres (art. 1025 CC RM);

este aplicabilă, ca o regulă generală, şi norma care exclude limitarea răspunderii, şi anume: orice clauză contractuală care în mod direct sau indirect derogă de la dispoziţiile prevederilor capitolului „Transportul” din CC RM este nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept consecinţă nulitatea celorlalte clauze din contract.

Este nulă îndeosebi acea convenţie prin care cărăuşul trece pe seama asigurării încărcăturii pretenţiile de despăgubire, precum şi orice convenţie asemănătoare.

Este nulă şi convenţia în a cărei bază sarcina probei este răsturnată (art. 1029 CC RM). Aceste reguli pot avea excepţii doar în contractul de transport maritim de mărfuri cu participarea subiecţilor străini, cînd cuantumul sancţiunilor poate fi limitat prin acordul părţilor.

În contractul de transport, se aplică regula cu privire la prezumţia culpei cărăuşului. Această regulă poartă denumirea de sarcina probaţiunii. Potrivit art. 1009 CC RM, sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea termenului de livrare se datorează uneia din împrejurările prevăzute de lege revine cărăuşului. Dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau din culpa gravă a cărăuşului, acesta nu poate invoca dispoziţiile legale care exclud sau limitează răspunderea sa ori care răstoarnă sarcina probaţiunii (art. 1019 CC RM). În contractul de transport poate fi aplicat şi principiul (prezumţia) nevinovăţiei cărăuşului. Conform alin.(3) art.1008 CC RM, cărăuşul este exonerat de răspundere, dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea încărcăturii se datorează uneia sau mai multor din următoarele împrejurări:

utilizarea unor vehicule descoperite, fără prelată, dacă această utilizare a fost convenită expres şi consemnată în scrisoarea de trăsură; lipsa sau defectele ambalajului; manipularea, încărcarea, aranjarea şi descărcarea au fost efectuate de client, destinatar sau de un terţ care acţionează pentru client ori pentru destinatar; pagubele sînt rezultate din caracteristicile naturale ale unor anumite încărcături, din cauza cărora acestea din urmă au fost expuse pieirii totale sau

parţiale ori deteriorării, în special, prin rupere, coroziune, alterare interioară, uscare, vărsare, pierderea normală în greutate sau atacul insectelor ori rozătoarelor;

transportarea animalelor vii.Limita răspunderii cărăuşului este strict determinată de lege. Potrivit alin.(1) art. 1007 CC RM, cărăuşul răspunde pentru distrugerea, deteriorarea,

pierderea totală sau parţială a încărcăturii, dacă acestea au avut loc între momentul preluării şi cel al livrării, precum şi pentru depăşirea termenelor de livrare. În baza art.130 al Codului transportului feroviar, calea ferată repară prejudiciul cauzat în timpul transportului de mărfuri în cazul:

pierderii sau lipsei mărfurilor – în limita valorii totale sau parţiale a mărfurilor;

41 deteriorării (alterării) mărfurilor – în limita sumei cu care s-a diminuat valoarea lor, iar dacă recuperarea mărfurilor deteriorate (alterate) este

imposibilă, în mărimea valorii lor; pierderii, lipsei sau deteriorării (alterării) mărfurilor predate pentru transport cu valoarea declarată – în mărimea valorii declarate sau a cotei valorii

declarate, corespunzătoare părţii pierdute, lipsă sau deteriorate (alterate).În cazul pierderii totale sau parţiale a încărcăturii, despăgubirea se va calcula în funcție de valoarea încărcăturii la locul şi în momentul preluării.Valoarea încărcăturii se determină în baza preţului de bursă, iar în lipsa unui asemenea preţ, în baza preţului de piaţă. În lipsa unor asemenea preţuri, la

preţul obișnuit al bunurilor cu aceleaşi caracteristici.În afară de plata despăgubirilor prevăzute de lege, pentru încălcarea obligaţiilor contractuale cărăuşul este obligat să restituie şi taxele de transport, taxele

