1

DREPT CIVIL

A. Teoria generală..........................................................................7

A.1. Raportul juridic civil. Definiţie. Caractere. Elemente (subiecte, conţinut,

obiect)..................................................................................................................................7

Definiţie. Caractere..................................................................................................7

Elemente (subiecte, conţinut, obiect).......................................................................9

A.2. Actul juridic civil. Noţiune şi clasificare. Capacitatea de încheia actul juridic

civil. Consimţământul. Obiectul actului juridic civil. Cauza (scopul) actului juridic.

Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia,

sarcina). Efectele actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil..........................15

Noţiune şi clasificare..............................................................................................15

Capacitatea de a încheia actul juridic civil.............................................................18

Consimţământul.....................................................................................................19

Obiectul actului juridic civil..................................................................................22

Cauza (scopul) actului juridic civil........................................................................25

Forma actului juridic civil......................................................................................28

Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia, sarcina)...............................30

Efectele actului juridic civil...................................................................................37

Nulitatea actului juridic civil....................................................………………….40

A.3. Prescripţia extinctivă. Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă

de alte instituţii. Efectul prescripţiei extinctive. Domeniul prescripţiei extinctive.

Termenele de prescripţie extincvtivă. Cursul prescripţiei extinctive (început,

suspendare, întrerupere, repunere în termen)..............................................................46

Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă de alte instituţii.......................46

Efectul prescripţiei extinctive…......................................................……………………..49

Domeniul prescripţiei extinctive…...............................................................…………….51

Termenele de prescripţie extinctivă..........................................................……………….52

2

Cursul prescripţiei extinctive (început, suspendare, întrerupere, repunere în

termen)….....................................................................................................……………..59

B. Persoanele................................................................................64

B.1.Identificarea persoanei fizice. Noţiune şi natura juridică a atributelor de

identificare. Numele. Domiciliul şi reşedinţa. Starea civilă.........................................64

B.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice. Noţiune. Capacitatea civilă de folosinţă.

Capacitatea civilă de exerciţiu........................................................................................62

Noţiune...............................................................................................................................62

Capacitatea civilă de folosinţă...........................................................................................62

Capacitatea civilă de exerciţiu...........................................................................................72

B.3. Persoana juridică. Noţiune, enumerare şi clasificare. Alementele constitutive.

Capacitatea civilă a persoanei juridice. Identificarea persoanei juridice. Înfiinţarea

reorganizarea şi încetarea persoanelor juridice............................................................77

C. Teoria drepturilor reale..........................................................83

C.1. Teoria generală a proprietăţii. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate;

proprietatea publică şi proprietatea privată. Exproprierea pentru cauză de utilitate

publică...............................................................................................................................83

Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate.................................................................83

Proprietatea publică şi proprietatea privată........................................................................88

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică……..........................................…………..103

C.2. Regimul juridic al bunurilor imobile (terenuri şi construcţii) proprietate

privată.............................................................................................................................104

C.3. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate..............................................112

C.4. Apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.......................136

C.5. Posesia şi efectele sale............................................................................................147

C.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate......................................................154

3

C.7. Accesiunea (incorporaţiunea) şi uzucapiunea (prescripţia achizitivă) – moduri

de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.....................167

Accesiunea (incorporaţiunea)..............................................................................167

Uzucapiunea.........................................................................................................180

C.8. Publicitatea Imobiliară..........................................................................................184

D. Teoria Generală a obligaţiilor..............................................193

D.1. Noţiunea, elementele şi clasificarea obligaţiilor..................................................193

D.2. Contractul – izvor al obligaţiior. Noţiune şi clasificare. Încheiere. Efectele

contractului. Efectele specifice (speciale) ale contractelor.........................................195

Noţiune şi clasificare............................................................................................195

Încheiere...............................................................................................................200

Efectele contractului............................................................................................205

Efecte specifice (speciale) ale contractelor sinalagmatice.................…………..214

D.3. Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane). Plata lucrului

nedatorat. Îmbogăţirea fără justă cauză.....................................................................225

Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane)............................................225

Plata lucrului nedatorat....................................................................................................231

Îmbogăţirea fără justă cauză............................................................................................238

D.4. Fapta ilicită cauzatoare de pre judicii, izvor al obligaţiilor (Răspunderea civilă

delictuală). Noţiune, pricnipii şi funcţii. Delimitarea răspunderii civile delictuale de

alte forme de răspundere juridică. Răspunderea pentru fapta proprie. Răspunderea

pentru fapta altei persoane. Răspunderea pentru prejurdiciile cauzate de animale.

Răspunderea pentru ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general............................................................................................................243

Noţiune, principii şi funcţii................................................................…………………..243

Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică...............247

Răspunderea pentru fapta proprie....................................................................................249

Răspunderea pentru fapta altei persoane..........................................................................261

4

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general........................................263

Răspunderea pentru ruina edificiului…......................................................…………….265

D.5. Efectele obligaţiilor……......................................................................…………..269

Executarea directă (în natură) a obligaţiilor............................................……………….270

Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)………....................…..271

D.6. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Acţiunea revocatorie

(pauliană)....................................................................................................................…276

Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)…...............................................…………276

Acţiunea revocatorie (pauliană)…...........................................…………………………278

D.7. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor. Cesiunea de creanţă. Subrogaţia

în drepturile creditorului. Novaţia. Delegaţia.............................................................279

Cesiunea de creanţă..........................................................................................................279

Subrogaţia în drepturile creditorului................................................................................281

Novaţia.............................................................................................................................283

Delegaţia..........................................................................................................................284

D.8. Stingerea obligaţiilor..............................................................................................285

Compensaţia.....................................................................................................................285

Remiterea de datorie…...............................................................................…………….286

D.9. Obligaţiile plurale..................................................................................................287

D.10. Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea. Dreptul de retenţei. Garanţiile reale

mobiliare. Ipoteca. Privilegiile speciale imobiliare.....................................................294

Fidejusiunea.........................................................................................................294

Dreptul de retenţie................................................................................................298

Garanţiile reale imobiliare...................................................................................299

Ipoteca..................................................................................................................302

E. Contractele speciale...............................................................313

E.1. Contractul de vânzare cumpărare.............................................................................313

E.2. Contractul de donaţie..............................................................................…………..344

5

E.3. Contractul de locaţiune.............................................................................................356

E.4. Contractul de arendare..............................................................................................365

E.5. Contractul de antrepriză...........................................................................................370

E.6. Contractul de mandat……...................................................................…………….375

E.7. Contractul de depozit................................................................................................381

E.8. Contractul de societate civilă....................................................................................388

E.9. Contractul de rentă viageră.......................................................................................393

E.10. Contractul de întreţinere.........................................................................................397

E.11. Contractul de tranzacţie….............................................................……………….402

E.12. Împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie..........................................404

E.13. Contractul de asigurare...........................................................................................409

F. Succesiuni….......................................................……………416

F.1. Reguli generale privitoare la moştenire. Caracterele generale ale trnsmiterii

moştenirii. Deschiderea moştenirii. Condiţiile generale ale dreptului la

moştenire.........................................................................................................................416

Reguli generale ale transmiterii moştenirii......................................................................416

Caracterele generale ale transmiterii moştenirii..............................................................420

Deschiderea moştenirii.....................................................................................................425

Condiţiile generale ale dreptului la moştenire.................................................................429

F.2. Moştenirea legală. Condiţiile dreptului de moştenire legală. Principiile generale

ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii. Dreptul de

moştenire al rudelor defunctului. Drepturile succesorale ale soţului

supravieţuitor.................................................................................................................445

Condiţiile dreptului de moştenire legală..........................................................................445

Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste

principii............................................................................................................................449

Dreptul de moştenire al rudelor defunctului....................................................................451

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.............................................................460

6

F.3. Moştenirea testamentară. Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.

Testamentul autentic. Legatul. Limitele dreptului de dispoziţie asupra

moştenirii........................................................................................................................467

Noţiunea de testament......................................................................................................467

Condiţii de validitate........................................................................................................470

Testamentul autentic........................................................................................................472

Legatul.............................................................................................................................474

Limitele dreptului de dipoziţie asupra moştenirii............................................................488

F.4. Transmisiunea moştenirii (inclusiv împărţeala pe ascendent)...........................494

7

A. Teoria generală

A.1. Raportul juridic civil. Definiţie. Caractere. Elemente (subiecte, conţinut, obiect)

Definiţie. Caractere

Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma de drept. Natura

relaţiei sociale reglementată de norma juridică determină natura raportului juridic : de

drept constituţional, civil, penal etc.

Relaţiile sociale reglementate de normele juridice de drept civil sunt raporturi

juridice civile.

Întră în sfera raporturilor juridice civile, relaţiile juridice patrimoniale şi relaţiile

personale nepatrimoniale dacă sunt reglementate de norme de drept civil (de exemplu un

raport rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau din încălcarea dreptului de

proprietate).

Rezultă că pentru naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor

juridice civile concrete trebuie să existe: o relaţie socială, o normă de drept care să

reglementeze relaţia socială şi un fapt sau un act juridic de care normele de drept

condiţionează naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de drepturi şi ob ligaţii

concrete.

Faptele juridice sunt evenimente sau acţiuni omeneşti de care legea leagă

producerea unor efecte.

Evenimentele sunt împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa

oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor e fecte juridice (de exemplu,

naşterea sau moartea unor subiecte de drept civil).

Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite cu sau fără intenţia

de a produce efecte juridice.

Caracterele raportului juridic civil

8

a). Raportul juridic civil are un caracter social deoarece acestea se stabilesc între

oameni, priviţi fie, ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (în colectiv).

b). Raportul juridic civil are un caracter voliţional, ce rezultă din faptul că

raportul juridic este reglementat de o normă juridică care, în esenţă, exprimă voinţa

legiuitorului, dar şi prin voinţa părţilor.

c). Raportul juridic civil se caracterizează prin: egalitatea juridică a părţilor.

Elemente (subiecte, conţinut, obiect)

Subiectele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din: subiectele sau părţile raportului raportul,

conţinutul raportului şi obiectul raportului.

Prin subiect al raportului juridic înţelegem capacitatea de a fi titular de drepturi şi

obligaţii.

Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:

-subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi;

-subiectul pasiv, acela care se obligă.

În cadrul raporturilor obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar

subiectul pasiv este denumit debitor.

Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de denumirile raportului

juridic la care participă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile se

numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de donaţie părţile se numesc donator şi

donatar etc.).

Raportul juridic civil stabileşte de regulă între două persoane, raport juridic

simplu. În alte cazuri raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca

subiecte active, fie ca subiecte pasive.

De exemplu, în raportul de proprietate subiectul activ poate fi o singură persoană

sau , în cazul proprietăţii comune, pot fi mai multe persoane.

În raportul obligaţional pot fi: mai mulţi creditori (ca pluralitate activă), mai mulţi

debitori (ca pluralitate pasivă) ori mai mulţi creditori şi debitori (ca pluralitate mixtă).

9

Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din: drepturile subiectului activ şi

obligaţiile subiectului pasiv.

În cadrul raportului juridic civil drepturile şi obligaţiile sunt interdependente,

adică drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv, iar obligaţiile

subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică recunoscută de normele de drept

civil unei persoane fizice sau juridice ca subiecte active de a avea, în limitele fixate de

aceste norme, o anumită conduită şi de a pretinde celorlalte persoane, ca subiecte pasive,

de a avea o conduită corespunzătoare constând în : a da, a face ceva sau a nu face ceva.

Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită

conduită, corespunzătoare cerinţei subiectului activ, constând în: a da, a face ceva sau a

nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Drepturile subiective civile se clasifică:

În funcţie de sfera persoanelor obligate sau în funcţie de gradul de opozabilitate,

drepturile subiective se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative.

Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său,

determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celelalte persoane având obligaţia

generală şi negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere.

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ

determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv determinat

(debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).

În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective se divid în drepturi patrimoniale

şi drepturi personale nepatrimioniale.

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic.

Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut

economic,nefiind evaluabil în bani.

În funcţie de siguranţa oferită titularilor, drepturile se împart în drepturi pure şi

simple şi drepturi afectate de modalităţi (termen, condiţie, sarcină).

10

Dreptul civil “pur şi simplu” este dreptul ce se naşte în cadrul unui raport juridic

în forma sa cea mai simplă, care presupune un creditor, un debitor şi un singur obiect;

dreptul se naşte şi îşi produce efecte imediat, conferind titularului siguranţa şi puterea

deplină; creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut.

Dreptul civil afectat de modalităţi adaugă unele elemente specifice, care produc

efecte speciale, denumite termen, condiţie ori sarcină.

Obligaţiile civile se clasifică după mai multe criterii.

În raport de obiectul lor distingem: obligaţii de a da, a face sau a nu face;

obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de rezultat ori de diligenţă.

“A da”(aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un drept real

( drept de proprietate).

“A face” (aut facere) înseamnă o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie

pozitivă de orice natură ( efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui

bun).

“A nu face” înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abţine de a nu face ceva

care să afecteze exerciţiul unui drept absolut sau să se abţină de a nu face ceva la care

persoana era îndreptăţită să facă dacă nu şi-ar fi luat obligaţia faţă de subiectul activ de a

nu face.

Obligaţia de rezultat (determinată) se consideră îndeplinită dacă debitorul a ajuns

la rezultatul promis, la îndeplinirea obligaţiei promise. De exemplu, transportatorul este

eliberat când marfa a ajuns la destinaţie, vânzătorul când a predat lucrul vândut în mâna

cumpărătorului.

Obligaţia de diligenţă (de mijlocare) îl îndatorează pe debitor de a depune

eforturi, de a stărui cu bună credinţă pentru a atinge un anumit rezultat, fără a fi obligat să

îndeplinească însuşi rezultatul respectiv.

În raport de sancţiune sunt: obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte. Obligaţiile

perfecte beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de constrângere a

statului pentru a obţine un titlu executoriu împotriva debitorului. Obligaţiile imperfecte

(naturale) sunt lipsite de sancţiune, dar pot fi executate fără ca debitorul să mai poată

pretinde restituirea prestaţiei .

11

Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau inacţiunea la care

este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

În timp ce conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatorir i juridice, obiectul

are semnificaţia realizării acestora.

Când prestaţia are a obiect transmiterea unui drept asupra unui lucru, acesta poate

fi privit ca element material. Astfel se poate vorbi despre obiectul „derivat” al raportului

juridic civil.

Obiectul material („lucrul” ori „bunul” în sens juridic) trebuie să aibă valoare

economică şi să fie util pentru trebuinţele umane.

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu

valoare economică) aparţinând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul

patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.

Patrimoniul, ca universalitate juridică, are un activ (drepturi, creanţe) şi un pasiv

(obligaţii). Patrimoniul nu este deci, o simplă universalitate de fapt (un ansamblu de

bunuri);

Clasificarea bunurilor se face după anumite criterii generale şi specifice.

Clasificarea are importanţă teoretică, dar mai ales practică, deoarece determină regimul

juridic aplicabil diferitelor bunuri.

a). După regimul circulaţiei juridice sunt bunuri care se află în circuitul civil şi

bunuri scoase din circuitul civil.

Sunt în circuitul civil toate bunurile care pot fi obiectul actelor juridice civile,

adică pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte civile. Regula este că bunurile sunt în

circuitul civil, iar excepţiile trebuiesc prevăzute expres de lege.

Bunurile scoase din circuitul civil sunt cele nu pot face obiectul unor acte juridice

civile. Bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil (fiind

inalienabile şi insesizabile).

b). După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile.

Bunuri mobile sunt cele care se transportă de la un loc la altul (art.473 Cod civil).

12

Sunt bunuri imobile “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura

lor”. De precizat, că expresia “clădirile” cuprinde toate construcţiile sau lucrările ridicate

pe pământ sau în acesta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.) precum şi părţile

unei clădiri (uşi, ferestre, balcoane, burlane, instalaţii etc.) sunt imobile prin încorporaţie

sau prin destinaţie (oglinzi prinse în pereţi, statui), morile de vânt sau de apă aşezate pe

stâlpi; recoltele care ţin de rădăcini, fructele neculese; arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă

de pământ sunt imobile.

c).După modul de determinare sunt bunuri individual determinate (res certa) şi

bunuri generic determinate (res genera):

Bunurile individual determinate acelea care după natura lor sau prin voinţa

părţilor sunt individualizate prin elemente specifice (un anumit autoturism, o anumită

casă etc.).

Bunurile generic determinate acelea care se individualizează prin însuşiri şi

caracteristici specifice speciei sau categoriei din care fac parte; individualizarea specifică

se face prin: numărare, cântărire, măsurare etc. (o anumită cantitate de ciment, de mere,

de grâu etc.).

d).După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri

fungibile şi bunuri nefungibile:

Bunurile fungibile sunt acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea

unei obligaţii civile;

Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele, debitorul

neputând fi liberat prin predarea altui bun.

e). După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în bunuri

frugifere şi bunuri nefrugifere.

Sunt frugifere bunurile care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte

bunuri denumite fructe;

Sunt nefrugifere bunurile care nu au capacitatea de a da naştere la alte produse.

f). După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim bunuri

consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

Bunurile consumptibile îşi consumă substanţa ori sunt înstrăinate la prima lor

întrebuinţare;

13

Bunurile neconsumptibile pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea

substanţei ori înstrăinarea lor.

g).După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică,

bunurile sunt divizibile şi indivizibile.

Sunt divizibile bunurile care pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta

destinaţia economică.

Sunt indivizibile bunurile care nu pot fi împărţite fără a nu-şi schimba destinaţia

economică.

h).După cum sunt percepute, bunurile pot fi bunuri corporale şi bunuri

necorporale.

Bunurile corporale au existenţă materială, pot fi percepute cu simţurile umane; aşa

sunt , în general, lucrurile;

Bunurile necorporale au o existenţă abstractă, ideală ce scapă simţurilor noastre;

aşa sunt toate drepturile (drepturile reale, de creanţă, de autor, titlurile de valoare etc.).

j).După corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt bunuri principale şi bunuri

accesorii.

Sunt principale bunurile ce pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui

bun;

Sunt accesorii bunurile care prin destinaţie servesc la întrebuinţarea unor bunuri

principale (antena pentru televizor, imobilele prin destinaţie etc.).

k). După cum pot fi sau nu fi urmărite şi supuse executării silite, bunurile sunt

sesizabile şi insesizabile.

14

A.2. Actul juridic civil. Noţiune şi clasificare. Capacitatea de încheia actul juridic

civil. Consimţământul. Obiectul actului juridic civil. Cauza (scopul) actului juridic.

Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia,

sarcina). Efectele actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil.

Noţiune şi clasificare

În terminologia juridică curentă, noţiunea de act juridic are două sensuri:

- ca "negotium", actul juridic (în general, şi actul juridic civil în special) constă

în manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane, săvârşită în scopul de a

produce efecte juridice (de drept civil), adică în scopul de a crea, modifica sau stinge

raporturi juridice (civile);

- ca instrumentum, actul juridic desemnează înscrisul constatator al

manifestării de voinţă, suportul material unde se consemnează manifestarea de

voinţă a părţilor.

Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Astfel:

1.după numărul părţilor a căror voinţă juridică participă la formarea actului:

- acte juridice unilaterale- sunt rezultatul voinţei unei singure părţi: testamentul,

renunţarea la o moştenire etc;

- acte juridice bilaterale- reprezintă voinţa concordantă a două părţi: vânzarea-

cumpărarea, donaţia etc;

- acte juridice multilaterale- sunt rezultatul acordului de voinţă care provine de la

trei sau mai multe părţi: contractul civil de societate.

2.după scopul urmărit de părţi:

- acte juridice cu titlu oneros- sunt acelea in care partea care procură celeilalte

părţi un folos patrimonial, urmăreşte să obţină un altul în schimb;

- acte juridice cu titlu gratuit- sunt acelea prin care se procură un folos

patrimonial, fără a se urmări obţinerea altuia în schimb;

3. actele juridice cu titlu oneros se subclasifică la rândul lor, în:

- acte juridice comutative- cele la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi

întinderea obligaţiilor lor;

15

- acte juridice aleatorii- cele la încheierea cărora părţile nu cunosc existenţa şi

întinderea obligaţiilor lor;

4. actele juridice cu titlu gratuti se subclasifică, la rândul lor, în :

- liberalităţi- acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau

o fracţiune din patrimoniul său, sau chiar întregul său patrimoniu (de ex. donaţiile,

legatele testamentare);

- acte dezinteresate- prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit,

dar fără a-şi ştirbi patrimoniul;

5. după importanţa lor, în raport cu patrimoniul:

- acte de conservare- are ca efect preântâmpinarea pierderii unui drept subiectiv;

- acte de administrare- prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun sau a

unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lor;

- acte de dispoziţie- au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care

încheie actul, sau grevarea lui cu sarcini reale; tot acte de dispoziţie sunt şi cele prin care

se renunţă la un drept;

6. după criteriul timpului când urmează să-şi producă efectele:

- acte juridice între vii- îşi produc efectele în timpul vieţii părţilor;

- acte juridice pentru cauză de moarte- îşi produc efectele la moartea autorului lor;

7. după felul şi natura efectelor pe care le produc:

- acte constitutive de drepturi- dau naştere la drepturi subiective cere nu au existst

anterior încheierii lor;

- acte translative- au ca efect transmiterea unui drept subiectiv din patrimoniul

unei părţi în patrimoniul celeilalte;

- acte declarative- au ca efect consolidarea, definitivarea, unui drept subiectiv

preexistent;

8. în funcţie de criteriul cerinţelor privind formarea lor valabilă:

- acte juridice consensuale- se pot încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei

părţilor, indiferent de forma ei de exprimare; dreptul nostru este dominat de principiul

consensualismului, exprimat de art. 971 C. civ. în materia contracte lor translative de

drepturi reale (dar de aplicabilitate mai largă), principiu potrivit căruia actul juridic este

valabil şi îşi produce efectele de îndată ce părţile şi-au dat consimţământul la încheierea

16

lui.

- acte juridice solemne- manifestarea de voinţă, la încheierea actului, trebuie să

îmbrace o formă prevăzută de lege, forma specială cerută este o condiţie de valabilitate;

- acte juridice reale- se încheie valabil numai dacă manifestarea de voinţă este

insoţită de remiterea bunului la care se referă actul;

9. după rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului raportului juridic

căruia îi dau naştere, deosebim:

- acte juridice subiective- al cărui conţinut este determinat de voinţa autorului lui;

- acte-condiţie- prin care părţile îşi manifestă voinţa de a încheia actul şi de a se

supune astfel regulilor juridice care formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut

predeterminat, fără a putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele;

- 10. după criteriul corelaţiilor existente între ele în raport cu importanţa lor

relativă:

- acte juridice principale- au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând

de vreun alt act juridic;

- acte juridice accesorii- nu au o existenţă de sine stătătoare, depind de un alt act

juridic;

11. În funcţie de dependenţa lor strictă sau, dimpotrivă, de independenţa lor de

elementul "cauză", actele juridice civile pot fi:

- acte juridice cauzale- valabilitatea lor implică neapărat valabilitatea cauzei;

- acte juridice abstracte- valabilitatea lor este detaşată de valabilitatea cauzei,

apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente structurale: capacitate,

consimţământ, obiect;

Alte clasifiaări ale actelor juridice. În funcţie de diferite criterii, actele juridice

civile pot fi clasificate şi în:

A. Acte obişnuite care pot fi încheiate valabil fie personal, de către partea

interesată, fie prin reprezentarea ei de către mandatar, şi acte juridice strict personale,

care nu pot fi încheiate decât de persoana interesată. Majoritatea actelor juridice civile se

pot încheia şi prin reprezentare: unele acte însă nu pot fi încheiate decât personal, şi

anume: testamentul; căsătoria; recunoaşterea filiaţiei; etc.

B. Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi, a căror

17

existenţă - sau numai executarea - depinde de elemente viitoare, extrinseci raportului

juridic (termen, condiţie, sarcină). Există acte care nu pot fi decât pure şi simple

(căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei), după cum există acte care nu pot fi, prin

esenţa lor, decât afectate de termen (testamentul, vânzarea în rate, împrumutul,

întreţinerea şi renta viageră etc.) sau de condiţie (contractul de asigurare); majoritatea

actelor juridice pot fi însă, după voinţa părţilor, fie pure şi simple, fie afectate de

modalităţi (vânzarea, de pildă).

C. Acte juridice tipice (numite) şi acte atipice (nenumite), după cum ele sunt sau

nu anume reglementate şi numite de lege, sau dimpotrivă, nu au o reglementare

legislativă proprie, fiind încheiate de părţi pentru satisfacerea unor nevoi specifice

(contractul de întreţinere; antecontractul) sau pentru operaţiuni juridice complexe care

includ trăsături specifice mai multor acte sau contracte tipice, fără a se confunda cu

vreunul din ele (contractul de hotelărie).

D. Acte juridice fără conţinut predeterminat şi acte juridice tipizate, cu conţinut

predeterminat (de ex. închirierea suprafeţelor locative, furnizarea energiei electrice

casnice etc.). Unele acte tipizate devin adevărate acte de adeziune, prin care una din părţi

impune celeilalte conţinutul contractului, această din urmă parte neputând decât fie să

adere la act, fie să renunţe la el, neavând posibilitatea de a discuta şi negocia conţinutul

concret al actului (de ex. contractul de depunere la CEC a economiilor).

E. Acte juridice cu executare dintr-odată (uno ictu), care se execută prin

săvârşirea unei singure prestaţii, şi acte juridice cu executare succesivă, care se execută

fie prin mai multe prestaţii succesive (vânzare cu plata în rate), fie printr-o prestaţie

continuă (închirierea spaţiului locativ).

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi

esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic,

adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.

Codul civil neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se

referă, în art.948, pct.1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie esenţială pentru

18

validitatea oricărei convenţii, reglementând apoi această condiţie pe categorii de acte

juridice civile – art.806-808, art.856, art.1306, art.1706 etc). Dispoziţii privind

capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc şi în Codul familiei.

Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

În materia încheierii actelor juridice civile, princip iul ori regula este existenţa

capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus,

subiectele de drept civil, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, au capacitatea să

încheie actul juridic civil.

Acest principiu se desprinde din art.6, alin.1 din Decretul 31/1954: “Nimeni nu

poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea

de exerciţiu, decât în cazurile stabilite de lege”.

Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este

subordonată principiului specialităţii capacităţii – art.34 din Decretul 31/1954.

Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, în timp ce capacitatea

constituie o stare de drept (de iure), d iscernământul este o stare de fapt (de facto);

capacitatea izvorăşte numai din lege pe când discernământul este de natură psihologică.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile

Aşa cum rezultă din art.6, alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art.950 C.civ.

excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de

lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie

asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului

juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în

exterior.

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri diferite.

Într-un prim sens prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă

a autorului actului juridic unilateral sau voinţa fiecărei părţi în actele bilaterale şi

multilaterale.

19

Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor –

art.969, alin.2 C.civ.

Pentru a fi valabili, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;

- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ

1) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ

Persoana care încheie un act juridic trebuie să aibă puterea de a aprecia, a discerne

şi a dori efectele încheierii unui act juridic, deci, persoana trebuie să aibă discernământ,

pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.

Această condiţie nu se confundă cu existenţa capacităţii, întrucât capacitatea este

o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt.

Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu – prezumată că are

discernământ juridic.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani, cel pus sub

interdicţie judecătorească) - sunt prezumate a nu avea discernământ.

Minorul între 14 şi 18 ani – discernământ în curs de formare.

Persoana juridică – are totdeauna discernământ.

Există situaţii ca persoanele prezumate a avea discernământ sunt totuşi, în fapt,

lipsite temporar de discernământ – cazuri de incapacitate naturală – datorate beţiei,

hipnozei etc.

2) Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice

Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o

manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Această condiţie nu este îndeplinită în următoarele cazuri:

- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă – jocandi causa – din

prietenie, curtuazie sau pură complezenţă;

- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea

celui care se obligă (art.1010 C.civ. – ex: mă oblig dacă vreau;

- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;

20

- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută de

destinatarul acesteia.

C) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat

Această cerinţă este impusă de însăşi definiţia consimţământului.

În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei

lor potrivit principiului consensualismului actelor juridice, adică simpla manifestare de

voinţă a părţilor este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască

valabil din punctul de vedere al formei sale. Excepţia de la acest principiu este cazul

actelor solemne, unde, exteriorizarea voinţei se face, întotdeauna, în forma cerută de lege.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres – prin modalităţi menite să o

facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor – şi tacit (implicit) -

atunci când ea se poate deduce.

În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii se admite că, prin excepţie, aceasta

poate valora consimţământ dacă:

- legea prevede expres aceasta;

- prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie tăcerii;

- tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.

D) Să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ

Manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi

valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca

această manifestare de voinţă să nu fie alterată de anumite vicii de consimţământ.

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Art.953 C.civ.: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare,

smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

21

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel

act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de

care sunt ţinute.

În doctrină “obiectul” şi “conţinutul” actului juridic civil se găsesc în aceeaşi

corelaţie ca şi "obiectul" şi "conţinutul” raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află

într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt

îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului jur idic civil – care constituie obiectul

actului juridic civil – cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul

juridic – care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil.

Condiţii de valabilitate

Pentru a fi valabil, ob iectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii generale:

- obiectul trebuie să existe

- obiectul trebuie să fie în circuitul civil

- obiectul să fie determinat sau determinabil

- obiectul să fie posibil

- obiectul să fie licit şi moral.

Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile:

- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie

titularul acelui drept;

- în actele intuitu persone se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al

debitorului

- în aşa zisele acte autorizate se mai cere ca să se fi obţinut autorizaţie

administrativă.

1) Obiectul trebuie să existe

Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în care nu există

obiectul, nu se mai pune problema nici a celorlalte condiţii.

Dacă ne aflăm în situaţia în care obiectul actului juridic se referă la un bun sau un

lucru, această condiţie implică următoarele:

22

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului, condiţia nu este

îndeplinită şi, în consecinţă, actul juridic nu este valabil;

- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiţia “să existe” este

îndeplinită;

- bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice, cu excepţia succesiunilor

viitoare, ce nu pot forma obiect pentru nici o convenţie, nici pentru actul unilateral care

este renunţarea la moştenire.

2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind

prevăzută în mod expres de art.963 C.civ., potrivit căruia “numai lucrurile ce sunt în

comerţ pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în materia vânzării, de art.1310 C.civ.,

conform căruia “toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o

lege a oprit aceasta”.

3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil

Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care îl

individualizează şi determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente

necesare determinării lui în viitor.

Această condiţie este prevăzută în art.948, pct.3 C.civ. care vorbeşte despre un

obiect determinat, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii. De asemenea

art.964 C.civ., prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel

puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea

sa”.

Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, indiferent în ce ar consta obiectul

conduitei părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.

Această condiţie este îmdeplinită, după cum urmează:

- când obiectul actului juridic constă într-un lucru cert – res certa – determinarea

se face prin inserarea în actul juridic a caracterelor lui particulare; ex: un autoturis se

individualizează prin marcă, culoare etc.

- când obiectul constă în lucruri determinate generic – res genera – condiţia este

îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai

23

a unor criterii de determinare, care vor folosi la momentul executării actului, iar

individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare.

4) Obiectul actului juridic să fie posibil

Această cerinţă este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat

la imposibil.

Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru oricine.

Dacă imposibilitatea este relativă – numai pentru un anumit debitor – atunci

obiectul actului juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea

debitorului, creditorul are dreptul să fie despăgubit.

Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material – dacă obiectul nu

poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt – şi de ordin juridic – dacă nu poate fi înfăptuit

datorită unei împrejurări de drept.

5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral

Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art.5 C.civ., conduita

părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât c ulegea, cât şi cu regulile de

convieţuire socială (morala).

Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.

6) În actele intuitu personae – obiectul trebuie să fie un fapt personal a lcelui

ce se obligă

Această cerinţă se bazează pe principiul conform căruia o persoană nu poate fi

obligată decât prin voinţa sa şi este impusă tocmai de caracterul personal al unor acte

juridice, în care însuşirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului.

În ceea ce priveşte această condiţie, trebuie avut în vedere faptul că este lipsită de

eficienţă juridică, promisiunea faptei altuia. În schimb este valabil actul juridic prin care

cineva se obligă – personal – să depună toată diligenţa necesară pentru a determina o altă

persoană să încheie ori să ratifice un act juridic – convenţie porte- fort.

7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului

Această condiţie specială este consecinţa principiului potrivit căruia nimeni nu se

poate obliga valabil la ceva ce nu are sau, cu alte cuvinte, nimeni nu poate transmite mai

multe drepturi decât are.

8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege

24

În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub

sancţiunea nulităţii, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia

administrativă prevăzută de lege, iar alteori încheierea valabilă a unor acte juridice este

condiţionată de existenţa unei autorizaţii judiciare.

Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate, de fond pentru actul jur idic

civil, care constă în motivul pentru care actul juridic s-a încheiat.

Ea răspunde la întrebarea “de ce s-a încheiat actul juridic”?

Cauza actului juridic civil, ca element esenţial al acestuia, nu se confundă nici cu

consimţământul şi nici cu obiectul actului juridic, de unde rezultă caracterul său de

element independent, de sine-stătător.

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. De aici si

concluzia, că în materia contractului, care este rezultatul manifestării de voinţă a două sau

mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie (motiv pentru care actul

juridic civil s-a încheiat), fără a exista o cauză comună contractului.

În afară de art.948, pct.4 C.civ., care se referă la “o cauză licită”, ca o cond iţie

esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate art.966-968 C.civ.

Elementele cauzei

În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi

scopul mediat.

A) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe

principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:

- scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract şi

invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice;

- în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi

constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a contraprestaţiei (o parte se obligă

ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei);

- în actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia

de a gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie, sponsorizare etc.;

25

- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului, bunului,

spre exemplu se obligă depozitarul să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că I s-a

predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui;

- în actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea

unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul

pierderii.

B) Scopul imediat

Scopul imediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul

principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie

însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil, de la o

categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte de

drept civil.

Ex: în cazul vânzării-cumpărări: scopul imediat este dobândirea proprietăţii,

scopul mediat este destinaţia concretă ce va fi dată bunului cumpărat.

Condiţii de valabilitate a cauzei

Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ,

următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

a) Cauza să existe

Această condiţie este impusă de art.966 C.civ.: “Obligaţia fără cauză … nu poate

avea nici un efect”. În literatura de specialitate această condiţie este înţeleasă diferit:

Astfel s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu

este decât o eroare asupra cauzei.

S-a mai arătat că de regulă, absenţa cauzei se reduce propriu-zis la o eroare asupra

existenţei cauzei, ori că, în ce priveşte scopul imediat, lipsa acestuia se reduce la eroare

asupra cauzei, deci la falsa cauză.

O opinie acceptată de mai mulţi doctrinari imppune următoarele soluţii:

- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, aceasta va duce la

anulabilitatea actului juridic respectiv.

26

- când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, a predării bunului, a

riscului sau a intenţiei de a gratifica, aceasta va atrage după sine nulitatea absolută a

actului juridic civil.

b) Cauza să fie reală

Această condiţie este prevăzută tot de art.966 C.civ: “Obligaţia … fondată pe o

cauză falsă … nu poate avea nici un efect”.

Cauza este reală când nu este falsă şi este falsă în situaţia în care există eroare

asupra cauzei.

Falsitatea cauzei atrage nulitatea actului juridic civil.

c) Cauza să fie licită şi morală

Este prevăzută de art.966 C.civ., iar art.968 C.civ., precizează conţinutul acestei

condiţii: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor

moravuri şi ordinii publice”.

Deci, cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor imperative cât

şi în cazul când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului

juridic respectiv.

Proba cauzei

Potrivit art.967 C.civ. “convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă”,

iar conform alin.2 al aceluiaşi art. “cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Prin aceste dispoziţii legale, sunt instituite două prezumţii:

- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul

constatator al actului juridic;

- prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.

Ambele prezumţii sunt relative, deci, cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea

cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

27

Forma actului juridic civil

Forma cerută ad validitatem.

Prin forma cerută ad validitatem se înţelege acea condiţie esenţială şi specială,

care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege sau de părţi, în

lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de următoarele

motive :

- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte

juridice pentru patrimoniul celor care le încheie; ex: donaţia, ipoteca convenţională,

căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei;

- asigurarea unei depline libertăşţi şi asigurarea certitudinii consimţământului; ex:

cazul testamentului;

- exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, asupraactelor ce

prezintă importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor; ex: înstrăinarea terenurilor;

- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorului, precum

si ocrotirea intereselor terţilor.

Caracterele formei ad validitatem

- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa căruia intervine

nulitatea absolută a actului în cauză;

- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, altfel spus, de esenţa formei

cerută ad validitatea este manifestarea expresă a voinţei;

- forma solemnă este exclusivă, părţile fiind obligate să adopte numai forma

prevăzută de lege; excepţie – testamentul.

Condiţiile care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad valliditatem

- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru

validitatea sa;

- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma

specială;

- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să

îmbrace şi el forma solemnă;

28

Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă sunt

următoarele:

- donaţia;

- testamentul;

- ipoteca convenţională;

- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;

- actele între vii, având ca obiect terenuri;

- căsătoria;

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;

- renunţarea expresă la succesiune;

- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial;

- contractul de arendare scris.

1. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care constă în

întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.

Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice

civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură

redarea fidelă şi certă a conţinutului actului juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, nerespectarea ei atrage sancţiunea

inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă şi reprezintă o

excepţie de la principiul consensualismului.

Aplicaţii:

- actele care au un obiect de valoare mai mare decât cea prevăzută de lege,

art.1191, alin.1 C.civ. – 250 lei.

- Contractul de locaţiune;

- Depozitul voluntar;

- Tranzacţia;

- Contractul de închiriere a locuinţelor;

- Acordul petrolier;

- Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor;

29

- Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;

- Contractul de asigurare.

2. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, înseamnă acele formalităţi care

sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au

participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în ideea de

protecţie a terţilor.

Aplicaţii:

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;

- publicitatea constituiri gajului;

- notificarea cesiunii de creanţă;

- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale;

- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările - drepturi de autor;

- înregistrarea şi publicitatea prevăzută de Legea societăţilor comerciale;

- contractele de arendare

- publicitatea în materia contractelor de leasing.

Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia, sarcina)

Termenul – modalitate a actului juridic civil.

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este

amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării

obligaţiilor civile.

Regulile cu caracter general referitoare la termen, ca modalitate a actului juridic

civil, sunt înscrise în art.1022-1025 C.civ. Alături de acestea, există însă şi reguli

speciale, înscrise fie în Codul civil (art.1079, art.1101, art.1362 etc), fie în alte acte

normative.

Clasificare

A) După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv şi extinctiv.

30

1) Termenul suspensiv este termenul care amână începutul exerciţiului dreptului

subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui; ex: data plătirii

chiriei.

2) Termenul extinctiv, este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului

subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui; ex: un contract de

locaţie încheiat pentru un an.

B) În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul poate fi în favoarea

debitorului, în favoarea creditorului, în favoarea ambelor părţi.

1) Termenul în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună

voie, mai înainte, dar nu opate fi silit de creditor la aceasta.

2) Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere

executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată

opune; ex: cazul depozitului.

3) Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz executarea anticipată a

obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi; ex: termenul într-un contract de

asigurare.

Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai acela care are de partea sa

beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.

C) În funcţie de izvorul său, termenul poate fi voluntar sau convenţional, legal şi

judiciar.

a) Termenul voluntar sau convenţional, este acela care a fost stabilit de părţile

unui act juridic civil;

b) Termenul legal, este acela stabilit de lege şi care face parte, de drept, în actul

juridic civil;

c) Termenul judiciar, este acela care poate fi acordat de instanţa de judecată

debitorului.

D) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale , la momentul

încheierii actului juridic civil, termenul poate fi cert sau incert.

a) Termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii

actului;

b) Termenul incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată calendaristică.

31

Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa lui. Efectele

termenului sunt diferite după cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a

termenului extinctiv.

Efectele termenului suspensiv

Au ca punct de plecare faptul că nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor

ci numai exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în sensul amânării începutului

acestora până la momentul împlinirii lui. De aici decurg următoarele consecinţe:

- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o plată valabilă,

echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;

- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de

conservare a dreptului său;

- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat,

termenul suspensiv nu amână transferul acelor drepturi, afară de cazul în care s-a

prevăzut expres contrariul;

- până la îndeplinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata la

debitor;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu opate opune debitorului

compensaţia;

- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică ori pe

cea pauliană;

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului

suspensiv.

B) Efectele termenului extinctiv.

Termenul extinctiv constă într-o suită de termene suspensive (succesive); efectul

pe care îl are este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiei

corelative; ex: moartea creditorului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta

viageră şi obligaţia de a o plăti.

Condiţia – modalitate a actului juridic civil

32

Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor

şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic

civil.

Cu alte cuvinte condiţia este un eveniment viitor şi incert ce afectează însăşi

existenţa actului juridic civil.

Regulile referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt stabilite în

art.1004-1019 C.civ., iar o serie de reguli speciale se găsesc în alte acte normative.

Clasificare:

A) După criteriul efectului, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.

1. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului

juridic civil.

2. Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea

actului juridic civil; ex: îţi vând autoturismul cu condiţia că dacă voi fi transferat în

provincie, vânzarea se va desfiinţa.

B) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a reaizării sau nerealizării

evenimentului, condiţia este: cauzală, mixtă şi potestativă.

1. Este cauzală acea condiţie a cărei realizare nu stă în puterea nici uneia dintre

părţi, depinde de hazard, situaţie în care părţile nu pot influenţa în nici un fel realizarea

condiţiei;

2. Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi ori de

voinţa unei alte persoane, determinată; ex: vând apartamentul dacă nu mă voi căsători cu

X.

3. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia sau

celeilalte părţi a actului juridic. Condiţia potestativă poate fi pur potestativă şi potestativă

simplă.

Condiţia pur potestativă este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de

voinţa unei singure părţi; ex: îţi donez autoturismul dacă vreau.

Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei

singure părţi, dar şi de o împrejurare exterioară

C) După modul ei de formulare , condiţia poate fi pozitivă sau negativă.

33

1. Condiţia pozitivă este aceea care afectează actul juridic printr-un eveniment ce

urmează să se îndeplinească, mai exact dacă este formulată în sens afirmativ.

2. Condiţia negativă constă dintr-un eveniment care urmează să nu se producă,

adică atunci când este formulată în sens negativ.

D) Alte clasificări

În temeiul art.1008 C.civ. mai deosebim condiţia posibilă şi condiţia imposibilă,

precum şi condiţia licită şi morală şi condiţia ilicită şi imorală.

Conform art.1009 C.civ. putem deosebi între condiţia de a nu face un lucru

imposibil şi condiţia de a face un lucru imposibil.

Efectele condiţiei

Reguli care guvernează aceste efecte

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

- condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;

- condiţia îşi produce efectele retroactiv

B) Efectele condiţiei suspensive

a) Pendente conditione.

Specific efectelor condiţiei suspensive este că în această perioadă de timp

efectele actului juridic nu se produc, cu următoarele consecinţe:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

- debitorul nu datorează nimic (dacă plăteşte din eroare poate cere restituirea);

- nu poate opera compensaţia;

- nu curge prescripţia extinctivă;

- în actele translative nu se produce efectul translativ;

- creditorul este totuşi în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său şi poate

ceda acest drept – ca drept condiţional.

Eveniente conditione.

Dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, efectul care se produce este

următorul; părţile se găsesc în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat

actul juridic, de aici următoarele consecinţe:

- prestaţiile executate de părţi vor fi restituite ;

- garanţiile reale constituite se desfiinţează;

34

- drepturile constituite de către debitor cu privire la lucru se consolidează.

Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul juridic a

fost pur şi simplu; astfel:

- plata făcută de debitor rămâne valabilă;

- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condiţional

(dobânditorul iniţial) se consolidează.

De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione

există şi excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;

- fructele culese de înstrăinător îi aparţin cu toate că dreptul său dispare cu efect

retroactiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului retroactiv,

ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.

C) Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione

Actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca şi cum ar fi un act pur şi

simplu, astfel:

- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat la

aceasta;

- dobânditorul sub condiţie rezolutorie a unui bun cert suportă riscul pieirii

acestuia, în calitate de proprietar;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos

sau mortis causa, dar tot sub condiţie rezolutorie;

Eveniente conditione

Dacă condiţia s-a realizat efectul care se produce constă în desfiinţarea

retroactivă a actului, în consecinţă:

- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;

- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.

De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi excepţii:

35

- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor, ca proprietar sub

condiţie rezolutorie, definitiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- fructele rămân ale dobânditorului.

În actele Cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se

produc numai ex nunc.

Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă în

consolidarea retroactivă a actului.

Sarcina – modalitate a actului juridic

Sarcina ca modalitate a actului juridic - este obligaţia impusă de dispunător

gratificatului, care constă, după caz, în a da , a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu

gratuit.

Codul civil nu conţine o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă există o

serie de aplicaţii, în materia donaţiei (art.828-830) şi în cea a legatului (art.930).

Clasificare:

A) În funcţie de persoana beneficiarului, distingem între obligaţia în favoarea

dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în favoarea unui terţ.

a) Sarcina în favoarea dispunătorului; ex: în cadrul contractului de donaţie,

donatorul impune donatarului obligaţia de a-I plăti o datorie a sa faţă de un terţ;

b) Sarcina în favoarea gratificatului; ex: prin testament dispunătorul obligă pe

legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul efectuării unui lucrări ştiinţifice;

c) Sarcina în favoarea unui terţ; ex: îţi las casa ca moştenire cu condiţia să

plăteşti o rentă viageră lui X.

Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor trei

feluri de sarcină; astfel:

- sarcina în favoarea dispunătorului poate fi constituită doar în cazul donaţiei;

- sarcina poate influenţa natura actului juridic;

- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul

iar nu a simulaţiei.

36

B) Alte clasificări

În doctrină se mai distinge între: sarcina posibilă, licită şi morală şi cea

imposibilă, inlicită şi imorală.

Efecte

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea actului, ci

numai eficacitatea acestuia, în sensul că, în caz de neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a

cere revocarea actului, iar revocarea nu se produce de drept, ea fiind judiciară.

Întrucât sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic – pro parte –

neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare ori

obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce- i revine.

Comparaţie între condiţie şi sarcină

Deosebiri:

- condiţia poate afecta atât un act cu titlu gratuit cât şi unul cu titlu oneros, sarcina

este admisibilă doar în cazul liberalităţilor;

- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic – sarcina afectează numai

eficacitatea actului juridic;

- condiţia nu obligă - sarcina obligă;

- condiţia operează de drept – rezoluţiunea pentru neîndeplinirea sarcinii se obţine

numai pe cale judiciară.

Asemănări:

- efectele desfiinţării actelor în caz de neexecutarea sarcinii sau pentru

îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiei sunt, de regulă, retroactive, iar excepţiile de la

retroactivitate sunt de regulă aceleaşi.

Efectele actului juridic civil

Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de o

nulitate absolută sau de o nulitate relativă, constând în desfiinţarea actului juridic şi a

raportului juridic creat prin act.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.Nulitatea desfiinţează actul juridic

încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din

37

chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nici n-ar fi fost încheiat.

Excepţii:

- căsătoria putativă, efectele desfiinţării căsătoriei se produc, pentru soţul de bună-

credinţă, numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă;

- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau

anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei

neoperând retroactiv (pentru trecut), ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23

alin. 2 C. fam.);

- în cazul înfierii (adopţiei) încheiate în absenţa consimţământului părinţilor fireşti

ai înfiatului,legiuitorul a prevăzut în art. 80 C. fam. (abrogat ulterior) că efectele înfierii

se menţin, aceasta putând fi doar desfăcută, dacă este în interesul minorului ca el să se

întoarcă la părinţii săi fireşti;

- în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunţarea

nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele pe care actul desfiinţat

le-a produs între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a

hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa.

Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară(restitutio in integrum)

impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie

restituit.

Excepţii:

- potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer

păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă - în cazul desfiinţării actului prin care a

dobândit acel bun - el trebuie să restituie bunul însuşi;

- potrivit art. 1164 C. civ., minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin

acţiunea în resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât

dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat".

Principiul desfiinţării actelor subsecvente (resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care

cineva a dobândit un bun (şi, deci, dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată

proprietarul acelui bun), este firesc să se desfiinţeze şi actele juridice ulterioare prin care

acest aparent dobânditor a dispus de acel bun (căci el nu putea dispune valabil de un bun

38

care, juridiceşte, nu devenise al său).

Excepţii:

- cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă (adică ignorând

nevalabilitatea titlului prin care a dobândit) devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi

silit să- l restituie (decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor

sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani, chiar

şi de la posesorul de bună-credinţă, care însă are acţiune în regres contra celui de la care

l-a dobândit);

- nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare ;

- de asemenea, se păstrează (nu sunt desfiinţate) şi actele de dispoziţie încheiate,

cu titlu oneros, cu un subdobânditor de bună-credinţă (care nu ştia că dispunătorul

dobândise printr-un act nevalabil, sancţionat apoi cu nulitatea); în acest caz dispunătorul

(al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv ca urmare a nulităţii actului prin care el însuşi

dobândise bunul) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului prin

echivalent;

- nu mai pot fi desfiinţate, actele prin care bunul a fost transmis, subsecvent, unui

subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în

condiţiile legii.

- Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate, în temeiul unor principii de

drept.Există situaţii în care, deşi ar trebui să fie desfiinţate, actele juridice afectate de

nulitate,totuşi acestea se menţin ca fiind valabile. Explicaţia constă în faptul că alte

principii de drept impun această soluţie. Acestea sunt :

- Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic, ale cărui

condiţii de validitate sunt integral îndeplinite. Potrivit acestui principiu, manifestarea

valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine

stătătoare, independent de soarta actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.

- Principiul răspunderii civile delictuale (consacrat de art. 998 C. Civ., potrivit

căruia « orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui

greşeală s-a ocazionat, a- l repara ») justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic

nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului

cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului

39

suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia).

- Principiul validităţii aparenţei în drept (exprimat de adagiul latin “error

communis facit jus”) poate justifica şi el, uneori, menţinerea efectelor juridice produse de

un act lovit de nulitate. O aplicaţie a acestui principiu ar fi aceea referitoare la căsătoria

încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent , acesta fiind menţinută ca

valabilă, dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective, apărând în ochii

părţilor şi în ochii publicului în general ca fiind competent a le exercita. (În acest sens,

art. 7 al Legii cu privire la actele de stare civilă, nr. 119/1996, prevede expres că “Actele

de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer

de stare civila, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea

persoană nu avea aceasta calitate”).

Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului juridic civil

(negotium) de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă

a actului juridic civil.

Nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.

Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra

subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor

sale de valabilitate.

Funcţia sancţionatorie constă în înlăturarea efectelor contrare normelor juridice

edictate pentru încheierea valabilă a actului civil respectiv.

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii este o sinteză a primelor

două funcţii şi asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile

de valabilitate a actului juridic civil.

În stadiul actual al legislaţiei civile nu există o reglementare unitară a nulităţii

actului juridic civil, ci normele care formează această instituţie se găsesc răspândite în tot

Codul civil, precum şi în alte acte normative ce se constituie în izvoare ale dreptului civil.

40

Delimitarea faţă de alte sancţiuni de drept civil

a) Nulitatea şi rezoluţiunea.

Rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea

retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea

culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Asemănări:

- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;

- produc, în principiu, efecte retroactiv;

- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.

Deosebiri:

- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de

validitate, rezoluţiunea – un act valabil încheiat;

- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezoluţiunea - numai contractelor

sinalagmatice cu executare uno ictu;

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezoluţiunii apare

ulterior momentului încheierii actului;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;

- Rezoluţiunea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive.

b) Nulitatea şi reziliere

Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării

culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea

efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.

Deosebiri faţă de rezoluţiune : intervine numai în cazul ontractelor sinalagmatice

cu executare succesivă; operează numai pentru viitor.

Asemănări:

- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;

41

- produc, în principiu, efecte pentru viitor (în cazul actelor cu executare succesivă

nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut);

- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.

Deosebiri:

- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de

validitate, rezilierea – un act valabil încheiat;

- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezilierea - numai contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă;

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezilierii apare

ulterior momentului încheierii actului;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;

Rezilierea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa

prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive.

c) Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de

orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa

autorului actului.

Deosebiri:

- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;

- produce efecte numai pentru viitor;

- presupune o cauză ulterioară încheierii actului;

- cauza este străină de voinţa autorului actului juridic civil.

d) Nulitatea şi revocarea

Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului

juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

42

Deosebiri faţă de nulitate:

- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;

- revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;

- presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;

- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.

e) Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de

publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

Deosebiri:

- inopozabilitatea presupune un act juridic valabil încheiat;

- în caz de nulitate efectele privesc părţile dar şi terţii, în caz de inopozabilitate

efectele privesc numai părţile;

- inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii

actului;

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare; inopozabilitatea, în materie

de reprezentare, poate fi înlăturată prin ratificare.

f) Nulitatea şi reducţiunea

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în aczul actelor juridice încheiate cu

nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru

restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract oneros comutativ.

Deosebiri:

- sfera de aplicare a reducţiunii este mai restrânsă;

- actele sunt valabil încheiate în cazul reducţiunii;

- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite.

Nulitatea absolută

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea

actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc.

43

Cauze de nulitate absolută:

- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor în

cazurile nerespectării unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea interesului

obştesc sau dacă este vorba despre lipsa capacităţii de folosinţă a persoane i juridice ori de

nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;

- lipsa totală a consimţământului; ex: eroarea-obstacol;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- nevalabilitatea cauzei atunci când: absenţa scopului imediat, eroare asupra

scopului imediat, cauza ilicită sau imorală;

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;

- încălcarea ordinii publice;

- fraudarea legii.

Regimul juridic al nulităţii absolute.

Prin regimul juridic al nulităţii absolute se înţeleg regulile cărora le este supusă

nulitatea absolută.

Nulitatea absolută:

- poate fi invocată de oricine are interes; aceasta însemnând că pot invoca

nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa;

- este imprescriptibilă; nulitatea absolută poate fi intentată oricând;

- nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

Nulitatea relativă

Nulitatea este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic

civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual.

Cauze de nulitate relativă:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai

atunci când actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul

44

juridic s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul de

14-18 ani, actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare, actul juridic s-a

încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite, actul juridic

s-a încheiat cu nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor

interese individuale;

- lipsa discernământului;

- viciile de consimţământ;

- nerespectarea dreptului de preemţiune.

Regimul juridic al nulităţii relative.

Prin regimul juridic al nulităţii relative se înţeleg regulile cărora le este supusă

nulitatea relativă.

Nulitatea relativă:

- poate fi invocată de doar de persoana a cărui interes a fost nesocotit la încheierea

actului juridic; invocarea poate fi făcută personal sau prin reprezentant;

- este prescriptibilă, ceea ce însemnă că nulitatea relativă trebuie invocată în

termenul de prescripţie extinctivă;

- poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

45

A.3. Prescripţia extinctivă. Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă

de alte instituţii. Efectul prescripţiei extinctive. Domeniul prescripţiei extinctive.

Termenele de prescripţie extincvtivă. Cursul prescripţiei extinctive (început,

suspendare, întrerupere, repunere în termen).

Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă de alte instituţii

În baza precizărilor făcute, putem spune că prescripţia extinctivă reprezintă

sancţiunea stingerii dreptului la acţiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de

lege. Definiţia corespunde şi art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 conform căruia „dreptul la

acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în

termenul prevăzut de lege”.

Aşa cum rezultă şi din definiţie, este necesar să reţinem că titularul dreptului civil

încălcat sau nerecunoscut dacă nu acţionează în termenul prevăzut de lege pierde

concursul instanţei competente în vederea apărării dreptului său.

Reglementarea prescripţiei extinctive

Normele juridice în vigoare care formează instituţia prescripţiei extinctive se

găsesc în mai multe acte normative, astfel:

- Decretul nr. 167 / 1958 privind prescripţia extinctivă, aceasta constituind dreptul

comun în materia prescripţiei extinctive;

- Codul Civil (în special titlul XX – „Despre prescripţie”);

- Codul familiei (art. 21, art. 52, art. 55, art. 60);

- Alte acte normative: legea nr. 29 / 1990 privind contenciosul administrativ;

Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 11 / 1991 privind

combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 7 / 1996 privind cadastrul şi publicitatea

imobiliară; Legea nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 etc..

Potrivit art. 26 din Decretul nr. 31 / 1954 au fost abrogate orice late dispoziţii

contrare acestui decret cu excepţia acelora care stabilesc termene mai scurte. Aceasta,

deoarece în reglementarea anterioară, până la apariţia Decretului nr. 165 / 1958 ,

reglementarea prescripţiei extinctive era făcută în cuprinsul Codului Civil.

46

În ceea ce priveşte obiectul şi efectele prescripţiei extinctive în reglementările

făcute în Codul Civil erau determinate prin dispoziţii confuze şi deseori contradictorii

(ex. în art. 1837 din vechiul Cod Civil se prevedea că „prescripţia este un mijloc de a

dobândi proprietatea sau a se libera de o obligaţie”). Tot în vechiul Cod Civil erau

prevăzute termene prea lingi (ex. potrivit art. 1900 alin. 1, acţiunea în nulitate se putea

introduce într-un termen de 10 ani).

Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

O problemă strâns legată de reglementarea prescripţiei extinctive este aceea a

caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor care formează această instituţie.

De lege lata, caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia

extinctivă este neîndoielnic. Aceasta, deoarece interesul ocrotit este , conform Decretului

nr. 167 / 1958, de ordine publică.

Astfel, alineatul ultim al art. 1 prevede că „orice clauză care se abate de la

reglementarea legală a prescripţiei este nulă”, iar art. 18 dispune că „instanţa de judecată

şi organul arbitral sunt obligate ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau

executarea silită este prescrisă”.

Natura juridică a prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este o instituţie juridică cu caracter complex, fiind cunoscută

de toate ramurile de drept.

Prin urmare, natura sa juridică urmează a fi stabilită în carul fiecărei ramuri de

drept.

Pentru o bună determinare a naturii juridice a prescripţiei extinctive trebuie

stabilit ce reprezintă pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.

În definiţie rezultă că prescripţia stinge dreptul la acţiune în sens material ceea ce

înseamnă că, dacă subiectul activ intentează acţiune după împlinirea termenului de

prescripţie, aceasta va fi respinsă ca prescrisă, titularul dreptului subiectiv supus

prescripţiei extinctive nemaifiind ajutat de forţa de constrângere a statului.

Pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva

pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce urmează a fi privită diferit,

după cum este vorba pe de o parte de un drept de creanţă sau un drept real accesoriu,

ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acţiune,

47

iar pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept nepatrimonial (doar dacă

legea prevede în mod expres prescriptibilitatea unui astfel de drept), ipoteză în care

prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.

Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea), de

decădere şi de termenul extinctiv.

Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)

Între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă există următoarele asemănări:

- ambele sunt sancţiuni de drept pentru titularii drepturilor subiective civile

inactivi;

- ambele sunt concepte sau instituţii de drept civil;

- ambele presupun termene.

Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă vizează

următoarele aspecte:

- prescripţia extinctivă este reglementată în principal în Decretul nr. 167 / 1958, în

timp ce prescripţia achizitivă este reglementată în Codul civil;

- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase, în timp ce

termenele pentru prescripţia achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine;

- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), iar prescripţia

achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal;

- fiecare prescripţie are reguli proprii de suspendare şi întrerupere, iar „repunerea

în termen” este aplicabilă numai prescripţiei extinctive.

b) Prescripţia extinctivă şi decăderea

Decăderea, ca sancţiune de drept civil reprezintă stingerea dreptului subiectiv civil

care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Decăderea se aseamănă cu prescripţia extinctivă deoarece:

- ambele sunt sancţiuni de drept civil;

- ambele au efect extinctiv;

- ambele presupun termene.

Principalele deosebiri dintre acestea două sunt următoarele:

48

- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp ce

decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;

- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, iar

termenele de decădere sunt mai puţine şi mai scurte;

- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii

termenului de prescripţie, termenul de decădere ne fiind susceptibil de suspendare,

întrerupere şi repunere în termen.

Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv

Reliefăm următoarele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:

- ambele presupun efectul extinctiv;

- ambele sunt concepte de drept civil.

Dintre deosebirile mai importante menţionăm:

- termenele de prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele extinctive pot

fi după caz: convenţionale, legale sau jurisdicţionale;

- prescripţia extinctivă este atât un mod de transformare a conţinutului raportului

juridic civil obligaţional, cât şi o sancţiune, iar termenul extinctiv este o modalitate a

actului juridic civil;

- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii

termenului de prescripţie;

- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, iar termenul extinctiv stinge

dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă.

Efectul prescripţiei extinctive

Controversa privind efectul prescripţiei extinctive

În doctrină există o controversă privind problema de a şti ce se stinge prin

prescripţia extinctivă, controversă care îşi are originea în dispoziţiile Codului Civil

privitoare la acest aspect.

Astfel, art. 1091 din Codul Civil enumeră prescripţia printre modurile de stingere

a obligaţiilor civile; art. 1837 din acelaşi cod prevede: „Prescripţia este un mijloc de a se

elibera de o obligaţie”, iar art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod fac referire la prescripţia

49

acţiunilor în justiţie, de unde reiese că prin prescripţia extinctivă nu se stinge dreptul

subiectiv în întregul său, ci doar acţiunea în justiţie.

După apariţia Decretului nr. 167 / 1958, care prevede că prescripţia extinctivă

stinge „dreptul la acţiune”, totuşi controversa cu privire la ce se stinge prin prescripţia

extinctivă a continuat.

Astfel, într-o părere izolată s-a considerat că prin prescripţie se stinge însuşi

dreptul subiectiv civil, alături de dreptul la acţiune. În argumentarea tezei s-a invocat

faptul că este de neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv civil, de vreme ce se stinge

posibilitatea ocrotirii lui pe cale de constrângere statală.

În cealaltă opinie se susţine că prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune. În acest

sens se consideră că dreptul subiectiv rămâne neatins prin împlinirea termenului de

prescripţie, pierzându-se prin aceasta numai posibilitatea de a obţine concursul organelor

de justiţie competente pentru realizarea sa.

Dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv

civil, nu s-ar mai justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, reglementat de

articolul citat mai sus, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti.

- următorul argument are în vedere interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167 /

1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al debitorului a fost

prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării nu ştia

că termenul prescripţiei era împlinit”. Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune

rezultă din interpretarea gramaticală a textului, coroborată cu valabilitatea plăţii făcută

după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Dacă se admite că prescripţia extinctivă stinge numai „dreptul la acţiune” în sens

material, rezultă următoarele consecinţe juridice:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, acestea fiind

transformate, devenind imperfecte, din calitatea pe care o aveau, de a fi perfecte;

- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a

împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate sesiza

organul de jurisdicţiei.

Principiile efectului prescripţiei extinctive

50

Stingerea dreptului material la acţiune este cârmuită de două principii consacrate

astfel:

- art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune

privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”;

Acest principiu este o aplicaţie a cunoscutului principiu de drept, accesorium sequitur

principale. Prin urmare, odată cu stingerea dreptului la acţiune, privind un drept de

creanţă principal se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale

sau personale.

- art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia „în cazul când un debitor este

obligat la prestaţiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se

stinge printr-o prescripţie deosebită”.

Domeniul prescripţiei extinctice

Din interpretarea per a contrario a alin 1, Decretul nr. 167/1958 rezultă faptul că nu

intră în domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive drepturile la acţiune având un obiect

nepatrimonial, deci sunt supuse prescripţiei doar acţiunile cu un obiect patrimonial.

În materia drepturilor reale:

- Acţiunea în revendicare – prin care se valorifică dreptul de proprietate – este

imprescriptibilă; excepţie: prin art. 561 C. Pr. Civacţiunea în revendicare a unui bun

adjudecat (prin licitaţie) se prescrie în termen de 5 ani din momentul executării

ordonanţei de adjudecare;

- În cazul revendicării unui bun din proprietatea publică (care aparţine domeniului

public al statului sau al unităţilor adminis trativ-teritoriale) regula imprescriptibilităţii

acţiunii în revendicare este şi mai puternică, în sensul că aceste bunuri sunt declarate prin

art. 135 alin. 5 din Constituţie ca inalienabile;

- Acţiunea confesorie, prin care se valorifică un drept real principal asupra lucrului

altuia (un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute) este supusă prescripţiei extinctive

reglementate de Codul civil, care prevede – în art. 1890 – un termen de prescripţie de 30

de ani;

- Acţiunea negatorie (prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului

51

nelegitim, de către altul, a unui drept real derivat – uzufruct, uz, abitaţie sau servitute –

asupra bunului său) este şi ea imprescriptibilă;

- acţiunile în partaj sunt imprescriptibile ;

- acţiunile posesorii (art. 674-676 C. Pr. Civ.) sunt prescriptibile, potrivit art. 674

C. Pr. Civ. Ele „vor fi admise numai dacă ... nu a trecut un an de la tulburare sau

deposedare”.

În materia drepturilor extrapatrimoniale, prin excepţie sunt supuse prescripţiei

extinctive:

- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsăto riei, care se poate

introduce numai într-un termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 C. Fam.);

- acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, care trebuie introdusă în

6 luni de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. Fam.);

- acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţământ, care trebuie

introdusă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau

dolului (art. 21 alin. 2 C. Fam.).

Prescripţia dreptului de a cere excutarea silită.Art. 6 al Decr. Nr. 167/1958 a dispus

că „Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin

împlinirea unui termen de 3 ani...”.

Termenele de prescripţie extinctivă

Definiţie şi clasificare

A. Definiţia termenelor de prescripţie extinctivă

Termenele de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune reprezintă intervalele de

timp stabilite de lege înăuntrul cărora trebuie sesizate instanţele judecătoreşti competente

sub sancţiunea pierderii în întregul ei a posibilităţii de a mai putea obţine protecţie

judiciară a drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute.

Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Un prim criteriu de clasificare şi cel mai important se referă la sfera de aplicare.

Potrivit acestui criteriu, termenele de prescripţie a dreptului la acţiune se împart în:

termene generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă.

52

Normele care stabilesc un termen general reprezintă norma generală, iar normele care

stabilesc termene speciale, reprezintă norme speciale, corelaţia dintre aceste norme fiind

cârmuită de legile generalio specialibus non derogant şi specialio generalibus derogant.

Cel de-al doilea criteriu de clasificare are în vedere izvorul normativ al termenelor, fiind

vorba astfel despre: termene instituite de Decretul nr. 167 / 1958 şi termene instituite în

alte izvoare de drept civil (Codul Civil, Codul familiei, legile nr. 31 / 1990 şi nr. 11 /

1991).

Ultimul criteriu de clasificare este cel al mărimii sau întinderii lor, astfel

termenele speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general, termene egale

cu termenul general; termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.

Termenele generale de prescripţie extinctivă

Termenele generale de prescripţie sunt acele termene care se aplică în practică

atunci când nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă într-un

anume caz dat.

Doctrina şi jurisprudenţa califică un termen ca fiind general, interpretul ţinând

seama de modul de consacrare, de redactarea textului legal pe care îl consacră.

Aceasta s-a întâmplat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia

„Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18

luni”.

Ţinându-se seama de soluţia de principiu adoptată în privinţa normelor din

materia prescripţiei extinctive care privesc exclusiv raporturile „dintre organizaţiile

socialiste” – în sensul neaplicării lor, deoarece ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde

încetează motivaţia legii, încetează legea însăşi); conceptul juridic de „termen general de

prescripţie extinctive” trebuie reexaminat, regândit şi reformulat.

În primul rând nu mai trebuie luat în considerare termenul de 18 luni, prevăzut de

art. 3 alin. 1, după dispariţia raporturilor „dintre organizaţiile socialiste”, în raporturilor

ulterioare fiind aplicabil termenul general de prescripţie, aplicabil şi altor raporturi de

acelaşi fel, făcându-se abstracţie de calitatea subiectelor raportului juridic civil, adică

termenul de 3 ani.

53

Un alt aspect care trebuie luat în considerare în precizarea termenelor generale de

prescripţie extinctivă constă în soluţiile adoptate în ce priveşte domeniul prescripţiei

extinctive:

- în principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, excepţiile

de la acest principiu fiind cazuri în care se aplică fie un termen special de prescripţie (ex.

cele prevăzute de Codul familiei), fie termenul general de prescripţie (de 3 ani);

- în principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv; este necesară

distincţia între acţiunile personale care însoţesc drepturile de creanţă şi care sunt supuse

dispoziţiile din acest act normativ şi acţiunile reale, care însoţesc drepturi reale principale

(proprietăţi, uz, uzufruct, abitaţie, superficie, servitute), acţiune care sunt supuse

prescripţiei reglementată de Codul Civil.

Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care

însoţesc drepturi subiective civile de creanţă

Art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie termenul de prescripţie

extinctivă cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale. Potrivit acestui

articol, „termenul prescripţiei este de 3 ani (…)”.

Acest termen general de prescripţie extinctivă se aplică ori de câte ori nu există

termene speciale de prescripţie extinctivă. Acest termen general de prescripţie extinctivă

se aplică şi la pretenţiile patrimoniale care însoţesc o acţiune care este sau nu

prescriptibilă extinctiv (ex. acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.).

prin analogie, acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor

nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care nu este stabilit prin lege un termen

special de prescripţie extinctivă, însă nu poate fi extins şi la ac ţiunile sale, deoarece

potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, generalitatea termenului de 3 ani

nu se extinde şi la acţiunile reale care intră sub incidenţa Codului Civil.

Termenul reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 prezintă

următoarele caracteristici:

- în comparaţie cu termenele de prescripţie anterioare, prevăzute de Codul Civil

este mult mai scurt;

54

- termenul general de prescripţie se aplică ori de câte ori legea nu prevede un

terme special.

Având în vedere cele subliniate, putem concluziona că termenul general constituie

regula, iar termenele speciale, excepţia.

Termenul general de prescripţie de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care

însoţesc drepturile reale principale prescriptibile extinctiv

Deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dispoziţiilor

Decretului de faţă nu se aplică dreptul la acţiune privitor la drepturile de proprietate,

uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, rezultă că pentru drepturile reale

principale prescriptibile extinctiv, termenul general de prescripţie extinctivă este cel

instituit de art. 1890 din Codul Civil, care dispune că „toate acţiunile, atât reale cât şi

personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un

termen de prescripţie se vor descrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această

prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.”

Acest text se aplică acţiunilor reale ori de câte ori nu există un termen special de

prescripţie extinctivă.

Caracterul general al termenului prevăzut în art. 1890 din Codul Civil rezultă şi

din dispoziţiile art. 1894 Cod Civil, potrivit cărora „Regulile prescripţiei relative la alte

obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din

acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt contrarii

lor”.

Conţinutul real al generalităţii termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de

art. 1890 din Codul civil, se obţine prin scoaterea din totalul acţiunilor reale a:

1. acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv;

2. acţiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripţie;

În concluzie, acest termen se aplică:

- acţiunii în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;

- acţiunii confesorii (cu excepţia situaţiei în care prin aceasta se apără dreptul de

superficie).

55

Termenele speciale de prescripţie extinctivă

Termenele speciale de prescripţie a dreptului la acţiune sunt termene care derogă

de la reglementarea de principiu înscrisă în art. 3 alin. 1din Decretul nr. 167 / 1958 şi se

disting prin particularitatea de a fi aplicate numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Aceste termene speciale de prescripţie extinctivă sunt reglementate atât în

Decretul nr. 167 / 1958. cât şi în alte acte normative.

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale sunt prevăzute

în Codul familiei:

- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei,

prevăzut de art. 21 alin. 2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al

cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la

descoperirea erorii sau a vicleniei”;

- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada

paternităţii copilului din căsătorie, stabilit de art. 55 alin. 1: „ Acţiunea în tăgada

paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;

- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea

paternităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1: „Acţiunea în

stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de

la naşterea copilului”.

Termene speciale aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de

creanţă

Există situaţii care au determinat instituirea unor termene speciale de prescripţie a

dreptului la acţiune chiar prin Decretul nr. 167 / 1958. În toate aceste cazuri, respectarea

acestor termene se impune a fi făcută după dovedirea aspectului sau motivului care a

determinat reglementarea lor. Aceste termene sunt:

- termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani, aplicabil pentru unele raporturi

contractuale de asigurare de bunuri, prevăzut de art. 3 alin. 2, astfel: „Prin derogare de la

56

dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane,

termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările

de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin

amortizare …”;

- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii pentru daunele

rezultate din vicii ascunse fără viclenie, prevăzut de art. 5: „Dreptul la acţiune privitor la

viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin

împlinirea unui termen de 6 luni în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.

Analiza acestui text, având în vedere condiţia impusă ca viciile să nu fi fost ascunse cu

viclenie, impune aplicarea sa în mod restrictiv, în caz contrar fiind aplicabil termenul de

prescripţie de drept comun (3 ani);

- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în

depozit”, prevăzut de art. 23 alin. 1: „Dreptul la acţiunea privitoare la suma de bani

consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte

organizaţii de stat, pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3

ani de la data consemnării sau depunerii”.

În alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol sunt stabilite cazurile când nu se aplică

acest termen de 3 ani, astfel:

1.termenul este de 1 an, când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al

organului judecătoresc sau al altui organ de stat;

2.termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie, pe baza

normelor legale sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementările speciale

privind constituirea de garanţii.

- termenul de prescripţie extinctivă de 60 de zile, prevăzut de art. 24: „Dreptul la

acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele

care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă

loc spectacolul”.

În Codul Civil sunt stabilite următoarele termene speciale de prescripţie

extinctivă:

57

a. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune

succesorală, prevăzut de art. 700 alin. 1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie

printr-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii”;

b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut în art. 1334: „Acţiunea

vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau

pentru stricarea contractului se prescriu printr-un an din ziua contractului”;

c. termenul de prescripţie extinctivă 6 luni, stabilit de art. 1903, astfel: „Acţiunea

medicilor, a chirurgilor şi a apotecarilor pentru vizite, operaţii şi medicamente; a

negustorilor pentru mărfurile ce vând la particularii care nu sunt negustori (neguţători); a

directorilor de pensionate, pentru preţul pensiunii şcolarilor şi altor maiştri, pentru pre ţul

uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor; se prescriu

printr-un”.

Termene speciale de prescripţie extinctivă se regăsesc şi în alte acte normative

(unele termene interesând alte ramuri de drept), astfel:

a. termenul de prescripţie extinctivă de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. 2 din

Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990: „În cazul în care cel care se consideră

vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în

termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei”.

b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 505 alin. 2 din Codul

de procedură penală pentru acţiunea în repararea pagubei, în cazul condamnării sau luării

unei măsuri preventive pe nedrept, acest termen fiind socotit de la data rămânerii

definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire

penală;

c. termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 67 alin. 5 din legea

nr. 31 / 1990, pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale;

- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 63 din Ordonanţa

Guvernului, nr. 42 / 1997 privind navigaţia civilă, pentru plata de daune, cheltuieli sau

retribuţii datorate pentru asistenţa sau salvarea navei sau încărcăturii:

- termenul de prescripţie extinctivă de 15 luni, prevăzut de art. 46 alin. 5 din legea

nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv pentru actele

juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil ;

58

c. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni , pentru trimiterile poştale interne şi de un

an pentru trimiterile internaţionale, pentru acţiunea în răspunderea furnizorului de servicii

poştale, prevăzute de art. 41 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 31 / 2002 privind

serviciile poştale, aprobată prin legea nr. 642 / 2002 etc.

Cursul prescripţiei extinctive (început, suspendare, întrerupere, repunere în

termen)

Începutul prescripţiei extinctive

Regula. Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau

dreptul de a cere executarea silită”( art. 7, Decr. Nr. 167/1958).

Reguli speciale.

a. Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în obligaţiile care urmează să fie

executate la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este

stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”;

b. Potrivit art. 7 alin. 3, „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen

suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat

termenul”;

c. Potrivit art. 8, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”;

d. Atunci când acţiunea în anulare a unui act juridic are ca temei un alt viciu de

consimţământ (eroarea, dolul sau leziunea), ori are ca temei incapacitatea de exerciţiu,

potrivit art. 9 alin. 2 „prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit” (adică cel

al cărui consimţământ a fost viciat, sau minorul devenit între timp major şi deplin capabil

– n. Ns.) ori, după caz, „reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i

încuviinţeze actele” (adică părinţii sau tutorele incapabilului – n. Ns.) „a cunoscut cauza

anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului” etc.

Suspendarea prescripţiei extinctive

Noţiune. Efecte. Prin suspendare, curgerea termenului de prescripţie este oprită

59

atunci când se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de

suspendare, urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare.

Efectul suspendării prescripţiei -art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : "după

încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de

suspendare".În situaţia în care cauza de suspendare ar interveni spre sfârşitul

termenului,art. 15 alin. 2, prevede că "prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de

expirarea unui termen de şase luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu

excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea

unui termen de o lună de la suspendare".

Cauze.

Cauze generale:

Potrivit Decr. nr. 167/1958, "cursul prescripţiei se suspendă:

a. cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră

să facă acte de întrerupere;

b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea

sunt puse pe picior de război ...".

c. "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp

nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are

cine să- i încuviinţeze actele( art.14 alin 2)".

Cauzele speciale :

a. prescripţia se suspendă "până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de

cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport

sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la

expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei"( art.13, litera c);

b. prescripţia se suspendă "între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor;

între curator şi acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în

temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror

bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi

aprobate" (art 14 alin. 1);

c. "prescripţia nu curge între soţi în timpul căsă toriei" (art. 14 alin. 3).

Enumerarea cauzelor de suspendare în Decretul nr. 167/1958 este limitativă.

60

Întreruperea prescripţiei extinctive

Definiţie

Problema întreruperii cursului prescripţiei dreptului la acţiune pune în discuţie

atitudinea celor două persoane care urmează să figureze în cadrul procesului civil în

calitate de părţi, respectiv titularul dreptului subiectiv în calitate de reclamant şi titularul

obligaţiei în calitate de pârât.

În baza acestor consideraţii, putem defini întreruperea cursului prescripţiei

dreptului la acţiune în felul următor:

„Oprirea cursului unei prescripţii începute datorită atitudinii luate de una sau alta dintre

viitoarele părţi a procesului civil fără a se mai ţine seama de timpul care s-a scurs deja cu

consecinţa începerii, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege unui nou termen de

prescripţie a dreptului la acţiune”.

Cauzele de întrerupere

Cauzele de întrerupere sunt grupate în art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958. Este de

observat că cele două cauze avute în vedere privesc atitudinea persoanei obligate (prima

cauză) şi atitudinea titularului dreptului încălcat sau nerecunosut (a doua cauză).

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescripţia se

întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripţia”;

b) „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj

necompetent”.

c) „printr-un act începător de executare”, aceasta fiind o cauză de întrerupere a

prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, fiind studiată de dreptul procesual civil.

Articolul 16 din Decretul nr. 167 / 1958 mai prevede că „prescripţia nu este

întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată

sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a

renunţat la ea.”

61

Aceste cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt legale,

limitative, producând efecte de drept (ope legis).

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Reglementarea efectelor întreruperii prescripţiei extinctive

Aceste efecte sunt reglementate în art. 17 din Decretul nr. 167 / 1958 care

stabileşte că: „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea

care a întrerupt-o.

După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.

În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată

ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să

curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul

executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.”

Analiza efectelor întreruperii prescripţiei extinctive

După cum rezultă din prevederile art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167 / 1958,

întreruperea prescripţiei extinctive produce un efect anterior şi un efect posterior.

stfel, anterior datei întreruperii, prescripţia este înlăturată astfel încât timpul scurs

între momentul de început al prescripţiei şi data cauzei de întrerupere este socotit necurs.

Efectul posterior întreruperii constă în începerea unui nou termen de prescripţie.

Dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc instantaneu, în

cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc definitiv, pe

data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii, aceasta însemnând

că între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o

întrerupere provizorie, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc de plin drept (ope legis),

organul de jurisdicţie urmând să constate doar producerea lor.

Repunerea în termen

Art. 19 din Decr. nr. 167/1958. prevede că "instanţa judecătorească ... poa te, în

cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

62

prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori

să încuviinţeze executarea silită".

Condiţii:

a. să existe o cerere de chemare în judecată, adică o exercitare a dreptului la

acţiune, făcută după ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;

b. depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor "cauze

temeinic justificate";

c. introducerea acţiunii - şi, odată cu ea, cererea de repunere în termen (dacă s-a

făcut şi o asemenea cerere) trebuie să fi fost făcută în termen de cel mult o lună de la

încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie;

d. repunerea în termen să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată.

Termenul de repunere în termenul de prescripție

”Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la

încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”

Textul stabilește două aspecte ale termenului în care poate fi făcută repunerea în

termenul de prescripție: 1) durata lui, care este de o lună; 2) începutul acestui termen,

care este marcat de data încetării cauzei care justifică depășirea termenului de prescripție.

Efectul repunerii în termen

Constă în socotirea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție a

expirat.

Cu alte cuvinte este anihilat efectul extinctiv al prescrip ției.

Deci, organul de jurisdicție va putea trece la judecată, în fond a cauzei, fărăa

respinge acțiunea ca prescrisă.

Acesta este efectul repunerii în termenul de prescripție în condițiile art. 19 din

Decretul nr. 167/1958.

Cum operează repunerea în termen?

Sub acest aspect, trebuie să distingem între: 1) repunerea în termen reglementată de

art. 19 din Decretul nr. 167/1958 – care presupune darea unei hotărâri, motivată, de către

organul de jurisdicție competent - și 2) repunerea în termen reglementată de art. 12 alin.

2 din Legea nr. 18/1992 care operează de drept.

63

B. Persoanele

B.1.Identificarea persoanei fizice. Noţiune şi natura juridică a atributelor de

identificare. Numele. Domiciliul şi reşedinţa. Starea civilă

Identificarea persoanei fizice se realizează cu ajutorul atributelor acesteia:

numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric.

Numele cuprinde: numele de familie , prenumele şi preudonimul.

Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul

ales sau convenţional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinţa.

Starea civilă se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter

personal nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în

familie.

Atributele de identificare a persoanei fizice constituie drepturi personale

nepatrimoniale.

Atributele de identificare a persoanei fizice se caracterizează prin aceea că sunt:

drepturi absolute, opozabile erga omnes, drepturi inalienabile, (neputând fi înstrăinate),

drepturi imprescriptibile, drepturi strict personale, drepturi neevaluabile (apărate atât prin

mijloacele altor ramuri de drept administrativ, drept penal, cât şi prin mijloacele dreptului

civil).

a). Potrivit art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954 “Numele cuprinde numele de

familie şi prenumele”.

“Numele” este folosit într-un dublu sens.

În sens larg (lato sunsu), prin nume se înţelege numele de familie (în legislaţia

veche, denumit şi nume patronimic) şi prenumele (în vorbire curentă, denumit şi nume de

botez).

În sens restrâns (stricato sensu), prin nume se înţelege numai numele de familie .

Numele poate fi compus fie dintr-un grup de două cuvinte, fie dintr-un grup de

mai multe cuvinte, în ipotezele în care numele de familie al persoanei căsătorite este

64

format din numele reunite ale soţilor ori în ipotezele în care o persoană fizică are mai

multe prenume.

Numele de familie aparţine, de regulă, membrilor aceleiaşi familii; cu ajutorul lui,

persoana fizică se individualizează în societate.

Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie se face după regulile

cuprinde în art.62 Codul familiei şi anume: “Copilul din căsătorie ia numele de familie

comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul ca lua numele de

familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite.

Numele de familie al persoanei fizice se modifică, de regulă, datorită schimbărilor

survenite în starea civilă a acesteia (dar şi prin adopţie, filiaţie, ori pe cale adminstrativă).

b). Prenumele este acea componentă a numelui care individualizează persoana în

cadrul familiei.

Stabilirea prenumelui este lăsată la libera alegere a părinţilor copilului.

Prenumele poate fi schimbat pe cale administrativă, după aceeaşi procedură ca şi

în cazul schimbării numelui (art. 4 şi 7 din Decretul nr.975/1968).

c). Pseudonimul individualizează persoana fizică într-un anumit domeniu de

activitate , de regulă printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte.

Pseudonimul este lăsat la libera alegere a persoanei fizice nefiind supus nici unei

reguli speciale de înregistrare.

Fiind un drept personal nepatrimonial, pseudonimul are aceleaşi caractere juridice

ca şi numele, adică este un drept absolut, imprescriptibil, inalienabil, personal şi universal

şi este consacrat, ocrotit de lege.

d). “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică

sau principală (art.13 din Decretul nr. 31/1954).

Cetăţenii români cu domiciliul în România nu pot avea în acelaşi timp decât un

singur domiciliu şi o singură reşedinţă.

Reşedinţa este locuinţa la care cetăţenii români cu domiciliul în România locuiesc

temporar, alta decât cea de domiciliu.

In cazul în care cetăţenii români deţin mai multe locuinţe îşi pot stabili domiciliul

sau reşedinţa în oricare dintre ele.

65

În raport de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri: domiciliul de drept

comun, domiciliul legal, domiciliul ales (convenţional)

Potrivit art. 24 din Legea 105/1996 dispune “Cetăţenii români cu domiciliul în

România au dreptul să-şi stabilească domiciliul ori reşedinţa în orice localitate din ţară, în

condiţiile legii”.

Libertatea de stabilire a domiciliului presupune şi libertatea de schimbare a

acestuia. Potrivit art. 28 din Legea nr.105/1996 , persoana care îşi schimbă domiciliul

este obligată ca în termen de 15 zile de la mutarea la noua adresă să se prezintă la

formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate.

Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de

persoane fizice cărora legea le stabileşte în mod obligatoriu domiciliul. Acestea sunt:

minorii, interzişii judecătoreşti, dispăruţii şi moştenitorii.

Domiciliul ales sau convenţional este reglementat de Codul de procedură civilă şi

Codul civil. El nu constituie un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ci este

o convenţie prin care părţile derogă de la efectele normale ale domiciliului.

e). Prin stare civilă sau statut civil se înţeleg toate elementele strict personale care

contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi familie.

Calităţile strict personale, care configurează starea civilă a persoanei fizice, sunt:

născută din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptată, căsătorită,

divorţată, văduvă, recăsătorită, rudă sau afin cu altă persoană etc.

Starea civilă, ca ansamblu de calităţi stric t personale ale persoanei fizice, are

următoarele caractere juridice: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea,

personalitatea şi universalitatea.

Starea civilă izvorăşte din fapte şi acte de stare civilă.

Sunt fapte de stare civilă naşterea, sexul şi moartea.

Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente privind

starea civilă a persoanei fizice.

În raport cu obiectul lor, acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) se divid în trei

categorii: acţiuni în reclamaţie de stat; acţiuni în contestaţie de stat şi acţiuni în

modificare de stat.

66

În raport de persoanele care pot să le exercite, acţiunile de stare civilă se împart

în: acţiuni care pot fi interesate de orice persoană interesată, acţiuni care pot fi pornite

numai de persoane expres determinate de lege şi acţiuni care pot fi introduse numai de

titularul stării civile.

Sunt acţiuni de stat: acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă

de mamă, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă de tată a unui

copil din afara căsătoriei, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în

nulitatea absolută a unei căsătorii, acţiunea în nulitate absolută a adopţiei.

Sunt acte de stare civilă (negotium): recunoaşterea filiaţiei, adopţia, căsătoria,

hotărârile instanţelor de judecată pronunţate în acţiunile de stare civilă.

Sunt acte de stare civilă (instrumentuum) : actul de naştere, actul dă căsătorie şi

actul de deces. Acestea sunt înscrisuri autentice, întocmite , potrivit legii în registrele de

stare civilă de către delegatul de stare civilă, care cuprinde elementele stării civile a

persoanei fizice (art.1 din Legea nr.119/1996).

Ca act administrativ, actul de stare civilă reprezintă înscrisul doveditor

(instrumentum probationis) al actului administrativ (negotium juris), ce constituie

înregistrarea în registrele de stare civilă.

Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum

şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

Prin excepţie, starea civilă se va putea dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin

orice mijloc de probă admis de lege, dacă: nu au existat registre de stare civilă, registrul

de stare civilă s-a pierdut ori s-a distrus, în tot sau în parte, întocmirea actului de stare

civilă a fost omisă, procurarea certificatului de stare civilă din străinătate este cu

neputinţă.

f). Codul numeric personal constituie mijlocul de individualizare a persoanei

fizice alături de nume, domiciliu şi stare civilă ce se înscriu în cartea de identitate.

Codul numeric este singurul identificator pentru toate sistemele informatice, care

prelucrează date nominale privind persoana fizică.

67

B.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice. Noţiune. Capacitatea civilă de

folosinţă. Capacitatea civilă de exerciţiu

Noţiune

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a

persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, altfel spus de a fi titulare de

drepturi civile şi de obligaţii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil,

adică participante la diferite raporturi juridice civile.

Capacitatea civilă de folosinţă

Caractere juridice

Capacitatea de folosinţă prezintă următoarele caractere juridice: legalitate,

generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate, universalitate.

a) Legalitatea capacităţii de folosinţă.

Acest caracter relevă faptul că această capacitate este de domeniul legii, este

creaţia legiuitorului, adică este recunoscută de legea civilă.

b) Generalitatea capacităţii de folosinţă

Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracterul abstract

şi atotcuprinzător al posibilităţii individului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le

poate dobândi o persoană fizică; ea nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai

aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi.

c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că această capacitate nu

poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare.

Capacitatea de folosinţă având caracter legal, subiectul de drept nu poate renunţa la însăşi

aptitudinea lui generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile; calitatea d

subiect de drept nu poate fi ştirbită prin voinţa personală a persoanei fizice.

68

d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă

Intangibilitatea capacităţii e folosinţă exprimă caracteristica acesteia de a nu I se

putea aduce limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

e) Egalitatea capacităţii de folosinţă

Egalitatea capacităţii e folosinţă a persoanei fizice se bazează pe un princip iu

general dar şi special de drept civil şi anume acela de egalitate în faţa legii civile.

Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată juridic, respectarea

acestui principiu consacrat şi pe plan internaţional, fiind asigurată prin mijloace de drept

civil cât şi de drept penal.

f) Universalitatea capacităţii de folosinţă

Universalitatea capacităţii de folosinţă constă în recunoaşterea acestei capacităţi

tuturor persoanelor fizice.

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

1. Noţiune. Clasificarea incapacităţilor de drept civil

Nu pot exista îngrădiri ale capacităţii de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute expres de lege.

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca

incapacităţi de drept civil.

După finalitatea lor incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii:

- incapacităţi cu caracter de sancţiuni;

- incapacităţi cu caracter de măsuri de potecţie sau de ocrotire.

După modul cum operează , pot fi împărţite în:

- incapacităţi care operează de plin drept;

- incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti.

După izvorul lor, deosebim:

- incapacităţi stabilite de legea civilă;

- incapacităţi stabilite de legea penală.

69

2. Incapacităţi cu caracter de sancţiune

a) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea, pe o

perioadă de la 1 la 10 ani, a următoarelor drepturi:

- dreptul de a alege sau de a fi ales;

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care

s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

- drepturile părinteşti;

- dreptul de a fi tutore sau curator

b) Pedeapsa accesorie

Constă în interzicerea tuturor drepturilor susmenţionate. Condamnarea la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate

din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea

executării pedepsei, lato sensu.

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă

a) Decăderea din drepturile părinteşti

Această pedeapsă prezintă relevanţă pentru dreptul civil datorită următoarelor

efecte, concretizate de lipsirea părintelui decăzut de:

- dreptul de a- l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice civile;

- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani;

- incapacitatea de a fi tutore

b) Pedepsele civile în materie succesorală

Aceste pedepse implică:

70

- excluderea de la moştenire a nedemnilor, conform Codului civil, art.655.

- îngrădirea dreptului de opţiune succesorală a celor vinovaţi de darea la o parte,

dosirea, sau sustragerea unor bunuri ale moştenirii.

3. Incapacităţi (îngrădiri) cu caracter de protecţie sau de ocrotire

a) Incapacităţi prevăzute de Codul civil:

- incapacitatea de a dispune prin testament sau donaţie a minorului de sub 16 ani;

- incapacitatea de a dispune prin testament pentru mai mult de jumătatea averii, a

minorului de 16-18 ani;

- incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament în favoarea

tutorelui său;

- incapacităţi de a primi donaţii şi legate a medicilor, farmaciştilor, preoţilor;

- incapacitatea de a primi legate a ofiţerilor de marină în cazul testamentului făcut

pe mare;

- incapacităţile speciale de a dobândi prin cumpărare.

b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:

- incapacitatea încheierii actelor juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă

ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor de alta;

- interdicţia minorului de a face donaţii de a garanta pe altul, nici chiar cu

încuviinţare.

c) Incapacităţi prevăzute în constituţie

- incapacitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi proprietatea asupra

terenurilor.

4. Felul nulităţii care intervine în caz de nerespectare a incapacităţii

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incapacitatea civilă atrage după

sine răspunderea de drept civil a persoanei vinovate. Nerespectarea acestor dispoziţii

71

legale poate consta fie în încheierea unor acte juridice prohibite, fie într-un fapt juridic

ilicit, consecinţele nefavorabile prevăzute de lege nefiind întotdeauna aceleaşi, ele

diferind în funcţie de specificul normei legale încălcate.

Astfel sancţiunea nerespectării incapacităţii poate fi de natură civilă sau d altă

natură: penală, administrativă etc.

Sancţiunea civilă pentru nerespectarea interdicţiei de a încheia acte juridice este

nulitatea. Nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea îngrădirilor capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice poate fi absolută sau relativă.

Nulitatea absolută intervine când, prin încheierea actului juridic prohibit, se

încalcă norme juridice ce instituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

care ocrotesc un interes public (general).

În toate celelalte cazuri se aplică nulitatea relativă – adică în acele situaţii când

dispoziţiile eludate ocrotesc un interes privat (personal).

Capacitatea civilă de exerciţiu

Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice şi capacitatea de exerciţiu restrânsă.

1. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

Potrivit art.11, alin.1 din decretul nr.31/1954, nu au capacitate de exerciţiu:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

- persoana pusă sub interdicţie.

Ca excepţie, în materie testamentară, limita este de 16 ani, deoarece: “minorul

mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel”.

2. Dispoziţiile legale care consacră reprezentarea legală

Potrivit prevederilor art.1, alin.2 din Decretul 31/1954: “Pentru cei ce nu au

capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.

Art. 11, alin.2 trebuie coroborat cu:

- art.105, alin.1, C.fam.: Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor şi de a- l reprezenta în actele civile, până la data la care el împlineşte

vârsta de 14 ani;

72

- art.124, alin.1, C.fam.: Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului

şi a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data la care acesta împlineşte vârssta

de 14 ani;

- art.147 C.fam.: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta

de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu

dispune altfel.

3. Acte juridice permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu

Minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicţie judecătorească poate totuşi face,

valabil, următoarele acte juridice:

- acte de conservare, care prin definiţie nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le

face; asemenea acte sunt: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau al unei

ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii;

- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului; ex:

cumpărarea de alimente etc.

4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu

Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin împlinirea vârstei de

14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează prin

ridicarea interdicţiei sau prin moarte.

5. Noţiune aşi reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine minorului în

vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa

obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice civile, însă numai încuviinţate în

prealabil de ocrotitorul legal.

Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel

al art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani

are capacitate restrânsă”. Acest text trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei

sau ale decretului 31/1954.

Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi

exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea

prealabilă a părinţilor spre a- l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea”.

73

Tot în acest sens şi art.133, alin.1 şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din

Decretul 31/1954.

6. Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data împlinirii vârstei de

14 ani.

Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu

restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul

să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar

aceasta se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe

data ridicării interdicţiei.

7. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de a trece de la

lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu, cu următoarele consecinţe:

- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care putea fi

încheiate şi de minorul de sub 14 ani;

- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului până la

împlinirea vârstei de 18 ani;

- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;

- necesitatea încuviinţării prealabile.

b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil

personal şi singur:

- actele de conservare şi actele mărunte;

- depozitul special la CEC;

- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;

- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatea

bunurilor sale.

c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai

cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:

- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul patrimoniu; ex:

contract de închiriere, antrepriză pentru repararea unui bun etc.;

74

d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal dar cu

dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare):

- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la

un drept sau tranzacţie.

e) Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:

- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;

- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe

de o parte şi minor pe de alta.

8. Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de

exerciţiu;

- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte capacitatea de

exerciţiu deplină;

- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce conduce la lipsa

capacităţii de exerciţiu restrânse;

- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).

Capacitatea civilă de exerciţiu deplină

1. Definiţie şi caracteristici

Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita

drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi

singur, a tuturor actelor juridice civile.