vamale şi alte cheltuieli de transport: în cazul pierderii totale a încărcăturii – integral, iar în cazul pierderii parţiale, parţial (art. 1014 CC RM).O particularitate a contractului de transport este faptul răspunderii sporite a cărăușului, clientului şi destinatarului. În baza art. 142 şi 143 din Codul

transportului feroviar, în cazul deteriorării sau pierderii vagoanelor şi conteinerelor care aparţin căii ferate sau clienţilor şi destinatarilor sau altor organizaţii, partea care se face vinovată de pierdere sau deteriorare este obligată să plătească o amendă în mărimea încincită a valorii vagoanelor şi conteinerelor deteriorate sau pierdute, conform preţurilor acestora la momentul deteriorării sau pierderii.

Potrivit unei reguli speciale, încărcătura poate fi considerată pierdută, dacă nu a fost livrată în decursul a 30 de zile de la expirarea termenului de livrare sau, în cazul în care nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, în decursul a 60 de zile de la preluarea încărcăturii de către cărăuş (alin.(l) art. 1011 CC RM).

Cazurile și limitele răspunderii clientului și destinatarului: în baza art.996 CC RM, clientul care a furnizat date false sau incomplete şi a întocmit sau a modificat scrisoarea de trăsură este responsabil pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin aceste acţiuni. Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat prin ambalarea necorespunzătoare a încărcăturii, materialului sau instalaţiilor de transport sau altor încărcături, precum şi pentru toate cheltuielile generate de o astfel de ambalare, dacă deficienţele nu erau evidente şi dacă nu erau cunoscute de cărăuş la preluare, fără ca acesta să facă rezerve (art.998 CC RM). Conform art.145 al Codului transportului feroviar, după sosirea mărfurilor în staţia de cale ferată de destinație şi înştiinţarea de către cărăuş a destinatarului privind sosirea mărfurilor pe adresa lui, întreaga răspundere patrimonială faţă de calea ferată pentru transportul în cauză se pune în sarcina destinatarului mărfurilor.

În contractul de transport maritim de mărfuri, răspunderea părţilor poartă un caracter foarte specific, propriu numai pentru acest tip de transport. Aceste particularităţi se manifestă prin limitarea cazurilor cînd cărăuşul (proprietarul de navă maritimă) este exonerat de răspundere (art.179 şi 310 ale acestui cod), prin limitarea răspunderii (art.313) etc. O trăsătură specială în acest contract o constituie răspunderea (consecinţele) în cazul accidentelor maritime extraordinare. În asemenea situaţii, părţile poartă răspundere (suportă consecinţe negative) în funcţie de aşa noţiuni specifice cum sînt „avaria comună” sau „avaria particulară”. În baza art.281 al Codului navigaţiei maritime comerciale al RM, se consideră avarie comună sacrificiul extraordinar sau cheltuielile extraordinare făcute intenţionat şi raţional pentru salvarea navei, caricului şi navlului de un pericol comun (prin navlu se înţelege şi plata pentru transportul de pasageri şi de bagaje ale acestora).

Avaria comună se suportă de către navă, caric şi navlu în mod proporţional cu valoarea lor netă.Institutul avariei comune şi particulare în dreptul maritim tradiţional reflectă interesele economice ale clientului şi cărăuşului potrivit regulei „nimeni nu

trebuie să se îmbogăţească”. Verificarea semnelor avariei comune se efectuează la cererea părţii interesate de către o categorie specială de profesionişti – persoane competente posedînd cunoştinţe speciale şi experienţă în domeniul dreptului maritim, care poartă denumirea de dispaşori şi care întocmesc un document special numit dispaşă, unde sînt descrise toate pagubele şi cheltuielile suportate.

Conform art.299 al acestui cod, pierderile şi cheltuielile care nu au indicii de avarie comună se consideră avarie particulară. Aceste pierderi şi cheltuieli sînt suportate de partea care le-a suferit sau de partea care răspunde de cauzarea lor.

Contractul de transport de călători și bagajeNoțiunea și caracterele juridice ale contractului de transport al călătorilor

Prin contractul de transport de călători şi bagaje, cărăuşul se obligă să transporte călătorul împreună cu bagajele lui la punctul de destinaţie, iar călătorul se obligă să plătească remuneraţia cuvenită (art.980 CC RM). Acest contract este privit ca un contract unic, care include atît transportarea călătorilor, cît şi a bagajelor.

Trăsăturile specifice ale contractului de transport al călătorilor se referă la: a) obiect – constă în acţiunile cărăuşului îndreptate spre transportarea călătorului la punctul de destinaţie, iar dacă acesta predă bagaj, transportarea

bagajului la destinaţie şi eliberarea lui persoanei împuternicite a-1 primi, precum şi acţiunile călătorului în vederea plăţii de transportb) componenţa subiectivă – în calitate de călători pot activa doar persoanele fizice, ceea ce impune aplicarea faţă de acest contract nu numai a legislaţiei

cu privire la transporturi, dar şi a Legii privind protecţia consumatorilor nr.105/2003.Încheierea acestui contract cu călătorul este obligatorie pentru cărăuş, dacă acesta deţine o poziţie dominantă pe piaţă. Cărăuşul, în asemenea situaţie, nu

poate să impună fără motive temeinice călătorului condiţii contractuale disproporţionale (alin.(2) art.669 CC RM). Conform art.981 CC RM, persoana care face publică oferta de transport de persoane este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în care există un motiv concludent de a refuza.

Contractul de transport de călători are următoarele caractere juridice: caracterul consensual rezultă din faptul că, pentru încheierea sa valabilă, este necesar şi suficient simplul acord de voinţă al părţilor; caracterul sinalagmatic rezultă din faptul că, prin încheierea contractului, acesta dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi: pentru cărăuş – obligația de

a transporta călătorul la destinaţie în termen, iar pentru călător – obligaţia de a plăti taxa de transport, a respecta regulile stabilite etc.; caracterul oneros rezultă din faptul că fiecare parte urmăreşte o contraprestaţie în schimbul celei la care s-a obligat; este un contract de adeziune (art.666 CC RM), deoarece condiţiile sînt determinate în baza actelor normative, în mare măsură, departamentale,

obligatorii pentru călători; călătorul nu poate decît să adere la aceste condiţii.Fiind un contract consensual, contractul de transport de călători este valabil încheiat din momentul în care părţile au realizat un acord asupra condiţiilor

esenţiale. Ordinea de încheiere a acestui contract este specifică. Propunerea care parvine de la transportator poate fi calificată ca ofertă publică, deoarece conţine toate condiţiile esenţiale ale contractului din care rezultă voinţa transportatorului de a încheia contracte cu orice solicitant. Acceptarea acestei oferte de către persoana fizică care procură un bilet se face prin săvîrşirea acţiunilor concludente, îndreptate spre executarea obligaţiilor care îi revin călătorului din ofertă şi care se manifestă prin achitarea plăţii taxei de transport.

În baza art.986 CC RM, contractul de transport de persoane se încheie în formă verbală şi se confirmă (se documentează) prin bilet (titlu de călătorie) . Biletul poate fi transmisibil şi intransmisibil. Posibilitatea transmiterii încetează cel tîrziu la începutul călătoriei. În transportul auto de călători şi bagaje, biletul este considerat documentul care confirmă plata şi drept la călătorie al pasagerului, încheierea contractului de transport între agentul transportator şi pasager, precum şi faptul asigurării obligatorii a pasagerului, iar chitanţa (bilet) de bagaje este considerată document care confirmă plata şi preluarea bagajelor pentru transport (pct.9 al Regulamentului nr.854/2006).

Biletul poate fi la vedere sau nominal, care acordă dreptul de a călători într-o singură direcţie sau tur-retur, sau pentru cîteva călătorii, poate fi individual sau pentru un grup de persoane, pe un termen determinat etc. În transportul maritim, biletul poate fi numai nominal (art. 189 al Legii nr. 599/1999).