Caracteristici:

- actele juridice se încheie personal;

- actele juridice civile se încheie singur;

- persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate actele juridice

civile.

2. Începutul capacităţii de exerciţiu depline

Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră

(art.8 din Decretul 31/1954).

Deci, există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu:

75

- prin împlinirea vârstei de 18 ani;

- prin încheierea căsătoriei de către o femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani.

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline

Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu implică:

a) Aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia toate actele

juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută

obligaţiile civile.

b) Aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin

care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie

civilă.

4. Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu depline

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele cazuri:

- o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);

- prin punerea sub interdicţie judecătorească;

- prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.

5. Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea civilă de

exerciţiu

Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, în

funcţie de circumstanţe, se poate solda cu:

- consecinţe penale – dacă nu s-a respectat intangibilitatea ori egalitatea

capacităţii de exerciţiu;

- consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost

nesocotită o asemenea limită;

- nulitatea relativă a actului juridic – sancţiune specifică în materia capacităţii de

exerciţiu.

Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la capacitatea de

exerciţiu a persoanei fizice este, în acelaşi timp:

- relativă (numită şi de protecţie);

- de fond;

- expresă.

76

B.3. Persoana juridică. Noţiune, enumerare şi clasificare. Alementele

constitutive. Capacitatea civilă a persoanei juridice. Identificarea persoanei juridice.

Înfiinţarea reorganizarea şi încetarea persoanelor juridice

Elementele constitutive ale persoanei juridice

Elementele constitutive general valabile pentru existenţa unei persoane juridice

sunt: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, un scop propriu în acord cu

interesul public (general).

a). Organizarea de sine stătătoare (proprie) priveşte două aspecte: organizarea

internă, respectiv, structurarea pe compartimente (de producţie, cercetare, comerţ şi

funcţionale) şi desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă

persoana juridică.

b). Patrimoniul propriu cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut

economic, având ca titular persoana juridică. El este format din: drepturile patrimoniale

(reale şi de creanţă), alcătuind latura activă şi din obligaţiile patrimoniale (contractuale şi

extracontractuale), alcătuind latura pasivă.

Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc

persoana juridică, precum şi faţă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.

Patrimoniul persoanei juridice se fundamentează, în principal, pe dreptul de

proprietate principiul fiind consacrat în legislaţia noastră actuală.

c). Scopul propriu, ca element esenţial, constitutiv al oricărei persoane juridice,

reprezintă în realitate obiectul de activitate al persoanei juridice. Scopul justifică raţiunea

de a exista a persoanei juridice.

Scopul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în acord cu interesul

public; să fie determinat; să fie legal.

Înfiinţarea, reorganizarea, încetarea persoanei juridice

I. Persoana juridică se înfiinţează : prin actul de dispoziţie al organului de stat

competent, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul

competent, care verifică dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca persoana juridică să

poată lua fiinţă, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a

77

organului competent ce apreciază oportunitatea înfiinţării ei şi prin alte moduri

reglementate de lege.

Înfiinţarea persoanelor juridice presupune întocmirea şi adoptarea mai multor

documente cu diferite finalităţi, alcătuind o procedură de constituire a persoanei juridice,

procedură ce se realizează într-un anumit interval de timp.

Procedura începe cu întocmirea primului act de constituire (contract şi/sau statut)

şi se încheie cu înmatricularea persoanei juridice, toate actele adoptate urmând crearea

unui nou subiect de drept.

Momentul în care se naşte un nou subiect de drept este momentul în care acesta

dobândeşte personalitate juridică. Acest moment este stabilit de lege în mod diferit, în

funcţie de modul de înfiinţare a persoanei juridice.

Precizăm că în prezent aproape toate categoriile de persoane juridice (cu excepţia

celor de drept public) sunt supuse procedurii de înregistrare într-un regim anume.

Înregistrarea are două sensuri: înmatricularea ori înscrierea şi înscrierea de menţiuni.

Persoanele juridice dispun, în temeiul legii, de “capacitatea de a avea drepturi şi

obligaţii”, adică de capacitatea juridică. În virtutea acestei calităţi persoana juridică

participă la raporturi juridice aparţinând diferitelor ramuri de drept.

Sintagma “capacitate juridică” exprimă atitudinea persoanei juridice de a participa

la orice raporturi juridice, reglementate de normele oricărei ramuri de drept.

Capacitatea civilă a unei persoane juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi

obligaţii civile, de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi

îndeplini obligaţii civile.

“Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de

recunoaştere, ori de data împlinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică

are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în

favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar

numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art. 33

din Decretul nr. 31/1954)..

Această capacitate de folosinţă restrânsă (anticipată) rezultă din însăşi scopurile

în vederea cărora acestea se înfiinţează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească

drepturile şi să-şi asume obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod valid.

78

Conţinutul “capacităţii de folosinţă se reduce la acele drepturi şi obligaţii care

sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în

principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi este formulată în art.

34 din Decretul nr.31/1954. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării

acestui scop este nul”.

Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi

exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin

încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Prin “identificarea persoanei juridice” se înţelege individualizarea, cunoaşterea

nominală a subiectelor de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.

Identificarea are două înţelesuri: prin identificarea persoanelor juridice înţelegem

instituţia juridică, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează mijloacele şi

atributele de individualizare a persoanelor juridice, iar în al doilea sens, din identificare

se înţeleg atributele de identificare: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar,

marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.

Identificarea persoanei juridice este o necesitate permanentă, din momentul

înfiinţării şi până la încetarea ei.

Prin “denumire”, ca atribut de identificare se înţelege cuvântul sau cuvintele care

au primit în condiţiile prevăzute de lege, semnificaţia de a individualiza persoana

juridică.

Dreptul la denumire are, în conţinutul său, următoarele prerogative (drepturi): de

a folosi denumirea stabilită potrivit legii, de a cere tuturor persoanelor fizice sau juridice

să o individualizeze prin denumirea sa, de a cere în justiţie, respectarea dreptului la

denumire încălcat.

Schimbarea denumirii persoanei juridice urmează regula prevăzută de lege pentru

stabilirea ei deci schimbarea denumirii se face prin modificarea, în condiţiile legii, a

actului de înfiinţare ori a statutului şi publicitatea corespunzătoare.

De menţionat că “denumirea” este un atribut general de identificare a oricăror

persoane juridice fie ele de drept public, fie de drept privat, în timp ce “firma” este o

denumire specifică numai pentru comercianţi.

79

Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care

individualizează persoana juridică în spaţiu. Conform art.39 din Decretul nr.31/1954,

“Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului”.

Naţionalitatea persoanei juridice exprimă relaţia ce există între persoana juridică

şi statul pe teritoriul căruia acesta şi-a stabilit sediul principal. Art.1 alin. 2 din Legea

nr.31/1990 republicată, prevede că: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt

persoane juridice române”.

Pentru persoanele juridice de stat nu este necesară o asemenea prevedere,

deoarece prin definire sunt persoane juridice române. Ceea ce reprezintă cetăţenia pentru

persoana fizică, reprezintă naţionalitatea pentru persoana juridică.

Naţionalitatea persoanei juridice prezintă interes practic mai ales în raporturile de

drept internaţional de drept internaţional privat şi de drept comercial internaţional.

Marca este semnul distinctiv privat, folosit de o persoană juridică pentru a

deosebi produsele, lucrurile şi serviciile sale de cele identice ori similare ale altor

persoane juridice.

Marca de fabrică este marca producătorului, pe când marca de comerţ este a

comerciantului, care se aplică pe produsele pe care le distribuie pentru a-şi câştiga şi

menţine clientela.

Emblema este un element facultativ de identificare a comercianţilor.

II. Reorganizarea persoanei juridice poate fi definită ca un proces complex de

unire sau divizare la care participă cel puţin două persoane juridice existente ori care iau

astfel fiinţă.

În această concepţie, prin reorganizare se produc, după caz, următoarele efecte:

înfiinţarea de noi persoane juridice, modificarea reorganizării unor persoane juridice,

încetarea unor persoane juridice.

Conform art. 40 din Decretul nr.31/1954, formele juridice ale reorganizării sunt:

comasarea şi divizarea.

Conform art.41 din acelaşi decret, comasarea se realizează prin: absorbţie şi

fuziune, iar divizarea prin divizare totală sau parţială.

Este de remarcat că formele de reorganizare sunt reglementate ca moduri de

încetare a persoanei juridice. “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare,

80

divizare sau dizolvare” (art.40 din Decret). În cazul fuziunii, absorbţiei şi chiar a

diviziunii totale are loc încetarea unei (unora) persoane juridice, dar şi continuă

activitatea (reorganizată) o altă persoană juridică sau se nasc mai multe persoane juridice.

De esenţa reorganizării este legată transmiterea universală sau cu titlu universal a

patrimoniului, ceea ce nu se întâmplă în cazul dizolvării.

Cele două forme ale comasării sunt: fuziunea şi absorbţia

Fuziunea constă în unirea (contopirea ) a două sau mai multe persoane juridice,

care încetează să mai existe şi în alcătuirea pe această bază a unei persoane juridice.

Aşadar prin fuziune pot înceta două sau mai multe persoane juridice, dar se naşte numai

una singură. “Comasarea se face … prin fuziunea mai multor persoane juridice, pentru a

alcătui o persoană juridică nouă” (art.41 din Decret).

Fuziunea produce următoarele efecte: efectul creator, însemnând înfiinţarea unei

noi persoane juridice, efectul extinctiv, însemnând încetarea persoanelor juridice

fuzionate şi efectul transmisiunii universale, însemnând că drepturile şi obligaţiile

persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate (art.46

din Decret).

Absorbţia constă în încorporarea (înglobarea) unei persoane juridice ce încetează

să mai existe într-o altă persoană juridică, care îşi păstrează fiinţa. “Comasarea se face

prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică…” (art.41 din

Decret).

Absorbţia produce următoarele efecte: efectul extinctiv, însemnând încetarea

persoanei juridice absorbite şi transmisiunea universală, în sensul că întregul patrimoniu

al persoanei juridice absorbite este preluat de persoana juridică ce continuă să existe.

În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de

obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.

Divizarea persoanei jurid ice constă în împărţirea întregului patrimoniului al unei

persoane juridice care încetează şi transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel rezultate,

către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă în acest fel.

“Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice

între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă” (art.41, alin.2 din

Decret).

81

Întregul patrimoniu al persoanei juridice este împărţit şi transmis, pe fracţiuni

între mai multe persoane juridice, fie existente, fie care iau astfel naştere.

Persoana juridică poate fi supusă diviziunii totale sau unei divizări parţiale.

Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane

juridice, care-şi menţine existenţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe

persoane juridice existente ori care iau fiinţă în acest mod.

Prin divizare se produc următoarele efecte: efectul creator, care priveşte numai

cazurile când fracţiunea de patrimoniu se transmite persoanelor juridice care iau fiinţă,

efectul extinctiv priveşte numai divizarea totală, deoarece în acest caz, totdeauna,

încetează persoana juridică divizată şi efectul transmiterii unei fracţiuni de patrimoniu de

la persoana juridică divizată la mai multe persoane juridice.

III. Încetarea persoanei juridice înseamnă dispariţia subiectului de drept,

sfârşitul capacităţii juridice a acestuia, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

În cazul încetării definitive a persoane i juridice, subiectul de drept respectiv nu

transmite, în tot sau în parte, patrimoniul său la persoanele juridice existente sau nou

înfiinţate, ci el primeşte destinaţia stabilită de lege sau statut ori hotărâtă odată cu

dispunerea desfiinţării.

Regula generală, exprimată în art.40 din Decretul nr.31/1954, constă în aceea că

persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare.

Dizolvarea este o operaţiune juridică ce are ca efect în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu

aceasta.

Cazurile în care intervin dizolvarea sunt prevăzute expres de lege. După cum

rezultă din definiţie, domeniul de aplicare a dizolvării cuprinde persoanele juridice

asociative, ceea ce nu se poate spune şi în privinţa reorganizării.

Ceea ce este specific dizolvării constă în aceea că, după hotărârea dizolvării, se

trece, în mod obligatoriu, la lichidarea persoanei juridice.

Potrivit art.222 din Legea nr. 31/1990, cazurile de dizolvare sunt: trecerea

timpului pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau

nerealizării acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea adunării generale, hotărârea

Tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile

82

grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii, falimentul societăţii şi alte

cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.

Efectul esenţial al dizolvării este trecerea în lichidare a persoanei juridice. Astfel,

potrivit art. 51 din Decretul nr.31/1954 “Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în

lichidare, în vederea realizării activului şi plaţii pasivului “.

Rezultă că odată cu dizolvarea nu încetează persoana juridică, ci se va mai parcurge

o fază specifică, lichidarea. În momentul încheierii operaţiunilor de lichidare încetează

fiinţa persoanei juridice dizolvate.

Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor

juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil şi care au

ca efect încetarea definitivă a persoanei juridice intrată în dizolvare.

C. Teoria drepturilor reale

C.1. Teoria generală a proprietăţii. Definiţia şi caracterele dreptului de

proprietate; proprietatea publică şi proprietatea privată. Exproprierea pentru

cauză de utilitate publică.

Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate

Noţiunea dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este strâns legat de patrimoniu şi în doctrina română s-a

considerat că este strâns legat de persoana titularului. Noţiunea dreptului de proprietate

este dată de art. 480 Cod civil român, după modelul său francez de la 1804. Pe bună

dreptate ea este considerată de cunoscuţi autori de specialitate ca fiind incompletă.

În doctrina franceză este cunoscută definiţia dată, după art. 544 din Codul civil

francez, de Colin şi Capitant: “Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un

lucru şi de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure în chip

exclusiv şi perpetuu”. Redactarea textului francez, care prevede că este un drept de o

manieră mai mult decât absolută, este considerată ca o definiţie celebră, transpusă în

83

concepţia individualistă a dreptului român, însă în realitate folosinţa şi dispoziţia nu sunt

întrutotul absolute. De aceea, este preferată definiţia dată mai sus.

La civiliştii români din perioada interbelică, sesizându-se imperfecţiunea

faimoasei formulări din Codul Napoleon, este definită proprietatea ca un drept real asupra

unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv şi perpetuu puterii unei

persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, şi care se manifestă prin facultatea de a se

servi, a se bucura şi a dispune în mod liber de acel bun.

În dreptul francez actual se reţine o definiţie sintetică a proprietăţii, care este:

“dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut şi exclusiv voinţei şi

activităţii unei persoane”. Sunt şi autori români care au acceptat această definiţie, în care

se observă că nu este necesară includerea caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu.

Astfel, el este formulat ca fiind un drept real, potrivit căruia titularul se poate bucura şi

poate dispune de lucrul său în condiţiile legii, cu respectul drepturilor omului. Din

această definiţie s-ar deduce şi caracterul absolut. Este o încercare a autorului de a da o

definiţie de integrare într-un context mai larg al tendinţei întregii noastre legislaţii. Chiar

dacă conţine o temerară anticipare, în definiţia care se dă acestui drept este necesar să se

valorifice tradiţia noastră juridică şi să se ţină seama de textele în vigoare ale Codului

civil. Cel puţin sub aspectul definiţiei şi al caracterelor sale, dreptul de proprietate

privată, aşa cum este reglementat de Constituţie şi de Codul civil, corespunde

standardelor de punere în acord cu legislaţiile altor state cu tradiţii în economia liberă şi

proteguirea corespunzătoare a acestui drept.

În configuraţia actuală, art. 41 din Constituţie impune o serie de sarcini

proprietarului, apoi concesionarului, care au recunoscut atributele de folosinţă şi posesie,

precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, abitaţia, locaţia,

superficia) al cărui titular exercită o parte din prerogativele titularului dreptului de

proprietate.

Pornind de la conţinutul său juridic şi apreciind în raport de poziţia specifică a

proprietarului, dreptul de proprietate se defineşte ca fiind acel drept real care conferă

titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care

le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu

respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiţia cea mai completă împărtăşită în

84

doctrina română şi este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului de proprietate.5

Exercitarea lui este realizată prin concordanţa care trebuie să existe între capacitatea

juridică şi dreptul subiectiv.

Definiţia este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o

definiţie normativă, inspirară din modelul său francez care defineşte dreptul de

proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic.

Astfel, art. 480 C.civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva

de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele

determinate de lege”. Definiţia reţinută mai sus porneşte de la ideea că textul art. 480

C.civil dă o definiţie departe de a fi completă. De aceea, în definirea proprietăţii trebuie

să se pornescă de la conţinutul juridic al dreptului de proprietate, alcătuit din

prerogativele (atributele) recunoscute de lege proprietarului. Sunt numeroase situaţiile

când o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât

proprietarul, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate. Aşa este, de

pildă, uzufructuarul, căruia îi sunt recunoscute asupra bunului obiect al uzufructului

atributele de posesie şi folosinţă, sau superficiarul, care, mai mult decât atât, poate

exercita pe lângă posesie şi folosinţă şi atribute de dispoziţie materială şi juridică.

La întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane titulare ale

dezmembrămintelor proprietăţii care exercită unele din atributele aparţinând

proprietarului, se dă răspunsul că titularul dreptului de proprietate exercită atributele

acesteia în putere proprie şi în interes propriu. În putere proprie, are sensul că nu este

subordonat juridic nimănui, cu excepţia legii, toţi ceilalţi titulari de drepturi reale fiind

obligaţi să ţină seama de aceasta. În interes propriu, are sensul că exercitarea dreptului de

proprietate se face în exclusivitate în scopul satisfacerii intereselor proprii, fără obligaţii

faţă de alte persoane.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă mijloace juridice de

exercitare a dreptului de proprietate prin intermediul altor persoane. Existenţa şi

exercitarea lor explică polivalenţa acestui drept şi a prerogativelor sale, decizia

proprietarului exprimă în ultimă instanţă modalitatea în care el a găsit să-şi exercite

dreptul de proprietate până la limitările date de lege.

85

Definiţia dată duce la concluzia exercitării celor trei atribute, în putere proprie şi

în interes propriu, fie că ele sunt exercitate nemijlocit, fie că sunt exercitate prin

intermediul persoanelor în favoarea cărora s-au constituit anumite drepturi reale

(uzufruct, locaţie, superficie etc)

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt cele care îl deosebesc de

celelalte drepturi reale. Ele sunt: caracterul absolut şi inviolabil; caracterul deplin şi

exclusiv; caracterul perpetuu şi transmisibil.

Caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate rezultă din chiar

definiţia lui. Prin cuprinderea acestui caracter în codul civil francez şi apoi în codul civil

român, legiuitorul a vrut să dea proprietăţii o altă organizare în comparaţie cu fizionomia

sa anterioară, când ea era încătuşată şi strivită sub povara sarcinilor şi obligaţiilor feudale

senioriale. Însă caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie evidenţiat şi în

comparaţie cu celelalte drepturi reale. El este singurul dintre acestea care conferă

titularului său exerciţiul tuturor atributelor. În acelaşi timp dreptul de proprietate este un

drept absolut, în sensul opozabilităţii sale, toate celelalte subiecte de drept sunt obligate

să nu facă nimic de natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori de câte ori bunul s-ar

afla în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în

revendicare, care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane.

În prezent caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate este definit

astfel: absolut, deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toţi

ceilalţi, aceştia din urmă fiind obligaţi să nu facă nimic de natură a- l încălca; şi inviolabil,

înţeles în sensul că nu poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea întăreşte caracterul

absolut. Ea este prevăzută de art. 135 (6) din Constituţie şi se impune cu aceeaşi forţă şi

statului.

Există două excepţii care operează ope legis : a) exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, când în condiţiile legii bunurile mobile aflate în proprietate privată, pot

fi expropiate. Ea este prevăzută de art. 41(3) din Constituţie, art. 481 C.civil şi Legea nr.

33/1994, care este lege organică şi cuprinde cadrul general al exproprierii; b) folosirea şi

exploatarea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general,

conform art. 41 (4) din Constituţie.

86

De asemenea, art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, stabileşte norme juridice de protecţie a proprietăţii private: orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi

privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute

de lege şi de principiile generale de drept internaţional.

Cum normele de drept internaţional la care România este semnatară, în

conformitate cu art. 11 şi 20 din Constituţie, fac parte intrinsecă din dreptul intern, mai

mult chiar, se aplică cu prioritate faţă de acesta. De aici rezultă că inviolabilitatea

dreptului de proprietate este un caracter ridicat la rang de principiu.

În cele două situaţii caracterul inviolabil face loc unor interese economice mai

puternice cu care este însă pus în concordanţă.

Caracterul deplin şi exclusiv . Deplinătatea conferă titularului plena potestas,

adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa, dispoziţia.

Caracterul deplin deosebeşte dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi

reale, care sunt dezmembrăminte ale proprietăţii, care nu sunt depline atâta timp cât nu

conferă decât parţial exerciţiul acestor atribute. De exemplu în cazul uzufructuarului care

are doar atributele posesiei şi folosinţei.

Caracterul exclusiv presupune că titularul acestui drept îşi exercită prerogativele

excluzând orice altă persoană de la acest exerciţiu. Cu alte cuvinte este în acelaşi timp şi

exclusiv (alături de deplin) în sensul că sunt independente de orice puteri ale altei

persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când se constituie

dezmembrăminte. În doctrina noastră veche caracterul exclusiv era disecat în două

elemente principale: unul pozitiv şi unul negativ. El poate să facă cu lucrul său tot ce nu

este oprit şi să împiedice pe terţi de a se atinge de dânsul; însă în exerciţiul acestui drept

nu poate atinge sau îngrădi drepturile şi interesele altora.

Caracterul deplin şi exclusiv este evidenţiat de actele de dispoziţie materială şi

juridică, circumscrise în sfera noţiunii de jus abutendi şi se desprind ca argumente texte

din art. 480 şi 475 C.civ., acest din urmă text prevăzând că: “oricine poate dispune liber

de bunurile ce sunt ale lui…”.

Caracterul perpetuu şi transmisibil. Perpetuitatea dreptului de proprietate rezultă

în doctrina juridică franceză din însăşi definiţia acestuia.

87

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este înţeles în sensul că durata sa

nu are limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuinţare sau prin moartea titularului.

Aceasta nu înseamnă că proprietatea este întotdeauna şi tot timpul a aceluiaşi titular; căci

proprietarul poate să moară şi să transmită atunci lucrul său moştenitorului; el îl poate

înstrăina acel lucru unei alte persoane. Prin aceasta dreptul însuşi nu este menit să se

stingă; el se perpetuează, adică se transmite.

Este posibil ca o persoană să devină proprietar temporar sau sub condiţie

rezolutorie în baza unui act juridic. Cum, tot aşa, este posibil ca şi în cadrul unor instituţii

juridice dreptul de proprietate să se transmită altui titular, cum este cazul uzucapiunii.

Important este de reţinut că posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate nu

contravine caracterului său perpetuu, practic fiind chiar corolarul său.

Transmisiunea operează prin acte între vii – inter vivos- pe principiul

consensualismului consacrat de art. 971 C.civ. şi pentru cauză de moarte – mortis causa –

când transmisiunea are loc ca urmare a decesului din patrimoniul defunctului în cel al

moştenitorilor săi. Atât transmisiunile prin acte între vii, cât şi cele pe cale de succesiune

sunt dintre cele mai frecvente moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care şi-au

recăpătat importanţa lor practică prin deschiderea circuitului juridic civil în societatea

românească de după anul 1990.

Proprietatea publică şi proprietatea privată

Proprietatea publică

Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv

statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din

domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind

inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Caracterele dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Caracterul inalienabil constă în

aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1

general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau

mortis causa şi nici prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi

88

imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul,

abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de

servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale

ale dreptului de proprietate.

Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât

să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o

chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1

proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi

exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt

afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi

scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei

alienări (ex. Servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o

excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui

dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Imprescriptibilitatea este

consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul

civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este

imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei

acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile.

Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea

titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este

posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de

5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea

se face în termen de 1 an.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de

proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând

excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană

fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi

prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.

89

Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Tot datorită caracterului puternic

a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi

insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor.

Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât

titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii

asupra bunurilor din domeniul public.

Exercitarea dreptului de proprietate publică. Finalitatea urmărită în exercitarea

dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se

indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii

publice. Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu

privire la bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau

locale, cu privire la bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui

drept şi- l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conţinute de

normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în

interesul general al societăţii. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea

unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în

actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept

administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului

propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi

nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie

se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin

această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă

sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile

autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare

potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele

dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept

civil.

90

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în

favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a

dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a

acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de

drept civil.

Dreptul de administrare aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor

publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art.

135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre

de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de

interes naţional, judeţean sau local.

Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de

interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.

Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este

reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de

interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a

consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare

pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt

subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se

constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de

drept administrativ.

Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de

proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi

juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv

statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă,

să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică

competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de

drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios

administrativ. Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept

civil chiar şi atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi

91

faţă de terţi, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes,

apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de

proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil,

imprescriptibil şi insesizabil.

2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică. După anul 1990

noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.

Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art.

30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în

mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu

specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului

de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de

locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie

desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri.

Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.

3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public.

În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal,

esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin

acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără

scop lucrativ. Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii

etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.

Bunuri care formează obiectul proprietăţii publice

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd

şi care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi

publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de

proprietate publică.

În acest sens, art. 136 alin. 2 din Constituţie statuează că: ”proprietatea publică

aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel dispun Legea fondului

funciar nr. 18/1991, prin art. 4 alin. (2), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea pub lică şi

92

regimul juridic al acesteia, prin art. 1 şi Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001,

prin art. 122 alin. (1).

Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,

republicată, dispune că: ”domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care

proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz

în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor,

municipiilor sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt:

a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional. Aceste bunuri

sunt date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele,

statul este reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanţelor Publice.

b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite

astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile

din domeniu1 public de interes local, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca

persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Aceste bunuri

sunt date în administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor judeţene ori a C.G.M.

Bucureşti, după caz. În litigiile legate de aceste bunuri, unităţile administrativ-teritoriale

sunt reprezentate de consiliile locale ori judeţene, după caz, care dau mandat scris, fiecare

caz în parte, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului, care poate desemna un alt

funcţionar ori un avocat care să- l reprezinte în instanţă.

Autorităţile enumerate la pubctul b) exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr.

213/1998, ”posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul

public în limitele şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu

este discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în

conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului

juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept

privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul

public.

Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de

administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva

93

decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept,

care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

Fiind în prezenţa a două categorii de titulari ai proprietăţii publice, apare problema

determinării bunurilor care le aparţin.

Criteriul utilizat este cel al interesului naţional sau local pentru realizarea căruia

bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 112 alin.

(1), partea finală, din Legea nr. 215/2001, texte de lege conform cărora pentru ca un bun

aparţinând proprietăţii publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca

el să fie declarat de interes naţional. În lipsa unei asemenea declarări el va aparţine

domeniului public al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează

obiectul domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale .

Legea nr. 213/1998 cuprinde şi ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului

public al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2),

domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din

Constituţie, din cele stabilite la pct. I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau

interes naţional, declarate ca atare prin lege.

Pentru determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităţilor

administrativ-teritoriale legiuitorul trimite, în primul rând, la aceeaşi anexă, unde sunt

enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă şi la

metoda excluderii.

Se prevede astfel că domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din alte bunuri de

uz sau interes judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional iar

domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de

uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public

naţional ori judeţean.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 213/1998, determinarea fizică a bunurilor care aparţin

domeniului public ar fi trebuit făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de

ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi

de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.

94

Ministerului Finanţelor i-a revenit obligaţia de a centraliza aceste inventare şi de a

le supune spre aprobare Guvernului.

Atât actele administrative care conţin inventarele bunurilor proprietatea publică a

statului, întocmite de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri,

hotărârile consiliilor locale ori cele ale consiliilor judeţene, prin care au fost însuşite

inventarele bunurilor proprietate publică ale respectivelor unităţi administrativ-teritoriale,

cât şi hotărârile Guvernului, prin care aceste inventare au fost aprobate, pot fi atacate în

justiţie conform Legii contenciosului administrativ, de orice persoană interesată.

Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus menţionate subiectul de

drept beneficiar nu dobândeşte proprietatea acestuia, aşa că această operaţiune dă naştere

numai unei prezumţii de apartenenţă a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la

domeniul privat. De aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-

un asemenea inventar, cu condiţia ca reclamantul să dovedească împrejurarea că bunul a

fost preluat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un

titlu.

Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea

sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin

declaraţia legii.

Legea nr. 213/1998 prevede şi posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public

al statului în cel al unei unităţi administrativ-teritoriale sau invers. Astfel, potrivit art. 9,

bunuri din domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul public al unei unităţi

administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului judeţean,

respectiv a Consiliului general al municipiu lui Bucureşti sau a consiliului local, după

caz.Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale

în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului

judeţean, respectiv a Consiliului general al municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Bunurile care formează obiectul proprietății publice

Nefundat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietăţii publice, nu

mai este însă necesar să se dovedească şi faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă

titular este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege

95

a unui bun ca aparţinând proprietăţii publice este suficientă în asemenea situaţii pentru a

face dovada apartenenţei bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.

Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparţinând domeniului

public, va face însă obiectul proprietăţii publice numai dacă a intrat în proprietatea statului

cu titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era

parte şi a legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.

Poate fi contestată apartenenţa unui bun la proprietatea publică de orice persoană

interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat,

soluţionarea litigiului fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Este vorba despre

bunurile care fie au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data

preluării, fie despre bunurile care au fost preluate pe căi de fapt, în absenţa oricărui temei

juridic.

Afirmaţiile de mai sus se bazează pe conţinutul art. 6 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţia legală citată terenurile aflate în

detenţia precară a unei staţiuni de cercetare în domeniul pomicol, detenţie dobândită în

urma unui schimb de terenuri încheiat cu fosta cooperativă agricolă de producţie, cu

nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată .

Fac excepţie bunurile în privinţa cărora legea dispune expres că nu pot fi decât

obiect al proprietăţii publice. Includerea unui bun în această categorie face dovada deplină

şi inatacabilă a faptului că statul sau unitatea administrativ-teritorială este proprietarul

respectivului bun şi că el aparţine domeniului public al respectivului subiect de drept.

Referitor la bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, art. 135 alin. (4)

din Constituţie, în redactarea originară, prevedea: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului,

căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce

pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei

economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul

exclusiv al proprietăţii publice.”

După revizuirea Constituţiei materia este reglementată de art. 136 alin. (3), care

dispune: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial

energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale

96

ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea

organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Analiza comparativă a acestei dispoziţii cu cea conţinută de vechea reglementare ne

conduce la următoarele concluzii:

- Bunurile care formează obiectul exclusiv al roprietăţi publice sunt ,în primul rând ,

cele enumerate de prevederea constituţională citată. La acestea pot fi adăugate, prin lege

organică, şi alte bunuri. Referirea la legea organică este conformă prevederilor art. 73 alin.

(3) lit. M), potrivit cărora regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege

organică şi ea lipsea din vechiul text.

- Sunt menţionate ca făcând obiect exclusiv al proprietăţii publice numai „bogăţiile

de interes public ale subsolului” iar nu„bogăţiile de orice natură ale subsolului”, cum se

prevedea înlextul modificat.

- Tot astfel, numai „apele cu potenţial energetic valorificabil,de interes naţional”

fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice,spre deosebire de situaţia anterioară, când în

această categorie juridică erau incluse „apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea

ce pot fi folosite în interes public”.

- Se remarcă şi faptul că nu mai sunt enumerate printre bunurile care fac obiectul

exclusiv al proprietăţii publice căile decomunicaţie.

Aceasta înseamnă că orice bogăţii ale subsolului, care nu sunt de interes public, pot

face şi obiect al proprietăţii private. Tot astfel, pot face şi obiect al proprietăţii private apele

cu potenţial energetic valorificabil, de interes local, cele care nu au un asemenea potenţial,

precum şi căile de comunicaţii, dacă prin lege organică nu se dispune altfel.

Bunurile enumerate în textul citat nu pot face decât obiectul proprietăţii publice şi

niciodată al celei private, indiferent de titular. Enumerarea nu este însă limitativă, prin lege

putând fi stabilite şi alte bunuri care să facă obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

În acest mod a fost instituită şi o restrângere a capacităţii de fo losinţă a tuturor

subiectelor de drept, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care constă în

interdicţia de a avea în proprietate bunuri calificate de prevederile dispoziţiilor legale citate

ca fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice. Confruntând prevederile art. 136 alin. (3) din

Constituţie cu cele ale Legeii nr. 213/1998 ajungem la concluzia că, în privinţa b unurilor

enumerate de dispoziţia constituţională citată, interdicţia afectează şi unităţile

97

administrativ-teritoriale, statul fiind sigurul subiect de drept care le poate avea în

proprietate. Unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate

publică numai asupra unor bunuri în privinţa cărora, prin lege organică, s-a dispus că fac

obiectul exclusiv al proprietăţii lor publice.

Deşi legiuitorul constituant nu o spune expres, este de la sine înţeles că prin lege se

pot determina şi alte categorii de bunuri care să facă parte din proprietatea publică, fără a fi

însă şi obiect exclusiv al acestei proprietăţi, în sensul că şi particularii pot avea în

proprietate bunuri de aceeaşi natură, argumentul afortiori fiind utilizabil.

Acest lucru a şi fost făcut de legiuitor, în anexa Legii nr. 213/1998 privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia fiind enumerate bunurile care fac parte

din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.

Proprietatea privată

Definiţia dreptului de proprietate. Atunci când definim dreptul de proprietate

privată, avem în vedere în primul rând definiţia generală a proprietăţii. Forma de

proprietate privată este prevăzută de art. 135 alin. 2 din Constituţie. În contextul aşezării

economiei naţionale, proprietatea privată este dominantă şi aceasta pentru că bunurile ce

o compun sunt în circuitul civil general, ceea ce face punerea lor în valoare pentru

asigurarea nevoilor materiale permanente ale membrilor societăţii. Din analiza făcută în

secţiunea anterioară rezultă că proprietatea publică este scoasă din circuit civil, pe când

proprietatea privată este caracterizată tocmai prin aceea că se află în comerţ şi cu cât

circuitul ei este mai sănătos şi mai rapid, are loc şi o dezvoltare a unei economii

concurenţiale în interesul general şi particular al societăţii. În cadrul sistemului

proprietăţii, proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică prin regimul ei strict,

constituie excepţia. Garantarea ei constituţională rezultă şi din art. 41 al legii

fundamentale, care prevede că; ”dreptul de proprietate privată şi creanţele împotriva

statului sunt garantate (alin. 1) ”, precum şi prevederea că: ”proprietatea privată este

ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (alin.2) ”.

Proprietatea privată este reglementată într-o serie de acte normative, legi organice

şi ordinare, printre care amintim Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, modificată şi

republicată, Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală, Legea nr. 7/1996,

98

privind publicitatea şi cadastrul funciar. Reglementarea cea mai completă a regimului

juridic al dreptului de proprietate privată este cuprinsă in Codul civil român.

Ca terminologie, din concepţii legislative in evoluţie şi de însuşirile pe care le are,

sunt folosite noţiunile de “proprietate privată”, ”domeniul privat al statului sau al

unităţilor administrativ-teritoriale”, ultimii termeni desemnaţi în funcţie de titularii

acesteia.

În literatura juridică dreptul de proprietate privată este definit ca fiind acel drept

real subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile şi imobile, drept ce conferă tilularilor

săi dreptul de posesie, folosinţă şi dispoziţie, prerogative care se exercită în mod

exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în limitele determinate de lege.

Proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept, denumirea dată de

domeniu privat celui care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este doar

o deosebire de nuanţă, nicidecum de regim juridic, care este acelaşi.

Subiectele dreptului de proprietate privată. Din chiar definiţia dată rezultă că, în

principiu, dreptul de proprietate privată poate să aparţină oricărui subiect de drept:

persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului şi unităţilor administrativ- teritoriale.

Persoanele fizice. Orice persoană fizică poate fi subiect al dreptului de

proprietate. Regula este că persoanele fizice sunt în cea mai mare măsură subiecte ale

dreptului de proprietate privată, asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, în mod

nelimitat. Este de subliniat că posibilitatea nelimitată de a dobândi dreptul de proprietate

privată asupra imobilelor aparţine persoanelor fizice – cetăţeni români.

Excepţii de la regula că dreptul de proprietate poate fi dobândit neîngrădit de

către persoanele fizice sunt cele prevăzute expres de lege.

O primă îngrădire care priveşte persoanele fizice – cetăţeni români – este una de

natură cantitativă, prevăzută de art. 2 (alin.2) din Legea nr. 54/1998, care stabileşte la 200

ha limita maximă de terenuri agricole pe care poate să le dobândească, prin acte între vii,

o familie.

La analiza proprietăţii publice am văzut că persoanele fizice nu pot dobândi

bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 135 alin. 4 din

Constituţie.

99

Persoanele fizice - cetăţeni străini şi apatrizi - pot fi titulare ale imobilelor, cu

excepţia terenurilor. Incapacitatea persoanelor fizice cetăţeni străini şi apatrizi – de a

dobândi terenuri a fost reglementată iniţial de art. 47 din Legea nr. 18/1991, anterioară

Constituţiei. În teza finală a art. 41(2’) din Legea fundamentală se dispune: ”cetăţenii,

străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. În

concordanţă cu aceasta, art. 3 din Legea nr. 54/1998, textul este reprodus, rezultând

incapacitatea legală a acestora de a dobândi proprietatea terenurilor, indiferent de

categoria de folosinţă a acestora. Ei nu pot să dobândească prin acte juridice între vii sau

pentru cauză de moarte, prin moştenire sau prin uzucapiune.

În baza textelor legale arătate, este interzis străinilor şi apatrizilor să dobândească

proprietatea asupra terenurilor atunci când aceştia sunt moştenitori. În caz de moştenire,

considerăm că cei din această categorie de persoane fizice au dreptul la echivalentul

valoric al terenurilor a căror proprietate nu au capacitatea să le dobândească prin

moştenire. Calitatea de moştenitor nu poate să le fie contestată, de aceea sunt îndreptăţiţi

la eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public competent, potrivit Legii

nr. 36/1995. Caracterul juridic al transmiterii universale a moştenirii îl îndreptăţeşte pe

străin sau apatrid la eliberarea certificatului de moştenitor şi deci a recunoaşterii calităţii

de moştenitor, ceea ce îi dă vocaţie la patrimoniul defunctului în compunerea căruia intră

şi terenuri. Terenul va fi preluat de comoştenitori, dacă sunt cetăţeni români, sau de către

stat dacă nu mai sunt alţi moştenitori, în termen de 1 an, moştenitorul urmând a fi

despăgubit în echivalent. Atunci când terenul va fi dobândit de stat, este trecut în

domeniul privat al acestuia, statul participând în raporturi specifice de drept civil. În

privinţa trecerii la stat în mod gratuit (care ar fi o sancţiune) sau prin plata echivalentului

la valoarea reală, controversa se consideră înclinată în favoarea opiniei că străinul sau

apatridul este îndreptăţit la despăgubiri, deoarece statul nu se poate îmbogăţi fără justă

cauză, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul neconstituţionalităţii dispoziţiei din

Legea nr. 18/1991 (conform căreia dacă terenurile nu sunt înstrăinate în termen de 1 an,

treceau gratuit în proprietatea statului), precum şi de o parte semnificativă a doctrinei.

O altă incapacitate de a fi titular al dreptului de proprietate privată este cea

reglementată de art. 17 din Legea nr. 85/1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu

altă destinaţie, construite din fondurile statului şi fondurile unităţilor economice şi

100

bugetare de stat, care prevede interdicţia de a putea cumpăra locuinţe de către persoanele

fizice care nu au cetăţenie română. Dreptul de a cumpăra este restrâns şi în privinţa

cetăţenilor români, la aceia care au şi calitatea de chiriaşi ai apartamentelor respective.

În fine, reprezentanţii instituţiilor publice care fac parte din adunările generale ale

acţionarilor, membrii consiliului de administraţie si directorii executivi ai societăţii

comerciale vânzătoare nu pot avea calitatea de cumpărători, direct sau prin persoane

interpuse, în cazul vânzării de active aparţinând societăţilor comerciale 1a care statul sau

o autoritate a administraţiei locale este acţionar, conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr.

55/1998. Este materializarea regulii instituită de art. 1308 pct. 2 Cod civil, în virtutea

căruia mandatarii convenţionali sau legali, împuterniciţi să vândă bunuri pe care le au în

administrare, nu le pot cumpăra. Situaţia este aceeaşi şi dacă se vând active aparţinând

regiilor autonome.

Persoanele juridice. Sunt titulare ale dreptului de proprietate privată. Persoanele

juridice de drept privat sunt constituite din societăţile comerciale cu capital privat sau cu

capita1 de stat (constituite în baza Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. l5/1990), persoanele

juridice fără scop lucrativ, asociaţiile, fundaţiile, sindicatele (înfiinţate prin Legea nr.

21/l924, O.G nr. 26/2000, Legea nr. 52/1991).

Subiecte ale dreptului de proprietate privată sunt şi societăţile agricole, înfiinţate

potrivit Legii nr. 36/1991, ca societăţi pe acţiuni de tip privat, cu personalitate juridică,

dar fără scop comercial. Tot astfel, sunt subiecte ale acestui drept şi asociaţiile cu scop

lucrativ sub forma cooperativelor meşteşugăreşti, de consum şi de credit.

Pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată şi regiile autonome înfiinţate şi

organizate în baza Legii nr. 15/1990.

Persoanele juridice de drept privat au calitatea de subiecte colective de drept,

regimul juridic al proprietăţii private este acelaşi, caracterizat prin alienabilitate,

sesizabilitate şi prescriptibilitate, sub aspect achizitiv. În privinţa cooperativelor

meşteşugăreşti, Curtea Constituţională s-a pronunţat că proprietatea acestora este supusă

regimului de drept privat, şi ca atare este neconstituţională prevederea art. 21 alin. 2 teza I

din Decr.- lege nr. 66/1990, care prevede că bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe,

proprietate a acestor cooperative nu pot fi urmărite de creditorii lor. Prin acestă prevedere

101

discriminatorie este încălcată prevederea art. 41 al. 2 din Constituţie, conform căreia

proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Persoanele juridice străine pot să deţină acele bunuri care servesc realizării

scopului pentru care au fost înfiinţate. Legea nr. 54/1998 dispune la art. 3, că persoanele

juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru

cauză de moarte. Interdicţia vizează dobândire şi prin celelalte moduri de dobândire

prevăzute de art. 644 şi 645 Cod civil- uzucapiunea, accesiunea, hotărârea judecătorească

etc.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care sunt persoane juridice de drept

public, pot fi la rândul lor titulare ale dreptului de proprietate privată. În cazul acestora

dispoziţiile legale se referă la domeniul privat al statului şi unităţile administrativ-

teritoriale. Legile organice sunt cele care fac referiri exprese la domeniul privat, sub

ambele sale categorii de titulari.

Astfel, Legea nr. 18/1991, în art. 6, face referire la domeniul privat al statului şi al

unităţilor administrativ-teritoriale, arătând terenurile ce constituie obiect al acestui drept;

domeniul privat este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune

altfel.

Domeniul privat al statului şi al unităţilor teritoriale este alcătuit din bunuri aflate

în proprietatea acestor persoane juridice şi care nu sunt în regim de domeniu public,

reglementat astfel de Legea nr. 213/1998. Legea stabileşte, în art. 4, că aceşti titulari au

asupra acestor bunuri un drept de proprietate privată.

O prevedere similară celei cuprinse în art. 6 al Legii nr. 18/1991 este conţinută şi

în art. 5 al Legii nr. 213/1998, supunând regimului juridic de drept comun şi celelalte

bunuri din domeniul privat, altele decât terenurile. Interpretând altfel, s-ar ajunge la o

suprapunere de texte, pe când realitatea este ca în primul caz referirile sunt exprese şi

exclusive la terenuri, iar în al doilea caz, la orice alte bunuri din domeniul privat.

Constituirea şi formarea domeniului privat al statului are loc prin modalităţi de

drept civil şi unele specifice numai acestui domeniu.

Mijloacele de drept civi1 sunt cele reglementate de art. 644 şi 645 Cod civil,

actele juridice, edificarea unor construcţii, reproducţia materială, accesiunea,

ocupaţiunea, uzucapiunea şi hotărârea judecătorescă.

102

Mijloace specifice care nu sunt accesibile pentru alţi particulari sunt bunurile

abandonate sau fără stăpân, dobândirea succesiunilor vacante (art. 680 C.civ.),

dezafectarea unor utilităţi din domeniul public, exercitarea dreptului de preemţiune al

statului potrivit art. 52 din Codul silvic, trecerea în proprietatea statului a bunurilor

dobândite ilicit în condiţiile Legii nr. 115/1996.

Regimul juridic al acestor bunuri este cel de drept comun, cu singura deosebire că

titular al dreptului de proprietate este statul, judeţul sau comuna, pe când în alte situaţii

este orice persoană fizică sau persoana juridică de drept privat. Regimul juridic de drept

comun este prevăzut de art. 1845 C.civil, text împărtăşit şi de art. 4 partea finală din

Legea nr. 213/1998, dacă dispoziţiile exprese ale legii nu dispun altfe1. Înstrăinarea

acestor bunuri se poate face numai prin licitaţie publică şi, de regulă, nu pot fi înstrăinate

prin acte cu titlu gratuit. Orice derogare constituie excepţie şi trebuie să fie expresă.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Noţiune . Cedarea forţată aplicată imobilelor îmbracă forma exproprierii pentru

cauză de utilitate publică. Ea este cuprinsă în art. 481 C.civ. care stabileşte că: „Nimeni

nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi

primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, ea îşi găseşte actualmente reglementarea

completă în art. 41 din Constituţie şi în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică.

Bunurile supuse exproprierii. - Sunt expropriabile numai bunurile imobile

proprietate privatã. Utilitatea publicã se declarã pentru lucrãri de interes naţional sau

pentru lucrãri de interes local (art. 5). Legea nr. 33/1994 enumerã principalele categorii

de lucrãri de utilitate publicã într-o listã nelimitativã (art. 6).

Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. – Acestea sunt reglementate

în Capitolul IV al Legii nr. 33/1994. Soluţionarea cererilor de expropriere este de

competenţa tribunalului în raza căruia este situat imobilul. Instanţa va verifica dacă sunt

întrunite condiţiile cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu,

problemele de fond privitoare la expropriere (de exemplu, necesitatea acesteia,

103

întinderea, faptul că nu a fost contestată hotărârea comisiei etc.). Tot tribunalul va hotărî

şi asupra despăgubirilor cuvenite fiecăreia dintre persoanele interesate .

Efectele exproprierii. – Exproprierea produce următoarele efecte :

- imobilul expropriat trece în proprietatea publicã liber de orice sarcini ;

- se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate - uzul,

uzufructul, abitaţie, superficie precum şi orice alte drepturi reale. De asemenea se sting

drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţã. Titularii acestor drepturi au drept la

despăgubiri.

- în ce priveşte dreptul de ipotecã şi privilegiul imobiliar special care greveazã

bunul expropriat, acestea se strãmutã de drept asupra despãgubirii stabilite de instanţã ;

prin această dispoziţie legea reglementează un nou caz de subrogaţie cu titlu particular

(art. 28 alin. 2) ;

- se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului

expropriat (de exemplu, cele nãscute din contractul de locaţiune, de comodat).

Retrocedarea şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului. - Legea nr. 33/1994

reglementeazã douã drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat (art. 35-37)

şi anume: dreptul de a cere şi de a obţine retrocedarea imobilului expropriat şi dreptul de

preemţiune la cumpãrarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotãrî sã-l

înstrãineze.

C.2. Regimul juridic al bunurilor imobile (terenuri şi construcţii) proprietate

privată

Regimul juridic al construcţiilor

Principiu. Construcţiile proprietate privată sunt în circuitul civil general. Ca

urmare, ele pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin oricare dintre modurile prevăzute

de lege: convenţie, testament, succesiune, uzucapiune, accesiune etc.

Tot astfel, dreptul de proprietate asupra construcţiilor este compatibil cu

instituirea unor drepturi reale principale, dezmembrăminte ale proprietăţii uzufruct, uz,

abitaţie, servitute, superficie, asupra acestora, după cum dreptul de proprietate asupra lor

poate fi grevat de ipotecă sau de un privilegiu imobiliar.

104

Persoanele fizice sau juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra

construcţiilor şl vor dobândi un drept de superficie sau de folosinţă pe alte temeiuri

juridice asupra terenurilor pe care acestea se află.

Am arătat că, în anumite situaţii determinate de lege, există unele interdicţii

temporare cu privire la exercitarea atributului dispoziţiei juridice prin înstrăinarea

construcţiilor, ceea ce însă nu pune în discuţie principiul general enunţat.

Precizăm că, chiar şi în perioada anterioară anului 1990, construc ţiile au fost în

circuitul civil general, numai că, atât transmiterea dreptului de proprietate, cât şi

constituirea de drepturi reale cu privire la aceste bunuri imobile erau condiţionate de

obţinerea unei autorizaţii administrative prealabile şi de încheierea actului de înstrăinare,

respectiv de constituire a altui drept real, în formă autentică.

Nerespectarea acestor cerinţe legale era sancţionată cu nulitatea absolută a actului

juridic astfel încheiat.

Părţile puteau încheia antecontracte de înstrăinare, ca promisiuni bilaterale de a

înstrăina, care, dacă nu erau executate, permiteau părţii interesate să se adreseze instanţei

de judecată spre a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract.

Într-o anumită perioadă de timp, construcţiile situate în oraşele declarate de lege

oraşe mari puteau fi dobândite prin acte între vii numai dacă dobânditorul avea domiciliul

sau avea dreptul să-şi stabilească domiciliul în oraşul respectiv.

De asemenea, alte reglementări prevedeau incapacităţi pentru anumite categorii de

persoane fizice de a dobândi, prin acte între vii, construcţii.

Spre deosebire de perioada anterioară menţionată, în prezent nu se cere

îndeplinirea vreunei condiţii de formă a actului juridic de înstrăinare sau de dobândire a

construcţiilor.

Aşa fiind, înseamnă că ele pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al

părţilor. înscrierea unor asemenea acte de înstrăinare în cartea funciară are ca efect numai

opozabilitatea faţă de terţi a actului de înstrăinare (art. 27 din Legea nr. 7/1996). între

părţi, efectul translativ al actului de înstrăinare se produce în momentul realizării

acordului de voinţă.

De la acest principiu există unele excepţii, spre exemplu, în materia donaţiilor,

când, pentru a fi valabil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică (art. 813 C. civ.).

105

S-a observat însă că înstrăinarea construcţiilor prin act sub semnătură privată nu

poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent, ci numai la

constituirea unui drept de superficie, având ca titular pe dobânditorul construcţiei.

Aceasta deoarece, prin constituirea unui dezmembrământ al dreptului de

proprietate nu se realizează o înstrăinare a terenului, iar construcţia formea ză un tot

indivizibil cu terenul, disocierea între ele putând a se realiza numai din punct de vedere

juridic, nu şi fizic.

Apoi, nu există o altă soluţie juridică pentru a determina soarta terenului, pe de o

parte, iar, pe de altă parte, nu se poate face în mod indirect înstrăinarea terenului, altfel

decât impune legea, respectiv forma autentică a actului .

Transmiterea dreptului de folosinţă sau de concesiune asupra terenului. Este

posibil ca înstrăinarea construcţiei să se facă de către proprietarul ei care nu este şi

proprietar al terenului pe care aceasta se află sau, mai precis, asupra terenului aferent

acestuia, ci are asupra lui un drept de folosinţă sau un drept de concesiune.

Într-o astfel de situaţie, o dată cu înstrăinarea construcţiei se va transmite în mod

automat, ca efect al transmiterii dreptului de proprietate asupra acesteia, şi dreptul de

folosinţă sau de concesiune asupra terenului aferent.

Astfel, art. 15 din Decretul- lege nr. 61/1990 prevede că, în caz de înstrăinare a

locuinţei dobândite în condiţiile pe care el le instituie, se transmite asupra dobânditorului

şi dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.

De asemenea, potrivit art. 35 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcţii, modificată şi republicată, dreptul de concesiune asupra terenului

pe care se găseşte o construcţie se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a

construcţiei pentru realizarea căreia el a fost instituit.

Regimul juridic al terenurilor

Dispoziţiile legale referitoare la proprietatea privată asupra terenuilor

· Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare;

· Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996;

106

· Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprieta te asupra terenurilor

agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.

18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;

· Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

· Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanism;

· Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum

şi unele măsuri adiacente;

· Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice

străine.

Principalele instrumente juridice de achiziţionare a terenurilor

Cele mai uzuale modalităţi legale de dobândire a dreptului de proprietate sau a

altui drept real asupra terenurilor sunt următoarele:

1.Vânzarea-cumpărarea este pe departe cel mai frecvent instrument de transmitere

a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.

Orice persoană fizică sau juridică poate în principiu să fie parte într-un contract de

vânzare-cumpărare de bunuri imobile, cu condiţia de a avea capacitate de exerciţiu pentru

personele fizice, iar dobândirea terenului să fie justificată de obiectul de activitate, în

cazul persoanelor juridice.

Înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, părţile au libertatea de a

încheia un antecontract, prin care se obligă să încheie la un moment ulterior, la un preţ

deja stabilit, contractul de vânzare-cumpărare final.

În antecontract se stipulează de regulă obligaţia vânzătorului de a nu se răzgândi

în privinţa vânzării precum şi aceea că nu va încheia un alt contract cu o terţă persoană.

În acelaşi timp, cumpărătorul se obligă să nu cumpere de la o altă persoană decât

vânzătorul iniţial. Pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin acest antecontract se

prevăd, de regulă, despăgubiri băneşti.

Legea nr.18/1991 a fondului funciar impune încheierea contractului de vânzare-

cumpărare în formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute, ceea ce implică intervenţia

unui notar care va autentifica actul de transfer al proprietăţii.

107

Pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra trenului să fie opozabil celor

care nu au participat la semnarea contractului, se impune înscrierea actului juridic

translativ de proprietate în cartea funciară. Cartea funciară este un sistem de evidenţă a

situaţiei juridice a imobilelor şi realizează o publicitate integrală a tuturor transmisiunilor

şi constituirilor de drepturi reale imobiliare. Terţul dobânditor prin act juridic înscris în

cartea funciară, este apărat de eventuale cauze de evicţiune derivând din titlurile

anterioare, dar neînregistrate în cartea funciară.

Tot această lege instituie obligativitatea respectării dreptului de preemţiune

(dreptul de a cumpăra cu prioritate) al coproprietarilor, al vecinilor şi al arendaşilor în

cazul vânzării terenurilor agricole extravilane.

Principalele obligaţii ale vânzătorului sunt predarea imobilului înstrăinat şi

garanţia pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului. Vânzătorul răspunde astfel

pentru pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în

exercitarea dreptului sau asupra lucrului, a tunci când vânzătorul sau o terţă persoană

valorifică un drept asupra aceluiaşi bun. El răspunde de asemenea în cazul în care lucrul

vândut prezintă deficienţe ascunse care afectează utilitatea terenului, acesta devenind

impropriu utilizării conform destinaţiei sau îşi micşorează considerabil valoarea de

întrebuinţare.

Cumpărătorul are obligaţia de plată a preţului în condiţiile stabilite prin contract.

În caz contrar, vânzătorul poate cere fie rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului, fie

executarea silită asupra cumpărătorului.

Perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren presupune plata unor

taxe legale. Acestea sunt taxele notariale de timbru stablite în funcţie de valoarea

imobilului, taxele de publicitate imobiliară şi impozitul anual pe teren către bugetul local.

2.Uzufructul, superficia şi servituţiile

Terenurile pot face obiectul unor drepturi reale, derivate din dreptul de

proprietate. Cele mai frecvente sunt uzufructul, superficia şi servituţiile.

Uzufructul este dreptul real principal derivat, esenţialmente temporar, în virtutea

căruia o persoană numită uzufructuar exercită asupra imobilului dreptul de folosinţă şi

dreptul de a culege fructele, în timp ce proprietarul bunului astfel grevat rămâne numai cu

dreptul de dispoziţie.

108

Superficia reprezintă dreptul de proprietate pe care îl are o persoană numită

superficiar asupra clădirilor sau altor construcții ce se află pe un teren aflat în proprietatea

altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un doar un drept de folosință pe

durata

Servitutea reprezinta acea limitare a exercitarii atributelor dreptului de proprietate

asupra unui imobil numit fond aservit, în profitul altui imobil numit fondul dominant, în

scopul asigurării utilității acestuia din urmă.

3. Locațiunea

Contractul de locațiune este acel contract prin care se transmite de către locator în

beneficiul locatarului dreptul de a folosi imobilul în schimbul unei chirii.

Contractul de locațiune a unui teren poate fi încheiat între persoane fizice și persoane

juridice, sub semnătura privată sau în formă autentică. Pentru loca țiunea încheiată pe o

perioada mai mare de 3 ani, legea instituie obligația de a o înscrie în cartea funciară,

pentru a deveni opozabilă terțelor persoane.

Nu este absolut necesar ca locatorul să fie proprietar al terenului, este suficient ca

acesta să dețină bunul cu titlu de uzufruct sau de locațiune. Sublocațiunea este deci

permisă cu condiția să nu fie interzisă sau să nu contravină contractului principal.

Locatorul are obligația de a asigura locatarului folosința liniștită a imobilului pe

întreaga durată a locațiunii. De asemenea, el trebuie să predea bunul într-o stare

corespunzătoare destinației în vederea căreia a fost închiriat.

La rândul lui, locatarul are obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și

conform destinației imobilului, deci de a întreține bunul în stare de întrebuințare,

Locatarul trebuie de asmenea să plătească chiria în condițiile și la termenele stipulate în

contractul de locațiune.

4. Aportul la capitalul social O altă modalitate mai originală de constituire a

dreptului de proprietate asupra terenurilor este constituirea acestuia ca aport la capitalul

unei societăți comerciale. Terenul devine astfel un elemnt de activ patrimonial al

societății, asociatul pierzând dreptul de proprietate asupra acestuia. În consecință, la

dizolvarea societății, asociatul care a adus ca aport terenul nu va avea dreptul la

restituirea bunului, numai dacă nu este convenit contrariul.

109

Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini

Constituția României interzicea până nu demult persoanelor fizice cetă țeni străini sau

apatrizi să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilo r. Această interdicție a

dispărut odată cu revizuirea legii fundamentale și prin adoptarea Legii nr. 312 din 10

noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de

către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine.

Această lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea

Europeană, prevede următoarele:

- Cetățeanul unui stat membru (al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic

European) apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și

persoana juridică constituită în conformitate cu legisla ția unui stat membru pot dobândi

dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege

pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române.

- Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în

România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă,

constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la

împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

- Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în

România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat

membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și

terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la

Uniunea Europeană.

Specificul regimului terenurilor naționalizate de către stat

Începand din anul 1945 și până la Revoluția din decembrie 1989, statul român a

naționalizat în mod abuziv un număr foarte mare de imobile, terenuri și locuințe.

Începand cu anii 90 s-a procedat la restituirea acestor imobile către proprietarii de drept,

însă nici în momentul de față, situația nu este complet regularizată.

110

Prin legea nr. 18/1991 s-a inițiat procedura de reconstituire a dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole, neagricole și forestiere. Din păcate, limitele

impuse de această lege au avut drept consecința restituiri parțiale.

Următoarea dispoziție legală a fost adoptată, cu mare întârziere, prin Legea nr.

1/2000.

Această lege a păstrat și ea anumite limitări, astfel încât restituirea terenurilor a

întâmpinat numeroase dificultăți.

Complexitatea procedurilor, dificultatea probării dreptului de proprietate,

nerespectarea termenelor de depunere a cererilor, numeroasele litigii, toate acestea au

condus la neatingerea scopului urmărit de legiuitor.

Legea nr. 10/2001 a unificat procedura de restituire pentru toate imobilele, terenuri

sau construcții preluate abuziv, mai puțin cele a căror situație era reglementată de Legea

nr. 18/1991. Conform acestei legi, imobilele se restituie în natură, sau în caz de

imposibilitate, prin echivalent. Din cauza numărului foarte mare de cereri făcute în baza

acestei legi, procesul de restituire a terenurilor preluate în mod abuziv de către stat este

departe de a fi finalizat.

Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justitiei

enunță în felul următor circulația juridică a terenurilor:

- Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi

rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile

prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

- Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de

destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii,

încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

- În cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui

teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora.

- Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi

dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea

specială.

- Cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi

legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu

111

privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici

constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz.

- Înstrăinările realizate sub orice formă, în temeiul prezentei legi, nu validează

titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor şi dobânditorilor, dacă acestea erau lovite de

nulitate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

- În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau

fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a

îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care

să ţină loc de contract.

- Înstrăinările efectuate în scopul comasării parcelelor şi loturilor de teren, prin

constituirea unor corpuri de proprietate ma i mari care să cuprindă suprafeţe continue,

indiferent de destinaţia lor, precum şi înstrăinările efectuate de către persoanele

îndreptăţite să obţină renta viageră agricolă, pot fi efectuate şi pe baza schiţelor care au

stat la baza titlurilor de proprietate emise cu ocazia aplicării legilor fondului funciar şi

sunt scutite de taxa de timbru şi de timbrul judiciar.

C.3. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate

Proprietatea rezolubilă

Proprietatea rezolubilă există atunci când transferul dreptului s-a făcut printr-un

act juridic afectat de o condiţie rezolutorie. Ea se mai numeşte şi proprietate revocabilă.

Să presupunem că o persoană dăruieşte alteia un bun, sub condiţia că dacă i se naşte un

copil, ace1 bun să se întoarcă în patrimoniul său sau al moştenitorilor. În exemplul dat,

dobânditorul este proprietar sub condiţie rezolutorie, iar transmiţătorul este proprietar sub

condiţie suspensivă.

Condiţia rezolutorie este definită de art. 1019 C.civil, ca un eveniment viitor şi

nesigur, a cărui îndeplinire revocă obligaţia. Soarta dreptului de proprietate depinde de

realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi nesigur. Suntem în prezenţa condiţiei

pendente conditione, din punct de vedere teoretic, bunul care face obiect al înstrăinării

este considerat că aparţine la doi proprietari. Astfel, înstrăinătorul are un drept de

proprietate supus unei condiţii suspensive, iar dobânditoru1 are un drept de proprietate

112

supus unei condiţii rezolutorii. De aici rezultă că condiţia rezolutorie ce- l priveşte pe

dobânditor are în privinţa transmiţătorului efectele unei condiţii suspensive şi invers.

Adică dobânditorul este proprietarul actual şi provizoriu, dreptul său fiind pus sub

semnu1 incertitudinii de condiţia rezolutorie, iar transmiţătorul are posibilitatea de a

deveni proprietarul aceluiaşi lucru dacă se realizează condiţia suspensivă.

Proprietatea rezolubilă poate rezulta din convenţia părţilor, existând şi două cazuri

când rezultă din lege. Prima situaţie este reglementată de art. 836 Cod civil, potrivit

căruia se revocă de drept donaţiile făcute de persoane care nu au copii sau alţi

descendenţi la momentul încheierii contractului de donaţie şi cărora li se naşte ulterior un

copil. A doua situaţie este reglementată de art. 937 Cod civil, care prevede că donaţiile

dintre soţi sunt revocabile, făcând astfe1 incertă existenţa dreptului de proprietate al

soţului donatar.

Există şi ipoteza afirmativă în literatura de specialitate, dată de art. 494 Cod civil,

care prevede că o persoană care construieşte pe terenul alteia, invocând accesiunea

imobiliară artificială, poate deveni şi proprietar al construcţiei. Cât timp proprietarul

terenului nu şi-a manifestat voinţa de a prelua construcţia, constructoru1 exercită o

posesie corespunzătoare dreptului de proprietate rezolubilă.

În privinţa efectelor proprietăţii rezolubile, deosebim trei situaţii: a) condiţia

rezolutorie este pendinte; b) condiţia s-a realizat; c) condiţia nu s-a realizat.

a) Condiţia rezolutorie este pendinte, efectul constă în aceea că dobânditorul sub

asemenea condiţie poate exercita asupra lucrului toate drepturile unui proprietar pur şi

simplu. Drept urmare, el poate face asupra lucrului acte de administraţie, acte de

conservare şi acte de dispoziţie, precum şi acte de transmitere mortis causa. Actele de

dispoziţie sunt însă rezolubile potrivit principiului că nimeni nu poate constitui altora

drepturi mai mari decât are el însuşi: nemo plus iuris ad alium transfere potest, quam ipso

habet.

Transmiţătorul este proprietar sub condiţie suspensivă, postură în care nu poate

face asupra bunului acte de folosinţă iar dreptul său se transmite asupra moştenitorilor tot

sub condiţie suspensivă. El poate face acte de conservare a bunului.

b) Când condiţia s-a realizat, are de efect că dreptul dobânditorului dispare ca şi

cum nu ar fi existat niciodată. Transmiţătorul redevine proprietar deplin şi este considerat

113

ca şi cum nu ar fi înstrăinat niciodată. Art. 1017 din Codul civil prevede că obligaţia sub

condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi nesigur şi că

obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.

Regula nu se aplică în mod absolut, fiind necesar să se facă distincţie între actele

de dispoziţie şi cele de administrare. Astfel, în privinţa actelor de dispoziţie, efectul

retroactiv al condiţiei duce la desfiinţarea lor, potrivit principiului resoluto iure dantis

resolvitur ius accipientis.

Actele de administrare nu sunt afectate de realizarea condiţiei rezolutorii şi rămân

valabile, pentru că asemenea acte pot şi trebuie făcute de orice proprietar. Actele de

administrare sunt de utilitate generală şi trebuie admis că fructele percepute rămân celui

care le-a perceput fiind culegător de bună credinţă.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva proprietarului sub condiţie

rezolutorie pendente conditione nu sunt opozabile proprietarului sub condiţie suspensivă,

fiindcă se înfrânge principiul relativităţii efectelor lucrului judecat. Dacă este introdus

parte în proces, hotărârea îi este opozabilă. Hotărârile date în favoarea proprietarului sub

condiţie rezolutorie în contra terţilor folosesc proprietarului sub condiţie suspensivă,

deoarece acesta, prin analizarea condiţiei devine creditorul fostului dobânditor, astfe1 că

poate invoca toate drepturile acestuia pe calea acţiunii oblice, conform art. 974 Cod

civi1.”

c) Condiţia nu s-a realizat, dreptul proprietarului afectat de această condiţie se

consolidează, devine definitiv. În consecinţă, toate actele făcute pendente conditione

devin valabile, iar drepturile consimţite terţilor se consolidează retroactiv. În schimb, cel

care transmite pierde dreptul retroactiv, situaţie în care actele făcute de el sunt

considerate ca fiind revocate în mod retroactiv.

Proprietatea anulabilă

Prin proprietate anulabilă se înţelege acea modalitate juridică a dreptului de

proprietate, care apare în situaţia în care transferu1 proprietăţii de la o persoană la alta se

face în temeiu1 unui act juridic 1ovit de nulitate relativă (anulabilă). Este important să fie

vorba de nulitatea relativă a actului juridic, adică să vizeze doar interesele părţilor care au

încheiat actu1 şi să aibă, în consecinţă, posibilitatea confirmării exprese sau tacite de

către cei care sunt interesaţi să invoce nulitatea.

114

Fiind în cauză vorba de nulitatea relativă a actului juridic, acţiunea pentru

anularea de către instanţa judecătorească a actului este prescriptibilă în termenul

fixat de lege, adică termenu1 de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, cel care a dobândit dreptul

de proprietate se află în situaţia incertă, deoarece promovarea şi reuşita în acţiunea în

anulare va desfiinţa retroactiv titlu1 său.

Reţinem că, dacă în cursul acestui termen, actul anulabil este confirmat în mod

expres de către cel care putea invoca anulabilitatea sa, starea de fragilitate a actului

dispare, iar dreptul de proprietate se consolidează definitiv.

Acestea sunt şi cele două efecte ale proprietăţii anulabile.

Primul efect, dacă actul nul este confirmat de cel îndreptăţit la acţiunea în anulare,

se consolidează dreptul, fără ca ulterior să mai poată reveni sau să opună motivul de

nulitate unei eventuale executări silite. Efectele confirmării nu se produc asupra terţilor,

cu excepţia succesorilor universali sau creditori chirografari.

A1 doilea efect se produce în ipoteza când se invocă motivul de nulitate şi se

anulează titlul proprietăţii anulabile.

Există asemănări între efectele proprietăţii rezolubile şi ale celei anulabile, ambele

produc efecte retroactive, iar succesorul acţiunii în anulare are valoarea unei condiţii

rezolutorii.

Proprietatea comună pe cote părţi

Este coproprietatea care poate înceta prin împărţeala sau prin partajul bunului.”

Coproprietatea obişnuită apare fie ca o consecinţă a moştenirii când în urma defunctului

ori cu vocaţie succesorală mai mulţi moştenitori şi fiecare are câte o cotă parte ideală

asupra masei de bunuri succesorale, fie dintr-un act juridic când mai multe persoane

dobâdesc un bun comun.

Specific acestei forme a proprietăţii comune pe cote-părţi este faptu1 că ea poate fi

sistată oricând, sens în care orice copărtaş poate să-şi manifeste iniţiativa. Partajul este

cel care localizează dreptul de proprietate al copărtaşului. Temeiul de drept de încetare a

coproprietăţii prin împărţeală este art. 728 Cod civil, care are în materie aplicabilitate

generală, el prevăzând: ”un coerede poate cere oricând împărţeala succesiunii chiar

dacă ar exista convenţii sau prohibiţii contrare”.

115

Izvoarele dreptului de proprietate comună pe cote-părţi. Această formă de

proprietate se poate dobândi prin modurile generale de dobândire a dreptului de

proprietate care vor face obiect de analiză într-un capitol aparte, dar şi prin unele moduri

specifice.

În mod obişnuit coproprietatea apare ca o consecinţă a transmiterii moştenirii.

Dreptul de proprietate exclusivă care a aparţinut defunctului, asupra unui bun sau mase

de bunuri, este înlocuit de moştenitorii săi dacă sunt diferiţi, sau mai mulţi, fiecare având

stabilit doar asemenea cote-părţi şi nu bunul întreg.

Un caz special de dobândire a proprietăţii comune pe cote părţi este acela al

confiscării parţiale a bunurilor aparţinând unei persoane fizice, ca sancţiune penală,

contravenţională sau în baza Legii nr. 115/1996, privind declararea şi controlul averii

demnitarilor. Potrivit art. 18 alin. 1 din această lege, instanţa va hotărî confiscarea

bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea

bunului, stabilită de instanţa pe bază de expertiză. Dreptul de proprietate pe cote-părţi se

naşte între stat, persoana fizică şi soţul acesteia (dacă este căsătorită).

Tot astfel, încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi ori desfacerea

căsătoriei prin divorţ au ca efecte transformarea proprietăţii devălmaşe a foştilor soţi,

într-o coproprietate obişnuită pe cote-părţi.

Drepturile copărtaşilor. Principiile care reglementează drepturile acestei

coproprietăţi sunt:

a) copărtaşul are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în

materialitatea sa;

b) fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale din

drept, drept care este însă fracţionat între coproprietari.

Din primul principiu, rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit

cu privire la bun în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtaşilor. Este regula

unanimităţii. În literatura de specialitate şi în practica judiciară, principiul unanimităţii nu

a fost aplicat cu rigurozitate, considerându-se că unele atribute ale dreptului de

proprietate şi anume posesia, folosinţa pot fi exercitate chiar cu privire la întregul bun, de

către fiecare proprietar în anumite limite.

116

Pentru a înţelege conţinutul regulii unanimităţii este necesar să se facă distincţie

dintre actele materiale şi actele juridice.

Actele materiale. În această privinţă s-a decis în practica judiciară, că actele de

folosire materială sunt făcute de fiecare copărtaş care are folosinţa bunului, cu condiţia ca

în exercitarea folosinţei să fie respectate şi drepturile celorlalţi. Folosinţa materială nu va

putea să ducă la schimbarea destinaţiei bunului şi nu poate să transforme modul de

folosinţă fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi.

Posesia este acel atribut care poate fi exercitat de către toţi copărtaşii ori de către

unul dintre ei. Posesia permite fiecărui coproprietar să stăpânească bunul, simultan cu

ceilalţi copărtaşi, când de fapt se exercită coposesia. Copărtaşul care exercită posesia se

presupune că o face şi pentru toţi ceilalţi. O asemenea posesie se caracterizează prin

echivoc, ea nu este utilă, adică nu poate duce la uzucapiune, pentru că operează în

favoarea tuturor. Cu toate acestea, atunci când copărtaşul a dovedit că a stăpânit doar

pentru sine în mod exclusiv, o asemenea posesie devine utilă şi poate duce la dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Posesia este apărată pe calea acţiunii posesorii. Ea poate fi intentată chiar şi

împotriva celorlalţi coproprietari, însă este de reţinut că acţiunile posesorii apără starea de

fapt a stăpânirii bunului.

În practica judiciară s-a decis că dacă copărtaşii nu se înteleg nu se poate cere

instanţei să dispună partajul folosinţei bunului indiviz. Singura soluţie este încetarea

coproprietăţii prin împărţeală, dacă nu s-a făcut o convenţie de rămânere temporară în

coproprietate.

Folosinţa poate, de asemeni, să fie exercitată de către toţi coproprietarii. Folosinţa

creează posibilitatea utilizării bunului şi fiecare coproprietar poate să culeagă fructele

produse de acel bun, potrivit cu cota fiecăruia. Folosinţa materială este guvernată de două

reguli: să nu schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului şi să nu împiedice

exerciţiul simultan şi concurent a1 folosinţei celorlalţi copărtaşi.

Fructele culese se cuvin coproprietarului, în proprietate exclusivă pe măsură ce

bunul frugifer le-a produs şi sunt percepute, în raport cu cota parte ce- i revine.

De la regula generală conform căreia fructele produse de bun se cuvin

coproprietarilor în proporţie cu partea indiviză a fiecăruia, instanţa supremă a făcut o

117

distincţie între fructele naturale şi fructele civile, pe de o parte, care nu sunt rodu1 muncii

unuia sau mai multor coproprietari, şi fructele industriale, pe de altă parte, care se cuvin

exclusiv coproprietarului care a depus muncă pentru producerea lor. Cererea

coproprietarului care nu a fost împiedicat să muncească pământu1, dar pretinde parte din

recoltă este considerată abuz de drept.

Partajul de folosinţă este admis doar pe cale amiabilă, prin înţelegere între

coproprietari. Nici instanţele nu pot să admită un partaj de folosinţă. Forţa împrejurărilor

a impus în unele situaţii ca instanţele să admită un statut de folosinţă al coproprietăţii, sau

al partajului de folosinţă al unei curţi comune pentru coproprietarii titulari asupra

locuinţelor.

Dispoziţia materială asupra bunului se poate exercita numai dacă există

consimţămăntul tuturor coproprietarilor. Lucrările de transformare, renovare, schimbare a

destinaţiei nu se pot face fără acordul celorlalţi. Actele de dispoziţie materială presupun

schimbarea calităţilor pe care le are bunul şi pot să-l facă inutilizabil, sau, dimpotrivă, i se

dă o altă calitate, care chiar superioară fiind nu a fost urmărită şi nu prezintă interes

pentru coproprietar.

b) Actele juridice. Spre deosebire de actele materiale, actele juridice sunt cele

care privesc soarta juridică a bunului şi pot să le includă pe primele. Actele de dispoziţie

sunt încheiate având în vedere specificul coproprietăţii şi în principiu sunt guvernate de

regula unanimităţii. Din acestă regulă decurge concluzia că fiecare copărtaş având numai

o cotă ideală din dreptul de proprietate, nu poate face fără acordul celorlalţi acte de

dispoziţie care să afecteze bunul în întregul său, sau într-o parte materială determinată. În

practica judiciară s-a decis că dacă totuşi unul dintre copărtaşi a făcut astfel de acte,

valabilitatea lor va depinde de rezultatul împărţelii. Dacă partea materială din bun, sau

întregu1 bun va intra în patrimoniul copărtaşului care a încheiat actul, actul de dispoziţie

va fi retroactiv validat, iar în caz contrar, va fi retroactiv desfiinţat. Aşadar actul juridic

încheiat este afectat de o condiţie rezolutorie. Consolidarea sau desfiinţarea lui depinde

de rezultatul împărţelii. Consolidarea face ca dreptul să fie pur şi simplu. Atunci când

bunul înstrăinat va reveni în locul altui coproprietar, înstrăinarea se desfiinţează, fiind

rezolvită, în temeiul declarativ a1 împărţelii.

118

Instanţa supremă a apreciat că în ipoteza în care dobânditorul nu cunoaşte, la data

încheierii actului, faptul că înstrăinătorul are numai calitatea de coproprietar, atunci actul

respectiv este lovit de nulitatea relativă. Dacă ceilalţi coproprietari ratifică actul de

dispoziţie făcut de un singur coproprietar fără consimţământul lor, aceasta echivalează cu

renunţarea, faţă de terţul cumpărător la orice drept asupra bunului şi deci nulitatea este

acoperită.

În privinţa actelor de conservare şi de administrare, dată fiind apropierea acestora

de actele de dispoziţie materială, este de reţinut că în practica judiciară au fost validate

atunci când au fost făcute de un coproprietar cu privire la întregul bun pe temeiul unei

gestiuni de afaceri sau al unui mandat tacit.

S-a recunoscut de asemeni dreptu1 oricărui coproprietar de a cere revendicarea

degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau acordarea

despăgubirilor, pe temeiu1 răspunderii civile delictuale, fără a fi nevoit să ceară

consimţământul prealabil al celorlalţi coproprietari sau de a împărţi bunul indiviz.

Drepturile copărtaşilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de

proprietate.După cum s-a arătat, asupra cotei-părţi fiecare coproprietar are un drept de

proprietate exclusiv. Cota-parte determină întinderea prerogativelor pe care fiecare

coproprietar este îndreptăţit a le exercita asupra bunului comun. Cu alte cuvinte, oricare

coproprietar poate înstrăina şi greva cota-parte ce i se cuvine din bun, fie în favoarea unui

alt copărtaş, fie a unei terţe persoane. Dispoziţia juridică se limitează doar asupra cotei

sale părţi fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari. Dreptul fiecărui

coproprietar de a dispune liber şi neîngrădit de cota-parte ce- i aparţine este justificat de

principiul potrivit căruia asupra cotei părti fiecare are un drept propriu, exclusiv, din

dreptul de proprietate care are ca obiect bunul comun.

Tot în cadrul dreptului de dispoziţie juridică, coproprietarul poate greva cota sa

parte, cu drepturile reale, pentru că prin aceasta nu se afectează drepturile celorlalţi

coproprietari asupra aceluiaşi bun. În cazul în care se întrăinează cota parte din dreptul de

proprietate, soarta juridică a bunului rămâne neschimbată, dobânditorul cu orice titlu va

lua locul fostului coproprietar, fiind urmată o succesiune de proprietari; sens în care a

statuat şi instanţa supremă.

119

Niciunul dintre coproprietari nu poate să dispună de soarta materială a bunului,

deoarece cota nu este determinată, individualizată, ea purtând asupra fiecărei părţi din

bunu1 comun. Dispoziţia materială aparţine tuturor şi poate fi exercitată numai cu

consimţământul unanim al tuturor coproprietarilor. Dispoziţia materială presupune că

afectează substanţa sau natura bunului, schimbându-i utilitatea, sau chiar făcându- l lipsit

de orice utilitate (ex. În caz de distrugere) şi de aceea este necesar acordu1 unanim al

coproprietarilor.

Obligaţiile coproprietarilor. Dacă în precedent am văzut care sunt drepturile

coproprietarilor este locul unde trebuie arătat că ei au şi obligaţii. Coproprietarii au o

serie de obligaţii cu privire la întrebuinţarea, conservarea şi administrarea bunului

indiviz.

Regula generală acceptată de literatura juridică şi în practica judiciară este aceea

că fiecare coproprietar este obligat, proporţiona1 cu cota de proprietate, să contribuie la

suportarea cheltuielilor care constau în activităţi de întrebuinţare, conservare şi

administrare cu privire la bunul obiect al dreptului de proprietate comună. Aceste

cheltuieli pot fi datorate unuia dintre coproprietari ori unei terţe persoane.

Unele din aceste obligaţii sunt stabilite ope legis, cum este cazul celei instituite de

art. 74 din Legea nr. 18/1991, prin care se prevede în sarcina tuturor coproprie tarilor unui

teren agricol, obligaţia de a asigura cultivarea şi protecţia solului, în art. 75 şi 76 ale legii

stabilindu-se şi sancţiuni pentru neîndeplinirea acestei dispoziţii imperative.

Încetarea coproprietăţii obişnuite sau temporare. Având caracter vremelnic,

coproprietatea obişnuită poate înceta prin mai multe moduri:

a) prin acte juridice încheiate între copărtaşi sau între aceştia şi terţi; prin această

din urmă operaţiune, toţi coproprietarii înstrăinează bunul comun în favoarea terţului;

b) prin uzucapiune, când unul dintre coproprietari a intervertit posesia echivocă în

posesie utilă, opunând acte publice de rezistenţă faţă de ceilalţi coproprietari;

c) exproprierea bunului pentru cauză de utilitate publică;

d) pieirea sau distrugerea bunului prin voinţa titularului sau datorită forţei majore;

e) partajul sau împărţeala.

Partajul este modul specific şi cel mai frecvent de încetare a coproprietăţii şi are o

semnificaţie juridică deosebită.

120

În literatura juridică împărţeala este definită ca operaţiunea juridică prin care

încetează starea de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile

stăpânite pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind

proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun dintre cele care

formează obiectul coproprietăţii. Dreptul de proprietate comună se transformă într-un

drept exclusiv.

Partajul sau împărţeala sunt reglementate în art. 728-750 C.civ. şi în Legea nr.

603/1943 pentru simplificarea împărţelii judiciare. Aceste texte, deşi se referă la materia

succesiunilor, sunt aplicabile şi în celelalte cazuri de încetare a coproprietăţii. Natura

juridică şi regulile aplicabile indiviziunii succesorale nu diferă în mod esenţia1, de natura

şi regimul aplicabil coproprietăţii, acesta constituind obiectu1 de analiză în cadrul teoriei

drepturilor reale. Literatura juridică a preconizat de lege ferenda că ieşirea din

indiviziune şi coproprietatea să fie reglementate în capitolul referitor la proprietate.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus în Codul de procedură civilă Cap. VII/1

intitulat ”Procedura împărţelii judiciare”, care este reglementată ca procedura în art.

673/1 – 673/14, iar în art. VIII se prevede că pe data intrării în vigoare a ordonanţei se

abrogă Decretul- lege nr. 603/1943, pentru simplificarea procedurii împărţelii judiciare.

Din cuprinsul art. 728 C.civil, rezultă că dreptul oricărui coproprietar de a cere

partajul este imprescriptibil. Concepută de legiuitor ca stare vremelnică, copărtaşii au la

dispoziţie posibilitatea de a sista această stare de coproprietate atunci când ei o doresc.

Raţiunile pentru care legiuitorul, edictând art.728 Cod civil,a fost determinat să

preconizeze cât mai grabnic lichidarea indiviziunii, constau în faptul că sunt posibile

abuzuri din partea coproprietarului care se află în posesia bunului, există pericolul

uzurpării dreptului prin uzucapiune şi o serie de dificultăţi în administrare, care sunt tot

atâtea surse de conflicte nedorite. Cu toată îngăduinţa pe care şi-o pot acorda reciproc

coproprietarii, principiile proprietăţii şi exercitarea efectivă a prerogativelor proprietăţii

este în realitate stânjenită. Indiviziunea este apreciată ca ”anti-economică” (Josserand) şi,

de aceea, dispoziţia art.728 Cod civil este de ordine publică, drept consecinţă orice

obligaţie asumată de copărtaşi de menţinere pe timp nedefinit a indiviziunii este lovită de

nulitate absolută.

121

Atunci când prelungirea indiviziunii le este convenabilă copărtaşilor, sunt oferite

de legiuitor mijloacele tehnice să o facă. Conform alin. 2 al art. 728 din Cod,

coindivizarii pot încheia convenţii pentru menţinerea stării de indiviziune pe timp de 5

ani, putând să reînnoiască convenţia lor, la expirarea acestui termen suspensiv.

Convenţia coproprietarilor de rămânere în indiviziune trebuie să prevadă expres

durata, care poate fi de maxim 5 ani şi nicidecum perpetuă, iar dacă nu prevede o durată,

apreciem că este nulă şi nu se poate prezuma că a fost făcută pe durata maximă prevăzută

de text. Acest drept îl au coproprietarii, de unde rezultă că prin dispoziţie testamentară nu

se poate impune succesorilor rămânerea în indiviziune.

Lichidarea indiviziunii se realizează prin mai multe feluri: prin convenţii, prin

succesiune, prin împărţeală.

Prin convenţie are loc atunci când toţi coproprietarii înstrăinează către un terţ

dobânditor bunul care face obiect al coproprietăţii. Alienarea drepturilor indivize se poate

face şi către unul dintre coproprietari, care astfel dobândind cotele-părţi ale copărtaşilor

devine proprietar exclusiv asupra întregului bun.

Transmisiunile de drepturi succesorale asupra bunului indiviz au ca efect

lichidarea indiviziunii, atunci când aceste drepturi sunt culese de un singur moştenitor.

Proprietatea indiviză reconstituie, prin succesiunea între coindivizari, dreptul de

proprietate deplin în persoana unui coindivizar.

Împărţeala sau partajul este apreciată ca fiind cea mai obişnuită cale de lichidare

a indiviziunii. Ea se poate realiza în două moduri:

- prin învoiala părţilor (partajul convenţional) şi

- prin justiţie (partaj judiciar).

a) Partajul convenţional se realizează în mod voluntar, prin acordul tuturor

copărtaşilor, convenţia de împărţeală trebuind să îndeplinească toate condiţiile de

validitate ale unui act juridic. Specific pentru partajul voluntar, condiţiile sunt prevăzute

de art.730 Cod civil şi anume:

-toţi coproprietarii să fie prezenţi cu ocazia efectuării partajului. Explicaţia acestei

condiţii o găsim în aceea că partaju1 voluntar este o adevarată convenţie, care trebuie să

cuprindă, pentru a-şi produce efectele, consimţămintele tuturor coproprietarilor, să

exprime voinţa comună a acestora;

122

-toţi copărtaşii să aibă capacitatea de exerciţiu. Pentru minori sau interzişi este

necesar acordul ocrotitorului legal, sau, după caz, al autorităţii tutelare competente;

-coproprietarii să convină asupra modalităţii de sistare a coproprietăţii cu privire

la bunul care face obiectul acelei coproprietăţi.

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.730 al.1 din Cod civil atrage după sine

nulitatea relativă. În privinţa condiţiilor de formă, legea civilă nu prevede ad validitatem

respectarea unor formalităţi pentru încheierea partajului voluntar. El poate fi încheiat în

principiu în orice formă, inclusiv verbal. Forma scrisă a partajului voluntar se impune ad

probationem şi pentru a împlini neajunsurile legate de întocmirea unor formalităţi de

publicitate.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că existenţa şi dovada unui partaj voluntar

face inadmisibilă ulterior acţiunea pentru efectuarea partajului judiciar.

- Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească intervine atunci când nu s-a

putut realiza partajul voluntar sau în cazurile când acesta este obligatoriu. În cele mai

dese situaţii, justificarea partajului judiciar este determinată de neînţelegerile

coindivizarilor.

Prin acţiunea de partaj coindivizarii urmăresc ca dreptul indiviz al fiecăruia dintre

ei pe care îl au asupra bunului sau a masei de bunuri supuse împărţelii, să fie înlocuit cu

un drept exclusiv şi diviz asupra unor bunuri precis determinate, concrete, care să fie

atribuite în lotul ce revine fiecăruia dintre copărtaşi şi astfel să înceteze imixtiunile

celorlalţi în modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate.

Sunt consacrate trei cauze legale ale obligativităţii partajului judiciar, şi anume:

-când un copărtaş nu este prezent la rezolvarea indiviziunii prin împărţeală şi nu

este nici reprezentat, prin mandatar cu procură specială;

-atunci când unul dintre coindivizari este minor sau interzis prin sentinţa

judecatorească definitivă şi irevocabilă, iar autoritatea tutelară nu a autorizat actul de

împărţeală voluntară;

-atunci când cel puţin unul dintre coindivizari se opune actului de împărţeală prin

convenţia părţilor.

Procedura împărţelii judiciare este reglementată în prezent de art.673/1-673/14

din C.proc.civilă. Modalităţile concrete de realizare a partajului judiciar sunt:

123

a) partajarea în natură a bunului sau a bunurilor care fac obiectul indiviziunii.

Atribuirea în natură are loc prin formarea de loturi egale cu numărul coproprietarilor.

Împărţeala în natură este regula şi este prevăzută de art.673/5 a1.2 din C.proc.civ, care

stabileşte că instanţa va face împărţeala în natură, procedând la formarea de loturi şi la

atribuirea lor. Prin modalitatea de realizare a partajului în natură se realizează o

echilibrare mai eficientă a intereselor economice, ale copărtaşilor, pentru că vizează

bunuri care intră în conţinutul dreptului real de proprietate şi nu o echivalenţă a acestuia.

În cazul formării de loturi în natură care nu sunt echilibrate valoric, această echilibrare se

va face prin plata unor sulte valorice proporţionale de către cei care au primit mai mult,

către cei care au primit mai puţin.

b) atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre copărtaşi, ceilalţi

copărtaşi urmând să primească echivalentul bănesc al cotelor la care au dreptul. La

această modalitate se recurge când bunul (de regulă unul singur) nu poate fi partajat

comod în natură, deoarece este indivizibil, s-ar distruge prin formarea mai multor bunuri

din el, împărţeala în natură este imposibilă sau neeconomicoasă pentru că bunul ar fi

fărâmiţat excesiv. Astfel se va pune capăt coproprietăţii, prin atribuirea bunului unuia

dintre copărtaşi, urmând ca ceilalţi să primească echivalentul în bani al valorii la care au

dreptul. Pentru ca atribuirea să fie echitabilă se va aprecia în raport de o serie de

împrejurări, cum sunt: cotele părţi ale copărtaşilor, natura bunului, ocupaţia copărtaşilor,

timpul de folosire, nevoia de acel bun, profesia legată de acel bun, posibilităţi de punere

în valoare etc. În practica judecătorească au fost stabilite criterii pentru atribuire, în cazul

în care copărtaşii nu convin, asupra căruia dintre ei să i se atribuie bunul indiviz. Criterii

de atribuire sunt prevăzute expres la art. 673/9 C.proc.civ. care se referă atât la formarea

cât şi la atribuirea loturilor, astfel ”... instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul

părţilor, mărimea cotei părţii ce se cuvine fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul şi

ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,îinainte de a cere împărţeala au

făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea. ”

Cel căruia i se atribuie bunul aflat în indiviziune va fi obligat să plătească

celorlalţi copărtaşi sume băneşti cu titlu de sultă, proporţional cu cotele de proprietate

deţinute în bunul supus partajului. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la valoarea

bunului, instanţa va administra probe pentru evaluare. Practica instanţelor este că se va

124

dispune efectuarea unei expertize, atât pentru formarea loturilor cât şi pentru stabilirea

valorii de circulaţie a bunului sau masei de bunuri supuse împărţelii; sens în care dispune

şi art.673/6 din C.proc.civ.

- vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc, este ultima modalitate ce

va fi folosită dacă bunul nu este partajabil în natură şi nici unul dintre copărtaşi nu

doreşte să-l preia în lotul său. Vânzarea se va realiza prin bună învoială, dacă toţi

copărtaşii şi-au dat acordul, sau prin licitaţie publică, dacă acest acord nu poate fi obţinut.

Preţul rezultat va fi distribuit între copărtaşi proporţional cu cota fiecăruia.

Dacă obiect al partajului este un teren extravilan iar cumpărător este un terţ,

vânzarea se va face cu respectarea dreptului de preemţiune reglementat de Legea

nr.54/1998.

Dacă în cadrul licitaţiei adjudecător este unul dintre copărtaşi, nu sunt aplicabile

regulile privitoare la preemţiune deoarece, datorită caracterului retroactiv al partajului, nu

suntem în prezenţa unei înstrăinări. Achizitor prin licitaţie nu poate fi un cetăţean străin

sau apatrid şi pentru cetăţenii români nu se poate depăşi suprafa ţa de 200 ha în echivalent

agricol.

Efectele partajului. Partajul este declarativ de drepturi în condiţiile art.786 C.civil.

Datorită efectului declarativ acesta retroactivează până la momentul naşterii

coproprietăţii. Cota parte de proprietate rezultată din indiviziune se transformă retroactiv

în drept de proprietate exclusivă asupra bunului sau masei de bunuri atribuite fiecărei

părţi. În caz de vânzare a bunului indiviz de către un coproprietar, dreptul se consolidează

dacă bunul a fost atribuit coproprietarului înstrăinător ca efect al partajului. Actele

încheiate de către ceilalţi copărtaşi nu sunt opozabile copărtaşului căruia i-a revenit

bunu1 prin partaj, e1 având situaţia unui terţ.

Efectul declarativ al partajului absoarbe perioada de indiviziune (coproprietate

temporară) ceea ce face să consolideze sau dimpotrivă, să desfiinţeze, actele juridice

încheiate de copărtaşi cu privire la bunul indiviz în raport de împrejurarea dacă bunul

cade sau nu în lotul celui care a încheiat actul. Fac excepţie actele de dispoziţie încheiate

de un coproprietar cu acordul celorlalţi sau dacă terţul a fost de bună credinţă având

reprezentarea eronată, dar de neînlăturat că tratează cu titularul dreptului.

Proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetuă

125

Proprietatea comună pe cote părţi sau coproprietatea, cum este numită în literatura

juridică şi în jurisprudenţă, este acea modalitate a proprietăţii comune, în care un bun

aparţine concomitent la mai multe persoane, fără ca bunul să fie fracţionat în

materialitatea sa. Dreptul fiecărui proprietar se întâlneşte cu drepturile celorlalţi

proprietari asupra fiecărei molecule (particule) ce intră în alcătuirea bunului în

materialitatea sa.

În consecinţă:

a) fiecare proprietar este titular exclusiv asupra unei cote părţi ideale, abstracte

din dreptul de proprietate. Rezultă că dreptul este divizat, iar cota parte poate fi exprimată

printr-o fracţie sau printr-un procent, respectiv 1/3, 1/4 şi 2/4 (cote părţi) sau 10%, 20%

(în procente), fără a fi în prezenţa unui drept exclusiv.

b) bunu1 care face obiectul dreptului de proprietate nu este fracţionat în

materialitatea sa. Bunul în întregul său este deţinut cu titlu de proprietate comună, iar

drepturile copărtaşilor se întâlnesc în fiecare dintre cele mai mici particule care alcătuiesc

bunul în materialitatea lui.

Cu alte cuvinte, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun şi se întâlneşte cu

dreptul celorlalţi în fiecare particulă a sa, toate particulele împreună alcătuind bunul în

materialitatea lui. La proprietatea pe cote părţi ceea ce este fracţionat este dreptul, iar nu

bunul în materialitatea lui.

Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea. Aproprierea dintre cele două

noţiuni constă în privinţa regimului juridic şi deosebirea în privinţa obiectului.

Proprietatea comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o

universalitate de bunuri. S-a spus în literatura juridică că proprietea comună pe cote părţi

este o modalitate a dreptului de proprietate, pe când indiviziunea este o modalitate a

patrimoniului.

Aceste drepturi ale coproprietarilor nu trebuie să fie neapărat egale, fracţiunile sau

procentele lor diferind.

Codul nostru civil şi legislaţia civilă în general nu cuprind o reglementare de

ansamblu a coproprietăţii sau a indiviziunii.

Există textul art. 728 şi urm. din Cod civil în titlul referitor la succesiuni şi la

împărţeala succesorală. Însă coproprietatea şi indiviziunea nu sunt stări specifice

126

succesiunii şi pot să-şi aibă izvorul în multe alte instituţii ale dreptului civil, cum sunt

convenţiile, uzucapiunea etc.

Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. În funcţie de durata coproprietăţii

avem: a) coproprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară şi b) coproprietatea

forţată şi perpetuă.

Coproprietatea forţată şi perpetuă este acea formă de proprietate comună pe cote

părţi care se caracterizează prin faptul că există şi se menţine independent de voinţa

coproprietarilor, pentru că în cele mai dese cazuri se răsfrânge asupra unor bunuri numite

accesorii deoarece acestea deservesc alte bunuri numite principale. Aceste bunuri, prin

natura şi prin destinaţia lor fiind folosite de mai mulţi proprietari nu pot fi împărţite.

Perpetuitatea coproprietăţii comportă asupra bunului accesoriu şi este dată de destinaţia

permanentă pe care el o are de a servi bunul principal.

Această coproprietate este forţată, deoarece există şi se menţine independent şi în

afara voinţei copărtaşilor. Ea este perpetuă datorită scopului sau destinaţiei permanente

căreia îi sunt afectate bunurile respective.

Caracterul accesoriu al coproprietăţii forţate sau perpetue este considerat în

literatura juridică ca fiind impropriu, adică faptul că bunurile care formează obiectul

acestei coproprietăţi se află într-o poziţie accesorie, faţă de alte bunuri aflate în

proprietate exclusivă. De aici rezultă că avem două categorii de drepturi de proprietate:

a) dreptul de proprietate exclusivă, ce aparţine fiecărui proprietar asupra bunului

principal;

b) dreptul de proprietate comună, pe cote părţi, forţată sau perpetuă, asupra

bunurilor considerate accesorii, pe lângă bunurile principale, drept ce aparţine tuturor

coproprietarilor. Între cele două există o ierarhizare juridică potrivit principiului

accesorium sequitur principale, cu alte cuvinte coproprietatea forţată şi perpetuă urmează

soarta juridică a bunului principal. Asupra lui nu se pot face acte de dispoziţie separate,

acest lucru este posibil numai împreună şi concomitent cu acte de dispoziţie asupra

bunului principal.

Cazurile de coproprietate forţată şi perpetuă. În legislaţia civilă şi în literatura

juridică sunt menţionate următoarele cazuri de coproprietate forţată şi perpetuă:

127

a) coproprietatea forţată asupra părţilor şi dotărilor comune din clădirile cu mai

multe apartamente de locuit sau alte spaţii decât locuinţa, aflate în proprietate exclusivă

sau în proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară;

b) coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două

imobile învecinate (drumuri, izvoare, poteci);

c) coproprietatea forţată a despărţiturilor dintre două imobile (zid, gard, şanţ);

d) coproprietatea forţată asupra bunurilor considerate ca bunuri de familie

(tablouri, hârtii de familie, locuri de veci).

e) Situaţia clădirilor cu mai multe apartamente - reglementată în România

pentru prima dată prin –legea nr.3/1927 ( art.57), impusă de evoluţia demografică a ţării

şi dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, când asupra unor părţi din clădire destinate să

servească pe apartamente -, a pus o serie de probleme practice a modului de exercitare a

dreptului de proprietate în privinţa acestor părţi.

Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor.

a)Drepturile coproprietarilor, în cazul coproprietăţii forţate şi perpetue, sunt mai

largi decât drepturile coproprietarilor privind proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită

sau temporară, comportarea lor exteriorizându-se adesea ca şi când ar avea un drept de

proprietate exclusivă. Fiecare din coproprietari poate poseda şi folosi bunul obiect al

coproprietăţii forţate şi perpetue, fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi

coproprietari, cu respectarea a două limite:

-Prin folosinţa exercitată să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al

celorlalţi coproprietari, care au drepturi concurente şi de aceeaşi natură. Nu interesează

mărimea cotei părţi ideale şi abstracte, cât deţine coproprietarul din bun. De exemplu,

proprietarul unui apartament compus dintr-o singură cameră şi dependinţe dintr-un bloc

cu mai multe apartamente deşi are o cotă-parte mai mică din dotările comune, nu i se

poate limita potrivit cotei sale folosirea scărilor, liftului, acoperişului etc.

-Actele de folosinţă trebuie exercitate numai pentru utilizarea bunului principal

(proprietate exclusivă), prentru a cărui exploatare este destinat bunul accesoriu (aflat în

coproprietate forţată), în armonie cu interesul celorlalţi coproprietari.

b) Obligaţiile coproprietarilor în cadrul coproprietăţii forţate sunt de a suporta,

proporţional cu partea fiecăruia, toate cheltuielile de întreţinere şi conservare a bunului

128

comun, obiect al acestei coproprietăţi. Această obligaţie subzistă numai cât subzistă şi

dreptul de proprietate asupra bunului principal. Atunci când acest drept încetează,

proprietarii urmează să fie exoneraţi şi de suportarea cheltuielilor aferente părţii de

coproprietate forţată.

Actele de dispoziţie încheiate de proprietar în privinţa bunului care face obiectul

dreptului de proprietate exclusivă, au consecinţe, de drept şi la înstrăinarea cotei-părţi a

bunului aflat în coproprietate forţată. În schimb coproprietarul nu poate încheia acte de

înstrăinare separate cu privire la bunul aflat în coproprietate forţată.

Încetarea coproprietăţii forţate.

Dacă proprietatea comună pe cote-părţi obişnuite sau temporară poate înceta

oricând, la cererea oricărui coproprietar, în schimb coproprietatea forţată va continua să

existe pe întreaga durată a existenţei imobilului cu mai multe apartamente sau până la

încetarea împrejurării de fapt care a născut coproprietatea.

Totuşi există cazuri de încetare a coproprietăţii forţate.

Acestea sunt:

- Încetarea coproprietăţii forţate prin acordul tuturor coproprietarilor. Acest

mod de încetare este creaţia practicii judiciare, care a decis că: “starea de indiviziune

forţată asupra părţilor comune poate să înceteze, dacă există acordul tuturor

coproprietarilor, dar nu împotriva voinţei lor, refuzul unui coproprietar de a consimţi

neputând fi considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său”. Partajul este posibil

numai dacă bunul comun prin natura sa poate fi împărţit.

- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când nu se mai impune cu necesitate a fi

menţinută. Tot în practica judiciară s-a decis astfel, spre exemplu, podul unei clădiri aflat

în folosinţă comună, care poate fi partajat comod în natură fară a fi lezate în nici un fel

interesele coproprietarilor. S-a mai decis că atunci când suprafaţa unei curţi o depăşeşte

pe cea normală, porţiunea respectivă de teren poate fi împărţită, fără ca, admiţând atare

acţiune, instanţa judecătorească să înfrângă principiul general al coproprietăţii forţate;

- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când un coproprietar dobândeşte

proprietatea exclusivă a întregului imobil, de la ceilalţi coproprietar i. Este cazul în care

un coproprietar dobândeşte şi proprietăţile celorlalţi, până atunci exclusive, părţile

129

comune nu mai deservesc bunuri principale apaţinând de mai mulţi coproprietari şi atunci

coproprietatea forţată se transformă în proprietate exclusivă.

- Pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate. Dispărând obiectul

coproprietăţii în mod logic dispare şi coproprietatea.

Proprietatea comună în devălmăşie

Noţiune. Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune

în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat, nefracţionat

tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună. Devălmăşia poate rezulta din

lege sau din convenţia părţilor.

Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie rezidă în

faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici

cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în parte, în materialitatea lor.

Dacă în trecut această formă de coproprietate avea o mai largă aplicabilitate

practică, în prezent legislaţia noastră civilă nu cuprinde o reglementare generală a

dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Noţiunea proprietăţii devălmaşe se

desprinde din prevederile Codului familiei (art.30 şi 35) cu aportul jurisprudenţei şi al

doctrinei, configurându- i apoi caracterele pe care se bazează.

Caracterizare şi cazurile de proprietate comună în devălmăşie. Singurul caz de

devălmăşie legală îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a soţilor rezultată din

căsătorie. Obiect al acestui drept de proprietate îl constituie bunurile dobândite de oricare

din soţi, în timpul căsătoriei, în proprietate. Comunitatea de bunuri a soţilor este

prevăzută de art.30 C.familiei şi este constituită dintr-o universalitate de drepturi şi

obligaţii . Din textul legal arătat se desprinde că proprietatea în devălmăşie a soţilor are

ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de către ei sau de oricare din ei în

timpul căsătoriei.

Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt

determinate de existenţa căsătoriei dintre soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună

în devălmăşie poate fi numai acea persoană care se află căsătorită, cei doi soţi împreună

sunt titulari ai acestui drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor nu se confundă şi nu se

identifică cu comunitatea de bunuri a soţilor, aceasta din urmă o conţine şi pe cea dintâi.

130

Cele două noţiuni îşi păstrează însă distincţia, ca de la o parte la întreg, ca de la gen la

specie, comunitatea matrimonială de bunuri constituind genul, iar devălmăşia, specia.

În cadrul comunităţii de bunuri a soţilor, constituie obiectul proprietăţii lor

comune şi deci se află în devălmăşie numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de

proprietate în înţelesul art. 30 alin. 1 din C.familiei: “Bunurile dobândite în timpul

căsătoriei de către oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale

soţilor”. Bunurile proprii ale fiecărui soţ, care sunt enumerate de art. 31 C. familiei, nu

intră în sfera bunurilor comune.

Aşadar, devălmăşia este caracterizată ca acea situaţie juridică în care soţii

stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept de

proprietate sau un alt drept real, fără ca să i se cunoască de la început întinderea sau

bunurile ce îi aparţin în materialitatea lor. Devălmăşia se poate realiza ca modalitate şi

asupra altor drepturi reale, cum ar fi, spre exemplu, asupra terenului concesionat pentru a

constitui împreună o locuinţă, sau de uzufruct, superficie etc.

Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor, când două sau mai multe

persoane, îşi exprimă acordul de voinţă în mod expres, prin care să convină ca bunuri pe

care le dobândesc împreună sau separat să aibă natura juridică de proprietate devălmaşă,

sau să convină asupra constituirii în devălmăşie în privinţa unui alt drept real.

Particularitatea constă în aceea că până la încetarea raporturilor de proprietate comună în

devălmăşie când se transformă în coproprietate pe cote-părţi stabilită pentru fiecare

coproprietar, nici unul din ei nu poate să dispună, prin acte între vii, de dreptul de

proprietate devălmaş. Aceasta este consecinţa faptului că titularul dreptului de proprietate

comună în devălmăşie nu are o cotă-parte determinată, concretă din drept.

În practică, codevălmăşia convenţională o întâlnim atunci când înainte de

căsătorie, viitorii soţi convieţuiesc şi achiziţionează imobile pe numele unuia dintre ei, cu

contribuţia comună şi ei convin ca imobilul să devină bun comun, iar ulterior se

căsătoresc, imobilul va avea regim juridic de bun comun. Pentru perioada convieţuirii

anterioare actului căsătoriei, temeiul proprietăţii devălmaşe îl constituie convenţia

părţilor.

Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie. În principiu, ca orice

drept de proprietate, şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie are în conţinutul său

131

atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Exercitarea atributelor pe care le conferă

dreptul de proprietate prezintă unele particularităţi care sunt determinate de natura

intrinsecă a relaţiilor dintre titularii acestui drept. Trăsătura cea mai elocventă a modului

de exercitare a dreptului de proprietate în devălmăşie este dată de regimul juridic legal

instituit în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor. Relaţiile dintre soţi sunt bazate pe

deplina egalitate a acestora în hotărârile pe care le iau în privinţa patrimoniului comun.

Art. 35 din C. familiei organizează modul de exercitare a atributelor dreptului de

proprietate comună în devălmăşie.

Rezultă din textul acestui articol că soţii pot să stabilească de comun acord, modul

în care vor exercita acest drept. Codul familiei, în teza I a art. 35, a instituit prezumţia

mandatului tacit reciproc: “Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este

socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Prezumţia mandatului tacit reciproc

satisface siguranţa circuitului civil, pe care îl fluidizează, apără actele juridice încheiate

cu terţii şi în acelaşi timp înlesneşte administrarea şi gospodărirea împreună de către soţi

a bunurilor lor comune. Prezumţia constă în aceea că, atunci când unul dintre soţi exercită

prerogativele asupra bunurilor comune, se presupune că acţionează atât în nume propriu

cât şi al soţului, pe care îl reprezintă. În privinţa bunurilor, aceea instituită în favoarea

posesorului care înstrăinează, de art. 1909 C.civ. Suprapunerea celor două prezumţii pune

deseori în practică dificultatea de a stabili care dintre ele este mai puternică şi se aplică în

speţă. Terţul dobânditor nu este obligat să-şi pună această problemă, el trebuind doar să

fie de bună credinţă. Terţul este apărat în dublă ipostază, în primul rând că încheie actul

juridic cu un posesor al bunului mobil, împrejurare care creează aparenţa dreptului,

posesia exteriorizată este şi un mijloc de publicitate şi în al doilea rând, pe baza

prezumţiei mandatului tacit dintre soţi, dar care priveşte în mai mare măsură raporturile

dintre ei. Prezumţia este favorabilă pentru terţul care a încheiat actul juridic pentru că el

nu este obligat să verifice dacă la încheierea actului şi-au dat consimţământul ambii soţi.

Dacă terţul este complice la actul juridic efectuat de soţul dispunător, fiind de rea-

credinţă şi a cunoscut opoziţia celuilalt soţ, acel act este sancţionat cu nulitatea relativă.

Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată

prin dovada contrară, anume că celălalt soţ s-a opus la încheierea actului sau că nu a dat

mandat cu privire la un anumit act. Uneori opunerea unuia dintre soţi de a consimţi la

132

încheierea unui act juridic nu este justificată şi îmbracă forma abuzului de drept şi în mod

vădit prin această atitudine prejudiciază comunitatea de bunuri.

Mandatul tacit reciproc poate fi restrâns prin voinţa comună a soţilor sau

unilateral prin voinţa unuia dintre soţi de a se opune la anumite acte juridice sau la

anumite categorii de bunuri mobile.36 Mandatul tacit între soţi este limitat de lege la

bunurile mobile. El nu se aplică şi ca atare este exceptat în privinţa actelor de dispoziţie

cu privire la terenurile şi construcţiile, bunuri comune. Art. 35 al. 2, în partea finală,

prevede că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o

construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al

celuilalt soţ. Consimţământul expres se poate realiza fie prin participarea efectivă a

ambilor soţi la încheierea actului juridic, fie unul din soţi dă un mandat special de

reprezentare celuilalt soţ, care va încheia singur actul juridic. Existenţa consimţământului

soţului care nu a participat nemijlocit la încheierea actului juridic nu presupune în mod

obligatoriu semnarea acestuia şi de către soţul respectiv. Împrejurarea că şi el şi-a dat

consimţământul va putea fi dovedită de către cel interesat prin orice mijloc de probă,

chiar dacă înscrisul a fost semnat numai de către unul dintre aceştia.

Dispoziţia din art. 35 al. 2 C.fam. constituie o măsură de protecţie pentru soţi, în

interes particular. Ca atare sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată numai de

către soţul care nu şi-a dat consimţământul, tot el putând să confirme actul nul relativ.

Încetarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Proprietatea comună în

devălmăşie fiind în legislaţia actuală specifică căsătoriei, există pe toată durata căsătoriei.

În consecinţă, această modalitate de proprietate încetează odată cu desfacerea sau

încetarea căsătoriei. Teoretic, în oricare din aceste momente, dreptul de proprietate

devălmaşă se transformă într-o proprietate pe cote-părţi; dacă nu se dispune altfel, de

regulă ambele cote-părţi sunt egale. În cadrul operaţiunii de împărţeală este determinată

cu exactitate întinderea drepturilor dintre foştii soţi şi bunurile materiale ce vor deveni

proprietate exclusivă a fiecăruia dintre ei. Împărţirea are loc după regulile de la partaj,

deja analizate în secţiunea anterioară, prin bună învoială între soţi, iar dacă nu se înţeleg

va hotărî instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune pot fi supuse împărţelii, la cererea

oricăruia, în conformitate cu art. 36 al. 2 din C.familiei. Aceasta este o măsură

133

excepţională şi este luată atunci când interese legitime ale soţilor reclamă împărţirea

bunurilor comune.

Soţii pot să solicite şi instanţa poate să dispună împărţeala, în întregime sau numai

în parte, a bunurilor care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună, b unurile

atribuite în lotul unuia dintre ei devin bunuri proprii ale acestuia.

Codul familiei prevede în art. 33 că proprietatea comună în devălmăşie poate

înceta în timpul căsătoriei şi la cererea creditorilor personali ai soţilor în măsura necesară

acoperirii creanţelor lor. Efectul este acelaşi, adică bunurile împărţite devin obiectul

dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soţi.

Este de reţinut că la data încetării coproprietăţii în devălmăşie ca urmare a

încetării sau desfacerii căsătoriei, această proprietate se transformă într-o proprietate

comună pe cote-părţi determinabile. Prezumţia de egalitate a cotelor poate fi combătută

atunci când unul dintre soţi, după criterii consacrate în practica judiciară, dovedeşte că

are o contribuţie substanţial mai mare la dobândirea bunurilor comune.

În cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului unuia dintre soţi, se naşte pe

data decesului care este şi data deschiderii succesiunii, în mod automat starea de

indiviziune pe cote părţi între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat.

Asemănări şi deosebiri între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea

comună în devălmăşie. Fiind două forme ale aceleiaşi modalităţi a dreptului de

proprietate comună, între ele există asemănări şi deosebiri.

Asemănări:

1. În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de

proprietate asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în

materialitatea lor;

2. În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de

organizare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari

având calitatea de subiect de drept de sine stătător;

3. În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi

norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.

Deosebiri:

134

1. În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are

determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului

comun. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o

asemenea cotă-parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se

întinderea exactă a drepturilor ce se cuvin fiecăruia.

2. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent

de titluarii săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, neavând

semnificaţie calitatea copărtaşilor.

În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în

cazul celei legale este condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor.

3. Izvorul coproprietăţii pe cote-părţi este legea, convenţia, succesiunea,

uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, uzucapiunea etc.

Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, legea (comunitatea matrimonială a

soţilor) şi cu totul excepţional convenţia.

4. Dreptul de dispoziţie şi al celorlalte prerogative ale proprietăţii este diferit.

Coproprietarii pe cote-părţi pot înstrăina fără acordul celorlalţi cota-parte din dreptul

asupra bunului, poate să dispună liber şi neîngrădit după propria voinţă. Proprietarii

codevălmaşi, neavând determinată întinderea drepturilor lor, nu se pot bucura de un drept

de dispoziţie. După cum s-a văzut, prezumţia mandatului tacit reciproc instituită de codul

familiei are reguli mai restrânse şi nu atât de largi faţă de cele pe care le are proprietarul

cotei părţi.

5. Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe

cote-părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a

cărei întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea

bunurilor comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor

este relativă, împărţirea se face potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea

bunurilor comune.

6. La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula

unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate

(administrare, folosinţă, conservare), adică numai în măsura în care nu aduc atingere

135

folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor

respective.

Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind

instituit mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă

asupra bunurilor comune, fără consimţământul celuilalt soţ. Desigur se au în vedere

limitările aduse actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în

calitate de reprezentant al celuilalt.

C.4. Apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale

Ca orice drept subiectiv, dreptul de proprietate se bucură de protecţie juridica care

se realizează printr-o diversitate de mijloace juridice, directe sau indirecte, reglementate

de dreptul civil, drept procesual civil, drept penal, dreptul administrativ etc.

Prin mijloace de drept civil, dreptul de apărare şi celelalte drepturi reale princ ipale

sunt apărate în mod direct, iar prin celelalte mijloace de drept se realizeaza o ocrotire

indirectă. Mijloacele de apărare indirecte urmăresc realizarea altor scopuri şi numai în

subsidiar se produce efectul apărării drepturilor reale.

Mijloacele juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate constau în

acţiunile născute din contracte în legătură cu executarea lor, cu răspunderea pentru

repararea prejudiciilor cauzate de fapte ilicite, acţiuni rezultate din îmbogăţirea fără justă

cauză, acţiuni în anularea sau nulitatea actelor juridice. Ele se întemeiază direct şi

nemijlocit pe dreptul de creanţă se nasc şi se realizează în strânsă legătură cu dreptul de

proprietate.

Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate şi a

altor drepturi reale sunt acţiuni reale, care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate:

acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se solicita instanţei de judecată

să se stabilească în mod direct că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al

altui drept real asupra unui bun. Redobândirea posesiei în urma admiterii acţiunii

reclamantului este doar un efect accesoriu al admiterii acţiunii petitorii. Sunt incluse în

categoria acţiunilor petitorii: acţiunea în revendicare; acţiunile confesorii; acţiunea în

136

grăniţuire; acţiunea în prestaţie tabulară; acţiunile de carte funciară; acţiunile

negatorii. Acţiunile petitorii aparţin exclusiv dreptului încălcat.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte apărarea posesiei, ca

simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menţine, fie pentru a o

redobândi daca a fost pierdută. Ele prezintă avantajul că reclamantul nu trebuie să

dovedească însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar faptul posesiei în

anumite condiţii. Atunci când posesorul este şi proprietarul terenului, împrejurare mai des

întâlnită, prin redobândirea posesiei ca efect al admiterii acţiunii posesorii se apără însuşi

dreptul de proprietate.

Acţiune în revendicare

Acţiunea în revendicare imobiliară

Regulile după care este analizată acţiunea în revendicare imobiliară sunt desprinse

din reglementările generale ale C. civil, care nu o prevăd expres ele fiind următoarele:

acţiunea în revendicare are caracter imprescriptibil; proba dreptului de proprietate asupra

bunului revendicat revine în sarcina reclamantului.

1.Acţiunea în revendicare imobiliară este în principiu imprescriptibilă.

Imprescriptibilitatea îşi are raţiunea în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate ceea

ce înseamnă că el nu se stinge prin neuz, indiferent cât titularul său nu l-a exercitat în

mod direct sau prin altă persoană. Regula este tradiţională dreptului civil român, în pofida

faptului că prin art. 1890 C.civil, se dispune că acţiunile reale sunt prescriptibile în

termen de 30 de ani. Acţiunea în revendicare se stinge odată cu însuşi dreptul pe care este

menită să-l apere. Cu alte cuvinte ea poate fi paralizată sau făcută să devină ineficientă

prin invocarea uzucapiunii în condiţiile exercitării unei posesiuni utile în timpul de fipt

de lege.

2. Dovada dreptului de proprietate revine reclamantului în condiţiile art. 1169

C.civil. Cel ce invocă un drept, cel care face o propunere justiţie i trebuie să o dovedească:

actori incubit onus probandi.

La rândul ei acţiunea în revendicare este condusă de acest principiu, ca în orice

cauză civilă acţiunea în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul a probat

dreptul pe care îl pretinde.

137

Proba dreptului de proprietate este o sarcină dificilă şi în practică se întâlnesc

serioase dificultăţi care pot să izvorască din următoarele situaţii: lipsa înscrisurilor

referitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, mai ales că în trecut

nu se redactau, precum şi posibilităţile ca aceste înscrisuri să nu se mai găsească sau să

cuprindă date insuficiente; în numeroase situaţii înscrisurile nu cuprind date de

identificare sau nu sunt însoţite de schiţe, planuri de situaţie topogra fică a imobilului,

releveu de delimitare faţă de vecinătăţi; dezmembrări în mai multe imobile etc;

insuficienţa probatorie a unor înscrisuri sau titluri prin care se tinde dovedirea dreptului

de proprietate; o altă insuficienţă se desprinde din principiul relativităţii actelor juridice

potrivit căruia, actele produc efecte numai între părţile care le-au încheiat, acestea nefiind

opozabile terţilor. În baza principiului opozabilităţii dacă reclamantul prezintă în instanţă

un înscris constatator al transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului revendicat

pârâtul va putea susţine ca acel act nu îi este opozabil, deoarece este străin de acel raport

juridic fiind – res inter adios acta. Problema este de actualitate ca urmare a faptului că

legea nr. 7/1996 s-a întors la principiul consensualismului, dreptul fiind dobândit prin

încheierea actului şi nu prin constituirea lui în regimul de carte funciară.

Dificultatea provine aşadar din faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispun de

titluri scrise iar alteori aceste titluri sunt anulabile pentru vicii de formă sau de fond, nu

sunt complete etc.

În practica judiciară s-a impus cerinţa de ordin procedural, ca ambele părţi să-şi

probeze titlurile. În ordine pârâtul care se bucură de o prezumţie relativă de proprietate, el

va fi obligat să iasă din pasivitate şi să facă dovada la rândul său a titlului ce îl deţine.

Prin titlu se înţelege faptul juridic care realizează dobândirea sau transferul dreptului de

proprietate. În materie de revendicare titlul este valabil dacă emană de la adevăratul

proprietar. Titlurile sunt acele acte juridice translative de proprietate şi cele declarative

de drepturi, insclusiv hotărârile judecătoreşti de partaj.

Această condiţie vizează toate tranferurile succesive de proprietate care au avut

loc, dovada fiind ţinută să fie făcută spre transmiţătorii anteriori, din autor în autor şi din

posesor în posesor. O asemenea dovadă este imposibilă şi lipsită de realism de aceea a şi

fost numită probatio diabolica sau proba drăcească.

138

Pentru a nu pune părţile în faţa unor dificultăţi insurmontabile, în literatura de

specialitate şi în practica judiciară s-au stabilit câteva reguli care să ducă la rezolvarea

litigiilor de revendicare imobiliară.

a) Dacă ambele părţi, reclamantul şi pârâtul, prezintă titluri de proprietate

provenite de la autori diferiţi, instanţa este obligată să le cerceteze şi să pronunţe

hotărârea în favoarea acelei părţi care a dobândit bunul al cărui titlu este mai preferabil.

Titlul preferabil este acela care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic

având o valoare incontestabilă ancorată în norme juridice concrete. Exemplul în faţa unui

act de dare în plată, titlul de proprietate eliberat în condiţiile Legii nr. 18/1991, acesta din

urmă este preferabil că este mai bine caracterizat juridic.

b) Dacă ambele părţi prezintă fiecare câte un titlu, care provine de la acelaşi autor,

trebuie făcută distincţie după cum cei care au dobândit au îndeplinit formalităţile

transcrierii în registrele de transcripţiuni sau în cartea funciară, sau nu au îndeplinit acestă

formalitate. Prin Legea nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară a fost unificat.

Dacă este vorba de titluri translative de proprietate (cum ar fi vânzarea, donaţia,

schimbul etc) va triumfa acela care a transcris mai întâi titlu său. Dacă nici unul dintre ei

nu au înscris titlul va avea câştig de cauză, titlul care poartă data cea mai veche. În

ipoteza că este vorba de liberalităţi dispuse prin testamente succesive, situaţia se

inversează, în dreptul succesoral este valabil testamentul care poartă data cea mai recentă

pentru că- l revocă pe cel dintâi.

c) Dacă numai una dintre părţi are titlu este normal ca acesta să aibă câştig de

cauză. Dacă reclamantul deţine un titlu dobândit de la un terţ, iar acesta a fost titular

anterior, el a făcut dovada dreptului său şi urmează să i se admită acţiunea în revendicare.

În ipoteza că pârâtul prezintă un titlu pe când reclamantul nu poate aduce această

dovadă acţiunea se va respinge şi pârâtul va râmâne în posesie.

d) Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu poate invoca uzucapiunea sau

ocupaţiunea instanţa de judecată va examina prin comparaţii utilitatea celor două posesii.

Urmează să se dea câştig de cauză aceluia dintre ei care face dovada unei posesii mai

bine caracterizată. Adică acela care posedă de bună-credinţă o perioadă mai îndelungată,

neviciată, publică, etc.

139

Este de reţinut că în afara dovedirii dreptului său de proprietate, în mod subsidiar

reclamantul este ţinut să facă dovada că pârâtul este posesor al imobilului că acesta face

acte de rezistenţă, în caz contrar pârâtul este lipsit de calitate procesuală pasivă.

e) Proba absolută a dreptului de proprietate. Proba proprietăţii este absolută în

cazurile întemeiate pe faptul posesiei şi anume când aceasta rezultă din ocupaţiune,

uzucapiune sau prescripţia achizitivă iar după unii autori se include aici şi accesiunea.

Acţiunea în revendicare mobiliară

În reglementarea circuitului civil revendicarea bunurilor mobile, are un regim

juridic distinct de al bunurilor imobile şi aceasta în primul rând că îşi găseşte o

reglementare legală expresă, în art. 1909 alin. 2 C.civil. În privinţa bunurilor mobile,

legiuitorul a considerat că nu mai este necesară trecerea unui timp pentru dobândirea

dreptului de proprietate asupra lor. În acest sens, simpla posesie a bunurilor mobile s-a

considerat că valorează titlu de proprietate, art. 1909 al. 1 C.civil, prevede că: “Lucrurile

mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de

timp”. Transferul dreptului de proprietate se realizează fără altă publicitate. Regula

curpinsă în art. 1909 al. 1 din C.civil, influenţează puternic regimul juridic al revendicării

bunurilor mobile. Aceasta pentru că în lipsa unei publicităţi formale există una o

ostensibilităţii posesiei, creînd posesorului în apărarea sa prezumţia legală de proprietate,

care valorează titlu. Autorii exegeţi ai codului civil propun ca ansamblu al interpretării

textului că formularea legală ar fi: “Lucrurile mişcătoare nu pot fi revendicate din

mâinile terţilor posesori”, în măsura în care această posesie este ostensibilă, adică

publică.

Textul legal al art. 1909 C.civil, evocă ideea dreptului de proprietate asupra

bunurilor mobile prin prescripţia instantanee, fondată de posesia de bună credinţă, care în

realitate este o metaforă şi dispune că posesia duce fără vreo scurgere de timp la

dobândirea dreptului de proprietate. Ea nu ar stabili propriu-zis un mijloc de dobândire,

ci, mai degrabă, prezumţia legală juris et de jure a dreptului care se manifestă prin

stăpânirea faptică a bunului. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii resective

constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor, fără a

controla caracterul şi legimitatea acestei transmisiuni prin alt semn exterior sau de

publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul posesiunii lucrului, care este

140

un element firesc şi foarte uşor perceptibil în lumea exterioară. Influenţa asupra acţiunii

în revendicare mobiliară a acestor texte rezultă din statuarea în jurisprudenţă că

posesorul actual se bucură de prezumţie absolută, împotriva căreia nu se admite proba

contrară. Această prezumţie favorabilă posesorului îl scuteşte de dovada proprietăţii.

Pentru el este suficientă simpla dovadă a stării de fapt a posesiei, pentru care este

admisibil orice mijloc de probă.

Regula îşi are inspiraţia în modelul francez, art. 2279 C.civil fr.“ en fait de

meubles la possossion vaut titre” privită ca o diversitate de reglementare faţă de

imobilele în cadrul acţiunii în revendicare. Este urmată concepţia lui M. Planiol, care

abordează problematica dobândirii proprietăţii mobiliare în cadrul instituţiei juridice a

revendicării. Împotriva posesorului care este de bună credinţă revendicarea nu mai poate

fi intentată împotriva sa. Mai este de reţinut că regula enunţată de art. 1909 al. 1 C.civil,

se aplică bunurilor mobile corporale privite individual, acestea fiind susceptibile de

posesiune dar şi titlurile la purtător, pentru că drepturile pe care le reprezintă sunt

corporale, incluzându-le altfel în bunurile corporale.

1. Condiţiile prezumţiei de proprietate. Fiind instituită o prezumţie absolută de

proprietate în favoarea posesorului actual, al bunului, pentru a fi incidentă prevederile art.

1909 al. 1 C.civil, care fac practic imposibilă exercitarea acţiunii în revendicare a

bunurilor mobile pentru că reclamantul este practic împiedicat să-şi facă dovada titlului,

sunt necesare îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) posesia să fi reală, în sensul că dobânditorul să întrunească în persoana sa cele

două elemente ale posesiei: corpus – stăpânirea materială a bunului; şi animus sibi

habendi – intenţia psihologică de a poseda. În lipsa unuia dintre cele două elemente,

posesia bunului mobil nu există şi regula art. 1909 al. 1 C.civil, nu-şi găseşte aplicarea.

b) posesia să fie utilă, adică să întrunească cerinţele art. 1847 C.civil, în sensul de

a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neechivocă. Problema continuităţii nu

se poate pune cât timp simpla posesie actuală este o prescripţie instantenee, fără orice

curgere de timp. Fiind o posesie momentană şi actuală nu are relevanţă nici continuitatea

acesteia adică supusă viciului întreruperii.

c) posesia să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă înseamnă că terţul dobânditor să

nu cunoască faptul că transmităţorul nu este proprietarul bunului să ignore viciul de care

141

este afectat titlul celui de la care a dobândit. Buna-credinţă este nu numai o condiţie

cerută în persoana terţului dobânditor, dar şi o calitate a posesiei pe care el o invocă. Ea

trebuie să existe la momentul intrării în posesia bunului, iar nu cel al încheierii

contractului şi este prezumată în conf. cu art. 1899 al. 2 C.civil. În legătură cu momentul

bunei-credinţe printr-o decizie a instanţei supreme s-a arătat că “buna-credinţă trebuie să

existe în momentul intrării în posesie şi nu în momentul încheierii contractului între

dobânditorul de bună-credinţă şi detentorul care l-a înstrăinat”.

Faptul că după intrarea în posesie terţul dobânditor şi-a dat seama că nu a

dobândit bunul de la adevăratul proprietar, nu are nici o influenţă, deoarece în această

materie nu are nici o relevanţă că reaua-credinţă a intervenit ulterior.

În literatura juridică şi în practica judiciară s-a pus problema dacă pe lângă buna

credinţă este necesar să existe şi un just titlu translativ de proprietate, în care terţul

dobânditor s-a încrezut dar care în realitate este viciat datorită faptului că provenea de la

o altă persoană, iar nu de la adevăratul proprietar al lucrului.

În doctrina franceză s-a reţinut că buna-credinţă presupune justul titlu. De aici are

rezulta două consecinţe:

a) titlul putativ va permite posesorului să se adăpostească îndărătul regulii

instituită de art. 1909 al. 2 c.civil;

b) posesorul nu va avea de făcut dovada existenţei justului titlu ca cea mai

importantă consecinţă. Prezumându-se buna-credinţă se va prezuma şi justul titlu. Astfel

beneficiarul unui dar manual trecut prin mai multe mâini, pe la mai mulţi posesori, nu

trebuie să facă dovada acestor predări succesive. Această favoare acordată posesorului

este justificată de raţiuni practice ale multitudinii actelor juridice privind mobilele în

circuitul juridic civil şi comercial. Acceptarea din nevoi practice ale circuitului civil că

buna-credinţă este suficientă, nu înseamnă că justul titul este inutil. Prezentarea lui care

este la latitudinea posesorului, întăreşte prezumţia de proprietate conferită posesorului

unui bun mobil şi cu atât mai mult realitatea faptică este ancorată în realitatea juridică.

c) proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil încredinţându- l prin

act juridic unui detentor precar (depozitar, locatar,comodatar, etc). În ipoteza că

proprietarul s-a desesizat fără voia sa de bunul său, atunci când i-a fost furat, sau l-a

pierdut, această regulă nu este aplicabilă. În legătură cu această condiţie s-a reţinut că

142

posesorul care se sprijină pe art. 1909 al. 1 C.civil nu are nimic de dovedit afară de

posesie şi nu este ţinut la cauza legală de achiziţie precum vânzarea, schimbul, donaţia,

etc.

Acţiunile de carte funciară

1. Acţiunea în prestaţiune tabulară

Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care cel în favoarea căruia s-a

transmis sau constituit prin act juridic un drept real imobiliar solicită instanţei obligarea

pârâtului, care a consimţit la constituirea sau strămutarea acelui drept, să- i predea

înscrisul necesar pentru a putea cere şi obţine înscrierea, dacă este singurul exemplar

doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.

Din această definiţie rezultă că spre deosebire de acţiunea în prestaţie tabulară

reglementată de Decretul –lege nr.115/1938 care avea ca finalitate suplinirea

consimţământului la întabulare, acţiunea în prestaţie tabulară reglementată de Legea

7/1996 urmăreşte predarea şi respectiv obţinerea înscrisului original necesar întabulării

atunci când acesta se găseşte într-un singur exemplar original la cel care a consimţit

constituirea sau transmiterea dreptului real.

În cazul în care cel care a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real

asupra unui imobil, nu predă înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului, dacă acest

înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, dobânditorul dreptului real

poate să ceară instanţei să dispună prin hotărâre, întabularea acelui drept. Aceasta este

acţiunea în prestaţie tabulară.

Acţiunea în prestaţie tabulară se intentează, de regulă, împotriva celui care a

constituit sau a retransmis dreptul real respectiv. Dar acţiunea poate fi introdusă şi

împotriva unui terţ subdobânditor, înscris în cartea funciară. Pentru admiterea acestei

acţiuni trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- actul juridic în temeiul căruia se cere prestaţia tabulară să fie anterior actului în

temeiul căruia terţul şi-a înscris dreptul real în cartea funciară;

- terţul să fi dobândit dreptul cu titlu gratuit, iar dacă l-a dobândit cu titlu oneros

să fi fost de rea-credinţă.

În legătură cu natura juridică a acţiunii în prestaţie tabulară se apreciază că

suntem în prezenţa unei acţiuni reale şi imprescriptibile. Acţiunea în prestaţie tabulară

143

este supusă prescripţiei numai în cazuri de excepţie, atunci când se referă la un drept real

a cărui acţiune se prescrie (drepturile reale temporare cum sunt: uzufructul, uzul,

abitaţia).

2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară

Această acţiune se introduce pentru înlăturarea neconcordanţelor care pot exista

între starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului.

Acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană interesată de

următoarele situaţii:

- înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;

- dreptul înscris a fost greşit califica t;

- nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat

efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

- înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală a

imobilului.

În urma admiterii acţiunii, operaţia rectificării se va dispune de judecătorul de

carte funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.

Acţiunea de rectificare poate fi introdusă împotriva celui în favoarea căruia s-a

făcut înscrierea respectivă, precum şi împotriva succesorilor săi, indiferent că este vorba

de un succesor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În legătură cu problema prescripţiei acestei acţiuni, trebuie să facem deosebire

între: rectificarea întabulării şi a înscrierii provizorii şi rectificarea notării.

În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea întabulării şi înscrierii provizorii:

- acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de

fond, atunci când este introdusă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţii

dobânditori de rea credinţă,

- acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 10 ani atunci când este introdusă

împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, cu titlu

gratuit.

Termenul de 10 ani începe să curgă din ziua când terţii au înregistrat cererea de

înscriere a dreptului lor.

144

- Acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţele persoane care

şi-au înscris un drept real, dobândit prin act juridic cu titlu oneros şi cu bună-credinţă,

întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul începe să curgă de la înregistrarea

cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită.

Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă.

Acţiunea în grăniţuire

Noţiune şi caractere juridice. Potrivit art.584 C.civil orice proprietar poate obliga

pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipită de a sa, cheltuielile grăniţuirii fiind

suportate în mod egal. Prin operaţiunea de grăniţuire se urmăreşte determinarea prin

semne exterioare a hotarului între două fonduri vecine ce aparţin de titulari diferiţi şi se

poate realiza prin convenţia părţilor, pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească.

Acţiunea în grăniţuire poate fi definită ca fiind acea acţiune prin care se solicită

stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăţi limitrofe.

Grăniţuirea are rolul de a o delimita faţă de proprietăţile învecinate aparţinând

altor proprietari prin semne exterioare de hotar. Ea este o operaţiune materială care

delimitează mergând pe linia de contur, cele două proprietăţi.

Atunci când nu există conflict între titularii fondurilor limitrofe grăniţuirea

urmează să fie făcută potrivit cu acordul lor.

Fiecare poprietar are facultatea de a- l obliga pe vecinul său să fie de acord cu

grăniţuirea. În raport cu titularii dreptului real asupra celor două fonduri învecinate,

grăniţuirea este pe de o parte, o obligaţie reală de a face prompter rem, şi pe de altă

parte, privită din punctul de vedere al celui ce o solicită este un atribut al dreptului real.

Cu alte cuvinte această entitate juridică alcătuită dintr-un drept şi o obligaţie este un

atribut esenţial al dreptului de proprietate.

În cazul în care vecinul refuză grăniţuirea proprietăţii sale şi există conflict

referitor la traseul de urmat al liniei de hotar, grăniţuirea va trebui fi stabilită prin

mijlocirea justiţiei folosind calea acţiunii în justiţie.

În privinţa caracterelor juridice acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală,

petitorie, imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi.

Caracterul real al acestei acţiuni decurge din împrejurarea că se întemeiază pe

dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare drept real.

145

Caracterul petitoriu constă în aceea că are drept scop delimitarea proprietăţii

limitrofe, realizând astfel în ultimă instanţă apărarea dreptului de proprietate.

Caracterul imobiliar şi imprescriptibil are în vedere faptul că numai bunurile

imobile pot fi supuse grăniţuirii între ele.

Declarativă de drepturi pentru că hotărârea judecătorească prin delimitarea

efectivă între ele, a celor două fonduri duce la reconstituirea şi marcarea adevăratului

hotar, ceea ce face să fie declarativă iar nu constitutivă. Acţiunea poate fi constitutivă

când cu ocazia partajului se formează două sau mai multe parcele distincte care nu au mai

fost delimitate între ele, pentru că au format până atunci un singur trup funciar.

Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă de către: proprietar, uzufructuar şi chiar

de posesor. Ea se îndreaptă împotriva proprietarului fondului vecin, titularul unui alt

drept real (uzufructuar, superficiar, drept de folosinţă), precum şi împotriva chiriaşului

sau arendaşului. Ea nu se poate introduce între coproprietarii aceluiaşi fond.

Sarcina probei revine ambelor părţi. Fiecare dintre ele au rolul atât de reclamant

cât şi de pârât, considerându-se că acţiunea în grăniţuire are caracterul unui “judicium

duplex”, fiecare având şi rolul celuilat. Poate fi folosit orice mijloc de probă pentru

stabilirea liniei de hotar, care este o chestiune de fapt, în cele mai multe situaţii

recurgându-se la efectuarea unei expertize tehnice.

Efectul principal al acţiunii în grăniţuire fiind acela că se realizează delimitarea

proprietăţii limitrofe. Prin hotărârea pronunţată se stabileşte linia de hotar dintre cele

două proprietăţi. Autoritatea lucrului judecat al hotărârii care se pronunţă se va mărginii

la acest aspect.

Cheltuielile de grăniţuire privind trasarea şi marcarea hotarului stabilit de instanţă

se suportă egal de ambele părţi aşa cum prevede art. 584 C.civil.

Acţiunea negatorie

Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să

stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că pârâtul nu are un anumit drept real –

uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie - asupra bunului aflat în proprietatea sa şi

să-l oblige pe cale de consecinţă, să înceteze exercitarea lui nelegitimă. Este o acţiune

reală, petitorie şi imprescriptibilă.

Acţiunea confesorie

146

Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să

stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că el este titularul unui drept real,

dezmembrământ al dreptului de proprietate - uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau

superficie – asupra bunului altuia şi să- l oblige pe pârât care poate fi proprietarul sau o

altă persoană să- i permită exercitarea lui deplină şi netulburată.

C.5. Posesia şi efectele sale

Noţiunea de posesie desemnează în acelaşi timp faptul generator şi dreptul generat

de acel fapt, deoarece acestea sunt unite unul de altul: posesia ca stare de fapt este

condiţia permanentă a dreptului derivat din ea, că faptul generator al dreptului şi dreptul

însuşi se confundă, dreptul se naşte împreună cu faptul şi dispare odată cu el.

Efectele posesiei

1. Enumerare.

Posesia este o stare de fapt care nu se identifică cu dreptul, însă ea are valoare

juridică şi trece în planul dreptului prin efectele sale. Semnificaţia acestor efecte juridice

este în funcţie de caracterul posesiei, de buna-credinţă sau de rea-credinţă, precum şi în

funcţie de natura bunului (mobil sau imobil). Efectele generale ale posesiei sunt:

a) posesia creează o prezumţie de proprietate potrivit art. 1854 C.civil;

b) posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele lucrului asupra

căruia exercită posesia, potrivit art. 485 C.civil;

c) posesia prelungită în timp duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de

proprietate în cazul bunurilor imobile;

d) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii.

Ca efecte speciale ale posesiei sunt de reţinut:

1. Posesorul de bună-credinţă poate dobândi în proprietate bunul imobil posedat,

prin uzucapiune de la 10 până la 20 de ani;

2. În materia bunului mobil se aplică art. 1909 C.civil, potrivit căruia bunurile

mobile se dobândesc în proprietate prin faptul posesiunii lor, fără a mai fi nevoie de vreo

scurgere de timp.

147

2. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Potrivit

prevederilor art. 1854 C.civil: “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume

de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Realitatea că, de

cele mai multe ori, posesia ca stare de fapt este exercitată de însuşi titularul dreptului de

proprietate este recunoscută de legiuitor prin instituirea prezumţiei relative de proprietate

în favoarea posesorului. Aceasta înseamnă că posesorul bunului are o situaţie privilegiată

în caz de litigiu, pentru că nu trebuie să aibă iniţiativa probatorie, sarcina probei revine

celui care doreşte să răstoarne prezumţia creată. Poziţia posesorului este mai confortabilă

în proces, el are la început rolul de a nega, un rol pasiv, care se schimbă dacă se face

proba contrarie.

Prezumţia de proprietate are un caracter absolut atunci când posesia exercitată

este de bună-credinţă şi priveşte bunuri mobile, în conformitate cu art. 199 C.civil. În

materie de mobile, posesia este fundamentală, posesorul actual îşi va păstra bunul fiindcă

posesia sa valorează titlu de proprietate. Pornind de la distincţia dintre posesia bunurilor

imobile şi a celor mobile, pentru acestea din urmă posesorul actual are o prezumţie de

proprietate absolută, iuris et de iure, care în opinia autorilor vechi nu admite proba

contrară. Elementul timp prezintă importanţă dar nu şi durata lui, fiind suficient ca

posesia să fie de actualitate. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii instituite

de art. 1909 C.civil constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică

transmisiunea lor fără a se controla caracterul şi legitimarea acestei transmisiuni prin alt

semn exterior sau de publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul

posesiunii lucrului. Nu există pentru mobile un alt mijloc de publicitate mai bun decât

realitatea, aceasta din urmă constând în stăpânirea efectivă a bunului.

Dovedirea relei-credinţe a posesorului face ca prezumţia de proprietate, care

operează în favoarea sa, să înceteze. Şi posesia de rea-credinţă poate să producă efecte

favorabile posesorului, în sensul că poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun

imobil prin prescripţia de 30 de ani. În privinţa bunurilor care fac parte din proprietatea

publică, nu operează prezumţia de proprietate împotriva statului sau a unităţii

administrativ-teritoriale 3. Posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer

dobândeşte proprietatea bunului pe care îl posedă. Fructele sunt produsele periodice ale

unui bun, prin a căror obţinere şi percepere nu se alterează sau consumă substanţa

148

bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale, industriale, civile. Sunt fructe ale bunurilor:

recoltele, chiriile, dobânzile, sporul animalelor, redevenţele pentru concesionări,

dobânzile, depunerile CEC. Spre deosebire de fructe, productele sunt produse ale

bunului, cele care nu au caracter periodic, iar culegerea lor reduce valoarea economică,

reduce însăşi substanţa bunului. Exemplu de producte: tăierea lemnelor din pădure, piatra

dintr-o carieră. Productele se cuvin întotdeaua proprietarului, indiferent că posesorul este

de bună-sau de rea-credinţă.

Fructele naturale sunt acelea pe care lucrurile le produc în mod spontan şi fără

nici un efort din partea omului, cum sunt roadele livezilor, ierburile, recoltele naturale etc

(art. 522 C.civil).

Fructele industriale sunt acelea care impun un efort din partea omului aplicat

asupra elementului natural, având la origine activitatea umană asupra elementelor naturii,

cum ar fi: obţinerea cerealelor din cultivarea pământului, prepararea vinului din struguri

etc (art. 522 C.civil).

Fructele civile sunt veniturile echivalate băneşte pe care le produce un bun, cum

sunt dobânzile pentru sumele depuse la CEC şi la bănci, chiria pentru un imobil,

redevenţa pentru o concesionare (art. 523 C.civil).

Culegerea fructelor este un drept al proprietarului conţinut de acel element al

atributelor de folosinţă care intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de

proprietate. De la această regulă legiuitorul a instituit o excepţie. Astfel, art. 485 C.civil

prevede că posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de

bunul pe care- l posedă. Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în

puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute şi încetează

de a mai fi de bună-credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute.

Buna-credinţă o poate avea posesorul, că este proprietarul bunului pe care- l

posedă fără să aibă un titlu. De exemplu: cumpărătorul unui bun succesoral cumpărat de

la un succesor este de bună credinţă, dacă are convingerea că a dobândit bunul de la

adevăratul proprietar.

Pentru ca să perceapă fructele este deci esenţial ca posesorul să aibă convingerea

fermă că are un titlu care-l îndreptăţeşte să culeagă fructele.

149

Componentele bunei-credinţe sunt arătate de art. 486 C.civil şi cele sunt: existenţa

titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului frugifer a viciilor acestuia.

Buna-credinţă nu trebuie dovedită de către posesor, aceasta rezultând din art.

1899 al. 2 C.civil, potrivit căruia: “buna credinţă se prezumă întotdeauna şi sarcina

probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”.

Modul de dobândire a fructelor operează prin percepere, adică prin culegerea lor,

indiferent de felul fructelor. Perceperea se produce la un anumit moment, după natura

bunului. Potrivit cu această regulă, înseamnă că fructele civile se consideră dobândite în

proprietate numai în măsura în care au fost percepute.

Momentul bunei-credinţe trebuie să existe în momentul culegerii fructelor.

Momentul încetării este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei din probele

administrate. Dacă posesorul este notificat, sau este chemat în judecată, odată cu primirea

notificării, sau a citaţiei, buna sa credinţă încetează. Toate fructele percepute după această

dată urmează să fie restituite titularului dreptului, odată cu bunul care le-a produs.

Fructele care nu au fost percepute se cuvin proprietarului. Orice percepere anormală

anticipată nu scuteşte pe posesor de restituirea fructelor.

Momentul perceperii este foarte important. Chiar dacă erau ajunse la scadenţă, în

măsura în care nu au fost efectiv percepute fructele nu vor fi considerate ca dobândite de

posesorul de bună-credinţă.

Justificarea dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă îşi găseşte

fundamentul în considerente de echitate. Ar fi cu totul neechitabil să fie obligat posesorul

să înapoieze fructele percepute cu bună-credinţă, pentru că ar fi pentru el o sarcină prea

oneroasă, mai ales atunci când posesia este de durată.

Fac excepţie şi drept urmare nu pot fi dobândite fructele de către posesorul de

bună credinţă ale unui bun care face obiectul proprietăţii publice. Sunt dispoziţii legale

exprese care reglementează diferit problema restituirii fructelor. Astfel, art. 762 C.civ.

prevede că lucrurile supuse raportului se datorează din ziua deschiderii succesiunii, iar

art. 854 C.civil dispune că donatarul va restitui fructele porţiunii ce trece peste partea

disponibilă, din momentul morţii donatorului.

Posesorul este de rea-credinţă atunci când cunoaşte viciile dobândirii sale. Acesta

nu are dreptul să culeagă fructele, el trebuie să restituie toate fructele naturale, civile şi

150

industriale, atât pe cele percepute din momentul localizării relei credinţe cât şi cele pe

care le-a perceput fără să-şi dea seama.

Proprietarul nu poate să se îmbogăţească fără justă cauză şi ca atare el este obligat

să-l despăgubească pe posesor în privinţa tuturor cheltuielilor necesare şi utile pe care le-

a făcut cu lucrul şi pentru perceperea fructelor, în condiţiile art. 484 C.civil. Mai mult de

atât, până la plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-credinţă are un drept de retenţie

asupra fructelor, până la limita valorii creanţei sale.

Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunile posesorii sunt definite în

doctrină ca fiind acele acţiuni aflate la îndemâna posesorului, care adresate justiţiei au

menirea de a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricăror tulburări sau să-şi

redobândească posesia, atunci când ea a fost pierdută.

Acţiunile posesorii au deci ca scop restabilirea situaţiei de fapt care exista anterior

tulburării sau deposedării. Specificul acţiunii posesorii este că se apără starea de fapt, fără

să se pună în discuţie dreptul asupra lucrului. Practica judiciară este constatată în sensul

că posesorul poate intenta acţiune posesorie şi împotriva adevăratului proprietar, fiind

relevant doar faptul tulburării în sine.

Acţiunile posesorii au anumite particularităţi:

a) calea acţiunii posesorii poate fi folosită numai pentru apărarea posesiunii

asupra bunurilor imobile. Ea nu poate fi folosită asupra bunurilor mobile, deoarece,

potrivit art. 1909 C.civil, posesorul este prezumat a fi proprietar;

b) acţiunile posesorii urmăresc apărarea simplului fapt al voinţei, al stăpânirii

materiale a bunului, dublată de voinţa dreptului asupra bunului;

c) acţiunile posesorii au la îndemână o procedură specială prevăzută de art. 674-

676 C.pr.civ., caracterizată prin celeritate şi mai simplificată sub aspect probator.

1. Clasificarea acţiunilor posesorii. Pornind de la prevederile art. 674

C.pr.civilă, acţiunile posesorii sunt de două feluri:

a) acţiunea posesorie în complângere (complenda), denumită şi acţiune posesorie

generală, menită să apere posesia în caz de tulburare obişnuită, de încălcare a ei de către

pârât;

151

b) acţiunea posesorie în reintegrarea (reintegranda), prin care reclamantul

solicită restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în care a intervenit o deposedare sau

tulburare cu violenţă.

Această clarificare are la bază circumstanţele de fapt care stau la baza

exercitării acţiunii posesorii, în act de tulburare şi respectiv de deposedare.

2. Condiţiile de exercitare şi admisibilitate a acţiunilor posesorii.

Pentru exercitarea acţiunii posesorii în complângere, art. 674 C.pr.civilă cere

întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:

a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;

b) reclamantul să fi posedat bunul imobil cel puţin un an, înainte de tulburare sau

deposedare;

c) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică să îndeplinească calităţile

posesiei cerute de art. 1846 şi 1847 C.civil.

În condiţiile art. 676 C.pr.civilă, acţiunea posesorie poate fi utilizată şi de un

detentor precar. Astfel, s-a stabilit că acţiunile posesorii pot fi formulate şi de cel care

deţine lucrul în interesul său propriu, dar în temeiul unui contract cu posesorul, afară de

cazul dacă tulburător al posesiei este cel pentru care deţine.

În legătură cu prima condiţie, tulburarea sau deposedarea poate să fie săvârşită

prin acte materiale (tulburare de fapt), fie prin acte întemeiate pe o pretenţie juridică

(tulburare de drept), exercitate împotriva posesorului reclamant.

Tulburarea de fapt rezultă aşadar din acte materiale, fapte săvârşite cu intenţia de

a tăgădui, prin acţiuni exterioare, posesia titularului (mutarea unui gard, ocuparea unei

suprafeţe de teren etc).

Faptele materiale care nu sunt făcute cu scopul de a se împotrivi faptului posesiei,

cum ar fi culegerea fructelor, smulgerea unor plante dau dreptul la cereri în despăgubiri şi

nu la acţiuni posesorii.

Tulburarea de drept, dacă rezultă dintr-un act juridic care încalcă posesia sau

folosinţa paşnică a titularului, spre exemplu: notificarea făcută locatorului să plătească

pentru viitor chiria celui care a făcut notificarea şi nu proprietarului cu care locatarul a

încheiat contractul şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul de locaţiune;

152

punerea în posesie a unui terţ prin executorul judecătoresc în baza ordonanţei de

adjudecare a bunului până atunci aflat în deţinerea posesorului etc.

Tulburarea sau deposedarea trebuie să fie făcute cu intenţia de a aduce atingere

sau de a zădărnici posesiunea liniştită a bunului, de a se împotrivi faptului posesiunii.

Acţiunea trebuie exercitată în termen de cel mult un an de la data tulburării sau

deposedării, în caz contrar cererea va fi respinsă ca tardivă.

A doua condiţie constă în aceea că reclamantul să probeze că a posedat cel puţin

un an înainte de tulburare sau deposedare. Posesia exercitată în acest interval asupra

bunului, în condiţiile legii, să fi fost realizată de posesor singur sau prin unirea posesiei

sale cu aceea a antecesorului său. În caz contrar, se apreciază că posesia nu se justifică.

Reclamantul va trebui să facă dovada unor fapte şi împrejurări caracteristice, din care să

se poată trage concluzia continuităţii posesiei, continuitatea prezumându-se. Pârâtul va

putea face dovada contrară, adică discontinuitatea posesiei.

A treia condiţie a acţiunii posesorii în complângere, aceea ca să îndeplinească

condiţiile prevăzute de art. 1846 şi 1847 C.civil, constă în aceea că posesia trebuie să fie

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Acţiunea posesorie specială în reintegrare intervine pentru apărarea posesiei,

atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. Violenţa nu poate avea

nici o justificare în drept. Împotriva tulburării prin violenţă este apărat nu numai

posesorul de bună credinţă, dar şi cel de rea-credinţă, prima măsură care trebuie să fie

luată fiind aceea a restabilirii situaţiei anterioare actelor de violenţă. Nu se cere ca posesia

să fi avut o anumită durată înainte, sau să fi fost utilă. Aprecierea existenţei şi intensităţii

violenţei se face de către instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei deduse

judecăţii. Violenţa poate fi materială sau morală. Se exercită prin loviri, insulte, inspiraţia

temerii etc.

La acţiunea posesorie în reintegrare se cere să fie îndeplinită doar o singură

condiţie, şi anume aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (art. 674

alin. 2 C.pr.civ.).

153

C.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

S-a constatat la analiza dreptului de proprietate că proprietatea este dreptul cel

mai complet asupra unui bun, deoarece conferă atributele usus, fructus şi abusus.

Prerogativele juridice ale dreptului de proprietate – posesia, folosinţa şi dispoziţia –

titularul le poate exercita în plenitudinea lor. Atributele sunt opozabile tuturor.

Spre deosebire de proprietate, sunt drepturi reale care nu exclud posibilitatea ca

unele prerogative ale dreptului de proprietate să fie exercitate de un alt titular. Acestea

sunt depturi care se pot exercita asupra unui lucru a cărui proprietate aparţine altei

persoane: jure in re aliena. Prin separarea unor atribute, se formează drepturi reale

distincte, care poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale,

derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se

constituie sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinut

juridic al dreptului de proprietate.

În cazul dezmembrămintelor dreptului de propietate are loc disocierea dintre

atributele dreptului de proprietate, ele fiind împărţite între titulari diferiţi. Indiferent de

natura dezmembrământului, dreptul de dispoziţie aparţine totdeauna proprietarului.

Dispoziţia este unica prerogativă care îl indică pe titularul dreptului de proprietate, pentru

că a înstrăinat în mâinile altuia, ceea ce duce automat la pierderea dreptului de

proprietate. Curtea Constituţională a întărit importanţa dreptului de dipsoziţie, statuând

protecţia specială a acesteia.

Fiind depturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozab ile

erga omnes, inclusiv proprietate care le-a constituit, sau a cărei limitare a atributelor în

favoarea unor terţi este obligat să le accepte (ex. cazul servituţilor).

În literatura juridică s-a susţinut că dezmembrămintele se pot constitui numai

asupra bunurilor care se află în proprietate privată. Dreptul de proprietate publică fiind

inalienabil în totalitatea atributelor sale, nu este susceptibil constitutiv unor

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

154

Enumerare. Dreptul civil român cunoaşte următoarele dezmembrăminte ale

proprietăţii:

- dreptul de uzufruct;

- dreptul de uz;

- dreptul de abitaţie;

- dreptul de servitute;

- dreptul de superficie.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate pot lua naştere prin mai multe

moduri, dintre care mai importante sunt:

– prin voinţa omului exprimată prin acte inter-vivos (convenţii) sau mortis causa

(testament);

-prin uzucapiune;

-prin destinaţia proprietarului;

-prin act administrativ emis de autoritatea competentă;

-prin lege.

Dreptul de servitute

Definiţia legală arată că servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil

pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

Definiţia doctrinară arată că servitutea este dreptul real, principal, derivat,

perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi

utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor diferiţi proprietari.

Reglementare: art.576-643 C.civ.

Caractere juridice:

- este un drept real asupra lucrului altuia (jus in re aliena), constituind un

dezmembrămât al dreptului de proprietate;

- servitutea este un drept imobiliar, deoarece nu se poate stabili decât cu privire

la un bun mobil. Sunt susceptibile de servitute numai imobilele prin natura lor, nu şi cele

prin destinaţie ori cele prin obiectul la care se referă;

- este un drept perpetuu, ceea ce înseamnă că dacă părţile nu au stabilit altfel,

servitutea va dura cât timp imobilele există şi se menţine situaţia care a determinat

155

constituirea ei. Caracterul perpetuu al servituţii este de natura acestui drept şi nu de

esenţa lui. În consecinţă servitutea este susceptibilă de a fi limitată sau stinsă prin

convenţia proprietarilor celor două imobile;

- este indivizibilă, adică profită întregului fond dominant şi grevează în întregime

fondul aservit. În consecinţă, dacă imobilul aservit ori cel dominant, se află în

coproprietate, servitutea nu se poate stabili asupra sau în favoarea sa decât cu

consimţământul unanim al coproprietarilor;

- este un accesoriu al fondului căruia îi profită. Ea nu poate fi despărţită de

acesta pentru a constitui un drept de sine-stătător şi nici nu poate fi înstrăinată, urmărită,

ipotecată, independent de fondul al cărui accesoriu este. Ea se transmite odată cu fondul.

Asemănătoare este şi sarcina ce corespunde dreptului de servitute şi care apasă asupra

fondului aservit.

Clasificare:

A) După modul de exercitare , servituţile se clasifică în: servituţi continue şi

necontinue.

- Servituţile continue sunt acelea pentru a căror exercitare şi existenţă nu este

necesară fapta actuală a omului; ex: servitute de scurgere a apelor de ploaie, servitute de

vedere.

- Servituţi necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi exercitare este

necesar faptul actual al omului; ex: servitutea de trecere, servitutea de a lua apă din

fântână, servitutea de a paşte vitele.

B) După felul în care se manifestă, servituţile pot fi: aparente şi neaparente.

- Servituţile aparente sunt acelea care se recunosc datorită unor semne

exterioare, precum o uşă, o fereastră, o plantaţie;

- Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu opate fi cunoscută din

semne sau lucrări exterioare vizibile; ex: servitutea de a nu clădi sau de a nu zidi până la

o anumită distanţă sau înălţime, servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică decât cea

prevăzută de lege;

C) După obiectul lor şi natura fondului, servituţile pot fi: pozitive şi negative,

urbane şi rurale.

156

- Servituţile pozitive sunt acelea ce îndreptăţesc pe proprietarul fondului

dominant să facă, în mod direct, anumite acte de folosinţă pe fondul aservit; ex: servitute

de trecere, servitutea de a lua apă;

- Servituţile negative sunt acelea care impun proprietaruluifondului aservit

anumite restricţii ori interdicţii în exercitarea dreptului său de proprietate; ex: servitutea

de a nu clădi sau servitutea de a nu face plantaţii la o anumită distanţă faţă de fondul

dominant;

- Servituţile urbane sunt cele stabilite în folosul unei clădiri;

- Servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.

D) După modul lor de constituire, servituţile pot fi: servituţi naturale, servituţi

legale, servituţi stabilite prin fapta omului.

- Servituţile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală a fondurilor; ex:

servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvorului, servitutea de grăniţuitr şi cea

de îngrădire;

- Servituţile legale sunt cele constituite expres de lege; ex: servitutea zidului sau

şanţului comun, servitutea distanţei privind edificarea de construcţii sau plantaţii pe un

teren, servitutea de vedere, de trecere.

- Servituţile stabilite prin fapta omului, adică prin convenţie, testament,

uzucapiune; ele se mai numesc servituţi veritabile.

Exercitarea, apărarea şi stingerea servituţilor.

A) Exercitarea servituţilor

Drepturile proprietarului fondului dominant:

- poate face toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute şi a o păstra;

cheltuielile cad în sarcina sa afară numai dacă nu se prevede altfel prin dispoziţie legală

sau titlu;

Obligaţiile proprietarului fondului dominant:

- trebuie să se folosească de servitute numai în conformitate cu legea, cu titlul sau

cu modul de stabilire a acesteia;

- a nu face lucrări în cele două fonduri de natură a produce schimbări

împovărătoare pentru fondul aservit.

Drepturile proprietarului fondului aservit:

157

- exercită toate atributele dreptului său de proprietate cu excepţia prerogativelor

interzise prin servitute;

Obligaţiile proprietarului fondului aservit:

- să nu facă nimic care să micşoreze fondul servituţii; dacă servitutea a devenit

prea împovărătoare sau îl împiedică a efectua unele reparaţii folositoare, poate oferi

proprietarului fondului dominant un loc cu aceeaşi întrebuinţare;

- trebuie să facă lucrările necesare pentru folosirea şi păstrarea servituţii dacă prin

titlu s-a stabilit o asemenea obligaţie; o astfel de obligaţie are caracterul unei obligaţii

propter rem, astfel că va fi scutit de ea numai abandonând fondul aservit la dispoziţia

fondului dominant.

B) Apărarea servituţilor

Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune

petitorie, numită confesorie de servitute. Servituţile stabilite prin titlu, precum şi toate

servituţiile continue şi aparente pot fi apărate, indirect, şi pe calea acţiunilor posesorii.

Proprietarul fondului aservit poate folosi acţiunea confesorie de servitute, acţiunea

negatorie pentru a contesta existenţa servituţii precum şi acţiunea posesorie pentru a face

să înceteze actele de tulburare ale dreptului său.

C) Stingerea servituţilor.

Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situaţii:

- în caz de imposibilitate materială de a mai exercita servitutea; ex: secarea

fântânii;

- neexercitarea sau nefolosirea timp de 30 de ani a servituţii;

- prin pieirea imobilului aservit;

- prin confuziune;

- prin renunţare la servitute din partea proprietarului fondului dominant;

- la împlinirea termenului pentru care servitutea a fost constituită prin titlu;

- prin revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a consimţit

stabilirea servituţii.

158

Dreptul de superficie

Dreptul de superficie este un drept real principal, derivat, asupra unui teren, care

constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor,

plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia

superficiarul are un drept de folosinţă.

Caractere juridice:

- este un drept real imobiliar, având ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică o

suprafaţă de teren;

- este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia,

plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului;

el nu se poate stinge prin neexercitare;

- este un drept imprescriptibil extinctiv ; acţiunea în revendicare poate fi

introdusă oricând până la stingerea a însuşi dreptului de superficie.

Exercitarea dreptului de superficie

Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie. Aceste atribute trebuiesc exercitate în strânsă legătură cu exercitarea dreptului

de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.

Dreptul de dispoziţie juridică conferă superficiarului dreptul de a înstrăina

construcţia, plantaţia sau lucrarea aflată pe terenul altei persoane, fără consimţământul

proprietarului terenului; aşa fiind dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice

inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau gratuit. De asemenea dreptul de

superficie poate fi grevat de sarcini reale cum ar fi: uzufruct, abitaţie, servitute ipotecă.

Dispoziţia materială se circumscrie doar cu privire la posibilitatea de a dispune

de substanţa terenului numai în vederea realizării construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce

urmează a fi amplasată pe acel teren (săpături, excavări etc).

Stingerea dreptului de superficie

Ca o consecinţă a caracterului perpetuu al dreptului de superficie, acesta durează

atâta vreme cât există construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei

persoane decât proprietarul terenului, cu alte cuvinte el nu se stinge prin neexercitare.

Acest drept se stinge numai în următoarele situaţii:

159

- când construcţia, plantaţia sau lucrarea au pierit sau a fost desfiinţată de către

superficiar;

- când proprietarul terenului devine în orice mod admis de lege şi proprietar al

construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective.

Dreptul de uz şi abitaţie

Caracteristici comune

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct dar se

deosebesc de acesta prin limitarea atributelor posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, la

satisfacerea nevoilor personale sau ale familiei titularului. Dreptul de uz poate avea ca

obiect orice bun, iar când acest bun este o locuinţă atunci se numeşte drept de abitaţie.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct restrânse aşa încât se

dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor aplicabile uzufructului.

Dreptul de uz

Dreptul de uz este acel drept real, principal, derivat, temporar, care conferă

titularului atributele posesiei şi folosinţei unui bun aflat în proprietatea altuia, în scopul

satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.

Prin familie, în sensul legii civile, se înţeleg toate persoanele care se gospodăresc

cu uzuarul şi desfăşoară un singur menaj.

Culegerea fructelor bunului se poate face numai în natură şi sunt destinate

exclusiv consumului uzuarului şi familiei sale; ele nu pot fi urmărite de creditorii

uzuarului.

Fructele care depăşesc trebuinţele sunt inalienabile.

Particularităţile dreptului de uz faţă de uzufruct:

- titularul său poate fi numai o persoană fizică;

- are caracter strict personal, în sensul că nu se poate înstrăina beneficiul sau

emolumentul dreptului.

Dreptul de abitaţie

Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o casă de locuit ce conferă

titularului dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru

satisfacerea trebuinţelor de locuit.

160

Dreptului de abitaţie i se aplică regulile uzufructului, dar are faţă de acesta două

particularităţi:

- titularul poate fi numai o persoană fizică;

- are caracter personal putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor de

locuit ale titularului şi membrilor familiei sale.

Dreptul de abitaţie este: inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat. Totuşi

titularul poate închiria o parte a locuinţei sale dacă fiind prea mare, depăşeşte nevoile sale

de locuit.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin contract sau prin testament.

Potrivit art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are un drept de abitaţie

asupra casei de locuit care a aparţinut soţului predecedat, dacă sunt întrunite următoarele

condiţii:

- casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului predecedat;

- soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.

Acest drept este recunoscut temporar până la ieşirea din indiviziune a

moştenitorilor, dar nu mai puţin de un an de la data decesului celuilalt soţ.

Soţul supravieţuitor nu are obligaţia de a aduce un garant. Acest drept nu poate fi

închiriat, iar moştenitorii au dreptul de a procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă.

Dreptul de abitaţie poate fi apărat prin acţiunea confesorie, sau prin acţiune

personală izvorâtă din actul juridic de înfiinţare.

Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct este definit în art.517 Cod civil ca fiind dreptul de a se bucura

cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu

îndatorirea de a le conserva substanţa

Caractere juridice:

- este un drept asupra bunului sau bunurilor proprietatea altuia;

- este un drept real, opozabil tuturor, care nu se confundă cu simpla folosinţă a

lucrului (de care dispune spre exemplu, locatarul asupra bunului închiriat);

161

- este un drept temporar. Se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului

persoană fizică şi nu poate depăşi 30 de ani în cazul în care uzufructuarul este persoană

juridică cu durată nedeterminată;

- este un drept incesibil prin acte şi fapte juridice între vii şi pentru cauză de

moarte. Totuşi uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul sau

emolumentul uzufructului;

- este un drept de folosinţă deoarece uzufructuarul debândeşte dreptul de a

întrebuinţa lucrul şi de a-I culege fructele, de a beneficia de avantajele economice ale

proprietăţii (emolumentum rei). Proprietarul rămâne doar cu atributul dispoziţiei juridice

pe care îl poate exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct.

Proprietatea este golită de o mare parte a conţinutului său juridic, motiv pentru care se

numeşte nudă proprietate iar proprietarul, nud proprietar.

Obiectul dreptului de uzufruct

Potrivit art.520 C.civ., uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi

imobile. Acestea pot fi corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile şi, în

principiu, neconsumptibile, deoarece uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa

bunului.

Având în vedere că uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului

respectiv, uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile. Totuşi, în

conformitate cu prevederile art.526 C.civ., uzufructul poate fi constituit şi asupra unor

bunuri consumptibile, ipoteză în care uzufructuarul are obligaţia de a restitui la stingerea

uzufructului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de calitate şi valoare egală, sau

preţul lui, iar uzufructul poartă denumirea de cvasiuzufruct.

De asemenea uzufructul poate avea ca obiect bunuri individual determinate,

universalităţi sau părţi din universalităţi de bunuri, numindu-se după caz, uzufruct cu titlu

particular, universal sau cu titlu universal. În ultimele două situaţii uzufructul poartă

asupra universalităţii sau părţii de universalitate şi nu asupra fiecărui bun astfel încât

uzufructuarul exploatează universalitatea ca însuşi proprietarul, cu condiţia de a restitui la

stingerea uzufructului aceeaşi masă de bunuri ce alcătuieşte universalitatea (fond de

comerţ, turmă de animale, succesiune etc). Uzufructuarul va dobândi în proprietate

162

produsele sau bunurile ce alcătuiesc universalitatea, iar creditorii uzufructuarului vor

putea urmări numai emolumentul uzufructului.

Pot face obiect al dreptului de uzufruct numai bunurile aflate în proprietate

privată, care se află în circuitul civil.

Moduri de constituire a uzufructului

Art.518 din C.civ., precizează că uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa

omului. În prezent cazurile de uzufruct legal sunt abrogate, astfel încât uzufructul se

constituie prin voinţa omului cât şi pe cale de uzucapiune.

Constituirea prin voinţa omului

Prin voinţa omului uzufructul se poate stabili prin convenţie şi prin testament.

Prin convenţie uzufructul se poate constitui în mod direct, indirect sau mixt.

- în mod direct: proprietarul înstrăinează cele două atribute ce compun uzufructul

– uzus şi fructus – către uzufructuar;

- în mod indirect: prin înstrăinarea nudei proprietăţi în favoarea unei persoane şi

prin rezervarea uzufructului fostului proprietar;

- în mod mixt: nuda proprietate este înstrăinată către o persoană iar uzufructul

către altă persoană.

Convenţia prin care se constituie uzufructul poate fi cu titlu oneros sau gratuit şi

sunt supuse măsurilor de publicitate imobiliară.

Prin testament: uzufructul se poate stabili în oricare din modalităţile arătate mai

sus, testatorul putând dispune instituirea unui uzufruct universal, cu titlu universal sau cu

titlu particular în favoarea unei anumite persoane. Uzufructul astfel constituit poate fi pur

şi simplu sau afectat de modalităţi.

Constituirea prin uzucapiune

Uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune prin respectarea condiţiilor şi

regulilor în materie. Dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă exercitând în

fapt atributele dreptului, se poate invoca uzucapiunea de 10 la 20 de ani, în caz contrar se

invoca uzucapiunea de 30 de ani.

Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar.

Drepturile uzufructuarului

În conţinutul dreptului de uzufruct intră următoarele drepturi ale uzufructuarului:

163

- să ceară predarea în folosinţă a lucrului. Dacă nudul proprietar refuză,

uzufructuarul se poate folosi, după caz, de o acţiune specifică, echivalentă acţiunii în

revendicare numită acţiune confesorie ori de o acţiune personală dacă uzufructul a fost

constituit prin contract;

- să folosească lucrul şi să- i culeagă fructele, fără a se atinge de substanţa lucrului,

potrivit art.521 C.civ. Uzufruactuarul culege fructele zi de zi, atât cele industriale cât şi

cele naturale pe măsura perceperii lor. Fructele neculese la data stingerii uzufructului se

cuvin proprietarului. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în

proporţie cu durata uzufructului. Uzufructuarul nu poate schimba destinaţia bunului dar

poate săvârşi asupra lui acte de conservare şi administrare;

- să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. Cedarea poate fi

totală sau parţială, cu titlu gratuit sau oneros. Terţul beneficiar nu intră în raport cu nudul

proprietar, aşa încât uzufructuarul rămâne răspunzător faţă de nudul proprietar fără a

putea să se exonereze prin fapta terţului.

- Pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul poate să folosească acţiunile

posesorii, acţiunea confesorie de uzufruct, acţiunea de grăniţuire, acţiunea de ieşire din

indiviziune ori acţiunea personală rezultată din convenţie, după caz împotriva terţilor sau

chiar a nudului proprietar.

Obligaţiile uzufructuarului:

a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său:

- uzufructuarul are obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un

proces verbal de constatare a stării materiale al imobilelor. Acestea se întocmesc în

prezenţa nudului proprietar şi pot fi făcute în formă autentică sau sub semnătură privată.

În cazul uzufructului constituit în mod direct – obligaţia de a aduce o cauţiune, obligaţie

de care poate fi scutit de către nudul proprietar.

b) În timpul exercitării dreptului de uzufruct :

- a se folosi de lucru ca u n bun proprietar;

- a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului;

- de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului de

proprietate;

164

- a suporta o parte din sarcinile lucrului: impozitele, cheltuielile de judecată

ocazionate de litigiile născute în legătură cu folosinţa bunului aflat în uzufruct.

Drepturile nudului proprietar

- să dispună de lucru, dar cu respectarea drepturilor recunoscute uzufructuarului;

- să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj;

- să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe terenul

proprietatea sa a unei noi locuinţe, adăugată la locuinţa folosită de uzufructuar, fără a

modifica însă clădirea ce face obiectul uzufructului, de natură a aduce atingere exercitării

dreptului de uzufruct;

- să exercite toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate, precum acţiunea

în revendicare, acţiunile posesorii, acţiunea negatorie de contestare a unei servituţi,

acţiunea de ieşire din indiviziune. De asemenea poate acţiona pe uzufructuar spre a-l

obliga să repare degradările cauzate imobilului de către acesta.

- Să dobândească productele bunului;

- Să încaseze idemnitatea de asigurare în caz de distrugere a lucrului, dacă nuda

proprietate a fost asigurată.

Obligaţiile nudului proprietar:

- să nu împiedice ori să stânjenească pe uzufructuar în exercitarea dreptului său;

- să-l despăgubească pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat

valoarea uzufructului;

- să suporte cheltuielile şi sarcinile corespunzătoare nudei proprietăţi;

- să garanteze pe uzufructuar contra evicţiunii, în cazul uzufructului oneros sau când o

astfel de obligaţie a fost asumată prin actul de constituire a uzufructului.

Stingerea şi lichidarea uzufructului.

Stingerea uzufructului

Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:

- prin moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar, cel

mult viager. Această prevedere este de ordine publică. Totuşi uzufructul se poate

constitui în favoarea mai multor persoane, în mod succesiv, cu condiţia ca toţi

beneficiarii să existe în momentul constituirii uzufructului. Uzufructul în favoarea unei

persoane juridice – max.30 de ani;

165

- prin expirarea termenului pentru care a fost constituit;

- prin consolidare, adică prin întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii

de nud proprietar;

- prin neuz, adică neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de uzufruct, caz în

care intervine prescripţia extinctivă;

- prin uzucapiune în favoarea unui terţ;

- prin pieirea totală a lucrului, adică distrugerea materială sau juridică a bunului,

nedatorată unei culpe.

- prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;

- decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la

cererea nudului proprietar;

- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit uzufructul a

dobândit dreptul de proprietate

- rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a constituit dreptul de

uzufruct;

- prin exproprierea imobilului; uzufructuarul are drept la despăgubire potrivit

art.28, alin.3 din Legea 33/1994.

Lichidarea uzufructului

La data stingerii uzufructului, uzufructuarul trebuie să înceteze actele de folosinţă

a lucrului şi nu mai poate dobândi fructele neculese care se cuvin proprietarului. Totodată

uzufructuarul trebuie să restituie proprietarului posesia bunului respectiv, excepţie:

stingerea prin consolidare, pieirea totală a lucrului, uzucapiune.

Restituirea se face de bună voie, în caz contrar nudul proprietar poate exercita

acţiunea în revendicare ori acţiunea personală accesorie actului de constituire.

Lucrul se restituie în starea în care a fost primit. Dacă bunul a fost consumptibil se

restituie bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate ori preţul lor.

Dacă bunul a fost un mobil se restituie în starea în care se găseşte – cu uzurile

normale – dacă acestea nu se datorează abuzului de folosinţă.

Dacă bunul obiect a pierit ori s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, acesta

datorează despăgubiri nudului proprietar.

166

Uzufructuarul este ţinut şi la plata de despăgubiri în cazul altor obligaţii faţă de

nudul proprietar.

Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care

acesta le-a plătit pentru el.

Uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară la încetarea uzufructului, despăgubiri

pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut, chiar dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.

C.7. Accesiunea (incorporaţiunea) şi uzucapiunea (prescripţia achizitivă) – moduri

de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale

Accesiunea (incorporaţiunea)

Dreptul de accesiune este reglementat de art.482 C.civ. şi este enumerat printre

modurile de dobândire ale dreptului de proprietate, prevăzute de art.645 din acelaşi cod,

constituind un mod originar de dobândire. El este definit, conform art.488 coroborat cu

art.482 C.civ. ca o încorporare materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru

mai important şi în virtutea căreia, dacă cele două lucruri au aparţinut unor proprietari

diferiţi, proprietarul lucrului mai important dobândeşte dreptul de proprietate şi asupra

lucrului mai puţin important. Ceea ce numim accesiune, este o consecinţă a încorporării

materiale a unui lucru accesoriu cu lucrul principal, care formează obiectul dreptului, fie

că lucrul accesoriu e un produs al lucrului principal, fie că e unit cu el în mod material

sau artificial. În doctrină s-a afirmat că: ”Principiul e că tot ce e produs de lucrul care e

obiectul dreptului, precum şi tot ce se încorporează în lucru, e cuprins în obiectul

dreptului.” Accesiunea mai este denumită şi încorporaţiune.

Codul nostru civil de la 1864 reglementa accesiunea în art.483-516. De atunci şi

până astăzi au apărut o serie de modificări şi abrogări exprese sau tacite prin acte

normative succesive şi sisteme legislative diferite. Au mai rămas în vigoare puţine texte,

care la rîndul lor se adaptează în prezent în următoarele direcţii călăuzitoare:

a) accesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii este admisibilă numai

excepţional, atunci când două lucruri aparţinând de proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel

încât separarea lor nu se mai poate produce decât prin deteriorarea lor sau distrugerea

167

unuia dintre ele, interesul economic şi cel al proprietarilor impunând atribuirea la unul

dintre ei. Acela nu poate fi altul decât proprietarul lucrului principal. Lucrul principal este

acela care are valoare mai ridicată şi diferenţa de valoare trebuie să fie substanţială;

b) cazurile de dobândire a dreptului de proprietate nu operează în raporturile

dintre soţi, când prin contribuţie comună aceştia ridică construcţii pe terenul proprietatea

unui dintre ei. Soţul neproprietar dobândeşte un drept de folosinţă asupra terenului

aparţinând celuilalt soţ pe care se află construcţia. Acest drept de folosinţă apreciem că

în prezent este asimilat dreptului de superficie, având la bază învoiala soţilor. Dreptul de

superificie nu era acceptat sub imperiul Legilor nr.58 şi nr.59 din 1974. Odată cu

abrogarea lor, considerăm că acest drept a revenit în deplină actualitate, fiind de altfel

semnalat în literatura de specialitate. Cu acest amendament se aduc corecţiile de

consecinţă opiniilor arătate ale autorilor citaţi mai înainte;

c) când lucrul accesoriu face parte din domeniul public, considerăm că nu poate

opera dreptul de accesiune în favoarea dreptului de proprietate privată a persoa nelor

fizice sau juridice, altele decât statul. În virtutea art.135 (5) din Constituţia României,

bunurile proprietate publică sunt declarate inalienabile. Textul stabileşte restrictiv,

statuând că în condiţiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome şi

instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Per a contrario, ele nu pot să-şi

schimbe proprietarul şi nici să primească o altă destinaţie în afara celor limitativ şi expres

arătate de lege.

Lucrurile afectate interesului obştesc, cât timp această destinaţie subzistă, exced

posibilităţii de a fi susceptibile de a face obiectul dreptului privat, în înţelesul art.475

C.civ. Regimul lor juridic este impus de dreptul public (şi nu de cel privat). Ca atare, în

privinţa lor, din punct de vedere al art.5 C.civ., nu se poate deroga prin convenţii sau acte

juridice unilaterale. Lucrurile afectate uzului obştesc, nu pot face obiectul revendicării, a

aproprierii dreptului de proprietate, întrucât fac exclusiv obiectul proprietăţii publice,

uzajul lor este al întregului public şi drepturile ce se poartă nu sunt echivalente dreptului

de proprietate în sensul Codului civil. Bunurile care fac parte din domeniul privat al

statului sunt susceptibile de a fi dobândite prin accesiune. În prezent regimul juridic al

proprietăţii private se bucură de un tratament egal indiferent de titularul dreptului de

168

proprietate. Cu alte cuvinte, toate bunurile care se află în circuit civil, adică susceptibile

de înstrăinare pot face obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin acesiune.

După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi imobiliară şi

mobiliară; la rândul său cea imobiliară poate fi naturală şi artificială.

Accesiunea imobiliară

Accesiunea imobiliară naturală este aceea care se realizează fără intervenţia

omului şi apare în următoarele cazuri reglementate de Codul civil: aluviunea (art.495),

avulsiunea (art.498); insulele şi prundişurile (art.500); accesiunea albiei unei ape

curgătoare (râu, pârâu, fluviu, art.502); accesiunea animalelor sălbatice (porumbei,

albine, iepuri etc., art.503).

La accesiunea imobiliară naturală trebuie să se ţină seama de prevederile art.5 din

Legea nr.18/1991, privind fondul funciar, pentru că se pretează la modificări naturale

terenurile care prin acest text sunt afectate domeniului public. Textele Codului civil

suferă corecţiile corespunzătoare în cazul albiilor râurilor şi fluviile, cuvetele lacurilor de

interes public, terenuri cu destinaţie forestieră, plajele etc., nesusceptibile de dobândire

prin accesiune în dauna domeniului public. Principiul general care domină în textele

Codului civil materia accesiunii imobiliare este că pământul se consideră totdeauna ca

lucrul principal. Pornind de la aceasta, toate lucrurile care se încorporează în e l sunt

considerate accesorii, făcând abstracţie de valoare.

În prezent, când există bunuri mobile sau imobile ca valori mai ridicate decât

pământul pe care ele se aşează sau în care se încorporează, considerăm că această

concepţie tradiţională trebuie schimbată şi pe plan legislativ. În doctrină şi în practică s-a

acceptat că această concepţie trebuie reconsiderată, pentru că progresul economic (şi

odată cu el dreptul civil şi comercial) din societatea contemporană, iar criteriul valoric al

imobilelor faţă de mobile, a pământului faţă de alte bunuri nu mai este de actualitate.

Preocuparea principală pentru înfrângerea acestei concepţii tradiţionale, s-a manifestat cu

mai multă asiduitate la autorii de specialitate în drept comercial.

Într-o speţă soluţionată de Curtea de Apel, invocând argumente de drept comparat

şi pe autorii citaţi se abordează această chestiune pe înlăturarea diferenţierii automate

169

dintre mobil şi imobil, precum şi pe reconsiderarea criteriului pur valoric pentru a nu se

crea artificial distincţia dintre un lucru considerat principal şi altul accesoriu.

În soluţionarea speţei în materie contractuală, unde se pune în discuţie dacă

vânzarea imobiliară este de natură civilă sau comercială, se pune şi problema dacă în

cadrul vânzării activului comercial, potrivit Legii nr.58/1991, care dintre bunuri au

calitatea de a fi principale: pământul, spaţiile comerciale, fondul de comerţ, mărfurile. S-a

considerat că în realizarea raportului juridic, în speţă de natură contractuală, nu pământul

precumpăneşte ca fiind lucrul principal. Celelalte componente ale ”activului”, potrivit

art.53-62 din Legea nr.58/1991, caracterizate prin totalitatea lor corporală şi incorporală,

dar aparţinând aceluiaşi ”activ”, unde este cuprins şi terenul dau o importanţă economică

specifică şi deci, principală. Fondul de comerţ este o entitate atât corporală cât şi

incorporală, prin componentele sale care pot să includă şi imobile, nu mai fac absolută

ierarhizarea în sensul aprecierii imobilului ca un lucru principal, pentru a opera

accesiunea, deşi poate fi posibilă.

Acesta este şi rolul practicii judiciare, de a interpreta o lege potrivit realităţilor

vieţii sociale, pe care normele juridice sunt chemate să o ordoneze. Pentru a dezlega

judiciar raportul social concret dedus judecăţii, conflictul de interese care este actual,

norma juridică nu poate fi privită închistat şi imuabil, ea trebuie actualizată pentru a nu

deveni anacronică în soluţionarea raporturilor juridice concrete.

Revenind la analiza teoretică a accesiunii imobiliare naturale, ea este de două

feluri: accesiunea pământurilor depuse sau create de ape şi accesiunea animalelor. În

lipsa unei reglementări apreciem că, prin asemănare, textele art.495, 498 şi 500 din C.civ.

sunt aplicabile şi în cazul când accesiunea se realizează pe altă cale şi ne referim la

depunerile rezultate în urma mişcărilor tectonice de pământ, ale acţiunii vulcanilor, a

exploziilor etc.

a) Aluviunile sunt creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile

fluviilor şi ale râurilor. Textul art.495 C.civ. se interpretează în sensul că el se referă la

orice apă curgătoare, adică şi la pârâruri. Aceste depuneri se mai numesc şi mâluri şi

provin din faptul că adesea apele curgătoare depun încetul cu încetul pământ şi materiale

pe unul din maluri. Ele aparţin proprietarului terenului riveran, la care s-au făcut acele

depuneri de pământ, indiferent de natura cursului de apă. Sunt asimilate cu aluviunile

170

pământurile lăsate de apele curgătoare, când acestea se retrag pe nesimţite de la un mal la

altul, prin modificarea treptată a cursului lor. În conformitate cu art.496 din C.civ.,

pământul descoperit şi eliberat prin retragerea apei, aparţine proprietarului fondului de-a

lungul căruia s-a retras apa. Caracteristic pentru aluviune es te că proprietarul de pe

celălalt mal, al cărui fond scade prin faptul că apa s-a extins spre el, nu poate să ceară nici

o despăgubire de la proprietarul al cărui fond s-a mărit şi nici nu poate să revendice

pământul descoperit prin retragerea apei.

b) Avulsiunile sunt adăugiri ale unor bucăţi de pământ smulse brusc datorită

acţiunii apelor curgătoare şi care se adaugă la alt fond. Accesiunea se poate recunoaşte şi

identifica. Proprietarul fondului de la care s-a rupt păstrează asupra ei un drept, o poate

revendica de la proprietarul fondului la care s-a produs alipirea. Acţiunea în revendicare

poate fi intentată în termen de un an, altminteri porţiunea ruptă şi alipită devine

proprietatea proprietarului fondului la care s-a alipit. Termenul de un an este un termen

de decădere. El se calculează de la data alipirii şi nu are relevanţă faptul că noul

proprietar a pus sau nu stăpânire pe porţiune.

c) Insulele şi prundişurile, în conformitate cu art.500 C.civ., când acestea se

formează în râuri navigabile şi neplutitoare, sunt ale proprietarului ţărmului pe care ele s-

au format. În urma determinării liniei mediane a apei, revin în totalitate sau în parte

proprietarului fondului riveran spre această linie mediană. Când ea trece peste linia

mediană a râului ”fiecare proprietar are dreptul de proprietate asupra părţii din insulă

ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului.” Este locul unde trebuie să avem în

vedere apele care ţin de domeniul public, conform art.5 din Legea nr.18/1991, şi Legea

nr.107/1996, legea apelor, care prevede că aparţin acestui domeniu printre altele ”…

albiile râurilor şi fluviilor….” Problema este de interes juridic dacă în urma avulsiunilor

sau a insulelor şi prundişurilor au loc deplasări între domeniul public de interes general şi

cel de interes local sau între două unităţi administrative locale. Ea îşi găseşte rezolvarea

în sensul reglementat de Codul civil, dacă nu sunt alte reglementări legale prin acte

normative speciale sau dacă aspectul nu este soluţionat pe cale adminis trativă.

Codul civil nu prevede situaţia când insula sau prundişul se desprinde, se

formează prin ruperea bruscă a unei porţiuni de fond. S-a apreciat că ea poate fi

revendicată de proprietarul fondului tot în termen de un an, după care ea va aparţine

171

statului ca res nullius, alţi autori considerând că după un an ea trebuie împărţită între

proprietarii riverani, după aceleaşi reguli prevăzute de art.500 C.civ. Dacă insula se

desprinde prin avulsiune de la un particular şi se formează ca insulă pe domeniul public,

adică pe cursul unui râu sau fluviu, ea poate fi revendicată în termen de un an. În prezent,

pentru ca statul să o cuprindă în patrimoniul public, suntem de părere că trebuie să

recurgă la procedura de expropriere, prevăzută de Legea nr.33/1994. Acest lucru devine

aplicabil în ipoteza că după intrarea în vigoare a Legii nr.18/1991 şi a Constituţiei se

produce o atare insulă, pentru că cele existente anterior, fără îndoială, aparţin domeniului

public al statului.

Proprietarul de la care s-a desprins insula, poate să o folosească la locul unde ea

se află, care este consecinţa fatală a vecinătăţii cu o apă curgătoare şi nu prejudiciază pe

celălalt proprietar. Pentru ca un proprietar riveran să reclame proprietatea unei insule

formate pe un râu nenavigabil şi neplutitor trebuie ca el să fie proprietar riveran în

momentul formării insulei. Dacă proprietatea riverană a fost înstrăinătată fără ca să

figureze şi insula, dobânditorul subsecvent (cumpărătorul) nu poate pretinde nici un drept

asupra insulei. Împărţirea insulei între riverani se face prin trasarea unei linii imaginare în

mijlocul râului (linia mediană). Dacă linia nu traversează insula, ea va aparţine

proprietarilor de partea cărora s-a format. Dacă linia traversază insula, proprietarii

riverani vor avea fiecare dreptul la porţiunea de insulă care se află pe partea lor. După

formarea insulei, proprietarii se bucură de dreptul de aluviune care se formează la această

insulă.

d) Albia părăsită este reglementată de art.502 C.civ., în ipoteza când un curs de

apă îşi schimbă în mod natural cursul, părăsind vechea albie. Interpretarea dată de

doctrină dă dreptul riveranilor, în termen de un an, să ceară autorizarea de a readuce apa

în vechea albie pe cheltuiala lor. Schimbarea cursului apei unui râu nu se confundă cu

părăsirea subită a unui ţărm şi intrarea în ţărmul opus prin ruperea terenului, deoarece în

ipoteza art.502 C.civ. (sau art.563 C.civ.fr.) se prevede situaţia când un râu îşi schimbă

cursul vechi şi formează un curs nou independent de cel vechi. Nici cu inundaţia nu se

confundă, care este o cauză temporară prin natura sa, ca şi o ruptură de diguri, o furtună,

o ploaie mare. Termenul de un an prevăzut la art.498, la avulsiune, pentru revendicare,

nu-şi găseşte aplicaţiune în cazul prevăzut de art.502 C.civ. Se impune şi aici precizarea

172

în legătură cu albiile, reglementarea din art.5 din Legea nr.18/1991, în situaţiile în care le

consideră aparţinând domeniului public, fiind valabile consideraţiile făcute, pentru a nu

mai repeta.

În condiţiile Codului civil român, dacă nu se aprobă sau dacă nu se face lucrarea

de revenire la albia veche, albia părăsită se va împărţi între proprietarii riverani, după

regulile pentru împărţirea unei insule. Noua albie se va considera ca fiind albia normală,

fără drept de despăgubire pentru cei pe fondul cărora s-a aşezat. Nimeni nu răspunde de

cazul fortuit şi de forţa majoră. Face excepţie sistemul de asigurări prin efectul legii

pentru terenurile agricole, la care părţile pot recurge.

e) Accesiunea animalelor sălbatice. Dobândirea dreptului are loc în condiţiile

art.503 C.civ. Animalele devin un accesoriu al fondului pe care se află, cât timp ele se

stabilesc acolo. Dreptul încetează de îndată ce animalele părăsesc fondul. Animalele

sălbatice fac parte din fondul cinegetic, acesta în prezent este proprietatea statului şi

modul de exploatare, inclusiv dobândirea lui, a fost reglementată de Legea nr.26/1976,

privind economia vânatului şi pescuitului, abrogată prin Legea nr.103/1996. Animalele

sălbatice circulă în voie în natură, ele nu pot fi dobândite prin fraudă sau artificii, după

cum glăsuieşte finalul textului sus-amintit din C.civ. Vânătoarea sau prinderea autorizată

legal a animalelor absolut sălbatice, devin proprietate prin ocupaţiune, pentru că ele sunt

res nullius cât timp n-au fost prinse, cel care le vânează chiar pe un fond străin devine

ocupantul lor. Animalele pur domestice nu pot face parte din cele prevăzute la art.503

C.civ. Chiar dacă ele se află pe un fond străin aparţin proprietarului care le creşte. În

condiţiile dreptului comun poate să le revendice de la proprietarul unui fond, pe care se

află şi refuză să le restituie. Acesta din urmă nu poate invoca excepţia dreptului de

accesiune. Animalele semi-domestice, cum sunt porumbeii, căprioarele, albinele, iepurii,

stabilite sau în trecere pe fond, aparţin acestuia aplicându- li-se art.503 C.civ. Ele sunt

considerate accesorii ale fondului.

Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea imobiliară artificială este modul de dobândire în temeiul căruia,

proprietarul unui teren dobândeşte imobilele încorporate prin acţiunea omului terenului

său, cu obligaţia de a plăti valoarea materialelor şi a muncii depuse.

173

Potrivit art. 492 Cod civil, „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ

sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu

cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.”.

Accesiunea imobiliară artificială presupune, deci, intervenţia omului. De

asemenea, ea implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de acest mod de dobândire

de a despăgubi pe cel împotriva căruia accesiunea operează. În sfârşit, codul nostru

consideră că lucrul principal este terenul şi că proprietarul terenului devine şi proprietarul

construcţiei sau plantaţiei potrivit adagiului „superficies solo cedit”.