Faţă de contractul de transport de călători se aplică regula specială, stipulată la art.980 CC RM cu privire la călătoria gratuită. Această normă se aplică, de regulă, în transportul public, în care pot călători gratuit unele categorii de persoane: pensionarii, invalizii ş.a. Deciziile cu privire la călătoria gratuită a unor categorii de persoane în transportul public se iau de organele administraţiei publice locale.

Drepturile și obligațiile părților în contractul de transport de călătoriPotrivit art.984 CC RM, cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagaje le în termenele stabilite de lege sau de contract, iar în lipsa unor astfel de

termene într-un termen rezonabil. Alte obligaţii ale cărăuşului depind de tipul de transport şi sînt stabilite în actele normative respective.

42Conform art. 106 al Codului transportului feroviar, calea ferată este obligată să asigure transportul de călători, bagaje şi mesagerii la timp, siguranţa şi

calitatea deservirii călătorilor în gări şi în trenuri, crearea comodităţilor necesare pentru aceştia, integritatea bagajelor şi mesageriilor transportate. Calea ferată este obligată să asigure circulaţia trenurilor de călători conform orarului.

O obligaţie foarte importantă a cărăuşului este datoria acestuia de а-i acorda călătorului un loc în mijlocul de transport respectiv conform biletului de călătorie, procurat pentru acest tip de transport. În cazul imposibilităţii de a acorda călătorului locul conform biletului, cărăuşul este obligat să-i acorde călătorului, cu consimţămîntul acestuia, un alt loc, fie şi de clasă superioară, fără achitarea diferenţei. Daca călătorului i s-a oferit un loc de clasă inferioară, cărăuşul este obligat să-i restituie călătorului diferenţa de cost al biletului (art.114 al Codului transportului feroviar).

Potrivit art.988 CC RM, cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul cauzat călătorului, cu excepţia cazurilor cînd acest prejudiciu este rezultatul unei forţe majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor (a angajaţilor săi) sau stării ori funcţionării vehiculului.

Obligaţia de bază a călătorului este de a plăti taxa de transport. Potrivit alin.(2) art.985 CC RM, taxa de transport se plăteşte pînă la transportarea călătorului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. De regulă, taxa de transport este achitată de călător în momentul procurării biletului, adică în momentul încheierii contractului.

În unele cazuri, de exemplu în transportul public în comun, achitarea are loc pe parcursul călătoriei, iar în caz de transportare cu taximetrele, taxa poate fi achitată şi după efectuarea transportării.

Călătorul este obligat să respecte regulile de transportare a călătorilor şi bagajelor, ordinea publică, să păstreze biletul pînă la punctul de destinație şi să-l prezinte la cererea reprezentanţilor organelor de control.

O particularitate a contractului de transport de călători o constituie drepturile călătorului, care au un special: să transporte în mod gratuit un copil de pînă la 5 ani (în contractul de transport auto de călători, pînă la 7 ani Regulamentul nr. 854/2006) cu condiţia

că acesta nu ocupă un loc separat, cu excepţia mijloacelor de transport public în comun. Copiii de la 5 (7) la 10 ani achită o taxă redusă conform tarifului; să transporte bagaje şi bagaje de mînă. Sînt considerate bagaje obiectele călatorului transportate separat în secţia de bagaje. Bagaje de mînă sînt

considerate obiectele călătorului permise spre transportare fără plată în salonul mijlocului respectiv de transport; să rezilieze contractul în orice moment, dacă nu cauzează întîrzieri, fiind obligat să plătească cărăuşului pagubele cauzate de reziliere. Acest drept

poate fi realizat prin posibilitatea de a returna biletul pînă la plecarea mijlocului de transport. În contractul de transport feroviar, în caz de returnare a biletului, călătorului i se restituie:

cu cel puţin 15 ore pînă la plecarea trenului – costul integral al biletului de călătorie şi al suplimentului de cuşetă; cu mai puţin de 15 ore, dar cu cel puţin 4 ore pînă la plecarea trenului – costul biletului şi 50% din suplimentul de cuşetă; cu mai puţin de 4 ore pînă la plecarea trenului – costul biletului;

să rezilieze contractul fără a plăti despăgubiri, atunci cînd este previzibil că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu timpul și durata convenită (alin.(3 art.992 CC RM);