Art. 493-494 Cod civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară

artificială:

- construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele

altcuiva;

- construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul

altcuiva.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor făcute de proprietar

pe terenul său cu materialele altcuiva.

Potrivit art. 493 Cod civil, construcţiile, plantaţiile sau lucrările făcute cu

materialele altuia devin proprietatea celui care este proprietarul tereneului, în temeiul

accesiunii.

Proprietarul terenului este însă obligat să plătească valoarea materialelor de la

data efectuării construcţiilor, precum şi daune interese, dacă nu sunt întrunite condiţiile

răspunderii civile delictuale. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le ridice.

Dobândirea proprietăţii construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor se produce

indiferent dacă proprietarul terenului este de bună sau de rea credinţă.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a alucrărilor făcute de o persoană

cu materiale proprii pe terenul aflat în proprietatea altuia.

Potrivit art. 494 Cod civil, proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar

al construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor realizate pe terenul său, cu obligaţia de a-l

despăgubi pe constructor.

174

Obiectul accesiunii îl constituie construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări făcute pe

terenul altcuiva.

Proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin

accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. Despăgubirea nu este necesară

când costructorul este lăsat să folosească nestingherit construcţia.

Tratamentul juridic al constructorului este diferit după cum este de bună sau de

rea credinţă.

1. Situaţia constructorului de rea credinţă.

Constructorul este de rea credinţă când cunoaşte că terenul aparţine altcuiva şi

totuşi face construcţia, plantaţia, lucrarea. În acest caz proprietarul are la îndemână două

posibilităţi:

- să păstreze construcţia, plantaţia, lucrarea, cu obligaţia de a plăti constructorului

valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii

fondului ocazionată de lucrările efectuate;

- să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, eventual cu

obligaţia de a plăti daune- interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului.

În această ultimă ipoteză, este necesară obţinerea prealabilă a autorizaţiei de

desfinţare a construcţiei, eliberată după caz de prefecturi sau primării. Dacă organele

abilitate refuză eliberarea acestei autorizaţii, instanţele judecătoreşti vor soluţiona litigiul

în spiritul primei soluţii arătate.

Practica judecătorească aplică nuanţat soluţiile de principiu arătate. Astfel se tinde

a înlocui soluţia neeconomică a dărâmării construcţiei cu aceea a acordării unei

despăgubiri constructorului. Totodată, reaua credinţă nu se deduce numai din absenţa

titlului asupra terenului ci se cercetează dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de

abuz de drept din pasivitate, acceptând sau încurajând efectuarea lucrărilor, întrucât

acţiunea în partea finală sau la încheierea lucrărilor, cu scop şicanator ori spre a obţine

foloase necuvenite.

2. Situaţia constructorului de bună credinţă.

Constructorul este considerat de bună credinţă atunci când a executat construcţia,

plantaţia sau lucrarea cu ferma dar eronata convingere că este proprietarul terenului.

175

De regulă buna credinţă a constructorului este întemeiată pe existenţa unui titlu

ale cărui vicii nu- i sunt cunoscute. Practica admite că buna credinţă poate fi fondată şi pe

alte împrejurări cum ar fi: existenţa unui antecontract de vânzare a terenului, promisiunea

de donaţie a terenului făcută de proprietarul acestuia, toleranţa ori pasivitatea abuzivă a

proprietarului etc. Buna credinţă a constructorului trebuie să existe în momentul

efectuării lucrărilor.

Proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al lucrărilor efectuate de

constructorul de bună credinţă, fără a putea cere ridicarea acestora (art. 494 alin 3 Cod

Civil). Totodată, proprietarul este ţinut să- l despăgubească pe constructor, având dreptul

să opteze pentru una din următoarele două soluţii:

- să plătească constructorului o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi

preţul muncii;

- să plătească constructorului o sumă de bani reprezentând sporul de valoare al

fondului ca urmare a executării construcţiei, plantaţiei sau lucrărilor.

Aceste soluţii au fost criticate pentru motivul că situaţia constructorului de bună

credinţă ar fi inferioară celei a constructorului de rea credinţă întrucât acesta poate primi

echivalentul cheltuielilor făcute şi nu sporul de valoare. Nu trebuie însă omis că

constructorul de rea credinţă poate fi constrâns să primească mai puţin, în caz contrar

trebuind să dărâme ori să ridice construcţia, plantaţia sau lucrarea.

Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă şi pentru cel de rea

credinţă.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor produce efectele prevăzute de

lege numai dacă este invocată de proprietarul terenului. Dobândirea proprietăţii asupra

construcţiei, plantaţiei sau lucrării, are loc cu efect retroactiv, de la data încorporării

materialelor în sol. Din acest moment, în virtutea legii, proprietarul terenului dobândeşte

un drept de proprietate asupra materialelor încorporate, în concurs cu dreptul de creanţă

al constructorului, recunoscut şi fondat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Constructorul are poziţia posesorului de bună sau de rea credinţă ori chiar a

detentorului precar iar cheltuielile făcute de el au natura cheltuielilor utile. El poate

pretinde restituirea cheltuielilor ocazionate de realizarea construcţiei şi la dobânditorii

ulteriori ai acesteia.

176

Dreptul de creanţă al constructorului privind restituirea cheltuielilor făcute se

prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani. Termenul începe să curgă din

momentul în care proprietarul terenului invocă accesiunea construcţiei, lucrării sau

plantaţiei.

Până la achitarea despăgubirii, constructorul are un drept de retenţie asupra

construcţiei efectuată pe terenul altuia.

Dispoziţiile art. 494 se aplică la construcţii, plantaţii şi lucrări noi, alăturate celor

existente ori supraetajate, nu şi în cazul reparaţiilor ori îmbunătăţirilor, care se

soluţionează după regulile de la cheltuielile necesare, utile, voluptuarii.

Dacă preţul lucrărilor este mare şi proprietarul terenului nu poate plăti, soluţia ar

fi vinderea construcţiei cu tot cu terenul şi despăgubirea din preţul obţinut (fără a se cere

demolarea şi ridicarea construcţiei).

Accesiunea mobiliară

Accesiunea mobiliară are loc atunci când se unesc două bunuri mobile care

aparţin la proprietari diferiţi sau când o persoană confecţionează un bun prin munca sa,

folosind în total sau în parte materialele altuia. Din textele art.504-516 C.civ. şi din

clasificările făcute de autori de specialitate rezultă că sunt 3 cazuri de accesiune

mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea sau amestecul.

Reglementarea în texte numeroase a celor trei forme de accesiune mobiliară se

datorează influenţei tradiţiei din dreptul roman, preluată de Codul civil francez, chiar şi

de Codul civil austriac însă în zilele noastre ele nu prezintă un interes practic deosebit,

deoarece proprietarul lucrului principal are la îndemână invocarea art.1909 C.civ.

În toate cele trei forme sunt valabile următoarele reguli generale:

În primul rând, dacă obiectele care se unesc aparţin aceluiaşi proprietar, se

înţelege de la sine că tot el devine proprietarul lucrului nou cret prin această unire. De

altfel, considerăm că nici nu este vorba de o accesiune cu semnificaţie juridică.

În al doilea rînd, dacă cele două (sau mai multe) lucruri aparţin la proprietari

diferiţi, atunci când există o convenţie între ei, atât în ce priveşte intenţia de încorporare a

lucrurilor sau când s-a produs fără intenţie, dar au convenit asupra atribuirii lucrului nou,

învoiala dintre ei trebuie respectată. Dispoziţiile art.504-516 C.civ nu sunt imperative,

177

prin acordul lor părţile implicate pot face derogare şi conveni altfel, ceea ce înlătură

aceste texte de la aplicare.

În al treilea rând, chiar dacă lucrurile se reunesc în acelaşi tot cu o întrebuinţare

unică şi nouă, diferită de a lucrurilor care s-au încorporat, însă ele pot fi despărţite la

starea iniţială fără a produce prejudicii, fiecare proprietar îşi rezervă dreptul de a cere

desprinderea lucrului său. Şi aici părţile pot acţiona într-un fel sau altul făcându-se

abstracţie de texte legale arătate.

În al patrulea rând, textele legale care reglementează accesiunea mobiliară nu

sunt aplicabile faţă de cel ce dobândeşte fructele ca posesor de bună-credinţă chiar dacă

fructele sunt produse de un bun rezultat în urma accesiunii pentru că, după cum vom

constata, acesta este un alt mod de dobândire al proprietăţii (art.485 C.civ.).

Din dispoziţiile codului privitoare la accesiunea mobiliară se desprinde principiul

că proprietatea întregului aparţine proprietarului lucrului principal: accesorium sequitur

principale. El are obligaţia de a despăgubi pe proprietarul acelui accesoriu.

a) Adjoncţiunea este definită de art.504 din C.civ. ca unirea a două lucruri mobile

care, cu toate că formează prin această unire un singur tot, pot fi despărţite aşa cum au

fost iniţial, fără a-şi pierde individualitatea. Deşi bunurile se încorporează unul în celălalt,

ele rămân deosebite şi pot fi recunoscute fără mare dificultate. Art.505 C.civ. arată că se

consideră ca principal acela pentru care uzul, ornamentul sau comple tarea au servit

încorporarea celuilalt lucru. Dacă lucrul încorporat are un preţ superior celui principal,

proprietarul său poate revendica lucrul său. Adică să ceară despărţirea şi restituirea, chiar

dacă se produce o degradare (art.506 C.civ.).

Dacă după criteriul art.505 C.civ., nici unul din obiecte nu poate fi considerat ca

principal, atunci va fi considerat ca atare cel care are o valoare mai mare, iar dacă

lucrurile sunt de valoare egală, se va considera ca principal acela care are un volum mai

mare (art.507). În situaţia că nici unul dintre criteriile arătate nu poate determina care din

lucruri este principal şi care accesoriu, se va aplica art.511, adică lucrul comun al ambilor

porprietari, în caz când despărţirea a devenit cu neputinţă sau dezavantajoasă pentru

oricare dintre ei. Astfel, devin coproprietari în cote egale ideale şi soluţionarea atribuirii

se va face prin acţiunea de ieşire din indiviziune conform art.728 C.civ., atribuindu-se

unuia dintre copărtaşi cu obligarea lui la plata în echivalent bănesc pentru partea cuvenită

178

celuilalt şi care să reprezinte preţul bunului pe care l-a pierdut prin această unire. În

situaţia când din această unire rezultă o valoare mai ridicată, practic fiind vorba de un bun

nou, în calitate de coproprietari li se cuvin valori egale, ce se pot stabili recurgând la

serviciile unui expert.

b) Specificaţiunea constă în prelucrarea unui bun şi transformarea lui în aşa fel

încât se făureşte un obiect cu totul nou. De exemplu, dintr-o stofă se confecţionează un

constum, din material lemnos se face mobilier etc. (art.508-510 C.civ.). Munca se face de

către o persoană care făureşte bunul nou, folosind materialul sau un lucru aparţinând

altuia. Aici se uneşte un lucru material cu munca, realizându-se un bun de o valoare

nouă. Art.508 C.civ prevede că obiectul realizat va aparţine proprietarului materialului

întrebuinţat, dacă valoarea acestuia va fi superioară manoperei, iar în caz contrar

proprietatea va aparţine celui care a prestat manopera. Ei se vor despăgubi reciproc până

la concurenţa valorii lucrului întrebuinţat, respectiv manoperei.

c) Amestecul sau confuziunea, reglementat de art.511-516 C.civ. are loc atunci

când mai multe lucruri mişcătoare ce aparţin de proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel

încât nu se mai pot recunoaşte. De exemplu, două metale au fost topite împreună şi a

rezultat un nou aliaj, amestecul a două lichide. Lucrul principal poate fi considerat după

orice criterii, proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al noului bun, cu

obligaţia de a- l despăgubi pe celălalt. Când nu sunt elemente de determinare pentru a fi

stabilit care dintre lucruri este principal (mai de valoare), ceea ce s-a obţinut prin amestec

va aparţine în coproprietate pe cote-părţi egale. Încetarea coproprietăţii se face după

regulile dreptului comun, în materie de sistare a indiviziunii pe care deja le-am enunţat.

Prin hotărâre de partaj judiciar sau prin partaj voluntar bunul rezultat din amestec se

atribuie unuia sau la mai mulţi copărtaşi, cu obligarea la plata echivalentului celorlalte

cote, sau nimic nu- i opreşte să rămână în coproprietate, potrivit art.729 C.civ.

179

Uzucapiunea

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a proprietăţii şi

a altor drepturi reale, caracterizată prin posesiunea lucrului în timpul fixat de lege. Este

prevăzută de art.645 din Codul civil ca unul din modurile originare de dobândire, iar în

art.1847 din acelaşi cod se dispune că prescripţia achizitivă are acelaşi caracter.

Denumirea de ”uzucapiune” şi dobândirea pe această cale a dreptului de

proprietate a fost cunoscută de dreptul roman, ea şi-a găsit consacrarea în vechiul drept

românesc, fiind pe larg tratată de pildă în Codul Caragea în Ţara Românească şi Codul

Calimah în Moldova. În legislaţia noastră termenul de "uzucapiune" nu a fost regăsit, el

fiind consacrat de practica judiciară. În Codul civil de la 1864 este reglementată în cartea

III, titlul XX, dispoziţii care se completează cu cele ale Decr.167/1958 privind prescripţia

extinctivă, prevederile Decr.-Lege 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor de carte

funciară, acolo unde mai este în vigoare acest mijloc de publicitate imobiliară.

În prezent, art.28 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996,

consacră termenul de "uzucapiune" referitor la opozabilitatea dreptului de proprietate faţă

de terţi, când provine şi din uzucapiune (printre alte enumerări).

Dacă posesiunea unui imobil se prelungeşte o anumită durată şi sunt realizate

anumite condiţii prescrise de lege acest fapt nu poate rămâne fără consecinţe juridice, cea

mai importantă consecinţă fiind naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în

favoarea persoanei care a avut posesia utilă a acestuia. Posesia prelungită în timp este

considerată de lege un izvor al proprietăţii.

În doctrină şi jurisprudenţă prescripţia achizitivă sau posesiunea este definită ca

un mijloc de a dobândi proprietatea unui lucru, prin posesiunea acelui lucru în tot

timpul şi în condiţiile fixate de lege. Starea de fapt se transformă în stare de drept, care

este efectul principal al posesiei.

Din definiţie rezultă că uzucapiunea nu este posibilă dacă bunul a fost obţinut în

temeiul unui act translativ de proprietate, cum ar fi de exexmplu un contract de donaţie.

Existenţa unui act translativ de proprietate dă dreptul titularului la acţiunea în realizarea

dreptului, iar nu la cea în constatare, cum se procedează în cadrul uzucapiunii. Ori,

potrivit art.111 din C.pr.civ., acţiunea în constatare nu este admisibilă dacă partea are

180

deschisă calea în realizarea dreptului, care are la bază un titlu de dobândire, după cum s-a

reţinut şi în practica judiciară. Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate,

ori altui drept real, asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către una sau mai multe

persoane în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. Posesia trebuie să fie neîntreruptă.

Ea se aplică numai drepturilor reale.

Efectele uzucapiunii

Principalul efect al uzucapiunii este tocmai acela care este şi tema acestei lucrări,

adică duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului uzucapat. Acest efect se

răsfrânge retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar al bunului din

ziua în care a început a poseda şi această posesie a fost utilă. Uzucapiunea poate fi

invocată pe calea acţiunii principale sau reconvenţionale în justiţie, în temeiul art.111 din

C.pr.civ., în care posesorul în calitate de reclamant solicită acest lucru. Ea mai poate fi

invocată pe cale de excepţie ca un mijloc de apărare împotriva acţiunii în revendicare

introdusă de adevăratul proprietar sau de o altă persoană. Mai poate fi apărată şi prin

acţiunea posesorie, dar această acţiune nu duce la constatarea şi consolidarea dreptului de

proprietate.

Ca o consecinţă a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de către

posesor, corelativ se stinge acest drept pe care l-a avut până atunci fostul proprietar. În

acţiunea prin care se cere constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, prin

uzucapiune, nu poate avea legitimare procesuală pasivă persoana care nu are nici un

raport cu proprietarul bunului şi nu poate pretinde vreun drept. Invocarea uzucapiunii

poate să o facă doar cel interesat sau reprezentantul acestuia, mandatat pentru a o cere.

Nu se poate invoca uzucapiunea de un terţ, nici de către instanţă din oficiu, conform

art.1841 C.civil, care prevede că în materie civilă judecătorii nu pot aplica prescripţia

dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc. Este şi opinia exprimată în general în

literatură şi jurisprudenţă. De aceea pare discutabilă o soluţie comentată din practica

judiciară, dacă uzucapiunea este dovedită poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă.

În cadrul sistemului nostru legislativ constatăm o inadvertenţă între prevederile

art.1841 din C.civ. şi Decr.nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă. În condiţiile

aplicării decretului sus-menţionat prescripţia este de ordine publică, aspect consacrat în

doctrină şi practică, odată ea constatată trebuie pusă în discuţie din oficiu, cu caracter de

181

excepţie, ceea ce impune aplicarea ei cu titlu sancţionator chiar dacă cel căruia îi profită

nu o invocă. Dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă au un caracter imperativ şi se

impun voinţei subieţilor de drept. Nu credem că prin Decr.nr.167/1958 a fos t abrogat

implicit art.1841 C.civil, în virtutea principiilor generale de drept, titularul dreptului de

proprietate poate renunţa la dreptul său şi poate ignora faptul că posesiunea sa

îndelungată îi creează situaţia avantajoasă a dobândirii proprietăţii p rin prescripţie

achizitivă.

Constatăm diferenţierea de esenţă a reglementărilor şi interpretărilor pe această

temă din textul art.2223 al C. civ. fr., unde facultatea este lăsată la aprecierea titularului

dreptului de a o invoca şi ca atare interdicţia judecătorilor de a putea aplica din oficiu este

de ordine publică, pe când după regulile generale ale prescripţiei extinctive în dreptul

nostru este exact invers, prescripţia fiind imperativă şi ocolirea ei este o cauză de nulitate

absolută. Apreciem că se impune, de lege ferenda, clarificarea situaţiei în sensul de a

reveni la valorile tradiţionale ale disponibilităţii lăsate la aprecierea titularului care să

poată invoca sau, dimpotrivă, să poată renunţa la beneficiul prescripţiei.

De regulă, prescripţia achizitivă este opusă acţiunii în revendicare a vechiului

proprietar, făcându-se dovada uzucapiunii caracteristice şi aplicabile în condiţiile

analizate în acest paragraf. Posesorul poate renunţa la beneficiul oferit de uzucapiune,

actul său de renunţare se poate face după împlinirea ei. Renunţarea poate să fie expresă

sau tacită, cel care o face să fie capabil să îndeplinească acte de dispoziţie, cu alte cuvinte

să aibă capacitatea de a înstrăina. Sunt considerate că au legitimare de a cere constatarea

uzucapiunii, în conformitate cu art.1843 din C.civ. şi creditorii posesorului uzucapant, pe

calea acţiunii oblice. Ei pot cere cenzurarea actului de renunţare a titularului sau o pot

face când beneficiarul a renunţat la ea. Dreptul lor este cu atât mai puternic cu cât se

constată că renunţarea sau delăsarea s-a făcut pentru a le frauda interesele, când pot

solicita revocarea acelei renunţări, prin acţiune pauliană. Atacarea renunţării pe motiv de

fraudă obligă pe creditor să facă dovada actelor frauduloase după regulile dreptului

comun. În privinţa momentului până la care se poate invoca beneficiul uzucapiunii,

art.1842 C.civ. prevede că poate fi invocată în orice fază în cursul judecăţii, până cel mai

târziu la închiderea dezbaterilor în faţa Curţii de Apel. Aceasta a fost interpretarea

textului original al Codului civil în doctrina şi jurisprudenţa antebelică, precizându-se că

182

nu putea fi invocată pentru prima oară în Casaţie. Invocarea prescripţiei se poate face în

orice stare a procesului, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi înainte de

închiderea dezbaterilor. Simpla neinvocare în instanţele inferioare nu înseamnă că tacit s-

a renunţat la ea.

Ne exprimăm rezerve dacă în prezent poate fi invocat beneficiul uzucapiunii la

oricare instanţă care judecă în grad ordinar de jurisdicţie. Opinăm că, faţă de

reglementările actuale ale căii de atac a recursului în faţa Curţii de Apel, la această

instanţă nu mai poate fi invocată uzucapiunea nici pe cale principală şi nici prin excepţie.

Dacă am ajuns la concluzia că, potrivit art.1841 C.civ., judecătorii nu pot aplica

prescripţiunea dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc, şi deci nu este de ordine

publică, atunci cu siguranţă nu mai poate fi pusă în discuţie cu succes la Curtea de Apel

în recurs. Calea de atac a recursului şi motivele de casare ce se realizează sunt

reglementate de art.299-304 C.pr.civ., iar cadrul procesual a recursulu- i nu oferă în

prezent atare posibilitate. Pot face obiectul recursului raporturile soluţionate în instanţele

inferioare. Controversa este dată tot de o nesincronizare de texte din legi succesive,

ultima fiind Legea nr.59/1993, unde legiuitorul nu s-a preocupat de acest aspect. În fine,

recursul este o cale de atac de reformare şi se analizează în limita motivelor de casare ale

hotărârii atacate.

Din coroborarea textelor legale ale art.1842 C.civil, 282 şi urm. C.pr.civ., la

instanţa de apel (tribunal) se poate invoca beneficiul uzucapiunii. Tribunalul este instanţa

la care se face apel în materie de uzucapiune, cale de atac care are caracter devolutiv şi

este instanţa care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă după reglementările

actuale. În prezent, textul art.1842 al C.civ. nu poate fi decât astfel interpretat, posesorul

pierde posibilitatea de a mai invoca uzucapiunea în faţa Curţii de Apel.

În literatura juridică s-au exprimat opinii diferite asupra dobândirii dreptului în

cazul uzucapiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 115/1938, discuţie generată de faptul că

dreptul este constituit din momentul intabulării. Sub influenţa jurisprudenţei instanţei

supreme, opinia mai realistă şi de interes practic la care subscriem, este că în cazul

uzucapiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 115/1938, dreptul real se dobândeşte

retroactiv, de la data împlinirii uzucapiunii, chiar dacă nu s-a intabulat în cartea

funciară. Ca argument suplimentar este perspectiva oferită de Legea cadastrului în care

183

întabularea nu mai are efect constitutiv ci de publicitate. Până atunci uzucapantul a avut

un drept de proprietate extratabulară.

C.8. Publicitatea Imobiliară

Noţiunea de publicitate are două sensuri din perspectiva analizei juridice.

În sensul său larg publicitatea desemnează acele modalităţi prin care anumite acte

sau operaţiuni juridice sunt aduse la cunoştinţa publicului ori realizate în locuri publice

cu sau fără participarea publicului, dar cu scopul de a fi cunoscute şi de a-şi asuma

efectele. Legiile şi alte acte normative se publică în Monitorul oficial al României, actele

administrative se publică în presa locală, se afişează la locuri anume stabilite; unele acte

se încheie în locuri publice pentru a se asigura accesul şi intervenţia celor interesaţi

(licitaţii, celebrarea căsătoriei, tranzacţii la bursă), anumiet operaţiuni juridice sunt

transcrise sau evidenţiate în registre publice (registrul comerţului, registrul portului unde

sunt înregistrate navele, cărţile funciare, etc).

În sensul restrâns al publicităţii imobiliare aceasta desemnează totalitatea

mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se evidenţiază situaţia materială şi

juridică a imobilelor în mod publci pentru a da ocrotire deplină securităţii statice şi

dinamice a circuitului civil, referitor la bunurile imobile.

Sistemele de publicitate imobiliară în dreptul român. Datorită condiţiilor istorice

în care poporul român s-a format şi a trăit în mai multe provincii istorice sunt aplicabile

legislaţii diferite.

Realizarea statului naţional unitar a fost înfăptuită succesiv în etape istorice

succesive, marcate de vicisitudini şi ocupaţii străine, iar organizarea statlă şi cadrul

juridic au fost marcate de incoerenţă şi dezinteresul factorilor de putere încă din perioada

modernă (sec. XIX) şi până astăzi.

Din aceste cauze şi din alte raţiuni deşi au existat preocupări ale legiuitorului,

după Marea Unire din 1918, nu s-a reuşit unificarea integrală a sistemului legislativ, fapt

ce face ca pe teritoriul ţării noastre să fi existat mai multe sisteme de publicitate

imobiliară:

184

a) sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reglementat de codul civil,

codul de procedură civilă, Legea 603/1943, aplicabil pe cea mai mare parte a teritoriului

naţional, mai precis în localităţiel din provinciile istorice care au intrat în componenţa

României – Vechea ţară – înainte de Unirea de la 1 decembrie 1918.

b) sistemul cărţilor funciare, reglementat de codul civil austriac, Legea nr.

115/1938, Legea nr. 241/1947, existent în acele regiuni care au făcut parte din fostul

Imperiul Austriac (Transilvania, Banat, Bucovina de Sud).

c) aşa zisul sistem intermediar al cărţilor de publicitate funciară, reglementat de

Decr. 242/1947 şi de unele dispoziţii ale Legii nr. 115/1938, aplicabil la un număr

restrâns de localităţi ale judeţului Ilfov şi în mun. Bucureşti.

La aceasta se adaugă realitatea unui fapt istoric incontestabil, acel al Decr. nr.

163/1946, privind aşa-zisele cărţi de evidenţă funciară. Ele au fost înfiinţate cu scopul de

a înlocui cărţile funciare distruse, sustrase sau pierdute în timpul ocupaţiei Ungariei

hortyste, pentru unele localităţi d in Transilvania.

Publicitatea imobiliară viitoare în dreptul român se întemeiază pe Legea

cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, care a reglementat structura generală a

două instituţii distincte însă interferente: instituţia tehnică a cadastrului şi instituţia

juridică a noilor cărţi funciare.

Instituţia cadastrului are în vedere efectuarea unor lucrări tehnice topografice,

care să realizeze un cadastru general al ţării iar prin instituţia cărţilor funciare se

urmăreşte întocmirea unui sistem real şi unic de publicitate imobiliară pentru întreaga

ţară şi astfel să fie împlinit dezideratul multor generaţii de jurişti, ca printr-un sistem unic

să fie înlocuite toate sistemele de publicitate existente în dreptul român actual.

Legea nr. 7/1996, foloseşte denumirea de cărţi funciare, însă în realitate este

vorba de noi cărţi funciare, altele decât cărţile funciare actuale, aflate în aplicare în

Transilvania, adică se vor întocmi cărţi funciare valabile pentru întreaga ţară. Pe măsura

finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară a unui judeţ,

precum a noilor cărţi funciare, urmează să fie înlocuite toate cele trei sisteme actuale de

publicitate imobiliară (art. 72 al. 2 şi 3 din Legea nr. 7/1996). Acest aspect a fost

anticipat de art. 98 al. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar care prevede că

185

până la o nouă reglementare se aplică actualele prevederi legale în materia publicităţii

imobiliare.

Registrele de publicitate imobiliară, indiferent de sistemul căruia îi aparţin se ţin

în prezent la Judecătorii pe lângă care este organizat biroul de carte funciară.

Sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Noţiune şi reglementare. În dreptul românesc s-a adoptat sistemul de publicitate

imobiliară al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni prin C.civil (art.818-819,

art.1295, art.1394, art.1801-1802), codul de procedură civilă (art.710-720). Sunt numite

şi registre de transcrieri şi registre de inscripţii.

El este un registru personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare, deoarece

registrele se ţin pe numele proprietarilor adică pe persoane şi nu pe imobile. De aceea

situaţia juridică a imobilului poate fi aflată numai cunoscând proprietarii săi succesivi şi

cercetând numele lor, ce fel de drepturi au fost transmise sau constituite referitoare la acel

bun operaţiune care este dificilă şi anevoioasă. Deoarece publicitatea se face pe persoane

şi nu pe imobile, ea se mai numeşte şi publicitate personală.

Publicitatea se face prin transcrierea şi înscrierea în registrele prevăzute de art.710

C.pr.civilă şi anume: registrul de transcriere, registrele de înscriere, registrele de

transcriere a comandamentelor şi mapa actelor de amanet, a actelor juridice privind

imobile funciare prevăzute expres de lege.

Transcrierile. Trancrierea este operaţiunea de copiere integrală a actelor juridice

prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui imobil se constituie un drept real

principal, sau se sting astfel de drepturi reale imobiliare.

Sunt supuse transcrierii toate actele juridice enumerate de art. 711 C.pr.civilă şi

anume:

a) toate actele de înstrăinare a proprietăţilor nemişcătoare sau a drepturilor reale

ce se pot ipoteca; actele juridice între vii prin care se renunţă la aceste drepturi;

b) toate actele prin care se constituie o servitute un drept de uzufruct, de uz sau de

abitaţie; actele juridice prin care se renunţă la aceste drepturi;

c) tranzacţiile privind drepturile reale;

d) ordonanţele de adjudecare ale imobilelor;

e) hotărârile date în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică;

186

f) cesiunile de venituri pe un interval mai mare de 2 ani;

g) extract de pe contractele de arendă sau de locaţiune pe timp mai îndelungat de

3 ani.

Sunt exceptate de la transcriere: transmisiunile succesorale (legală şi

testamentară); actele de împărţeală; hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi;

uzucapiunea şi accesiunea imobiliară, etc.

Trancrierea se face în ordinea depunerii actelor necesare acestor operaţiuni. În

prezent registrele de transcripţiuni sunt înlocuite cu mape în care sunt păstrate actele

supuse transcrierii, împreună cu cererile care le însoţesc în ordinea lor.

Înscrierile. Înscrierea se face în registrul de inscripţii şi constau în consemnarea

sau reproducerea unro părţi mai importante sau clauze din actele juridice. Fac obiect al

înscrierii numai acele clauze care se referă la privilegiile speciale imobiliare şi la ipotecă.

De la această regulă, face excepţie privilegiul vânzătorului de imobile deoarece este

supus transcrierii.

Efectele transcrierii şi înscrierii. În condiţiile art. 182 C.civil, actul translativ de

proprietate dacă a fost transcris, este opozabil terţilor. Între părţi şi faţă de succesorii lor

în drepturi, actul juridic produce efecte de la data încheierii lui, potrivit principiului

relativităţii efectelor juridice ale actelor juridice, fără a fi necesară transcrierea şi

înscrierea.

Dacă acelaşi drept a fost constituit real transmis sau constituit a fost transmis

transcris succesiv în favoarea a două sau mai multe persoane se aplică principiul: qui

prior tempore potior jure. Adică, dacă acelaşi drept a fost tarnscris în mod succesiv către

mai multe persoane, va avea câştig de cauză cel care a realizat primul formalităţile de

transcriere şi înscriere.

Neajunsurile sistemului publicităţii personale. Acest sistem datorită caracterului

său personal prezintă deficienţe şi inconveniente de natură practică cu privire la efectele

şi siguranţa acestuia dintre care pot fi enumerate:

-O serie de acte juridice nu sunt supuse publicităţii, ceea ce face ca acest sistem de

publicitate să nu fie integral, ci doar una parţială. Astfel nu sunt supuse transcrierii:

transmisiunile succesorale, partajul, hotărârile judecătoreşti declarative; actele de

confirmare a nulităţii relative şi actele de renunţare.

187

-Registrele se ţin pe numele proprietarilor şi nu pe imobile. De aceea pentru a

cunoaşte situaţia juridică a unui imobil, trebuie cunoscuţi toţi proprietarii succesivi ai

acestuia, care este o activitate greoaie; ori, omisiunea unui proprietar anterior poate

înlătura întreaga publicitate ulterioară, dacă proprietarul a consimţiti transmisiunii sau

sarcinii importante care nu convin noului dobânditor, constituind şi aceasta o probatio

diabolica.

-Neîndeplinirea formalităţilor de transcriere şi înscriere nu este sancţionată de

lege, singura operaţiune fiind inopozabilitatea faţă de terţi a operaţiunii.

-Birourile de publicitate imobiliară de pe lângă judecătorii nu are abilitatea legală

să verifice valabilitatea actului prezentat pentru înregistrare, ceea ce face ca o astfel de

înregistrare să aibă caracter relativ. Se aduce pur şi simplu la cunoştinţa terţilor un act

juridic, fără ca valabilitatea actului sau existenţa dreptului să fie valabile prin publicare.

-Dacă un imobil a fost înstrăinat succesiv şi cu rea credinţă mai multor persoane,

proprietatea lui aparţine aceluia care a realizat cu prioritate publicitatea unui act chiar cu

valoare relativă, chiar dacă el are un titlu îndoielnic şia fost ultimul achizitor.

Principii

Publicitatea imobiliară nu produce efect constitutiv de drepturi ci asigură

opozabilitatea faţă de terţi

Legea 7/1996 respectă regula consensualismului potrivit căreia drepturile reale se

constituie şi se transmit între părţi la încheierea contractului. Înscrierea drepturilor astfel

dobândite în cartea funciară este prevăzută numai pentru ca ele să devină opozabile

terţilor.

Drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii de înscriere a

lor în cartea funciară, cu unele excepţii: dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale

sunt opozabile terţilor fără a fi înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin

succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.

Principiul integralităţii înscrierii

Drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară pentru a deveni

opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.

Integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează, deci, în două

scopuri diferite:

188

- drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în vedere opozabilităţii

faţă de terţi;

- drepturile dobândite ca opozabile se înscriu pentru ca titularii lor să le poată

transmite.

Principiul legalităţii înscrierii

Acest principiu are două componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.

Legalitatea formală înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze numai

înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege, pe baza celui

îndreptăţit şi a înscrisurilor însoţitoare.

Legalitatea materială înseamnă că judecătorul este obligat să verifice dacă cererea

de înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege. În caz

contrar se respinge cererea de înscriere, printr-o încheiere motivată.

Principiul priorităţii

Potrivit legii, data înregistrării cererii în registrul de intrare este şi data înscrierii.

Ordinea înregistrării cererilor determină rangul înscrierii. Aşadar primul care solicită

înscrierea este şi titular al dreptului înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară

titlului altui dobânditor. Excepţii:

- în cazul drepturilor reale opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară;

- dobânditorul anterior poate cere instanţei de judecată să acorde înscrierii sale

rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior

imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.

Principiul relativităţii

Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funciară se pot face, de regulă, numai cu

consimţământul titularului. Potrivit legii înscrierea unui drept în careta funciară se poate

face numai:

- împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii era înscris ca titular al

dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută;

- împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă

înscrierile se cer deodată.

Principiul disponibilităţii

189

Conform acestuia, orice înscriere în cartea funciară se poate face de regulă, numai

la cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său legal sau convenţional, cu

excepţia cazurilor în care operaţiunile de carte funciară se dispun din oficiu de

judecătorul de carte funciară cum sunt: înscrierea şi radierea notărilor, îndreptarea

erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor operate în cartea funciară

etc.

Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale

Conform acestui principiu dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în

folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost dobândit sau constituit cu

bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea

funciară, se prezumă că acel drept nu există.

De asemenea persoana care şi-a înscris dreptul real dobândit cu titlu oneros şi

fiind de bună credinţă se bucură de o prezumţie absolută, fiind apărată de orice cauză de

evicţiune, în afară de situaţia când împotriva sa a fost introdusă, în termen legal, o acţiune

în rectificarea înscrierii.

Legea nr. 7/1996, reglementează ddistinct cadastrul general şi cadastrele speciale.

Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,

economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea

pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile

de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Cadastrul general

se întocmeşte la nivelul pe comune, oraşe, municipii, judeţe şi la nivelul întregii ţări.

Cadastrele de specialitate constau în subsisteme de evidenţă şi inventariere a

bunurilor imobile sub aspect tehnic şi economic cu respectarea normelor tehnice privind

suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietarul organizate pe domeniile: agricol, forestier,

apelor, industrial, extractiv, imobiliar, edilitar, transporturi de toate felurile.

Cadastrele localităţilor constituie baza tehnică a cărţilor funciare. Documentele

cadastrale finalizate ale comunelor, oraşelor şi municipiilor sunt cele care stau la baza

întocmirii cărţilor funciare, care se întocmesc şi se ţin pe aceste unităţi administrativ-

teritoriale. La nivelul localităţilor lucrările tehnice de cadastru constau în identificări,

marcaje, măsurători, actualizarea planurilor cadastrale etc. prevăzute de art. 11 şi 12 al

legii.

190

Documentele tehnice principale care se întocmesc la nivelul comunei, oraşului,

municipiului sunt: registrul cadastral al parcelelor, indexul alfabetic al proprietarilor şi

domiciliul acestora; registrul cadastral al proprietarilor; registrul corpurilor de proprietate,

fişa centralizatorare cuprinzând partida cadastrală pe proprietari şi pe categorii de

folosinţă; planul cadastral.

Metodologia cadastrală, care cuprinde evidenţa cadastrală tehnică, economică şi

juridică, înscrierea actelor şi a faptelor juridice referitoare la imobile este elaborată de

Oficiul Naţional de Cadastru, împreună cu ministerele care răspund de cadastrele de

specialitate şi Ministerul Justiţiei.

Organizarea şi conducerea cărţilor funciare.

Pentru organizarea şi ţinerea cărţilor funciare, Legea nr. 7/1996 a înfiinţat

Birourile de carte funciară ale judecătoriilor, care au în competenţă organizarea şi

evidenţa cărţilor funciare de pe baza teritorială de activitate.

Conducerea şi îndrumarea birourilor de carte funciară este realizată de judecătorii

de carte funciară delegaţi de preşedintele instanţei, precum şi de personal auxiliar

necesar acestei activităţi.

Ministerul Justiţiei organizează, coordonează şi controlează activitatea de

publicitate a birourilor de carte funciară prin direcţia de specialitate.

Noile cărţi funciare ar caracteristici generale care se desprind din noua

reglementare a publicităţii imobiliare, acestea fiind:

- orice imobil trebuie să fie curpins într-o carte funciară (art. 20); b) evidenţa

juridică se ţine pe imobile şi pe persoane (art. 20 al. 3), c) cărţile funciare se întocmesc şi

numerotează pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi –comună, oraş sau municipiu

–(art. 2 al. 4), d) cărţile funciare se ţin într-un singur exemplar (art. 43); e) noile cărţi se

întregesc conform legii cu o serie de documente şi registre (conf. art. 20 al. ultim registru

special de intrare, planul de identificare al imobilului, mapa sau dosarul de carte

funciară); f)cartea funciară este publică, putând fi cercetată de orice persoană. Pentru

uşurarea cercetărilor în afară de registrul de intrare se mai ţin două feluri de registre:

repertoriul imobiliar şi indexul alfabetic.

- Structura şi obiectul noilor cărţi funciare. Nu există de lege lata o definiţie

legală a cărţilor funciare. Potrivit art.20 din lege “Publicitatea imobiliară întemeiată pe

191

sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în carte funciară a

actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Prin imobil, în

înţelesul legii, se înţelege parcela de teren, cu sau fără construcţie.

Obiectul cărţii funciare constă în înscrierea drepturilor de proprietate şi a

celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting ca urmare

a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun imobil precum şi înscrierea după caz a

actelor şi faptelor privitoare la drepturile personale la starea şi capacitatea persoanelor în

legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară (art. 22, 23 şi 40).

Din textele legale reiese că în înţeles restrâns cartea funciară este un înscris autentic şi cu

caracter public care cuprinde descrierea imobilelor şi arătarea drepturilor reale

corespunzătoare, precum şi indicarea după caz a drepturilor de creanţă, a actelor, a

faptelor sau a altor raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartae funciară

fie în vederea opozabilităţii lor faţă de terţi, fie numai în scopul informării oricăror

persoane interesate.

Cuprinsul cărţii funciare

Cartea funciară este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.

Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea localităţii în

care este situat imobilul.

Partea I-a referitoare la descrierea imobilului cuprinde : numărul de ordine şi

cel cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi după caz,

construcţiile, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă.

Partea a II-a referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate , care

cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul sau faptul juridic care constituie

titlul dreptului de proprietate precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază

acest drept, strămutările proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună),

servituţile constituite în favoarea imobilului; faptele juridice, drepturile personale sau alte

raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la proprietate; orice modificări îndreptări

sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la

înscrierile făcute.

Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului

de proprietate şi sarcini, care cuprinde: numărul curent; dreptul de superficie, uzufruct,

192

uz, folosinţă, abitaţia, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile

imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani; faptele

juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la

drepturile reale înscrise în această parte; sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor

sale; orice modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute

în această parte.

D. Teoria Generală a obligaţiilor

D.1. Noţiunea, elementele şi clasificarea obligaţiilor

Noţiunea de obligaţie civilă

În dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:

- în sens larg (lato sensu) se înţelege acel raport juridic în care o persoană -

numită creditor - pretinde alteia - numita debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva,

iar în cazul neîndeplinirii acestei îndatoriri, creditorul poate să apeleze la forţa de

constrângere a statului, solicitând aplicarea unei sancţiuni.

- în sens restrâns (stricto sensu) obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine

subiectului pasiv sau prestaţia la care este ţinut debitorul, fie că acesta constă într-o

acţiune, fie într-o abstenţiune.

- în al treilea rând, obligaţia denumeste înscrisul care încorporează dreptul

subiectiv patrimonial al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului (ex.obligaţiunile).

Elementele raportului juridic de obligaţie

Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât şi persoane

juridice, ori, excepţional, statul.

Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

Uneori o persoana poate avea o dubla calitate: şi de debitor, şi de creditor.

193

Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând

creditorului şi obligaţia corespunzătoare a debitorului.

Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul

acesteia. Dreptul de creanţă este un drept relativ, nu absolut.

Obiectul raportului de obligaţie este acţiunea sau abstenţiunea subiectului pasiv,

corespunzatoare dreptului subiectului activ.

Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o

obligaţie de a face).

Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) şi constă în

îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin

lege să îl facă.

Trebuie distinsă “obligaţia general-negativă de a nu face ceva” care incumbă

tuturor persoanelor în cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care

izvorăşte din lege, de obligaţia “de a nu face ceva” la care este ţinut debitorul într-un

raport juridic concret, obligaţional.

Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte.

Este posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a

statului, în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia.

Clasificarea obligaţiilor

În functie de obiect obligaţiile pot fi:

- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;

- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de

bani;

- obligaţii de non- facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea

dreptul să facă.

După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:

- obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care

are un rezultat;

194

- obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată

străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea bolnavului).

Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul

obligaţiilor de rezultat, dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este

prezumat prin aceasta în culpă.

La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă

a culpei debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit

obligaţia de mijloace şi din această cauză nu s-a obţinut rezultatul.

După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:

- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă

- obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi

executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al

C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost

achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă

prevede, de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de

bunăvoie.

După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:

- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor

actelor juridice (res inter alios acta)

- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;

- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia

lucrului.Titularul dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său

numai daca dobânditorii succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.

După structură obligaţiile pot fi:

- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt

afectate de modalităţi;

- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele

- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).

195

D.2. Contractul – izvor al obligaţiior. Noţiune şi clasificare. Încheiere.

Efectele contractului. Efectele specifice (speciale) ale contractelor

Noţiune şi clasificare

Noţiune

Art.942 C.civ. defineşte contractul ca “acordul între două sau mai multe persoane

pentru a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.

Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie bilaterală.

Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ “Despre contracte sau convenţii”)

consideră noţiunile de contract şi convenţie ca fiind echivalente. Alte legislaţii – cum ar

fi C.civ francez – fac distincţie între convenţie şi contract, cel din urmă fiind considerat o

specie a convenţiei.

Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părtilor. În

principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor functionează,

prin urmare, principiul libertăţii de voinţă al părţilor.

Contractul, care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din

nevoile schimbului de marfuri, dar îşi afirmă prezenţa şi în domeniul producţiei, fiind

instrumentul prin care se înfăptuiesc cele două componente ale activităţii economice.

În condiţiile liberalismului economic s-a dezvoltat concepţia autonomiei de voinţă

drept bază a contractului care şi-a găsit expresia în Codul civil francez din 1804, modelul

Codului civil roman din 1964.

Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:

a.) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;

b.) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just şilegitim;

c.) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror clauze) şi de

formă (consensualismul contractelor);

d.) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).

Clasificarea contractelor

A. După modul de formare contractele pot fi:

196

a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Forma scrisă este cerută uneori doar ad probationem;

b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de

regulă, forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a

contractului. Exemple: înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.

c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare

de voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Exemplu:

împrumutul de folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din

momentul remiterii lucrului.

B. După conţinut contractele pot fi:

a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea

obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;

b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti,

cealaltă având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul

unilateral (care nu este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul

gratuit, gajul.

Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept

contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina

creditorului faţă de debitorul contractual, transformându-se astfel în contracte

sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit, depozitarul face

cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le

restituie.

C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu

oneros (art. 945 C. civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci

prestaţiile sunt reciproce, şi contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul

gratuit sau de binefacere este acela în care una din parţi voieşte a procura, fără echivalent,

un avantaj celeilalte.

Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt:

reciprocitatea prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic

cu cel oneros, şi echivalenţa sau neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le

au în vedere în contractul pe care îl încheie.

197

În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a

avut drept cauza impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a

urmări, din punct de vedere juridic, nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un

contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este de a obţine un folos

drept echivalent al obligaţiei asumate.

Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:

a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea

prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii

contractului. Ele nu depind în nici o măsura de hazard.

Majoritatea contractelor sunt comutative.

b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea

prestaţiilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la

încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti

cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau

nu câstig sau pierdere.

Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.

Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul

contractelor comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).

Contractele cu titlu gratuit se împart în:

a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un

serviciu cuiva, fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul

gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea.

b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în

altul, fără a se urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea

diminuează; iar corespunzător, patrimoniul celui care o primeşte creşte.

Exemplu: donaţia.

D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:

- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din

momentul încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi,

necunoscute anterior.

198

- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice

preexistente. Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu:

contractul de tranzacţie sau contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei

coproprietăţi sau indiviziuni .

E. După durata (sau modul) de executare se disting:

- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;

- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de mărfuri, sau

contractul de locaţiune.

Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare

imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv

(ex tunc).

În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei

efect este desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele

produse până în momentul pronunţării rezilierii.

Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului

cu executare succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se

aplică numai pentru viitor.

Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei

suspendări a executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de

executare.

Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.

F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:

- contracte numite

- contracte nenumite

În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a

îmbrăca operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul

dintre tipurile de contracte numite.

În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de

lege, chiar dacă părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie

să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în

mod combinat, normele unor contracte numite.

199

O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o

existenţă de sine stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte

principale, de a căror soartă depind (de ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele

de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desfiinţarea, din orice cauză, a

contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu.

G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor

a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate

clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.

b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în

întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate

modifica clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă,

înseamnă că a aderat la un contract preexistent.

c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune,

dar în timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii

legea le impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula

pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă,

energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne

facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii

de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.

Încheiere

Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor

asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a

contracta cu accptarea ofertei. Validarea contractului presupune examinarea capacităţii

părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu) şi examinarea voinţei

juridice (sub aspectul consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).

Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată,

precum şi viciile de voinţă.

200

Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic –

precizează limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de

caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.

În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.

Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării

acordului de vointa şi sub aspectul formării valabile a acestui acord.

Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii

contractului.

Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este

precedată de reclamă, publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o

oferta valabilă din punct de vedere juridic.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie

de condiţiile concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o

staţie de taxiuri - sau poate fi tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.

Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi

adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin

expunerea mărfurilor într-o vitrină).

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.

Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:

a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia

de a angaja din punct de vedere juridic;

b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;

c) să fie neechivocă;

d) să fie precisă şi completă.

Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.

Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului,

adică ale acceptarii ei, pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.

- Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi

fără consecinte.

- Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau

fără termen:

201

- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea

termenului; după expirarea lui, oferta este caducă;

- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil,

apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.

Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează,

oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate

prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit

după autori: răspunderea are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt

juridic exterior ofertei care angajează răspunderea delictuală a persoanei responsabile

pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în

termen, contractul ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie

până la expirarea termenului şi că, deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi

fără efect.

Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).

Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.

Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază

un acord de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr.

144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa să dispunţ încheierea contractului de

vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând loc de contract.

În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi

instanţele judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o

hotărâre care să ţina loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077

C.civ. Prevederile Codului civil citate permit creditorului să obţină executarea întocmai a

obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a face nu este adusa la

îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el

însuşi, pe cheltuiala debitorului.

Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi

promisiunea sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un

angajament (acord) al părţilor de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară,

202

care nu s-ar putea încheia imediat pe baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara

îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie administrativă sau întocmirea actului

în forma autentică la notar)

În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar,

cealaltă parte poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de

vânzare-cumpărare. Practica noastră judiciară nu a distins între antecontract şi

promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în mod constant

antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţişat mai sus.

În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele

contracte preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din

procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate,

clauza de monopol, antecontractele-cadru).

Acceptarea ofertei.

Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să

rezulte în mod cert, din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului.

Simpla tăcere nu poate avea în principiu valoare de acceptare.

Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda

efecte:

a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);

b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea ofertei, să aibă valoare

de acceptare;

c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi

considerată ca exceptata, chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.

Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să

îndeplinească anumite condiţii specifice:

a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;

b. să fie neândoielnică;

c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta persoana o

poate accepta;

d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost

revocată.

203

Momentul şi locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi

deci este format consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care

acceptarea se poate întâlni cu oferta şi care determină momentul încheierii contractului:

1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;

2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul

în care părţile contractante au ajuns la acord;

3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin

corespondenţă, sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci

momentul încheierii contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de

acceptare.

În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei

expediate de acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie

relativă că ofertantul a luat cunostinţă de acceptare.

Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.

Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării,

pentru ca până la ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă

acceptarea.

Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului

Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la

ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.

Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia

să încunostinţeze de îndata pe acceptant despre aceasta.

Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este

voinţa părţilor.

Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:

- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei;

viciile voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;

- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;

- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;

- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.

204

Locul încheierii contractului şi importanţa lui

Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.

Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde

se află ofertantul.

Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se

află ofertantul şi unde i s-a adresat corespondenţa.

Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în

care se află destinatarul ofertei.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă

pentru stabilirea legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea

contractului.

La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente

teritorial.

Efectele contractului

Noţiuni generale

Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi

obligaţii, aşadar se vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.

Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:

a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;

b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:

- în raporturile dintre părţile contractante

- în raporturile cu alte persoane

- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante

(principiul relativităţii efectelor contractului);

c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:

- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce

- excepţia de neexecutare a contractului

- suportarea riscului contractului

- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.

205

Interpretarea contractului

Interpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii

a acestuia. Ea nu se confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.

Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.

Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului

într-o anumită categorie -calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei

categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el, la randul său, obiect de

interpretare.

Reguli de interpretare a contractelor

Reguli generale:

a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia comună

a părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977 C.civ.).

Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de

voinţă, adică forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la

proba contrarie, voinţa declarată se consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.

Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu

elemente intrinseci contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).

Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu

trebuie confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să

mascheze existenţa unui act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar

simulat.

b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.

c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres

prevăzute într- însul (art.981 C.civ.).

Reguli speciale:

a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un

întreg.Art.982 C.civil prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin

altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”.

b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau

confuze):

206

- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);

- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce

nici unul (art. 978 C.civ.);

- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);

- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).

c. Alte reguli de interpretare:

- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se

reduce numai la lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984

C.civ.);

- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu,

nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).

Obligativitatea contractului între părţile contractante

Contractul este obligatoriu între părţi.

Art.969 C civ. Prevede :” Conventiile legal facute au putere de lege intre partile

contractante”. Principiul “ pacta sunt servanda “ se fundamentează nu numai pe cerintele

morale ale respectarii cuvantului dat, ci şi pe cerintele societatii insasi, ale sigurantei

vietii juridice.

Exista o simetrie intre modul de incheiere a contractului şi modul de modificare,

desfacere ori desfiintare a acestuia.

Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să

fie rezultatul unui mutuus dissensus.

Nu sunt excluse insa exceptii, când este posibila denuntarea unilaterala a

contractului. Aceste exceptii expres prevazute de lege sau contract. Ex. De denuntare

unilaterala: incheierea fără termen, contractul de mandate, contractul de depozit. Clauza

de denuntare unilaterala nu poate fi insa inclusa intr-un contract declarat de lege

irevocabil (ex. Donatie ) şi nu trebuie să reprezinte o conditie potestativa din partea celui

care se obliga (pentru ca insasi obligaţia sub aceasta conditie este nula).

Alte cazuri de incetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii ale

contractului sunt:

207

a. decesul partii contractante în contracte “intuitu personae” (ex. Imprumutul de

folosinta sau mandatul);

b. prelungirea (prorogarea) legala a unor contracte peste termenele prevazute de

părţi (ex. Contractile de inchiriere a locuintelor);

c. interventia unui cause de forta majora care impiedica un timp executarea

obligaţiilor.

Obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de

părţi contractante

Principiul relativităţii efectelor contractului

Contractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art.

973 C civ. Stabileste:” Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” . Trebuie

distinsă problema efectelor contractului de cea a opozabilitatii faţă de terţi a contractului.

Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se

sting pe baza acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante.

Fata de terti, contractul încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat,

deci este opozabil tertilor.

Si consecintele juridice sunt diferite:

- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce- i revin din contract, raspunde pe

temei contractual;

- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract,

acea persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.

Din punct de vadere probatoriu, intre părţi contractul se dovedeste conform

regulilor de dovada ale unui act juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de

proba pentru a dovedi existenta sau inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt

juridic.

Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, este

opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la incheierea lui;

aceasta este opozabilitatea contractului, care nu se afla în contradictie cu principiul

relativităţii efectelor contractului.

De exemlpu partile pot invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui

drept real sau de creanta, sau contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune.

208

Si invers: tertele persoane ar putea avea interesul să invoce contractul, în folosul

lor personal, impotriva părţilor insesi din acel contract.

Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.

Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant

contractul.

Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract sau în

raport cu oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un

efect.

Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la

incheierea contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta

efectele acestui contract.

In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal,

succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografar i ai partilor.

Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg

patrimonial ( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal,

legatarul universal sau persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin

comasare- fuziune sau absorbtie).

Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din

patrimonial uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul

patrimonial). Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care

culeg fractiuni din mostenire.

Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit

din patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul,

cesionarul unei creante etc.

Fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul

lor vor produce toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele

declarate de partile contractante ca fiind netransmisibile succesorilor.

In cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor

incheiate de autor cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor,

astfel drepturile ii profita, dar obligaţiile în principiu nu- i sunt opozabile.

209

Exista exceptii în cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care,

fiind strins legate de un anumit lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu

particular.

Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul

patrimoniu al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l

avantajeze. Ei pot inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie

pe calea actiunii pauliene (art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda

lor, fie pe calea actiunii în simulatie (art.1175 C.civ.).

Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane

care nu au participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici

nu au calitatea de succesori ai partilor.

In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o

persoana poate dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are

calitatea de succesor; cu privire la obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor,

cu exceptia obligaţiilor ce izvorasc din contractul colectiv de munca.

a.) Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul se obliga să

determine o terta persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din

contract.Este o aparenta exceptie de la principiul relativitatii.

Debitorul isi asuma, de fapt, el personal, obligaţia de a determina pe terţ sa-si ia

un angajament faţă de creditor.

Deci tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor. Tertul

poate fie să refuze incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea

debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor), poate să artifice contractul dintre debitor şi

creditor, fie poate să incheie un contract cu creditorul în limitele promisiunii.

Promisiunea faptei altuia (promesse de porte- fort) de deosebeste de bunele oficii

(bons offices) prin care promitentul promite ca va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ

să contracteze cu creditorul. In acest caz, obligaţia promitentului este numai o obligaţie

de mijloace şi el va raspunde numai în masura în care culpa să va fi dovedita.

In cazul promisiunii faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat

la care operează prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.

210

b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane), este

contractul prin care se confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici

reprezentant.

Este o exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Stipulaţia pentru altul este acel contranct prin care o persoana numita promitent, se

obliga faţă de alta persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte

persoane, numita terţ beneficiar.

Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea

pentru viata cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să

plateasca (in cazul decesului acestuia) o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui

beneficiar pe care asiguratul l-a desemnat.Asiguratul este stipulantul, iar asiguratorul este

promitentul.

Alte exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri

(expeditorul convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului

care este, evident, terţ beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau

bunuri, când se stipulează ca indemnizatia de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata)

să se plateasca unei terte persoane.

Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:

În primul rand trebuie să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege

în cazul oricarui contract (capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru

unele contracte, forma).

In plus, la stipulaţia pentru altul este nevoie de existenta vointei de a stipula în

favoarea unei terte persoane care să fie certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie

determinat sau macar determinabil, chiar daca s-ar referi la persoane viitoare(ex. Primul

copil care se va naste stipulantului).

Efectele stipulaţiei pentru altul:

-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci

obligaţiile promitentului trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale

stipulantului, deci stipulantul poate cere promitentului să execute angajamentele luate

faţă de el. Daca promitentul nu le executa, stipulantul poate cere rezolutiunea contractului

sau executarea silita în natura sau prin echivalent banesc,

211

De asemenea, stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva

promitentului pentru executarea prestatiei faţă de tert;

-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:

1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de

rezolutiune care afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat

stipulaţiunea pentru altul, dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar

poate actiona în justitie promitentul, dar numai pentru a reclama executarea promisiunii.

El nu poate cere rezolutiunea, caci el nu are nici un drept de a i se restitui prestatia

furnizata de stipulant. El nu devine parte în contractul principal.

2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune

intrebarea daca beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat

un drept în favoarea tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.

In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul,

este absolute necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un

contract încheiat de alte persoane (stipulant şi promitent);

-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul

stipulaţiei (prestatia pe care stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul

promitentului). Acest interes poate fi cu titlu oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de

terţ care se va stinge prin plata făcută de promitent tertului) sau poate fi cu titlu gratuit ( o

liberalitate, de exemplu asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ beneficiar).

In concluzie, stipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul

relativităţii efectelor actelor juridice, caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat

daca doreste acest lucru.

c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.

In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii

contractuale, de a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui

contract, invocand contractul faţă de care terta persoana este straina.

Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul

contractului de antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul

de subantrepriza) pot actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de

bani ce li se cuvin, daca aceste sume nu au fost platite de antreprenor.

212

La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un

contract cu o alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul

contract i se recunoaste o actiune directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este

terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea (art.1542 al. final C. civ.).

d.) Simulatia este operatia juridica prin care partile incheie doua contracte; unul

public, aparent, numit contract simulat, prin care se creează o anumita aparenta juridica

care nu corespunde realitatii, şi altul secret denumit, contrainscris, care corespunde

vointei reale a partilor.

Aceasta institutie juridica care realizează concomitent doua operatiuni juridice,

una reala şi alta fictiva, se numeste simulatie.

Simulatia poate imbraca mai multe forme:

- Deghizarea. Contractul este deghizat daca aparent contractul este cu titlu

oneros(vanzare-cumparare), dar în realitate el este cu titlu gratuit (donatie).

- Interpunerea de persoane In contractul public (aparent) apar unele persoane

care nu sunt aceleasi cu cele existente în contractul secret (real), (ex. Beneficiar al

contractului este alta persoana decat cea care figurează ca beneficiar în contractul

aparent). Trebuie să se faca urmatoarea precizare: simulatia prin interpunere de persoana

nu se confunda cu reprezentarea unde reprezentantul ce incheie contractul cu tertul

actionează în numele şi pe seama reprezentantului.

Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de tertele persoane ale

contractului secret si, dupa caz, posibilitatea inlaturarii simulatiei pe calea actiunii în

simulatie.

Temeiul legal al efectelor simulatiei il constituie art,1175 C. civ. , potrivit caruia

“Actul secret care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile

contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în

contra altor persoane”.

Deci intre părţi contractante va produce efecte numai contractul secret-

contrainscrisul (la fel şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal al partilor).

Fata de terţi va produce efecte numai contractul aparent, public, chiar daca

acesta nu corespunde vointei reale a partilor.

213

Ca atare, sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea faţă de terţi a

situatiei juridice reale.

Terti, în materia simulatiei, sunt succesorii cu titlu particular şi creditorii

chirografari. când exista conflict intre ei, unii dorind să invoce faţă de părţi contractul

aparent, altii contractul ascuns, vor castiga tertii care se intemeiază cu buna credinta pe

actul aparent.

In anumite situatii, chiar succesorii universali sau cu titlu universal pot dobandi

calitatea de terţi în masura în care, prin simulatie, li s-au nesocotit interesele intr-o

maniera frauduloasa.

Toate persoanele indreptatite de legiuitor pot apela la actiunea în simulatie prin

care se tinde la dovedirea caracterului simulate al operatiunii juridice, inlaturarea

contractului simulate şi aceluia care corespunde vointei reale a partilor.

De regula simulatia este folosita pentru a eluda dispozitiile legale în materie

fiscala (in actul aparent operatiunea juridica este incadrata la un prêt mai mic pentru a se

plati o taxa fiscala mai mica).

Pe langa sanctiunea de drept civil ( inopozabilitatea contractului secret faţă de

terti) , simulatia poate atrage consecinte de ordin penal, fiscal.

Efecte specifice (speciale) ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele

sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:

- obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această

regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se

execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea

obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută

obligaţiile ce- i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de

excepţie de neexecutare a contractului;

- dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să

ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;

214

- dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi

execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale.

Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.

Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definiţia

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia

uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea

obligaţiei ce- i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute

propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia

instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în

care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi

îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.

Reglementare

În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de

neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare,

de schimb şi depozit remunerat.

“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi

nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel,

cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.

În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de

către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi

constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel

primit (art. 1407 Cod civil).

În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până

la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).

Temeiul juridic

În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de

majoritatea autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din

contractele sinalagmatice., dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia

fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza

215

căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor

sale, fără a oferi şi ea ce datorează.

Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului

Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite

următoarele condiţii:

-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De

exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi

datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;

- este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar

parţială, dar suficient de importantă;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-

a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;

- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile

reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la

simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea

excepţiei de neexecutare;

- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în

întârziere.

Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se

pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această

excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a

făcut în mod abuziv.

Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor

persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată

şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii

oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut

distinct născut din contractul respectiv.

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea

obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la

216

care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea

excepţiei.

Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Definiţia rezoluţiunii

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a

contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod

culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive.

Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile

a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a

acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Rezoluţiunea contractului şi nulitatea

Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi

nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna

concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna

posterioară încheierii contractului.

Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când

rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost

executat din culpa uneia dintre părţi.

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă,

garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-

credinţă, a obligaţiilor contractuale.

Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie

reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că

fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Rezoluţiunea judiciară

Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită

trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.

217

În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia

cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia

angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o

asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de

încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a

convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii

contractelor.

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer

îndeplinite următoarele condiţii:

- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;

- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă

neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va

pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;

- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute

de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de

executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.

Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se

pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului

pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia

rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei

rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de

comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului

comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către

debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

218

Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt

interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a

stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele

rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri: Pactul comisoriu de gradul I este

clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută

prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;

- Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în

care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul

ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să

constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte

de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de

graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;

- Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul

în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit

de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde

termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.

- Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile

prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără

a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O

asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce

a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa

de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a

constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept.

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală

că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care

şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui

pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a

contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.

219

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea

contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de

tipul cel mai sever.

Efectele rezoluţiunii contractului

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul

principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru

viitor (ex nunc).

Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia

anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului

desfiinţat.

Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei

de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului,

obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat

de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese

va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor

consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format

obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus

accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea

transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam

ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor

lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin

uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.

Rezilierea contractului

Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării

culpabile a unui contract cu executare succesivă.

Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de

neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă

ireversibile, rămân definitiv executate.

Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în

timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte

220

va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale

contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a

executat până atunci.

În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu

executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează

contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul

juridic al rezoluţiunii.

Riscul contractului

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia

sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă

parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că

dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în

imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea

cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce- i revine ori, cu alte cuvinte, cine va

suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce

revine uneia dintre părţi.

Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul

timpului.

În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii

independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care

vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se

obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două

stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului

înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească

preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la

vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.

În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din

considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.

Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu

în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res

perit debitori.

221

Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va

putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu

va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de

executat.

Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi

interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice,

obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant.

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia

creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport

juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de

executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, a le regulii, în

diferite materii. Astfel:

- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în

totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că

locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil).

Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul

contractului;

- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat

de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru

munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de

debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.

În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în

întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:

- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se

execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat

suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;

- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar

putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această

situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de

executat.

222

Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-

au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care

această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a

devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la

sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.

Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte

retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate

Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un

contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.

O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul

contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător.

Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de

proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al

lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino).

Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune:

“În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real,

proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul

rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de

vânzare-cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între

părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,

îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi

predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de

proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă,

numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor.

În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o

imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei

imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia

vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul

223

vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi

procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de

neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.

Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba

de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu

îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile

art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul

creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al

debitorului”.

Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte

că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2

Cod civil).

În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se

produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat

transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare

a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de

executat. Astfel, de exemplu:

- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare;

- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii

contractului;

- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept

urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în

raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra

dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea

dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa

prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru

înscrierea dreptului transmis.

O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o

condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau

de o condiţie rezolutorie.

224

În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea

proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă

lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta

vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar

cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art.

1018 Cod civil).

Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat

să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului

(art. 1018 alin. 3 Cod civil).

Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru

individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în

aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie

suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl

suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci

preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul

încheierii contractului.

În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o

condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către

acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.

D.3. Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane). Plata

lucrului nedatorat. Îmbogăţirea fără justă cauză

Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane)

Definiţie. Gestiunea intereselor altei persoane este o operaţie care constă în aceea

că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale,

sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din

urmă (art. 987 C. civ.). Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se numeşte gerant

(negotiorum gestor), iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat. Exemplul

clasic în această materie este acela al proprietarului unui imobil ce lipseşte pentru o

225

perioadă, timp în care se iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terţ. Această

persoana a gerat interesele proprietarului.

Prin fapta unilaterală şi voluntară a geratului se naşte un raport juridic civil, în

temeiul căruia rezultă drepturi şi obligaţii teoretice între părţi, adică între gerant şi gerat.

Condiţiile gestiunii de afaceri. Cu privire la aceste condiţii distingem: A. Obiectul

gestiunii; B. Utilitatea ei; C. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.

A. Cu privire la obiectul gestiunii, este de observat că el poate consta atât în acte

materiale, cum ar fi, spre exemplu, repararea unui anumit bun al geratului, cât şi în acte

juridice, cum ar fi, spre exemplu, plata unor taxe ori a unor impozite, sau chiar angajarea

celui care afectează reparaţia. Aceste acte juridice pot fi încheiate de gerant, în nume

propriu, dar cu intenţia ca ele să profite geratului.

În principiu, se admite ca actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să

depăşească limitele unui act de administrare.

Noţiunea actului de administrare în cadrul gerării intereselor altei persoane

urmează să fie privită nu ca un act de punere în valoare a unui bun singular, fără a se

ajunge în înstrăinarea lui, ci trebuie raportată la întreg patrimoniul geratului.

Aşa fiind, vinderea de către gerant a unor bunuri a geratului supuse pieirii sau

stricăciunii, deşi acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului capătă semnificaţia

unor acte de administrare, astfel că ele pot fi încheiate de gerant.

B. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească gestiunea este aceea ca ea să

fie utilă geratului, să-i fie folositoare, în sensul că, prin săvârşirea ei, de cele mai multe

ori, s-a evitat o pierdere patrimonială.

Această utilitate se apreciază la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită,

fiind fără relevanţă, spre exemplu, distrugerea ulterioară a bunului din caz fortuit sau de

forţă majoră.

C. Ce-a de-a treia condiţie a gerării intereselor altuia priveşte atitudinea părţilor

faţă de actele de gestiune. Din acest punct de vedere trebuie să distingem:

a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în

interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea. Într-adevăr, art. 987 C. civ. prevede că gerarea

se face „fără ştirea proprietarului”.

226

Dacă geratul ar cunoaşte operaţiunea respectivă, acesta s-ar putea interpreta ca un

mandat tacit, adică am fi în prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unui

simplu act de gestiune. De aici rezultă şi altă consecinţă, anume aceea că raportul juridic

se va naşte independent dacă geratul are sau nu are capacitatea de exerciţiu; interesează

numai utilitatea actului săvârşit în contul său, aşa după cum am văzut mai sus.

În sfârşit, este de observat că gestiunea nu se poate face împotriva voinţei

geratului. Dacă geratul se opune actului, gerantul nu mai poate să-l săvârşească.

b) la rândul său, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele

altuia.

Dacă el acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în

prezenţa unei gestiuni de afaceri. Astfel, în ipoteza în care persoana efectuează reparaţii

la un bun pe care- l crede al său, ea va putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la

adevăratul proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerăr ii intereselor altuia, ci pe un alt

temei juridic, acela al îmbogăţirii fără justă cauză.

Tot cu privire la atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune se impun încă

două observaţii:

- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să acţioneze exclusiv

în interesul altei persoane; el poate foarte bine să lucreze concomitent, atât în interes

propriu, cât şi în interesul altei persoane. Un exemplu în acest sens e acela al

coproprietarului care face anumite lucrări de interes comun asupra bunului ce formează

obiectul coproprietăţii, fără o însărcinare prealabilă din partea celorlalţi coproprietari;

- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea

cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă geratul nu ar fi obligat la restituire, am

fi în prezenţa unui act juridic cu titlul gratuit, liberalitate sau act dezinteresat după caz.

Capacitatea părţilor. Cât priveşte pe gerant, acesta, săvârşind acte în contul altei

persoane, trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu sau, cum se spune în mod curent în

literatura de specialitate, să aibă capacitatea de a contracta.

Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, căci poate fi atât

o persoană deplin capabilă, cât şi o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă. Aceasta deoarece gerantul acţionează fără ştirea geratului,

227

independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia din urmă, dar pentru administrarea

intereselor sale.

Efectele gestiunii intereselor altei persoane. Dacă sunt întrunite condiţiile

analizate, se va naşte un raport juridic între gerant şi gerat, raport ce cuprinde în

conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce.

A. Obligaţiile gerantului

a)Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai întâi obligaţia de a continua

gestiunea începută până ce gerantul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia.

Aşadar, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie iniţiativă, pentru o

altă persoană, nu poate abandona efectuarea lor. În măsura în care însă continuarea

gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul poate s-o întrerupă, fără a fi ţinut

răspunzător de acesta.

b) O a doua obligaţie a gerantului este aceea ca în efectuarea actelor de gestiune

să depună diligenţa unui bun proprietar (art.989 C. civ.)

În raport cu această obligaţie a gerantului trebuie apreciată şi eventuala să vină în

îndeplinirea actelor de gestiune. Astfel, aşa după cum rezultă din interpretarea

dispoziţiilor art. 990 C. civ., în măsura în care intervenţia sa a fost necesară, răspunderea

gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea actelor de

gestiune va fi angajată numai în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului, adică a

intenţiei. Per a contrario, putem trage concluzia că în măsura în care intervenţia sa nu a

fost necesară, el va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul vinei.

c) O altă obligaţie a gerantului este aceea de a da socoteală geratului cu privire la

operaţiunile efectuate, pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să aprecieze asupra lor.

d) În sfârşit, este de observat faptul că prin activitatea care o desfăşoară în

interesul geratului, gerantul se poate obliga şi faţă de terţi.

În ipoteza în care gerantul încheie acte juridice în nume propriu cu terţii dar de

care urmează să beneficieze geratul, cum ar fi, spre exemplu, un contract privind

efectuarea unor reparaţii, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent

dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. În adevăr, terţii treb uie să fie apăraţi,

deoarece ei nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează pentru altcineva.

B. Obligaţiile geratului

228

a) Mai întâi geratul va fi obligat a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile

necesare şi utile pe care el le-a făcut (art. 991 partea a doua C. civ.), deci nu şi pe cele

voluptarii. Dat fiind faptul că această obligaţie a geratului se naşte dincolo de orice

manifestare de voinţă din partea sa, cheltuielile necesare şi utile făcute de gerant vor fi

restituite numai dacă gestiunea ca operaţie juridică este utilă pentru gerat;

Precizăm că tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde restituirea

cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza anumitelor contracte sinalagmatice

imperfecte, adică acelor contracte care, în momentul încheierii sunt unilaterale, dar pe

parcursul executării lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului, faţă de debitorul

contactual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, depozitarul face

anumite cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de către

deponent. Pentru restituire, depozitarul poate intenta o acţiune izvorând din gestiunea de

afaceri. „Beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui, (chiar şi unui

cocontractant) în măsura în care acesta a acţionat voluntar în contul altuia, de îndată ce s-

a stabilit că intervenţia sa a fost oportună.”

b) Faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile din actele încheiate

în numele său de gerant (art. 991 partea I C. civ.). În ipoteza în care geratul a ratificat

gestiunea, retroactiv acesta se va converti intr-un contract de mandat: ratihabitio mandato

aequiparatur. Aceasta înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile

mandatului. Geratul, devenind mandant, va fi ţinut de toate actele pe care giratul le-a

încheiat în numele său.

Proba gestiunii intereselor altei persoane. Cu privire la proba gestiunii de afaceri

va trebui să distingem după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte jurid ice.

Aşa fiind, când operaţiunile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale,

ele vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Dacă, dimpotrivă, aceste operaţii au fost acte juridice, atunci se aplică regulile cu

privire la proba actelor juridice. Va trebui însă să observăm că în aceasta din urmă

ipoteză geratul nu a participat la actele încheiate de gerant în numele său. Aşa fiind, el

este un terţ faţă de aceste, astfel că va putea să le dovedească prin orice mijloc de probă.

Strict vorbind, din punctul de vedere al dovezii, geratul apare ca un terţ faţă de acele acte,

nu însă şi din punctul de vedere al efectelor căci el este beneficiarul lor.

229

Natura juridică a gestiunii intereselor altei persoane . Pentru a determina

natura juridică a gestiunii de afaceri, va trebui să pornim comparaţiile pe care putem să le

facem între această instituţie juridică şi alte instituţii cu care ea se înrudeşte.

A. Gestiunea intereselor altei persane şi îmbogăţirea fără justă cauză. În

principiu, se poate afirma că gestiunea intereselor altei persoane se întemeează, ca şi

îmbogăţirea fără justă cauză, pe un principiu de echitate, potrivit cu care nimeni nu poate

să-şi sporească propriul său patrimoniu, în detrimentul altei persoane. Este motivul pentru

care geratul este obligat de a dezdăuna un gerant pentru cheltuieli pe care acesta le-a

făcut în contul său.

Nu mai puţin, observăm că între cele două instituţii există şi deosebiri. Astfel:

a) la gestiunea intereselor altei persoane se restituie cheltuielile făcute de gerant,

indiferent de avantajele obţinute de gerat, chiar dacă ele au fost inferioare cheltuielilor; la

îmbogăţirea fără justă cauză limita restituirii este sporirea efectivă a patrimoniului celui

care se îmbogăţeşte în detrimentul celuilalt;

b) la gestiunea intereselor altei persoane, eventuala mărire a patrimoniului

geratului sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de voinţa

gerantului de a se obliga; la îmbogăţirea fără just temei nu apare un asemenea temei;

c) gestiunea intereselor altei persoane este întotdeauna rodul manifestării

unilaterale de voinţă a gerantului; îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere şi prin

fapta unui terţ sau din caz fortuit sau de forţă majoră.

B. Gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Dat fiind faptul că

efectele actelor săvârşite de gerant se vor răsfrânge asupra geratului, se poate face o

apropiere între gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Totuşi, între

cele două instituţii există şi importante deosebiri:

a) mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, chiar dacă

mandatul este tacit; gerantul acţionează fără ştirea geratului, chiar dacă el ştie dar nu

aprobă gestiunea, nu vom fi în prezenţa unui contract de mandat;

b) mandatul este un contract, anume un contract intuitu personae. Aşa fiind, el

încetează la moarte uneia din părţi. Dimpotrivă, la gestiunea intereselor altei persoane

gerantul este obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii vor fi în măsură să o

preia;

230

c) în executarea mandatului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, în

ipoteza în care nu acţionează corespunzător; chiar dacă şi gerantul este obligat să

acţioneze cu diligenţa unui bun gospodar, în ipoteza în care intervenţia sa a fos t necesară,

el va răspunde numai dacă vina îmbracă forma intenţiei (dolului) ;

d) geratul va fi obligat numai în măsura utilităţii gestiunii, şi când mandatarul

obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite;

e) mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa ar fi de

natură să- l prejudicieze. Gerantul însă am văzut că este obligat să ducă la bun sfârşit

gestiunea începută.

C. Alteori, s-a supus că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţie

unilaterală, anume raportul juridic ar lua naştere prin manifestare unilaterală de voinţă a

gerantului. Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu

intenţia de a se obliga, obligaţiile se nasc în temeiul legii.

Faţă de toate acestea conchidem că gestiunea intereselor altei persoane este un

izvor distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii, un fapt licit, ce urmează a fi

reglementat ca atare şi în viitoarea noastră legislaţie civilă.

Plata lucrului nedatorat

În dreptul civil prin plată se înţelege executarea unei obligaţii indiferent de

obiect.

Art.1092 C. Civ. Instituie principiul potrivit cu care “orice plată impune o datorie”.

Aşadar, plata ca operaţie juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă.

Dacă o asemenea obligaţie nu există, şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil

săvârşită, fiind lipsite de cauză. Se spune că, în acest caz, s-a făcut o plată nedatorată care

ar trebui să fie restituită. Într-adevăr, „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus

repetiţiunii” dispune art. 1092 C. Civ.

Putem defini, aşadar, plata nedatorată ca fiind executarea de către o persoană a

unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria

altuia.

231

Cel care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se

numeşte accipiens.

Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în cadrul căruia

solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul

este debitorul aceleiaşi obligaţii.

Într-adevăr, potrivit art. 993 C. Civ., „acela care, din eroare, crezându-se debitor,

a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”. Textul consacră, aşadar,

dreptul la restituire ce aparţine solvensului. La rândul său, art. 992 C. Civ. Instituie

obligaţia de restituire a accipiensului: „Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce

nu- i debit, este obligat a- l restituia celuia de la care l-a primit”.

Întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului este reglementată de art. 994-

997 C. Civ.

Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru a se naşte raportul juridic temeiul căruia

accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, este necesară

întrunirea mai multor condiţii.

A. Prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei

juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată (solutio), indiferent de

obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin

caractere generice. În cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face –

de exemplu confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului,

considerăm, alături de alţi autori, că restituirea nu se va mai putea face în cadrul plăţii

nedatorate, ci în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligaţia de restituire

se va naşte pe un alt temei juridic, de exemplu un contract.

B. Datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere

juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens (indebitum).

Nu ne interesează dacă datoria nu a existat niciodată – când, spre exemplu un

moştenitor plăteşte un legat despre care nu ştia că ulterior a fost revocat – sau a existat

dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.

În legătură cu această condiţie se impun câteva precizări.

232

O primă precizare : este posibil ca plata unei datorii existente – valabilă din punct

de vedere juridic – să dea totuşi naştere unei obligaţii de restituire, anume în ipoteza în

care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane. Spre

exemplu depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, altei persoane decât deponentul; sau,

plata este efectuată de o altă persoană decât adevăratul debitor : un codebitor, neobligat

solidar, plăteşte mai mult decât partea sa.

O a doua precizare : când solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile

imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. “Repetiţiunea nu este admisă în

privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bună voie” dispune art. 1092 C.

civ .

În sfârşit, cel care plăteşte în temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la

restituire, deoarece, atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, deci obligaţia

apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia

anterioară.

Plata să fi fost făcută din eroare. Aceasta înseamnă că solvensul a avut credinţa că

este debitor al accipiensului. Într-adevăr art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere

restituirea “acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie” (subl. ns.).

Dacă solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi

interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a

intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare

ca gerant.

Cu eroarea se asimilează şi dolul, care este o eroare provocată prin manopere

dolosive.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice mijloc de

probă. Există totuşi situaţii în care, pentru a se naşte obligaţia de restituire, nu se cere

condiţia erorii solvensului.

O primă situaţie este aceea în care un debitor îşi achită datoria către creditorul

său, pierde chitanţa liberatorie prin care se poate dovedi efectuarea plăţii datorate, iar

creditorul îi pretinde să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea s ilită, debitorul

plăteşte din nou, deci efectuează o plată nedatorată, pentru obligaţia deja stinsă. Dacă va

233

găsi chitanţa, a doua plată apare ca fiind lipsită de cauză şi va fi supusă repetiţiunii, deşi

nu fusese făcută din eroare.

O a doua situaţie în care nu se cere condiţia erorii solvensului este aceea a

restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută. Într-adevăr,

chiar dacă debitorul a plătit ştiind că obligaţia asumată este nulă, el are dreptul să pretindă

restituirea, deoarece părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii actului. Astfel,

sancţiunea nulităţii ar fi eludată, prin executarea cu ştiinţă a unor obligaţii nule.

Dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea

ei cu ştiinţă poate căpăta semnificaţia unei confirmări explicite a actului juridic, astfel că

solvensul nu va mai putea pretinde restituirea.

Aceeaşi soluţie se impune şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în

mod execepţional şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod

excepţional, poate fi confirmat : este cazul donaţiei nule pentru vicii de formă, confirmată

exprees sau tacit, prin executarea ei de către moştenitorii donatorului ( art. 1167 C. civ.).

Efectele plăţii nedatorate. Ca urmare e efectuării plăţii nedatorate se naşte

obligaţia pentru accipiens de a restitui solvensului cee ce a primit ca titlu de plată.

Aşadar, principalul efect este obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului.

La rândul său, aşa după cum vom vedea, şi solvensul poate avea anumite obligaţii

faţă de accipiens.

1.Obligaţiile accipiensului. În privinţa obligaţiei de restituire care se naşte în

sarcina accipiensului trebuie să distingem după felul prestaţiei primite – un bun

individual determinat sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice şi

după cum accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă.

Precizăm că obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de bună

credinţă, cât şi in sarcina celui de rea-credinţă. Buna sau reaua-credinţă a accipiensului

interesează însă pentru determinarea întinderii ei.

A. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă

atunci când nu a ştiut că plata ce I s-a făcut este nedatorată. Buna lui credinţă este

prezumată (Bona fides praesumitur). Potrivit dispoziţiilor Codului civil, el va fi obligat să

restituie numai în limitele îmbogăţirii sale. Aşa fiind, el este ţinut:

234

a) să restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună credinţă (art. 994

C.civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui (art.

996 alin. 2 C.civ.);

c) dacă lucrul a pierit în mod fortuit, el va fi liberat de obligaţiunea de restituire

(art. 995 alin. 2 C. civ.);

B. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă

atunci când, deşi ştia că nu I se datorează plata, o primeşte. El va fi ţinut :

a) să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 C. civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul să restituie valoarea lucrului în momentul introducerii

acţiunii în justiţie, indiferent de preţul pe care l-a primit (art. 996. C.civ);

c)dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul

cererii de restituire, afară numai dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens

(art. 994 C. civ.).

În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de

bunuri determinate prin caractere genetice, accipiensul va trebui să restituie aceeaşi s umă

sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate.

Subliniem faptul că atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun

individual determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate sancţiuni de

revendicare.

Se admite că această acţiunea va putea fi intentată şi împotriva terţului dobânditor

al bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Terţul dobânditor însă va putea să se apere

invocând în favoarea sa art. 1909 C. civ., dacă este vorba de bunuri mobile corporale, Sau

uzucapiunea, dacă este vorba despre imobile sau construcţii.

2. Obligaţiile solvensului. Plata lucrului nedatorat poate da naştere la obligaţii şi

în sarcina solvensului. Astfel, potrivit art. 997 C. civ., el va fi ţinut să restituie atât

accipiensului de bună-credinţă cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu

conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Astfel spus, solvensul

va restitui cheltuielile necesare şi utile. El nu va restitui însă cheltuielile voluptuarii.

Cine poate cere restituirea? Evident că, în primul rând, solvensul este cel care

poate cere restituirea.

235

Se admite că acţiunea în restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către

creditorii chirografari ai solvensului, pe calea unei acţiuni oblice.

În ipoteza în care o plată datorată a fost făcută altei persoane decât adevăratului

creditor, am văzut că, pentru debitor, ea apare ca nedatorată, astfel că va putea cere

restituirea. Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemena plăţi, dar

va avea împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.

Termene de prescripţie. Acţiunea în repetiţiune este o acţiune patrimonială,

astfel că ea va putea fi intentată în termene de prescripţie de drept comun. Aceste termene

încep să curgă din momentul efectuării plăţii.

Cazuri în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate. Sunt

anumite situaţii în care deşi s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu

este spupsă restituirii. Acestea sunt următoarele :

1. În cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de către

debitor (art. 1092 C. civ.). O astfel de obligaţie este spre exemplu, obligaţia debitorului

de a achita o datorie cu privire la care a intervenit prescr ipţia. Potrivit art. 20 alin. 1 al

Decretului nr. 167/1958, “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al

creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data

executării nu ştia că termenul prescripţiei s-a împlinit”;

2. Când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză morală gravă.

Solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi chiar dacă contractul este

desfiinţat şi părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii lui, deoarece el ar urma să

invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. Or, nemo auditur

priam turpitudinem allegans.

3. Când plata a fost efectuată pe temeiul unnui contract anulabil pentru cauză de

incapacitate a uneia dintre părţi. Solvensul nu va avea acţiune în restituire a părţii

nedatorate ci acţiune izvorând din îmbogăţirea fără cauză justă, deoarece incapabilul

restituie întotdeauna numai la limita îmbogăţirii sale. (art. 1098 şi 1164 C.civ.);

4. În sfârşit, când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar

accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale. Plata făcută de o

altă persoană decât adevăratul debitor este nedatorată şi solvensul poate cere restituirea

de la accipiensul-creditor. Potrivit art. 993 alin. 3 C. civ., dacă acesta, crezând că a primit

236

plata de la adevăratul debitor, distruge, cu bună credinţă, titlul constatator al creanţei sale,

obligaţia lui de restituire către solvens încetează. Ipoteza este următoarea : există un

raport juridic obligaţional valabil, dar creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât

de la adevăratul debitor; el crede însă că I-a plătit adevăratului debitor, astfel că distruge

titlul constatator al creanţei sale. Buna sa credinţă, exteriorizată printr-un fapt material –

distrugerea titlului constatator al creanţei – paralizează acţiunea de restituire a solvensului

împotriva sa.

Solvensul va avea însă împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorând din

îmbogăţirea fără justă cauză (art. 993. Partea finală C. civ.).

Natura juridică a plăţii nedatorate. Această problemă este controversată în

literatura de specialitate.

Astfel unii autor consideră că nu există deosebire principială între îmbogăţirea

fără just temei şi plata nedatorată ; deosebirea constă numai în aceea că în acest caz (al

plăţii nedatorate – nota ns.) prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlul de plată.

Alţi autori consideră că plata nedatorată se aseamănă cu îmbogăţirea fără temei

legitim numai în ipoteza accipiensului de bună credinţă care este obligat să restituie în

limita îmbogăţirii sale. În cazul accipiensului de rea-credinţă, aceeaşi autori socotesc că

plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi

indemnizat în întregime. De aici ei conchid în sensul că plata nedatorată constituie o

instituţie distinctă, cu condiţii şi efecte specifice.

În practica judecătorească s-a observat însă, pe drept cuvânt, că instituirea plăţii

nedatorate nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului, ceea

ce adăugăm noi, exclude deci asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe

îmbogăţirea fără just temei.

În ce ne priveşte, împărtăşim prima opinie şi aceea a practicii judecătoreşti. Într-

adevăr, considerăm că în principal, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului

nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză; obligaţia de restituirea a accipiensului există

tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a

obligaţiei de restituire după cu accipiensul este de bună sau rea-credinţă, nu este de

natură să ne conducă la altă concluzie.

237

Îmbogăţirea fără justă cauză

Un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice ca izvor

distinct de obligaţii şi consacrat ca atare de practica judecătorească este îmbogăţirea fără

justă cauză.

Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că în Codul civil român în vigoare nu

găsim un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de

obligaţii de sine stătător.

Nu mai puţin însă, în Codul civil găsim texte care fac aplicarea acestui principiu

prin aceea că se instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea

patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane. Astfel: potrivit art.

484 C. Civ., proprietarul culege fructele, dar are îndatorirea de a plăti semănăturile,

arăturile şi munca depusă de alţii; potrivit art. 493 C. Civ., proprietarul care a ridicat o

construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească contravaloarea

materialelor; potrivit art. 494 C. Civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă este

de bună sau de rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care reţine

construcţia; restituirea cheltuielilor făcute de către o persoană ce a conservat un anumit

bun: accipiens (art. 997 C. Civ.); depozitar (art. 1618 C. Civ.); creditor gajist (art. 1691

C. Civ.) etc.

Desigur, există diverse situaţii în care patrimoniul unei persoane se poate mă ri pe

seama patrimoniului altei persoane, dar această mărire este rezultatul unui act sau fapt

juridic recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, există un temei juridic pentru acea mărire,

respectiv micşorare a patrimoniului. Aşa spre exemplu, donatorul îşi măreşte patrimoniul

său cu bunul pe care-l primeşte de la donator, dar la baza acestei împrejurări stă

contractul de donaţie, act juridic de formaţie bilaterală; uzucapantul dobândeşte

proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii, dar legea este cea care

consacră această posibilitate, pentru diverse raţiuni; la fel în ipoteza dobândirii bunurilor

mobile corporale prin posesia de bună-credinţă, în temeiul art. 1909 C. Civ. .

Există însă situaţii în care are loc o mărire a patrimoniului unei persoane fără ca

pentru aceasta să existe un temei legitim, precum: îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş

la imobilul închiriat; reţinerea alocaţie de stat de către un părinte copilul fiind încredinţat

238

şi aflându-se în întreţinerea celuilalt părinte. În toate aceste cazuri şi în altele similare,

practica judecătorească a făcut aplicaţia principiului restituirii îmbogăţirii fără temei

legitim.

Ceea ce trebuie menţionat în mod deosebit este faptul că această categorie, în

dreptul nostru se întemeiază pe principiile etici, valorile morale deosebite, care nu pot

permite mărirea fără o cauză legală a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Aşa fiind, obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără temei legitim apare şi ca un mijloc de

apărare a dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care nu există alte mijloace

juridice pentru apărarea acestor drepturi subiective.

Din punct de vedere terminologic, în literatura de specialitate categoria pe care o

cercetăm este desemnată în mod diferit. Astfel, se vorbeşte despre „îmbogăţirea fără justă

cauză”, „îmbogăţirea fără just temei”, „îmbogăţirea fără temei legitim”. De asemenea, s-a

propus şi utilizarea formulei „restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”.

Definiţie. Putem defini îmbogăţirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin

care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca

pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru

cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui în limita măririi către cel care şi-a

diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei

acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea acţiune care se numeşte actio de in rem

verso.

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire . Practica judecătorească şi

literatura de specialitate au precizat condiţiile pentru care poate fi intentată acţiunea în

restituire, arătând că acestea pot fi: materiale şi juridice.

Condiţiile ale intentării acţiunii în restituire sunt:

- mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani.

Aceasta poate să constea, în primul rând, în sporirea unor elemente active ale

patrimoniului unei persoane prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei

creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană sau folosirea

de un bun aparţinând altuia.

În al doilea rând, se admite că mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din

micşorarea datoriilor sale, din înlăturarea unor pagube sau evitarea unor cheltuieli;

239

- micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia.

Micşorarea se produce în patrimoniul celui care devine, ca urmare a acestui fapt,

titularul acţiunii de restituire.

Ea poate să constea în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în

efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;

c) existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în

sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală

între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi

concepută numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu şi

micşorarea celuilalt au o caută unică, un fapt jurid ic sau un eveniment.

Condiţiile juridice ale intentării acţiunii de restituire sunt:

- absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul

alteia; să nu existe un temei legitim pentru aceasta.

Nu avem în vedere noţiunea de cauză a actului juridic ci avem în vedere

inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt.

Cu privire la această condiţie, câteva precizări se impun.

Mai întâi, este de observat că mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt pot

avea ca temei un contract. Astfel chiriaşul convine cu proprietarul că anumite

îmbunătăţiri pe care le-a adus imobilului închiriat să- i rămână acestuia; sau o persoană se

înţelege să gospodărească cu o altă persoană, căreia să- i acorde şi îngrijiri medicale.

În al doilea rând, după cum am arătat, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea în

mod corespunzător a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispoziţie legală: dobândirea

proprietăţii unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de bună credinţă (art. 1909 C.

Civ.). De asemenea, debitorul liberat de a-şi executa obligaţia ca urmare a împlinirii

termenului de prescripţie extinctivă nu poate fi considerat că ţi-a mărit patrimoniul fără

temei legitim.

În sfârşit şi o hotărâre judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui

patrimoniu.

Când nici unul dintre aceste temeiuri nu există şi totuşi s-a creat un dezechilibru

patrimonial, se recunoaşte dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul

împotriva celui care şi l-a mărit;

240

- absenţa oricărui alt mod juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a

micşorat patrimoniul, a pierderii suferite; în acest sens se vorbeşte despre caracterul

subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

După cum s-a spus, cel sărăcit are drept la actio de im rem verso numai atunci

când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept nici o altă acţiune în justiţie, pentru

valorificarea dreptului său la reparaţiune.

Astfel, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la

cel la care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe aceea a unei acţiuni de in

rem verso.

De asemenea, această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei

părţi să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau executare necorespunzătoare.

Practica judecătorească a subliniat, pe drept cuvânt, că „acţiunea din contract exclude

acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei”.

Acestea sunt condiţiile pentru a se intenta actio de in rem verso. Observăm că nu

se cere nici o condiţie de capacitate a părţilor; aceasta pentru că obligaţia de restituire se

naşte independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor.

Cât priveşte proba într-o actio de in rem verso, urmează a se aplica regulile de

drept comun în materie. Subliniem că, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada

lor se poate face cu orice mijloc de probă. În măsura în care se va invoca un act juridic,

urmează a se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. Civ.).

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Ca urmare a creării dezechilibrului

patrimonial prin mărire unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naşte un raport juridic

obligaţional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei

de restituire, către cel care, în mod corespunzător şi-a micşorat patrimoniu şi care devine

la rândul său creditor al aceleiaşi obligaţii.

În principiu, restituirea trebuie să se facă în natură. Atunci când aceasta nu mai

este cu putinţă, urmează a se face restituirea prin echivalent.

Obligaţia de restituire are o dublă limită:

a) cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura

creşterii patrimoniului său, iar această creştere trebuie apreciată la momentul intentării

acţiunii. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care bunul cu care s-a mărit patrimoniul a

241

pierit în mod fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează.

Dacă lucrul a fost vândut, va trebui restituită valoarea lui in momentul introducerii

acţiunii;

b)cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea

patrimoniului său, căci altfel s-ar îmbogăţii fără temei legitim.

Sau, cum s-a precizat în practica judecătorească, „justa aplicare a principiului

(îmbogăţiri fără temei legitim – nota ns.) impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să

nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească

valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”.

Prescripţia acţiunii. Acţiunea de restituire este supusă termenelor generale de

prescripţie, de 3 ani în raporturile dintre persoanele fizice. Potrivit art. 8 alin. 2 din

Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei termenul

de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel ce şi-a micşorat patrimoniul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a

beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a determina natura

juridică a îmbogăţirii fără temei legitim va trebui să plecăm de la constatarea că raportul

juridic la care ea dă naştere îşi are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă

vorba despre un fapt juridic licit ce constă, aşa după cum am arătat, în acţiunea ori

evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca

pentru aceasta să existe un temei legitim, din care ia naştere obligaţia de restituire în

sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.

Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de răspunderea civilă

delictuală, pe de o parte, iar, pe de o parte, pentru că mărirea patrimoniului nu presupune

vina celui care o primeşte, iar, pe de altă parte, pentru că obligaţia de restituire a acestuia

este, după cum am văzut, limitată.

242

D.4. Fapta ilicită cauzatoare de pre judicii, izvor al obligaţiilor (Răspunderea

civilă delictuală). Noţiune, pricnipii şi funcţii. Delimitarea răspunderii civile

delictuale de alte forme de răspundere juridică. Răspunderea pentru fapta proprie.

Răspunderea pentru fapta altei persoane. Răspunderea pentru prejurdiciile cauzate

de animale. Răspunderea pentru ruina edificiului. Răspunderea pentru pre judiciile

cauzate de lucruri în general

Noţiune, principii şi funcţii

În puţine articole (art. 998-1003), în texte cu grad mare de generalitate, Codul

civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerinţe de etică şi echitate

socială, cât şi unor cerinţe ale securităţii juridice: principiul răspunderii civile pentru

faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În completare, prin art. 999

se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa,

dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie (Art. 998-999), prin articolele 1000-

1002 Cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru ilicită săvârşită

de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori

animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi

răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi

aparţin (art. 1002).

Prin art. 1003 Cod civil este concretizat caracterul solidar al răspunderii

persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală

al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Corelaţii. Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte

componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.

Constituie una din formele răspunderii juridice. Răspunderea juridică cunoaşte mai multe

forme: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea disciplinară, răspunderea

243

administrativă, precum şi diferite alte modalităţi în care răspunderea juridică se poate

manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.

Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de despăgubire, de

reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită. La rândul său, răspunderea civilă poate

fi delictuală sau contractuală.

Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula,

poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală

ori cu răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de

răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător şi va acţiona în

formele sale specifice.

Funcţiile răspunderii civile delictuale. Funcţia educativ-preventivă. Conştiinţa ca

fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage, după sine

obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie

socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

Funcţia reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o

obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, îndeplineşte

o funcţie reparatorie. Constituie un mijloc de apărare a drepturilor subiective.

Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică

Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. Atât răspunderea civilă

delictuală cât şi răspunderea penală intră în acţiune ca urmare a comiterii unei fapte

ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

În îndepărtata istorie a instituţiei răspunderii juridice, cele două feluri de

răspundere – civilă şi penală – se confundau. Cu timpul, deosebirea dintre ele a devenit

din ce în ce mai netă, ea fiind în prezent unanim acceptată în toate sistemele de drept.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, aceasta acţionează ori de câte ori,

printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.

Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea

civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona concomitent, se pot,

cu alte cuvinte, cumula.

244

Deosebiri existente între răspunderea civilă şi cea penală: temeiul, rolul

vinovăţiei autorului, capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor

ilicite, modul de stabilire a răspunderii, competenţa instanţelor, modul de sesizare,

procedura de judecată, reglementarea prescripţiei.

Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Elementele

care le condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o

anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârş irea

cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu

patrimonial; un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; capacitatea juridică a celui

chemat să răspundă.

O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că, pe când în

cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter

general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite –,

în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită

prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit

şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un contract, şi

anume un contract valabil încheiat.

Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală se

referă la unele condiţii ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la

punerea în întârziere şi la convenţiile de nerăspundere.

Cât priveşte capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este capacitatea

deplină de exerciţiu. Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se

stabileşte prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală,

oricine a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă.

În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi

speciale în acest scop.

Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a executat

obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în

întârziere nu operează de drept.

245

În cazul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere încheiate anterior

săvârşirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.

În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de

nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.

Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea

contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta este integrală, cel ce

a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele

previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al

răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârşirea faptei ilicite, şi în caracterul, în

principiu divizibil, al obligaţiei de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile

contractuale.

În ceea ce priveşte dovada culpei sunt reţinute, de asemenea, unele deosebiri între

cele două responsabilităţi.

În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului

trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă şi unele cazuri în care culpa este

prezumată.

În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai

existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi,

culpa debitorului este prezumată.

Creditorul pagubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea

delictuală; este ţinut de contract.

Prin excepţie, se admite dreptul de opţiune al creditorului, dacă neexecutarea

contractului este în acelaşi timp şi infracţiune. În situaţia în care neexecutarea

contractului este infracţiune, iar persoana vătămată este o unitate menţionată la art. 145

C.pen. ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, în procesul penal şi se rezolvă potrivit

regulilor răspunderii civile delictuale. Astfel, nu există drept de opţiune, creditorul fiind

obligat să se folosească numai de acţiunea delictuală.

Critică. Felul răspunderii nu se poate schimba după calea procedurală aleasă ori

impusă. Art. 14 C.pr.pen. face referire la legea civilă şi nu la răspunderea civilă delictulă.

246

Răspunderea pentru fapta proprie

Din dispoziţiile art. 998 –999 C. Civ. Rezultă că răspunderea delictuală pentru

fapta proprie presupune existenţa a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicită şi

raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, şi existenţa unui element

subiectiv, culpa celui care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la toate aceste elemente sau cerinţe sunt de semnalat contribuţii

semnificative, dintre care amintim pe cele care urmează:

- cu privire la prejudiciu: s-a adoptat concepţia largă şi realistă, conform căreia,

prejudiciul poate rezulta nu numai din încălcarea unui drept subiectiv, ci şi din lezarea

unui interes legitim; s-au precizat formele posibile ale prejudiciilor (patrimoniale şi

nepatrimoniale; cauzate persoanei şi bunurilor sale; cauzate avutului public şi avutului

personal; individuale şi colective, instantanee şi succesive; temporare şi permanente etc.)

s-au stabilit cerinţele necesare pentru ca prejudiciul să poată fi reparat (de a fi cert, direct,

personal şi încă nereparat pe o altă cale juridică) s-au delimitat prejudiciile susceptibile

de reparare în natură faţă de prejudiciile care pot fi reparate numai printr-o despăgubire

bănească; s-au indicat cazurile-tip în care, la stabilirea despăgubirii, se iau în considerare

şi unele venituri ale victimei, ca pensia şi ajutorul social, astfel încât cuantumul

despăgubirii să reprezinte numai diferenţa până la acoperirea integrală a prejudiciului s-

au acceptat cazurile în care despăgubirea acordată poate fi modificată, este sistată ori se

stinge ş.a.;

- cu privire la fapta ilicită: constă într-o conduită umană, comisivă sau omisivă,

păgubitoare şi ilicită (în înţelesul specific de ilicit civil delictual); că în anumite cazuri,

caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat (legitimă apărare, starea de necesitate,

permisiunea legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei, exerciţiul normal al

unui drept subiectiv etc.); şi că, exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv (adică prin

deturnarea de la scopul în vederea căruia a fost prevăzut de lege), va fi sancţionat, după

caz, fie prin lipsirea sa de ocrotire legală, fie ca delict civil;

- cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu: practica

judiciară a statuat că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor al

acesteia trebuie să fie expresia unei necesităţi şi nu a unei înlănţuiri întâmplătoare de

247

evenimente; şi că acest raport constituie un tot cauzal indivizibil, alcătuit atât din faptele

ce formează cauza necesară, cât şi din condiţiile cauzale, adică din faptele care fac

posibilă acţiunea cauzală;

- cu privire la culpă: sub aspect terminologic, pentru a indica elementul subiectiv

al răspunderii, Codul civil foloseşte expresiile: greşeală (art. 998), neglijenţă şi

imprudenţă (art. 999); prin tradiţie, aceste expresii sunt reunite în termenul generic de

culpă, în înţelesul de culpă civilă delictuală; acesta este termenul statornicit în practica

noastră judiciară şi cu precădere folosit în literatura juridică de drept civil; cum însă, în

materie penală, ca şi în alte materii fapta ilicită intenţională este numită dol, iar în cea

neintenţională, culpă, un renumit şi regretat teoretician al dreptului civil a folosit ca

termen general pe acela de greşeală, „în delictul civil poate fi intenţională dolul sau

neintenţională: culpa; iar în căutarea unei terminologii unitare pentru toate formele de

răspundere juridică, din întregul sistem de drept, s-a sugerat adoptarea termenilor

echivalenţi de vină au vinovăţie folosiţi, de altfel, şi în alte ramuri de drept, ca dreptul

penal şi dreptul muncii.

b) Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice. Răspunderea

delictuală a persoanelor juridice rezultă din dispoziţiile de drept comun în materie ale art.

998 – 999, 1000, alin. 1 şi 3, şi 1001 – 1002, C. Civ., şi dispoziţiile speciale ale art. 35

din Decretul nr. 31/1954.

Conform acestor dispoziţii legale, răspunderea delictuală a persoanelor juridice

poate fi: o răspundere pentru fapta proprie, o răspundere pentru fapta altuia, adică a

prepuşilor persoanelor juridice, sau o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile,

edificiile ori animalele ce le aparţin. Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor

juridice prezintă, în dreptul român, două trăsături specifice prevăzute de art. 35 din

Decretul 31/1954 şi anume:

- prima trăsătură: răspunderea persoanelor juridice este angajată ori de câte ori

organele lor săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă numai dacă au fost

îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.

248

- cea de-a doua trăsătură: persoanele fizice care compun organele persoanelor

juridice răspund şi ele pentru faptele lor cauzatoare de prejudicii, atât faţă de persoanele

juridice, cât şi faţă de victimele prejudiciilor.

Răspunderea pentru fapta altei persoane

După cum am arătat anterior, răspunderea pentru fapta altei persoane este o

răspundere civilă delictuală indirectă, cuprinzând următoarele forme:

- răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor minori (art.1000 alin. 2,

C.civ.);

- răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii

şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.);

- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile

încredinţate (art. 1000 alin.3, C.civ.).

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori

Temeiul legal. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori este

reglementată de art. 1000 alin. 2 C.civ., potrivit căruia “tatăl şi mama, după moartea

bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu

dânşii”.

Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 2 C.civ. Răspunderea prevăzută de

art. 1000 alin. 2 se aplică părinţilor, indiferent dacă filiaţia este din căsătorie sau din afara

căsătoriei. Ele se aplică şi celui ce a înfiat copilul minor.

Nu sunt asimilaţi părinţilor şi nu răspund pentru art. 1000 alin. 2, ci eventual

pentru art. 998-999 C.civ., tutorii, instituţiile de ocrotire sau persoanele fizice cărora le-au

fost încredinţate minorii.

Fundamentarea răspunderii părinţilor.

Răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare atât a obligaţiilor de supraveghere a copilului cât şi a celei de a asigura

educarea copilului.

249

Articolul 1000 alin. 2 C.civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă din fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii, care justifică răspunderea părinţilor: prezumţia unei fapte ilicite

concretizate în lipsa ori insuficienţa supravegherii şi educării (creşterii) copilului minor;

prezumţia unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a părinţilor; şi,

prezumţia de culpă a părinţilor faţă de fapta lor ilicită şi prejudiciul cauzat.

Acestea sunt prezumţii legale cu caracter relativ, putând fi înlăturate prin proba

contrarie. Prin această probă, părinţii trebuie să dovedească împrejurarea "că n-au putut

împiedica faptul prejudiciabil" (art. 1000 alin. 5 C.civ.).

Condiţiile răspunderii părinţilor. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru faptele

copiilor lor minori sunt: condiţii generale şi condiţii speciale.

- Condiţii generale.

Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la:

- existenţa prejudiciului,

- existenţa faptei ilicite a minorului,

- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte capacitatea delictuală, aceasta trebuie să existe numai în

persoana părintelui, nefiind condiţionată de existenţa discernământului minorului.

- Condiţii speciale. Condiţiile specifice ale răspunderii părinţilor pentru

prejudiciile cauzate de copiii lor minori se desprind chiar din analiza art.1000 alin. 2

C.civ., potrivit căruia aceştia răspund “de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care

locuiau cu dânşii”:

a. copilul să fie minor la data săvârşirii faptei. Răspunderea nu se aplică dacă

copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani prin efectul căsătoriei;

b. copilul să aibă locuinţa la părinţii săi. Ceea ce interesează este locuinţa pe

care legea o stabileşte pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă.

Doctrina si practica instanţelor au stabilit că părinţii răspund pentru faptele ilicite

comise de minor dacă:

- minorul a părăsit locuinţa părinţilor Iară voia acestora şi în timp ce era fugit a

comis o faptă cauzatoare de prejudicii, când se dovedeşte că părăsirea locuinţei este imr

itabilă părinţilor datorită dezinteresului manifestat în ere erea si educarea minorului;

250

- minorul se afla temporar în vizită la rude ui la prieteni în aceeaşi sau în altă

localitate (de exemplu, minorul se afla în vacanţă);

- minorul era internat în spital, a fugit şi în timp ce vagabonda a săvârşit o faptă

cauzatoare de prejudiciu.

Dacă în cazul în care la data săvârşirii faptei ilicite de către minor părinţii săi se

aflau în executarea unei pedepse privative de libertate sau erau arestaţi preventiv nu se

mai poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 2 C.civ., invocându-se lipsa

comunităţii de locuinţă şi imposibilitatea în care părinţii se aflau de a exercita

supravegherea asupra minorului.

Pentru minorul internat într-o şcoală de reeducare, care fugind din şcoală a

săvârşit o fapta ilicită, s-a considerat că, deşi părinţilor nu le este imputabilă lipsa de

supraveghere, instanţa trebuie să examineze dacă şi în ce măsură la producerea pagubei a

contribuit alături de culpa institutorului şi o eventuală culpă a acestora, constând în

deficienţele manifestate de ei în educaţia copilului minor. în cazul în care ar fi constatată

o asemenea culpă, răspunderea părinţilor să fie angajată alături de aceea a institutorului,

în raport cu gradul propriei lor culpe.

În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor când aceştia nu locuiesc împreună cu

minorii (părinţii sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt), regula este că pentru fapta ilicită a

minorului va răspunde numai părintele căruia i-a prin hotărâre judecătorească sau prin

învoiala părinţilor.

Acelaşi părinte va răspunde şi pentru fapta comisă de minor în timp ce minorul

locuia în fapt la celălalt părinte dacă această locuire nu a avut un caracter de durată (de

exemplu, minorul se afla într-o simplă vizită). Per a contrario va răspunde părintele la

care copilul locuieşte în fapt ori de câte ori locuirea are caracter de durată.

În cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a

fost încredinţat şi a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea acestui

părinte ar putea fi angajată pe temeiul art. 998-999 C.civ. împreună cu răspunderea

celuilalt părinte căruia copilul fusese încredinţat şi căruia urmează să i se aplice

prevederile aii. 1000 alin. 2 C.civ.

Practica judiciară mai recentă merge pe ideea că poate fi angajată în temeiul art.

1000 alin.2 C.civ. şi răspunderea pîrintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi chiar

251

în si uaţia în care acesta nu ar exercita în fapt supravegherea lui, în rucât el nu a rupt

legăturile cu minorul şi nu este absolvit de obligaţiile părinteşti. Răspunderea părintelui

căruia nu i-a fost încredinţat minorul nu ar mai putea fi angajată în temeiul art. 1000 alin.

2 C.civ. în situaţia în care părintele respectiv ar face dovada că a fost efectiv împiedicat

de celălalt părinte să aibă legături personale cu minorul.

Efectele răspunderii părinţilor. Părinţii răspund integral fată de victima

prejudiciului cauzat de minor. Dacă minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor

răspunde.

Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victima

poate opta într-o acţiune în justiţie numai împotriva minorului (care răspunde pentru fapta

proprie potrivit art. 998-999 C.civ.), fie numai împotriva părinţilor (art. 1000 alin. 2

C.civ.), fie deopotrivă împotriva minorului şi părinţilor.

Când minorul a săvârşit fapta cu alte persoane, iar părinţii au reparat integral

paguba, părinţii se pot îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celorlalţi coautori.

În situaţia în care minorul a avut discernământ la data comiterii faptei ilicite

prejudiciabile, s-a pus în doctrină problema dacă răspunderea părinţilor şi a minorului

este solidară sau in solidum deoarece art. 1003 C.civ. instituie principiul răspunderii

solidare în materia răspunderii delictuale directe sau indirecte dacă prejudiciul este

imputabil mai multor persoane.

Întrucât temeiul răspunderii părinţilor şi al minorilor este diferit, răspunderea

părinţilor avându-şi temeiul în art. 1000 alin. 2 C.civ., iar răspunderea minorului în art.

998-999 C.civ., considerăm că nu există solidaritatea prevăzută în art 1003 C.civ., fiecare

atât părinţii cât şi minorul putând fi obligaţi separat la repararea pagubei. Numai astfel li

se permite părinţilor dreptul de regres pentru întreaga sumă împotriva minorului, acea sta

fiind specifică obligaţiilor in solidum.

Părinţii sunt apăraţi de răspundere (art. 1000 alin. 5 C.civ.) dacă probează că nu

au putut împiedica săvârşirea faptei păgubitoare, respectiv că şi-au îndeplinit în mod

ireproşabil îndatoririle ce le reveneau în supravegherea şi educarea minorului.

Părinţii mai sunt apăraţi de răspundere dacă fac dovada că fapta ilicită s-a datorat unui

fapt exterior copilului pentru care nu sunt ţinuţi să răspundă (caz fortuit, forţă majoră,

fapta unui terţ) sau dacă dovedesc lipsa lor de discernământ.

252

Răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de

elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.)

Temeiul legal. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor

pentru faptele ucenicilor este reglementată de art. 1000 alin.4 C.civ., potrivit căruia

institutorii şi artizanii sunt responsabili de "prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în

tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere".

Domeniul de aplicare. Prin institutor se înţelege personalul didactic de predare şi

personalul didactic ajutător din învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi

profesional. Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate aceste situaţii,

doctrina a propus utilizarea termenului de profesor, aplicabil tuturor membrilor corpului

didactic.

Legea instituie răspunderea pentru membrii personalului didactic priviţi ca

persoane fizice şi nu pentru instituţia şcolară ca persoană juridică, inspectoratul de

învăţământ, etc.

Prin artizan se înţelege meşteşugarul care angajează ucenici pentru instruire

practică.

Fundamentul răspunderii institutorilor (artizanilor). Fundamentul răspunderii

este dat de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de institutor (artiza n) a

îndatoririi de supraveghere a elevului (ucenicului).

Ca şi art. 1000 alin.2, art. 1000 alin. 4 C.civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă

din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii: prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a

fost îndeplinită sau a fost îndeplinită necorespunzător; prezumţia că între această faptă

ilicită omisivă şi prejudiciul săvârşit de elev există un raport de cauzalitate, şi prezumţia

de vinovăţie a institutorului (artizanului) faţă de fapta lui şi faţă de prejudiciu.

Potrivit art. 1000 alin. 5 C.civ., aceste prezumţii de culpă sunt relative, fiind

înlăturate la proba contrarie.

Condiţiile răspunderii institutorilor (artizanilor). Pentru a fi angajată

răspunderea institutorilor (artizanilor), trebuie îndeplinite atât condiţiile generale ale

răspunderii cât şi condiţiile specifice acestei răspunderi:

253

a. Condiţiile generale. Condiţiile generale presupun dovedirea de către victimă a

existenţei faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existenţa prejudiciului şi a raportului de

cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.

În principiu, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului sau

ucenicului, răspunderea profesorului sau meşteşugarului putând fi angajată şi în cazul în

care elevul ori ucenicul este deficient psihic şi nu are discernământ.

b. condiţiile speciale. Condiţiile speciale necesare angajării răspunderii

institutorilor (artizanilor) sunt: elevul sau ucenicul autor al faptei ilicite să fie minor, şi

fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle

sub supravegherea institutorului sau artizanului.

Pentru a răspunde trebuie ca institutorul sau meşteşugarul prin faptele sale

comisive sau omisive să fi făcut posibilă sustragerea elevului (ucenicului) de la

supraveghere, de exemplu, institutorul lipseşte sau întârzie nemotivat în intervalul de

timp când s-a comis fapta ilicită.

Răspunderea nu operează dacă paguba a fost comisă când elevul sau ucenicul nu

se afla sau nu trebuia să se afle sub supravegherea institutorului (de exemplu, fapta a fost

comisă în afara orelor de program sau în vacanţii) şi nici când elevul se sustrage de la

supraveghere absentând sau fugind de la şcoală.

Precizăm că institutorul (artizanul) răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta

elevului (ucenicului) altor persoane şi nu pentru prejudiciul a cărei victimă poate fi elevul

dacă în acest ultim caz fapta ilicită a fost provocată de o persoană care nu avea calitatea

de elev.

Efectele răspunderii institutorilor (artizanilor). Dacă sunt întrunite condiţiile

generale şi speciale şi dacă există discernământ, victima prejudiciului poate opta între:

- o acţiune împotriva elevului (ucenicului) care va răspunde pentru fapta proprie

în baza art. 998-999 C.civ., împotriva institutorului în baza art. 1000 alin. 4

Sau

- o acţiune combinată îndreptată împotriva elevului (ucenicului) şi institutorului

(artizanului).

În cazul în care prejudiciul a fost reparat de instit' ;tor acesta se va îndrepta cu

acţiune în regres împotriva > evului sau ucenicului care a comis cu discernământ far .

254

ilicită. Acţiunea în regres are ca temei art. 998-999 Cei , sub forma subrogaţiei legale prin

plata creditorului.

Ca şi părinţii, institutorii sau meşteşugarii sunt apăraţi de răspundere dacă potrivit

art. 1000 alin. 5 C.civ. probează că nu au putut împiedica fapta păgubitoare, respectiv că

şi-au îndeplinit activitatea de supraveghere.

În principiu, răspunderea părinţilor pentru copilul minor nu poate fi angajată

concomitent cu cea a profesorului ci subsidiar, în măsura în care profesorul va reuşi să se

elibereze de răspunderea ce îi revenea, făcând dovada că deşi a exercitat supravegherea

cuvenită nu a putut împiedica faptul prejudiciabil.

Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în

funcţiile încredinţate (art. 1000 alin.3, C.civ.)

Temeiul legal. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este

reglementată de art. 1000 alin. 3 C.civ., potrivit căruia comitenţii răspund "de prejudiciul

cauzat de... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat".

Domeniul de aplicare. Prin comitent se înţelege persoana îndreptăţită să-şi

exercite autoritatea asupra altei persoane în sensul de a- i supraveghea, îndruma si

controla activitatea în funcţia pe care i-a încredintat-o.

Prepusul este persoana care acceptă să facă ceva, indiferent dacă este sau nu

retribuită în interesul altei persoane punându-se sub autoritatea acesteia.

Dacă comitentul este o persoană fizică sau juridică, prepusul este întotdeauna o

persoană fizică.

De esenţa raportului de prepuşenie este existenţa unei relaţii de subordonare a

prepusului faţă de comitent, întemeiată pe acordul dintre cele două persoane. Raportul de

subordonare este o chestiune de drept, atât timp cât dreptul de direcţie şi control al

comitentului asupra prepusului trebuie să fie acceptat, în prealabil, de către acesta din

urmă, iar în acest scop este necesar ca între cei doi să intervină un acord de voinţă.

Raportul de subordonare se poate naşte pe baza :

255

- contractul individual de muncă. Contractul individual de muncă constituie cel

mai important izvor al raportului de prepuşenie deoarece, prin conţinutul său, creează

raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii,

a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea în care este încadrată.

Subiectele de drept care pot avea calitatea de comitent, întemeiată pe contractul

de muncă sunt regiile autonome, societăţile comerciale, precum şi societăţile agricole. De

asemenea, pot avea calitatea de comitent, izvorând dintr-un contract de muncă, orice alte

persoane juridice sau fizice a căror poziţie contractuală este aceea de angajator sau, în

termenii consacraţi de legislaţia comercială, de "patron" (art. 393 alin.l C.com);

- contractul de mandat. în principiu, contractul de mandat nu dă naştere

raportului de prepuşenie, întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de

subordonare caracteristic raportului de prepuşenie.

în situaţia când, părţile cad de acord în privinţa unei depline subordonări a mandatarului

faţă de mandant, acest contract poate constitui un izvor al raportului de prepuşenie în

sensul art. 1000 alin. 3 C.civ;

- contractul de antrepriză. Şi în cazul acestui contract, ca şi la cel de mandat, în

principiu nu există raport de prepuşenie.

în cazuri excepţionale, se poate admite un asemenea raport atunci când renunţând la

autonomia sa în îndeplinirea obligaţiilor asumate, antreprenorul poate avea calitatea de

prepus al beneficiarului lucrării, trebuind să se subordoneze efectiv autorităţii acestuia.

Fundamentarea răspunderii comitentului. În doctrina şi practica judiciară au

fost experimate mai multe opinii în ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii

comitentului pentru faptele prepusului:

- teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea comitentului se

întemeiază pe o greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo), ori pe o greşită sau

necorespunzătoare supraveghere a acestuia (culpa in vigilendo). Această fundamentare a

evoluat spre ideea unei prezumţii legale absolute de culpă în supraveghere, îndrumare şi

control din partea comitentului;

- teoria reprezentării, conform căreia prepusul acţionează în cadrul funcţiei

încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al

acestuia şi deci fapta sa ilicită este fapta comitentului însuşi.

256

Şi această teorie este susceptibilă de critici deoarece reprezentarea şi mandatul

presupun acte juridice şi nu fapte juridice, iar răspunderea comitentului este o răspundere

pentru fapta altuia, şi nu o răspundere pentru fapta sa proprie.

- teoria riscului, potrivit căreia comitentul, fiind acela care trage foloasele

activităţii desfăşurate de prepus, tot el trebuie să suporte şi consecinţele negative ale

acestei activităţi. Această teorie a fost considerată de dootrină ca fiind incompatibilă cu

dreptul comitentului de a se întoarce împotriva prepusului, pentru recuperarea sumelor

plătite cu titlu de daune în locul acestuia.

- teoria garanţiei, împărtăşită în unanimitate de doctrină, consideră comitentul un

adevărat garant al intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concretă de a

obţine repararea integrală a prejudiciului suferit şi punând-o la adăpost de pericolul unei

eventuale insolvabilităţi a prepusului.

în literatura de specialitate s-au conturat două opinii: teza garanţiei obiective şi teza

garanţiei subiective:

a. potrivit concepţiei obiective, garanţia îşi găseşte suportul şi justificarea în riscul

de activitate sau de profit, aşa încât este detaşată de orice idee de culpă prezumată a

comitentului;

b. potrivit concepţiei subiective, pe care o împărtăşim, garanţia s-ar întemeia pe o

culpă (prezumată) a comitentului în îndeplinirea îndatoririlor ce- i revin de a supraveghea,

îndruma şi verifica activitatea prepusului în funcţia încredinţată. Prin urmare, ideea de

garanţie, bazându-se pe ideea de vinovăţie, nu o exclude, ci formează cu aceasta din urmă

o anumită unitate specifică a elementelor obiective şi a celor subiective.

Condiţiile răspunderile comitentului. Pentru a fi angajată răspunderea

comitenţilor, trebuie îndeplinite atât condiţiile gsnerale ale răspunderii cât şi condiţiile

specifice acestei răspunderi:

- Condidiţii generale. Victima trebuie să facă dovada existenţei .uturor condiţiilor

răspunderii civile delictuale, prevăzute ie art. 998-999 C.civ., şi anume: fapta ilicită a

prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului şi

prejudiciu, precum şi culpa prepusului.

în literatura de specialitate a fost exprimată opinia, conform căreia pentru angajarea

răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada culpei prepusului,

257

fiind suficientă dovedirea numai a celorlalte trei condiţii (fapta ilicită, prejudiciul şi

raportul de cauzalitate dintre acestea). Această opinie nu a fost împărtăşită de practica

judecătorească şi doctrină, considerându-se că pentru angajarea răspunderii comitentului,

este necesar ca toate condiţiile generale ale răspunderii prepusului, inclusiv vina acestuia,

să fie întrunite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, răspunderea comitentului este

instituită ca o garanţie pentru obligaţiile născute din fapta ilicită a prepusului.

- Condiţii speciale. Pentru angajarea răspunderii comitentului se mai cer întrunite

două condiţii speciale si anume: existenţa raportului de prepuşenie şi săvârş irea faptei

ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent:

a. raportul de prepuşenie. Raportul de prepuşenie trebuie să existe în momentul

săvârşirii faptei prejudiciabile de către prepus, comitentul continuând să răspundă chiar

dacă în momentul introducerii acţiunii în reparaţie de către victimă, autorul faptei ilicite a

încetat să mai fie prepusul său;

b. săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate

de comitent. Această condiţie a fost interpretată diferit, pomindu-se de la o interpretare

restrictivă, potrivit căreia răspunderea comitentului trebuie angajată numai dacă fapta

ilicită s-a înscris în limitele funcţiei încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare

extensivă, potrivit căreia răspunderea comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în

care prepusul, abuzând de funcţia încredinţată, a depăşit limitele acesteia, funcţia

constituind numai un simplu "prilej", "o simplă ocazie" care a dat prepusului posibilitatea

săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel putându-se asigura o mai

bună protecţie a intereselor victimei.

În legătură cu această condiţie specială, în literatura de specialitate au fost

propuse următoarele principii:

- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal

al funcţiei, când a lucrat pentru comitent, în limitele scopului, în vederea căruia i-au ost

conferite funcţiile;

- comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul c?' jat de prepus, prin depăşirea

funcţiei şi chiar prin exerciţiul i juziv al acestuia, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi

funcţie să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta

258

ilicită să fi fost săvârşită în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea

este săvârşită în interesul comitentului.

Legătura între funcţia încredinţată şi fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de

timp, de loc sau de mijloace folosite.

Comitentul nu va fi obligat să răspundă dacă victima a cunoscut faptul că

prepusul a săvârşit fapta cu depăşirea limitelor funcţiei sale sau printr-un exerciţiu

abuziv, ori că a acţionat în interes propriu.

Efectele răspunderii comitentului.

a. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima. Victima are

posibilitatea de a se adresa pentru recuperarea întregului prejudiciu, la alegere, fie

comitentului, fie comitentului şi prepusului deodată, ori succesiv, fie numai prepusului.

Ca şi în cazul răspunderii părinţilor şi a institutorilor (artizanilor), în literatura de

specialitate s-a pus problema naturii juridice a răspunderii comitentului şi cea a

prepusului.

S-a susţinut de unii autori că răspunderea comitentului este solidară cu cea a

prepusului, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 1003 C.civ. potrivit căror i "când

delictul sau quasi-delictul este imputabil mai multor p ;rsoane, aceste persoane sunt ţinute

solidar pentru despăgubire".

Într-o altă opinie, s-a susţinut că între comitent şi prepus nu poate lua naştere o

obligaţie solidară, ci o (obligaţie in solidum, arătându-se în acest sens că prepusul şi

comitentul au calităţi diferite şi anume autor al faptei prejuc iciabile, respectiv garant al

plăţii despăgubirilor către victină. Deşi ambii au aceeaşi obligaţie, constând în repararea

imegrală a pagubei, ei nu răspund în calitate de codebitori so idari, în temeiul art. 1003

C.civ., deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună.

În opinia noastră, obligaţia comitentului care răspunde pentru fapta personală a

prepusului său poate fi caracterizată drept, obligaţie in solidum, datoria fiind indivizibilă

în raporturile dintre codebitori, neîmpărţindu-se între aceşir..

Spre deosebire de solidaritatea pasivă (art. 105? C.civ), în cadrul căreia

codebitorul care a plătit întreaga date- pentru a-şi recupera sumele avansate, se poate

îndrer . împotriva acestora numai în limita cotei de contribuţie a fiecăruia la naşterea

obligaţiei, la obligaţiile in solidum, dreptul de regres al celui care a avansat creditorului

259

întreaga sumă reprezentând datoria, se exercită împotriva celorlalţi codebitori pentru

întreaga plată efectuată.

În situaţia în care prepuşii mai multor comitenţi, prin fapta lor ilicită şi culpabilă,

au produs o pagubă comitentului unuia dintre ei, ceilalţi comitenţi vor răspunde solidar

faţă de comitentul prejudiciat, numai cu proprii lor prepuşi, proporţional cu partea de

contribuţie a fiecărui prepus la producerea prejudiciului. în ceea ce ne priveşte, avem

rezerve faţă de această soluţie. Comitenţii răspund in solidum deoarece între ei nu

operează solidaritatea prevăzută de art. 1003 C.civ., ci doar între prepuşii lor, vinovaţi de

producerea prejudiciului.

Prepuşii, indiferent de subordonarea lor, vor răspunde solidar faţă de victimă,

pentru întreg prejudiciul.

Dacă mai mulţi prepuşi, subordonaţi unor comitenţi diferiţi, au săvârşit împreună

o faptă ilicită, prin care au cauzat prejudicii unei terţe persoane, s-a considerat că, atâta

vreme cât fiecare dintre comitenţi este garantul propriului prepus, fiecare comitent în

parte va răspunde cu propriul său prepus, în raport de întinderea culpei acestuia sau in

solidum cu acesta. în acest sens, jurisprudenţa2'7 a reţinut că răspunderea fiecărui

comitent are ca limită partea din paguba corespunzătoare culpei prepusului său.

Spre deosebire de părinţi şi institutori, comitenţii nu vor putea fi exoneraţi de

răspundere, conform art. 1000 alin. 5 C.civ., pentru imposibilitatea împiedicării faptului

prejudiciabil.

Comitentul poate fi exonerat de răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C.civ.,

invocând orice împrejurare de natură a înlătura răspunderea pentru fapta proprie a

prepusului său.

b. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. După ce a

despăgubit victima, comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acţiuni în regres, să

pretindă de la

prepus restituirea sumei plătite victimei cu titlu de despăgubiri.

Acţiunea în regres a comitentului solvens împotriva prepusului este o acţiune

civilă, întemeiată pt. dispoziţiile art. 998-999 C.civ. Astfel, comitentul nu va putea

recupera de la prepus despăgubirea avansată victimei, decât pe calea dreptului comun, şi

nicidecum pe o altă cale, cum ar fi, de exemplu, cea prevăzută de Codul muncii, cu

260

privire la decizia de imputare. Comitentul, plătind victimei despăgubirile în locul

prepusului, se subrogă în temeiul art. 1108 C.civ. în drepturile victimei, efectul acestei

subrogaţii constând în preluarea de către comitent a acţiunii pe care victima o avea ea

însăşi împotriva prepusului.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de către doi sau mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi

comitent, acesta poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite, deoarece

faţă de comitent prepuşii care au săvârşit fapta rămân obligaţi solidar, conform art. 1003

C.civ..

În cadrul acţiunii în regres, prepusul poate dovedi că fapta comitentului a

determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Astfel, practica judiciară a arătat că

prepusul ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a desfăşurat-o a fost

determinantă de ordinele ori instrucţiunile primite de la comitent .

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Temeiul legal. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este

reglementată de art. 1001 C.civ., conform căruia: "Proprietarul unui animal, sau acela

care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de

animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a scăpat".

Domeniul de aplicare al art. 1001 C.civ. Potrivit art. 1001 C.civ., proprietarul

unui animal sau acela care se serveşte de el în cursul serviciului, este răspunzător de

prejudiciul cauzat de animal, fie că acesta se află sub paza sa, fie că a scăpat.

Intră în această categorie toate animalele domestice, animalele sălbatice aflate în

captivitate, animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în parcuri de vânătoare închise. De

asemenea, s-a admis angajarea răspunderii de art. 1001 C.civ. în sarcina inspectoratelor

silvice şi în cadrul prejudiciilor cauzate de animale scăpate din rezervaţii, consi lerându-

se că acestea ar fi putut prevedea şi preveni producerea prejudiciilor prin intervenţia

directă asupra animalelor aflate în astfel de locuri.

În privinţa animalelor sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene

nu au paza lor juridică, deoarece nu se poate exercita o asemenea pază, motiv pentru care

261

inspectoratele judeţene poartă răspunderea pentru pagubele produse de aceste animale în

temeiul art. 998-999 C.civ., adică potrivit dreptului comun în materie de răspundere.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate revine persoanei care are paza juridică a

animalului în momentul producerii prejudiciului, adică persoanei care deţinea puterea de

comandă, direcţie şi supraveghere asupra acestuia.

Deţin paza juridică a animalului următoarele persoane: proprietarul lucrului şi

persoana căreia i-a transmis folosinţa animalului (uzufructuarul, comodataral, locatarul).

Pot fi paznici juridici şi aceia care în fapt au direcţia independentă, controlul şi

supravegherea lucrului, cum este cazul hoţului, a posesorului neproprietar etc..

Nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 C.civ) persoana

care deţine paza materială a animalului, întrucât aceasta nu are dreptul de a se folosi de

animal pentru sine. Răspunderea celui care deţine paza materială a animalului va putea fi

angajată numai în baza art. 998-999 C.civ., cu condiţia ca victima să dovedească

existenţa elementelor răspunderii instituite prin aceste texte de lege.

În situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor

proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa unor persoane diferite, răspunderea este

divizibilă. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat este solidară dacă animalul aparţine în

coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosinţa comună a mai multor persoane.

Fundamentarea răspunderii. Răspunderea reglementată de art. 1001 C.civ. este

bazată pe o prezumţie de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice,

dar şi pe ideea de garanţie, în sensul de garanţie a comportamentului general, a defectelor

de comportament ale animalului respectiv.

Această fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

marchează tendinţa spre afirmarea unei adevărate răspunderi obiective în sarcina

persoanei, ce exercită paza juridică asupra animalului.

Condiţiile răspunderii. Pentru a putea determina angajarea răspunderii

reglementată de art. 1001 C.civ., victima prejudiciului va trebui să dovedească existenţa

cumulativă a două condiţii şi anume:

a. prejudiciul a fost produs de animal;

b. animalul se afla în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a

persoanei de la care se pretind despăgubirile.

262

Persoana a cărei răspundere a fost angajată în baza art. 1001 C.civ., se va putea

exonera dacă va dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din următoarele cauze: forţa

majoră, fapta unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă şi

fapta victimei însăşi.

Efecte răspunderii. Victima poate acţiona în temeiul art. 1001 C.civ., împotriva

celui ce deţine paza juridică a animalului sau în temeiul art. 998-999 Ceh, împotriva celui

care deţine paza materială.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima prejudiciului, el are

posibilitatea ca. folosindu-se de prevederile art. 998-999 C.civ., să introducă acţiune în

regres împotriva paznicului material al animalului.

Răspunderea pentru ruina edificiului

Temeiul legal. Răspunderea pentru ruina edificiilor este reglementată de art. 1002

C.civ., conform căruia: "Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul

cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urma lipsei de întreţinere sau a unui viciu de

construcţie".

Domeniul de aplicare al art. 1002 C.civ. Art. 1002 C.civ. nu se aplică decât dacă

prejudiciul a fost cauzat de ruina unui edificiu, deoarece pentru alte imobile, victima se

poate prevala de prezumţia generală de responsabilitate prevăzută de art. 1000 alin.l

C.civ.

Pentru a stabili domeniul de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 C.civ.

este util a defini noţiunile de "edificiu", "ruină", şi apoi determinarea persoanei a cărei

răspundere este angajată pentru prejudicile cauzate.

Prin edificiu se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor

materiale care se încorporează solului, devenind astfel prin aşezarea sa durabilă un imob il

prin natura sa (tunel, pivniţă, un gard încorporat solului, o casa, un pod etc)

Prin ruina edificiului se înţelege nu numai dărâmarea compleţi, dar şi orice

dezagregare involuntară a părţilor unei construcţii (de exemplu, ruperea unei balustrade),

ca urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

263

Răspunderea pentru daunele provocate de ruina edificiului revine proprietarului

edificiului, deoarece acestuia îi incumbă supravegherea imobilului său şi împiedicarea

ruinării, nudului proprietar sau superficiarului.

În cazul în care edificiul minat se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în

devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară. Această solidaritate rezultă din

unicitatea de obiect, care impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga

datorie, sub rezerva efectului declarativ al unei ulterioare împărţeli, pe calea acţiunii de

regres.

Dacă edificiul ruinat fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o

condiţie rezolutorie, proprietarul sub condiţie rezolutorie, fiind actualul proprietar, va

răspunde până la data îndeplinirii condiţiei întrucât, sub rezerva îndeplinirii condiţiei el

este proprietar la data ruinării edificiului. Proprietarul sub condiţie suspensivă devine

răspunzător la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât efectele îndeplinirii condiţiei

retroactivează până la data încheierii contractului, rezuită că şi răspunderea lui se naşte

tot la această dată, odată cu dobândirea calităţii de proprietar.

Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor. Fundamentul răspunderii

proprietarului pentru ruina edificiului este controversat în literatura de specialitate,

plecându-se de la ideea unei prezumţii relative de culpă a proprietarului pentru

neîndeplinirea obligaţiei de conservare a edific iului şi ajungându-se la ideea unei

răspunderi obiective a proprietarului sau de răspundere întemeiată pe baza unei garanţii

legale, la care este obligat proprietarul.

Considerăm ca întemeiată răspunderea obiectivă bazată pe ideea de garanţie

instituită în sarcina proprietarului edificiului.

Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiilor. Pentru a putea fi angajată

răspunderea proprietarului edif ciului ruinat, victima prejudiciului trebuie să dovedească

existenţa următoarelor elemente ale răspunderii:

- prejudiciul;

- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu;

- raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere, ori viciul de construcţie şi ruina

edificiului.

264

Proprietarul edificiului se poate exonera de răspundere dacă dovedeşte că ruina se

datorează unor cauze străine: forţa majoră (nu şi cazul fortuit), fapta victimei şi fapta unui

terţ pentru care proprietarul nu este ţinut să răspundă.

Efectele răspunderii pentru ruina edificiilor. Dacă victima prejudiciului a

probat că toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului ruinat va fi

obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.

Dacă proprietarul despăgubeşte pe cel prejudiciat, dar ruinarea edificiului s-a

produs datorită faptei altei persoane, se va îndrepta cu o acţiune în regres împotriva:

- vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, în măsura în care ruina se

datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării edificiului;

- locatarului s iu uzufructuamlui dacă ruina se datorează neefectuării de către

aceştia a reparaţiilor locative;

- organului administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea

reparaţiilor, conform Legii nr. 50/1991, dacă respecdvul organ nu a eliberat autorizaţia

ori a eliberat-o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;

- constructorului sau proiectantului în cazul în care ruina edificiului s-a datorat

unui viciu de construcţie, respectiv de proiectare.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Temeiul legal. Temeiul legal îl constituie art. 1000 alin.l C.civ., potrivit căruia

"suntem responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem

obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră".

Domeniul de aplicare a art.1000 alin.l C.civ. Pentru determinarea domeniului

de aplicare este util a face unele prezizări:

-noţiunea de lucru. Art.1000 alin.l C.civ., se referă la lucruri neînsufleţite,

indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile, dacă sunt sau nu potenţial periculoase şi

fără a se face distincţia dacă au sau nu au un dinamism propriu, ori dacă au produs

prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în . epaus242, cu excepţia cazului în care este

instituită prin lege o ră spundere specială.

265

Practica judiciară a făcut aplicarea răspunderii instituite prin art.1000 alin.l C.civ.

în următoarele situaţii243: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei

electrice, explozia unui cazan, explozia unei conducte de gaze naturale, spargerea unei

conducte de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal, căderea

unui arbore, căderea gheţii de pe acoperiş, căderea unui vas cu flori de pe un balcon etc).

- noţiunea de paza juridică. Răspunderea reg ementată de art.1000 alin.1 C.civ.

se aplică persoanei care are paza juridică, adică puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi

supravegherea luciului.

Paza juridică se deosebeşte de paza materială244, aceasta din urmă fiind

subordonată celei dintâi. Paza juridică decurge de regulă, dintr-un drept şi nu presupune

neapărat contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce caracterizează orice pază materială.

În principiu, paza juridică este deţinută de proprietarul lucrului, inclusiv atunci

când lucrul a fost pierdut, dar nu este găsit de altcineva. Proprietarul încetează să mai

deţină paza juridică dacă a consimţit ca lucrul să intre în stăpânirea altor persoane sau în

cazul în care o altă persoană şi-a însuşit lucrai în mod ilicit.

Se consideră că au paza juridică asupra lucrului şi titularii unor dezmembrăminte

ale dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparentă), dar şi

titularul posesiei lucrului.

Devine paznic al lucrului şi detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului

îi transmite paza juridică a acestuia printr-un act juridic (de exemplu, contract de

închiriere), precum şi persoana care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei proprietarului

(de exemplu prin furt).

Prepusul unui comitent care, abuzând de funcţiile încredinţate, îşi însuşeşte în fapt

puterea de comandă, de control şi de folosinţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care

foloseşte în interes propriu autovehiculul firmei), îşi însuşeşte paza juridică a lucrului.

- noţiunea de cauzare a prejudiciului prin fapta lucrului. Pentru a distinge

răspunderea prevăzută de art.1000 alin.l C.civ. de răspunderea pentru fapta proprie

(art. 998-999 C.civ) se foloseşte formularea "prejudiciul cauzat prin fapta lucrului".

În legătură cu "fapta lucrului", participarea lucrului la producerea prejudiciului

trebuie să îmbrace caracterul unei fapte distincte şi să aibă forţa cauzală proprie. Astfel

266

spus să nu fie vorba de fapte păgubitoare la producerea cărora lucrurile îndeplinesc rolul

de instrumente pasive prin care se transmit efectele negative ale unor fapte omeneşti.

Toate criteriile propuse de literatura de specialitate (criteriul faptei autonome a

lucrului, independentă de participarea omului; criteriul viciului propriu al lucrului, care

a determinat producerea prejudiciului; criteriul ieşir ii lucrului de sub controlul şi

autoritatea omului; criteriul preponderenţei rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului în

producerea prejudiciului) sunt doar orientative, nici unul dintre ele, în mod singular,

neputând defini noţiunea de "faptă a lucrului", ele putând fi luate în considerare de

practica judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret, să fie folosite la determinarea

câmpului de aplicare a art.1000 alin.l C.civ.

- persoanele îndreptăţite să invoce prevederile art.1000 alin.l C.civ.

Prevederile art. 1000 alin.l C.civ. pot fi invocate de către victima prejudiciului, dar şi de

succesorii săi în drepturi.

Aceste prevederi nu se aplică în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul

material al lucrului pentru prejudicii cauzate unui terţ.

Astfel, de exemplu paznicul material al lucrului, fiindu- i dovedită vinovăţia în

producerea prejudiciului faţă de terţ, nu va putea să se apere împotriva unei eventuale

acţiuni în regres, introdusă de paznicul juridic, invocând răspunderea pe are legea o

instituie prin art.1000 alin.l C.civ. pentru acest din urmă. Dimpotrivă, paznicul material

va putea „ivoca răspunderea paznicului juridic pe temeiul art.IOC.; alin.l C.civ., dacă

însuşi el este victima prejudiciului şi nu s-a reţinut vina sa exclusivă.

Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Cu privire

la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina şi practica judecătorească au fost emise

trei teorii: teoria subiectivă, teoria obiectivă şi teoria mixtă:

- teoria răspunderii subiective, conform căreia răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri se întemeiază pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic;

teoria răspunderii obiective, potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este independentă

de vinovăţia paznicului juridic, ea întemeindu-se pe simplul raport de cauzalitate dintre

"fapta lucrului" şi prejudiciu;

- teoria temeiului mixt. Se consideră că temeiul răspunderii pentru prejudiciile

cauzate de lucruri este dublu, mixt, subiectiv şi obiectiv, deoarece ideea d e garanţie faţă

267

de terţi se grevează pe ideea de culpă prezumată, pentru a fi cât mai aproape de sistemul

răspunderii prevăzut de Codul civil.

Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentru

declanşarea răspunderii instituite de art.1000 alin.l C.civ., victima prejudiciului trebuie să

facă dovada prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre "fapta lucrului" (şi nu fapta

proprie a paznicului juridic al lucrului) şi prejudiciu.

Cel ce deţine paza juridică a lucrului poate fi exonerat de răspundere dacă

dovedeşte că prejudiciul s-a produs datorită următoarele împrejurări: fapta victimei

însăşi, fapta unei terţe persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde, şi cazul de forţă

majoră (nu şi a cazului fortuit).

Precizăm că pentru a exista o cauză exoneratoare forţa majoră trebuie să

constituie, o împrejurare externă, fără legătură cu lucrul care a provocat prejudiciul.

Această împrejurare trebuie să fie absolut invincibilă (adică ia nivelul actual al ştiinţei, în

momentul producer i prejudiciului, ea este ntru oricine o forţă de nebiruit, nu numai

pentru paznicul juridic) şi absolut imprevizibilă, având un caracter Iraordinar, producerea

împrejurării externe neputând fi prevăzută.

Când împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu

întrunesc caracterul forţei majore, ele constituie caz fortuit care, deşi exclude vinovăţia

paznicului ridic, nu-1 exonerează de răspundere (de exemplu, explozia unui cauciuc nou,

ruperea unei piese din cauza defecţiunilor de fabricaţie).

Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general.

Victima e îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a

lucrului dacă sunt deplinite cele două condiţii, dar poate să-1 urmărească direct : paznicul

material al lucrului, trebuind de această dată să facă dovada elementelor răspunderii

pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.).

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri victimei, iar prejudiciul s-a comis din

cauza paznicului material, paznicul juridic va avea dreptul la o acţiune în regres

împotriva paznicului material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia, potrivit

prevederilor art. 998-999 C.civ.

După caz, răspunderea pentru fapta lucrului nu exclude ispunderea părinţilor

pentru fapta copilului minor (art. 1000 lin. 2 C.civ) ori a institutorului pentru fapta

268

elevului (art. 1000 lin. 4 C.civ), răspunderea paznicului juridic pentru fapta roprie (art.

998-999 C.civ.), răspunderea paznicului material (art.998-999 C.civ.) sau răspunderea

paznicului juridic, în alitate de comitent (art.1000 al in. 3 C.civ.), pentru fapta prepusului

(paznic material).

Când pentru comiterea aceluiaşi delict există mai multe temeiuri juridice de

tragere la răspundere a autorului delictului, alegerea modalităţii de tragere la răspundere

rămâne la aprecierea exclusivă a victimei. Alegând una sau alta din căile posibile, victima

va trebui să se supună exigenţelor de probă cerute de calea aleasă.

Respingerea pretenţiilor victimei într-o cale nu exclude posibilitatea victimei de a

acţiona din nou în judecată invocând un alt temei. în orice caz, deoarece prejudiciul este

unic, chiar dacă există mai multe temeiuri juridice pentru atragerea răspunderii civile

delictuale nu se poate obţine decât o singură asemenea răspundere.

D.5. Efectele obligaţiilor

Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului

de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a

pretinde şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat

(art. 1073 C.civ.).

Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de

la debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.

Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă

sau în natură a obligaţiei.

Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în

natură nu mai este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în

dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

269

Executarea directă (în natură) a obligaţiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată,

creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.

Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să

execute obiectul obligaţiei.

Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:

a) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este

întotdeauna posibilă;

b) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două

obligaţii:

- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra

bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;

- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care bunul

se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.

c) dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:

- să ceară executarea silită în natură;

- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar pe

calea executării silite să recupereze preţul acestora;

- să accepte executarea prin echivalent.

Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de

neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la

îndeplinire, în contul debitorului.

În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea

creditorului de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut

270

cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe

cheltuiala debitorului.

Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se

schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o

plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună

– până la executarea obligaţiei.

Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin

hotărâre judecătorească.

În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este

aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în

natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar

încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a

nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului

sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare

valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese

moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma

corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese

compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta

nu se mai poate face.”

Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)

Noţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se

înţelege dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul

prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau

executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

271

Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a

obligaţiei creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă

echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit.

Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri:

- despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;

- despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot

cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile

compensatorii care au rolul de a înlocui executarea în natură.

Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are

natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei,

contractuală sau delictuală.

În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar

răspunderea contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile,

astfel că în doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile

ale executării obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă

executarea în natură.

Condiţiile răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara

pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea

necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil

încheiat.

Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii

contractuale trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

- fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de

debitor;

272

- existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul

creditorului;

- vinovăţia debitorului.

Condiţiile acordării de despăgubiri

1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau

nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând

creditorului său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a

îndatorat.

Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit

căruia debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.

În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata

despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă ca re constă în

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care

întinderea prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca

obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi

este imputabilă.

În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă

debitorului.

Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:

- în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul

săvârşit de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;

273

- în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa

creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu

dovedeşte executarea.

Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea

obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului,

prin care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.

Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face,

debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul

domiciliului său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în

întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme:

- notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;

- cererea de chemare în judecată a debitorului.

Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri: în cazurile

determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori

legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au

ca obiect sume de bani; când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la

împlinirea termenului (art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);

când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe

care debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081

Cod civil); în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei

electrice sau a apei; în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).

Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice: de la data

punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii; din acest moment

creditorul este îndreptăţit să pretindă daune- interese compensatorii; când obligaţia constă

în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută

asupra debitorului.

274

Evaluarea despăgubirilor

1. Evaluarea judiciară

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este

reglementată de art. 1084-1086 Cod civil: la stabilirea despăgubirilor, instanţa de

judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul

nu l-a putut realiza; în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul

previzibil la momentul încheierii contractului; debitorul este obligat să repare numai

prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea

contractului.

2. Evaluarea legală

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru

neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani.

Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă

oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală,

afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune

– interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite

decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge

de drept.”

Dobânzile legale pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului

nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

3. Evaluarea convenţională

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia

părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză

penală.

Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile

determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către

debitorul său.

Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:

- este o convenţie accesorie;

275

- are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;

- este obligatorie între părţi, ca orice contract;

- este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de

despăgubiri.

Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat

cuantumul prejudiciului ce- l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l

determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a

făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate

pretinde creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada

prejudiciului suferit.

În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de

împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării

obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.

Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele –

interese pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul

pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”

D.6. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Acţiunea revocatorie (pauliană).

Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Definiţie

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile

debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru

valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.

Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic

prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta

refuză sau neglijează să şi le exercite.

276

Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este

exercitată de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi

fost exercitată de debitor.

Domeniul de aplicare

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi

acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:

- creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare

şi nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;

- creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un

caracter exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum

ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;

- creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de

exemplu, dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.

În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea

acţiunii oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv

personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg

acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor,

ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor

coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”.

Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:

- debitorul să fie inactiv;

- creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de

exemplu, debitorul este insolvabil);

- creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.

Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce

produce următoarele efecte:

- pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia

toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;

277

- în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat

cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

Acţiunea revocatorie (pauliană)

Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate

cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se

află în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.

Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea

actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.

Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii

oblice.

Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite

următoarele condiţii:

- existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a

drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine

sau să mărească insolvabilitatea debitorului;

- creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară,

acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;

- creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu

oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.

În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul

trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl

atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor,

care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat

bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va

278

putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale,

prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”

Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul

respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau

agravarea acesteia.

Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi

inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.

Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani

creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.

Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o

astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

D.7. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor. Cesiunea de creanţă. Subrogaţia

în drepturile creditorului. Novaţia. Delegaţia

Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de

creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane.

Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă este un contract, trebuind deci să îndeplinească condiţiile

generale de validitate a oricărui contract; cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte

operaţii juridice (vâzare-cumpărare, dare în plată, donaţie) trebuie să îndeplinească şi

condiţiile de fond specifice acestor contracte.

În principiu orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, indiferent care este

obiectul său, cu excepţia salariului, pensiei de întreţinere şi altor creanţe un un caracter

pur personal.

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor

fiind un contract consensual. Nu se cere îndeplinită vreo condiţie de formă, cu excepţia

279

cesiunii cu titlu gratuit, care fiind o donaţie trebuie să respecte condiţiile de formă ale

donaţiei.

Pentru opozabilitate cesiunii faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de

publicitate: notificarea cesiunii către debitor sau acceptarea cesiunii către debitor.

- prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului

persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune; la această formă

de publicitate fac excepţie creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător

care nu trebuie notificate;

- acceptarea cesiunii de către debitor se face , pentru a fi opozabilă tuturor terţilor,

printr-un înscris autentic.

- actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe un termen

mai mare de doi ani, trebuie să fie şi notat în cartea funciară.

Efectele cesiunii de creanţă

Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la

cesionar. De asemenea produce şi efectele operaţiei juridice care se realizează prin

intermediul ei: vânzare-cumpărare, schimb, împrumut, donaţie etc.

a) Efecte specifice între părţi

- Transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul

cesionarului, păstrându-şi natura, garanţiile sau valoarea nominală;

- Când cesiunea se face cu titlu oneros cedentul are obligaţia de garanţie

răspunzând faţă de cesionar de existenţa actuală şi valabilă a creanţei sale. În baza acestei

obligaţii cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile constând în

preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune.

b) Efecte specifice faţă de terţi

- până în momentul notificării sau acceptării, cesiunea creanţei este inopozabilă

debitorului carre poate face plata valabilă, cu efect liberator, către cedent;

- după îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii debitorul cedat devine

debitor exclusiv al cesionarului

- creditorilor cedentului nu le este opozabilă cesiunea până la notificare sau

acceptare, creanţa făcând încă parte din gajul lor general; după notificare sau

280

acceptarecare ei pot cere revocarea cesiunii pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au fost

fraudate interesele.

Obligaţia de garanţie

În cazul în care cesiunea de creanţă s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia

de garanţie faţă de cesionar, răspunzând de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi

accesoriilor sale.

Cedentul nu este obligat să garanteze cesionarului solvabilitatea debitorului cedat,

dacă părţile nu au convenit altfel; cedentul poate să se angajeze pentru solvabilitatea

prezentă şi viitoare a debitorului cedat, printr-o clauză expres stipulată în cadrul

contractului de cesiune. Răspunderea se angajează în toate cazurile numai în măsura

preţului la care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă preţul cesiunii a fost mai mare.

Obligaţia de garanţie nu există atunci când s-a cesionat un drept aleatoriu şi nici

atunci când dreptul cesionat s-a stins datorită unor cauze posterioare cesiunii.

În baza obligaţiei de garanţie cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar

pentru prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de

judecată, precum şi alte daune.

Subrogaţia în drepturile creditorului

Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului

dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului,

devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care se împarte la rândul ei în

subrogaţia consimţită de creditor şi subrogaţia consimţită de debitor.

Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează de plin drept, fără a fi necesar consimţământul

creditorului plătit sau al debitorului, în următoarele cazuri:

- în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt

creditor ce are preferinţă; ex: un creditor chirografar plăteş te pe un creditor privilegiat sau

ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia; un creditor ipotecar ce are o ipotecă de rang

281

inferior plăteşte pe un creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în drepturile

acestuia;

- în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul

ipotecar, pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;

- în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei are

interes de a o desface şi îl plăteşte pe creditor; ex: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o

obligaţie indivizibilă, fidejusorul.

- În folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi

plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii, pentru a evita o urmărire

inoportună a unui bun succesoral

- În cazul societăţii de asigurări ce se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit

împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Subrogaţia convenţională

Subrogaţia convenţională consimţită de creditor

Această subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres între creditorul

iniţial şi terţul care plăteşte datoria debitorului, fără a fi necesar consimţământul

debitorului.

Subrogaţia trebuie să fie stipulată expres şi să fie concomitentă cu plata,

stipulându-se de regulă chiar în chitanţa de plată semnată de creditor.

Proba acestei subrogaţii se face după regulile dreptului comun, dar pentru a

dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi a o face opozabilă terţilor este

necesar ca înscrisul sau chitanţa pe care a fost stipulată să aibă dată certă.

Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între

debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a- l plăti pe creditor, subrogând

pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial, fără a fi necesar

consimţământul creditorului.

Pentru a fi valabilă subrogaţia consimţită de debitor este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiţii:

- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să îmbrace forma înscrisului

autentic;

282

- în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutat suma de

bani pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;

- în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de

debitor de la terţul pe care îl subrogă în drepturile creditorului plătit.

Efectele subrogaţiei

- subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile

acestuia faţă de debitor; el beneficiază de toate garanţiile care însoţesc creanţa

- subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit şi o acţiune

proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţire fără

justă cauză, după caz, prin care poate obţine nu numai ce a p lătit creditorului iniţial ci şi

eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite cu această ocazie.

Novaţia

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o

obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.

Felurile novaţiei. Novaţia este de două feluri: obiectivă – se produce când

creditorul şi debitorul iniţial, dar, în raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau

cauza acestuia; subiectivă – presupune schimbarea creditorului sau a debitorului

raportului juridic de obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea

unui nou creditor celui vechi, iar novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un

terţ se angajează faţă de crditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să ceară

concursul debitorului iniţial.

Condiţii. Novaţia, fiind un contract, va fi supusă tuturor condiţiilor de valabilitate

ale contractelor.

În acelaşi timp, novaţia trebuie să îndeplinească condiţii specifice:

- existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin novaţie;

- naşterea unei obligaţii noi valabile;

- noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;

- intenţia părţilor de a nova.

283

Efectele novaţiei. În primul rând efectul principal este acela a stingerii vechii

obligaţii şi înlocuirea cu o obligaţie nouă. O dată cu cu vechea obligaţie se sting toate

accesoriile şi garanţiile care o însoţeau.

În al doilea rând, între părţi se naşte un nou raport obligaţional. Acest raport este

întotodeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei părţilor de a nova.

Delegaţia

Definiţie. delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

Felurile delagţiei. Delegaţia poate fi: perfectă – se caracterizează prin aceea că

delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege că obligaţia să fie

executată de delegat; imperfectă – delegatarul nu conseimte la liberarea delegantului,

ceea ce face ca el, creditorul iniţial, să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor.

Efectele delegaţiei. Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea obligaţie şi o

înlocuieşte cu una nouă.

Potrivit art. 1133 Cod civil se prevede două situaţii în care obligaţia delegantului

subzistă faţă de delegatar: a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări de

delegant în caz de insolvabilitate a delegatului; b) când delegatul este insolvabil în

momentul delegaţiei.

Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie este adăugat

celui preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia sa faţă de

delegatar, dar aceasta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul. Creditorul

delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei.

284

D.8. Stingerea obligaţiilor

Compensaţia

Definiţie. Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în

stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa cei mai mici dintre ele.

Cazuri în care nu operează compensarea:

- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;

- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat;

- când o creanţă este insesizabilă;

- nu poate opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane prin poprire.

Felurile compensaţiei:

1). legală, când operează în puterea legii, prin întrunirea anumitor condiţii;

2). convenţională, când operează prin convenţia părţilor;

3). judecătorească, când operează prin hotărârea instanţei de judecată.

1). Condiţiile compensaţiei legale:

a) reciprocitatea obligaţiilor – ambele creanţe trebuie să existe între aceleaşi

persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp;

b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile – altfel s-ar schimba, fără voinţa

părţilor, obiectul obligaţiei;

c) creanţele reciproce să fie lichide – să fie determinate cu exactitate în valoarea

lor;

d) creanţele reciproce să fie exigibile – să fi ajuns la scadenţă.

Dacă sunt întrunite aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.

Compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte

incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Cazuri:

- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său

unui cesionar;

- acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat

compensaţia legală a plăţii făcute de celălat – renaşte şi creanţa celui care a plătit;

285

- când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală

urmăreşte pe celălalt şi acesta nu- i opune compensaţia.

Efectele compensaţiei. Compensaţia duce la stingerea datoriilor reciproce cu

accesoriile şi garanţiile acestora, ca şi plata.

În cazul în care între părţi există mai multe datorii reciproce, compensarea lor se

vor aplica regulile imputaţiei plăţii.

2). Compensaţia convenţională va opera prin convenţia părţilor, în

aceleaşi condiţii ca şi compensaţia legală. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că se vor

produce de la data când s-a încheiat convenţia părţilor cu privire la compensaţie.

3). Compensaţia judecătorească intervine în momentul în care unul dintre

creditori se va adresa instanţei de judecată, atunci când datoriile reciproce nu sunt lichide

sau nu au ca obiect bunuri fungibile, care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor

până la concurenţa celei mai mici. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că ele se vor

produce de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus

compensaţia.

Remiterea de datorie

Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-

şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.

Condiţiile remiterii de datorie. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu

gratuit, care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate debitorului său.

Dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă

şi este supusă tuturor regulilor specifice acesteia cu privire la revocare, reducţiune sau

raport. Remiterea de datorie nu trebuie să se încheie în formă autentică.

Dacă se face prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale

testamentului, validitatea ei depinzând de aceea a testamentului prin care a fost făcută.

Proba remiterii de datorie. Fiind un contract, urmează a se aplica regulile de drept

comun aplicabile actelor juridice.

Creditorul poate elibera debitorului o chitanţă fictivă de plată; poate întocmi un

înscris constatator al remiterii de datorie; poate înmâna debitorului însuşi titlul original

286

constator al creanţei – dacă înscrisul este sub semnătură privată operează o prezumţie

absolută, iar dacă înscrisul este autentic sau o copie legalizată a unei hotărâri

judecătoreşti învestită cu formula executorie, prezumţia de liberare a debitorului este

relativă.

Efectele remiterii de datorie. Prin remiterea de datorie obligaţia debitorului se

stinge cu accesoriile şi garanţiile creanţei, iar debitorul va fi liberat de executare ei.

În cazul unor codebitori solidari, remiterea de datorie făcută unuia, liberează şi pe

ceilalţi, cu excepţia rezervării exprese a drepturilor creditorului împotriva acestora.

Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul

principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.

b) imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se poate stinge şi prin faptul

că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră.

Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat,

de a face şi de a nu face şi nu şi obligaţia de a da bunuri de gen.

Pentru ca debitorul să fie liberat datorită cazului fortuit sau de forţă majoră, se

cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără culpa acestuia şi înainte de punerea

sa în întârziere.

Dacă posibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se va stinge,

ci se suspendă executarea ei.

D.9. Obligaţiile plurale

Pluralitatea de obiecte

Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin faptul că debitorul

datorează mau multe prestaţii.

În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile la

care s-a obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur

obiect şi se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor.

Obligaţia alternativă

287

Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau

multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii

duce la stingerea obligaţiei. De exemplu, se datorează 10000 lei sau un autoturism.

Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să

aparţină şi creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027

Cod civil).

Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din

obiectele obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În

cazul obligaţiei de a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se

transmite în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte

va intra în patrimoniul creditorului.

Obligaţia facultativă

Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu

posibilitatea de a se libera prin executarea altei prestaţii determinate.

De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un autoturism, dar prin convenţia

părţilor i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani.

În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar

există o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.

Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei principale, iar dacă obiectul

obligaţiei piere din caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se

stinge.

Pluralitatea de subiecte

- Obligaţiile conjuncte (divizibile)

Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţional cu pluralitate de

subiecte între care creanţa şi datoria se divid de plin drept.

Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau ca efect al morţii

creditorului sau debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se

împarte.

Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi datoria se divid în atâtea

părţi câţi creditori sau debitori sunt în raportul obligaţional.

288

Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este

obligat să execute numai partea sa de datorie.

Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora depinde de numărul

creditorilor sau debitorilor, ceea ce produce următoarele efecte juridice:

- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru

plata părţii sale din datorie;

- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru

partea lui de creanţă;

- insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de creditor, deoarece ceilalaţi

codebitori nu răspund pentru partea celui devenit insolvabil;

- întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa în întârziere,

efectuată de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori;

- punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din

debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;

- plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru

ceilalţi debitori;

- remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către

unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art.

1064 alin. 2 şi 3 Cod civil).

Obligaţiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în

cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare

dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi

creditorului.

Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte

din categorii obligaţiilor indivizibile.

Solidaritatea poate fi de două feluri:

- solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;

- solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.

289

Solidaritatea activă

Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când

titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata

făcută unuia din creditori liberează pe debitor.”

Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi

creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii,

iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de

datorie faţă de toţi creditorii săi solidari.

În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce

înseamnă că solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.

În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară

produce următoarele efecte:

- fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei,

iar plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);

- cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul

poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);

- dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu

poate face plata decât acestuia;

- remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor

numai pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).

În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate

de principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă

pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”

Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în

integralitatea ei, ci numai pentru partea care- i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate

este posibilă în virtutea reprezentării celorlalţi creditori.

Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:

- oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală

a datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);

- dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele

punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;

290

- întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036

Cod civil);

- daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;

- un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,

dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;

- hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în

măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.

Solidaritatea pasivă

Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi

s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata

făcută de unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”

Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia

solidară pasivă este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să

ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul

obligaţiei.

Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil,

iar izvorul său este voinţa părţilor şi legea.

Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în

materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod

civil.

Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:

- cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejud iciu, răspund solidar

faţă de victimă;

- mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate

efectele mandatului;

- executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru

bunurile mobile încredinţate;

- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din

cauza unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată; cu aplicarea

în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripţia extinctivă.

291

Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:

- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;

- raporturile dintre codebitori.

În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii

pasive este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică

dreptul creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul

obligaţiei.

Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun

(art. 1039 Cod civil).

În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte

secundare:

- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii

solidari (art. 1044 Cod civil);

- pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori

angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);

- întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de

toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);

- curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca

efect curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).

Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul

a intentat acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor

solidari, precum şi excepţii personale, care îi profită numai lui.

Excepţiile comune sunt următoarele:

- cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;

- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-

au obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);

- cauzele de stingere a obligaţiei.

Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi

profită numai celui care le-a invocat, sunt următoarele:

- modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor

solidar;

292

- existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.

În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele

efecte:

- efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori

plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată

de fiecare debitor;

- debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea

părţii lor de datorie;

- de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.

Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri:

- decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între

moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;

- renunţarea la solidaritate.

Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor,

nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.

Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei,

fără a fi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform

art. 1058 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile

contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate”.

Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065

Cod civil.

Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu

un obiect indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere

debitorului executarea integrală a prestaţiei.

Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.

Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori

poate fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată.

Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plă tit în întregime prestaţia

datorată, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru

partea fiecăruia dintre ei.

293

D.10. Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea. Dreptul de retenţei. Garanţiile reale

mobiliare. Ipoteca. Privilegiile speciale imobiliare

Fidejusiunea

Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil român.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoană, numită

fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să p lătească datoria debitorului dacă

acesta nu o va face el însuşi la scadenţă.

În literatura de specialitate se consider că fidejusiunea este de trei feluri:

convenţională, legală şi judecătorească.

a) fidejusiunea este convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul

şi creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce

angajamentului unui fidejusor sau garant;

b) fide jusiunea este legală, atunci când un text de lege prevede expres că

debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe

care le are faţă de cealaltă parte;

c) fidejusiunea este judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o

cauţiune este impusă de către instanţa de judecată

Această distincţie prezintă însemnătate practică, astfel:

- în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu opate invoca excepţia

beneficiului de discuţie;

- în cazul fidejusiunii legale şi a celei judecătoreşti, fidejusorul se poate elibera

dacă va da creditorului un amanet sau o altă asigurare suficientă pentru garantarea

realizării creanţei, posibilitatea ce nu există în cazul fidejusiunii convenţionale.

Caracterele fidejusiunii

Fidejusiunea are întotdeauna o natură contractuală, contractul de fidejusiune

având următoarele caractere juridice:

1) Este un contract consensual; se încheie valabil prin simplul acord de voinţă

realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară ad probationem;

294

2) Este un contract esenţialmente unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii

numai în sarcina fidejusorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a cărui

datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;

3) Este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale

fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care contractează;

4) Este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o

obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Din caracterul accesoriu al

fidejusiunii decurg următoarele consecinţe :

- fidejusunea urmează soarta obligaţiei principale;

- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorul,ui;

- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate

accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în judecată şi

la cele ocazionate de procedura urmăririi silite.

Condiţii cerute în persoana fidejusorului

a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

b) fiedejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede avere destulă

pentru a garanta o obligaţie;

c) fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă teritorială a tribunalului în

care trebuie să fie executată obligaţia

d) dacă fidejusorul devine între timp insolvabil el este obligat să aducă un alt

fidejusor, îfară de cazul în care fidejusorul este o persoană anume stabilită de creditor.

Stingerea fidejusiunii

Fidejusuinea se stinge pe cale indirectă sau directă.

Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin lpata

făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege.

Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de obligaţia

principală, prin următoarele moduri:

- remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie;

- prin compensaţie – intervenită între fidejusor şi creditor;

- prin confuziune – între patrimoniul fidejusorului şi patrimoniul creditorului;

295

- cedendarum actionum – dreptul fidejusorului de a se opune urmăririi pornită de

creditor împotriva sa, dacă d in culpa creditorului s-au pierdut drepturile şi garanţiile reale

ce I-au însoţit creanţa.

A) Raporturile dintre fide jusor şi creditor

În cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are dreptul

de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor, chiar înainte de

a fi urmărit pe debitorul principal.

Datorită caracterului accesoriu al obligaţie sale, fidejusorul poate opune

creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul de

discuţiune şi beneficiul de diviziune.

a) Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a cere

creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi pe debitorul

principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să- l urmărească şi pe el.

Pentru admiterea acestei excepţii trebuie întrunite următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza dezbaterii în fond a

cauzei;

- fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să avanseze

creditorului cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri.

Invocarea acestei excepţii suspendă urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea

rezultatelor urmăririi debitorului.

Beneficiul de discuţiune nu opate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau

dacă s-a obligat în solidar cu debitorul.

b) Beneficiul de diviziune

În ipoteza în care mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie, fiecare fidejusor

poate invoca beneficiul de diviziune, adică poate cere creditorului sp-şi dividă urmărirea

şi s-o reducă în mod proporţional. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este

facultatea fidejusorului faţă de care a început urmărirea.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului răspunderii

fiecărui fidejusor pentru întreaga datorie, insolvabilitatea unui fidejusor fiind suportată de

ceilalţi, în afară de două excepţii:

296

- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a renunţat

la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor;

- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce

cofidejusorul faţă de care s-a început urmărirea a devenit insolvabil.

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el sau

atunci când în contract s-a prevăzut expres solidaritatea cofidejusorilor.

Fidejusorul poate opune creditorului excepţiile inerente datoriei:

- excepţia prescripţiei extinctive;

- nulitatea abolută a obligaţiei principale pentru cauză imorală sau ilicită.

Fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului: nulitatea relativă

a obligaţiei principale.

B) Raporturile dintre debitorul principal şi fide jusor

În ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de regres

împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate. În acest sop are la

îndemână o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.

Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri şi prin

intermediul ei fidejusorul poate pretinde de la debitor şi plata dobânzilor legale la suma

plătită către creditor.

Acţiunea subriogatorie se întemeiază pe faptul că plătind datoria către creditor el

s-a subrogat ex lege în drepturile acestuia.

Fidejusorul pierde dreptul la regres în următoarele condiţii:

- dacă a plătit fără să fie urmărit;

- dacă a plătit fără ştirea debitorului, iar acesta dovedeşte că ar fi putut opune

creditorului plata, compensaţia, prescripţia etc.;

- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata, iar acesta plăteşte datoria a doua

oară;

Raporturile dintre cofidejusori

Fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi

pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.

Fidejusorul poate alege între o acţiune personală, pe temeiul gestiunii de afaceri şi

acţiunea subrogatorie. Acţiunea în regres este divizibilă.

297

Condiţiile acţiunii în regres:

- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către creditor;

- debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate;

- când debitorul s-a îndatorat să- l libereze de garanţie într-un anumit termen, iar

acesta a expirat;

- când datoria principală a ajuns la scadenţă.

În alte cazuri dreptul de regres există numai împotriva debitorului principal.

Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp

debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine

acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al

lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul

unui lucru este îndrituit să- l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva

proprietarului lucrului.

Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe

care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să

fie un debitum cum re iunctum.

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă

retentorului numai o detenţie precară

Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el

fiind creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.

Aplicaţii

Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie:

- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul

şi nu are dat de vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);

298

- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării

imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod

civil);

- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i

se datorează de către deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);

- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul

revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;

- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate,

până în momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă,

îi va plăti sulta.

Garanţiile reale imobiliare

Noţiune. Obiect

Prin Titlul VI intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr.

99 din 26 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat

o nouă reglementare regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure

îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între

persoane fizice şi juridice.

Sunt supuse aceleiaşi reglementări, în ce priveşte ordinea de prioritate,

publicitatea şi executarea următoarelor acte juridice:

a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop

garantarea îndeplinirii unei obligaţii;

b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma

sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil,

corporal sau necorporal;

c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an,

având ca obiect bunurile mobile, corporale su necorporale;

d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau

necorporale, dacă valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în

lei a 1000 euro.

299

Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor

reale mobiliare sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art.

1685-1696 C.civil.

Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept

real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.

Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu

bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale

căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate

inferior.

Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu

sau fără deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.

Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie

garantată cu garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub co ndiţie sau nu,

divizibile sau indivizibile, determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională

sau străină.

Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca

obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri

mobile.

Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului

garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-

l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate.

Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de

garanţie ce se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi

trebuie semnat de către debitor.

Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege

orice mod de comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care

poate fi reprodusă într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.

Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei.

Expresia “toate bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.

Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.

300

Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în

orice mod de bunul afectat garanţiei.

Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act

liberatoriu din partea creditorului sau prin hotărârea judecătorească.

În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o

notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale.

Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.

Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra

bunurilor care sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate

care se stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute

publice prin înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale

Mobiliare.

Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.

Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:

- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte

echivalentul în lei a 300 euro, când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului

de garanţie sau prin luarea în posesie a bunului.

La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror

publicitate se face numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.

Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani.

Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de

încă 5 ani sau pentru o altă perioadă. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate

şterge orice înscriere din baza să de date.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a

iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa

garanţia reală potrivit Titlului VI din Legea nr. 99/1999.

În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-

şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei.

În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţie i

sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care

301

constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo

autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.

Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă

următoarea formulă, redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE

NEEXECUTARE, CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU

LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.

Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui

creanţă a ajuns la scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.

Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă

paşnică, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a

executorului bancar, după caz, să intre în posesia bunului.

Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare

a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord,

creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă

care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.

Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele

cauzate, creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi

creditori înscrişi, precum şi proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.

Ipoteca

În orice economie de piaţă nevoile financiare, atât ale agenţilor economici, cât şi

ale populaţiei se rezolvă, de regulă, prin contracte de credite sau împrumuturi.

Actele juridice întocmite în acest sens sunt însoţite de garanţii juridice solide

menite să asigure rambursarea sumelor de bani acordate cu titlu de credit. În cadrul

sistemului de garanţii oferite creditorilor, o poziţie centrală o ocupă ipotecile, care sunt

utilizate pe o scară largă şi în ţara noastră.

Potrivit reglementărilor legale, ipoteca este de două feluri, convenţională şi legală.

Ipoteca convenţională se naşte ca urmare a convenţiei părţilor cu respectarea unor

dispoziţii legale, în timp ce cea legală ia naştere în temeiul unei dispoziţii legale.

302

Din examinarea normelor legale prezentate mai sus rezultă că ipoteca poate fi de

două feluri, în funcţie de sursa ori izvorul său:

- convenţională;

- legală;

Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia părţilor, în formele

prevăzute de lege (art.1749 alin.2 C.civ.);

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii

(art.1749 alin.1 C.civ.).

Deşi în concepţia Codului civil ipoteca legală nu necesită încheierea unei

convenţii speciale de ipotecă, totuşi nici o dispoziţie a legii nu interzice a se constitui o

ipotecă dispusă printr-o dispoziţie specială a legii sau printr-o convenţie, chiar dacă este

necesară încheierea unei convenţii de ipotecă, uneori în formă simplificată.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că nu este

“...indicată cuprinderea acestor ipoteci în categoria aşa numitelor “ipoteci convenţionale

prevăzute de lege”, întrucât, în acest fel, ipotecile respective ies de sub regimul ipotecilor

legale, pierzând astfel beneficiul unor prevederi de favoare...”.

Cât priveşte procesul transformărilor impuse în planul structurilor economice,

politice şi juridice din ţara noastră este cazul să se reflecteze asupra unei asemenea

concluzii.

Astfel de ipoteci au fost reglementate prin acte normative în interesul transpunerii

în viaţă a principiului superiorităţii proprietăţii socialiste de stat, principiu care constituia

temei în cazul unui anumit gen de soluţii.

Evoluţia societăţii române a făcut să apară proprietatea privată, iar categoria

respectivă de subiecţi de drept a dispărut, de aceea legiuitorul trebuie să acorde atenţia

cuvenită textelor referitoare la dispoziţiile privind ipotecile legale. Evident, cred într-o

reglementare potrivită cu evoluţia fenomenelor economico-juridice de la noi şi într-o

legislaţie civilă viitoare.

Art. 1746. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei

obligatii.

Ipoteca este din natura ei nedivizibilã si subzistã în întregimea ei asupra tuturor

imobilelor afectate, asupra fiecãrui si asupra fiecãrei portiuni din acele imobile.

303

Dreptul de ipotecã se conservã asupra imobilelor în orice mânã va trece. (C. civ.

1057, 1062, 1719, 1790 si urm.).

Art. 1747. Dreptul de ipotecã nu se poate constitui decât în cazurile si cu formele

prescrise de lege.

Art. 1748. Ipoteca este sau legalã sau conventionalã. (C. civ. 1749, 1753, 1769).

Art. 1749. Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei dispozitii

speciale a legii.

Ipoteca conventionalã este aceea care ia nastere din conventia pãrtilor, cu formele

prescrise de lege.

Caracterele generale ale ipotecilor

Pornind de la clasificarea sus menţionată vom întâlni anumite caracteristici

generale, comune tuturor ipotecilor şi caractere specifice fiecărei categorii de ipoteci.

Caracterele generale:

- Ipoteca este un drept real accesoriu

Ipoteca este un drept real accesoriu. Acest drept acordă titularului său

posibilitatea de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla şi atribuie un drept de

preferinţă pentru satisfacerea creanţei sale înaintea celorlalţi creditori;

Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de

creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral. Ea nu este un drept real dezmembrat.

Proprietarul continuă să deţină toate atributele şi avantajele proprietăţii.

Există totuşi posibilitatea instituirii unei ipoteci pentru garantarea unei obligaţii

eventuale care încă nu există, dar care ar putea să se nască în viitor (cazul garanţiei

prevăzute pentru gestionari de Legea nr.22/1969).

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare franceze, bunurile viitoare pot fi ipotecate

în următoarele cazuri:

degradarea unui imobil, situaţie ce- i conferă creditorului obţinerea unei

ipoteci suplimentare;

imobile ce vor fi construite pentru persoanele interesate să cumpere.

- Ipoteca este o garanţie imobiliară

304

Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile (spre exemplu, în cazul

garanţiei pentru gestionar ) aşa cum prevede art.1751 Cod civil. Imobilele ce pot fi

ipotecate trebuie să fie în circuitul civil;

Potrivit legii, numai bunurile imobile, nu şi cele mobile pot fi ipotecate. Acest text

(art.1751 C.civ.) nu schimbă cu nimic prevederile legislaţiei maritime în legătură cu

posibilitatea ipotecării navelor. O asemenea concluzie rezultă expres din dispoziţiile

art.1752 C.civ.

Pot fi ipotecate numai imobilele aflate în circuitul civil, împreună cu toate

accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, deoarece ipoteca este un drept real

accesoriu.

Accesoriile imobilelor, adică imobilele prin destinaţie şi servituţile nu pot fi

ipotecate separat de imobilul în care se încorporează.

În măsura în care terenurile sunt în circuitul civil (Legea nr.18/1991) şi

construcţiile (Legea nr.50/1991) pot fi ipotecate.

În dreptul francez, în mod cu totul excepţional, pot fi ipotecate şi bunurile mobile

care au o oarecare fixitate şi pentru care este posibil să se organizeze o posibilitate a

înstrăinărilor (ipotecarea navelor, ipotecarea vaselor de navigaţie pe apele interioare,

ipotecarea aeronavelor).

- Ipoteca se constituie numai în cazurile şi cu formulele prevăzute de lege

Aceste cerinţe sunt impuse de dispoziţiile art.1774 C.civ. 1indiferent dacă ele se

referă la încheierea convenţieie de ipotecă sau la înscrierea ipotecilor. Potrivit art.1772

C.civ.”ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”.

Art.57, alin.2 din Legea nr.36/1995 arată că: ”Birourile notariale nu pot lua în

considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât dacă semnăturile şi sigiliile

acelor autorităţi sunt supralegalizate de către misiunea diplomatică sau Oficiul Consular

al României din acest stat sau de către Ministerul Afacerilor Externe al României”.

Înscripţiile ipotecare se vor face la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate

imobilele ipotecate.

- Ipoteca este supusă principiului specializării

Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie să fie specializată, sub sancţiunea

nulităţii, sub dublu aspect:

305

ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa imobilului afectat de garanţie;

ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa valorii creanţei garantate.

Sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub două aspecte, şi

anume:

sub aspectul determinării bunului ce urmează a fi afectat de garanţie (art.1774

C.civ.);

asupra valorii creanţei garantate (art.1776 C.civ.).

Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor, fără identificarea

fiecăruia şi nici asupra bunurilor viitoare. Referitor la creanţa garantată, se consideră că,

în cazul ipotecilor prevăzute de Legea nr.22/1969 pentru gestionari, în considerarea

eventualelor prejudicii, ipoteca este valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este precizată

în momentul încheierii contractului de garanţie (ipoteca), fiind suficientă menţiunea

creanţei ce urmează a fi astfel garantată.

Prin acest principiu al specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate fi constituită

numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate, pentru garantarea unei

datorii a cărei valoare este determinată (Codul civil român s-a îndepărtat de la regulile

stabilite în codul francez potrivit căruia instituirea ipotecii se face pe toate imobilele

garantului, prezente şi viitoare).

Codul civil român corespunde mai bine specificului nostru, dă o certitudine

ambelor părţi asupra garanţiei constituite, iar garantului nu-i sunt afectate şi bunurile

viitoare. Principiul specializării ipotecii se menţine şi în cazul garantării unei datorii

eventuale;

- Ipoteca este indivizibilă

Conform art.1746 alin.2 C.civ.ipoteca va continua să existe asupra întregului

imobil, în situaţia în care s-a plătit numai o parte din datorie sau dacă, în caz de partaj al

unui imobil ipotecat, imobilul trece în lotul unui copărtaş (acesta va trebui să siuporte

urmărirea pentru întreaga datorie deoarece garanţia este încorporată în imobil-res, non

persona debet).

Ea priveşte întreg imobilul ipotecat şi subzistă până la achitarea integrală a

datoriei. In caz de partajare a bunului când acesta ar cădea în masa de partaj a altui

306

copartaş decât cel obligat, acesta va trebui să suporte urmărirea creditorului pentru

întreaga datorie.

- Ipoteca convenţională are caracter solemn

Acest caracter este dedus din dispoziţiile art.1772 C.civ. care prevăd că, sub

sancţiunea nulităţii absolute, ipoteca se va încheia prin înscris autentic, simplu acord de

voinţă nefiind suficient pentru ca ea să se nască în mod valabil.

- Ipoteca convenţională

Ipoteca nu va putea fi constituită decât prin act autentic.

- inscripţiile ipotecare se fac la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate

imobilele ipotecate.

- pot fi ipotecate numai imobilele (care se află în circuitul civil) împreună cu

accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, precum şi uzufructul asupra unor imobile.

- ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect:

- să fie determinată cu privire la imobilul afectat.

să fie determinată în ceea ce priveşte valoarea creanţei.

Codul civil precizează că ipoteca convenţionala este aceea care ia naştere din

convenţia părţilor cu respectarea formelor prevăzute de lege. Se cere în acest sens

îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţii de fond

In vederea constituirii ipotecii convenţionale, una din condiţii o reprezintă

capacitatea deplină de exerciţiu, condiţie comună şi generală tuturor convenţiilor, legea

interzicând ocrotitorilor legali - părinţi sau tutori-să garanteze datorii ale terţilor cu

imobile proprietatea minorilor aflaţi sub ocrotirea lor. Dacă ipoteca urmează să garanteze

o datorie a minorului, cu propriul bun, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii

tutelare.

O altă condiţie de fond la constituirea ipotecii convenţionale o reprezintă calitatea

de proprietar actual al imobilului a celui ce se angajează. Bunurile viitoare, neexistând în

patrimoniul debitorului nu pot constitui obiect al ipotecii.

Condiţii de formă

Contractul de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se încheie în

formă autentică. Este aşadar, un contract solemn (art.1772 Cod civil).

307

Legea nu impune o astfel de condiţie şi pentru dovedirea creanţei garantate.

Condiţii de publicitate

- acestea nu ţin de caracterul solemn al contractului de ipotecă, ci numai de

asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale ipotecii.

- publicitatea constă în inscrierea ipotecii în cartea funciară de la judecătoria din

raza teritorială a căruia se află situat imobilul, astfel: părţile încheie un contract de

ipotecă după care se prezintă cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procură

specială şi autentică). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri şi a unei taxe de timbru

judiciar judecătorul delegat cu ţinerea cadastrului va dispune (bineînţeles, după

verificarea actelor) prin încheiere înscrierea ipotecii în registrul de carte funciară.

- Ipoteca legală

Aceasta decurge din dispoziţiile legii, care impun uneori şi încheierea unei

convenţii. Este cazul garanţiilor impuse gestionarilor, prin Legea nr.22/1969.

Efectele ipotecii.

Trei persoane pot fi incluse în categoria celor afectaţi de o ipotecă şi anume:

debitorul, creditorul şi terţul dobânditor al imobilului.

- Efectele faţă de debitor. Debitorul păstrează toate atributele dreptului de

proprietate. El poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului sau îl poate greva

cu alte sarcini reale.

- Efectele faţă de creditor. Creditorul are un drept real accesoriu asupra

imobilului, fără deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi conferă

creditorului două atribute şi anume: de a urmări bunul şi dreptul de preferinţă. Pe de o

parte creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, atunci când debitorul a fost

deposedat prin violenţă sau l-a vândut ori l-a donat. Tot astfel are dreptul de a-şi încasa

creanţa cu prioritate din preţul vândut la licitaţie publică.

Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă bunul a fost

expropriat pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr. 33/1994, îndemnizaţia

primită drept despăgubire de către proprietarul imobilului ipotecat şi expropriat va fi

afectată creditorului ca urmare a principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.

308

- Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Deşi ipotecat, imobilul poate fi

înstrăinat unui terţ. Acesta din urmă poate să opună creditorului ipotecar ce are drept

urmărire a imobilului unele excepţii cum ar fi: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea

obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare,

excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la

care terţul a dobândit imobilul cu titlu oneros.

De asemenea art. 1794 Cod civil acordă terţului posibilitatea invocării

beneficiului în discuţiune, dacă în patrimoniul debitorului au rămas alte imobile ipotecare

pentru aceeaşi datorie.

Terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului de la care a dobândit

subrogându-se în drepturile acestuia. De asemenea, terţul dobânditor poate să recurgă la

purgă. Purga constă în oferta pe care terţul dobânditor o face creditorului de a-i plăti

creanţa garantată prin ipoteca până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul

respectiv sau, dacă l-a dobândit gratuit până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin

expertiză.

In sfârşit, terţul are posibilitatea abandonării imobilului ipotecat spre a fi scos la

vânzare de către creditor.

Ioteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui debitor faţă de

creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale

legală în acest scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil).

Acte ce trebuie verificate

- Se va verifica cine este/sunt proprietarul/ precum şi titlul de proprietate asupra

imobilului ce se doreşte a fi ipotecat. Se va prezenta titlul de proprietate în original

precum şi dovada transcrierii acestuia în cadastrul de carte funciară.

- se va verifica dacă reprezentantul persoanei juridice are împuternicire expresă

sau sunt mandatari cu procură autentică pentru a constitui ipoteca.

- se va urmări existenţa aprobării adunării generale (sau a consiliului de

administraţie) pentru ipotecarea bunurilor respective, daca în actele constitutive ale

societăţii nu se prevede altfel.

309

- se va urmări dacă taxele şi impozitele aferente bunului imobil sunt achitate la zi

si dacă acesta este liber de orice sarcini.

Avantaje

- creditorul ipotecar are dreptul de a urmări imobilul ipotecat în mâna oricui s-ar

găsi acesta.

- în caz de executare silită, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferaţi celor

chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscripţii ulterioare.

- inscripţiile ipotecare conservă dreptul de privilegiu şi de ipoteca în curs de 15

ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile (după această dată efectul lor încetând dacă nu

au fost prelungite – pentru ca inscripţia reînnoită să-şi păstreze rangul iniţial, este necesar

să se indice inscripţia primitivă).

- ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost plătita o

parte din datorie şi chiar dacă, în caz de partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece în

lotul unuia dintre copartaşi (acesta va trebui să suporte urmărirea pentru întreaga datorie,

întrucât garanţia este încorporată în imobil).

- la scadenţă dacă debitorul nu onorează creanţa, creditorul poate cere executarea

silită (in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificările sale) privind executarea creanţelor

bugetare).

- cheltuielile privind înregistrarea şi asigurarea imobilului ipotecat sunt în sarcina

debitorului (împrumutatului).

Riscuri/Dezavantaje

- fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale garantate, ipoteca are aceeaşi

soartă ca şi principalul – “accesorium sequitur principale” (accesoriul urmează

principalul). Deci, dacă obligaţia principală este afectată de modalităţi (termen, condiţie,

etc) şi ipoteca va fi la rândul ei va fi afectată de acestea.

- nerespectarea formalităţilor de publicitate este sancţionată cu nulitatea înscrierii,

ceea ce înseamnă că ipoteca nu va fi opozabilă şi nu va capătă rang decât din momentul

înregistrării sale regulate, rangul căpătându-se din momentul în care înscrierea a fost

făcută în mod valabil.

310

- nerespectarea formei autentice a contractului de ipotecă duce la nulitatea

absolută a acestuia.

- cum ipoteca este folosită cel mai adesea la vânzările/creditele pe termen mijlociu

sau lung, în acest interval, până la plata ultimei rate scadenţe, pot apărea evenimente

neprevăzute (ex:incendiu, inundaţii, cutremure, etc) care să diminueze (uneori chiar

substanţial) sau chiar să ducă la dispariţia bunului imobil asupra căreia este constituită

ipoteca. De aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de

asigurări, iar poliţa de asigurare să fie emisă pe numele beneficiarului ipotecii.

- modalitatea greoaie de constituire (ca timp şi formalităţi ce trebuiesc

îndeplinite).

Publicitatea ipotecii

Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în

cartea funciară de la judecătoria în raza căreia se află situat imobilul. Prin înscrierea

ipotecii se asigură opozabilitatea faţă de terţi şi, tot astfel, se stabileşte rangul de

preferinţă (art. 1778 Cod civil).

Potrivit Legii 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, această

publicitate imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca

obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din

aceeaşi localitate (art.20). în sistemul de carte funciară actual, înregistrarea nu mai are

efect constitutiv, ca în sistemul cărţii funciare reglementată de Legea 115/1938.

In materia publicităţii imobiliare terţii sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori

ipotecari.

Potrivit art. 30 din legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei

judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la

cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-

credinţă la data înscrierii actului. Acel creditor care are rang prioritar faţă de preţul

imobilului ipotecat şi, din ceea ce rămâne se va despăgubi creditorul cu rangul următor.

Ordinea în care creditorii îşi vor exercita dreptul de preferinţă asupra preţului este

determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare.

311

„Stingerea ipotecii

Potrivit art. 1800 Cod civil, ipoteca se poate stinge pe cale accesorie sau indirect ş

pe cale pricipală sau direct.

Stingerea pe cale accesorie a ipotecii are loc atunci când se stinge obligaţia

principală, pe care o garanta. Această stingere a obligaţiei poate avea loc prin: plată,

compensaţie, novaţiune, confuziune, remitere de datorie, dare în plată etc., ori ca urmare

a anulării sau constatării nulităţii obligaţiei principale.

Stingerea directă sau pe cale principală se produce indiferent de soarta obligaţiei

principale garantate prin:

- renunţarea creditorului la ipotecă;

- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecar;

- prescripţie, care poate interveni fie odată cu prescripţia obligaţiei principale, fie

atunci când imobilul este dobândit de un terţ prin uzucapiune;

- anularea actului constitutiv al ipotecii;

- rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;

- pierderea imobilului – situaţie în care ipoteca se transmite asupra îndemnizaţiei

de asigurare şi a despăgubirilor primite.

312

E. Contractele speciale

E.1. Contractul de vânzare cumpărare

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare cumpărare

Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul civil (art. 1294-

1404), precum şi de alte acte normative cu caracter special.

Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două părţi se

obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei

dintâi preţul lui”.

Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea

rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii, însă în schimbul unui preţ se poate

transmite şi un alt drept real (de exemplu, dreptul de superficie ori de uzufruct) sau de

creanţă (cesiune de creanţă - art. 1391-1404 C. civ.), sau un drept din domeniul

proprietăţii intelectuale (de exemplu, dreptul patrimonial de autor), ori chiar drepturi

asupra unei universalităţi juridice (de exemplu, vânzarea unei succesiuni).

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind acel

contract în baza căruia o parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei altei părţi,

numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept

de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se, în

schimb, să plătească vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.

Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi personale

nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter strict personal (de exemplu,

dreptul temporar de abitaţie al soţului supravieţuitor), nici alte drepturi prevăzute de lege

(pensii, ajutoare ori indemnizaţii materiale) ori rezultate din acte unilaterale sau convenite

prin contracte intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere).