în caz de întîrziere la tren cu cel mult 3 ore, iar ca urmare a bolii sau a unui accident – cu cel mult 3 zile din momentul plecării trenului pentru care a fost procurat biletul, să obţină recunoaşterea valabilităţii acestui bilet pentru un alt tren achitînd suplimentul de cuşetă , sau restituirea de către cărăuş a costului biletului, scăzînd costul suplimentului de cuşetă (art. 112 al Codului transportului feroviar);

să transporte contra plată, la tariful stabilit, bagaje în mărimile prevăzute de legislaţia în vigoare; să transporte contra plată animale (cîini, pisici), animale mici şi păsări în cuşti; să declare valoarea bagajelor predate la transport, achitînd taxa stabilită; să obţină în timp util informaţii despre serviciile de transport, condiţiile şi modul de circulaţie.Călătorul, potrivit art.991 CC RM, răspunde pentru prejudiciul cauzat cărăuşului prin comportamentul său ori prin natura sau starea bagajelor de mînă, cu

excepţia cazului în care prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al călătorului.Contractul de transport de bagaje

Bagajele sînt bunurile de uz personal şi alte obiecte pe care le ia o persoană cu sine în călătorie. Bagajele se pot clasifica astfel: bagaje neînregistrate (de mînă), aflate în paza călătorului – sînt acele care prin volumul lor redus sau priz greutatea mică se transportă gratuit, nu se

predau cărăuşului, rămînînd în paza călătorului. Potrivit pct.70 al Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje, bagaje de mînă sînt considerate obiectele cu greutatea de pînă la 30 kg cu gabarite care nu depăşesc 60x40x20 – 100x50x30 cm şi care nu incomodează alţi pasageri. Potrivit alin.(2) art.989 CC RM, cărăuşul nu poartă răspundere pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea călătorului, cu excepţia cazului cînd acesta va demonstra vinovăţia cărăuşului;

bagaje înregistrate, care se transmit cărăuşului şi sînt transportate separat de călător în secţia de bagaje a mijlocului de transport – formează obiectul material al contractului de transport de bagaje. Aceste bagaje fie depăşesc volumul sau greutatea prevăzute pentru bagajele de mînă, fie, deşi nu depăşesc aceste limite, călătorul nu doreşte să le aibă în paza sa, încheind astfel contractul de transport de bagaje.

Natura juridică şi autonomia contractului de transport de bagaje, în raport cu cel de transport de călători, au generat controverse în literatura de specialitate. Contractul de transport de bagaje nu are o existenţă de sine stătătoare, avînd un caracter facultativ transportului de călători . Codul civil, cînd defineşte contractul de transport de călători, nu tratează separat contractul de transport de bagaje, dar dă o definiţie generală. Obligaţia cărăuşului de a transporta bagajul la destinaţie şi de a-1 elibera persoanei împuternicite să-l primească depinde în exclusivitate de acţiunile călătorului, săvîrşite după încheierea contractului de transport de călători (după procurarea biletului). Dacă călătorul îşi realizează dreptul de a transmite bagajul spre transportare, apare obligaţia cărăuşului de a-1 transporta la destinaţie, în caz contrar, această obligaţie a cărăuşului nu apare.

Obligaţia cărăuşului de a transporta bagajul la destinaţie are carter facultativ, fiind cuprinsă în contractul de transport de călători.O particularitate a contractului de transport de bagaje o constituie forma acestuia, care se manifestă prin faptul procurării, de ex. în transportul auto a

unui document special, numit chitanţă (bilet) de bagaje, care reprezintă un bon de casă emis de maşina de casă şi de control cu memorie fiscală sau document de scrictă evidenţă cu preţ fixat, confecţionat în mod tipografic, care confirmă plata şi primirea bagajelor pentru transport.

La predarea bagajelor, călătorul este în drept de a declara valoarea lor, achitînd taxa stabilită. Valoarea declarată nu trebuie să depăşească costul real al bagajelor.