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

a. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, deoarece se

încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor (art. 1295 alin. 1 C. civ.).

313

De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:

1. O primă excepţie este conţinută de art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri

adiacente: „Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent

de destinaţia sau de întinderea acestora, pot fi înstrăinate şi dobândite, prin acte juridice

între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

În materie de vânzări imobiliare (construcţii şi terenuri), pentru ca transferul

dreptului de proprietate să fie opozabil terţilor trebuie respectate şi formalităţile de

publicitate imobiliară (art. 1295 alin. 2 C. civ. şi art. 27 din Legea nr. 7/1996 - Legea

cadastrului şi a publicităţii imobiliare).

2. Tot astfel, contractul este valabil numai cu respectarea formelor cerute de lege

în cazul vânzării silite, când aceasta trebuie să fie făcută ad validitatem prin licitaţie

publică.

b. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral),

deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.

c. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, deoarece

ambele părţi urmăresc realizarea unor interese patrimoniale.

d. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, existenţa şi

întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce fiind cunoscute de către părţi încă de la data

încheierii contractului.

e. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate (art.

971 coroborat cu 1295 alin. 1 C. civ.).

Transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept (real sau de creanţă) şi a

riscurilor de la vânzător la cumpărător reprezintă un efect particular al contractului de

vânzare-cumpărare, deosebit de drepturile şi obligaţiile care se nasc pentru părţi. Acest

efect se produce în momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător

„…deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat” (art. 1295 alin. 1

C. civ.), dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

l. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut - cu excepţia vânzării

lucrului altuia –, iar contractul să fie valabil încheiat.

314

2. Obiectul contractului trebuie să îl constituie numai bunuri individua l

determinate (certe), deoarece în cazul bunurilor generic determinate (de gen) transferul

proprietăţii se produce în momentul individualizării lor, operaţiune care se realizează, de

regulă, în momentul predării lucrului în mâinile cumpărătorului.

3. Părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii sau al altui drept (real ori de

creanţă) printr-o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen

sau a unei condiţii.

4. O ultimă condiţie este aceea de a se realiza formalităţile de publicitate

imobiliară.

Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării

cererii (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 7/1996).

În cazul bunurilor mobile nu trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate,

posesia lor constituind cel mai bun sistem de publicitate a proprietăţii (art. 1909 C. civ.).

Condiţii de validitate ale contractului de vânzare cumpărare

Capacitatea părţilor contractante

Regula şi excepţia

Potrivit art. 1306 C. civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le es te oprit prin

lege”, de unde rezultă că orice persoană poate încheia un contract de vânzare-cumpărare,

fie în calitate de cumpărător, fie în calitate de vânzător, dacă legea nu îi interzice expres

acest lucru. Prin urmare, regula o constituie capacitatea, incapacitatea fiind excepţia.

Vânzarea-cumpărarea constituie pentru ambele părţi un act de dispoziţie, ceea ce

impune ca acestea să aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de

capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea încheia un

asemenea contract numai prin intermediul ocrotitorului legal, respectiv cu încuviinţarea

acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.

Persoanele juridice vor putea încheia contractul de vânzare-cumpărare numai cu

respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr.

31/1954).

B. Incapacităţi speciale

a. Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra

315

1. Potrivit art. 1307 C. civ., vânzarea-cumpărarea de bunuri proprii şi prin bună-

învoială între soţi este, în principiu, interzisă.

Raţiunile acestei interdicţii constau în următoarele :

- împiedicarea soţilor de a realiza, sub aparenţa unor vânzări simulate, donaţii

irevocabile, ştiut fiind faptul că, potrivit art. 937 C. civ., donaţia între soţi este revocabilă,

în vreme ce donaţia între alte persoane este irevocabilă în principiu;

- apărarea intereselor moştenitorilor rezervatari ai soţului vânzător, întrucât sub

aparenţa unei vânzări simulate, unul dintre soţi ar putea face celuilalt liberalităţi care să

depăşească limitele cotităţii disponibile;

- apărarea intereselor creditorilor chirografari ai soţului vânzător, care ar putea

fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate sau fictive, prin

care soţul vânzător urmăreşte să micşoreze gajul general al acestor creditori şi sustragerea

unor bunuri de la urmărire.

Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea relativă a contractului,

anularea putând fi cerută de către oricare dintre soţi, de moştenitorii rezervatari sau de

către creditorii chirografari.

O excepţie de la această prohibiţie există în ipoteza vânzării silite prin licitaţie publică a

unui bun propriu al unuia dintre soţi, celălalt putând să- l cumpăre în mod valabil.

2. O altă incapacitate specială este conţinută de art. 507 alin. 2 C. pr. civ., potrivit

căruia debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane şi, tot astfel,

conform art. 497 alin. 4 C. pr. civ., din momentul notării somaţiei în cartea funciară o rice

act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este

inopozabil; afară de cazul în care creditorut sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu

acel act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii

creanţelor care se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.

b. Incapacităţi speciale de a cumpăra

1. Potrivit art. 1308 C. civ. nu pot cumpăra nici direct şi nici prin persoane

interpuse:

a. tutorii, bunurile persoanelor care se află sub tutela lor atât timp cât socotelile

definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (pct. 1);

316

b. mandatarii legali şi cei convenţionali împuterniciţi să vândă unele bunuri ale

mandantului lor nu pot să le cumpere (pct. 2);

c. administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile pe care le

administrează (pct. 3);

d. funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor

administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe) care se vând prin

intermediul lor (pct. 4).

Raţiunea instituirii prohibiţiilor cuprinse în art. 1308 constă în împiedicarea ivirii

unor contradicţii de interese între cei însărcinaţi să înstrăineze aceste bunuri şi cei ale

căror bunuri sunt însărcinaţi să le înstrăineze.

Considerăm că sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării prevederilor art. 1308 pct.

1 şi 2 este nulitatea relativă, iar pentru încălcarea celor de la pct. 3 şi 4 nulitatea absolută.

2. Potrivit art. 1309 C. civ. judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot să cumpere

drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie

teritorială îşi exercită funcţia sau profesia (în ceea ce- i priveşte pe magistraţii de la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se întinde la nivelul întregii ţări).

Sancţiunea nerespectării acestei incapacităţi este nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare, întrucât interdicţia vizează apărarea prestigiului justiţiei ca putere

în stat, deci un interes de ordine publică.

3. În ceea ce priveşte posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi

terenuri situate în România, Constituţia revizuită prevede în art. 44 alin. 2 „cetăţenii

străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile

rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la

care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege

organică, precum şi prin moştenire legală”.

4. Conform art. 5 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990, locuinţele ocupate de

chiriaşi se pot vinde acestora pe baza cererilor adresate direct unităţilor specializate în

vânzarea locuinţelor. Aşa fiind, vânzarea acestei categorii de locuinţe este condiţionată

imperativ de îndeplinirea calităţii de chiriaş a cumpărătorului şi, evident, de formularea

prealabilă de către chiriaşi a unei cereri scrise pentru cumpărarea apartamentului.

Consimţământul părţilor

317

A. Consideraţii generale

Pentru a fi eficient, consimţământul trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat

prin eroare, dol, violenţă sau,eventual, leziune.

În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în legătură cu consimţământul, se

pune

problema promisiunii unilaterale de vânzare (sau de cumpărare) ori a promisiunii

bilaterale de vânzare-cumpărare, promisiuni care pot precede încheierea validă a

contractului de vânzare-cumpărare.

B. Promisiunea unilaterală de vânzare

Promisiunea unilaterală constituie un acord de voinţă prin care o anumită

persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a dobândi prop rietatea unui bun,

primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi dreptul de a-şi

manifesta ulterior, la o anumită dată, consimţământul de a-l cumpăra.

Ca natură juridică, promisiunea devânzare este un antecontract care nu transferă

dreptul de proprietate, ci dă naştere la un drept de creanţă în persoana beneficiarului,

acesta având posibilitatea de a opta între a cumpăra sau nu.

Dacă părţile au stipulat un termen, iar înăuntrul acestuia beneficiarul promisiunii

nu şi-a manifestat opţiunea, ulterior el nu îl mai poate obliga pe promitent să încheie

contractul. În absenţa unui termen convenţional, promitentul îi poate cere beneficiarului

să opteze; de regulă, în cadrul termenului general de prescripţie (de 3 ani), care începe să

curgă din momentul promisiunii de vânzare sau de cumpărare. Va trebui, însă, să se ţină

seama şi de natura bunului care face obiectul promisiunii, mai ales în cazul bunurilor uşor

alterabile, când, în lipsa unui termen, beneficiarul va trebui să opteze într-un termen util.

În situaţia în care beneficiarul s-a decis să cumpere bunul, iar promitentul refuză

perfectarea contractului, încălcându-şi obligaţia asumată, contractul proiectat nu se mai

poate încheia, însă beneficiarul promisiunii este îndreptăţit la daune- interese în baza art.

1075 C. civ.

Dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale în materie de

probă a contractelor (art. 1191 şi urm. din Codul civil).

C. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare

318

Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare este un acord prin

care ambele părţi se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, având

fiecare atât calitatea de promitent, cât şi pe aceea de beneficiar.

Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract care nu transferă

dreptului de proprietate de la promitent la beneficiar.

Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis, părţile pot să-şi

asume prin promisiunea de vânzare-cumpărare şi alte obligaţii, cum ar fi: plata anticipată

a preţului de vânzare convenit, punerea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a

folosinţei bunului care formează obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru

garantarea îndeplinirii obligaţiei asumate şi despăgubirea părţii vătămate pentru

neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Nerespectarea culpabilă a obligaţiei de a finaliza încheierea contractului de

vânzare-cumpărare de către una din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune,

părţile fiind ţinute să-şi restituie tot ceea ce şi-au prestat reciproc, iar partea în culpă va

datora şi despăgubiri.

D. Pactul de preferinţă

Pactul de preferinţă (preemţiune) constituie o formă a promisiunii unilaterale de

vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde

preferinţa unei anumite persoane (beneficiarul promisiunii), la preţ egal şi în condiţii

egale. Spre exemplu, proprietarul (locator) se obligă faţă de chiriaş să- i acorde preferinţă

în cazul în care s-ar decide să-şi vândă locuinţa. O asemenea obligaţie, pentru a fi

creatoare de efecte juridice, trebuie să fie prevăzută expres în contractul încheiat de părţi.

În această situaţie, promitentul rămâne liber să vândă sau nu bunul; dar dacă se

hotărăşte să-l vândă este ţinut să îl prefere pe beneficiar. Dacă vinde bunul unei terţe

persoane prin fraudă sau prin complicitate la fraudă din partea terţului achizitor,

beneficiarul este îndreptăţit să ceară anularea vânzării, invocând dreptul său de preferinţă.

Dacă nu se face dovada fraudei, beneficiarul pactului are doar un drept la acţiune

împotriva

promitentului pentru daune- interese.

Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (art. 5-11), precum şi

art. 9 din Legea nr. 16/1994 a arendării prevedeau şi un drept legal de preemţiune în

319

favoarea anumitor persoane (coproprietar, proprietarul fondului vecin, arendaş) în cazul

în care se înstăinau prin vânzare terenuri agricole situate în extravilan. Menţionăm că în

prezent aceste dispoziţiile legale au fost abrogate expres prin art. 8 din Titlul X al Legii

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri

adiacente, publicată în M. Of. al României nr. 653, din data de 22 iulie 2005.

Aşa fiind, în prezent terenurile agricole, indiferent locul unde sunt situate (în

intravilan sau în extravilan) şi de întinderea lor se pot vinde în mod liber, fără să mai fie

necesară respectarea dreptului de preemţiune.

Obiectul contractului

A. Lucrul vândut

Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,

el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil)

Potrivit art. 1310 C. civ. pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil,

făcând aplicaţia regulii generale consacrată de art. 963 C. civ. potrivit căruia numai

lucrurile aflate în comerţ pot forma obiectul unui contract.

- Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare lucrurile care, prin

natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate, ele nefiind

produse ale activităţii oamenilor (de exemplu, aerul, lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);

- De asemenea, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile

care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale,

întrucât sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, putând fi date în administrare

regiilor autonome sau instituţiilor publice ori chiar concesionate ori împrumutate, sau

date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică (art. 136 alin. 3 şi 4 din

Constituţie);

- Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art. 32 alin. 1 din Legea nr.

18/1991 republicată, potrivit căruia terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de

proprietate nu pot fi „înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul

anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii

absolute a actului de înstrăinare”;

320

- O altă categorie de bunuri, deşi se găsesc în circuitul civil, din motive de ordine

publică sau economico-socială, vor putea forma obiectul contractului de

vânzare-cumpărare numai în condiţiile Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de

stat, modificată şi completată prin Legea nr. 171/2001. Astfel, potrivit art. 2 din legea

citată, constituie monopol de stat: armamentul, muniţiile şi explozibilii, substanţele şi

medicamentele care conţin stupefiante etc.

- Bunurile din patrimoniul cultural-naţional, precum şi documentele care fac parte

din fondul arhivistic naţional, deşi sunt în circuitul civil, înstrăinarea lor se poate realiza

în

condiţiile şi limitele prescrise special prin lege.

Sancţiunea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu este

destinat comerţului este nulitatea absolută.

- Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista

în viitor

Potrivit art. 1311 C. civ., dacă lucrul asupra căruia „părţile s-au învoit” era pierit

total în momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia

vânzătorului este fără obiect, iar obligaţia cumpărătorului fără cauză. Soluţia este similară

şi în cazul în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu a existat în

realitate.

În ipoteza în care, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

bunul „era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau

a pretinde reducerea preţului” (art. 1311 C. civ., teza a-II-a). Opţiunea făcută de

cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, el putând să renunţe la contract numai dacă partea

care a mai rămas din bun nu mai poate servi scopului pentru care s-a decis să- l cumpere.

Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, sub

condiţia de a exista în viitor (art. 965 alin. 1 C. civ.). Excepţie fac succesiunile

nedeschise, deoarece pactele asupra unei succesiuni nedeschise sunt sancţionate cu

nulitatea absolută (art. 702 şi art. 965 alin. 2 C. civ.).

- Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

321

Pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca bunul să fie

determinat la data încheierii contractului sau să poată fi determinat în viitor pe baza

anumitor elemente stabilite de părţi.

Bunurile certe se determină prin trăsături proprii (de exemplu, o construcţie este

determinată prin indicarea localităţii în care este situată, a străzii, numărului,

dimensiunilor, vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce este acoperită

ş.a.,). Dacă bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei

(grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.

Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi

juridic; nimeni nu se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se ap reciază in abstracto,

trebuind să fie absolută şi de neînvins pentru oricine).

De asemenea, bunul trebuie să fie licit şi corespunzător regulilor de morală.

- Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului

Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, pentru

validitatea sa, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat care

formează obiectul contractului.

- Sunt situaţii în care vânzătorul, fără a fi mandatarul cuiva, vinde totuşi lucrul

altuia. Această chestiune este cunoscută în drept sub denumirea de vânzarea lucrului

altuia.

Într-o asemenea situaţie, va trebui să distingem după cum consimţământul părţilor

a fost afectat de eroare sau, dimpotrivă, contractul s-a încheiat în cunoştinţă de cauză.

Dacă ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, respectiv a

considerat că lucrul vândut este proprietatea vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru

eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului.

Cumpărătorul poate invoca nulitatea relativă a contractului pe cale de acţiune, în

cazul în care a plătit preţul sau pe cale de excepţie, dacă preţul nu s-a plătit.

Vânzătorul nu poate cere anularea contractului dacă a fost de bună-credinţă,

întrucât

eroarea comisă asupra propriei persoane nu poate vicia contractul.

Fiind terţ faţă de contract, adevăratul proprietar nu va putea cere anularea acestuia

decât dacă este vorba despre un caz de nulitate absolută. În schimb, el poate intenta o

322

acţiune în revendicare, în cadrul căreia cumpărătorul va putea opune adevăratului

proprietar uzucapiunea sau excepţia conţinută de art. 1909-1910 C. civ.

În cazul în care părţile ştiau că bunul vândut nu aparţine vânzătorului, contractul

de

vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită.

- Practica judiciară a fost confruntată deseori cu vânzări al căror obiect îl

constituie un lucru furat.

Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., proprietarul lucrului furat are dreptul de a

revendica bunul de la cel care îl deţine, acesta din urmă putând să se despăgubească de la

cel de la care îl are. În cazul în care posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a

cumpărat la bâlci, la târg, la o vindere publică sau de la un negustor care vinde asemenea

lucruri, proprietarul originar va putea să ia lucrul înapoi numai dacă întoarce posesorului

preţul plătit (art. 1910 C. civ.).

- Practica judiciară a fost confruntată frecvent şi cu problema vânzării unui bun

aflat în indiviziune de către un coindivizar, fără consimţământul celorlalţi coindivizari.

În cazul în care unul dintre coindivizari înstrăinează nu doar cota sa parte ideală

din drept, ci întregul bun indiviz, fără acordul celorlalţi indivizari, înstrăinarea nu atrage

nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii

rezolutorii. Asfel, dacă bunul care a format obiectul vânzării a intrat în lotul

coindivizarului vânzător, prin efectul declarativ al partajului el devine proprietarul

exclusiv asupra bunului, iar vânzarea rămâne valabilă; dacă însă bunul a intrat în lotul

altui coindivizar, contractul va fi nul pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.

B. Preţul

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului, constând într-o sumă de bani care

corespunde valorii lucrului vândut.

În lipsa unui preţ, vânzarea este nulă absolut, deoarece obligaţia cumpărătorului

nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.

Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

a. Preţul trebuie să fie fixat într-o sumă de bani

323

Stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării, în caz contrar schimbându-se

natura juridică a contractului în contract de schimb, de întreţinere sau de rentă viageră.

b. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil

Potrivit art. 1303 C. civ., preţul este determinat în cazul în care cuantumul lui este

stabilit de comun acord de părţi în momentul încheierii contractului.

Preţul poate fi stabilit şi de către lege. De exemplu, în cazul locuinţelor construite

din fondurile statului şi vândute potrivit dispoziţiilor cuprinse în Decretul-Lege nr.

61/1990 şi în Legea nr. 85/1992.

Când preţul este convenţional, ar putea fi fixat numai de către vânzător ori numai

de către cumpărător (de exemplu, în unităţile comerciale preţul bunurilor este fix, stabilit

de către vânzător).

Preţul este determinabil în situaţia în care părţile furnizează în contract o serie de

elemente pe baza cărora cuantumul preţului să poată fi stabilit în viitor, cel târziu la data

exigibilităţii obligaţiei de plată (cum ar fi, de exemplu, preţul pieţii la o dată convenită de

părţi).

Preţul poate fi determinat şi de un terţ, ales de comun acord de către părţi, sau de

către persoana desemnată de către terţ (art. 1304 C. civ.).

c. Preţul trebuie să fie sincer şi serios

Preţul este sincer atunci când cuantumul lui, menţionat în contract, este acela

convenit în realitate de părţi; este un preţ real şi nu fictiv sau simulat.

Preţul este fictiv (simulat) atunci când părţile nu intenţionează să- l ceară, respectiv

să-l plătească; când din actul secret rezultă că el nu este datorat.

Dacă preţul este fictiv, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, putând echivala

cu o liberalitate (o donaţie deghizată), dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru

validitatea acestui act.

În cazul în care părţile s-au înţeles să treacă în contract un preţ inferior celui

convenit, dar fără ca preţul să devină derizoriu, ne aflăm în prezenţa unei deghizări

parţiale a preţului, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil. Deghizarea parţială

urmăreşte, de regulă, fraudarea fiscului.

Preţul este serios dacă nu este derizoriu, disproporţionat cu valoarea lucrului

vândut.

324

Preţul este neserios (derizoriu), în cazul în care nu reflectă valoarea reală a bunului, adică

este atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut, încât apare ca ridicol, în

sens juridic, ca inexistent.

La aprecierea seriozităţii preţului, se poate ţine seama şi de gradul de rudenie

dintre părţi, care poate justifica un preţ inferior valorii de c irculaţie a unui bun, şi chiar de

relaţiile de concubinaj dintre părţile contractante, care pot justifica un preţ redus.

Dacă preţul este derizoriu, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, dar ar putea

fi valabil ca donaţie, dacă intenţia părţilor a fost de a face o liberalitate şi, evident, dacă

sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru contractul de donaţie.

d. Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la

regimul preţurilor

Dacă există preţuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părţi. În cazul

în care părţile au convenit asupra altui preţ, acesta se înlocuieşte de drept cu preţul

prevăzut de lege. Plata unui preţ mai mare are caracter ilicit, dând dreptul cumpărătorului

la acţiunea în repetiţiune, chiar dacă plata a fost făcută cu ştiinţă.

Cauza contractului

Cauza contractului de vânzare-cumpărare este un element constitutiv în structura

sa şi o condiţie de validitate a acestuia şi se compune din două elemente: scopul direct

(imediat) şi scopul indirect (mediat).

Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării

bunului, iar al cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţului. Scopul

direct este un element abstract, invariabil şi obiectiv (cauza juridică a obligaţiei).

Scopul indirect îl constituie motivul determinant care a antrenat manifestarea

consimţământului de a încheia contractul. Altfel spus, scopul indirect vizează nevoile pe

care vânzătorul şi le va satisface din preţul obţinut, iar cumpărătorul cu bunul dobândit.

Scopul indirect apare ca un element concret, variabil şi subiectiv în fiecare contract de

vânzare-cumpărare.

Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare cauza trebuie să existe, chiar

dacă nu este stipulată expres în contract; de altfel (art. 967 alin. 1 şi 2 C. civ.). Partea care

pretinde că vânzarea-cumpărarea este lipsită de cauză, este ţinută să facă dovada.

Absenţa cauzei atrage sancţiunea nulităţii absolute a vânzării (art. 948 C. civ.).

325

Cauza trebuie să fie reală şi nu falsă; în caz contrar, atrage nulitatea relativă a

contractului de vânzare-cumpărare.

Cauza trebuie să fie licită, deoarece, în caz contrar, contractul este sancţionat cu

nulitatea absolută.

Cauza trebuie să fie şi morală, adică scopul actului juridic să corespundă

regulilor

de convieţuire socială. De exemplu, pentru imoralitatea cauzei s-a declarat nul absolut

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj.

Alte condiţii de validitate

A. Forma contractului de vânzare-cumpărare

Forma contractului de vânzare-cumpărare reprezintă, în sens restrâns, modul în

care se exteriorizează voinţa vânzătorului şi a cumpărătorului.

În sens larg, prin forma actului juridic se înţelege trei feluri de formă: forma

cerută ca o condiţie ad validitatem; forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru

opozabilitatea faţă de terţi.

a. Cu privire la primul sens (forma ad validitatem), contractul de

vânzare-cumpărare este un contract consensual care se încheie prin simpla manifestare de

voinţă a părţilor, fără să fie necesară respectarea anumitor formalităţi.

Prin excepţie, unele contracte de vânzare-cumpărare care prezintă o

deosebită

importanţă sunt formale (solemne). Astfel, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005

impune pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, indiferent de locul situării

acestora, forma autentică ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acţiunea în

constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, iar îndeplinirea oricărei alte formalităţi

posterioare nu poate ţine loc de act autentic.

b. Potrivit regulilor generale în materie, unele acte juridice îmbracă o anumită

formă, însă nu ca o condiţie ad validitatem, ci ca un mijloc de probă (ad probationem).

Astfel, conform art. 1191 alin. 1 C. civ. actele a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei

trebuie făcute în formă scrisă, deoarece legea prevede că aceste acte - inclusiv contractele

de vânzare-cumpărare - nu pot fi dovedite cu martori. Aşadar, dacă părţile nu

326

concretizează acordul dintre ele într-un înscris, valabilitatea contractului nu este afectată,

însă existenţa lui nu poate fi dovedită în caz de litigiu.

c. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, contractul de

vânzare-cumpărare produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi.

Pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţele persoane a contractului de vânzare-

cumpărare, Legea nr. 7/1996 a instituit publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de

evidenţă a cadastrului general, care are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi

faptelor juridice referitoare la imobile şi care se efectuează de către birourile de carte

funciară ale judecătoriilor. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la

data înregistrării cererilor (art. 27).

Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe va fi inopozabilitatea actului faţă de terţi,

aceştia având posibilitatea de a ignora realitatea juridică instituită prin contractul încheiat.

B. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri

Conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor

economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, „înstrăinarea bunurilor

imobile aparţinând regiei autonome ... se face cu aprobarea ministerului de resort”.

Sancţiunea nerespectării acestei prevederi este nulitatea absolută.

Art. 12 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990prevede că locuinţele proprietate de

stat, cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea integrală a acestuia nu pot fi

înstrăinate decât cu autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

În fine, art. 15 alin. 3 din Legea nr. 85/1992 dispune că „până la achitarea

integrală a preţului, locuinţa dobândită în condiţiile prezentei legi nu poate fi înstrăinată

... fără autorizaţia prealabilă a unităţii vânzătoare”.

În aceste din urmă două cazuri, încălcarea cerinţei autorizaţiei cerute antrenează

nulitatea relativă, întrucât acestea sunt instituite doar în interesul Casei de Economii şi

Consemnaţiuni şi a unităţii vânzătoare.

Efectele contractului de vânzare cumpărare

Consideraţii generale

Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în

sarcina părţilor contractante.

327

În cazul în care contractul cuprinde clauze îndoielnice, interpretarea acestora se

face potrivit regulii generale înscrise în art. 983 C. civ., şi anume, în favoarea debitorului.

În materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 1312 C. civ. conţine o regulă

specială şi derogatorie, potrivit căreia vânzătorul trebuie să exp lice clar obligaţiile sale,

iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se interpretează în contra

vânzătorului. Ceea ce înseamnă că se interpretează în favoarea cumpărătorului atât

clauzele referitoare la propriile obligaţii, cât şi cele referitoare la obligaţiile vânzătorului.

Obligaţiile vânzătorului

Potrivit art. 1313 C. civ., vânzătorului îi revin două obligaţii principale, şi anume:

a. obligaţia de a preda bunul vândut în posesia cumpărătorului şi de a-l păstra

până la predare;

b. obligaţia de a- l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi de a răspunde de

viciile ascunse ale lucrului vândut.

Părţile pot să modifice obligaţiile prevăzute de lege sau pot să stipuleze şi alte

obligaţii accesorii (de exemplu, informaţii asupra utilizării şi păstrării bunului).

Codul civil nu prevede obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea asupra

lucrului vândut, întrucât această obligaţie se execută prin însăşi încheierea contractului,

concomitent cu transmiterea proprietăţii transferându-se şi riscul pieirii fortuite a lucrului

care urmează să fie suportat de cumpărător conform regulii res perit domino. Regula nu

se aplică în cazul bunurilor de gen, când proprietatea şi riscurile se transmit în momentul

individualizării lor şi nici în cazul bunurilor viitore, când transmiterea proprietăţii şi a

riscurilor se realizează în momentul în care bunul există şi poate fi predat cumpărătorului

în starea convenită de părţi.

Din momentul încheierii contractului, cumpărătorul este îndreptăţit să perceapă şi

fructele lucrului cumpărat.

A. Predarea lucrului vândut

Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la dispoziţia

cumpărătorului, astfel încât acesta să- l aibă în posesie efectivă şi să-l poată folosi în

calitate de proprietar.

Vânzătorul are şi obligaţia accesorie de a păstra şi conserva lucrul vândut până la

predarea sa cumpărătorului.

328

Bunurile imobile se predau potrivit art. 1315 C. civ., dacă părţile nu au convenit

altfel, respectiv prin remiterea titlului de proprietate, iar dacă bunul care formează

obiectul

vânzării este o construcţie (clădire sau apartament) şi prin predarea cheilor.

Bunurile mobile se predau, potrivit art. 1316 C. civ., prin consimţământul părţilor

dacă vânzarea are ca obiect lucruri viitoare sau dacă cumpărătorul le avea în detenţie în

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu titlu de comodatar, depozitar,

locatar, ori prin tradiţiunea reală în cazul bunurilor mobile corporale, sau prin remiterea

titlurilor în cazul mobilelor incorporale (de exemplu, recipise, chitanţe, tichete).

Bunurile individual determinate trebuie predate în starea în care se aflau la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, împreună cu fructele percepute

din ziua vânzării, precum şi cu toate accesoriile acestora (art. 1324-1325 C. civ.).

În privinţa bunurilor generic determinate, precizăm că vânzătorul, în absenţa unor

clauze expres stipulate de părţi, va putea să-şi execute această obligaţie prin predarea

unor bunuri de calitate mijlocie (art. 1103 C. civ.).

Vânzătorul este obligat de a preda bunul vândut în mărimea prevăzută în contract,

astfel cum prevede art. 1326 C. civ.

Momentul predării lucrului de către vânzător este lăsat de lege la aprecierea

părţilor.

Dacă părţile nu au stipulat un termen, se vor aplica dispoziţiile generale, ceea ce

înseamnă că aceasta se face imediat sau la cererea cumpărătorului.

În ceea ce priveşte locul predării, potrivit art. 1319 C. civ., dacă bunul este

individual determinat, predarea se va face la locul unde se află bunul în momentul

încheierii contractului. În toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă la domiciliul

debitorului (vânzătorului), deoarece plata este cherabilă, iar nu portabilă (art. 1104 C.

civ.).

Dovada predării lucrului vândut de către vânzător se face potrivit regulilor

generale referitoare la executarea obligaţiilor.

Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare) sunt în sarcina

vânzătorului, iar cheltuielile de ridicare de la locul predării (încărcare, transport,

descărcare) revin cumpărătorului, dacă părţile nu au stabilit altfel (art. 1317 C. civ).

329

În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului de

către vânzător, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau

poate cere rezoluţiunea contractului cu daune- interese sau executarea în natură a

contractului (art. 1320 C. civ.).

B. Obligaţia de garanţie

Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că acesta trebuie să

facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-i asigura cumpărătorului o posesiune liniştită şi

utilă.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului prezintă un dublu aspect:

- vânzătorul trebuie să- l garanteze pe cumpărător de liniştita posesiune a lucrului

vândut (art. 1336 C. civ.), deci contra evicţiunii;

- vânzătorul trebuie să- l garanteze pe cumpărător de utila folosinţă a lucrului, prin

urmare contra viciilor acestuia, care îl fac impropriu întrebuinţării după destinaţia sa (art.

1336 şi art. 1352 C. civ.).

a. Garanţia contra evicţiunii (art. 1337-1351 C. civ.)

1. Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a

proprietăţii bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor

de proprietar ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a

unui drept care exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.

Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane, iar, uneori, şi

în fapta personală a vânzătorului.

Potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este, de drept, obligat să-l garanteze pe

cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care

n-au fost declarate la încheierea contractului.

De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă,

prin

care se consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare şi de care cumpărătorul a fost deposedat.

2. Condiţiile de existenţă a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii:

a. Să fie vorba de o tulburare de drept. Vânzătorul nu poate fi ţinut răspunzător

pentru simpla tulburare de fapt a cumpărătorului care nu are un temei juridic. De altfel,

330

contra tulburărilor de fapt cumpărătorul se poate apăra singur prin mijloacele puse la

îndemână de lege, cum ar fi, de exemplu, prin acţiunile posesorii.

Prin urmare, pentru ca vânzătorul să fie ţinut de această obligaţie trebuie ca

dreptul invocat de terţul evingător să fie un drept real sau un drept de creanţă.

b. Vânzătorul este ţinut de această garanţie atunci când cauza tulburării

provocată de terţ cumpărătorului este anterioară sau concomitentă vânzării, ştiut fiind

că vânzătorul nu răspunde de împrejurări ulterioare încheierii contractului şi predării

lucrului, excepţie făcând situaţia în care evicţiunea provine dintr-un fapt personal al

înstrăinătorului.

Mai mult, vânzătorul nu răspunde nici pentru uzucapiunea începută anterior

încheierii contractului, dar desăvârşită ulterior, deoarece cumpărătorul devenit proprie tar

avea posibilitatea să întrerupă cursul prescripţiei achizitive.

c. O a treia condiţie pentru antrenarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii este

necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător. În cazul în care cumpărătorul a

cunoscut pericolul evicţiunii, se prezumă că a acceptat să suporte consecinţele acesteia.

Sarcina probei cunoaşterii evicţiunii de către cumpărător revine celui care

pretinde aceasta (vânzătorului).

Deosebit de garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unei terţe persoane,

vânzătorul este ţinut garant contra evicţiunii rezultând şi dintr-un fapt personal.

Prin fapt personal, în înţelesul art. 1339 C. civ., se înţelege orice fapt sau act

(anterior contractului, dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut

în contract) săvârşit de către vânzător sau succesorii săi (universali sau cu titlu universal)

de natură a- l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului.

În acest caz este irelevant dacă tulburarea este de fapt sau de drept.

Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul se va apăra prin invocarea unei excepţii

personale, numită excepţie de garanţie, întrucât „cine trebuie să garanteze pentru

evicţiune nu poate să evingă”.

Potrivit art. 1339 C. civ., această obligaţie a vânzătorului de a nu îl tulbura pe

cumpărător este de esenţa vânzării şi deci nu poate fi înlăturată sau modificată de părţi,

căci „orice convenţie contrarie este nulă”.

331

3. Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în care

cumpărătorul este pe cale de a fi evins, el este dator să- l cheme în garanţie pe vânzător în

procesul intentat de terţul reclamant.

Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,

cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiuni directe (în

dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă, cumpărătorul se expune la

pierderea preţului, a daunelor- interese şi a cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face

dovada că ar fi avut mijloace potrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge

pretenţiile terţului - excepţia procesului rău condus (art. 1351 C. civ.).

În concluzie, atâta vreme cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuie să

comită nici un fapt sau act juridic care ar putea să- l tulbur pe cumpărător (obligaţie de a

nu face).

În ipoteza în care evicţiunea este iminentă, vânzătorul este de drept obligat să- l

apere pe cumpărător sub condiţia, însă, ca pârâtul-cumpărător să- l cheme în garanţie

(obligaţie de a face).

În fine, dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul este răspunzător de daune

(obligaţie de a da).

4. Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.

4.1. Evicţiunea totală. Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul

pierde în întregime proprietatea asupra lucrului care a format obiectul

vânzării-cumpărării.

Potrivit art. 1341 C. civ., în caz de evicţiune totală se produc următoarele efecte:

a. Vânzătorul trebuie să restituie integral preţul, căci, de vreme ce cumpărătorul a

fost evins, deţinerea preţului de către vânzător este lipsită de cauză (art. 1341 pct. 1 C.

civ.);

b. Cumpărătorul are dreptul şi la valoarea fructelor naturale şi civile pe care a

fost obligat să le înapoieze celui care l-a evins (art. 1341 pct. 2 C. civ.);

c. Cumpărătorul este îndreptăţit şi la restituirea cheltuielilor de judecată, precum

şi a cheltuielilor contractului (autentificare, taxe de timbru etc. - art. 1341 pct. 3 şi 4 C.

civ.);

332

d. De asemenea, cumpărătorul are dreptul la daune-interese (art. 1341 pct. 4 C.

civ.). Potrivit art. 1344-1345 C. civ., daunele datorate de vânzător pentru evicţiune

constau în diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul

încheierii contractului şi deposedarea cumpărătorului, indiferent de cauza care a produs

excedentul de valoare, dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună-

credinţă sau de rea-credinţă.

Tot cu titlu de daune-interese, vânzătorul este obligat să restituie şi cheltuielile

necesare, precum şi cheltuielile utile. În cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă,

datorează şi cheltuielile voluptuarii, adică cele făcute în scop de lux (art. 1346 C. civ).

4.2. Evicţiunea parţială. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o

parte a proprietăţii sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului care

formează obiectul vânzării-cumpărării. Evicţiunea parţială dă dreptul cumpărătorului de a

alege între a cere rezoluţionarea vânzării şi menţinerea ei cu despăgubiri pentru pierderea

încercată.

Potrivit art. 1347 C. civ., cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării numai

dacă

evicţiunea parţială este atât de importantă, încât el nu ar fi cumpărat dacă ar fi putut să o

prevadă. În această ipoteză, cumpărătorul restituie lucrul aşa cum a rămas după evicţiune,

primind în schimb preţul şi despăgubiri ca în cazul evicţiunii totale.

În situaţia în care cumpărătorul optează pentru menţinerea vânzării, cu toată

evicţiunea încercată, sau nu poate cere rezoluţiunea vânzării, el are dreptul de a pretinde

valoarea părţii pierdute, valoare calculată la momentul producerii evicţiunii.

5. Modificarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. Garanţia contra evicţiunii

este de esenţa vânzării, astfel că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe

cumpărător. Această garanţie poartă denumirea de garanţie de drept.

Potrivit art. 1338 C. civ., „părţile pot prin convenţie să adauge, să micşoreze sau

să şteargă obligaţia de a răsupunde de evicţiune”. Garanţia majorată, micşorată sau

înlăturată se numeşte garanţie de fapt (convenţională).

Cu toate acestea, legiuitorul limitează efectele clauzei de exonerare de garanţie

contra evicţiunii în două situaţii, şi anume:

333

a. Vânzătorul va răspunde pentru evicţiunea care a rezultat dintr-o faptă

personală a sa sau a succesorilor săi în drepturi, indiferent dacă fapta a fost săvârşită

anterior sau ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 1339 C. civ.), afară

dacă în clauza de exonerare s-ar fi menţionat expres fapta pentru care vânzătorul înţelege

să se exonereze.

b. Tot astfel, dacă s-ar exonera de răspundere pentru evicţiunea provenită din

fapta terţilor, vânzătorul nu se poate exonera de obligaţia restituirii preţului, afară de

cazul când în contractul de vânzare-cumpărare se menţionează expres că bunul este

cumpărat pe riscul cumpărătorului sau că acesta cumpără cu toate că avea cunoştinţă de

pericolul evicţiunii (art. 1340 C. civ.).

Clauza de exonerare scuteşte însă, în toate cazurile, pe vânzător de plata

daunelor- interese.

b. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor

1. Noţiunea de vicii ascunse. Vânzătorul este dator să asigure cumpărătorului

folosinţa liniştită a lucrului. Aşa fiind, el este ţinut răspunzător în cazul în care lucrul

vândut are unele defecte (vicii) care îl fac impropriu întrebuinţării în scopul pentru care a

fost cumpărat sau care sunt de natură să- i micşoreze într-atât de mult valoarea de

întrebuinţare, încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau

nu ar fi plătit acelaşi preţ (art. 1352 C. civ.).

În cazul în care viciile pot fi înlăturate prin repararea bunului, cumpărătorul va

putea cere acest lucru.

2. Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor. Pentru a fi antrenată

răspunderea vânzătorului, viciile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a. Viciile să fie ascunse. Potrivit art. 1353 C. civ., vânzătorul nu răspunde de

„viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă”.

Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a

lucrului şi, evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să- l cunoască, iar

vânzătorul nu l-a încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probei cunoaşterii

viciului de către cumpărător incumbă vânzătorului.

Răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului va reveni vânzătorului, chiar dacă

a fost de bună-credinţă, adică nu a cunoscut viciile.

334

Posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciile lucrului se apreciază in

abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent. Prin urmare, în situaţia

în care se cumpără un bun pentru a cărui cunoaştere sunt necesare cunoştinţe de

specialitate, dacă cumpărătorul nu apelează la o persoană calificată în domeniu, înseamnă

că şi-a asumat riscul cumpărării unui bun afectat de vicii.

b. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns al

lucrului să fi existat anterior sau să fie concomitent vânzării.

Pentru viciile care survin ulterior vânzării-cumpărării, vânzătorul nu poate fi ţinut

răspunzător, deoarece, prin efectul transmiterii proprietăţii, riscurile trec asupra

cumpărătorului.

În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă

loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul

are obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ivite între momentul încheierii

contractului şi transferul dreptului de proprietate.

Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul ascuns trebuie să existe

la momentul îndeplinirii condiţiei.

- Viciile să fie grave. Se consideră că viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul

este impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau naturii sale sau atunci când acestea îi

micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât, în cazul în care cumpărătorul

le-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului se antrenează

indiferent dacă acesta le cunoştea sau nu, respectiv dacă a fost de bună sau de rea-

credinţă.

Dovada întrunirii cumulative a cerinţelor legale care condiţionează răspunderea

vânzătorului pentru viciile lucrului cade în sarcina cumpărătorului.

- Efectele răspunderii pentru vicii ascunse. În cazul în care descoperă că lucrul

vândut este afectat de vicii ascunse, cumpărătorul are facultatea de a cere, potrivit art.

1355 C. civ., fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului.

În cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă este ţinut, potrivit art. 1356 C.

civ., şi la plata de daune- interese, inclusiv beneficiul nerealizat.

335

- Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării este numită acţiune

redhibitorie. Această acţiune este admisă în cazul în care, datorită viciului, bunul este

impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau naturii sale ori valoarea de întrebuinţare

este într-atât de micşorată încât, în cunoştinţă de cauză, cumpărătorul nu ar fi încheiat

contractul. Nu se cere, însă, ca bunul să fie absolut impropriu utilizării potrivit destinaţiei

sale normale.

Dacă acţiunea redhibitorie a fost admisă, cumpărătorul va trebui să restituie lucrul

în starea în care se afla, iar vânzătorul să restituie preţul încasat şi să- l despăgubească pe

cumpărător pentru cheltuielile ocazionate de încheierea contractului. Aceste despăgubiri

sunt datorate de către vânzător chiar şi atunci când cumpărătorul nu mai poate restitui

bunul

datorită viciilor ascunse.

- Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putând

solicita reducerea corespunzătoare a preţului, proporţional cu paguba provocată de viciile

ascunse şi restituirea părţii respective din preţul achitat (art. 1355 C. civ.). Acţiunea de

reducere a preţului este numită acţiune estimatorie sau quanti minoris, căci aprecierea

valorii lucrului se apreciază prin expertiză.

Acţiunea redhibitorie şi cea estimatorie nu se pot exercita concomitent,

cumpărătorul fiind obligat să opteze pentru una dintre ele.

Cumpărătorul are şi posibilitatea remedierii defecţiunilor de către vânzător sau

chiar de către el pe seama vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu

ar ocaziona cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lucrului. În aceeaşi măsură se

poate cere şi înlocuirea de către vânzător bunului defect.

- Termenul de intentare a acţiunilor. Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958,

„dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis ... se prescrie prin

împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.

În cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie, adică vânzătorul a fost de

rea-credinţă (a cunoscut viciile), acţiunea redhibitorie şi cea estimatorie se prescriu în

termenul general de prescripţie extinctivă, adică în termen de 3 ani.

Aceste termene încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu

la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia construcţiilor

336

când termenul începe să curgă cel mai târziu la împlinirea a 3 ani de la predare (art. 11

alin. 1-2 din Decretul nr. 167/1958).

- Modificarea convenţională a garanţiei pentru vicii. Nefiind reglementată prin

norme imperative, părţile pot conveni asupra agravării răspunderii vânzătorului pentru

vicii, instituind şi răspunderea pentru viciile aparente sau pentru cele apărute ulterior

vânzării ş.a.

Dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, părţile pot conveni limitarea ori

înlăturarea garanţiei pentru vicii (art. 1354 C. civ.). În cazul în care vânzătorul a fost de

rea-credinţă, clauza expresă de exonerare sau limitare a răspunderii nu poate fi invocată

contra cumpărătorului de bună-credinţă, vânzătorul făcându-se vinovat de dol prin

omisiune.

C. Alte obligaţii ale vânzătorului

Alături de obligaţia predării bunului şi cea de garanţie sub cele două aspecte,

vânzătorul îşi poate asuma şi alte obligaţii accesorii cum ar fi, de exemplu, să-l

instruiască pe cumpărător asupra păstrării şi utilizării bunului vândut, îndeosebi la bunuri

casnice electro-tehnice şi electronice de folosinţă îndelungată, autoturisme etc.

Desigur, asemenea informaţii sunt utile pentru cumpărător, dar, în acelaşi timp, în

cazul nerespectării lor întocmai de către acesta, sunt de natură să exonereze de răspundere

pe vânzător şi aceasta chiar dacă defecţiunea apare în perioada de garanţie.

Obligaţiile cumpărătorului

A. Plata preţului

Potrivit art. 1361 C. civ. „Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plă ti

preţul la ziua şi la locul determinat prin contract”.

Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei alte

persoane, indicată de vânzător.

Cât priveşte locul plăţii preţului acesta este cel stabilit de părţi prin contract (art.

1361 C. civ.). În cazul în care părţile nu au convenit nimic cu privire la acesta, plata

preţului se va face acolo unde are loc predarea bunului (art. 1362 C. civ.), respectiv la

domiciliul vânzătorului, plata fiind portabilă.

În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:

- fie sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;

337

- fie în mod fracţionat, eşalonat în timp, în rate la anumite termene, de regulă

lunar, caz în care vânzătorul îşi poate lua măsuri de precauţie în vederea garantării plăţii

preţului, rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului până la achitarea ultimei rate.

Potrivit art. 1363 C. civ., cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi, până la

achitarea integrală a preţului în următoarele cazuri:

- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;

- dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe (naturale sau civile) ori

alte venituri;

- în toate celelalte cazuri numai dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere printr-o

notificare.

În cazul în care vânzătorul refuză primirea plăţii preţului, cumpărătorul se va

putea elibera de această obligaţie printr-o ofertă reală, iar dacă vânzătorul refuză în

continuare, cumpărătorul va putea consemna suma la Casa de Economii şi

Consemnaţiuni, cerând instanţei de judecată să valideze plata astfel făcută (art. 1114 C.

civ.).

În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul poate să-şi exercite

dreptul de retenţie asupra bunului până în momentul plăţii. Pentru exercitarea dreptului

de retenţie de către vânzător, trebuie întrunite două condiţii:

- creanţa privind preţul să fie exigibilă;

- cumpărătorul să nu fi dobândit detenţiunea bunului care formează obiectul

vânzării.

În situaţia în care bunul a fost predat cumpărătorului, vânzătorul va putea cere

executarea silită a obligaţiei de plată a preţului, având un privilegiu special care- i conferă

dreptul de a fi satisfăcut cu preferinţă faţă de alţi creditori, din preţul bunului vândut (art.

1737 pct. 1 C. civ.). Acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie în

termenul general de 3 ani.

Vânzătorul poate opta şi pentru a cere rezoluţiunea contractului de

vânzare-cumpărare pentru neplata integrală sau parţială a preţului, inclusiv a dobânzilor.

Acţiunea în rezoluţiunea vânzării poate fi introdusă de următoarele persoane:

- în primul rând de vânzător;

338

- de succesorii săi universali, succesorii cu titlu universal şi chiar de către cei cu

titlu particular, dacă acţiunea se cuprinde în legat;

- de creditorii vânzătorului pe calea acţiunii oblice;

- de către terţele persoane care l-au plătit pe vânzător şi s-au subrogat în drepturile

acestuia prin acţiunea subrogatorie (art. 1106-1107 C. civ).

Acţiunea în rezoluţiunea vânzării are un caracter real (art. 1368 C. civ.), ceea ce

înseamnă că poate fi intentată împotriva oricărei persoane în posesia căreia se află bunul

vândut.

Rezoluţiunea are drept consecinţă desfiinţarea cu efect retroactiv a vânzării-

cumpărării, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, ducând, în principiu, şi

la desfiinţarea tuturor drepturilor constituite în favoarea terţelor persoane de către

cumpărător asupra bunului vândut.

B. Luarea în primire a lucrului

Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la

care vânzătorul este obligat să- l predea. Prin urmare, această operaţie trebuie executată la

termenul stabilit în contract, iar în lipsa unei asemenea stipulaţii, potrivit obiceiului

locului (art. 970 alin. 2 C. civ.); dacă nu există un obice i, îndată după încheierea

contractului.

În cazul în care cumpărătorul refuză preluarea lucrului (mobil), vânzătorul îl poate

pune în întârziere, iar dacă cumpărătorul persistă în refuzul său, vânzătorul are un drept

de opţiune între consemnarea bunului în depozit, cu autorizarea justiţiei şi pe cheltuiala

cumpărătorului şi rezoluţiunea vânzării cu daune- interese.

Dacă vânzarea-cumpărarea a avut ca obiect bunuri (mobile) alterabile sau supuse

fluctuaţiei de valoare, întrucât vânzătorul ne le poate consemna în depozit şi aştepta o

hotărâre judecătorească, rezoluţiunea se produce de drept şi fără punere în întârziere după

expirarea termenului prevăzut pentru ridicarea lor, dacă termenul a fost stipulat numai în

favoarea vânzătorului (art. 1370 C. civ.).

C. Suportarea cheltuielilor vânzării-cumpărării

Potrivit art. 1305 C. civ., cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile

vânzării, dacă părţile nu au stipulat altfel.

339

Aceste cheltuieli care incumbă cumpărătorului ca un accesoriu al preţului constau

în cheltuieli propriu-zise ale actului, taxele de timbru, de autentificare a actelor în cazul

bunurilor imobile. Tot în sarcina cumpărătorului sunt şi cheltuielile ocazionate de

ridicarea şi transportul bunurilor.

Părţile pot prevedea, însă, ca aceste cheltuieli să fie suporte în comun sau chiar

numai de către vânzător.

Varietăţi ale contractului de vânzare cumpărare

Vânzarea după greutate, număr sau măsură

Această varietate de vânzare are ca obiect numai lucruri de gen, dintr-un lot

determinat. Pentru individualizarea cantităţii vândute va trebui să se efectueze numărarea

sau măsurarea acesteia.

Caracteristic acestei varietăţi de vânzare-cumpărare este faptul că transferul

dreptului de proprietate asupra bunului şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc

ulterior încheierii contractului, şi anume, în momentul individualizării bunurilor prin

cântărire, numărare sau măsurare.

Vânzarea cu grămada (art. 1299 C. civ.)

Această varietate de vânzare are ca obiect bunuri care vor fi individualizate

printr-o

cantitate determinată prin masa lor. Constituie vânzare cu grămada (în bloc), de exemplu,

cartofii dintr-un depozit, lemnele de foc dintr-un camion etc.

Preţul se determină global, pentru întreaga cantitate.

Dreptul de proprietate şi riscul pieirii fortuite a bunului vândut se transmit de la

vânzător la cumpărător în momentul realizării acordului de voinţă dintre părţi, întrucât

din acest moment lucrul vândut şi preţul au fost convenite de părţi.

Vânzarea pe gustate

Potrivit art. 1301 C. civ., „În privinţa vinului, a oliului şi a altor asemenea lucruri

care, după obicei, se gustă mai înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce

cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i convin”.

340

Vânzarea pe gustate este întâlnită frecvent în pieţe, târguri, unde se desfac bunuri

alimentare. Pentru încheierea validă a unei asemenea vânzări este necesar ca, în prealabil,

cumpărătorul să fi gustat aceste bunuri şi să fi declarat că îi convin.

Proprietatea bunului se transmite după ce acesta este individualizat.

Vânzarea pe încercate

Potrivit art. 1302 C. civ., vânzarea pe încercate este un contract încheiat din

momentul realizării acordului de voinţă, sub condiţia suspensivă a încercării lucrului de

către cumpărător (sau un expert). Cumpărătorul ar putea refuza lucrul numai dacă în mod

obiectiv acesta este necorespunzător, fapt poate care poate fi dovedit, în caz de

neînţelegere, prin expertiză.

Contractul se consideră perfectat numai după ce cumpărătorul, în urma încercării

lucrului a dat răspuns pozitiv, evident, în termenul fixat de părţi pentru încercare; în caz

de

neînţelegere, momentul este apreciat de instanţa de judecată.

Cu vânzarea pe încercate este asimilată şi vânzarea pe mostră, când se cere ca

bunul

vândut să corespundă mostrei. Dacă bunul care formează obiectul vânzării-cumpărării nu

corespunde mostrei, cumpărătorul poate refuza preluarea lucrului, putând cere înlocuirea

acestuia cu altul corespunzător mostrei sau rezoluţiunea contractului.

Vânzarea de drepturi de creanţă (cesiunea de creanţă)

Această varietate de vânzare constituie un mijloc specific de transmitere a

obligaţiilor, care constă în acordul de voinţă prin care creditorul (cedent) transmite în

mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane,

numită cesionar, care devine astfel creditor în locul său şi care va putea încasa creanţa

cedată de la

debitor (debitor cedat).

Operaţiunea este studiată pe larg la materia obligaţiilor.

Vânzarea unei succesiuni (moşteniri)

Vânzarea unei succesiuni (moşteniri) este un contract prin care titularul unui drept

succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane, fie comoştenitor, fie o

persoană străină de moştenire.

341

O asemenea vânzare este posibilă numai după momentul deschiderii succesiunii,

pentru că altfel suntem în prezenţa unui pact asupra unei succesiuni nedeschise, interzis

de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, şi numai dacă succesibilul a optat în sensul

acceptării succesiunii în termenul prevăzut de lege (de altfel, faptul vânzării moştenirii

echivalează cu o acceptare tacită a acesteia).

Potrivit art. 1400 C. civ., o asemenea vânzare produce efecte între părţi de la data

deschiderii succesiunii.

Vânzarea cu pact de răscumpărare

Codul civil, în art. 1371-1387, în redactarea sa iniţială, aplicabilă până la 2 aprilie

1931, reglementa pactul de răscumpărare.

Această varietate de vânzare era supusă unei condiţii rezolutorii exprese, prin care

vânzătorul îşi rezerva facultatea de a relua bunul vândut, restituind preţul şi cheltuielile

făcute de cumpărător într-un anumit termen.

Vânzarea cu pact de răscumpărare este interzisă prin lege sub sancţiunea nulităţii

absolute, ea dispărând prin art. 4 al Legii Cametei din 2 aprilie 1931, care a abrogat art.

1371-1387 C. civ.

Vânzarea cu arvună (art. 1297-1298 C. civ.)

Prin arvună se înţelege suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte cu

ocazia încheierii unui contract sau antecontract, sumă care reprezintă, de regulă, o parte

din preţ, urmând ca, în caz de neexecutare a contractului din culpa uneia dintre ele,

aceasta să piardă suma dată, respectiv să restituie dublul sumei primite.

În cazul în care contractul nu mai poate fi executat din cauze independente de

voinţa părţilor sau dacă acestea înţeleg să pună capăt contractului, ori dacă acesta este

lovit de nulitate (art. 1297 alin. 1 C. civ.), convenţia accesorie de arvună rămâne fără

efect, ea trebuind să fie restituită de cel care a primit-o. Dacă contractul este dus la bun

sfârşit - părţile executându-şi obligaţiile asumate -, arvuna este o parte integrantă a

prestaţiei părţii care a dat-o.

Cesiunea de drepturi litigioase şi retractul litigios (art. 1402-1404 C. civ.)

Un drept este litigios în situaţia în care asupra lui există o contestaţie, un litigiu

dedus înaintea judecăţii.

342

Definiţia retractului litigios este dată de art. 1402 C. civ., potrivit căruia, „cel în

contra cărui există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându- i

preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit

preţul cesiunii”.

Efectele retractului litigios constau în desfiinţarea cu efect retroactiv a vânzării

dreptului litigios faţă de retractant (debitorul cedat) şi stingerea procesului, deoarece

retractantul dobândeşte dreptul litigios de la adversarul din proces, astfe l că se substituie

în drepturile acestuia (cumpărător), cumulând calităţile de reclamant şi pârât, calităţi

incompatibile.

Vânzarea la licitaţie (art. 1388-1390 C. civ.)

În această situaţie bunul care urmează să fie vândut este pus în vânzare în mod

public şi cu respectarea unor proceduri speciale, fiind vândut (adjudecat) aceluia dintre

participanţii la licitaţie care oferă preţul cel mai mare (art. 1388 C. civ.).

Vânzarea la licitaţie poate fi voluntară sau silită (judiciară).

Licitaţia se desfăşoară sub conducerea unui agent al instanţei de judecată şi se

încheie printr-o ordonanţă de adjudecare, care constituie titlul de proprietate al

cumpărătorului.

În cazul în care vânzarea la licitaţie are loc în cadrul procedurii executării silite,

sunt aplicabile normele speciale din Codul de procedură civilă, care instituie această

procedură.

Vânzarea către populaţie a locuinţelor construite din fondurile statului şi din

fondurile unor unităţi de stat

După anul 1989, organul legislativ a adoptat două acte normative prin care s-a

reglementat vânzarea către populaţie a locuinţelor şi a altor spaţii din fondurile unităţilor

economice sau bugetare de stat, şi anume: Decretul-Lege nr. 61/1990 şi Legea nr.

85/1992.

Potrivit acestor acte normative, sunt supuse vânzării doar locuinţele construite din

fondurile statului, nu şi cele devenite proprietate de stat în temeiul unor acte normative

adoptate înainte de anul 1989.

343

Potrivit reglementărilor în vigoare, prefecturile judeţene şi cea a municipiului

Bucureşti au în competenţa lor dreptul de a stabili prin decizie lista locuinţelor destinate

spre vânzare către populaţie.

E.2. Contractul de donaţie

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

Noţiunea contractului de donaţie

Contractul de donaţie este reglementat de Codul civil, în Cartea a III-a, intitulată

Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea, în Titlul al II- lea,

împreună cu testamentele, deoarece, atât donaţia, cât şi testamentul au la bază intenţia de

a gratifica.

În baza art. 801 şi 813 C. civ., vom defini contractul de donaţie ca fiind un

contract unilateral, esenţialmente gratuit şi solemn, prin care o parte, numită donator,

transmite irevocabil dreptul său de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real ori

drept de creanţă, unei alte părţi, numită donatar, sporind patrimoniul acesteia, fără să

primească ceva în schimb.

Caracterele juridice ale contractului de donaţie

a. Donaţia este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în

sarcina donatorului. Donatarul are numai o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator,

care rezultă din lege şi nu din contract.

b. Donaţia este un contract esenţialmente gratuit (o liberalitate). În cazul donaţiei

cu sarcină, contractul este oneros în limitele valorii sarcinii şi gratuit numai pentru ceea

ce depăşeşte valoarea sarcinii.

c. Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate.

d. Contractul de donaţie este un contract solemn (art. 813 C. civ.).

Condiţii de validitate ale contractului de donaţie

Condiţiile de formă ale contractului de donaţie

Potrivit art. 813 C. civ.: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”.

344

În cazul în care părţile încheie contractul prin reprezentant, mandatul (procura)

trebuie să îmbrace, la rândul ei, forma autentică (principiul simetriei de formă, potrivit

căruia toate actele care sunt în legătură cu un act autentic trebuie să se încheie în formă

autentică). Pentru donator, procura trebuie să fie şi specială, deoarece suntem în prezenţa

unui act de dispoziţie.

Forma autentică este cerută ca o condiţie ad validitatem, nerespectarea acesteia

antrenând sancţiunea nulităţii absolute a contractului.

În cazul în care contractul se încheie între părţi care nu sunt prezente nici personal

şi nici prin reprezentant, donaţia se compune din două acte: oferta de a dona şi acceptarea

donaţiei, ambele acte trebuind să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii

absolute.

Acceptarea donaţiei poate fi făcută numai de către donatar şi trebuie să fie

notificată donatorului în limitele termenului stabilit, iar dacă nu s-a fixat un termen,

înainte de revocarea ofertei şi, în tot cazul, în timpul vieţii donatorului (art. 814 alin. 2 C.

civ.) sau înainte ca acesta să fi devenit incapabil.

În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri mobile, trebuie întocmit unui act

estimativ. Art. 827 C. civ. dispune că „orice act de donaţiune de mobile este valabil

numai pentru obiectele trecute într-un act estimativ subsemnat de donator şi donatar”.

Actul estimativ trebuie să cuprindă descrierea fiecărui bun mobil donat, precum şi

evaluarea lui.

Condiţiile de fond ale contractului de donaţie

A. Capacitatea părţilor

a. Regula. Potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este

declarată necapabilă de lege”. Prin urmare, capacitatea este regula, iar incapacitatea este

excepţia.

Pentru validitatea contractului de donaţie, donatorul trebuie să aibă capacitatea de

a dispune cu titlu gratuit, iar donatarul capacitatea de a primi cu titlu gratuit.

b. Incapacităţi de a dispune prin donaţie

1. Potrivit art. 129 alin. 1-3 şi art. 133 alin. 3 coroborat cu art. 105 alin. 3 şi 147

C. fam., minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune prin

345

contractul de donaţie nici personal şi nici prin reprezentanţii lor legali, chiar dacă s-ar

obţine autorizaţia autorităţii tutelare.

Incapacitatea de a dispune prin donaţie constituie o incapacitate de folosinţă,

încălcarea ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a donaţiei.

2. Potrivit art. 724 alin. 2 pct. 1 Cod comercial, sunt nule, faţă de creditori, actele

şi înstrăinările cu titlu gratuit, făcute de faliţi, dacă ele sunt realizate cu cel puţin 6 luni

înainte de data încetării plăţilor.

c. Incapacităţi de a primi prin donaţie

1. Persoanele neconcepute. Potrivit art. 808 alin. 1 C. civ., „este capabil de a

primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”, de unde

rezultă că nu poate primi o donaţie o persoană care nu are existenţă fizică.

2. Persoanele juridice care n-au dobândit personalitate juridică. Acestea vor

putea primi donaţii, în cursul constituirii, de la data actului de înfiinţare, dar numai dacă

bunurile dobândite prin donaţie sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în

mod valabil.

Persoanele juridice, o dată înfiinţate, vor putea primi donaţii numai dacă acestea

corespund scopului lor determinat prin lege, actul de înfiinţare ori statut (principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă).

3. Medicii, farmaciştii şi preoţii. Art. 810 C. civ. dispune că medicii şi farmaciştii,

care au tratat o persoană în cursul bolii de care aceasta moare, nu pot primi donaţiile pe

care bolnavul le-a făcut în favoarea lor în acest interval.

Această interdicţie se întemeiază pe o prezumţie absolută de sugestie şi captaţie,

iar nerespectarea ei atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Prevederile art. 810 C. civ. sunt aplicabile şi preoţilor care au asistat pe donator

din punct de vedere religios în cursul bolii de care acesta a murit.

Vor fi valabile donaţiile remuneratorii făcute cu titlu particular, dacă sunt potrivite

cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar (alin. 2 al art. 810 C.

civ.).

4. Surdo-mutul, dacă nu ştie să scrie, nu poate accepta o donaţie decât cu asistenţa

unui curator special, numit de autoritatea tutelară.

346

5. Cetăţenii stăini şi apatrizii nu pot primi prin donaţii terenuri situate în ţara

noastră (art. 44 alin. 2 din Constituţia revizuită).

B. Consimţământul părţilor

Pentru validitatea donaţiei, consimţământul trebuie să fie exprimat în formă

autentică (art. 813 C. civ.) şi să fie neviciat prin eroare, dol sau violenţă.

Eroarea poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donaţiei.

În practică, mai frecvent, este întâlnit dolul, care se manifestă aici sub forma

sugestiei şi captaţiei.

Violenţa, fie ea fizică sau morală, poate proveni atât de la donatar, cât şi de la un

terţ.

Sancţiunea vicierii consimţământului este nulitatea relativă a donaţiei.

C. Obiectul contractului de donaţie

Bunul care formează obiectul contractului de donaţie trebuie să fie în circuitul

civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în

viitor. Dintre bunurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul

donaţiei. De asemenea, bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual.

Dacă bunul donat este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de

proprietar. Contractul de donaţie care are ca obiect lucrul altuia este lovit de nulitate

absolută.

D. Cauza contractului de donaţie

Cauza donaţiei trebuie să fie reală, licită şi morală.

Cauza cuprinde două elemente: intenţia de a gratifica şi motivul determinant.

Intenţia de a gratifica constă în transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de

proprietate asupra unui bun ori a altui drept real sau de creanţă. Intenţia de a gratifica este

comună tuturor contractelor de donaţie, ea înfăţişându-se ca un element abstract, obiectiv

şi invariabil al cauzei donaţiei.

Motivul determinant este scopul efectiv urmărit de către donator - element

subiectiv, variabil şi concret în fiecare contract de donaţie.

Principiul irevocabilităţii donaţiilor excepţii

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

347

A. Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 801 şi 822 - 824 C. civ. contractul de donaţie este

irevocabil, astfel încât, cel care a făcut liberalitatea, nu mai poate lua înapoi ceea ce a

dăruit. Irevocabilitatea donaţiilor este menită să asigure siguranţa circuitului civil.

În cazul contractului de donaţie irevocabilitatea are un caracter special, mai

accentuat decât forţa obligatorie a oricărui alt contract, întrucât ea priveşte nu numai

efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de valabilitate pentru formarea lui.

Aşa fiind, orice clauză sau condiţie, a cărei îndeplinire ar depinde doar de voinţa

donatorului, care ar putea în acest fel să înlăture sau să micşoreze liberalitatea făcută

donatarului, este incompatibilă cu esenţa donaţiilor şi sancţionată cu nulitatea absolută.

B. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor

- Donaţiile făcute sub o condiţie potestativă din partea donatorului. Potrivit art.

822 C. civ. „este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai

de voinţa donatorului”. Aşadar, donaţia nu poate să fie făcută sub o condiţie pur

potestativă - a cărei realizare ar atârna exclusiv de voinţa donatorului (de exemplu, îţi voi

dona bunul, dacă voi crede eu că meriţi) şi nici sub o condiţie simplă potestativă - a cărei

realizare să depindă atât de voinţa donatorului, cât şi de circumstanţe exterioare (de

exemplu, îţi voi dona casa, dacă mă voi transfera în altă localitate).

Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea absolută a contractului.

- Donaţia făcută cu sarcina pentru donatar de a plăti datoriile viitoare

nedeterminate. Potrivit art. 823 C. civ. sunt nule donaţiile care impun donatarului plata

unor datorii pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare nu a fost

specificată prin actul de donaţie, întrucât donatorul ar putea contracta în viitor datorii care

ar putea depăşi valoarea obiectului donat, ceea ce ar constitui o revocare indirectă a

donaţiei.

Sancţiunea inserării unei asemenea clauze este nulitatea absolută.

- Donaţia făcută cu clauză de a dispune de bunul donat. Dacă donatorul şi-a

rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o sumă determinată din bunurile dăruite,

donaţia este nulă cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a fi

dispus de ele; bunul sau suma se transmite către moştenitorii legali ai donatorului.

348

Raţiunea acestei interdicţii rezidă în faptul că donatarul s-ar afla la discreţia donatorului,

care ar putea oricând să înstrăineze bunurile sau suma de bani din bunurile dăruite.

C. Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor :

- cele prin care contractul de donaţie este afectat de un termen, deoarece

termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acestuia;

- cele prin care contractul de donaţie este afectat de o condiţie cazuală (care

depinde de hazard) sau mixtă (depinzând de hazard şi voinţa unei alte persoane decât

donatorul);

- cele prin care în contractul de donaţie se stipulează plata datoriilor prezente ale

donatorului, datorii cu dată certă, anterioară donaţiei şi chiar cele viitoare, dacă acestea

sunt specificate în contract;

- cele care prevăd expres posibilitatea reîntoarcerii bunurilor donate în cazul

în care donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă ar lăsa descendenţi, sau pentru

cazul de predeces al donatarului şi al descendenţilor lui. Asemenea clauze de

reîntoarcere vor putea fi convenite numai în favoarea donatorului, nu şi a moştenitorilor

acestuia;

- cele prin care donaţia are ca obiect nuda proprietate, donatorul rezervându-şi

uzufructul sau dreptul de abitaţie. Tot astfel, este permisă şi clauza prin care se donează

doar uzufructul, donatorul păstrând nuda proprietate.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor

În principiu, donaţiile sunt irevocabile. Prin excepţie de la principiul

irevocabilităţii donaţiilor, sunt revocabile prin ele însele:

a. donaţiile între soţi (art. 937 C. civ.);

b. donaţiile de bunuri viitoare (art. 821 C. civ).

Deosebit de donaţiile mai sus arătate, care sunt revocabile prin esenţa lor, legea

prevede următoarele cazuri de revocare a donaţiilor, care sunt independente de voinţa

donatorului şi care nu constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor:

1. revocarea pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor impuse de donator;

2. revocarea pentru ingratitudinea donatarului;

3. revocarea pentru naşterea unui copil al donatorului, posterior facerii donaţiei.

A. Revocarea donaţiilor între soţi

349

Potrivit art. 937 C. civ., orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este

revocabilă. Soţul donator are dreptul de a revoca contractul de donaţie oricând în timpul

căsătoriei sau după încetarea acesteia, şi chiar după decesul soţului donatar, împotriva

moştenitorilor celui gratificat.

Donaţia între soţi devine irevocabilă în clipa morţii donatorului. Cu toate acestea,

după decesul donatorului, moştenitorii lui vor putea cere revocarea donaţiei pentru

neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine din partea donatarului.

Revocarea donaţiilor dintre soţi operează prin simpla voinţă a soţului donator,

care nu este ţinut să o motiveze. Voinţa soţului donator de a revoca donaţia făcută

celuilalt soţ poate fi exprimată expres (prin solicitarea restituirii bunului) şi chiar tacit (de

exemplu, în cazul în care donatorul dispune de bunul donat prin testament în favoarea

altcuiva).

B. Revocarea donaţiilor de bunuri viitoare

Donaţia de bunuri viitoare are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la

moartea sa.

Dreptul de a cere revocarea unei asemenea donaţii are caracter strict personal şi

aparţine doar donatorului.

Revocarea poate fi expresă, făcută prin înscris autentic sau testament, ori tacită,

atunci când ea rezultă din orice dispoziţie ulterioară contrară a donatorului, incompatibilă

cu menţinerea donaţiei.

În cazul în care donatarul moare înaintea donatorului, donaţia de bunuri viitoare

devine caducă.

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

Revocarea donaţiilor pentru neîndeplinirea sarcinilor

Sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care, dacă a acceptat donaţia, este

ţinut să o aducă la îndeplinire, în caz de neexecutare, donatorul având dreptul fie la

acţiunea în executare, fie la a cere în justiţie revocarea donaţiei pentru neexecutarea

sarcinii.

Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală. Ea poate fi stipulată în favoarea

oricăreia dintre părţi (donator ori donatar) sau în favoarea unui terţ.

350

Dacă sarcina s-a stipulat în favoarea donatarului, donaţia este pur gratuită însă, în

caz de neexecutare, ea poate fi revocată pe acest temei. Dacă sarcina este stipulată în

favoarea donatorului sau a unui terţ, în măsura sarcinii, donaţia nu mai este o liberalitate.

Pentru ca donatorul să poată cere revocarea contractului, neîndeplinirea sarcinii

de către donatar trebuie să fie imputabilă acestuia din urmă.

Acţiunea în revocare poate fi intentată de donator, de succesorii săi în drepturi şi

chiar de către creditorii chirografari, prin intermediul acţiunii oblice.

Revocarea donaţiei va produce efecte retroactive (art. 830 C. civ.). Bunurile

donate se reîntorc la donator libere de orice sarcină.

Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine

A. Noţiunea de ingratitudine

Art. 829 C. civ. enumeră printre cazurile de revocare a donaţiilor şi ingratitudinea.

Ingratitudinea este antonimul recunoştinţei pe care donatarul ar trebui să o aibă faţă de

donator.

B. Cazurile de revocare a donaţiilor pentru ingratitudine (art. 831 C. civ.):

a. Atentatul la viaţa donatorului. Pentru ca donaţia să fie revocată în temeiul art.

831 pct. 1 C. civ., nu se cere o condamnare penală a donatarului, ci este suficient să se

stabilească de către instanţa de judecată intenţia de a curma viaţa donatorului, chiar dacă

această intenţie nu a fost concretizată.

b. Delictele, cruzimile sau injuriile grave (potrivit art. 831 pct. 2 C. civ.).

Actele de cruzime vizează integritatea corporală şi sănătatea donatorului şi ele vor

trebui să fie săvârşite de donatar sau de o altă persoană, din ordinul acestuia, iar în ceea

ce

priveşte injuriile, acestea ating onoarea, demnitatea sau reputaţia donatorului.

Faptele enumerate în art. 831 pct. 2 C. civ. trebuie săvârşite cu intenţie, iar

gravitatea faptelor se apreciază numai de către instanţa de judecată..

c. Refuzul de alimente. Revocarea donaţiei pentru refuz de alimente (art. 831 pct.

3 C. civ.) presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie, iar donatarul, având posibilitatea,

să-i refuze fără cuvânt, adică fără o temeinică justificare, ajutorul alimentar pe care i- l

impune obligaţia de recunoştinţă.

351

Refuzul donatarului nu va putea fi sancţionat cu revocarea, dacă donatorul are

rude în situaţia de a- i putea acorda întreţinere.

C. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Această acţiune se particularizează prin următoarele trăsături:

a. Este o acţiune strict personală, putând fi intentată numai de către donator.

Moştenitorii acestuia devin titulari ai acţiunii în revocare dacă acţiunea a fost intenta tă de

donator, iar acesta a decedat înainte de terminarea procesului sau dacă donatorul a

decedat

înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată (art. 833 alin. 2 C. civ).

b. Titularul acţiunii îl poate ierta pe donator, în cunoştinţă de cauză, asupra

faptelor de ingratitudine săvârşite de acesta.

Potrivit art. 833 alin. 1 C. civ., iertarea donatarului se prezumă dacă a trecut un an

din ziua săvârşirii faptului sau din ziua în care donatorul ori moştenitorii lui au luat

cunoştinţă de acel fapt, fără ca înăuntrul acestui interval de timp să fi cerut revocarea.

c. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine poate fi intentată doar în

contra autorului faptei de ingratitudine, nu şi împotriva moştenitorilor acestuia.

d. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine este o acţiune în restituire

cu caracter de sancţiune, deci esenţialmente personală. Admiterea acţiunii nu produce

efecte retroactive faţă de terţi.

Revocarea donaţiilor pentru survenienţă de copil

Potrivit art. 836 C. civ., donaţia se revocă de drept în cazul în care donatorului,

care nu avea nici un copil sau alt descendent la momentul încheierii contractului de

donaţie, i se naşte, ulterior, chiar şi postum, un copil viu.

Revocarea pe acest temei se produce indiferent de felul sau valoarea donaţiei, cu

excepţia donaţiilor făcute între soţi în timpul căsătoriei (art. 937 alin. 3 C. civ.) şi a

darurilor obişnuite, care sunt de o valoare redusă.

Potrivit dispoziţiilor art. 837 C. civ., contractul de donaţie se revocă şi în cazul în

care copilul, născut ulterior momentului încheierii donaţiei, era conceput la acea dată.

Dacă donatorul avea copii sau descendenţi în viaţă la momentul încheierii

contractului de donaţie, acesta este irevocabil, prevederile art. 836 C. civ. fiind

inaplicabile.

352

Revocarea contractului de donaţie pe acest temei operează de plin drept.

Revocarea contractului de donaţie pentru survenienţă de copil produce efecte

retroactive de la data încheierii contractului, astfel că bunul donat se reîntoarce în

patrimoniul donatorului, liber de orice sarcini, iar dacă a fost înstrăinat către un terţ,

acesta îşi va pierde dreptul ca fiind dobândit de la un neproprietar. Terţul dobânditor de

bună-credinţă se va putea apăra invocând excepţia prevăzută de art. 1909-1910 C. civ. în

cazul bunurilor mobile, iar pentru bunurile imobile, uzucapiunea de 10-20 ani.

Donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale

Donaţiile indirecte

Sunt situaţii în care o persoană doreşte să gratifice pe o alta, dar nu prin

intermediul contractului de donaţie propriu-zis, ci prin intermediul unui alt act juridic. În

această situaţie ne aflăm în prezenţa unei donaţii indirecte, care pentru a fi valabilă

trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale actului prin intermediul

căruia se realizează.

În practică se întâlnesc, în principal, următoarele categorii de donaţii indirecte:

a. Renunţarea la un drept. În cazul în care renunţarea la un drept este făcută cu

intenţia de a gratifica, atunci ea dă naştere unei donaţii indirecte.

Donaţia indirectă constituie în realitate un accesoriu al operaţiunii principale, care

este renunţarea la un drept şi de care va beneficia cel chemat în baza legii să se bucure de

dreptul respectiv. Astfel, art. 697 C. civ. dispune că „partea renunţătorului profită

coerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor”; sau renunţarea la un

drept de uzufruct, de care va profita nudul proprietar prin consolidare etc.

b. Remiterea de datorie constituie un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii,

constând în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu consimţământul (expres

sau tacit) al debitorului, ea fiind, în principiu, gratuită.

Remiterea de datorie nu este supusă condiţiei formei autentice cerute pentru

validitatea contractului de donaţie, ea putând fi făcută în orice formă, scrisă, verbală sau

chiar tacită, atunci când ea decurge din anumite fapte ale creditorului, din care rezultă

neîndoielnic intenţia acestuia de a- l libera pe debitor.

353

c. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este un contract prin care o parte,

numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită stipulant, să execute o anumită

prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este

reprezentată la încheierea contractului.

Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica

reprezintă o donaţie indirectă, scutită de forma solemnă cerută pentru donaţii.

Donaţiile deghizate

Donaţia este deghizată atunci când este simulată, ascunsă sub forma unui act

juridic

diferit, cu titlu oneros.

Donaţia deghizată trebuie să îmbrace forma autentică, deoarece dispoziţiile art.

813 C. civ. obligă, în toate cazurile, ca donaţia să îmbrace forma autentică, reglementare

aplicabilă deci şi donaţiilor deghizate.

Donaţia deghizată produce efectele unei donaţii obişnuite.

Donaţiile pot fi făcute şi prin persoane interpuse. Se recurge la această formă a

simulaţiei în cazul în care se urmăreşte să se facă o liberalitate unei persoane incapabile

să primească liberalităţi de la donator. Persoana interpusă, capabilă de a primi donaţia, va

remite apoi bunul donat donatarului incapabil.

Potrivit art. 812 C. civ., sunt prezumate a fi persoane interpuse părinţii, copiii şi

soţul persoanei incapabile.

Darurile manuale

Darul manual este o varietate a contractului de donaţie care are ca obiect

numai

bunuri mobile corporale, încheindu-se valabil prin acordul de voinţă a părţilor şi prin

remiterea (tradiţiunea) efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea

vreunei alte formalităţi. Aşa fiind, darul manual este un contract real şi nu solemn.

Nici bunurile viitoare nu pot forma obiectul darului manual, deoarece predarea

presupune deţinerea materială a bunului.

Nu are importanţă valoarea bunului mobil care formează obiectul darului manual,

putând fi chiar şi un bun de o valoare deosebită. Condiţia specială care trebuie îndeplinită

pentru validitatea acestuia este tradiţiunea reală a bunului.

354

Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă o deplasare fizică a bunului de

la donator la donatar, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o remitere

implicită, cum ar fi predarea de către donator donatarului a cheilor de contact ale unui

autoturism, însoţită de predarea actelor maşinii.

Pentru valabilitatea darului manual trebuie respectate toate regulile de fond cerute

de lege pentru donaţii.

Efectele contractului de donaţie

Efectele donaţiei între părţi

A. Obligaţiile donatorului

Donatorul are obligaţia de a preda bunul care formează obiectul donaţiei şi,

eventual, de a-l păstra până la predare.

În principiu, potrivit art. 828 alin. 1 C. civ, donatorul nu răspunde pentru

evicţiune şi nici pentru vicii ascunse, deoarece donaţia este un contract cu titlu gratuit. Cu

toate acestea, donatorul este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, dacă:

a. s-a obligat expres la aceasta (art. 828 alin. 2 C. civ.);

b. evicţiunea provine din faptul său personal (art. 828 alin. 3 C. Civ);

c. donaţia era cu sarcini, în limita valorii acestora (art. 828 alin. 3 C. c iv.).

Donatorul va răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat:

a. dacă s-a obligat expres în acest sens;

b. în caz de dol (culpă gravă a donatorului), pentru pagubele rezultând din

viciile ascunse, cunoscute de el şi necomunicate dona tarului;

c. atunci când donaţia este cu sarcină, în măsura în care contractul este cu titlu

oneros şi sinalagmatic.

B. Obligaţiile donatarului

De regulă, din contractul de donaţie donatarului nu îi revine nici o obligaţie legală

faţă de donator, ci doar una morală, de recunoştinţă, care, în caz de nerespectare, atrage

revocarea donaţiei pentru ingratitudine.

Dacă donaţia este cu sarcini, neîndeplinirea acestora de către donatar dă dreptul

donatorului de a cere fie executarea contractului cu daune- interese, fie revocarea donaţiei.

Efectele donaţiei faţă de terţi

355

Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate. El va produce

efecte depline doar între părţile contractante. Pentru ca donaţia să producă efecte şi faţă

de terţi, legea cere îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate.

Astfel, în cazul în care obiectul donaţiei îl constituie un imobil, contractul devine

opozabil faţă de terţi din momentul înscrierii lui în cartea funciară (dacă este cazul atât a

ofertei de a dona, cât şi a acceptării şi notificării acceptării acesteia - art. 818 C. civ.).

Lipsa înscrierii poate fi invocată de orice persoană interesată, dar în primul rând

de cei care au primit de la înstrăinător proprietatea bunului, creditorii ipotecari asupra

imobilului donat, succesorii cu titlu particular ai donatorului.

În cazul contractului de donaţie având ca obiect bunuri mobile corporale,

opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat (art. 972

şi 1909 C. civ.).

În cazul creanţelor, donatarul va deveni proprietar faţă de terţi numai prin efectul

notificării sau acceptării, conform regulilor în materia cesiunii de creanţă.

E.3. Contractul de locaţiune

Contractul de locaţiune este contractul prin care una dintre părţi, numită locator,

se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar sau chiriaş, folosinţa temporară, totală

sau parţială a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinate, numită chirie.

Varietăţile contractului de locaţiune sunt: contractul de arendare – când e vorba de

locaţunea fondurilor rurale (bunuri agricole) şi contractul de închiriere – când e vorba de

locaţiunea unor suprafeţe locative.

Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare

Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin următoarele:

- transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra lucrului şi un

drept real;

- locatarul dobândeşte proprietatea fructelor ca accesoriu al folosinţei şi nu în

virtutea folosinţei, locatorul fiind obligat să-I asigure folosinţa lucrului nu şi dobândirea

proprietăţii fructelor.

Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

356

Locaţiunea este un contract:

- bilateral;

- cu titlu oneros;

- comutaitv;

- consensual;

- contract cu executare succesivă;

- translativ de drept de folosinţă.

1) Locaţiunea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul

naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi: locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa

bunului închiriat, iar locatorul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.

2) Locaţuinea este un contract cu titlu oneros , întrucât ambele părţi

contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui,

ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce-I revin.

4) Locaţiunea este un contract consensual care se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor, nefiind nevoie d îndeplinirea vreunei formalităţi.

În ceea ce priveşte proba contractului, legea distinge următoarele situaţi:

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi nu s-a început executarea lui, nu este

admisă nici o dovadă, nefiind posibilă nici dovedirea contractului cu martori;

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi a fost pus în executare, legiuitorul

prevede că dacă există o contestaţie asupra preţului, locatarul poate cere o expertiză

asupra preţului, iar cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar dacă preţul declarat

de acesta este mai mic decât preţul stabilit de expert;

- dacă litigiul priveşte alte elemente decât preţul, se aplică regulile generale în

materie de probe.

5) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.

Elementul timp este de esenţa locaţiunii. Deşi codul civil defineşte locaţiunea

arătând că folosinţa buului se face pe timp determinat, în realitate termenul contractului

de locaţiune poate fi şi nedeterminat de către părţi, în momentul încheierii contractului,

caz în care contractul poate înceta prin simpla denunţare unilaterală de oricare din părţi.

357

Legiuitorul a dorit să precizeze prin expresia “pe timp determinat” că locaţiunea nu poate

fi veşnică.

6) Locaţiunea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.

Efectele contractului de locaţiune.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure

locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a face).

1) Obligaţia de predare

În virtutea contractului de locaţiune şi a art.1420 C.civ., locatorului îi revine

obligaţia de a preda locatorului lucrul dat în locaţiune, la termenul convenit de părţi şi cu

cheltuiala locatarului.

Dacă locatorul refuză predarea bunului, locatarul va putea cere instanţei

desfiinţarea contractului cu daune interese sau să oblige pe cealaltă parte la executarea

silită a contractului.

Predarea bunului presupune şi predarea tuturor accesoriilor sale, care trebuie să

se facă într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat.

Deşi art.1420 C.civ. prevede că locatorul este dator prin însăşi natura

contractului, fără a mai fi nevoie de vreo stipulaţie contrară, de a preda locatarului lucrul

închiriat sau amanetat şi de a face ca acesta să se poată folosi neîmpiedicat de lucrul

închiriat pe tot timpul duratei contractului, totuşi, întrucât este vorba de o obligaţie de a

face, locatorul în caz de neexecutare urmează a fi pus în întârziere.

Având în vedere faptul că locaţiunea este un contract cu executare succesivă,

obligaţia de predare se prelungeşte până la încetarea efectelor contractului, locatorul

având dreptul să ceară să fie menţinut în folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.

2) Obligaţia efectuării reparaţiilor

Locatorul este ţinut faţă de locatar, nu numai la predarea bunului în bună stare,

pentru a putea fi întrebuinţat, ci şi la întreţinerea lucrului în tot timpul cât durează

locaţiunea. Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul

locaţiunii, bineînţeles dacă bunul are nevoie de astfel de reparaţii. Reparaţiile, aşa zis

locative cad în sarcina locatarului.

Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate cere rezilierea

contractului, chiar şi pentru viciile aparente existente în momentul încheierii contractului,

358

sau poate cere justiţiei obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor, sub sancţiunea

plăţii de daune cominatorii, sau autorizarea de a le efectua locatarul în contul locatorului,

reţinând reparaţiile efectuate din chirie.

3) Obligaţia de garanţie

Locatorul trebuie să- l garanteze pe locatar contra tulburărilor folosinţei şi

împotriva viciilor ascunse ale lucrului.

a) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta proprie

Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept

consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare de drept sau de fapt.

Locatarul nu va putea să schimbe în timpul duratei locaţiunii forma sau destinaţia

lucrului închiriat. Întrucât locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare pe toată durata

locaţiunii, el nu răspunde de stingerea folosinţei rezultată din efectuarea unor reparaţii, cu

condiţia să fie vorba de reparaţii cu caracter urgent şi care durează cel mult 40 de zile.

Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de reparaţii

urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului, locatorul este în drept a

proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii, locatarul fiind obligat să le suporte:

- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de 40 de zile;

- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;

- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt de aşa natură,

încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.

b) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta unui terţ

Locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu invocă

vreun drept asupra lucrului. Deci locatorul nu garantează pentru tulburările de fapt,

situaţie în care terţul va putea fi urmărit de locatar în numele său personal, prin acţiunile

posesorii.

Deci, împotriva proprietarului locatarul va putea folosi numai acţiunile întemeiate

pe contractul de locaţiune, în schimb, împotriva terţilor, fără drept asupra lucrului se va

putea apăra prin acţiunile posesorii.

Dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, adică terţul invocă un

drept real asupra lucrului, locatarul nu are la îndemână acţiunea posesorie în contra

terţului tulburător, ci trebuie să aducă la cunoştinţa proprietarului- locator, pentru că

359

numai acesta este în drept şi în măsură a se apăra contra unei asemenea tulburări.

Locatorul va răspunde, aşadar, de pierderea sau reducerea folosinţei rezultată din

evicţiune. În acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului cu daune

interese, fie o diminuare a chiriei proporţională cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-

interese.

Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul

personal al locatorului, caz în care locatorul răspunde în virtutea obligaţiei de a se abţine

de la orice fapt personal, care ar duce la tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.

Dacă locatarul este tulburat prin fapte săvârşite de un terţ oarecare, prin fapte ce

reprezintă delicte civile atunci locatorul nu răspunde, locatarul putând să se apere prin

acţiunea civilă delictuală intentată împotriva terţului ce a săvârşit fapte cauzatoare de

prejudicii.

c) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din viciile lucrului

Locatorul are obligaţia să- l garanteze pe locatar pentru viciile ascunse şi

stricăciunile bunului care împiedică folosinţa lui normală.

În materie de locaţiune – spre deosebire de vânzare-cumpărare, viciile pot apărea

şi ulterior încheierii contractului, întrucât locatorul este obligat să asigure folosinţa utilă a

lucrului pe tot parcursul perioadei pentru care contractul a fost încheiat.

În cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere

proporţională din preţ sau rezilierea contractului cu daune interese pentru toate pagubele

suferite din cauza viciilor sau stricăciunilor.

Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore, locatarul are la

îndemână aceleaşi posibilităţi ca cele de mai sus dar fără daune- interese, pentru că este

vorba de o cauză străină ce nu poate fi imputată locatorului.

Deoarece nu este reglementată prin norme imperative, obligaţia de garanţie pentru

evicţiune şi vicii ascunse poate fi modificată prin convenţia dintre părţi.

Obligaţiile locatarului

1) Obligaţia e a întrebuinţa lucrul conform destinaţiei şi ca bun proprietar

Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat potrivit destinaţiei determinate

prin contract, întrucât destinaţia lucrului închiriat este de esenţa contractului de

locaţiune. În lipsa unei stipulaţii exprese, destinaţia se determină de obicei prin natura

360

lucrului închiriat, profesiunea locatarului, destinaţia sa anterioară sau alte fapte care au

precedat locaţiunea.

În cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a se îngriji ca un bun

proprietar de lucrul închiriat şi conform destinaţiei lui, locatorul are facultatea de a cere

rezilierea contractului cu daune interese sau repunerea lucrului în starea anterioară.

Art.1429 C.civ. impune locatarului obligaţia de a întreţine şi întrebuinţa lucrul

închiriat ca un bun proprietar. Prin expresia Bun proprietar trebuie să înţelegem că

locatarul este ţinut de a întreţine lucrul tot timpul locaţiunii. Prin aceasta trebuie să

înţelegem că locatarului îi revine sarcina de a efectua reparaţiile mici – locative – spre

deosebire de reparaţiile capitale care cad în sarcina locatorului.

Locatorul răspunde de asemenea de stricăciunile şi pierderile provocate de

membri familiei sale sau de sublocatari.

Reparaţiile privind părţile comune în cazul unor imobile folosite de mai mulţi

locatari cad în sarcina proprietarului, dacă nu se face dovada că acestea sunt cauzate de

unul dintre ei, de membrii familiei sau de sublocatari.

2) Plata chiriei

Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii, chiria, la termenele stipulate în

contract. Plata chiriei se va face la domiciliul debitorului. În caz de neexecutare, locatorul

poate cere rezilierea contractului.

Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune, a fost vândut şi noul

proprietar nu- l înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.

3) Restituirea

După încetarea contractului de locaţiune, locatarul este obligat să restituie

locatorului bunul închiriat sau arendat cu toate accesoriile lui şi potrivit inventarului

făcut.

În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare.

Locatarul nu răspunde dacă lucrul închiriat a pierit sau s-a deteriorat din cauza

vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, în acest caz riscul este suportat de locator

întrucât acesta are calitatea de proprietar. Dovada incumbă – potrivit regulilor generale,

locatarului.

4) Răspunderea pentru incendiu

361

Locatarul răspunde pentru pagubele cauzate proprietarului prin incendiu, dacă nu

se dovedeşte că incendiul a provenit din: forţă majoră sau caz fortuit, comunicarea

incendiului de la alt imobil sau defect de construcţie. Regula vizează aşa numitele cauze

anonime – acele situaţii în care cauza izbucnirii incendiului nu a putut fi stabilită – astfel

că orice cauză străină este neimputabilă, dovedită este exoneratoare de răspundere.

Dacă există mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de

incendiu în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce ocupă. Pentru a fi exonerat

de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi că incendiul a izbucnit în partea unuia

dintre ei sau că n-a putut izbucni în partea pe care el o ocupă.

Dacă incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se află în

întreţinerea şi administrarea locatorului, atunci paguba este suportată de locator.

5) Apărarea contra uzurpărilor

Locatarul are obligaţia e a aduce la cunoştinţa locatorului uzurparea încercată de

un terţ asupra lucrului.

Prin uzurpare înţelegem orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii

sau posesiei lucrului dat în locaţiune.

Locatarul trebuie să- l înştiinţeze pe locator în termen util, de orice încercare de

uzurpare, pentru că acesta să se poată apăra. Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte această

obligaţie, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma uzurpaţiunii.

Încetarea locaţiunii.

Contactul de locaţiune încetează prin:

- denunţarea unilaterală;

- expirarea termenului;

- rezilirea contractului;

- pieirea obiectului;

- desfiinţarea titlului locatorului;

- încetarea prin efectul înstrăinării lucrului de către proprietar.

Moartea uneia din părţi nu constituie mod de încetare a locaţiunii, întrucât

drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor, cu excepţia cazului când părţile au

stipulat expres încetarea contractului pentru acest caz.

a) Denunţarea unilaterală

362

Dacă contractul de locaţiune a fost încheiat fără termen, el poate înceta prin

denunţare unilaterală deci prin manifestarea de voinţă a uneia din părţi, de a înceta

contractul, dar cu condiţia respectării termenului de preaviz.

Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de voinţă privind

desfacerea contractului şi ziua în care contractul urmează să înceteze ca urmare a

denunţării. Acest termen variază după natura lucrului şi obiceiul locului şi are ca scop ca

locatorul să-şi poată găsi alt locatar, respectiv locatarul să-şi poată găsi alt bun, similar.

Denunţarea reprezintă un act unilateral de voinţă care duce la încetarea

contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părţi şi fără necesitatea vreunei justificări.

b) Expirarea termenului

Dacă prin contract părţile au fixat un termen, locaţiunea încetează de drept la

împlinirea termenului, fără să mai fie nevoie de vreo înştiinţare prealabilă.

Dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosinţa lucrului, fără ca

locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune, chiar

dacă părţile n-au convenit în acest sens. Tacita relocaţiune duce la o prelungire a

contractului în aceleaşi condiţii în care a fost încheiat, care însă se va socoti un nou

contract de locaţiune fără termen.

Dacă contractul iniţial a fost însoţit de anumite garanţii, relocaţiunea ia naştere

fără garanţii, deoarece ele trebuie stipulate expres.

Pentru a evita tacita relocaţiune, locatorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a nu

reînnoi contractul la expirarea termenului, fără ca locatarul să se poată opune încetării

contractului. Această manifestare de voinţă, concediul, trebuie să fie anunţată înainte de

expirarea contractului, dar fără respectarea termenului de preaviz. Dacă s-a anunţat

concediul, locatarul nu poate opune tac ita relocaţiune, chiar dacă a continuat să

folosească lucrul închiriat, locatorul putând cere restituirea lucrului şi daune- interese.

c) Rezilierea

Dacă una dintre părţi nu-şi respectă obligaţiile ce îi revin, cealaltă parte poate cere

instanţei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor generale privind contractele

bilaterale cu executare succesivă.

Neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie cu privire la obligaţiile principale.

d) Pieirea lucrului

363

Pieirea lucrului poate fi totală sau parţială.

Dacă pieirea lucrului este totală contractul se desface de drept deoarece locatorul

nu mai poate asigura folosinţa lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. În cazul în

care lucrul a pierit din culpa locatorului acesta va fi obligat să suporte pe lângă desfacerea

contractului şi plata de daune interese, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului

prin încetarea contractului.

Dacă lucrul a pierit numai în parte, locatarul poate cere, după caz, fie o reducere a

chiriei, fie desfacerea contractului.

Problema daunelor interese se rezolvă în funcţie de culpa părţii care a provocat

pieirea parţială a lucrului.

e) Desfiinţarea titlului locatorului

O asemenea desfiinţare a titlului locatorului are drept efect încetarea contractului

de locaţiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului.

Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit sau locatorul poate fi evins printr-o

acţiune în revendicare.

Excepţii: contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp

de 5 ani, chiar dacă uzufructul a încetat, în limitele unui act de administrare; de asemenea

rămân valabile contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care

locatarul a fost de bună credinţă; contractul încheiat de terţul dobânditor al imobilului

ipotecat, chiar dacă este evins, cu condiţia ca, contractul de locaţiune să fi fost încheiat cu

bună credinţă şi cu dată certă, anterioară transcrierii comandamentului.

f) Efectul înstrăinării lucrului.

În cazul înstrăinării lucrului locaţiunea nu încetează, cumpărătorul fiind obligat să

respecte contractul de locaţiune încheiat de vânzător dacă existenţa sa este consacrată

printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată cu dată certă, anterioară vânzării, cu

excepţia unei clauze contrare prevăzute în contractul de locaţiune.

Dacă contactul de locaţiune este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani el

trebuie transcris pentru a fi opozabil terţilor.

În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte locaţiunea făcută de

vânzător, pentru a obţine desfacerea contractului trebuie să înştiinţeze locatarul despre

364

concediu, respectând termenele de preaviz, desfacerea contarctului operând în condiţiile

generale ale denunţării unilaterale a contractului încheiat pe termen nedetermina t.

În cazul desfacerii locaţiunii prin efectul înstrăinării lucrului închiriat, locatarul

este în drept să ceară daune interese de la locator, dacă nu s-a prevăzut în contract o

stipulaţie contrară.