În cazul în care valoarea declarată a bagajelor este mare, cărăuşul are dreptul să-i ceară călătorului să prezinte spre examinare conţinutul bagajelor şi, dacă se constată necorespunderea flagrantă a sumei valorii declarate cu conţinutul bagajelor, să stabilească valoarea lor reală sau să refuze primirea bagajelor cu valoarea care a fost declarată.

Potrivit art.989 CC RM, cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor care i-au fost încredinţare de pasager, cu excepţia cazului cînd va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.

Cărăuşul nu poartă răspundere pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cazului cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este răspunzător pentru pierderea bagajelor de mînă, care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului cînd acesta va demonstra vinovăţia cărăuşului.

Cărăuşul poartă răspundere patrimonială pentru pierderea, lipsa sau deteriorarea (alterarea) bagajelor din momentul primirii pentru transport şi pînă la eliberarea lor destinatarului, dacă nu va face dovada că integritatea bagajelor nu a fost asigurată din cauza unor circumstanţe pe care cărăuşul nu le-a putut preveni şi înlătura.

Volumul răspunderii cărăuşului este determinat de legislaţia în vigoare. În baza art.146 al Codului transportului feroviar, prejudiciul cauzat în timpul transportării bagajelor se repară de calea ferată astfel:

în cazul pierderii sau lipsei bagajelor – în mărimea valorii totale ori parţiale a bagajelor; în cazul deteriorării (alterării) bagajelor – în mărimea sumei corespunzătoare deprecierii valorilor, iar dacă recuperarea bagajelor deteriorate (alterate)

este imposibilă, în mărimea valorii acestora;

43 în cazul pierderii bagajelor predate pentru transport cu valoarea declarată – în mărimea valorii declarate.Odată cu repararea prejudiciului cauzat prin pierderea, lipsa sau deteriorarea (alterarea) bagajelor, calea ferată restituie expeditorului taxa de transport şi

alte plăţi aferente, încasate pentru transportul bagajelor pierdute, lipsă sau deteriorate (alterate).Potrivit art.991 CC RM călătorul poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate cărăuşului prin natura sau starea bagajelor de mînă.Un caz de răspundere sporită a călătorului poate avea loc, de ex., în contractul de transport feroviar de călători şi bagaje. În baza art.151 al Codului

transportului feroviar, în cazul descoperirii în bagajele predate pentru transport a obiectelor a căror transportare în calitate de bagaje este interzisă, călătorul plăteşte amendă în mărimea înzecită a costului transportului de bagaje, dacă, în conformitate cu legislaţia în vigoare, aceasta nu implică răspundere administrativă sau penală.

Condițiile și modul de prezentare a reclamațiilor și acțiunilor în contractul de transportÎn contractul de transport, reclamaţiile şi acţiunile pot fi prezentate numai cu respectarea regulilor speciale expres prevăzute de actele normative. Regula

generală constă în faptul că, conform alin.(l) art.1020 CC RM, în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie. Prima condiţie obligatorie pînă la prezentarea acţiunii este soluţionarea litigiilor care s-au iscat pe parcursul executării obligaţiilor contractuale pe cale amiabilă, prin prezentarea reclamaţiilor.

Reclamaţia constituie o cale procedurală obligatorie de soluţionare prealabilă a litigiilor rezultate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. Ea apare ca o modalitate de rezolvare operativă a unor pretenţii, evitînd instanţa de judecată, şi se soluţionează de partea căreia i-а fost înaintată reclamaţia, fără a fi necesară prezenţa părţii opuse, sau în prezenţa ei. Dacă reclamantul se adresează în judecată cu acţiune, fără a prezenta mai întîi reclamaţia, judecătorul nu va permite cererea, iar dacă cererea a fost admisă, ea va fi scoasă de pe rol.

Potrivit art.50 al Codului transporturilor auto, cesiunea către alte persoane fizice şi juridice a dreptului de înaintare a pretenţiilor şi de intentare a acţiunilor nu se admite, cu excepţia cazurilor cînd expeditorul de mărfuri cedează acest drept destinatarului mărfurilor sau destinatarul mărfurilor – expeditorului de mărfuri, sau expeditorul de mărfuri (destinatarul mărfurilor) – organizaţiei ierarhic superioare ori organizaţiei de transport şi expediţie.

Reclamaţia se prezintă părţii contractuale în formă scrisă, cu anexarea documentelor corespunzătoare (scrisoare de trăsură, act comercial sau alt document care atestă pierderea, deteriorarea încărcăturii, întîrzierea transportării ei sau alte încălcări ale contractului de transport). În cazul deteriorării sau pierderii mărfii, la reclamaţie se anexează un document care atestă costul mărfii expediate. La această etapă, părţile contractului sînt obligate să-şi acorde reciproc toate înlesnirile (probele, posibilităţile) corespunzătoare pentru constatările şi verificările necesare (alin.(l) art.1020 CC RM).

Reclamaţia se prezintă la sediul părţii contractuale căreia i se înaintează pretenţii. Unele reguli speciale le conţin actele normative cu privire la transporturi. În baza art. 157 al Codului transportului feroviar, reclamaţiile referitoare la transportul de mărfuri sau de mesagerii se înaintează căii ferate de destinaţie.

Reclamaţiile referitoare la transportul mărfurilor în trafic mixt direct se înaintează: căii ferate de destinaţie, dacă punctul terminus al transportului de mărfuri este o staţie de cale ferată; organizaţiei de transport de alt tip, care deserveşte punctul terminus al transportului de mărfuri sau în a cărei subordine se află acest punct.Reclamaţiile expeditorilor de mărfuri sau ale destinatarilor mărfurilor cu privire la amenzi şi penalităţi se înaintează căii ferate de plecare sau căii ferate de

destinaţie.Reclamaţiile referitoare la deteriorarea, din culpa căii ferate, a materialului rulant şi a conteinerelor ce aparţin expeditorilor de mărfuri, destinatarilor

mărfurilor, altor organizaţii ori închiriate de acestea sînt examinate de calea ferată la locul aflării posesorului sau locatarului materialului rulant şi al conteinerelor.

Reclamaţiile ce ţin de transportul de călători şi bagaje pot fi înaintate căii ferate de plecare sau de destinaţie, la alegerea reclamantului.Termenele de prezentare a reclamaţiilor: art. 1020 CC RM prevede termenul de 7 sau 21 de zile de prezentare a reclamaţiilor în funcţie de temeiul

acestora. Potrivit art. 159 al Codului transportului feroviar, reclamaţiile referitoare împotriva căii ferate pot fi înaintate în termen de 6 luni, iar reclamaţiile la amenzi şi penalităţi, în termen de 45 de zile.

Calea ferată în baza art. 160 al Codului transportului feroviar, este obligată să examineze reclamaţia ce i s-a înaintat şi să înştiinţeze în scris reclamantul despre rezultate în termen de 30 de zile de la data primirii ei. Conform art.387 al Codului navigaţiei maritime comerciale, termenele de examinare, în funcţie de temeiul de prezentare a reclamaţiei, este de 3 sau 6 luni.

Dacă reclamaţia nu a fost soluţionată în termenul stabilit sau a fost soluţionată parţial ori respinsă, reclamantul este în drept să se adreseze cu o acţiune în instanţa judecătorească. Acest drept poate fi realizat doar în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Potrivit art. 1021 CC RM, termenul de prescripţie în raporturile de transport este de un an. În cazul intenţiei sau al culpei grave, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Curgerea termenului de prescripție începe: în caz de pierdere parţială, de deteriorare a încărcăturii sau de încălcare a termenului de transportare – din ziua predării încărcăturii către destinatar; în cazul distrugerii sau pierderii totale – în a 30-a zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi sau de

lege, în cea de-a 60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărăuş; în toate celelalte cazuri – în ziua expirării termenului de 3 luni de la data încheierii contractului de transport (alin.(2) art. 1021 CC RM).