E.4. Contractul de arendare

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare

Noţiunea şi reglementarea contractului de arendare

Contractul de arendare constituie o varietate a contractului de locaţiune din

dreptul comun, prin care o parte, numită arendator, se obligă să transmită celeilalte părţi,

numită arendaş, folosinţa unor bunuri agricole pe o durată determinată, în schimbul unui

preţ numit arendă.

Contractul de arendare este reglementat prin Legea nr. 16/1994, Legea arendării,

modificată şi completată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr 65/1998 şi prin O.U.G. nr.

157/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 350/2003.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 16/1994, dispoziţiile Legii arendării „se completează

cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare”.

Astfel, vor fi incidente în cauză dispoziţiile cuprinse în titlul VII, capitolul IV, din Codul

civil, intitulat Despre regulile particulaire la arendare, art. 1454 şi urm., care n-au fostt

abrogate expres de Legea arendării.

La aceste dispoziţii se adaugă şi cele care reglementează locaţiunea de drept

comun.

De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 16/1994 se întregesc şi se coroborează şi cu

cele ale Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar) şi cu ale altor acte normative care

reglementează activitatea în domeniul agricol.

Caracterele juridice ale contractului de arendare

a. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral).

b. Arendarea este un contract cu titlu oneros.

c. Contractul de arendare este comutativ.

365

d. Contractul de arendare este un contract cu executare succesivă.

e. Arendarea este un contract translativ de folosinţă asupra bunurilor agricole.

f. Contractul de arendare se încheie intuitu personae, cel puţin în persoana

arendaşului.

g. Contractul de arendare este un contract solemn; însă, el nu trebuie încheiat în

forma autentică, putând fi încheiat şi sub forma înscrisului sub semnătură privată. Pentru

a fi opozabile faţă de terţi contractele de arendare trebuie înregistrate în termen de 15 zile

de la încheiere la Consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunur ile arendate.

Condiţiile de validitate ale contractului de arendare

Părţile contractante

A. Arendatorul

Poate avea calitatea de arendator proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător

legal al bunurilor care formează obiectul contractului şi care are dreptul de exploatare

agricolă a acestora şi are capacitatea cerută de lege pentru încheierea unui astfel de

contract.

Art. 4 alin. 1 din Legea 16/1994 prevede că „nu pot da în arendă bunurile agricole

regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă, societăţile

comerciale şi alte unităţi care au în patrimoniu sau în administrare terenuri proprietate de

stat...”

B. Arendaşul

Pot avea calitatea de arendaş una sau mai multe persoane fizice (membrii unei

familii), însă numai persoane care sunt cetăţeni români, indiferent că au domiciliul în

România sau în străinătate (dar care au pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă

ori atestat de cunoştinţe agricole şi prezintă garanţiile solicitate de arendator), sau

persoane juridice române, cu sediul în România (inclusiv cu capital parţial sau integral

străin), care are ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi prezintă garanţiile

cerute de arendatori.

Art. 18 din Legea arendării interzice luarea în arendă a bunurilor agricole de către

„funcţionarii publici şi salariaţii din conducerile administrative ale regiilor autonome cu

profil agricol, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, ale

366

societăţilor comerciale agricole pe acţiuni şi ale altor unităţi care au în patrimoniu sau în

administrare terenuri agricole proprietate de stat”.

Obiectul contractului de arendare

a. Lucrul arendat. Legea arendării enumeră în art. 1 alin. 2 bunurile agricole care

pot fi arendate. Acestea sunt imobile fie prin natura lor, cum sunt terenurile şi

construcţiile, fie prin destinaţie, cum sunt maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri

destinate exploatării agricole.

b. Arenda (preţul contractului) poate să fie stabilită sub forma unor cantităţi de

produse agricole, care vor fi predate în natură sau sub forma echivalentului lor în lei, la

preţurile practicate pe piaţa locală la data plăţii ori poate fi exprimată într-o cantitate de

produse agricole şi bani. Nimic nu se opune ca arenda să fie stabilită direct în bani.

Conform art. 5 lit. e din lege, sub sancţiunea nulităţii, contractul de arendare

trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la cuantumul arendei, precum şi la modalităţile şi

termenul de plată.

Termenul arendării

Potrivit art. 7 din Legea arendării, contractul trebuie să prevadă durata arendării.

Legea 16/1994 modificată lasă deplină libertate părţilor sub acest aspect, ele

putând conveni asupra oricărui termen, ţinând cont de situaţia de fapt concretă şi de

interesele lor.

Totuşi, deşi legea nu mai prevede un termen minim (iniţial se prevedea o durată

minimă de 5 ani pentru încheierea contractului), se consideră că durata arendării nu poate

fi mai mică de 1 an, aceasta fiind necesară pentru consumarea unui ciclu de producţie,

pentru ca arendaşul să poată culege fructele (art. 1462 C. civ.).

Efectele contractului de arendare

Problema suportării riscurilor

A. Riscul pieirii lucrului

Riscul pieirii fortuite, în tot sau în parte, a bunurilor arendate (construcţii, maşini,

utilaje, animale etc.), este suportat de către arendator, potrivit regulii res perit domino.

În cazul în care lucrul arendat a pierit în totalitate, contractul încetează, iar

dacă

367

lucrul arendat a pierit numai în parte, arendaşul va putea să ceară fie o scădere de preţ

proporţională cu deteriorarea lucrului şi timpul utilizat, fie desfiinţarea contractului, dacă

partea pierită din lucrul arendat este atât de însemnată încât se poate prezuma că, fără

acea parte, persoana nu ar fi consimţit la arendare.

B. Riscul neexecutării contractului

În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul neexecutării contractului este

suportat de arendator în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat.

Dacă arenda a fost stabilită de către părţi sub forma unei cote-părţi din recoltă,

pierderea recoltei se suportă proporţional de arendator şi arendaş (art. 1469-1467 C. civ.).

În cazul în care arenda se plăteşte prin echivalentul în lei al produselor,

arendatorul nu suportă riscul pierii lor după recoltare, el nefiind proprietar al produselor

culese, ci creditorul unei creanţe băneşti.

Dacă arenda a fost prevăzută de părţi într-o cantitate determinată de produse

agricole, care urmează a fi prestată de arendaş în natură sub forma echivalentului în bani,

riscul pieirii fortuite a recoltei este suportat, de regulă, de arendaş, deoarece cuantumul

arendei nu depinde de mărimea recoltei.

Obligaţiile părţilor

A. Obligaţiile arendatorului

Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea arendării, arendatorul este obligat să predea

bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş contra

evicţiunii totale sau parţiale şi pentru viciile ascunse ale lucrului arendat, precum şi să

execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract.

Arendatorul trebuie să predea bunurile arendate în stare corespunzătoare folosinţei

(exploatării agricole), iar pe durata arendării să execute reparaţiile capitale care sunt de

natură a menţine bunul în stare de exploatare.

În fine, potrivit art. 10 din Legea arendării, impozitele şi taxele datorate, potrivit

legii, pentru bunurile agricole arendate, cad în sarcina arendatorului.

B. Obligaţiile arendaşului

Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 16/1994 prevede că „arendaşul are obligaţia de a folosi

bunurile arendate, ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite, de a menţine potenţialul

productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda

368

la termenele şi în modalităţile stabilite, precum şi de a executa toate obligaţiile

contractuale”.

Arendaşul mai are şi obligaţia de a plăti taxele de redactare şi înregistrare a

contractului de arendare, precum şi a impozitelor datorate pe veniturile realizate din

exploatarea bunurilor agricole arendate.

În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţ i, cealaltă poate

cere în justiţie rezilierea contractului „în condiţiile legii” (art. 24 alin. 2 din Legea nr. 16/

1994).

Încetarea contractului de arendare

Principala cauză de încetare a contractului de arendare o constituie expirarea

termenului contractual, dacă contractul nu a fost reînnoit.

Contractul poate înceta şi în caz de pieire a bunurilor arendate, în cazul desfiinţării

titlului arendatorului, precum şi în cazul neexecutării obligaţiilor de către oricare din

părţi, când se poate cere prin justiţie rezilierea contractului.

Decesul uneia dintre părţi nu duce la încetarea contractului, moştenitorii acesteia

preluând drepturile şi obligaţiile din contract, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest

scop, potrivit art. 251 alin. 1 din Legea nr. 16/1994 moştenitorii majori trebuie să

comunice în scris intenţiile lor de a continua contractul şi să obţină acordul scris al

celeilalte părţi, în termen de 30 de zile de la data decesului.

369

E.5. Contractul de antrepriză

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză

Noţiunea contractului de antrepriză

Codul civil reglementează contractul de antrepriză în Cartea a III-a, titlul VII,

intitulat Despre contractul de locaţiune, în art. 1470-1490, sub denumirea de locaţiunea

lucrărilor.

Contractul de antrepriză este acel act juridic în baza căruia o parte, numită

antreprenor, se obligă să execute pe riscul său o lucrare determinată pentru o altă parte,

numită client, în schimbul unei remuneraţii.

Caracterele juridice ale contractului de antrepriză

a. Antrepriza este un contract bilateral (sinalagmatic).

b. Contractul de antrepriză este un contract consensual.

c. Contractul de antrepriză este cu titlu oneros.

d. Antrepriza este un contract comutativ.

e. Contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă în timp.

f. Antrepriza este, în principiu, un contract intuitu personae, clientul având în

vedere calităţile, aptitudinile şi cunoştinţele personale ale antreprenorului.

Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi alte contracte

Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de muncă

Datorită obiectului său, contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de

muncă, între cele două contracte existând şi importante deosebiri. Astfel:

- antreprenorul este independent faţă de client în realizarea lucrării comandate,

părţile fiind într-un raport juridic de egalitate, angajatul este subordonat angajatorului pe

toată durata executării contractului;

- raportul juridic de muncă va fi supus unei reglementări speciale (norme jurid ice

de dreptul muncii), pe când contractul de antrepriză este reglementat, în principiu, de

dreptul comun;

- în cazul în care angajatul cauzează anumite pagube altor persoane, în baza

raportului de prepuşenie stabilit, angajatorul va putea fi ţinut răspunzător, în mod solidar

370

cu angajatul; clientul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de antreprenor terţilor, în

executarea contractului;

- antreprenorul este obligat să suporte riscul neexecutării contractului şi, în unele

situaţii, chiar al pieirii lucrării, pe când angajatul nu va fi ţinut niciodată să suporte riscul

neexecutării atribuţiilor sale de serviciu.

Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de

vânzare a unui bun viitor

Atunci când lucrarea se execută cu materialele procurate de antreprenor,

contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare care are ca

obiect un bun viitor.

Calificarea coirectă a actului juridic încheiat între părţi se va face în funcţie de

intenţia reală a părţilor. Dacă procurarea materialelor care vor fi folosite pentru

executarea lucrării constituie un act accesoriu, atunci contractul va fi unul de antrepriză.

Dacă materialele procurate în vederea efectuării lucrării au o valoare mult mai mare decât

valoarea muncii, ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare a unui bun viitor.

Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de depozit

Când lucrarea se execută cu materialele clientului, antrepriza se aseamănă cu cel

depozitul, întrucât depozitarul efectuează anumite prestaţii legate de bunurile depozitate.

Calificarea contractului se va face, de asemenea, în funcţie de intenţia reală a

părţilor. Dace obiectul principal al contractului îl constituie efectuarea lucrării, vom fi în

prezenţa unui contract de antrepriză, iar în situaţia în care prestaţia principală este

depozitarea materialelor respective, vom vorbi despre un contract de depozit.

Condiţiile de validitate ale contratului de antrepriză

A. Capacitatea părţilor

Antreprenorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, pe când clientul va

trebui să aibă capacitate de exerciţiu deplină doar în cazul în care contractul de antrepriză

are natura unui act de dispoziţie (de exemplu, construcţia unei case). Atunci când lucrarea

are caracterul unui act de administrare (de exemplu, efectuarea de reparaţii obişnuite),

clientul poate avea şi capacitate de exerciţiu restrânsă, av’nd nevoie, însă, de

încuviinţarea prealabilă a tutorelui.

B. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat.

371

C. Obiectul şi cauza contractului

Atât obiectul, cât şi cauza contractului de antrepriză trebuie să îndeplinească

condiţiile generale de validitate în materie de convenţii (art. 948 şi art. 962-968 C. civ.).

Efectele contractului de antrepriză

Problema suportării riscurilor

A. Riscul pieirii lucrului

a. Materialele aparţin antreprenorului. Dace lucrarea se execută cu materialele

antreprenorului, riscul pieirii fortuite a acesteia va fi în sarcina lui, deoarece el este

proprietarul materialelor, calitate pe care o păstrează până în momentul predării lucrării

clientului.

b. Materialele aparţin clientului. Conform art. 1480 C. civ., atunci când lucrarea

se execută cu materialele clientului, antreprenorul este doar un simplu executant (detentor

precar al acelor bunuri), iar riscul pieirii fortuite a lucrării va fi suportat de către client,

deoarece el are calitatea de proprietar al materialelor. Excepţie face situaţia în care pieirea

s-ar datora culpei antreprenorului (de exemplu, acesta păstrează materialele în condiţii

necorespunzătoare).

B. Riscul neexecutării contractului

Riscul neexecutării contractului este suportat, întotdeauna, de către antreprenor,

întrucât el este debitorul obligaţiei de executare a lucrării. Antreprenorul suportă riscul şi

atunci când lucrarea executată în totalitate sau în parte a pierit, iar refacerea acesteia mai

este posibilă. Prin urmare, deşi antreprenorul execută lucrarea de două ori, el nu va fi

îndreptăţit să primească decât o singură dată remuneraţia convenită.

În schimb, atunci când clientul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea

lucrării, el va plăti de două ori remuneraţia.

Obligaţiile părţilor

A. Obligaţiile antreprenorului

a. Obligaţia de a executa lucrarea convenită în termenul stipulat de părţi în

contract. Această obligaţie implică 3 prestaţii distincte: obligaţia de a executa lucrarea

promisă, predarea lucrării şi conservarea acesteia. Primele două sunt obligaţii de rezultat,

care, în caz de neexecutare, atrag răspunderea antreprenorului, cu excepţia situaţiei în

care probează survenirea unei caz fortuit, care l-a împiedicat să-şi execute obligaţiile. Cât

372

priveşte cea de-a treia obligaţie, aceasta este o obligaţie de diligenţă, şi, pentru a se putea

reţine răspunderea antreprenorului, clientul este obligat să probeze culpa acestuia.

b. Obligaţia de garanţie pentru vicii. Antreprenorul va răspunde pentru viciile

ascunse ale lucrării pe care a efectuat-o. Obligaţia de garanţie va funcţiona dacă viciile

ascunse au fost descoperite în termen de cel mult un an de la predarea lucrăr ii (art. 11

alin. 1 din Decretul 167/1958) şi au fost reclamate în cel mult 6 luni din momentul

descoperirii lor (art. 5 din Decretul 167/1958).

B. Obligaţiile clientului

a. Obligaţia de a recepţiona şi de a prelua lucrarea. Prin recepţia lucrării se

înţelege verificarea şi, subsecvent, aprobarea de către client a modului în care

antreprenorul şi-a executat lucrarea.

Această operaţiune se poate efectua global, o singură dată pentru întreaga lucrare

ori, atunci „când este vorba despre un lucru ce poate fi măsurat sau care are mai multe

bucăţi” (art. 1482 C. civ.), în mai multe etape, prezumându-se că părţile plătite de către

client au fost verificate şi implicit recepţionate.

Luarea în primire a lucrării coincide, de regulă, cu recepţia acesteia. Dacă, în

momentul primirii lucrării, clientul nu formulează obiecţiuni, antreprenorul nu mai poate

fi ţinut să răspundă pentru viciile aparente ale lucrării.

b. Obligaţia de plată a lucrării. Remuneraţia lucrării care formează obiectul

contractului de antrepriză poate fi stabilită în mai multe feluri:

- sub forma unei sume globale (forfetare), caz în care eventuala creştere a costului

materialelor folosite la realizarea lucrării ori a manoperei va fi suportată de către

antreprenor;

- pe bază de deviz; în această situaţie, costul total al lucrării va rezulta în urma

cumulării sumelor corespunzătoare fiecărei etape a lucrării, el putând fi modificat în

funcţie de eventuala fluctuaţie a preţurilor materialelor.

Subantrepriza

Contractul de subantrepriză este acel contract în baza căruia o parte,

numită

subantreprenor, se obligă faţă de antreprenorul principal, dintr-un contract de antrepriză

preexistent, să execute una sau unele dintre lucrările la care acesta s-a angajat faţă de

373

clientul său, antreprenorul principal rămânând răspunzător faţă de client pentru lucrările

executate de către subantreprenori.

În raporturile juridice care iau naştere între subantreprenor şi antreprenorul

principal sunt aplicabile regulile generale ale contractului de antrepriză.

Între subantreprenori şi client nu se nasc raporturi juridice şi, prin urmare, acesta

din urmă nu are o acţiune rezultată din contract împotriva lor. Faţă de client,

antreprenorul va fi ţinut răspunzător pentru toate lucrările efectuate de subantreprenori

(art. 1487 C. civ.).

Acţiunea directă a lucrătorilor şi a subantreprenorilor

Conform art. 1488 C. civ., „zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la

clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări ... pot reclama plata lor de la

comitent, pe atât cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei”.

Prin urmare, prin introducerea art. 1488 C. civ. s-a urmărit evitarea suportării

efectelor insolvabilităţii sau chiar ale falimentului antreprenorului de către lucrători.

Acestora li s-a conferit posibilitatea legală de a- l acţiona direct pe client, fiind puşi, astfel,

la adăpost faţă de concursul altor posibili creditori ai antreprenorului.

Încetarea contractului de antrepriză

Contractul de antrepriză încetează: prin executarea sa, prin rezoluţiune, prin

imposibilitate fortuită de executare.

Fiind un contract intuitu personae, încheiat în considerarea aptitudinilor şi

cunoştinţelor antreprenorului, antrepriza încetează şi prin moartea acestuia (art. 1485 C.

civ.).

374

E.6. Contractul de mandat

Mandatul cu reprezentare

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de mandat

A. Noţiunea contractului de mandat

Contractul de mandat este acel act juridic prin care o parte, numită mandant,

însărcinează o altă parte, numită mandatar, să încheie acte juridice pe seama şi în numele

ei.

Contractul de mandat este reglementat în Codul Civil, Cartea a III-a, Titlul IX

(Despre mandat), în art. 1532-1559. Codul civil se referă doar la mandatul cu

reprezentare, însă este admis că mandatul poate fi şi fără reprezentare.

Contractul de mandat mai este denumit şi procură, împuternicire sau delegaţie.

B. Caracterele juridice ale contractului de mandat

a. Mandatul este un contract consensual. Potrivit art. 1533 alin. 1 C. civ.,

mandatul poate fi şi tacit.

b. Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece el se bazează

esenţialmente pe încrederea pe care mandantul o are în mandatar.

c. Contractul de mandat este, în principiu, cu titlu gratuit (art. 1532 C. civ.).

Gratuitatea este însă doar de natura contractului, nu şi de esenţa acestuia, astfel încât

părţile pot deroga de la această regulă (art. 1534 C. civ.), stipulând în favoarea

mandatarului o remuneraţie, caz în care mandatul devine cu titlu oneros.

d. Contractul de mandat este, de regulă, unilateral. Dacă, însă, în favoarea

mandatarului s-a stipulat o retribuţie, mandatul devine sinalagmatic (bilateral).

Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi alte contracte civile

A. Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi contractul de antrepriză

Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă cu contractul de antrepriză. Cu

toate acestea, între cele două contracte există deosebiri esenţiale. Astfel:

- mandatarul este însărcinat cu încheierea de acte juridice pe seama şi în numele

mandantului; antreprenorul obligându-se să execute acte materiale pentru client (de

exemplu, construirea unei case);

375

- mandantul este ţinut de actele pe care mandatarul le-a încheiat cu terţii (dacă s-

au respectat limitele împuternicirilor primite), pe când, în cazul antreprizei, clientul nu

răspunde pentru actele încheiate de antreprenor cu terţii;

- de asemenea, răspunderea mandatarului este supusă unor reguli diferite de cele

prin care este reglementată răspunderea antreprenorului.

B. Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi contractul de muncă

Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă şi cu contractul de muncă, între

cele

două contracte existând şi deosebiri:

- mandatarul are calitatea de reprezentant al mandantului, pe când salariatul nu

este reprezentantul angajatorului (patronului);

- angajatul nu poate fi reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care

s-a

obligat, pe când mandatarul îşi poate substitui o altă persoană care să îndeplinească unele

din actele juridice la care s-a obligat;

- mandatarul este însărcinat să încheie acte juridice, pe când salariatul (angajatul)

realizează, în principiu, acte materiale prin punerea forţei de muncă la dispoziţia celeilalte

angajatorului;

- între salariat şi angajator există un raport de subordonare (de prepuşenie), raport

care nu se regăseşte în cazul mandatului.

Condiţiile de validitate ale contractului de mandat

A. Capacitatea părţilor

Mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, concluzie care rezultă

din interpretarea per a contrario a art. 1552 pct. 3 C. civ., conform căruia „mandatul se

stinge ... prin interdicţia ... mandantului ori a mandatarului”.

Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să încheie personal actul pentru care l-a

împuternicit pe mandatar, întrucât respectivul act juridic îi va profita şi va suporta toate

consecinţele juridice ale acestuia. Aşadar, capacitatea mandantului se va aprecia în raport

de natura actului juridic care face obiectul contractului. Dacă, mandatul este cu titlu

oneros, mandantul trebuie să aibă, în toate situaţiile, capacitate deplină de exerciţiu.

376

B. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vreun viciu

(art. 953 C. civ.), în caz contrar contractul fiind lovit de nulitate relativă.

C. Obiectul contractului de mandat îl reprezintă încheierea de acte juridice.

Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, să fie licit, moral şi

posibil.

Există o serie de actele juridice strict personale care nu pot fi făcute prin mandatar

(de exemplu, testamentul, căsătoria sau divorţul).

În raport de întinderea obiectului, mandatul poate fi

- general (mandatarul a fost împuternicit să încheie orice acte juridice pe seama şi

în numele mandantului);

- special (mandatarul a primit însărcinarea de a înche ia un act juridic determinat

sau mai multe acte juridice precis determinate).

D. Cauza contractului de mandat trebuie să fie posibilă, licită şi morală (art. 966-

968 C. civ.).

E. Forma contractului de mandat

Mandatul poate fi dat în formă scrisă sau verbală, putând fi şi tacit (art. 1533 C.

civ.).

În cazul în care actul juridic care urmează să fie încheiat de către mandatar trebuie

să îmbrace forma autentică ad validitatem, şi procura trebuie dată în această formă

(regula simetriei de formă).

F. Dovada contractului de mandat

În principiu, indiferent de valoarea şi de obiectul său, doveda mandatului se face

prin însăşi executarea sa (art. 1533 C. civ.).

În ceea ce îi priveşte pe terţi (alţii decât cei care au contractat cu mandatarul), ei

pot face dovada mandatului prin orice mijloace de probă (inclusiv martori şi prezumţii),

întrucât pentru ei contractul este un fapt juridic.

Efectele contractului de mandat

A. Efectele contractului între părţi

a. Obligaţiile mandatarului

1. Obligaţia de a îndeplini mandatul primit. Principala obligaţie a mandatarului

este

377

de a executa mandatul (obligaţie de a face) în limitele şi cu respectarea împuternicirii pe

care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. 1 C. civ., potrivit căruia „mandatarul este

îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat” cu acesta)

Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este una de mijloace (de

diligenţă), şi nu de rezultat.

Culpa mandatarului în executarea mandatului va fi apreciată diferit, în raport de

natura contractului: dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea pentru culpă a

mandatarului va fi apreciată mai sever (in abstracto), avându-se în vedere criteriul

abstract al persoanei prudente şi diligente, iar dacă mandatul este gratuit, culpa lui va fi

apreciată mai îngăduitor (in concreto), prin raportare la diligenţa pe care acesta o

dovedeşte faţă de propriile afaceri.

2. Obligaţia de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului.

Conform art. 1541 C. civ., „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama

mandantului de lucrările sale şi de a- i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea

mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”. Prevederile

art. 1541 C. civ. se explică prin faptul că mandatul este dat, de regulă, în interesul

mandantului.

3. Obligaţia de a răspunde pentru persoana substituită în executarea mandatului.

Fiind un contract intuitu personae, în principiu, mandatul trebuie să fie executat personal

de către mandatar. Totuşi, prin clauză expresă, părţile pot stabili posibilitatea

mandatarului de a-şi substitui o altă persoană în îndeplinirea obligaţiilor, caz în care

mandatarul nu va fi ţinut să răspundă pentru faptele persoanei substituite, cu excepţia

situaţiei în care persoana substituită era incapabilă sau insolvabilă în mod notoriu (art.

1542 alin. 1 C. civ.).

Dacă nu a avut acordul mandantului, mandatarul va răspunde pentru toate faptele

substituitului.

b. Obligaţiile mandantului

1. Obligaţia de a-l dezdăuna pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute cu

îndeplinirea mandatului. De asemenea,mandantul este ţinut să repare toate pierderile

suferite de mandatar în cursul executării contractului, evident, dacă acestea nu se

datorează culpei acestuia din urmă (art. 1549 C. civ.).

378

Obligaţia mandatarului fiind una de diligenţă, mandantul este obligat la

dezdăunări chiar dacă mandatul nu a fost finalizat (art. 1548 C. civ.), cu excepţia cazului

când i se poate imputa vreo culpă.

2. Obligaţia de plată a retribuţiei, atunci când mandatul este cu titlu oneros (art.

1547 C. civ.). Exceptând situaţia în care mandatarul este culpabil, mandantul nu poate

refuza plata

onorariului pe motiv că mandatul nu a fost îndeplinit (art. 1548 C. civ.).

B. Efectele contractului faţă de terţi

a. Efectele care se produc între mandant şi terţi. Efectele actelor încheiate de

mandatar cu terţii se vor produce între aceştia din urmă şi mandant, deoarece mandatarul

acţionează ca reprezentant al celui din urmă.

Mandantul va fi ţinut să execute obligaţiile contractate în numele său de către

mandatar, dacă acesta a acţionat în limitele împuternicirii conferite. În aceeaşi măsură, el

va

răspunde şi pentru actele încheiate cu terţii de către persoana care l-a substituit pe

mandatar.

b. Efectele care se produc între mandatar şi terţi. Dacă mandatarul îşi respectă

limitele împuternicirii, între acesta şi terţi nu se naşte nici un raport juridic. În schimb,

dacă a contractat cu terţii, depăşindu-şi atribuţiile, până la şi sub rezerva ratificării de

către mandant a acestor acte, între mandatar şi terţi se formează un raport juridic, astfel

încât primul va fi ţinut să garanteze ultimilor validitatea actelor încheiate.

§ 5. Încetarea contractului de mandat

A. Consideraţii generale

Contractul de mandat va înceta ca urmare a intervenţiei a două categorii de cauze:

- cauze generale: executarea obligaţiei pentru care a fost încheiat, clauza specială

a părţilor, ajungerea la termen etc.

- cauze specifice: revocarea mandatarului de către mandant, renunţarea

mandatarului la mandat, moartea uneia dintre părţi, precum şi punerea sub interdicţie,

insolvabilitatea sau falimentul mandatarului sau mandantului.

B. Cauzele specifice de încetare a contractului de mandat

a. Revocarea mandatului de către mandant (art. 1553-1555 C. civ.)

379

Mandatul fiind dat în folosul mandantului, acesta poate să- l revoce ori de câte ori

consideră că interesele sale sunt lezate sau nu sunt urmărite în mod corespunzător.

Revocarea poate fi expresă (de exemplu, solicitarea restituirii procurii) sau tacită,

când rezultă din faptele mandantului, ce exprimă neechivoc intenţia de revocare a

mandatu- lui (de exemplu, numirea altui mandatar pentru încheierea aceluiaşi act - art.

1555 C. civ.).

Conform art. 1554 C. civ., revocarea mandatului va produce efecte faţă de

mandatar din momentul în care mandantul l-a înştiinţat printr-o notificare. În ceea ce îi

priveşte pe terţi, atât timp cât ei au contractat cu mandatarul, fără a cunoaşte că mandatul

acestuia a fost revocat de către mandant, revocarea nu le este opozabilă (art. 1554 C.

civ.).

b. Renunţarea mandatarului la mandat (art. 1556 C. civ.)

În cazul în care mandatarul nu înţelege să continue executarea contractului,

renunţând la acesta, el are obligaţia de a notifica intenţia sa mandantului (art. 1556 C.

civ.).

Mandatarul va fi obligat să repare eventualul p rejudiciu pe care l-a cauzat

mandantului prin renunţarea intempestivă la mandat, cu excepţia cazului în care

demonstrează că, dacă ar continua contractul, această împrejurare i-ar produce pagube

importante.

c. Moartea uneia dintre părţi

Fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează, în principiu, prin moartea

uneia dintre părţi (art. 1552 pct. 3 C. civ.).

Conform art. 1559 C. civ., în cazul decesului mandatarului, moştenitorii acestuia

trebuie să- i aducă la cunoştinţă mandantului faptul morţii. De asemenea, până la numirea

unui nou mandatar, ei vor trebui să execute mandatul.

În situaţia în care moare mandantul, dar mandatarul nu cunoaşte această

împrejurare şi contractează cu terţii, obligaţiile care rezultă din actele juridice încheiate

sunt valabile, cu condiţia ca terţii să fi fost şi ei de bună-credinţă.

d. Alte cauze de încetare a contractului de mandat

Conform art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul se stinge şi prin punerea sub

interdicţie, insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi. Punerea sub interdicţie va

380

atrage încetarea mandatului doar dacă este efectivă, iar insolvabilitatea sau falimentul

uneia dintre părţi conduce la stingerea mandatului, indiferent de izvorul acestuia

(contract sau lege).

E.7. Contractul de depozit

Noţiunea, caracterele juridice şi felul contractului de depozit

Noţiunea contractului de depozit

Contractul de depozit este acel act juridic prin care o parte, numită deponent,

remite spre păstrare un lucru unei alte părţi, numită depozitar, care se obligă să- l păstreze

şi să- l restituie în natură, la termen sau la cerere (art. 1591 C. civ.).

Contractul de depozit este reglementat de Codul civil prin dispoziţiile art.

1591-1634, iar unele varietăţi ale acestuia şi prin alte dispoziţii legale speciale.

Caracterele juridice ale contractului de depozit

- Contractul de depozit este un contract real, el perfectându-se „când s-a făcut

tradiţiunea lucrului” (art. 1593 alin. 2 C. civ.). Prin excepţie, contractul de depozit este

valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor „dacă lucrul ce este a se lăsa în

depozit se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu” (art. 1593 alin. 3 C. civ.).

- Contractul de depozit se poate constitui atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.

- Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract unilateral, pentru că dă

naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă însă contractul de depozit este cu

titlu oneros, va avea caracter sinalagmatic, astfel că va da naştere la obligaţii în sarcina

ambelor părţi.

Felurile contractului de depozit

Potrivit art. 1592 C. civ., depozitul este de două feluri: depozitul propriu-zis şi

sechestrul.

Depozitul propriu-zis se încheie numai prin convenţia părţilor şi poate avea ca

obiect numai bunuri mobile nelitigioase. El se prezintă sub trei variante:

1. depozitul voluntar (obişnuit);

2. depozitul necesar;

3. depozitul neregulat.

381

Art. 1594 C. civ. enunţă expres depozitul voluntar şi depozitul necesar; depozitul

neregulat, deşi nereglementat de Codul civil, este unanim recunoscut în literatura de

specialitate şi practica judiciară, fiind reglementat şi prin acte normative cu caracter

special.

Depozitul propriu-zis

Depozitul obişnuit (voluntar)

A. Condiţiile de validitate ale depozitului obişnuit

a. Consimţământul părţilor

Potrivit art. 1596 C. civ., „depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către

proprietarul lucrului depozit, sau prin consimţământul său expres ori tacit”. Cu toate

acestea, din prevederile art. 1609 şi 1610 C. civ. rezultă că depozitul obişnuit poate a vea

ca obiect şi lucrul altuia (cum ar fi, de exemplu, depozitul făcut de uzufructuar sau

creditorul gajist, de locatar sau de comodatar), ceea ce înseamnă că în calitate de

deponent poate sta şi un neproprietar.

Consimţământul poate fi dat de către părţi expres ori tacit, dar, în toate situaţiile,

trebuie să fie liber exprimat, adică neviciat prin eroare, dol sau violanţă.

b. Capacitatea părţilor

Întrucât predarea unui bun în depozit este un act de administrare, deponentul va

trebui să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea unor astfel de acte. În schimb,

depozitarul va trebui să posede capacitatea deplină de exerciţiu, întrucât, de regulă,

numai în persoana sa se nasc obligaţii.

Dacă depozitarul este incapabil, contractul nu este valabil, chiar dacă deponentul

ar avea deplină capacitate de exerciţiu. Dacă s-ar fi încheiat o asemenea operaţiune,

deponentul are la îndemâna două acţiuni împotriva depozitarului incapabil (art. 1598 C.

civ.):

- o acţiune în revendicare, în cazul în care deponentul este proprietarul bunului,

atâta timp cât lucrul se află în detenţia depozitarului;

- o acţiune în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil, dacă bunul nu se mai

află în detenţia acestuia (l-a înstrăinat sau l-a lăsat să piară).

c. Obiectul contractului

382

Potrivit art. 1593 alin. 1 C. civ., depozitul voluntar poate avea ca obiect numai

bunuri mobile corporale, individual determinate, chiar dacă, după natura lor, ar fi

consumptibile şi fungibile.

Aşa fiind, nu vor putea forma obiectul acestui contract bunurile imobile şi nici

bunurile incorporale, cu excepţia titlurilor la purtător, asimilate bunurilor mobile

corporale (întrucât sunt susceptibile de a fi transmise de la mână la mână).

B. Dovada contractului

Art. 1597 C. civ. dispune că depozitul se face numai prin înscris. Cu toate acestea

este unanim admis că cerinţa actului scris este o condiţie ad probationem, indiferent de

valoarea contractului.

Prin urmare, proba contractului poate fi făcută şi cu martori sau prezumţii în cazul

existenţei unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau a dovedirii depozitului cu

alte mijloace de probă decât înscrisurile, în caz de imposibilitate (materială sau morală)

de a procura o dovadă scrisă sau de a o conserva (art. 1198 C. civ.). Cerinţa formei scrise

se referă numai la dovada consimţământului părţilor. Remiterea lucrului, fiind un fapt

juridic, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii.

C. Efectele contractului de depozit obişnuit

a. Obligaţiile depozitarului

1. Obligaţia de pază. Potrivit art. 1599 C. civ., „depozitarul trebuie să îngrijească

de paza lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. Răspunderea

depozitarului pentru neexecutarea acestei obligaţii va fi apreciată in concreto, respectiv

cu o severitate mai atenuată, în cazul în care depozitul este cu titlu gratuit, deoarece

deponentul nu poate pretinde depozitarului o diligenţă sporită acordată bunurilor aflate în

depozit, faţă de grija pe care o acordă propriilor sale bunuri.

Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de pază (păstrare) va fi apreciată in

abstracto, cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art. 1600 C. civ.:

1. când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit;

2. când s-ar fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului;

3. când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului;

4. când s-ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător pentru orice

culpă.

383

Riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă deponentul, cu excepţia arătată în art.

1601 C. civ.

Potrivit art. 1602 C. civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul dat în

depozit fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului; ca o consecinţă a acestei

îndatoriri, deponentul trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat, în măsura

în care le-a cules (art. 1608 C. civ.).

2. Obligaţia de restituire a bunului depozitat. Potrivit art. 1604 alin. 1 C. civ.,

depozitarul este ţinut a restitui deponentului însuşi lucrul depozitat, în natură.

Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se află la momentul înapoierii;

deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine

de culpa sa vor fi suportate de deponent (art. 1605 C. civ.).

În cazul depozitului de bani, restituirea trebuie făcută în monedă de acelaşi fel,

indiferent dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut (art. 1604 alin. 2 C. civ.).

Referitor la momentul restituirii, legea dispune că depozitarul trebuie să fie

oricând gata să predea lucrul deponentului, îndată ce acesta îl cere şi chiar dacă în

contract s-ar fi prevăzut un termen mai îndepărtat (art. 1616 C. civ.). În cazul în care

termenul de restituire a fost stipulat în favoarea depozitarului, deponentul nu poate

pretinde depozitarului restituirea anticipată a lucrului depozitat.

Cât priveşte locul restituirii, art. 1614-1615 C. civ. dispun că, în lipsa unei clauze

exprese, restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat. În cazul în care părţile au

convenit ca restituirea să se facă în alt loc, cheltuielile de transport ale lucrului vor fi

suportate de către deponent.

Restituirea bunului primit în depozit se poate face către:

- persoana care l-a încredinţat spre depozitare, depozitarul neputând condiţiona

restituirea lui de probarea dreptului de proprietate al acelei persoane asupra bunului;

- mandatarul deponentului;

- unei terţe persoane, indicate în contract (art. 1609 C. civ.);

- reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil

(art. 1612 C. civ.), sau persoanei reprezentate, ori noului ei reprezentant legal, dacă

depozitul a fost făcut de către reprezentantul legal al deponentului, dar acesta nu mai are

această calitate în momentul restituirii bunului (art. 1613 C. civ.);

384

- moştenitorilor legali ai deponentului în cazul în care acesta a decedat, potr ivit

art. 1611 C. civ.

În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat,

deponentul are la îndemână două acţiuni:

- fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, acţiune care este

imprescriptibilă;

- fie o acţiune personală rezultată din contract şi care se prescrie în cadrul

termenului general de prescripţie.

b. Obligaţiile deponentului

- În cazul în care contractul de depozit este gratuit, deponentului îi revine doar

obligaţia de a-şi ridica la termen lucrul depozitat; eventualele obligaţii care se nasc

pe

parcursul executării contractului fiind obligaţii extracontractuale.

Astfel, potrivit art. 1618 C. civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului

cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului depozitat, precum şi

cheltuielile utile, dar numai în măsura în care au contribuit la îmbogăţirea deponentului,

nu însă şi cele voluptuarii, pe care depozitarul le poate ridica fără să aducă atingere

bunului. De asemenea, deponentul este ţinut să-l despăgubească pe depozitar de

prejudiciile care i-au fost cauzate de lucrul depozitat.

- În cazul în care contractul de depozit are caracter oneros, deosebit de obligaţiile

mai sus arătate, deponentul mai are şi obligaţia contractuală de a plăti suma de bani

prevăzută drept plată pentru conservarea bunului depozitat.

Depozitul necesar

A. Consideraţii generale

Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări deosebite, neprevăzute

(cutremur, inundaţie, incendiu, ruina edificiului etc.), care îl determină pe deponent să-şi

încredinţeze bunul (bunurile) spre păstrare unei alte persoane, fără să poată alege după

voinţa sa persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al depozitului.

Potrivit art. 1620 C. civ. „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări,

cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă

majoră”.

385

Având în vedere împrejurările excepţionale în care se încheie acest contract, art.

1621 C. civ. permite probarea contractului prin martori şi chiar prezumţii.

B. Depozite asimilate celui necesar

Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în

unităţile hoteliere (moteluri, hanuri), camerele din staţiunile balneo-climaterice, casele de

odihnă, depozitele făcute de bolnavii internaţi în spitale, în magaziile acestor instituţii,

depozitele făcute de spectatorii, consumatorii ori clienţii teatrelor, operelor,

cinematografelor, restaurantelor, respectiv unităţilor prestatoare de servicii (frizerie,

coafură etc.), pentru bunurile depuse la garderobele acestora pe timpul şederii lor ş.a.

Depozitul hotelier reglementat de Codul civil este remunerat, astfel că

răspunderea depozitarului este apreciată cu mai multă severitate, el răspunzând in

abstracto, pentru orice culpă (art. 1600 C. Civ.). Hotelierul va fi ţinut răspunzător, în

calitate de comitent, pentru pagubele provocate de către angajaţii hotelului (art. 1000 alin.

3 C. civ.) şi chiar de străinii care vin în hotel, de alţi călători, vizitator i, furnizori (art.

1624 C. civ.).

Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada

valorii bunului (bunurilor) şi a faptului că au fost aduse în hotel.

Depozitul neregulat

Depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, însă el constituie o formă

a depozitului voluntar (obişnuit), având ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile,

depozitarul fiind obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeaşi natură,

cantitate şi calitate decât cele primite.

Depozitarul devine proprietarul bunurilor predate de deponent, astfel că se va

putea folosi de acestea, va culege fructele şi chiar va dispune de ele, însă în această

calitate va suporta şi riscul pieirii lucrurilor.

Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul este ţinut să

restituie deponentului această sumă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Legislaţia noastră reglementează şi unele varietăţi ale depozitului neregulat, cum

ar fi: depozitul neregulat de sume de bani la bănci (Legea nr. 58/1998 – legea bancară, cu

modificările ulterioare); depozitul neregulat de sume de bani la C.E.C. (Legea nr.

66/1996 privind reorganizarea C. E. C. în societate bancară pe acţiuni, modificată).

386

Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni

este acel act juridic încheiat între C.E.C., în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau

o persoană juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze

sumele de bani depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, în totalitate sau în

parte, deponentului, reprezentantului sau moştenitorilor acestuia, după caz.

Depunerile la C. E. C. se pot face, fără limită de sumă:

- fie pe numele deponentului sau al altei persoane (caz în care sunt nominative,

persoanele înscrise în libret fiind şi titularii exclusivi ai dreptului de a dispune de sumele

depuse);

- fie la purtător (caz în care deţinătorul libretului este şi titularul depunerii).

Titularul libretului este şi titularul dobânzilor plătite de C. E. C. fie în numerar, fie

sub formă de câştiguri.

C. E. C. este ţinută să restituie sumele depuse oricând, la cererea titularilor sau

reprezentanţilor lor legali, drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi

câştigurilor fiind imprescriptibil.

Sechestrul

Depozitul sechestru are ca obiect un bun mobil sau imobil asupra căruia există un

litigiu, bun care este lăsat în păstrarea unui terţ, numit sechestru (depozitar), până la

soluţionarea definitivă a litigiului, când va trebui predat părţii care a avut câştig de cauză.

Părţile în contractul de depozit sechestru sunt:

1. sechestrantul - persoana care depune bunul spre păstrare;

2. sechestrul - persoana care primeşte bunul spre păstrare.

Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros (art. 1628

C. civ.).

Potrivit art. 1629 C. civ., în cazul în care sechestrul este gratuit se aplică regulile

de la depozitul obişnuit, răspunderea depozitarului fiind apreciată in concreto.

Dimpotrivă, în cazul depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in

abstracto, după criterii mai exigente.

Potrivit art. 1626 C. civ., sechestrul poate fi convenţional sau judiciar.

387

Sechestrul este convenţional când păstrarea lucrului în litigiu este încredinţată de

către părţile litigante unei terţe persoane (sechestru), care va păstra bunul până la

soluţionarea procesului, când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câştig de cauză

(art. 1627 C. civ.).

Sechestrul este judiciar, când instanţa judecătorească ordonă punerea unui bun

litigios sub sechestru, încredinţându- l unei persoane numite sechestru judiciar, care este

desemnat la propunerea părţilor interesate, iar în caz de neînţelegere, de către instanţă.

Dispoziţiile art. 1632-1634 C. civ. care reglementează sechestrul judiciar se

completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie.

Depozitul judiciar este întotdeauna oneros, răspunderea depozitarului fiind

apreciată in abstracto. Remuneraţia cuvenită depozitarului sechestru este stabilită de

instanţa de judecată.

Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul

convenţional (art. 1634 alin. 2 C. civ.).

E.8. Contractul de societate civilă

Noţiunea, Domeniul de aplicare, Caraterele juridice şi condiţiile de validitate

ale contractului de societate civilă

Noţiunea contractului de societate civilă

Codul civil reglementează acest contract în Cartea a III-a, titlul VIII, intitulat

Despre contractul de societate, între art. 1491-1531.

Contractul de societate este actul juridic prin care două sau mai multe persoane

convin să pună bunuri în comun, cu scopul de a realiza o anumită activitate şi de a

împărţi eventualele foloase ce ar rezulta din această activitate (art. 1491 C. civ.).

Domeniul de aplicare

Prevederile legale referitoare la materia societăţii civile sunt aplicabile în

următoarele cazuri:

a. asocierea între două sau mai multe persoane fizice în vederea construirii unor

case ori alte imobile;

388

b. asocierea între doi sau mai mulţi meseriaşi în vederea practicării în comun a

meseriei;

c. asocierea, după caz, între doi sau mai mulţi avocaţi definitivi în societăţi civile

profesionale (art. 5 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de

avocet);

d. asocierea între mai mulţi notari în cadrul unui birou notarial, în vederea

practicării în comun a activităţii notariale (art. 14 din Legea nr. 36/1995, a notarilor

publici şi activităţii notariale);

e. asocierea între mai multe persoane în vederea exploatării terenurilor agricole,

creşterii animalelor, aprovizionării, dezvoltării, condiţionării, prelucrării şi vânzării

produselor, prestării unor servicii sau alte activităţi agricole (art. 2 din Legea nr. 36/1991

privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură);

f. asocierea între doi sau mai mulţi executori judecătoreşti în cadrul unui birou

(art. 12 din Legea nr. 188/2000 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de executor

judecătoresc);

g. societatea civilă medicală, constituită din doi sau mai mulţi medici asociaţi (art.

2 alin. 4 din O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale);

h. asocierea a doi sau mai mulţi arhitecţi cu drept de semnătură (Legea nr.

184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de architect).

Caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de societate

civilă

A. Caracterele juridice ale contractului de societate

a. Contractul de societate este, după caz, bilateral (sinalagmatic) sau multilateral.

b. Contractul de societate este un contract cu titlu oneros. În schimbul aportului

său, asociatul nu va primi o contraprestaţie de la ceilalţi asociaţi, ci va participa la

împărţirea eventualelor câştiguri realizate din activitatea societăţii.

c. Societatea civilă este un contract comutativ.

d. Contractul de societate se încheie intuitu personae. Prin urmare, asociaţii nu

pot să cedeze drepturile lor în societate, să-şi substituie sau să-şi asocieze o altă persoană

decât dacă au acordul tuturor asociaţilor.

e. Societatea este un contract consensual.

389

f. Societatea este un contract cu executare succesivă, în timp, durata fiind de

esenţa acestui contract.

g. Contractul de societate este un contract civil, supus regulilor Codului civil şi

legilor speciale menţionate mai sus. Societatea civilă este lipsită de personalitate juridică.

B. Condiţiile de validitate ale contractului de societate civilă

a. Capacitatea părţilor. Asociaţii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

b. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii.

c. Obiectul şi cauza contractului. Obiectul contractului de societate trebuie să fie

licit (art. 1492 C. civ.), moral şi posibil.

La rândul ei, cauza trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege pentru

valabilitatea contractului încheiat.

Efectele contractului de societate civilă

Durata societăţii

Conform art. 1501 C.civ., „societatea începe în momentul facerii contractului,

dacă nu se stipulează un alt timp”.

Ca regulă generală, părţile sunt libere să fixeze termenul pentru care societatea va

funcţiona, la împlinirea acestuia putând conveni prelungirea contractului pentru acelaşi

termen sau pentru o altă durată, de regulă, determinată.

Atunci când părţile nu au prevăzut un termen pentru existenţa societăţii, ea este

prezumată a fi contractată pentru toată viaţa asociaţilor (art. 1502 C.civ.), iar dacă

societatea are un obiect care, prin natura sa, nu poate dura decât o perioadă determinată,

Codul civil a instituit prezumţia că un astfel de contract va dura doar pentru respectiva

perioadă (art. 1505 alin 2 C. civ.).

Administrarea societăţii

Administrarea societăţii poate fi realizată de către unul sau mai mulţi

administratori. De asemenea, societatea poate fi administrată şi de toţi asociaţii. Părţile

pot să desemneze şi un terţ pentru această funcţie.

Administratorul societăţii civile are atribuţiile unui mandatar al asociaţilor, putând

încheia acte de administrare a societăţii fără a- i fi necesară o împuternicire specială (art.

1514 alin. 1 C. civ.).

390

Părţile pot stipula în contractul de societate regulile după care se va administra

societatea, iar în cazul în care nu au prevăzut nimic, se vor aplica prevederile în materie

ale Codului civil (art. 1517 C. civ.), şi anume:

a. Operează prezumţia că toţi asociaţii din societate şi-au acordat reciproc mandat

în vederea realizării actelor de administrare;

b. Oricare dintre asociaţi poate folosi bunurile societăţii, cu condiţia ca acestea să

fie utilizate conform destinaţiei lor;

c. Oricare dintre asociaţi va putea cere de la ceilalţi o contribuţie la cheltuielile

necesare pentru păstrarea bunurilor societăţii, proporţională cu aportul fiecăruia (pct. 3);

d. Nici unul dintre asociaţi nu poate aduce modificări bunurilor imobile din

patrimoniul societăţii, dacă nu are acordul celorlalţi asociaţi (pct. 4).

Raporturile dintre asociaţi şi societate

Una dintre obligaţiile asociaţilor este aceea de a transfera, din patrimoniul lor în

patrimoniul societăţii, aportul social la care s-au angajat în momentul constituirii

societăţii, de regulă, acesta fiind o sumă de bani.

Conform art. 1508 C. civ., fiecare asociat este ţinut răspunzător pentru prejudiciile

cauzate societăţii din culpa sa. Reparaţia va fi întotdeauna efectivă, nefiind admisă

compensarea între prejudiciul produs societăţii şi foloasele (bunurile) aduse în societate

de asociatul culpabil (art. 1508 C. civ.).

Raporturile dintre asociaţi şi terţi

În ceea ce priveşte relaţiile cu terţii, societatea nu există ca subiect de drept cu

personalitate distinctă de cea a asociaţilor care o formează. Prin urmare, pentru obligaţiile

contractate faţă de terţi va răspunde asociatul care a încheiat acte juridice cu aceştia.

În schimb, va fi angajată răspunderea tuturor asociaţilor (art. 1522 C. civ.), atunci

când:

a. asociatul care a contractat cu terţii a fost împuternicit în acest sens de către

ceilalţi asociaţi;

b. din executarea actelor respective a rezultat un câştig pentru societate.

Pentru satisfacerea creanţelor lor, creditorii societăţii vor putea urmări atât

patrimoniul social, cât şi patrimoniul asociaţilor în raport de numărul lor.

391

Încetarea contractului de societate civilă

Cauzele de încetare a contractului de societate civilă

A. Expirarea termenului pentru care a fost contractată societatea (art.1523 pct. 1

C. civ.)

În situaţia în care societatea fusese constituită pentru un anumit termen, în

momentul împlinirii acestuia, contractul încetează de drept. Nimic nu împiedică, însă,

părţile să prelungească durata şi, implicit, efectele acestuia.

B. Atingerea scopului pentru care a fost constituită societatea sau imposibilitatea

atingerii acestuia (art.1523 pct. 2 C. civ.)

Contractul de societate se încheie de către părţi în vederea atingerii unui scop (art.

1491 C. civ.). Este firesc ca, atunci când acest scop a fost atins, societatea să înceteze.

Dacă, din anumite motive, societatea nu-şi mai poate atinge scopul pentru care a

fost contractată, ea încetează, pierzându-şi raţiunea de a exista.

C. Moartea unuia dintre asociaţi (art. 1523 pct. 3 C. civ.)

Fiind un contract intuitu personae, societatea va înceta prin moartea unuia dintre

asociaţi. Totuşi, pentru a permite continuarea societăţii, legiuitorul a prevăzut în art. 1526

C. civ. două cazuri în care contractul va continua şi după moartea unuia dintre asociaţi:

a. atunci când în contractul de societate părţile au stipulat că societatea va

continua şi în persoana moştenitorilor acestora;

b. atunci când părţile au prevăzut că societatea va continua numai între asociaţii

rămaşi în viaţă.

Aceleaşi efecte le va produce şi declararea judecătorească a morţii unui asociat.

D. Punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi (art. 1523

pct. 4 C. civ.)

În cazul în care un asociat este pus sub interdicţie sau declarat insolvabil (falit)

prin hotărâre judecătorească, societatea va înceta.

E. Denunţarea contractului de către unul sau mai mulţi asociaţi (art. 1523 pct. 5

C. civ.)

Dacă societatea a fost contractată pe o durată nelimitată, oricare dintre asociaţi

poate denunţa contractul.

392

Intenţia va trebui notificată tuturor asociaţilor (art. 1527 C. civ.), cu acordarea

unui termen de preaviz.

Consecinţele încetării contractului de societate

La data încetării contractului de societate, patrimoniul social se va lichida, activul

net şi pasivul împărţindu-se între asociaţi, în proporţia dată de drepturile fiecăruia.

Pentru realizarea concretă a împărţirii patrimoniului, se vor aplica regulile din

materia partajului succesoral (art. 1530 C. civ.).

E.9. Contractul de rentă viageră

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de rentă viageră

Noţiunea şi reglementarea contractului de rentă viageră

Contractul de rentă viageră este actul juridic în baza căruia o parte, numită

credirentier, înstrăinează un bun sau o sumă de bani (capital) unei alte părţi, numită

debirentier, care se obligă, în schimb, să- i plătească, periodic, o anumită sumă de bani

(renta viageră) credirentierului, până la încetarea sa din viaţă. Contractul poate fi

constituit şi cu titlu gratuit, debirentierul neprimind nimic în schimbul rentei.

Renta viageră poate fi constituită şi în folosul unei alte persoane, care nu este

parte în contract (terţ beneficiar), ipoteză în care renta viageră constituie o stipulaţie în

favoarea altuia (art. 1642 alin. 1 C. civ.).

Esenţial este ca durata contractului să fie legată de timpul vieţii unei persoane.

În cazul în care credirentierul (sau terţul de viaţa căruia părţile leagă existenţa

contractului) era decedat la data încheierii acestuia sau dacă constituirea rentei s-a făcut

în favoarea unei persoane bolnave, care a decedat din cauza acelei boli în următoarele 20

zile de la încheierea contractului, acesta este nul (art. 1644-1645 C. civ).

Contractul de rentă viageră este reglementat de Codul civil în Cartea a III-a, Titlul

XIII (Despre contractele aleatorii), în Capitolul III, intitulat Despre contractul de rendită

pe viaţă, art. 1639-1651.

Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră

a. Contractul de rentă viageră este consensual, cu excepţia cazului în care are ca

obiect un teren.

393

b. Contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, dar poate fi constituit şi cu titlu

gratuit, prin donaţie sau legat (art. 1640-1641 C. civ.

c. Contractu de rentă viageră este un contract aleatoriu, existând şanse de câştig

sau de pierdere pentru ambele părţi. Când renta viageră este constitută cu titlu gratuit,

prin donaţie sau legat, contractul nu mai are un caracter aleatoriu, fiind o liberalitate.

d. Renta viageră este un contract sinalagmatic. Dacă renta s-a instituit prin

donaţie, va avea caracter unilateral (cu excepţia cazului în care donaţia este cu sarcină).

Dacă renta s-a constituit prin legat, va urma regimul actelor juridice unilaterale.

e. Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate.

f. Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă pentru

debirentier.

Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră

Atât credirentierul, cât şi debirentierul trebuie să aibă capacitatea de a dispune,

întrucât renta viageră este translativă de proprietate. Dacă renta este constituită cu titlu

gratuit, debirentierul trebuie să aibă capacitatea cerută pentru încheierea contractului de

donaţie sau a unui testament.

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol,

violenţă şi, în unele condiţii, leziune.

Obiectul prestaţiei credirentierului poate să fie atât un bun imobil, cât şi un bun

mobil, inclusiv o sumă de bani, iar obiectul obligaţiei debirentierului va consta într-o

sumă de bani (sau anumite cantităţi de bunuri fungibile), plătibilă la anumite intervale de

timp.

Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.

Efectele contractului de rentă viageră

Obligaţiile debirentierului

A. Plata rentei

Debirentierul este ţinut să plătească ratele de rentă în cuantumul convenit, pe toată

durata vieţii credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori până la decesul terţului

până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă. Debirentierul nu se

394

poate elibera de această obligaţie prin restituirea bunurilor primite de la credirentier, chiar

dacă ar renunţa la restituirea de către acesta a ratelor de rentă viageră deja încasate (art.

1648 C. civ).

Plata rentei va fi făcută la datele prevăzute în contract. Conform art. 1649 alin. 2

C. civ., părţile pot conveni ca ratele de rentă să se plătească anticipat.

Ca regulă, renta se datorează pentru fiecare zi cât credirentierul sau persoana de a

cărei existenţă a fost condiţionată plata rentei se află în viaţă.

În caz de neexecutare a obligaţiei de plată a rentei, credirentierul are dreptul de a

cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului în termenul general de

prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/l958), termen care se calculează separat

pentru fiecare rată de rentă, din momentul în care ea a devenit exigibilă.

Credirentierul nu va putea solicita rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, ci

numai executarea silită a contractului (art. 1647 C. civ.). Prin excepţie, se poate cere

rezoluţiunea în următoarele situaţii:

- părţile au stipulat în acest sens un pact comisoriu expres;

- părţile au prevăzut că anularea contractului de rentă viageră atrage obligaţia lor

de a restitui prestaţiile primite;

- debirentierul nu oferă sau micşorează garanţiile stipulate prin contract pentru

plata rentei.

Desfiinţarea contractului poate interveni şi atunci când constituirea rentei s-a făcut

cu titlu gratuit sau ca o sarcină a donaţiei, întrucât donaţia este revocabilă pentru

neexecutarea sarcinii (art. 829 C. civ.).

În cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea contractului de rentă

viageră, debirentierul va fi obligat să restituie bunurile primite, nefiind însă îndreptăţit la

înapoierea ratelor plătite, deoarece se consideră că acestea reprezintă echivalentul

folosinţei bunurilor transmise sau al sumei de bani plătite de către credirentier.

B. Obligaţia debirentierului de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în

contract pentru asigurarea plăţii rentei

Debirentierul este obligat să ofere garanţii pentru plata rentei şi, o dată

instituite

395

aceste garanţii, să nu le diminueze. Astfel, debirentierul poate garanta plata rentei cu o

ipotecă sau cu o fidejusiune. Potrivit art. 1646 C. civ., persoana în favoarea căreia s-a

constituit renta viageră cu titlu oneros poate cere desfiinţarea contractului, dacă

debirentierul nu oferă garanţiile promise sau le micşorează. În cazul în care renta viageră

s-a constituit cu titlu gratuit, dispoziţiile art. 1646 C. civ. devin inaplicabile.

Obligaţiile credirentierului

A. Obligaţia de predare a lucrului sau de plată a sumei promise

În cazul în care contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, credirentierul este

ţinut să predea debirentierului bunul mobil ori imobil care formează obiectul contractului

sau să plătească suma de bani promise, ori ambele, după cum s-au învoit părţile

contractante.

B. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse

Credirentierul trebuie să asigure debirentierului liniştita posesiune a lucrului,

având obligaţia de garanţie contra evicţiunii, provenită atât din fapta terţilor, cât şi din

faptul său personal. În acelaşi timp, trebuie să- l garanteze pentru viciile ascunse ale

lucrului, existente în momentul încheierii contractului de rentă viageră.

Urmărirea rentei viagere de către creditori

Renta viageră, indiferent că a fost constituită cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,

poate fi urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu

titlu gratuit, ea poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 1650 C. civ.).

Cu toate acestea, o astfel de rentă va putea fi urmărită pentru datorii de alimente, chirie

sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

Renta viageră constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă,

deoarece reprezintă echivalentul bunului transmis sau a sumei de bani înstrăinate, astfel

că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului credirentierului

debitor nu suferă nici un fel de modificare.

Încetarea contractului de rentă viageră

Ca regulă, renta viageră încetează la moartea persoanei în funcţie de durata vieţii

căreia a fost constituită.

Contractul încetează şi prin rezoluţiune, care poate fi judiciară sau convenţională.

396

Dacă renta a fost constituită printr-o liberalitate (donaţiune între vii sau legat), ea

va putea fi revocată pentru oricare dintre cauzele prevăzute de lege în această materie

(art. 829 şi 930 C. civ.).

E.10. Contractul de întreţinere

Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de

întreţinere

Noţiunea contractului de întreţinere şi conţinutul noţiunii de întreţinere

A. Noţiunea contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere reprezintă o convenţie prin care o parte, numită

întreţinut, transmite unul sau mai multe bunuri individualizate ori o sumă de bani

(capital), sau şi bunuri şi bani unei alte părţi, numită întreţinător, care se obligă, în

schimb, să presteze întreţinere în natură fie contractantului său, fie unei alte persoane,

numită beneficiar al întreţinerii, pe o perioadă determinată sau, de regulă, pe tot restul

vieţii, iar după moarte să o înmormânteze.

Contractul de întreţinere este un contract nenumit, el nefiind reglementat de Codul

civil şi nici de alte acte normative cu caracter special. El este o creaţie a practicii

judiciare, fiindu- i aplicabile prevederile generale din materia obligaţiilor.

B. Conţinutul noţiunii de întreţinere

Noţiunea de întreţinere presupune o obligaţie complexă, care priveşte, pe de o

parte, mijloacele necesare traiului (în care se includ: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,

cele necesare îngrijirii sănătăţii etc.), iar, pe de altă parte, mijloacele necesare satisfacerii

nevoilor spirituale ale creditorului (în care se includ nevoile culturale, artistice, ştiinţifice,

de informare etc.).

De regulă, părţile prevăd elementele obligaţiei de întreţinere, strict necesare,

referitoare la: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă medicală, cheltuieli de

înmormântare etc., iar uneori recurg şi la formula generală „toate cele necesare traiului”.

În toate situaţiile în care instanţele de judecată sunt chemate să aprecieze

întinderea obligaţiei întreţinătorului, acestea vor trebui să ţină cont nu numai de ceea ce

părţile au prevăzut în contract, ci şi de specificul obligaţiei de întreţinere. În acest sens

397

sunt dispoziţiile art. 970 alin. 2 C. civ., potrivit cărora „ele (convenţiile – n.n.) obligă nu

numai la ceea ce este expres într- însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau

legea dă obligaţiei, după natura sa”.

Instanţele de judecată vor trebui să ţină cont şi de nivelul obişnuit de trai al

creditorului până la data încheierii contractului de întreţinere, deoarece, în principiu,

nimeni nu încheie un act cu titlu oneros pentru a-şi face situaţia mai grea.

Caracterele juridice ale contractului de întreţinere

a. Contractul de întreţinere este consensual, cu excepţia cazului în care bunul

înstrăinat este un teren.

b. Contractul de întreţinere este sinalagmatic, dar poate fi şi unilateral, când se

constituie prin donaţie sau testament.

c. Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu.

În cazul întreţinerii, factorul de risc (posibilitatea survenirii decesului creditorului

întreţinerii) există din momentul încheierii contractului şi este irelevant faptul dacă s-a

prestat sau nu ceva în contul întreţinerii.

În cazul în care contractul de întreţinere s-a încheiat pe o perioadă determinată, el

va avea caracter comutativ.

d. Contractul de întreţinere este un contract intuitu personae, întrucât conţine o

obligaţie de a face, strict personală şi netransmisibilă.

Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere

Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece întreţinutul

îşi asumă obligaţia transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun sau capital, iar

întreţinătorul va putea fi obligat la plata daunelor- interese în caz de neexecutare a

obligaţiilor.

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat, neviciat prin eroare, dol sau

violenţă.

Obiectul contractului de întreţinere îl pot forma atât bunurile mobile, cât şi cele

imobile aflate în circuitul civil general.

Cauza trebuie să fie licită şi morală, contrar, contractul este lovit de nulitate

absolută.

398

Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi alte contracte civile

Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi contractul de rentă

viageră

Cele două contracte se aseamănă prin faptul că ambele se încheie, de regulă, pe

toată durata vieţii creditorului, ambele sunt oneroase, aleatorii, bilaterale, consensuale (cu

excepţia transmiterii terenurilor), cu executare succesivă pentru una dintre părţi şi

instantanee pentru cealaltă.

Pe lângă aceste asemănări, între cele două contracte există şi importante deosebiri.

Astfel:

- contractul de rentă viageră este un contract numit, fiind expres reglementat de

Codul civil (art. 1639-1651), în timp ce contractul de întreţinere este nenumit, părţile

stabilind prin voinţa lor conţinutul actului juridic, în care se regăsesc elemente specifice

altor contracte reglementate în Codul civil, precum şi elemente noi;

- în contractul de rentă viageră, obligaţia debitorului este o obligaţie de a da, pe

când în contractul de întreţinere, obligaţia debitorului este de a face;

- în cazul contractului de rentă viageră există posibilitatea transmiterii rentei

viagere către o altă persoană, pe când obligaţia de întreţinere este, în principiu, personală

şi netransmisibilă;

- contractul de rentă viageră trebuie încheiat pe durata vieţii unei persoane (acest

element fiind de esenţa convenţiei), pe când contractul de întreţinere poate fi încheiat şi

pe o perioadă determinată, fără ca această împrejurare să- i modifice natura juridică.

Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi contractul de

vânzare-cumpărare

Contractul de întreţinere prezintă unele asemănări, dar şi deosebiri, faţă de

contractul de vânzare-cumpărare – numit, deseori în practică, în mod greşit, contract de

vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere.

Asemănarea existentă între cele două contracte se referă la caracterul translativ

al

dreptului de proprietate şi, în mod corelativ, la obligaţia de plată în sens juridic.

Statuarea exactă a naturii juridice a celor două contracte este mai dificilă în

ipoteza în care bunul se înstrăinează în schimbul unei sume de bani şi a întreţinerii.

399

Calificarea corectă a contractului încheiat între părţi este deosebit de importantă, întrucât

cele două contracte produc efecte diferite. Astfel:

- în situaţia neexecutării obligaţiei de întreţinere, debitorul acesteia este de drept

în întârziere, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, debitorul trebuie să fie

pus în întârziere;

- în cazul contractului de întreţinere, clauzele neclare se interpretează în favoarea

debitorului, în vreme ce, în cazul contractului de vânzare-cumpărare toate clauzele

îndoielnice se interpretează în contra vânzătorului;

- în ce priveşte cheltuielile contractuale, în cazul contractului de întreţinere, ele

sunt suportate de ambele părţi, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, în

lipsă de stipulaţie contrară, ele sunt suportate de către cumpărător.

- în caz de încetare a contractului prin rezoluţiune, în materia contractului

de vânzare-cumpărare, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, restituindu-şi prestaţiile

primite, pe când în cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea va produce efecte

retroactive numai pentru una din părţi (doar întreţinătorul va restitui ceea ce a primit).

Pentru corecta determinare a naturii contractului ca fiind de vânzare- cumpărare

sau de întreţinere, este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul

actului, precum şi din împrejurări de fapt.

În acest sens, va trebui să se stabilească care este scopul principal urmărit de

părţile contractante la încheierea actului. Astfel, atunci când se încheie un contract prin

care o parte se obligă ca, în schimbul bunului sau sumei de bani primite, să presteze

întreţinere şi, în acelaşi timp, să plătească şi o sumă de bani cu titlu de preţ, având în

vedere că proporţia între preţul în bani şi cel în natură nu poate fi calculată, întrucât

valoarea întreţinerii este aleatorie şi nu poate fi cuantificată, urmează ca prestaţia în bani

să fie raportată la valoarea bunului. Prin urmare, contractul va fi de întreţinere, dacă

prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în caz

contrar aflându-ne în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare.

400

Efectele contractului de întreţinere

Obligaţiile întreţinutului

Din contractul de întreţinere, întreţinutului îi revine obligaţia de a preda

întreţinătorului bunul (mobil sau imobil) care face obiectul prestaţiei sale şi, totodată, de

a-l garanta pe acesta împotriva evicţiunii şi pentru viciile ascunse a le acestui lucru, la fel

ca şi în cazul vânzătorului.

În cazul în care întreţinutul refuză remiterea bunului, întreţinătorul poate cere fie

executarea contractului, fie rezoluţiunea lui.

Obligaţiile întreţinătorului

Întreţinătorul are ca obligaţie principală prestarea întreţinerii către întreţinut care,

din cauza caracterului ei alimentar, trebuie executată în natură, zi de zi. Cerinţa

prestaţiilor succesive trebuie să vizeze deopotrivă, cele două planuri ale obligaţiei de

întreţinere: material şi spiritual.

Pot exista situaţii în care, din cauza unor motive independente de voinţa

debitorului (forţă majoră sau caz fortuit), întreţinerea să nu poată fi prestată pentru o

perioadă limitată de timp. În acest caz, dacă imposibilitatea fortuită de executare este

numai temporară, debitorul este obligat să-şi execute obligaţia după ce executarea devine

posibilă.

Deşi întreţinerea trebuie executată în natură, se pot plăti, în subsidiar, şi unele

sume de bani pentru procurarea unor servicii curente creditorului, atunci când debitorul

nu le poate realiza nemijlocit, prin persoana sa.

Dacă executarea în natură a devenit imposibilă din culpa debitorului, instanţa de

judecată, la cererea creditorului, poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de

bani, plătibilă la anumite intervale, sub forma unor prestaţii periodice şi cu titlu de

despăgubire echivalentă (art. 1075 C. civ.). La rândul lor părţile, prin acordul lor de

voinţă, pot să convină asupra transformării obligaţiei de întreţinere într-o obligaţie de

plată periodică a unei sume de bani.

În situaţia în care în calitate de întreţinători stau mai multe persoane, întreţinutul

poate să pretindă întreţinerea de la oricare dintre ei, iar cel care a plătit se poate regresa

împotriva celorlalţi (obligaţie indivizibilă cu pluralitate de debitor).

401

Rezoluţiunea contractului de întreţinere

În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere, creditorul poate cere fie

executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia.

Rezoluţiunea contractului de întreţinere poate fi cerută de întreţinut, moştenitorii

săi, creditorii chirografari ai acestora şi chiar de întreţinător.

În cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea produce efecte specifice: dreptul

de proprietate asupra bunului strămutat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de

către acesta, pe când valoarea întreţinerii prestate, din cauza caracterului aleatoriu al

contractului, nu se restituie, fiind reţinută de către întreţinut cu titlu de contraechivalent al

folosirii bunului de către întreţinător.

În ipoteza în care debitorul întreţinerii a achitat şi o sumă de bani în schimbul

bunului, aceasta trebuie să fie restituită celeilalte părţi.

Rezoluţiunea contractului de întreţinere duce şi la desfiinţarea cu efect retroactiv a

drepturilor dobândite de terţi. Cu toate acestea, terţii s-ar putea opune la restituire

invocând uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile (art. 1909 -

1910 C. civ.).

E.11. Contractul de tranzacţie

Noţiunea, caracterele juridice şi efectele contractului de tranzacţie

Noţiunea contractului de tranzacţie

Contractul de tranzacţie este acel act juridic prin care părţile previn un proces

care ar putea să se nască între ele sau termină un proces deja existent, fiecare dintre ele

făcând concesii reciproce, renunţând la anumite prestaţii sau drepturi, ori promiţând alte

prestaţii în schimbul renunţărilor făcute de cealaltă.

Tranzacţia poate fi:

- judiciară (atunci când se încheie în faţa instanţei de judecată, care ia cunoştinţă

de motivele contractului şi verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege);

- extrajudiciară (încheiată de părţi fără ştiinţa instanţei de judecată şi fără

verificarea de către aceasta a condiţiilor cerute de lege pentru încheierea convenţiei).

402

Tranzacţia extrajudiciară trebuie făcută în formă scrisă (art. 1705 C. civ).

Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie

a. Contractul de tranzacţie este consensual.

În situaţia în care una dintre părţi se obligă, în schimbul renunţării făcute de

cealaltă parte, să înstrăineze un teren, contractul se va încheia ad validitatem în formă

autentică.

b. Contractul de tranzacţie este bilateral (sinalagmatic).

c. Contractul de tranzacţie este un contract cu titlu oneros.

d. Contractul de tranzacţie este comutativ.

Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie

A. Capacitatea părţilor

Deoarece prin tranzacţie părţile renunţă la un drept, ele trebuie să aibă capacitate

de exerciţiu deplină. Prin urmare, atunci când una dintre părţile tranzacţiei este un

incapabil, pentru validitatea contractului se cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare.

În cazul în care tranzacţia se încheie prin mandatar, procura trebuie să fie

specială.

B. Consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile generale de

validitate, fiind necesară exprimarea sa liberă, neafectată de vicii.

C. Obiectul tranzacţiei

Bunurile la care se referă tranzacţia trebuie să fie în circuitul civil, să fie

determinate sau, cel puţin, determinabile, să fie posibile, licite şi morale.

D. Cauza tranzacţiei

Dacă părţile urmăresc prin încheierea contractului realizarea unui scop ilicit (de

exemplu, obţinerea cu titlu de despăgubire a unor sume de bani mult prea mari faţă de

paguba efectiv produsă), tranzacţia este nulă absolut.

Efectele contractului de tranzacţie

Efectele extinctive ale tranzacţiei

În ceea ce priveşte drepturile la care părţile renunţă în mod reciproc, contractul de

tranzacţie produce efecte extinctive. Prin urmare, pentru viitor, părţile nu vor mai putea

formula pretenţii legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei. Dacă, totuşi,

403

vreuna dintre părţi va promova o acţiune în legătură cu drepturile tranzacţionate, cealaltă

parte va putea invoca înţelegerea definitivă intervenită între părţi, consemnată prin

tranzacţie.

Efectele declarative ale tranzacţiei

În situaţia în care, prin tranzacţie, părţile se rezumă la a recunoaşte drepturi

existente, efectele contractului sunt declarative. Datorită acestui caracter al lor, efectele

tranzacţiei sunt retroactive, operând din chiar momentul naşterii drepturilor respective.

Efectele translative şi constitutive ale tranzacţiei

Prin intermediul contractului de tranzacţie, în vederea stingerii litigiului existent

între ele ori a preîntâmpinării unui litigiu, părţile pot chiar să promită şi o anumită

prestaţie (de exemplu, să transfere dreptul de proprietate asupra unui bun ori să plătească

o anumită sumă de bani), în schimbul renunţării de către cealaltă la pretenţiile sale. În

astfel de cazuri, contractul de tranzacţie generează efecte translative de drepturi.

E.12. Împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie

Împrumutul de folosinţă

1. Caracterele juridice ale împrumutului de folosinţă

a) Comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui

fiind necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului

care formează obiectul contractului.

b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o

contravaloare pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un

contract de locaţiune de lucruri.

c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii –

naşte obligaţii numai pentru comodatar.

d) În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă,

devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat

A. Obiectul contractului. Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri

nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în

404

individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui obiectul contractului lucrurile

neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuinţare, consumarea

substanţei ori înstrăinarea lor.

B. Forma şi dovada contractului de comodat. Comodatul este un contract

consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu),

fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Deci, forma scrisă este cerută numai ad

probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există

un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu

neputinţă (art. 1197-

1198 C. civ.).

C. Capacitatea părţilor. Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi

comodatarul trebuie să aibă capacitatea (respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de

lege pentru a încheia acte de administrare).

3. Efectele contractului de comodat

Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina

comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii

extracontractuale şi în sarcina comodantului.

A. Obligaţiile comodatarului:

a) Conservarea lucrului. Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea

lucrului împrumutat ca un bun proprietar (art. 1564 C. civ.) ş i chiar mai bine decât de

lucrurile sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului

împrumutat (art. 1566 C. civ.).

b) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei. Comodatarul este obligat să

întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul

părţilor, sub sancţiunea de a plăti daune- interese (art. 1564 C. civ.), de a suporta riscul

pieirii fortuite (art. 1565 C. civ.) şi rezilierea contractului potrivit regulilor generale.

c) Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întrebuinţare).

Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului (de exemplu, hrana

calului împrumutat etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt

un accesoriu al folosinţei.

405

d) Restituirea lucrului. Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la

scadenţă lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). Comodatarul nu

poate oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului

împrumutat, dacă restituirea în natură este posibilă.

e) Răspunderea comodatarului. Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau

pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a

produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă

din partea sa.

B. Obligaţiile comodantului:

a) Restituirea cheltuielilor de conservare. Comodantul este obligat să restituie

cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului; cheltuielile cu caracter

extraordinar, necesar şi foarte urgent (art. 1575

C. civ.).

b) Plata despăgubirilor. Comodantul mai are obligaţia de a- l despăgubi pe

comodatar pentru pagubele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi

nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului (art. 1575 C. civ).

4. Stingerea efectelor comodatului:

a) Prin restituirea lucrului. Raporturile contractuale încetează prin restituirea

lucrului în stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea

trebuinţelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanţă.

b) Prin reziliere. În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar (de

exemplu, întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea

contractului conform regulilor generale, deşi contractul este unilateral.

c) Prin moartea comodatarului. În caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile

trec asupra succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.

Împrumutul de consumaţie

1. Caracterele juridice ale împrumutului de consumaţie

Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă

(comodatul) – este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât realizarea

406

acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează ob iectul

contractului.

Împrumutul de consumaţie – spre deosebire de comodat, care este un contract

esenţialmente gratuit – poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros. În acest

caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie

oarecare în schimbul transferării proprietăţii lucrului împrumutat. Această prestaţie

constă, de regulă, într-o sumă de bani, numită dobândă.

Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul – este un contract unilateral,

deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului.

Împrumutul de consumaţie – spre deosebire însă de împrumutul de folosinţă în

temeiul căruia comodatarul devine un simplu detentor precar, obligat la înapoierea

lucrului – este un contract translativ de proprietate; ca urmare, împrumutatul devine

proprietar şi suportă riscurile.

2. Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie

A. Obiectul contractului. Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect

numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în

natură, în individualitatea lor –, obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl

formează lucruri care sunt deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor. În

cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat (numit

în Codul civil „capital”) şi dobânda.

B. Forma şi dovada contractului. Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) este

un act consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo

consensu), fără vreo formalitate. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem,

contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de

dovadă scrisă ori preconstituirea sau reconstituirea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art.

1197-1198 C. civ.).

C. Capacitatea părţilor. Deoarece contractul este translativ de proprietate,

împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute

de lege pentru acte de dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul

contractului. Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească

condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin

407

pericolul la care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor

împrumutate – să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.

3. Efectele împrumutului de consumaţie

Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) – ca şi comodatul –, fiind un contract

unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina împrumutatului.

Dar, în cursul executării contractului, se pot naşte unele obligaţii extracontractuale

şi în sarcina împrumutătorului.

A. Obligaţiile împrumutatului. Principala obligaţie a împrumutatului este de a

restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art.

1584 C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din

momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

B. Obligaţiile împrumutătorului. În principiu, împrumutătorul nu are nici o

obligaţie (pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutătorului

ca proprietar. Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutatul devine

proprietar şi suportă riscurile.

4. Stingerea contractului de împrumut de consumaţie

a) Prin plată. Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul

prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuate

de împrumutat de bunăvoie.

b) Alte moduri de stingere. Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului

comun, şi prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea,

darea în plată etc.), inclusiv compensaţia, el având ca obiect lucruri fungibile.

408

E.13. Contractul de asigurare

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare. Clasificarea

asigurărilor

Noţiunea contractului de asigurare

Contractul de asigurare este acel act juridic prin care o parte, numită asigurat, se

obligă să plătească o primă unei alte părţi, numită asigurător, iar aceasta din urmă se

obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului

asigurării despăgubirea ori suma asigurată (indemnizaţie), în limitele şi la termenele

convenite (art. 9 din Legea 136/1995).

Asigurările sunt reglementate, în principal, prin Legea nr. 136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România, la care se adaugă Legea nr. 32/2000, privind

societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, modificată prin O.U.G. nr.

116/2000 şi prin Legea nr. 76/2003.

Caracterele juridice ale contractului de asigurare

a. Contractul de asigurare este un contract bilateral.

b. Contractul de asigurare are un caracter oneros, întrucât asiguratul doreşte ca, în

cazul producerii riscului asigurat, să obţină o despăgubire pentru paguba creată suferită.

c. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, deoarece atât survenirea, cât

şi momentul la care se va produce riscul asigurat sunt incerte la data contractării.

d. Contractul de asigurare are un caracter consensual, cu toate că art. 10 alin. 1

din Legea nr. 136/1995 cere expres întocmirea unui înscris în momentul închirierii

contractului de asigurare. Cerinţa este prevăzută doar ad probationem.

e. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece

asigurătorul îşi asumă o obligaţie continuă (suportarea riscului asigurat). În cazul

asigurării de bunuri şi asiguratul îşi asumă o obligaţie continuă, aceea de a întreţine bunul

asigurat (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 136/1995).

f. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, întrucât, de cele mai multe

ori, clauzele contractuale nu sunt supuse negocierii între părţi, ele fiind prestabilite de

către asigurător, asiguratul putând opta între a le accepta sau nu.

409

Clasificarea asigurărilor

A. În funcţie de obiectul lor, asigurările se clasifică în:

- asigurări de bunuri (de exemplu, construcţii, autovehicule, bunuri de uz gospo-

dăresc, animale etc.);

- asigurări de persoane (au ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice: viaţa

persoanei fizice, capacitatea de muncă, atingerea unei anumite vârste etc.);

La rândul lor, asigurările de personae se impart în:

- asigurări de viaţă;

- asigurări de accidente.

- asigurări de răspundere civilă (se referă la valoarea egală cu daunele- interese pe

care ar trebui să le plătească asiguratul unei terţe persoane, atunci când i-a produs

acesteia din urmă un prejudiciu).

B. În funcţie de modul în care iau naştere, asigurările se împart în:

- asigurări prin efectul legii (obligatorii), în cazul cărora raporturile de asigurare,

drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc şi se sting direct, în temeiul legii, voinţa părţilor

neavând nici o influenţă în acest sens;

- asigurări contractuale (facultative) sunt acelea în cadrul cărora drepturile şi

obligaţiile părţilor rezultă din contract.

C. În funcţie de felul raporturilor juridice generate de contract între asigurător şi

asigurat avem:

- asigurări directe, în care raporturile de asigurare se nasc între asigurător şi

asigurat;

- asigurări indirecte (sau reasigurările), în cazul cărora raportul de asigurare se

stabileşte între reasigurat şi reasigurător.

D. În funcţie de locul în care îşi au sediul (respectiv domiciliul) părţile avem:

- asigurări interne când ambele părţi (atât asiguratul, cât şi asigurătorul) îşi au

sediul, respectiv domiciliul, în aceeaşi ţară, unde se află şi obiectul asigurării şi unde se

produc şi riscurile legate de acesta.

- asigurări externe în cazul cărora părţile contractante îşi au sediul (domiciliul) în

ţări diferite ori obiectul asigurat sau riscul pe care îl vizează se află ori se produce într-o

410

altă ţară decât cea în care s-a încheiat contractul, în marea liberă sau în spaţiul aerian

internaţional.

E. În funcţie de natura juridică a contractului de asigurare avem:

- asigurări comerciale (ambele părţi sunt comercianţi);

- asigurări comercial-civile (asiguratul este persoană fizică).

Pentru asigurător operaţiunile de asigurare sunt întotdeauna fapte de comerţ, în

înţelesul legii comerciale (art. 3 pct. 17-18 C. com.), fiind guvernate de către aceasta din

urmă, pe când pentru asigurat raportul de asigurare poate avea şi un caracter civil (art. 6

alin. 1 C. com.).

Încheierea contractului de asigurare

Forma şi conţinutul contractului de asigurare

A. Forma contractului de asigurare

Pentru o interpretare corectă a voinţei părţilor, precum şi pentru a le oferi acestora

un mijloc de probă a drepturilor şi obligaţiilor asumate, Legea nr. 136/1995 prevede că

toate contractele de asigurare „se încheie în formă scrisă” (art. 10).

Forma scrisă este cerută de lege în toate cazurile, indiferent de valoarea primei de

asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare.

În lipsa unui înscris probator al convenţiei încheiate de părţi, „contractul de

asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă”

(art. 10).

B. Conţinutul contractului de asigurare

Conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare trebuie să

cuprindă: numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; obiectul

asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă; riscurile ce se asigură; momentul

începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului; primele de asigurare; sumele

asigurate; alte

elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Părţile contractului de asigurare

411

a. Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică care se asigură împotriva

producerii unui anume risc, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinţei sale, prin încheierea

contractului de asigurare;

b. Asigurătorul este persoana juridică care, în situaţia apariţiei evenimentului

asigurat, se obligă să suporte consecinţele păgubitoare pentru asigurat, în anumite limite,

stabilite prin contractul de asigurare sau prin lege;

c. Contractantul este persoana fizică sau persoana juridică care încheie contractul

de asigurare şi care se obligă faţă de asigurător să plătească primele contractuale (de

exemplu, un soţ încheie un contract de asigurare prin care asigură viaţa, integritatea

corporală sau bunurile celuilalt soţ);

d. Beneficiarul este persoana care, deşi nu este parte în contract, va primi

indemnizaţia de asigurare (suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul).

Asigurările facultative

Asigurările facultative

A. Asigurarea de bunuri

Pentru a se putea încheia o astfel de asigurare, se cere ca asiguratul să aibă, în

momentul încheierii contractului, un interes faţă de bun (art. 25 din Legea nr. 136/1995).

În temeiul acestui tip de asigurare se nasc următoarele efecte:

a. Asiguratul are obligaţia de a plăti prima de asigurare la termenele stabilite în

contract; de a întreţine lucrul asigurat în stare bună (art. 26); de a lua măsuri pentru

limitarea pagubelor atunci când are loc producerea riscului; de a comunica survenirea

cazului (evenimentului) asigurat, în condiţiile şi în termenele prevăzute în contract.

b. Asigurătorul va fi obligat, în principiu, la plata indemnizaţiei de asigurare. În

limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului

(beneficiarului asigurării), contra celor care se fac răspunzători de producerea pagubelor.

Despăgubirile plătite de asigurător nu pot să depăşească valoarea bunului din

momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma pentru care s-a

făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare (art. 27 alin. 2).

B. Asigurarea de persoane

Asigurătorul se obligă ca, în momentul producerii riscului asigurat, să plătească

suma asigurată (indemnizaţia de asigurare) - art. 31 din Legea 136/1995.

412

Suma asigurată se va plăti asiguratului sau beneficiarului indicat de acesta (art.

32). Atunci când asiguratul nu a desemnat un beneficiar, după decesul acestuia, suma

asigurată se va plăti moştenitorilor asiguratului, potrivit regulilor dreptului succesoral.

Dacă există mai mulţi beneficiari desemnaţi şi unul dintre ei a produs intenţionat

decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi.

De această dată suma asigurată nu mai este limitată la o anumită valoare şi se

plăteşte independent de existenţa şi cuantumul pagubelor. Asigurătorul nu se mai subrogă

în drepturile asiguratului contra terţelor persoane.

C. Asigurarea de răspundere civilă

În cadrul acestui tip de asigurare (art. 41-44 din Legea nr. 136/1995), asigurătorul

se

obligă să plătească o despăgubire pentru eventualul prejudiciu de care asiguratul va

răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite de el. De asemenea, tot în acest caz,

asigurătorul va suporta şi cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil dintre el şi terţele

persoane prejudiciate.

Despăgubirea se stabileşte prin convenţie de către asigurat, persoana păgubită şi

asigurător (art. 43 alin. 1). Cuantumul acesteia se va stabili în conformitate cu prevederile

contractuale sau prin ho tărâre judecătorească.

În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul va plăti despăgubirea direct

celui păgubit, în măsura în care acesta din urmă nu a fost despăgubit chiar de asigurat.

Dacă asiguratul demonstrează că l-a despăgubit el pe cel prejudiciat, va fi îndreptăţit să

primească despăgubirea de la asigurător.

Reasigurarea

Noţiune

Uneori, pentru o mai mare dispersare a riscurilor care ar putea rezulta dintr-un

contract de asigurare, asigurătorul însuşi recurge la asigurare, încheind cu alţi asigurători

contracte de reasigurare. În această situaţie, în noul contract, asigurătorul iniţial va

dobândi calitatea de reasigurat, iar persoana care îl asigură se va numi reasigurător.

Reasigurare este contractul prin care o persoană, numită reasigurător, se obligă

ca, în schimbul unei sume de bani (primă de reasigurare), să suporte în totalitate sau în

413

parte sumele pe care asigurătorul va trebui să le plătească persoanelor asigurate

(contractanţi sau

beneficiari) în baza contractelor de asigurare încheiate cu acestea.

Contractul de reasigurare prezintă aceleaşi elemente ca şi cel de asigurare.

Reasigurarea poate fi:

- totală în cazul în care reasigurătorul se obligă să suporte integral sumele care

vor fi plătite de asigurător persoanei asigurate (contractant sau beneficiar) cu titlu de

indemnizaţie de asigurare;

- parţială, atunci când reasigurătorul consimte să achite doar o parte din aceste

sume.

În raport de modul în care părţile convin să preia riscurile asumate prin contracte

de asigurare, reasigurarea poate fi:

- unilaterală - doar o parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă parte sau

o cotă din acesta;

- reciprocă - fiecare parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă prin

contracte de asigurare, parţial sau în totalitate.

Efectele reasigurării

Reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător,

fiecare dintre ei rămânând terţ faţă de actul juridic la care celălalt este parte (asiguratul

faţă de reasigurare, iar reasigurătorul faţă de asigurarea iniţială).

De asemenea, prin reasigurare nu se stinge obligaţia asumată de către asigurător

(art. 47 din Legea nr. 136/1995).

Reasigurarea produce efecte doar între părţile contractante (asigurător şi

reasigurător). Astfel, în situaţia în care riscul asigurat în primul contract (asigurarea

iniţială) se produce, reasigurătorul este obligat să suporte plata indemnizaţiilor pe care

reasiguratul (asigurătorul iniţial) le plăteşte (art. 46 lit. a din Legea nr. 136/1995).

Încetarea contractului de asigurare

Contractul de asigurare încetează prin ajungerea la termen sau prin producerea

riscului asigurat.

414

Contractul poate înceta şi prin denunţare unilaterală a contractului de către

oricare dintre părţi, reziliere şi constatarea sau pronunţarea nulităţii contractului.

Rezilierea poate interveni de drept în situaţiile prevăzute de lege (de exemplu,

dacă înainte de a începe obligaţia asigurătorului riscul asigurat s-a produs sau producerea

lui a devenit imposibilă - art. 14 din Legea nr. 136/1995, sau în cazul în care bunul

asigurat este înstrăinat şi în contract nu se prevede altfel - art.30) sau poate fi pronunţată

de către instanţa de judecată, caz în care este judiciară.

415

F. Succesiuni

F.1. Reguli generale privitoare la moştenire . Caracterele generale ale

trnsmiterii moştenirii. Deschiderea moştenirii. Condiţiile generale ale dreptului la

moştenire

Reguli generale ale transmiterii moştenirii

Noţiunea de moştenire (succesiune)

Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori

statul).

În limbaj juridic, persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul se mai

numeşte şi de cujus, abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesione

agitur.

Despre moştenire, jurisconsultul roman Iulian scrie, că ea este dobândirea

întregului drept pe care l-a avut defunctul (Hereditas nihil alind est quam succesio in

universum ius quod defunctus habuit)

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moştenitori” sau

„succesori”, la care adăugăm că în textele codului civil se utilizează termenii de „erede”

sau „erezi”, coerezi ( de ex. art. 692, 693, 696, 699, 701 Cod civil etc.).

În cazul moştenirii testamentare, cel care dispune de averea sa prin testament se

numeşte testator, iar cel care beneficiază de testament se numeşte legatar.

Felurile moştenirii

Potrivit art. 650 din C. civil, „succesiunea se deferă prin lege, sau după voinţa

omului, prin testament.”

Prin urmare, după cum rezultă din textul citat, moştenirea (succesiunea sau

ereditatea) este de două feluri: legală şi testamentară.

Moştenirea este legală atunci când transmisiunea din cauză de moarte are loc în

temeiul legii. Moştenirea legală intervine atunci când cel care lasă moştenirea nu a

416

dispus de averea sa total sau parţial prin act de ultimă voinţă, în timpul vieţii, adică prin

testament. De aceea, în doctrină succesiunea legală se numeşte şi ab intestat. Ea mai

operează şi atunci când manifestarea de voinţă, sub forma testamentului, deşi ea există,

nu îşi produce efectele, în total sau în parte.

Cu alte cuvinte, moştenirea este legală fiindcă patrimoniul defunctului se

transmite la persoanele care sunt determinate de lege, moştenitorii justificând această

calitate potrivit cu ordinea, gradul şi cotele pe care le determină textele legale

corespunzătoare.

Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali,

când unul sau mai mulţi moştenitori au vocaţie la întregul patrimoniu rămas după

defunct. Rezerva este culeasă în toate cazurile cu titlu universal. Moştenitorii legali nu

pot avea vocaţie numai la bunuri singulare, (ut singuli), adică nu pot exista moştenitori

legali cu titlu particular, ceea ce este specific, după cum vom vedea, în cazul moştenirii

testamentare.

Moştenirea este testamentară când se întemeiază pe testament ca act de ultimă

voinţă al defunctului.

În cazul moştenirii testamentare, cel care dispune de averea sa prin testament se

numeşte testator, iar persoanele gratificate se numesc legatari.

Legatarul poate să fie : a) universal, atunci când are vocaţie la întregul patrimoniu

lăsat de defunct, b) cu titlu universal, când are vocaţie la o fracţiune din masa

succesorală; c) cu titlu particular, când are vocaţie la bunuri singulare, anume

determinate (ut singuli).

Moştenirea convenţională se poate realiza printr-o donaţie de bunuri viitoare,

care poate avea ca obiect fie întregul patrimoniu ce îl va lăsa donatorul la moartea sa, fie

o fracţiune din acesta, fie, în sfârşit, unele bunuri anume individualizate.

Cel care dispune de averea sa prin donaţii de bunuri viitoare se numeşte donator

de bunuri viitoare, iar persoanele care culeg moştenirea se numesc donatari de bunuri

viitoare.

Dispoziţiile legale ale art. 933 şi 934 C. civil, care reglementează moştenirea

convenţională, au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954.

417

Lipsa de interes practic în prezent al acesteia, este motivul pentru care este amintită doar

în treacăt.

1. Coexistenţa celor două feluri ale moştenirii

În dreptul românesc este recunoscută coexistenţa moştenirii legale alături de

moştenirea testamentară. Interpretarea care este dată de art. 650 C. civil, duce la

concluzia că ele nu se exclud, ci dimpotrivă, moştenirea legală poate coexista cu cea

testamentară.

Dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe cu titlu universal, dar care nu

epuizează întregul patrimoniu succesoral (ex. a lăsat ½ din patrimoniu), devoluţiunea

moştenirii va fi testamentară, în limitele legatului (sau a legatelor) şi legală pentru restul

moştenirii.

În situaţia în care testatorul a instituit prin testament mai mulţi legatari cu titlu

universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moştenire, sau dacă testatorul a

instituit unul sau mai mulţi legatari universali, devoluţiunea moştenirii va fi numai

testamentară.

Dacă însă prin testament a fost încălcată rezerva instituită în favoarea

moştenitorilor rezervatari, atunci când aceştia există -ei beneficiază de o parte din

moştenire chiar şi împotriva voinţei liberale a testatorului-, ei vor dobândi, potrivit legii,

partea din moştenire corespunzătoare rezervei şi numai pentru restul rămas devoluţiunea

succesorală va fi testamentară.

Numai dacă nu există moştenitori rezervatari, iar legatele epuizează patrimoniul

succesoral, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală.

În literatura juridică s-a ridicat problema dacă o persoană poate să vină la

moştenire atât în calitate de moştenitor legal cât şi în calitate de moştenitor testamentar,

adică să cumuleze cele două vocaţii succesorale. Răspunsul este afirmativ, având în

vedere coexistenţa dintre cele două forme de moştenire. De exemplu, în cazul în care un

legatar este în acelaşi timp şi rudă (fiu, etc.) cu vocaţie succesorală concretă la moştenirea

lăsată de defunct. Calitatea de legatar coexistând cu aceea de moştenitor legal este

dublată de aceasta.

418

2. Particularităţi ale moştenirii în dreptul roman şi evoluţia instituţiei în

diferite legislaţii

În dreptul roman moştenirea testamentară avea o mare însemnătate, la romani,

fiind o dezonoare de a muri fără testament. La romani, succesiunile erau considerate

legitime (succesio ab intestato sau legitima) sau testamentare (succesio testamentaria).

Succesiunea ab intestat nu avea loc decât în lipsa ce lei testamentare. Cu alte cuvinte,

succesiunea testamentară era, la romani, regula, iar cea legală (ab intestat), excepţia,

pentru că în mentalitatea juridică a epocii era de onoarea unui cetăţean roman să lase

întotdeauna un moştenitor instituit. De aceea, Legea celor XII table proclamase dreptul de

a testa într-un mod absolut, reflectând concepţia epocii.

În evoluţia sa dreptul succesoral s-a schimbat, în sensul că moştenirea legală

(numită legitimă şi ab intestat) este regula generală, iar moştenirea testamentară este

excepţia.

Există multă similitudine între textul art. 650 C. civil român şi cel similar din C.

civil italian (art. 720 C. civil italian), existând şi un precedent în Codul Caragea, potrivit

căruia moştenirea este primirea fără diată, sau cu diată.

În dreptul roman, testamentum are înţelesul de „mărturie a intenţiei” făcută şi în

faţa unei persoane, pentru a fi valabilă; definiţia dată testamentului roman în doctrină este

aproape identică celei care este valabilă ca accepţiune şi astăzi.

Aşadar, predominantă era devoluţiunea testamentară şi că aceasta avea ca ţintă

principală instituirea unui erede. Din aceasta rezultă că moştenirea testamentară era

incompatibilă cu cea legală, aceasta din urmă îşi găsea aplicabilitate numai în absenţa

testamentului.

În dreptul francez a existat, în doctrina de la începutul secolului XX, o

controversă vie asupra chestiunii de a şti dacă legiuitorul a urmat dreptului roman sau

obişnuielnic; părerile sunt împărţite, unii susţinând că voinţa omului nu poate să facă

decât legatari şi donatari, nu însă moştenitori.

Legiuitorul român nu a mai prilejuit această controversă. În dreptul nostru

moştenirea legală este regula, ea putând fi înlăturată, dar numai în anumite condiţii, prin

legatele instituite prin testament, care este excepţia.

419

Făcând comparaţie cu dreptul roman şi raportat la disputa din literatura juridică

franceză, din interpretarea ce rezultă din legislaţia noastră, testamentul este actul juridic

care nu poate şi nu îşi propune să instituie moştenitori (erezi), ci numai legatari.

Caracterele generale ale transmiterii moştenirii

În literatura juridică se admite că transmisiunea moştenirii are următoarele

caractere juridice: 1) este o transmisiune din cauză de moarte (mortis causa); 2) este o

transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul defunctului; 3) este o

transmisiune unitară şi indivizibilă, având în vedere că patrimoniul este privit unitar şi în

principiu, indivizibil.

1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte

(mortis causa), înţelegându-se prin aceasta că ea se produce numai la moartea unei

persoane fizice.

Prin moarte se înţelege încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba

de moarte fizic constatată, fie moarte declarată prin hotărâre judecătorească. Numai

decesul unei fiinţe umane poate deschide moştenirea. Încetarea existenţei unei persoane

juridice nu poate niciodată să aibă acest efect.

Faptul morţii persoanei fizice are consecinţa dispariţiei acesteia ca subiect de

drept, dar patrimoniul său, continuă să existe, şi pentru că el nu poate rămâne fără titular,

urmează să fie transmis, după anumite reguli reglementate legal, fie unor persoane fizice,

fie mai multor persoane juridice, fie statului. Ca transmisiune pentru cauză de moarte, în

cazul moştenirii, moartea este elementul distinctiv care o face să se deosebească de

transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos).

2. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală.

Acest caracter rezultă din faptul că transmisiunea moştenirii are ca obiect o

universalitate juridică: patrimoniul persoanei decedate. Patrimoniul persoanei fizice este

constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au aparţinut acesteia.

Astfel, moştenirea (succesiunea) nu este o transmisiune a unor bunuri singulare

privite în individualitatea lor specifică, pentru că ea constă în mod esenţial, în

420

transmiterea unei averi, privită în universalitatea ei, care este patrimoniul persoanei

decedate.

Din acest punct de vedere moştenirea este diferită transmisiunii între vii –inter

vivos-, pentru că aceasta din urmă nu poate avea ca obiect decât bunuri singulare, iar nu

patrimoniul însuşi sau fracţiuni din patrimoniu. Patrimoniul în totalitatea lui nu poate fi

transmis cât timp titularul său trăieşte şi are calitatea de subiect de drept, „deoarece

atributul nu poate fi separat de subiect”.

De aici rezultă că:

a) Transmisiunea moştenirii având ca obiect un patrimoniu – care este alcătuit atât

din drepturi cât şi din obligaţii -, în mod necesar prin moştenire se transmit nu numai

drepturile dar şi obligaţiile patrimoniale ale defunctului. Transmisiunea moştenirii

devine, atât activă, cât şi pasivă, deosebind-o de transmiterile între vii care nu pot

transmite în principiu doar drepturi, nu şi obligaţii. Transmiterea datoriilor pe care le-a

avut defunctul pot să aibă loc prin moştenire, tocmai pentru că ea are ca obiect o

universalitate.

b) Drepturile transmise prin moştenire nu sunt privite în individualitatea lor, ci

numai ca părţi alcătuitoare ale patrimoniului. De aici rezultă că transmisiunea activă a

acestei universalităţi se va efectua şi va fi opozabilă faţă de terţi fără a fi condiţionată de

efectuarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege pentru fiecare din drepturile ce o

compun, în conformitate cu regulile de publicitate a drepturilor imobiliare prevăzute de

Decr. Lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996. Unul dintre principiile de carte funciară

este principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii, dobândirii, modificării sau stingerii

drepturilor reale imobiliare, reglementat de art. 27 al Legii nr. 7/1996, privind cadastrul

funciar. Printre excepţiile de la regula opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii dobândirii,

modificării sau stingerii de drepturi reale imobiliare, respectiv printre cazurile în care

dobândirea drepturilor reale imobiliare este opozabilă faţă de terţi fără înscrieri în cartea

funciară conform art. 28 al legii, este şi succesiunea, alături de accesiune, vânzare silită şi

uzucapiune.

Principiul transmisiunii universale a moştenirii operează şi atunci când

moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală, legală sau testamentară, cât şi atunci

când au numai o vocaţie cu titlu universal.

421

Este de reţinut că transmisiunea moştenirii nu mai este universală, ci cu titlu

particular, atunci când cel care lasă moştenirea a dispus în timpul vieţii, prin testament,

de un anumit bun al său, sau de mai multe bunuri individual determinate. Aceasta nu

contrazice caracterul universal al moştenirii, chiar dacă legatele ar epuiza tot activul

succesoral.

3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul succesiunii patrimoniul fiind

privit ca un tot unitar, şi moştenirea este în principiu unitară. Aceasta înseamnă că

moştenirea compusă din patrimoniul defunctului (drepturile şi obligaţiile care îl

alcătuiesc) se transmite moştenitorilor legali sau testamentari după aceleaşi norme

juridice. Moştenirea „nu se frânge într-o pluralitate de moştenitori”, indiferent de natura

sau originea bunurilor care o compun. Acest principiu este creaţia jurisconsulţilor romani.

Aşadar, caracterul unitar al transmiterii moştenirii se bazează pe regula că

transmiterea patrimoniului se face după aceleaşi norme juridice, fără a face distincţie

între diferitele bunuri care îl compun: după natura lor (drepturi reale sau drepturi de

creanţă, mobile sau imobiliare); după provenienţa lor; după originea lor (moştenite sau

cumpărate); după modalităţile în care sunt afectate (termen sau condiţie).

Se admite şi existenţa unor excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii

moştenirii. Aceste excepţii sunt:

a) Dacă unul sau o parte dintre moştenitori sunt cetăţeni străini sau apatrizi,

aceştia nu pot dobândi terenuri prin moştenire. Dacă dobândesc terenuri sunt obligaţi să

le înstrăineze în termen de 1 an de la data dobândirii, sub sancţiunea trecerii gratuite în

proprietatea statului (art. 68 din legea nr. 18/1991-r-, privind fondul funciar şi art. 3 din

legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).

b) În cazul soţului supravieţuitor, potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, dacă

acesta vine la moştenirea soţului decedat în concurs cu alţi moştenitori decât

descendenţii, el are dreptul, afară de partea sa succesorală, la mobilele şi obiectele

aparţinând gospodăriei casnice, precum şi la darurile de nuntă. Aceasta înseamnă că

pentru aceste bunuri legiuitorul a înţeles să deroge de la caracterul unitar al moştenirii

astfel cum acesta este reglementat de articolele Codului civil român.

422

c) O parte a literaturii juridice menţionează printre excepţiile de la caracterul

unitar al moştenirii cazul transmisiunii drepturilor de autor, astfel cum acestea sunt

reglementate de art. 6 din Decr. 321/1956, privind drepturile de autor. În prezent, acest

decret este abrogat şi în conformitate cu art. 25 (1) din Legea nr. 8/1996, privind

drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile de autor se transmit prin moştenire

potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, iar dacă nu sunt moştenitori,

exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă, din domeniul

respectiv de creaţie. Reiese o transmitere restrictivă a moştenirii dreptului de autor în

raport de regulile generale ale moştenirii din codul civil, iar statul nu culege moştenirea

în lipsa moştenitorilor, potrivit art. 680 din acelaşi cod civil.

d) Tot astfel, potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992, privitoare la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat, dacă persoana decedată a fost de cetăţenie

română şi în masa succesorală intră un bun imobil situat în străinătate, ori dacă defunctul

a fost străin şi în masa succesorală intră un imobil situat în România, succesiunea

imobilelor menţionate va fi guvernată de legea de la locul situării acestora (lex rei sitae);

iar în privinţa moştenirii bunurilor mobile, indiferent de locul situării lor, va fi guvernată

de legea naţională a ţării pe care defunctul o avea ca patrie la data morţii (lex patriae).

Aceste excepţii sunt relative, întrucât operează numai în cadrul devoluţiunii

legale a moştenirii, deoarece defunctul poate lăsa prin testament nu numai bunurile care

intră în compunerea patrimoniului său, dar chiar poate determina legea care să fie

aplicabilă, alegând între lex rei sitae şi lex patriae.

e) Alte derogări referitoare la termenul de acceptare al succesiunii care este altul

decât cel de 6 luni prevăzut de art. 700 din C. civil sunt cuprinse în legea nr. 18/1991,

privind fondul funciar, republicată; legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, privind

revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie

1989. Termenul de acceptare este prorogat de la data intrării în vigoare a acestor legi şi

nu de la data morţii lui de cujus (ex. art. 8 şi 13 din Legea nr. 18/1991).

f) În domeniul legislaţiei muncii şi al protecţiei sociale, în cazul decesului unui

salariat, drepturile băneşti care se cuvin până la data când s-a produs decesul, precum şi

în cazul accidentelor de muncă soldate cu moartea angajatului, se plătesc de către

autorităţile publice competente sau de către angajator soţului supravieţuitor, copiilor sau

423

părinţilor lui şi, numai în lipsa acestora se plătesc celorlalţi moştenitori în condiţiile

dreptului comun.

4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Acest caracter rezidă din

împrejurarea calificată juridic că patrimoniul persoanei fizice este un tot indivizibil şi, pe

cale de consecinţă, transmisiunea moştenirii nu poate fi decât indivizibilă. Materializarea

concretă a caracterului indivizibil al moştenirii constă în aceea că acceptarea sau

renunţarea la moştenire au fiecare dintre ele, ca acte de exprimare ale moştenitorului,

caracter indivizibil şi, drept urmare, nu se poate accepta sau, dimpotrivă, renunţa numai

la o parte din moştenire. Fiecare moştenitor trebuie să facă unul din cele două acte de

voinţă: fie să accepte moştenirea şi atunci este acceptant al moştenirii potrivit vocaţiei

sale, fie să renunţe la moştenire, şi atunci se consideră că este cu totul străin de

moştenire.

Caracterul indivizibil al moştenirii nu împiedică pe cel care îndeplineşte condiţiile

pentru a moşteni, având calitatea de moştenitor, de a accepta sub beneficiu de inventar,

situaţie în care succesibilul va răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limitele

activului primit (intra vires hereditatis).

Acelaşi principiu al indivizibilităţii moştenirii ne explică de ce, dacă la moştenire

sunt chemaţi mai mulţi moştenitori, fiecare având vocaţie la întreaga avere, renunţarea

sau nedemnitatea unuia dintre aceştia face să crească de drept, părţile celorlalţi

comoştenitori (în virtutea dreptului de acrescământ).

De la caracterul indivizibil al moştenirii există o derogare legală specială

recunoscută şi de jurisprudenţă, în privinţa moştenitorilor cu vocaţie succesorală care

depun cererea în condiţiile art. 12 din Legea nr. 18/1991 (art. 13 după republicare). Acest

text legal derogă de la caracterul indivizibil al devoluţiunii moştenirii în dublu sens: pe de

o parte, moştenitorii acceptanţi se pot prevala sau nu de dreptul de reconstituire a

proprietăţii private asupra terenurilor apreciind dacă depun sau nu cerere, iar pe de altă

parte, succesibilii neacceptanţi anterior (la data deschiderii moştenirii) sunt, în temeiul

legii, de drept, repuşi în termen, dar numai cu privire la reconstituirea terenurilor,

rămânând însă străini de moştenire în raport cu alte bunuri succesorale.

424

Deschiderea moştenirii

Noţiunea

Prin deschiderea moştenirii înţelegem faptul juridic care dă naştere transmisiunii

succesorale. În dreptul nostru civil, acest fapt coincide cu momentul morţii naturale a

celui care lasă patrimoniul alcătuitor al moştenirii. Potrivit art. 651 C. civil: „succesiunile

se deschid prin moarte.” Deschiderea moştenirii prezintă o importanţă juridică deosebită

întrucât moştenitorii nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului rămas după o altă

persoană faţă de care are vocaţie succesorală până în momentul deschiderii moştenirii

prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit

decât la moartea titularului. Din textul art. 651 din cod, citat, rezultă că o persoană în

viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire, de unde şi regula că nu poate fi

moştenit un om viu (nulla est viventis hereditas). Moartea naturală a aceluia care lasă

moştenirea poate fi constatată în mod fizic, prin examinarea directă a persoanei decedate,

iar dacă aceasta nu este cu putinţă, instanţa judecătorească o poate declara prin hotărâre

privind constatarea morţii prezumate. Hotărârea declarativă a morţii prezumate produce

efectele morţii de la data stabilită prin acea hotărâre ca fiind aceea a decesului (art. 18

din Decr. nr. 31/1954). Din punct de vedere al analizei pe care o facem, deschiderea

moştenirii prezintă importanţă sub două aspecte: data şi locul deschiderii moştenirii.

Data deschiderii moştenirii

1. Moştenirea se deschide în clipa morţii celui care lasă moştenirea.

Am văzut că moştenirea se deschide „prin moarte”, înţelegându-se prin aceasta că

data deschiderii ei coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

Persoanele care pretind moştenirea sau anumite drepturi asupra acesteia trebuie

să dovedească faptul morţii fizice, precum şi data când acest fapt s-a întâmplat. Dovada

se face după regulile dreptului comun conform art. 1169-1170 din C. civil „înscrisuri,

prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea unei părţi.” Înscrisul doveditor cel mai

des întâlnit în asemenea împrejurări este actul de deces din registrul de stare civilă în

baza căruia se eliberează certificatul de deces, moartea fiind constatată şi înregistrată de

organele administrative competente de la locul decesului.

425

Atunci când decesul nu a putut fi constatat în mod direct, actul de deces se

întocmeşte pe baza hotărârii judecătoreşti declarative a morţii prezumate, în care este

cuprinsă şi data stabilită de instanţă ca fiind data morţii, în condiţiile art. 18 din Decr. nr.

31/1954.

Menţiunile trecute în certificatul de deces privitoare la dată fac dovadă până la

proba contrarie. Moartea este un fapt material, dovada contrară menţiunilor din certificat

se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv expertize şi prezumţii.

În cazul în care îşi pierd viaţa mai multe persoane (accidente, calamităţi naturale,

împrejurări de război, catastrofe etc.), dovada momentului morţii este greu de făcut. În

aceste situaţii, atunci când persoanele decedate au vocaţie la moştenire reciprocă (când

ora sau minutul morţii are importanţă), legiuitorul a instituit prezumţia că au murit în

aceeaşi clipă (art. 21 din Decretul nr. 31/1954).

2. Interesul practic al datei deschiderii moştenirii.

Stabilirea datei deschiderii moştenirii prezintă o importanţă juridică deosebită:

a) în funcţie de acest moment sunt determinate sfera persoanelor chemate la

moştenire, în temeiul legii sau al testamentului, după caz, capacitatea lor succesorală şi

drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;

b) acesta este momentul până la care retroactivează acceptarea moştenirii sau

renunţarea la moştenire;

c) acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6

luni prevăzut de art. 700 C. civil, pentru acceptarea moştenirii; sau în caz de repunere în

termen se are ca punct de pornire această dată;

d) în cazul în care moştenirea este culeasă de mai mulţi moştenitori, data

deschiderii moştenirii marchează începerea stării de indiviziune între ei şi totodată este

momentul până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii;

e) în raport de această dată se stabileşte compunerea masei bunurilor care

alcătuiesc moştenirea, a fructelor şi productelor care se aduc la masa succesorală;

f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, acest moment este cel în

raport de care se va stabili legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul

conflictului de legi în timp. Este aplicabilă legea care a fost în vigoare la data deschiderii

moştenirii, chiar dacă ulterior a fost modificată sau abrogată. Este de precizat că actele

426

ulterioare, care ţin de procedura de desfăşurare a devoluţiunii succesorale, cum sunt

acceptarea sau renunţarea la moştenire, deschiderea procedurii succesorale notariale,

organele competente (notar public, instanţă etc.) vor fi supuse legii care este în vigoare la

data când se îndeplinesc aceste acte, mai ales că majoritatea acestor acte sunt de drept

procesual, iar în materia procedurii civile funcţionează principiul aplicării imediate a legii

noi.

Locul deschiderii moştenirii

1. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii.

În formularea iniţială a textului art. 95 C. civil se prevedea că „domiciliul unei

succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului.” Acest articol a fost abrogat de art.

49 din Decr. nr. 32/1954, însă se consideră şi în prezent că locul deschiderii moştenirii

este locul ultimului domiciliu al defunctului şi nu are importanţă dacă acesta corespunde

sau nu cu locul decesului. Regula ultimului domiciliu rezultă implicit din art. 14 din C.

pr. civilă, care dă litigiile privitoare la moştenire în competenţa instanţei celui din urmă

domiciliu al defunctului precum şi din art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, legea

notarilor publici.

Această soluţie este conformă nu numai cu realitatea - în marea majoritate a

cazurilor locul decesului este chiar domiciliul ultim al persoanei în cauză - dar şi cu

necesităţile de ordin practic, fiindcă la acest ultim domiciliu se află de regulă probele care

atestă existenţa patrimoniului succesoral şi întinderea acestuia, precum şi bunurile care

compun masa succesorală, acolo sunt cunoscuţi sau locuiesc moştenitorii. Nu interesează

locul unde s-a produs decesul, ci ultimul domiciliu al celui care lasă moştenirea, care însă

nu întotdeauna coincide cu locul unde acesta a decedat. Noţiunea de domiciliu este dată

de art. 13 din Decr. nr. 31/1954, înţelegându-se locul unde o persoană „îşi are locuinţa

statornică sau principală.” Dacă o persoană are mai multe locuinţe statornice, domiciliul

acesteia este la locul unde este situată locuinţa principală, unde aceasta a locuit efectiv şi

şi-a desfăşurat activităţile principale sociale şi culturale.

În mod obişnuit domiciliul unei persoane este indicat de actul de identitate, însă

literatura juridică şi practica judiciară şi-au pus problema dacă dovada domiciliului se

poate face şi cu alte mijloace de probă, existând practic şi ipoteza că domiciliul real,

astfel cum este definit de art. 13 din Decr. 31/1954, să fie altul decât cel menţionat în

427

actul său de identitate. În această privinţă s-a pornit de la premisa că domiciliul este o

situaţie de fapt, ceea ce tinde spre concluzia că dovada existenţei unui alt domiciliu real

decât acela înscris în actul de identitate este admisibilă.

Din interpretarea textului arătat este vorba de domiciliul de drept comun, adică

domiciliul real, voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de

domiciliul legal, adică cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie,

cărora le este stabilit domiciliul la părinţi, la tutore, la curator, după caz.

În cazul decesului unei persoane care a avut domiciliul în străinătate – fără a se

face distincţie dacă este vorba de un cetăţean român sau de un cetăţean străin, locul

deschiderii moştenirii este locul din ţara unde se află bunurile cele mai importante ale

acestuia, în conformitate cu art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995. Această rezolvare, care

este consacrată doar în materia procedurii necontencioase notariale, s-a admis că se

impune şi în cadrul procedurii judiciare contencioase, când instanţele sunt chemate să

soluţioneze litigiile. Competenţa revine instanţei în circumscripţia teritorială a căreia este

sediul biroului notarial.

Dacă domiciliul celui care lasă moştenirea nu este cunoscut, pentru că a fost

nomad, deschiderea moştenirii se face la locul unde se află bunurile mai importante, iar în

lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea.

2. Interesul şi efectele de ordin practic al locului deschiderii succesiunii.

Din faptul că locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al defunctului

decurg unele consecinţe, de ordin juridic şi cu efecte practice:

a) cererea de deschidere a procedurii succesorale şi înaintarea dosarului la notarul

public competent se face de către secretarul consiliului local în raza căruia defunctul şi-a

avut ultimul domiciliu; la fel, procurorul competent sau orice persoană interesată pot să

ceară îndeplinirea unor activităţi în legătură cu procedura succesorală (art. 68 alin. 1 din

legea nr. 36/1995);

b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de legea nr. 36/1995, este

de competenţa notarului public care are biroul notarial cu sediul situat în circumscripţia

teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din

legea nr. 36/1995);

428

c) instanţa judecătorească competentă a judeca cererile privitoare la validitatea sau

executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la dezbaterea moştenirii şi cele

pe care le au moştenitorii reciproc între ei; cererile legatarilor sau ale creditorilor celui

decedat împotriva moştenitorilor sau executorului testamentar (art. 14 din C. pr. civilă).

De asemenea, cererile la care se referă art. 74 a lin. 3 şi art. 88 alin. 1 din Legea nr.

36/1995, privind cererile celor vătămaţi prin măsurile de inventariere şi conservare a

bunurilor succesorale dispuse de notarul public; cererile privitoare la anularea

certificatului de moştenitor etc.

În schimb, acţiunile reale imobiliare, fără legătură cu problemele succesorale sunt

de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 13 din C. pr. civilă).

Chiar dacă moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii,

competenţa este cea prevăzută de art. 14 al C. de pr. civilă, aparţinând instanţei celui din

urmă domiciliu al defunctului.

În cazul când există conflict de competenţă între instanţa de la ultimul domiciliu

al defunctului şi cea a locului unde se află imobilul, competenţa se stabileşte prin

prorogare în condiţiile art. 13 şi 14 din C. pr. civilă. Dispoziţiile sunt imperative şi se

aplică (este competentă instanţa de la locul deschiderii moştenirii) indiferent dacă în masa

succesorală se găsesc şi imobile aflate în raza teritorială a altei instanţe.

Condiţiile generale ale dreptului la moştenire

Noţiuni generale

1. Reglementare legală. Enumerare.

Pentru ca o persoană să poată culege o moştenire sau părţi din aceasta, ea trebuie

să întrunească următoarele trei condiţii, prevăzute de art. 654-658 din C. civil:

a) să aibă capacitate succesorală;

b) să aibă vocaţie succesorală;

c) să nu fie nedemnă de a moşteni.

Primele două sunt condiţii pozitive şi sunt comune celor două feluri de moştenire

–legală şi testamentară- , iar cea de a treia este o condiţie negativă şi este specifică

moştenirii legale. Condiţia vocaţiei (chemării) la moştenire este creaţia literaturii juridice

429

şi existenţa ei este unanim acceptată. Vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la

moştenire, numai că această chemare îşi are temeiul fie în lege (când vocaţia este legală)

fie în testamentul lăsat de defunct (când vocaţia la moştenire este testamentară).

Determinarea persoanelor chemate să dobândească patrimoniul unei persoane

fizice decedate se numeşte devoluţiunea moştenirii.

Dreptul la moştenire este garantat de însăşi Constituţia, fiind enumerat între

drepturile fundamentale la Titlul II al legii fundamentale, art. 42.

Capacitatea succesorală

1. Noţiune.

Orice persoană este capabilă de a moşteni, cu condiţia de a exista în momentul

deschiderii succesiunii. Capacitatea succesorală este prevăzută de art. 654 C. civil:

„Pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul

deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort

este considerat că nu există.”

Din examinarea textului rezultă următoarele:

a) pentru a moşteni, persoana trebuie să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii.

Adică ea trebuie să „existe”, ceea ce se pune în corelaţie cu dovada acesteia în momentul

morţii celui care lasă moştenirea. Numai o persoană vie poate moşteni o persoană

decedată; per a contrario, cel ce nu era în viaţă la data deschiderii succesiunii nu are

capacitatea de a moşteni. Excepţia, este copilul conceput, dar nenăscut.

b) nu poate moşteni nici copilul care nu era conceput la data deschiderii

moştenirii;

c) nu poate moşteni nici chiar copilul conceput la data deschiderii moştenirii,

dacă s-a născut mort.

Aceasta impune analiza pe rând a persoanelor care au capacitate succesorală,

precum şi a celor care nu au această calitate.

2. Persoanele fizice în viaţă au, indiscutabil, capacitate succesorală, drept ancorat

direct în dispoziţiile art. 654 C. civil. Dreptul la moştenire este garantat constituţional

oricărei persoane fizice (art. 42), fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine

etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de

origine socială (art.4). Persoana fizică în viaţă în momentul deschiderii moştenirii are

430

această vocaţie, indiferent cât timp supravieţuieşte lui de cujus, chiar dacă aceasta

durează doar câteva secunde, fiind astfel realizată condiţia legii de a fi în viaţă şi drept

urmare dobândind capacitate succesorală.

Legea civilă nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii

moştenitorului după momentul deschiderii moştenirii. În ipoteza că la rândul său moare la

un răstimp scurt după deschiderea succesiunii autorului său, drepturile sale referitoare la

succesiune îl include şi pe cel de opţiune succesorală, se transmite propriilor săi

moştenitori, fiind inclus în patrimoniul care rămâne după acest moştenitor, ca un drept

patrimonial al succesorilor săi.

3. Persoanele dispărute. În ceea ce priveşte persoanele care au fost declarate

dispărute prin hotărâre judecătorească, art. 19 din Decr. nr. 31/1954, dispune: „Cel

dispărut este socotit în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte

rămasă definitivă.” Din interpretarea textului citat reiese că persoanele dispărute –atât

cele declarate judecătoreşte (art. 16 alin. 1 din decret) cât şi cele nedeclarate, dar

considerate de lege ca fiind dispărute (art. 16 alin. 3 din decret) – au capacitate

succesorală. Textul instituie o prezumţie relativă că dispărutul este în viaţă. Dacă

persoana dispărută reapare fizic, prezumţia devine certitudine, caz în care drepturile

succesorale recunoscute dispărutului se consolidează. Dacă dispărutul a fost declarat

judecătoreşte mort, el moşteneşte după momentul care se stabileşte, în ce- l priveşte, prin

hotărâre judecătorească, ca fiind acela al morţii. Astfel, atunci când prin hotărâre

judecătorească devenită irevocabilă data morţii dispărutului se fixează după data încetării

din viaţă a lui de cujus, cel declarat mort este considerat că a existat la data deschiderii

moştenirii, şi, având capacitate succesorală drepturile sale vor trece la moştenitorii săi.

În altă ipoteză, atunci când în privinţa dispărutului s-a pronunţat ulterior o

hotărâre judecătorească de moarte, iar dată a morţii a fost stabilită una anterioară datei

deschiderii moştenirii, cel dispărut va fi considerat străin de moştenire. Consecinţa

juridică cea mai importantă este că prezumţia relativă că dispărutul a fost în viaţă, a fost

răsturnată şi dacă cel declarat mort a dobândit drepturi patrimoniale în calitate de

moştenitor, calitate care se va desfiinţa retroactiv, tot ce a dobândit se va întoarce la

masa succesorală de care vor profita ceilalţi moştenitori îndreptăţiţi. Moştenitorii

dispărutului sunt obligaţi să aducă la masa succesorală tot ce au primit în calitate de

431

moştenitori, în legătură cu fructele făcându-se distincţie după cum sunt de bună sau de

rea-credinţă.

Am văzut că în cazul dispariţiei cel dispărut se prezumă a fi în viaţă, iar hotărârea

judecătorească la rândul său stabileşte o moarte prezumată. Astfel se poate întâmpla ca

ulterior să se constate fizic că cel dispărut sau cel declarat judecătoreşte mort a decedat,

rezultând într-un anume context, o stabilire directă prin examinarea cadavrului,

indubitabil aceasta va fi data decesului pentru că este corespunzătoare realităţii. Evidenţa

realităţii înlătură prezumţiile şi înfrânge cele stabilite prin hotărâre judecătorească.

Soluţia va fi aceeaşi şi în cazul în care dispărutul a decedat, sau cel declarat

judecătoreşte mort a decedat şi s-a stabilit moartea fizică a acestuia la o dată anterioară

morţii lui de cujus. Drepturile succesorale urmează să fie puse în acord cu realitatea.

În fine, dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte a celui dispărut, care

a prevăzut o dată anterioară celei deschiderii moştenirii, a fost anulată, datorită reapariţiei

persoanei vizate de hotărâre –cum cel în cauză (dispărutul declarat mort) este în viaţă–,

acesta va beneficia retroactiv de drepturile sale, în concurs cu alţi moştenitori, sau

singur, după caz, potrivit cu principiile devoluţiunii succesorale.

4. Persoanele concepute la data deschiderii succesiunii au, de asemenea,

capacitate succesorală. În concepţia codului civil român, copilul conceput la data

deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, cu condiţia să se nască viu. Este o

receptare de către legislaţiile moderne a regulii cunoscută din dreptul roman infans

conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput trebuie

să fie considerat că s-a născut ori de câte ori aceasta este în interesul său). În legislaţia

noastră actuală regula se găseşte reglementată în art. 7 alin. 2 din Decr. nr. 31/1954, şi în

materia moştenirii în art. 654 C. civil.

Concepţia copilului este o împrejurare de fapt şi poate fi stabilită prin orice mijloc

de probă. Faţă de cuceririle ştiinţifice, deşi nu există o ierarhie a probelor în dreptul

procesual civil român, în materie de filiaţie expertizele privind data probabilă a

concepţiei copilului pot să ofere date cu mai multă certitudine.

Legea a instituit timpul legal al concepţiei (art. 61 C. fam.), ca prezumţie absolută

care nu poate fi combătută. Este important ca la data deschiderii succesiunii să fie

conceput.

432

În privinţa stabilirii momentului concepţiunii, nici un text legal nu dă criterii

concrete, codul civil nu conţine nici o dispoziţie.

În materie de filiaţie, art. 61 din C. familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire

la perioada concepţiei, care este cuprinsă între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea

naşterii copilului.

Prezumţia timpului legal al concepţiunii fiind prevăzută în legislaţia familiei, s-a

pus problema dacă poate fi aplicată, prin asemănare, şi în materia capacităţi succesorale a

copilului care nu era încă născut la data deschiderii succesiunii.

Într-o opinie, s-a reţinut că dovada momentului concepţiei unui copil, atunci când

se reclamă în justiţie o succesiune în favoarea acestuia, poate să se facă prin orice mijloc

de probă în condiţiile sistemului probator civil, în scopul de a se stabili că acesta era

conceput din relaţiile mamei cu bărbatul la momentul decesului acestuia pe care reclamă

că îl moşteneşte, fiind eredele acestuia.

Prin urmare, potrivit acestei opinii, prezumţia instituită de lege (art. 61 din C.

familiei) privitoare la filiaţia copilului faţă de tatăl său este aplicabilă doar în materia în

care a fost înscrisă, aceea a paternităţii din afara căsătoriei. Este concepţia vechilor autori,

tributară reflexului şi influenţei pe care a exercitat-o o perioadă îndelungată codul civil

asupra statutului juridic al copilului din afara căsătoriei. După acest sistem „prezumţia

legală privitoare la durata sarcinii nu poate fi extinsă ca atare de la materia filiaţiei la

aceea a moştenirii, dat fiind că prezumţiile legale sunt de strictă interpretare.”

Într-o altă opinie, astăzi aproape unanimă, se admite că prezumţia perioadei legale

de concepţie instituită de art. 61 C. fam. este valabilă şi în materia transmiterii moştenirii,

adică devine aplicabilă în dreptul succesoral în cazul în care problema filiaţiei se

interpune cu problema stabilirii capacităţii succesorale a copilului conceput, dar nenăscut.

De aici rezultă că un copil care s-a născut mai înainte de împlinirea a 300 zile de

la moartea lui de cujus, este presupus conceput înainte de deschiderea succesiunii. Este

soluţia care este mai realistă, ea se desprinde din interpretarea coroborată a textului art.

654 C. civil, art. 7 din Decr. 31/1954 raportat la art. 61 C. familiei.

5. Situaţia comorienţilor. Sunt comorienţi persoanele care au vocaţie

succesorală reciprocă, ce au încetat din viaţă în aceeaşi împrejurare (catastrofă,

433

naufragiu, război, incendiu, accident, cutremur, inundaţie etc), fără a se putea stabili

care a decedat mai întâi, respectiv care dintre ele a supravieţuit celeilalte.

Potrivit art. 21 din Decr. 31/1954, în cazul în care mai multe persoane au murit în

aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socot ite

că au murit deodată.

Din punctul de vedere al dreptului la moştenire prezintă importanţă dacă între

aceste persoane există vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai în această situaţie

interesează a se stabili momentul morţii fiecăruia. Aşadar, pentru a se putea pune

problema comorienţilor interesează realizarea următoarelor situaţii: a) existenţa a două

sau mai multe persoane; b) aceste persoane să fie decedate în aceeaşi împrejurare; c)

decesul să aibă loc în condiţii care să nu se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia; d)

între persoanele decedate în aceeaşi împrejurare să existe vocaţie succesorală reciprocă.

În literatura juridică s-a remarcat pe bună dreptate că problema se pune, chiar dacă între

comorienţi vocaţia succesorală este unilaterală, pentru că spre deosebire de dreptul

francez, legea noastră nu prevede condiţia obligatorie reciprocităţii vocaţiei succesorale.

După cum vom vedea, reciprocitatea vocaţiei la moştenire este însă un principiu

în dreptul nostru succesoral. Dacă nu există nici o corelaţie care să intereseze vocaţia

succesorală, problema comorienţilor nu se mai poate pune, neavând o semnificaţie în

privinţa chestiunii care se analizează.

Dreptul roman care a folosit ca sursă de inspiraţie pentru cazul comorienţilor,

situaţia era rezolvată diferit de dreptul modern. Considerată commorientes, sau mai uzitat

simul periunt, se prezuma că persoanele socotite mai puternice, după sex sau în raport de

vârstă, sunt cele care au supravieţuit şi deci deveneau moştenitori la da ta deschiderii

moştenirii.

Legislaţia noastră a consacrat prezumţia morţii concomitente care este apreciată

justă, ea având consecinţa că persoanele respective nu se pot moşteni unele pe altele,

întrucât se prezumă că nu a supravieţuit una alteia şi nu au capacitate succesorală una faţă

de alta şi de aceea fiecare comorient va fi moştenit de proprii săi moştenitori. De

exemplu, soţii - care au vocaţie succesorală reciprocă – decedează în aceeaşi împrejurare

fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit celuilalt, aplicând prezumţia morţii

concomitente, nici unul nu va putea moşteni pe celălalt, fiindcă nu se poate dovedi faptul

434

că „a existat în viaţă”, unul dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ şi astfel îi lipseşte

capacitatea succesorală. Moştenirile lăsate de cei doi soţi vor fi culese, ca două moşteniri

distincte, de către moştenitorii fiecăruia dintre ei, care atunci când moştenitorii sunt alte

persoane prezintă importanţă deosebită (nu au descendenţi, sau aceştia sunt din căsătorii

diferite etc).

Dacă comorienţii au moştenitori diferiţi, problema prezintă importanţă în ambele

cazuri, atât atunci când au vocaţie succesorală reciprocă cât şi unilaterală. Este cazul

soţilor decedaţi în aceleaşi împrejurări după care au rămas moştenitori legali, respectiv

ascendenţi sau colaterali sau fiecare dintre ei a dispus prin testament, în acest din urmă

caz fiecare în favoarea celuilalt. Astfel, luând în discuţie exemplul testamentului făcut de

un soţ în favoarea celuilalt, legatul instituit devine caduc din lipsa capacităţii succesorale

a legatarului.

În literatura juridică mai recentă s-a pus şi problema persoanelor fizice decedate

în acelaşi timp (codecedaţii). Ce soluţie trebuie adoptată dacă două sau mai multe

persoane fizice – cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau

testamentară- decedează în acelaşi timp şi nu se poate stabili momentul decesului, iar cei

în cauză nu sunt comorienţi în înţelesul art. 21 din Decr. nr. 31/1954? Moartea a survenit

în aceeaşi zi, dar nu în aceeaşi împrejurare şi nu există identitate de cauză a morţii.

Soluţia propusă ca singura posibilă trebuie asimilată cu aceea a comorienţilor,

adică prezumţia morţii concomitente, adică lipsa capacităţii succesorale reciproce sau

unilaterale, legale sau testamentare. Această soluţie se desprinde din textele codului civil

(art. 654), deoarece capacitatea succesorală este recunoscută persoanelor aflate în viaţă la

data deschiderii succesiunii şi dovada „existenţei” persoanei trebuie să fie făcută de cel

care reclamă moştenirea sau de cel care, la rândul său, îl succede pe acesta din urmă

(actori incubit probatio).

Într-o viitoare reglementare legislativă se impune de lege ferenda reformularea

sau revizuirea textului art. 21 din Decr. nr. 31/1954, în sensul înlă turării condiţiei

referitoare la „aceeaşi împrejurare”, pentru identitate de raţiune codecedaţii să fie

asimilaţi că au murit concomitent.

Prezumţia instituită fiind una relativă, ea poate fi combătută de cei interesaţi, care

pot fi moştenitorii diferiţi ai comorienţilor (sau codecedaţilor). Datele cele mai elocvente

435

în această privinţă pot fi furnizate de ştiinţa medicală atât de avansată în zilele noastre,

prin administrarea unei expertize medico- legale de acest gen, sau prin alte mijloace de

probă.

6. Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii moştenirii . Persoanele

juridice au capacitatea de a moşteni cu condiţia să fie în fiinţă la data deschiderii

moştenirii, adică la data când sunt înregistrate în condiţiile prevăzute de legea specială de

înfiinţare a acelei persoane juridice. Caracteristic pentru persoanele juridice este faptul

că ele pot dobândi moştenirea exclusiv printr-un legat cuprins în testamentul lăsat de

defunct, deci întotdeauna prin moştenire testamentară.

În cazul persoanelor juridice, ca şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte o

capacitate de folosinţă anticipată, deci şi dreptul de a moşteni, înainte de data actului de

înfiinţare, în măsura în care bunurile sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă

în mod legal. În categoria aceasta intră bunuri necesare formării patrimoniului viitoarei

persoane juridice. De exemplu, o fundaţie cu personalitate juridică poate să ia fiinţă şi

prin testamentul celui care lasă moştenirea ceea ce presupune că fundaţia respect ivă ia

fiinţă ulterior decesului testatorului, fără ca ea să fi „existat” efectiv la data deschiderii

succesiunii (legea nr. 21/1924 şi O.G. nr. 26/2000). Dacă celelalte condiţii de înfiinţare

sunt îndeplinite, fundaţia înfiinţată prin testament devine ulterior realitate şi ca atare

trebuie recunoscută capacitatea ei succesorală în mod anticipat. Situaţia este des întâlnită

în toate legislaţiile, unele fundaţii create ulterior decesului “creatorului” lor, au devenit

celebre (Ex. Fundaţia Nobel).

Legatul instituit care nu corespunde scopului, sau din alte motive persoana

juridică anticipată nu ia ulterior fiinţă, va fi nul sau caduc, după cum motivul de

ineficacitate a existat anterior întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte

de deschiderea moştenirii.

Vocaţia la moştenire

1. Noţiune. Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire este

cea de a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau

juridică, ori statul pentru a putea să culeagă moştenirea rămasă după de cujus. Chemarea

la moştenire trebuie să fie în virtutea legii sau în virtutea testamentului.

436

Determinarea persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă

denumirea de devoluţiune succesorală. Devoluţiunea succesorală este legală când se face

prin lege, este testamentară când se face prin testament; este convenţională când se face

prin contract de donaţie de bunuri viitoare.

2. Vocaţia la moştenire generală şi concretă. Vocaţia la moştenire are un dublu

înţeles:

a) În sens general le desemnează vocaţia potenţială (eventuală) de a culege o

moştenire lăsată de o altă persoană. De exemplu, în cadrul devoluţiunii legale au vocaţie

rudele defunctului în linie directă fără limită de grad, precum şi cele în linie colaterală, la

care vocaţia este limitată până la gradul IV inclusiv.

b) În sens concret vocaţia utilă, efectivă este determinată, prin devoluţiunea

succesorală, prin care, dintre persoanele cu vocaţie generală, sunt alese (selectate) după

criterii legale acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia

concretă presupune două condiţii: una pozitivă, existenţa vocaţiei generale şi una

negativă, care presupune că persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un

alt succesibil, care să aibă vocaţie (chemare) în rang preferat sau de un legatar.

Vocaţia la moştenire în ambele sale accepţiuni (generală sau concretă) nu se

confundă cu dreptul general la moştenire garantat de art. 42 din Constituţie. Dreptul la

moştenire, ca aptitudine abstractă „devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale

generale şi efectiv prin vocaţia concretă la moştenire.”

Nedemnitatea succesorală

1. Noţiune. Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o pedeapsă civilă care

constă în decăderea moştenitorului, vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă

moştenirea sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a- l moşteni.

Natura juridică a nedemnităţii este apreciată ca fiind o pedeapsă civilă care este

opera legii şi nu a voinţei celui care lasă moştenirea. Este a treia condiţie, cea negativă,

care este alăturată celorlalte două condiţii pozitive.

Nedemnitatea are un cadru de aplicaţie mult mai restrâns. Excluderea nedemnului

este bazată pe o prezumţie de justiţie socială, având la bază principiul că o persoană, care

s-a făcut vinovată de fapte grave faţă de alta nu poate fi chemată la moştenire. Odată ce

437

este constatat faptul care generează nedemnitatea şi dovada lui rezultă dintr-o hotărâre

judecătorească, succesibilul vinovat de acel fapt pierde definitiv aptitudinea de a succede.

Originea nedemnităţii se trage din instituţia romană a exheredării, fiind prezentă

şi în legislaţiile moderne, dar cu accepţiuni diferite.

2. Cazurile de nedemnitate. Acestea sunt prevăzute în mod expres ş i limitativ de

art. 655 C. civil.

a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea. Art. 655 pct. 1 C. civil, prevede

că este nedemn de a moşteni „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare

pe defunct.” Prin urmare, cel care s-a făcut vinovat de omor sau de tentativă de omor

asupra celui care lasă moştenirea, pe lângă pedeapsa penală, va fi sancţionat cu

excluderea de la moştenire. Într-adevăr, ar fi imoral şi contrar regulilor de convieţuire

socială ca cineva să păstreze dreptul de a moşteni pe cel pe care l-a omorât ori a încercat

să-l omoare. Spre exemplu, într-o speţă s-a statuat că soţia este exclusă de la moştenirea

defunctului său soţ, a cărui viaţă a suprimat-o.

Din textul art. 655 pct. 1 C. civil rezultă că pentru a opera acest caz de

nedemnitate, este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii:

Prima condiţie este aceea ca moştenitorul să fi omorât cu intenţie sau să fi

încercat să omoare pe cel care lasă moştenirea. Din punctul de vedere al legii civile,

pentru a opera cazul de nedemnitate, este îndeajuns intenţia de a ucide şi nu faptul

material, consumat, al omului. Simpla tentativă va fi sancţionată de legea civilă. În

doctrină s-a arătat unanim că sub aspect subiectiv, aceste fapte atrag nedemnitatea numai

dacă sunt săvârşite cu intenţie - directă sau indirectă -, iar nu şi atunci când uciderea este

rezultatul unei culpe, deşi este o infracţiune săvârşită.

A doua condiţie este să existe o hotărâre judecătorească de condamnare a

moştenitorului –în calitate de autor, coautor, complice, instigator, favorizator. Per a

contrario, dacă moştenitorul nu a fost condamnat, datorită unor împrejurări cum sunt

prescripţia răspunderii penale, a fost achitat pentru că există o împrejurare care înlătură

caracterul penal al faptei, atunci nu va fi nedemn.

În fine, este necesar ca hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă.

Accepţiunea de tentativă sau faptă consumată se face potrivit dreptului penal.

438

b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Art. 655

pct. 2 din C. civil prevede că este nedemn: „acela care a făcut în contra defunctului o

acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.” Textul foloseşte terminologia de

„Acuzaţie capitală” prin care se înţelege ca moştenitorul să facă un denunţ, o plângere

sau o mărturie împotriva celui care lasă moştenirea şi care să atragă după sine

condamnarea la moarte. În prezent pedeapsa cu moartea nu se mai găseşte reglementată

în legislaţia penală română, rezultă că acest caz de nedemnitate a devenit desuet,

inoperant. De lege ferenda se impune o reconsiderare a acestui caz de nedemnitate, în

sensul că cel care aduce învinuiri, denunţuri grave la adresa defunctului, să nu-l poată

moşteni.

Acest caz de nedemnitate este de domeniul trecutului, el presupunea un denunţ, o

plângere sau o mărturie din partea moştenitorului la adresa persoanei la a cărei moştenire

are o vocaţie legală; aceste acuzaţii să fie susceptibile să atragă condamnarea la moarte,

dar care se dovedeau a fi calomnioase, adică nereale, aspect ce rezultă (calomnia, lipsa de

realitate) din hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.

c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă moştenirea. Aşa

cum prevede art. 655 pct. 3 C. civil este nedemn de a moşteni pe de cujus: „moştenitorul

major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei.”

Legiuitorul a considerat că aceasta este o neglijenţă culpabilă, un fel de complicitate a

moştenitorului major. Este prezumat că el a acceptat omorul defunctului, ceea ce este

imoral şi nu poate să aibă satisfacţia de a culege moştenirea. Din articolul citat rezultă că

pentru opera nedemnitatea, legea cere ca moştenitorul să fi fost major, să fi cunoscut

omorul şi să nu îl fi denunţat organelor competente. Obligaţia de denunţare a infracţiunii

este prevăzută şi de legea penală.

Moştenitorii minori, majorii puşi sub interdicţie sunt presupuşi a fi lipsiţi de

discernământ şi nu au această obligaţie de a denunţa omorul a cărui victimă a fost cel care

lasă moştenirea. Obligaţia de scutire a denunţului operează numai pe timpul minorităţii

sau a interdicţiei.

Reticenţa moştenitorului de a face denunţul să nu fie socotită de lege scuzabilă. În

acest sens art. 656 C. civil prevede că „lipsa de denunţare nu poate vătăma în drepturile

lor pe ascendenţii şi descendenţii omorâtorului, pe afinii săi de acelaşi grad, pe soţul

439

sau soţia sa, pe fraţii sau surorile sale.” În aceste cazuri, legea are în vedere aproprierea

gradului de rudenie sau de afinitate a persoanei moştenitorului cu ucigaşul lui de cujus.

Prin urmare, prin legătura de rudenie sau afinitate pe care o are cu criminalul, legea

dispensează persoana menţionată de obligaţia omorului şi, în consecinţă, această persoană

nu este sancţionate pentru omisiunea sa.

3. Modul cum operează nedemnitatea. Nedemnitatea operează de drept, în

puterea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile sus-arătate, fără să fie necesar să fie

pronunţată de justiţie.

Instanţa judecătorească nu pronunţă nedemnitatea, dar ea poate fi chemată, în caz

de litigiu, să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera

nedemnitatea. În literatura juridică s-a arătat că instanţa nu aplică pedeapsa civilă a

nedemnităţii, deci nu decide ea sancţiunea prin hotărârea pe care o pronunţă, ci numai

constată intervenirea acesteia în virtutea legii. Efectul său este înlăturarea calităţii de

erede.

Momentul în care se constată nedemnitatea succesorală este ulterior deschiderii

moştenirii, pentru că numai atunci acesta prezintă interes. Cât timp dreptul nedemnului

nu a luat naştere şi nu a devenit actual, el nu poate fi decăzut de lege din acest drept. El se

poate exclude şi singur prin renunţare.

Invocarea nedemnităţii poate să o facă orice persoană interesată, adică:

comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul

de acrescământ în cazul în care nedemnul este înlăturat de la moştenire; de moştenitorii

subsecvenţi, care vor culege ei moştenirea în locul nedemnului; de donatarii sau legatarii

gratificaţi de defunct peste limitele calităţii disponibile; de creditorii acestora, care

înlăturând pe nedemn pe calea acţiunii oblice şi-ar asigura conservarea dreptului de gaj

general asupra patrimoniului debitorului lor; de instanţa de judecată din oficiu, şi chiar de

către cel considerat nedemn.

Invocarea nedemnităţii poate să fie făcută împotriva moştenitorului vizat a fi

nedemn, iar după decesul acestuia poate fi invocată împotriva propriilor moştenitori.

Moştenitorii nu se pot apăra ca fiind vorba de o pedeapsă civilă are doar efect strict

personal. Nevrednicia operează de plin drept şi dacă s-a realizat în privinţa aceleiaşi

persoane calitatea de moştenitor dublată de nedemnitate el va fi socotit că nu a fost

440

niciodată moştenitor. El nu poate transmite propriilor succesori o calitate pe care nu o are,

prin reprezentare.

Pentru că nedemnitatea operează de drept –ipso jure- s-a pus problema că ea nu

poate deveni operantă decât dacă a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, atunci

când nedemnul contestă acest lucru. Consecinţa care rezultă din faptul că, pe de o parte,

nedemnitatea operând de plin drept, pe durata procesului nedemnul este considerat egal

celorlalţi moştenitori sub aspectul vocaţiei sale, pe de altă parte, odată rămasă irevocabilă

hotărârea judecătorească, calitatea se pierde în mod retroactiv, considerându-se că nu a

avut niciodată calitatea de moştenitor.

4. Efectele nedemnităţii. Titlul de moştenitor al nevrednicului este retroactiv

desfiinţat şi, drept urmare, nevrednicul este considerat că nu a avut niciodată această

calitate. Partea de moştenire care i se cuvine sau, după caz, întreaga moştenire este

atribuită de lege celor care moştenesc alături de el ori, în lipsa lor, celor pe care

nevrednicul i-ar fi înlăturat, în tot sau în parte, de la moştenire.

Înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii

legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. În cazul în care nedemnul a fost un

moştenitor rezervator, constatarea nedemnităţii poate fi profitabilă şi legatarilor sau

donatarilor.

Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea

nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite.

Restituirea se face, în principiu, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă

din cauza dispariţiei sau pieirii bunului, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri.

După regulile generale nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite

pentru achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile.

Efectele nedemnităţii trebuie privite distinct, după cum ele sunt: efectele

nedemnităţii faţă de nedemn; între nedemn şi terţele persoane; efectele nedemnităţii faţă

de descendenţii nedemnului.

a) Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Pentru că nedemnitatea îl vizează în

principal pe cel nedemn, ea este o lipsă de calitate, apariţia ei anulează vocaţia ereditară a

succesibilului. Titlul nedemnului, dacă a existat şi nu a operat nedemnitatea înainte de

aceasta, este desfiinţat retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. El nu va putea

441

pretinde cu succes partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal. Această

parte va fi culeasă de cei care au venit la moştenire împreună cu el, în virtutea dreptului

de acrescământ, sau de cei pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire.

Rezultă că înlăturarea de la moştenirea nedemnului va fi profitabilă pentru

comoştenitorii legali sau moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi

legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervator, a cărui

prezenţă ar fi determinat reducţiunea liberalităţilor excesive făcute de cel care lasă

moştenirea.

Dacă anterior constatării nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor, va fi

obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite, pentru că nu mai are nici un temei ca să le

mai reţină. Restituirea se face, în principiu, în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai

este posibilă pentru că bunul respectiv nu se mai găseşte în materialitatea sa (a pierit, a

fost prelucrat, transformat) sau a fost înstrăinat ori a fost expropriat pentru cauză de

utilitate publică (potrivit legii nr. 33/1994), nedemnul care a fost considerat de rea

credinţă este de drept pus în întârziere din chiar momentul intrării sale în folosinţa

bunurilor moştenirii va fi obligat să plătească despăgubiri, respectiv indemnizaţia de

expropriere sau de asigurare.

Conform art. 657 C. civil, în privinţa fructelor naturale, industriale sau civile,

nedemnul are situaţia posesorului de rea-credinţă de la data deschiderii moştenirii, fiind

obligat să le restituie în natură, iar dacă nedemnul le-a consumat sau a neglijat ca posesor

să le culeagă, sau dacă au pierit va restitui valoarea lor.

Nedemnul este îndreptăţit să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea

datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile, considerându-se că acestea

au conservat bunul, l-au pus în valoare şi le-ar fi făcut orice bun gospodar, deci şi

moştenitorul cu vocaţie, în locul nedemnului.

Mai este important de menţionat că drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de

moştenire, care se stinseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de

la succesiune. Nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor succesorale, dar

nu şi în privinţa altor drepturi patrimoniale ale nedemnului ce nu-şi au ca temei

dobândirea în legătură directă cu moştenirea.

442

b) Efectele nedemnităţii în raporturile dintre nedemn şi moştenitorii săi. În

conformitate cu art. 658 C. civil „copiii nedemnului vin la succesiune, în virtutea

dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala

tatălui lor.” De aici rezultă că descendenţii nedemnului pot veni la moştenirea

defunctului în nume propriu, dar nu şi prin reprezentarea părintelui (tatălui) nedemn.

Nevrednicia care este o pedeapsă civilă produce efecte şi faţă de ei, deşi ei nu sunt

vinovaţi de faptele părinţilor, însă după regulile devoluţiunii, nedemnitatea întrerupe

continuarea pe tulpină.

De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului era nedemn, copilul său va putea

culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât în lipsă de moştenitori de un

grad mai apropriat, el este chemat la moştenire, fără ajutorul reprezentării şi cu

înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului, care fac parte din clase de

moştenitori subsecvente, adică din clase de moştenitori inferioare (de exemplu fraţii

defunctului care sunt colaterali) sau sunt rude de un grad mai îndepărtat (cum ar fi nepoţii

defunctului). Astfel, în acest caz, nedemnitatea nu produce nici un efect asupra copiilor

nedemnului, pentru că el are vocaţie proprie, iar nu prin reprezentarea autorului său.

Dacă însă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii

nedemnului nu vor putea moşteni după bunicul lor (chiar dacă tatăl lor nu mai este în

viaţă la data deschiderii moştenirii), deoarece sunt rude de gradul II cu defunctul şi vor fi

înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil al defunctului, care este rudă de gradul I,

acţionând principiul proximităţii gradului de rudenie.

De aici rezultă că art. 658 C. civil face distincţie după cum copiii vin la

succesiune, în temeiul dreptului lor sau preluând vocaţia autorului lor.

În primul caz, atunci când vin la succesiune în nume propriu, nevrednicia

părintelui nu împiedică pe urmaşii săi să vină la moştenirea de la care acesta este

îndepărtat ca nedemn.

În al doilea caz, când copilul vine la moştenire prin reprezentare, care este un

beneficiu al legii potrivit căruia un succesibil de grad mai îndepărtat poate să urce în

locul şi în gradul unui ascendent al său precedat pentru a veni în concurs cu rudele

defunctului de grad mai apropriat, în această situaţie nedemnitatea părintelui se răsfrânge

şi asupra lor.

443

Rezultă că nevrednicia, ca pedeapsă civilă, produce totuşi efecte şi asupra

urmaşilor celui nevrednic, înţelegându-se prin aceasta că sunt împiedicaţi să vină la

moştenirea ascendenţilor prin reprezentarea părintelui lor precedat dacă acesta este exclus

de la moştenire.

c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil, ca în intervalul de timp trecut

de la intrarea în posesiune şi până la constatarea nevredniciei, nedemnul să fi încheiat

acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile moştenirii. El putea să fi înstrăinat

bunuri succesorale sau să fi constituit drepturile reale asupra lor ori să fi săvârşit anumite

acte de administraţie cu privire la bunuri din averea succesorală, de exemplu a vândut un

bun sau a constituit o ipotecă asupra unui bun al moştenirii.

Se pune întrebarea care va fi soarta acestor acte?

Întrucât ca urmare a nedemnităţii titlul de moştenitor al nedemnului s-a desfiinţat,

actele juridice încheiate cu privire la bunurile moştenirii vor fi şi ele desfiinţate potrivit

adagiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Înseamnă de aici, că, în

principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie deplin justificată în cazul

terţilor de rea-credinţă (care cunosc în prealabil situaţia de nedemnitate sau sunt în

conivenţă cu nedemnul care a săvârşit actul înstrăinării în mod fraudulos), dar nu şi în

cazul terţilor de bună-credinţă care au avut încredere şi au fost induşi de aparenţa titlului

de moştenitor al nedemnului.

Trebuie reţinut că, în mod excepţional, unele acte juridice încheiate de nedemn cu

terţele persoane îşi vor produce totuşi efectel,e în virtutea unor principii care le justifică.

a) Actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii încheiate de

nedemn cu terţele persoane vor fi menţinute pentru că ele profită moştenitorilor

adevăraţi şi interesul economic general este acela ca aceste bunuri să fie puse în valoare.

b) Tot astfel, actele de înstrăinare vor rămâne neatinse după cum facem distincţie:

- dacă actul de înstrăinare priveşte un bun mobil corporal şi a fost încheiat cu un

terţ de bună-credinţă, el este menţinut în baza art. 1909 C. civil, care instituie prezumţia

de proprietate favorabilă posesorului.

- dacă actul de înstrăinare priveşte un imobil şi a fost încheiat cu un terţ de bună-

credinţă, actul rămâne neatins dacă terţul dovedeşte că l-a încheiat cu credinţa că a

încheiat actul cu adevăratul proprietar. Pentru a păstra actul terţul trebuie să dovedească

444

că a fost supus unei erori comune şi invincibile asupra calităţii de moştenitor a

înstrăinătorului nedemn (error communis facit jus). Dacă înainte de vânzare imobilul era

trecut în mijlocul de publicitate pe numele moştenitorului vânzător în calitate de

proprietar, terţul dobânditor este apărat de principiile publicităţii imobiliare în care

trebuie să se încreadă publicul. Buna-credinţă a terţului achizitor este prezumată, de

vreme ce a cumpărat de la proprietarul tabular, având în vedere că atât notarul public cât

şi judecătorul de carte funciară sunt obligaţi –în virtutea Legilor nr. 36/1995 şi nr.

7/1996- să verifice legalitatea operaţiunii.

F.2. Moştenirea legală. Condiţiile dreptului de moştenire legală. Principiile generale

ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii. Dreptul de

moştenire al rudelor defunctului. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Condiţiile dreptului de moştenire legală

Noţiunea de moştenire legală. Prin devoluţiune succesorală se înţelege

determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice

decedate.

Determinarea persoanelor chemate să moştenească poate fi făcută prin lege, prin

testament sau prin contract.

Prin urmare, moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în

temeiul legii, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Defunctul nu a dispus prin

testament de bunurile sale, de aceea, această moştenire încă din perioada dreptului roman

poartă denumirea de moştenire ab intestat. Se poate ivi împrejurarea ca defunctul să fi

dispus prin testament de bunurile sale, însă testamentul se constată ulterior că nu este

valabil, situaţie în care moştenirea este deferită tot după lege.

După cum am arătat şi în titlul anterior, reamintim că există situaţii când aceeaşi

moştenire se transmite atât prin lege, cât şi prin testament; de exemplu când s-a testat

pentru întreaga avere, dar existând moştenitori rezervatari, dispoziţiile testamentare vor fi

supuse reducţiunii şi astfel actul de ultimă voinţă al defunctului (testamentul) va fi

executat în limita cotităţii disponib ile, iar partea pentru care legea a constituit rezerva

445

revine anumitor moştenitori legali. Reiese de aici că în codul nostru civil nu a fost urmată

calea rigidă a unităţii transmiterii moştenirii, prin recunoaşterea coexistenţei devoluţiunii

legale a moştenirii cu cea testamentară, fiind o abatere de la principiul transmiterii

unitare.

Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea legală a moştenirii,

care reprezintă determinarea persoanelor chemate în temeiul legii să moştenească

patrimoniul persoanei fizice decedate.

În lipsă de testament, legiuitorul se substituie voinţei defunctului, atribuind

moştenirea acelor persoane care fiind apropiate defunctului se presupune că nutreşte faţă

de acestea sentimente de afecţiune puternică şi îşi însuşeşte dispoziţiile date de legiuitor.

2. Mijloace tehnice folosite pentru determinarea celor chemaţi la moştenire în

temeiul legii. Legiuitorul acordă vocaţie succesorală rudelor apropiate ale defunctului,

care pot să fie: din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie; în plus de rude soţul

supravieţuitor, iar în lipsa acestora statului.

Rezultă că se acordă semnificaţie criteriului legăturilor apropiate de familie.

Rudele defunctului sunt, fie în linie dreaptă, fie în linie colaterală.

Caracteristica fundamentală a devoluţiunii succesorale legale este reciprocitatea

vocaţiei la moştenire. Aceasta înseamnă că dacă o persoană are dreptul, după lege, să

moştenească pe alta, atunci şi aceasta din urmă, în sens invers, are dreptul să o

moştenească pe cea dintâi.

Pentru a evita fărâmiţarea excesivă a moştenirii şi pentru a ţine seama cât mai

bine de apropierea, de afecţiunea diferită ale defunctului pentru rudele sale, presupusă de

legiuitor, legea civilă stabileşte o anumită ordine în care rudele pot veni la moştenire, prin

excludere între ele. În acest scop legea foloseşte clasa (ordinul) de moştenitori şi gradul

de rudenie cu cel care lasă moştenirea. Aşadar, folosind cele două mijloace tehnice,

legiuitorul a recurs, pe de o parte, la stabilirea unei ordini de preferinţă între diferitele

categorii de rude (clasa de moştenitori), iar pe de altă parte, la limitarea vocaţiei

succesorale prin restrângerea cercului rudelor chemate la moştenire (gradul de rudenie) în

cadrul aceleiaşi clase.

446

După cum rezultă din dispoziţiile art. 45 din C. familiei: „Rudenia este legătura

bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe

persoane au un descendent comun.

În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în cel de al doilea în linie

colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.” (Subl. ns.)

De asemenea, art. 659 C. civil prevede că: „succesiunile sunt deferite copiilor şi

descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale…”

Clasa sau ordinul. Legiuitorul împarte pe moştenitori în mai multe grupe,

denumite clase sau ordine, chemate la moştenire într-o anumită ordine, după o ierarhie

preferată de lege. Adică ordinea cu care ele vin la rând.

Codul civil român în art. 669-675 împarte rudele defunctului în patru clase de

moştenitori, care sunt enumerate în următoarea ordine de preferinţă:

a) clasa descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi,

etc), la infinit fără limită de grad;

b) clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului, din căsătorie şi din afara

căsătoriei) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii

acestora);

c) clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii defunctului etc);

d) clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, precum şi verii primari ai

defunctului).

Deosebit de clasele de moştenitori enumerate de Codul civil, între moştenitorii

legali figurează şi soţul supravieţuitor, chemat la moştenire de legea nr. 319/1944. Soţul

supravieţuitor este chemat la moştenirea defunctului în concurs cu fiecare clasă de

moştenitori, având un drept distinct.

În cazul când nu există moştenitori din niciuna din cele patru clase de moştenitori

şi nu există nici soţ supravieţuitor al defunctului, iar defunctul nu a dispus în mod valabil

de bunurile sale nici prin testament, moştenirea devine vacantă şi se cuvine statului

potrivit art. 680 C. civil.

Gradul de rudenie. Ordinea în care rudele din aceeaşi clasă sunt chemate la

moştenire este determinată de gradul de rudenie, prin care se înţelege intervalul ce

447

desparte două naşteri sau generaţii. Gradul de rudenie care este distanţa între două rude

măsurată pe linia legăturii de rudenie, care se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor) care despart două rude;

astfel fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al

doilea şi aşa mai departe. Câte generaţii, tot atâtea grade de rudenie conform adagiului

Tot sunt gradus, quot sunt generationes.

b) în linie colaterală, se numără naşterile urcând de la una dintre rude până la

ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta la cealaltă rudă (art. 46 C. familiei);

astfel fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea; verii

primari în gradul al patrulea.

Din raţiunile arătate vocaţia succesorală este limitată. Prin legea din 28 iunie 1928

şi apoi prin legea nr. 319/1944, cercul rudelor chemate la moştenire a fost restrâns, în

linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv. Teoretic, nici o limitare nu există în linie

dreaptă, dar aici legile naturii (care, dau o limită vieţii umane), fac abstracţie de legile

făcute de societate şi impun o limitare firească, care este de fapt durata vieţii fiecărui om.

Vocaţia legală la moştenire este bazată pe principiul reciprocităţii, în virtutea

căruia, o persoană are vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de o altă persoană,

atunci şi aceasta din urmă, are vocaţie la prima. De exemplu, copilul are vocaţie la

moştenirea părintelui său dar şi invers, părintele îl moşteneşte pe copil, dacă este cazul, în

concurs cu alţi moştenitori. Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale nu este aplicabil

în cazul statului şi nici al persoanelor juridice. Aceasta pentru că statul şi persoanele

juridice nu pot fi moştenite. Patrimoniul persoanei juridice poate face obiect al moştenirii,

dar numai în măsura în care aparţine persoanei fizice decedate. Şi atunci pe drept cuvânt

vorbim de moştenirea persoanei fizice, pentru că niciodată persoana juridică nu

decedează în înţelesul dreptului succesoral.

Rudenia stabilită pe “grade” are loc după numărul de generaţii care despart două

rude.

448

Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste

principii.

1. Enumerarea principiilor

În temeiul legii sunt chemate la moştenire rudele defunctului şi alături de ele soţul

supravieţuitor, iar în lipsa acestora statul, pe baza a trei principii: principiul chemării la

moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de

rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi

clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.

2. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de

moştenitori legali

Printr-o clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care, ca atare, adică în

mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din

categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria

chemată.

Codul civil stabileşte 4 clase de moştenitori:

- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă: copii nepoţi, strănepoţi ai

defunctului, fără limită de grad;

- clasa a II-a a ascendenţilor privilegiaţi: (părinţi) şi colateralilor privilegiaţi

(fraţi, surori şi descendenţiilor până la gradul 4 de rudenie, inclusiv);

- clasa a III-a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, fără limită de grad);

- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuşi, veri, fraţii surorile

bunicilor).

Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, nefiind posibilă venirea

concomitentă la moştenire a rudelor din două clase de moştenitori, cu excepţia

exherendării prin testament a tuturor moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia

erau rezervatari, caz în care se vor întâlni la moştenire rude din două clase de moştenitori.

Soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul dar vine la moştenire în concurs cu

orice clasă chemată la moştenire.

3. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi

clasă

449

Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad

înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad; ex: copiii înlătură de la moştenire

pe nepoţi. Cu alte cuvinte vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde

de apropierea gradului de rudenie.

Excepţii:

- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau

surorile defunctului şi descendenţii lor;

- reprezentarea succesorală.

4. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad

chemate la moştenire

Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de

acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.

Excepţii:

- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de

acelaşi grad prin reprezentare succesorală;

- dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi proveniţi

din părinţi diferiţi, între ei şi dacă este cazul între descendenţii lor, moştenirea nu se

împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai

între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă parte pe

ambele linii.

450

Dreptul de moştenire al rudelor defunctului

Noţiune

Persoanele chemate de lege la moştenire sunt rudele şi soţul supravieţuitor al

celui care lasă moştenirea.

Rudenia cu defunctul constituie principalul izvor pentru vocaţia succesorală

legală.

Rudele chemate la moştenire pot fi: descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi

colateralii privilegiaţi; ascendenţii ordinari şi, în sfârşit colateralii ordinari.

Clasa întâi de moştenitori legali - a descendenţilor.

Prin descendenţi se înţelege copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la

infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din

căsătorii diferite (art. 669 C. civil). Această clasă (ordin) este alcătuită din copiii

defunctului şi urmaşii acestora (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) fără deosebire de sex şi

indiferent de ordinea naşterilor.

Copiii şi ceilalţi descendenţi ai defunctului chemaţi la moştenire sunt, în mod

obişnuit, din căsătorie; ei au vocaţie succesorală indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie

sau din căsătorii diferite.

Fac parte din aceeaşi clasă şi copiii din afara căsătoriei, cu condiţia ca filiaţia să fi

fost stabilită faţă de defunct potrivit legii (art. 63 C. familiei). Codul familiei consacră

principiul deplinei egalităţi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Regimul

legal aplicabil este acelaşi şi în consecinţă, are aceeaşi chemare succesorală, fără a se face

vreo deosebire între moştenirea lăsată pe linie paternă şi moştenirea lăsată pe linie

maternă. Faptul procreaţiei dă naştere dreptului la moştenire atât în privinţa succesiunilor

lăsate de mamă şi rudele acesteia, cât şi în privinţa moştenirii lăsate de tată şi de rudele

acestuia.

Alături de copiii din căsătorie, şi cei din afara căsătoriei fac parte din clasa

descendenţilor şi copiii adoptaţi. Dreptul român, în art. 75 din C. familiei prevede că

adoptatul dobândeşte faţă de adoptator, prin efectul adopţiei, aceleaşi drepturi ca acelea

pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Astfel, ca şi copilul, din afara

căsătoriei, adoptatul este asimilat cu copilul din căsătorie şi în ce priveşte dreptul la

451

moştenirea rămasă de pe urma adoptatorului, fără a deosebi după cum acesta lasă sau nu

o posteritate cu calitatea de moştenitori.

Astfel, persoana care lasă moştenirea este adoptatorul; în ambele cazuri;

adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire. Dacă adopţia a fost consimţită de

copilul defunctului ori de descendentul acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală

numai dacă adopţia este cu efecte depline.

În cazul în care, persoana care lasă moştenirea este rudă firească a adoptatului, se

pot ivi două situaţii, după cum este vorba de adopţia cu efecte depline sau cu efecte

restrânse.

În prima situaţie, nu pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte depline,

deoarece legăturile de rudenie cu rudele fireşti încetează.

În a doua situaţie, pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse,

întrucât adoptatul păstrează legăturile de rudenie în familia firească, astfel că el şi

descendenţii lui vor avea vocaţie succesorală faţă de ascendenţii fireşti.

În toate cazurile, adopţia va produce efecte numai dacă a fost făcută în scopul şi

cu finalitatea prevăzută de lege, adică de a crea legături de rudenie în interesul celui

adoptat şi nu doar cu scopul de a moşteni.

Drepturile la moştenire ale descendenţilor se caracterizează prin aceea că dacă

vin singuri, au vocaţie la întreaga moştenire.

Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I, fiecare

va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete). Tot astfel se procedează

dacă sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi în grad subsecvent, care nu vin prin

reprezentare.

În schimb, dacă descendenţii de gradul II şi următorii vin la moştenire prin

reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, după caz, principiul egalităţii

aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină. Descendenţii mai îndepărtaţi în

grad şi care nu beneficiază de reprezentare sunt excluşi de la moştenire.

Dacă deodată cu descendenţii la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al

defunctului, se stabileşte mai întâi cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între

descendenţi după regulile sus-arătate.

452

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor rezultă din

dispoziţiile art. 653, 669, 751 şi 841 C. civil, astfel:

a) - descendenţii sunt moştenitori sezinari, ei au posesiunea de drept a titlului de

moştenitor, având posibilitata de a intra în stăpânirea efectivă a moştenir ii. Aceasta

presupune că înainte de eliberarea certificatului de moştenitor descendenţii au dreptul să

stăpânească bunurile moştenirii fără altă formalitate (art. 653 C. civil);

b) - descendenţii sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că ei beneficiază,

în puterea legii de o parte din moştenire denumită rezervă, peste care cel care lasă

moştenire este oprit să facă liberalităţi inter vivos (donaţii) sau mortis causa (legate

testamentare) sub sancţiunea reducerii acestora în limita calităţii disponibile (art. 841,

842 C. civil);

c) - descendenţii pot veni la moştenire atât în nume propriu cât şi (sau) prin

reprezentare (art. 669 C. civil);

d) – descendenţii, atunci când vin mai mulţi la moştenire, aceştia au unii faţă de

alţii obligaţia de raport, adică să readucă la masa succesorală donaţiile primite de la

defunct –direct sau indirect- de la cel care lasă moştenirea, cu excepţia cazului când

donaţia s-a făcut expres cu scutire de raport (art. 751 C. civil).

Clasa a II-a de moştenitori – a ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor

privilegiaţi

Această clasă de moştenitori este o clasă mixtă, ea cuprinzând ascendenţi şi

colaterali ai defunctului care se numesc privilegiaţi întrucât sunt preferaţi altor ascendenţi

şi altor colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele următoare de

moştenitori.

Clasa mixtă a ascendenţilor şi a colateralilor privilegiaţi urmează la succesiune în

lipsa descendenţilor, sau, dacă aceştia au renunţat la moştenire sau au fost declaraţi

nedemni.

Ascendenţii privilegiaţi. Conform art. 671 C. civil, ascendenţii privilegiaţi sunt

părinţii defunctului: tatăl şi mama, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.

Prin părinţi, trebuie să înţelegem pe cei trecuţi la rubrica corespunzătoare din

actul de naştere al celui care lasă moştenirea, la data morţii, pentru că asupra maternităţii

sau paternităţii copilului pot să apară modificări în timpul vieţii acestuia, care sunt puse

453

în acord cu realitatea în cele mai frecvente cazuri prin hotărâre judecătorească

irevocabilă. Din textele codului civil (art. 670, 671-673 şi 678) rezultă neîndoielnic că

priveşte pe părinţii din căsătorie şi pe mama din afara căsătoriei. Textele enunţate nu

conferă expres tatălui din afara căsătoriei vocaţie la moştenirea lăsată de copilul său; în

prezent, faţă de prevederile art. 63 din C. familiei, dreptul acestuia nu mai poate fi

contestat, controversa pe această temă din literatura juridică este stinsă (lipsită de

actualitate)

Asimilarea deplină a drepturilor copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie

(art. 63 C. familiei), consacrarea indirectă a vocaţiei succesorale (art. 106 C. familiei),

principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale sunt argumente care converg pentru

recunoaşterea dreptului tatălui din afara căsătoriei la moştenirea copilului său. Dacă se

dovedeşte că recunoaşterea de paternitate a tatălui s-a făcut pro causa, adică cu scopul

exclusiv pentru a da naştere vocaţiei succesorale, această recunoaştere este lovită de

nulitate.

O concluzie similară se impune şi în legătură cu vocaţia succesorală a

adoptatorului la moştenirea lăsată de cel adoptat, în cazul în care nu sunt descendenţi sau

aceştia au renunţat sau nu pot să vină la moştenire.

În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul devenind rudă cu adoptatorul şi

rudele acestuia, vocaţia adoptatorului este în afara oricărei discuţii, ca şi în rudenia

firească.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse (adopţii încuviinţate până în anul 1997)

părerile autorilor sunt împărţite, o parte a literaturii juridice contestând vocaţia

adoptatorului pe motiv că raporturile de rudenie ale adoptatului cu familia firească nu au

încetat, adopţia făcându-se exclusiv în interesul celui adoptat.

Opinia majoritară, considerată justă, apreciază că adoptatorul are vocaţie

succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse,

având în vedere că raporturile de rudenie create sunt aceleaşi fără deosebire de felurile

adopţiei şi, în fine, vocaţia este impusă de principiul reciprocităţii vocaţiei moştenirii

legale.

454

a) În privinţa moştenirii în cadrul acestei clase de moştenitori, trebuie să facem

deosebire după cum ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire, pe de o parte, şi dacă

aceştia vin împreună (în concurs) cu colateralii privilegiaţi, pe de altă parte, astfel:

Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (tatăl

şi mama acestuia), moştenirea se împarte în mod egal, dacă vin în concurs, sau dacă este

un singur părinte acesta culege întreaga avere succesorală (art. 670 alin. 2 C. civil). În

cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul vine la moştenire alături de părinţii fireşti,

care se află în viaţă la data deschiderii moştenirii.

Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună (în concurs) cu colateralii

privilegiaţi sau descendenţii acestora, fiind vorba de aceeaşi clasă de moştenitori,

întinderea drepturilor se va stabili în felul următor:

a/1) - dacă există un singur părinte, el va primi ¼ din moştenire, diferenţa de ¾

va reveni colateralilor privilegiaţi care o vor împărţi în mod egal;

a/2) - dacă există ambii părinţi, aceştia vor primi ½ parte din moştenire împreună

(fiecare o pătrime), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de

numărul acestora, care o vor împărţi în mod egal;

a/3) - dacă la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (cu efecte

restrânse), aceştia toţi, împreună vor culege tot ½ parte din moştenire, pe care o vor

împărţi egal între ei, iar cealaltă jumătate ½ parte va reveni colateralilor privilegiaţi, care

la fel va fi împărţită în mod egal între ei;

a/4) - dacă alături de casa II de moştenitori, este chemat şi soţul supravieţuitor al

defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia, apoi se împarte restul între

moştenitorii din clasa II, după criteriile arătate.

b) Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele

caractere juridice:

b/1) - ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Nu se

poate pune problema de a veni la moştenire prin reprezentare sau să fie reprezentaţi în

caz de predeces, pentru că s-ar contraveni ordinii fireşti a devoluţiunii succesorale legale

şi ar fi un non-sens juridic;

455

b/2) - ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari, rezerva lor fiind mai

mică decât a clasei descendenţilor;

b/3) - ascendenţi privilegiaţi sunt moştenitori sezinari.

Colateralii privilegiaţi. În categoria colateralilor privilegiaţi sunt cuprinşi fraţii şi

surorile defunctului precum şi descendenţii acestora, până la gradul IV de rudenie cu

defunctul inclusiv (nepoţii şi strănepoţii de frate şi soră).

La rândul lor, prin fraţi şi surori înţelegem pe cei din căsătorie (din aceeaşi

căsătorie sau din căsătorii diferite), din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele

adoptatorului şi, prin urmare, nici cu descendenţii săi, deci nu există nici vocaţie

succesorală.

a) În privinţa împărţirii moştenirii între colateralii privilegiaţi, cota succesorală

este diferită după cum fraţii şi surorile sau descendenţii lor vin singuri la moştenire sau în

concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (ultima ipoteză a fost analizată):

a/1) - dacă vin singuri colateralii privilegiaţi culeg întreaga moştenire, iar dacă

vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi vor primi ¾ sau ½ după cum vin în concurs cu

unul, respectiv cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Mai mulţi ascendenţi

privilegiaţi, după cum am analizat, apar la adopţie cu efecte restrânse.

a/2) - dacă vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului cota

parte cuvenită acestuia va fi aplicată (imputată) cu întâietate şi diferenţa se cuvine

colateralilor privilegiaţi.

O situaţie aparte se iveşte atunci când vin la moştenire fraţi sau surori născuţi din

căsătorii diferite. Fraţii şi surorile pot fi de 3 categorii: fraţi buni ori primari, adică fraţi

cu defunctul şi după mamă şi după tată; fraţi consanguini, adică fraţi numai după tată, şi

fraţi uterini, adică fraţi numai după mamă.

Regula generală este că moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi, se

împarte între fraţii şi surorile defunctului în mod egal – pe capete-, fiind în conformitate

cu principiul egalităţii care funcţionează între moştenitorii de grad egal.

Dacă fraţii şi surorile sunt reprezentaţi de descendenţii lor, aceştia vin la

moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, moştenirea se împarte pe

tulpini şi pe subtulpini.

456

Prin abatere de la regula genera lă arătată este împărţeala pe linii, care are loc

atunci când fraţii şi surorile care vin la moştenirea lui de cujus, nu provin din aceiaşi

părinţi, adică sunt fraţi (sau surori) cu defunctul din părinţi diferiţi, pe linie paternă

(consangvină) sau maternă (uterină).

Schema alăturată este edificatoare asupra regulilor transmiterii moştenirii pe linii.

Procedeul tehnic este că moştenirea se divide în două părţi egale (una pe linie

paternă şi una pe linie maternă). Fraţii buni, primari (provenind din aceiaşi părinţi –tată

sau mamă- cu defunctul) vin la moştenire în ambele linii, deci şi după mamă şi după tată.

Fraţii şi surorile, care sunt rude cu defunctul numai după tată (consangvini) sau

numai după mamă (uterini), vin la moştenire numai pe o singură linie, deci vor culege

mai puţin decât fraţii buni, adică jumătate.

La împărţirea pe linii, fraţii buni vor culege o parte mai mare, decât fraţii care vin

pe o singură linie, fie paternă, fie maternă. Împărţirea pe linii este o excepţie de la

principiul potrivit căruia în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi

egale.

De exemplu, la moartea lui A există ca moştenitori: B frate bun cu defunctul (atât

după mamă cât şi după tată), C frate consangvin (numai după tată), D frate uterin (numai

după mamă). Moştenirea decedatului A de 8 milioane lei (cota de 8/8) se va împărţi:

jumătate (4/8) pe linie paternă şi jumătate (4/8) pe linie maternă. Fratele bun B va

Secunda Primus Defunct Tertius

sora consanguină frate bun

1/2 din moştenire

frate uterin

1/4 din moştenire

1/4 din moştenire

Tatăl Mama

457

moşteni în ambele linii (2/8 x 2 = 4/8), va culege jumătate din moştenire; ceilalţ i fraţi, C

şi D, moştenesc fiecare în linia sa (fie paternă, fie maternă) şi va culege fiecare câte un

sfert din moştenire (1/4 = 2/8 din întreg). Partea lor cumulată este egală cu a fratelui bun.

Împărţeala pe linii este prevăzută de art. 674 C. civil şi vizează textual numai

ipoteza în care colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi numai

dacă fraţii şi surorile sunt din “căsătorii diferite”, însă pe drept cuvânt s-a reţinut în

doctrina juridică că ea se aplică şi atunci când moştenirea se împarte numai între

colateralii privilegiaţi, când se iveşte ipoteza că sunt din categorii diferite. La fel, deşi

textul nu prevede expres, împărţeala pe linii este aplicabilă şi descendenţilor din fraţi şi

surori, indiferent dacă ei vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.

b) În ce priveşte caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor

privilegiaţi, din dispoziţiile textelor arătate ale codului civil rezultă următoarele:

b/1) - colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu.

Excepţia o constituie descendenţii lor, care pot veni la moştenire şi prin reprezentare;

b/2) - colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;

b/3) - colateralii nu sunt sezinari;

b/4) - colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Clasa a III-a de moştenitori legali – ascendenţii ordinari.

Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două clase, deja analizate, sau

aceştia nu vor să moştenească renunţând, sau dacă nu pot (fiind declaraţi nedemni sau

exheredaţi), legea cheamă la moştenire pe ascendenţii ordinari, care sunt alţii decât

părinţii: bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc. fără limită de grad, limitare care însă

practic există din cauze naturale.

Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei, din rudenia civilă

rezultată din adopţia cu efecte depline. Dacă adopţia a fost cu efecte restrânse, vin la

moştenie ascendenţii ordinari din rândul rudelor fireşti.

Ascendenţii ordinari vin la moştenire indiferent de sex şi de linie, moştenirea

atribuindu-se cu respectarea principiului proximităţii gradului de rudenie, cei de grad egal

au drept la părţi egale din moştenire (art. 670 C. civil). Spre exemplu, dacă după defunct

au rămas doi bunici şi un străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici (gradul II),

458

care împărţind în cote egale de câte ½ parte întreaga moştenire, vor înlătura de la

moştenire pe străbunic –rudă de gradul al treilea pe linie ascendentă cu defunctul.

Dacă alături de ascendenţii ordinari, la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al

defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce i se cuvine acestuia şi apoi restul se împarte

potrivit celor două principii: al proximităţii gradului de rudenie şi cel al egalităţii în

cadrul aceluiaşi grad.

Dreptul la moştenire al clasei ascendenţilor ordinari are următoarele caractere

juridice:

-ascendeţii ordinari pot veni la moştenire exclusiv în nume propriu ;

-ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;

-ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, caracter juridic ce rezultă din

faptul că sunt rude în linie directă.

Clasa a IV-a de moştenitori legali – colateralii ordinari.

În clasa colateralilor ordinari sunt cuprinşi de codul civil: unchii şi mătuşile, verii

primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului.

Potrivit art. 675 C. civil, dacă nu există nici un succesibil din primele trei clase

sau dacă aceştia sunt renunţători sau declaraţi nedemni, moştenirea este culeasă de

colateralii ordinari, adică colateralii care nu sunt fraţi sau surori cu defunctul sau

descendenţi ai acestora.

La rândul lor, colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în

cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultată din adopţie. Nu se poate pune

problema adopţiei cu efecte restrânse, când colateralii ordinari vor fi recrutaţi din rândul

rudelor fireşti.

Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari se face potrivit principiului

proximităţii gradului de rudenie, unchii şi mătuşile (rude de gradul III) înlătură de la

moştenire pe verii primari şi fratele sau sora bunicilor defunctului (rude de gradul IV).

Între colateralii ordinari chemaţi la moştenire care sunt de grad egal se aplică principiul

egalităţii prevăzut de art. 675 C. civil. În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este

459

aplicabilă împărţeala pe linii, pentru că aceasta vizează numai împărţirea între fraţii şi

surorile defunctului şi descendenţii lor (art. 674 C. civil).

De exemplu, potrivit principiului egalităţii, dacă nu există unchi sau mă tuşi,

atunci verii primari şi fratele bunicului, vor împărţi moştenirea în mod egal.

Dacă alături de colateralii ordinari, la moştenire vine cu vocaţie şi soţul

supravieţutor al defunctului, se stabileşte mai întâi, cota parte ce se cuvine acestuia şi

restul se împarte între colateralii ordinari după regulile arătate.

Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari are următoarele caractere juridice:

-colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu ( nu şi prin

reprezentare);

-colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;

-colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;

-colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare din

clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele 4 clase

Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar

concurează cu orice clasă chemată la moştenire. Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la

moştenire, dar nici nu înlătura de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă

fac ele parte.

Legea 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cota parte din masa succesorală a

cărei mărime variază în funcţie de clasa sau subclasa de moştenitori cu care vine în

concurs (art.1):

- în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul

supravieţuitor are dreptul la ¼ din moştenire;

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la

moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul

supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;

460

- dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii

privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, el culege ½ din

moştenire;

- în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa III) sau cu colateralii ordinari (clasa a

IV-a), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la ¾ din moştenire;

- în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă

succesorală.

Stabilirea cotei soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor

moştenitorilor cu care concurează.

Lipsa rudelor influenţează câtimea soţului supravieţuitor numai dacă este totală,

în cadrul clasei sau subclasei cu care vine la moştenire.

Ipoteza bigamiei sau poligamiei

În cazul existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi

succesorale în calitate de soţi supravieţuitori, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau

poligam, sau cota-parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului

supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de nmoştenitori legali, se împarte în mod egal

între soţul din căsătoria valabilă şi soţul sau soţii inocenţi din căsătoria sau căsătoriile

nule, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă.

Ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de

moştenitori legali

Această problemă se pune numai în caz de exherendare a unor moştenitori legali,

rezervatari. Soluţia problemei constă în stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi

a rezervei lui dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care

concurează. Ex: dacă concurează cu descendentul exherendat şi cu moştenitorii din clasa

a II-a, cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de ¼, restul moştenirii, după

scăderea şi a rezervei exherendatului va reveni moştenitorului sau moştenitorilor din

clasa a II-a.

La fel se va proceda şi dacă va concura cu subclasele de moştenitori făcându-se

aplicarea, după caz, a art.1, lit. b şi c, din Legea 319/1944.

Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi

micşorarea,în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori.

461

Cota parte din moştenire, recunoscută soţului supravieţuitor, modifică

(micşorează) implicit şi inevitabil părţile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în

concurs.

Astfel în prezenţa soţului supravieţuitor, celelalte clase de moştenitori legali cu

care acesta vine în concursa la moştenire, împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu

moştenirea întreagă ci doar cota rămasă din moştenire după defalcarea cotei cuvenite

soţului supravieţuitor. Deci, partea soţului supravieţuitor, prevăzută de legea 319/1944 se

impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu

care concurează, fără a se admite vreo excepţie.

Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (nu poate

reprezenta şi nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor sezinar, în schimb este

moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului este obligat şi

la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

Dreptul la moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor

aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă

1. Sediul materiei

Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor, dacă vine la moştenire

în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV – va moşteni, în afară de partea sa

succeosorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de

nuntă.

2. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice

a) Condiţii speciale

Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-a folosit

împreună cu soţul decedat, modificându-I-se condiţiile sale de viaţă, legea recunoaşte în

afară de parte sa succesorală din celelalte bunuri care I se cuvine în concurs cu diferitele

clase de moştenitori legali, un drept special de moştenire privind mobilele şi obiectele

aparţinând gospodăriei casnice, dacă sunt respectate următoarele condiţii

462

1) Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii

defunctului

Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire fie şi cu un singur descendent al

defunctului aceste bunuri se include în masa succesorală şi se împart ca şi celelalte bunuri

ale moştenirii, conform legii.

În schimb dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasele II – IV de

moştenitori legali, aceste bunuri vor fi culese de el peste cota sa succesorală din celelalte

bunuri.

2) Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donaţii

sau legate

Legiuitorul a avut în vedere prin conferirea acestui drept special de moştenire, nu

totalitatea bunurilor gospodăriei casnice ci numai partea soţului decedat din astfel de

bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din această

categorie. Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor precum şi partea sa din bunurile

comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte

din masa succesorală.

Este însă posibil ca defunctul să fi dispus prin donaţii sau legate de partea sa din

aceste bunuri, ipoteză în care ele nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul

supravieţuitor. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind

rezervatar în privinţa acestor bunuri, cu condiţia însă a nu fi încălcată rezerva legală a

soţului supravieţuitor.

Soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire numai dacă

defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri. Dacă a dispus

numai de o parte din ele, soţul supravieţuitor va culege restul bunurilor din această

categorie.

Dreptul special de moştenire nu se pierde dacă soţul supravieţuitor a dat la o parte

sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice.

În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor

supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice urmează a se

face în funcţie de afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei

casnice.

463

b) Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice; bunuri care

nu intră în această categorie.

Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care

serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, aparatul radio etc.) şi

obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice

(obiectele de menaj, maşina de gătit şi de spălat rufe, frigiderul etc.) şi care au fost

afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor, chiar dacă nu satisfac o necesitate ci

numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor.

Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice;

- bunuri care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul

gospodăriei casnice propriu zise: automobilul, motocicleta, pianul etc., bunurile necesare

exercitării profesiei sau meseriei soţului, obiecte care prin valoarea lor deosebită depăşesc

înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;

- bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice;

- bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, textul legii vizând obiectele

gospodăriei casnice iar nu bunurile gospodăreşti în general, iar includerea acestor bunuri

în rândul celor vizate de art.5 din Legea 319/1944 ar fi excesivă şi inechitabilă.

c) Natura juridică a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor

S-a considerat multă vreme că soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de

art.5 din Legea 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat. Aşa încât

fiind un legat prevăzut de lege este supus regimului liberalităţilor testamentare.

Începând cu anul 1968 practica a adopta o altă concepţie potrivit căreia dreptul

special la moştenire a soţului supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală, dar

afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinaţie specială. Această ultimă

concepţie este susţinută şi de doctrină care afirmă ca ea este cea mai justă şi mai

corespunzătoare nevoilor practice.

3. Darurile de nuntă

Art.5 din Legea 319/1944 menţionează alături de mobilele şi obiectele aparţinând

gospodăriei casnice şi darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale derogatorii, pentru

acestea din urmă. Rezultă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi

în privinţa darurilor de nuntă.

464

Deosebiri

Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la

celebrarea căsătoriei, indiferent dacă aceste daruri au fost făcute în comun soţilor sau

numai unuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt şi indiferent dacă

aceste bunuri au fost sau nu afectate gospodăriei comune.

În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de specialitate se mai

fac două precizări de amănunt pentru darurile de nuntă:

- darurile făcute numai defunctului se contopesc în patrimoniul lui şi fac obiectul

moştenirii de drept comun, împreună cu celelalte bunuri ale sale;

- darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul supravieţuitor se

dobândesc de către acesta din urmă în baza art.5 din Legea 319/1944.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Noţiune

În timpul convieţuirii soţul care locuieşte în locuinţa proprietatea exclusivă a

celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. Prin asimi lare, art.4 din Legea

319/1944 a prevăzut că soţul supravieţuitor are în momentul deschiderii moştenirii, în

afară de celelalte drepturi succesorale, un drept de abitaţie asupra casei de locuit (dacă

aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie).

De menţionat că dreptul soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii

cu care acesta mai vine în concurs la moştenire.

Condiţii

Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele

condiţii:

- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează

obiectul dreptului de abitaţie;

- să nu aibă altă locuinţă proprie;

- să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul în

care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu

poate avea în plus şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate;

465

- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa

succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat, exclusiv sau comună cu alte persoane;

dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alţii (comoştenitori) dreptul de

abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor şi nu în raport cu cota parte

dobândită prin moştenire;

- defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate fi înlăturat de defunct

fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar asupra acestuia (decât în raport cu

drepturile prevăzute de art.1 din Legea 319/1944).

Caractere juridice

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin:

- este un drept real ce are ca obiect o casă de locuit;

- este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune sau până la

recăsătorirea soţului supravieţuitor, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii;

- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau

grevat în favoarea altei persoane; Moştenitorii au dreptul de a cere restrângerea dreptului

de abitaţie şi de asemenea ei au dreptul să procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă

parte, în caz de neînţelegere dintre ei hotărând instanţa;

- este cu titlu gratuit, în sensul că pe timpul cât se bucură de acest drept soţul

supravieţuitor nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este proprietarul

locuinţei.

466

F.3. Moştenirea testamentară. Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.

Testamentul autentic. Legatul. Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii

Noţiunea de testament

Definiţia testamentului

Testamentul este un act revocabil, prin care testatorul dispune, pentru timpul

încetării sale din viaţă, de tot sau în parte din avutul său (art. 802 C.civ.).

Caractere juridice

Testamentul este un act juridic, unilateral, solemn, esenţialmente persona l şi

revocabil.

a) Testamentul este un act juridic

Este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu

intenţia de a produce efecte juridice şi ca atare pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească

condiţiile de fond prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor.

b) Testamentul este un act juridic unilateral

Voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului

şi înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul

deschiderii succesiunii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la

legat.

c) Testamentul este esenţialmente personal

El nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului lega l.

Dacă testatorul are capacitatea de a testa el o va face personal, iar dacă nu are această

capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Din

caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului reiese şi caracterul lui

individual, în sensul necesităţii ca acesta să reprezinte voinţa unei singure persoane, legea

interzicând ca mai multe persoane să testeze prin acelaşi act.

d) Testamentul este un act juridic solemn

Testamentul trebuie încheiat într-una din formele stabilite de lege, sub sancţiunea

nulităţii absolute.

e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte

467

Dacă legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai

la moartea testatorului. Prin urmare condiţiile de valabilitate a testamentului se apreciază

raportat la momentul întocmirii sale, în schimb efectele care le produc dispoziţiile sale,

raportat la momentul morţii testatorului.

f) Testamentul este un act esenţialmente revocabil

Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral

dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a

revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa valabil la acest

drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege.

Cuprinsul testamentului

Legate şi alte manifestări de voinţă

Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziţii

referitoare la patrimoniul succesoral (legate universa le sau cu titlu universal) sau la

bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular).

Alături de legate testamentul poate cuprinde şi alte manifestări de voinţă ale

defunctului, cum ar fi:

- exherendări (dezmoşteniri);

- numirea de executor testamentar;

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali;

- revocarea, parţială sau totală, a unui testament anterior ori retractarea revocării

anterioare;

- partajul de ascendent;

- recunoaşterea filiaţiei;

- alte dispoziţii de ultimă voinţă: privitoare la funeralii şi îngropare, recunoaşterea

unei datorii etc.

Consecinţele teoriei actelor juridice de sine stătătoare, îmbrăcate în forma

testamentară

Având în vedere faptul că testamentul pe lângă legate poate cuprinde şi dispoziţii

de altă natură ce nu vizează transmiterea patrimoniului succesoral, s-a ajuns la concluzia

potrivit căreia dacă un testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură

468

diferită, ne aflăm în faţa a două sau mai multe acte juridice deosebite, întrunite sub forma

unui testament. De aici următoarele consecinţe :

- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare în

parte, deoarece este posibil ca un act să fie nul, fără să atragă nulitatea celorlalte;

- revocarea unor dispoziţii testamentare printr-un testament ulterior, poate

produce efecte chiar dacă celelalte dispoziţii ale testamentului revocator ar fi ineficace,

dacă dispoziţia revocatorie este valabilă şi testamentul care o conţine nu este nul în

întregime;

- forma testamentară fiind comună, viciile de formă se răsfrâng asupra tuturor

dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de validitatea testamentului;

- recunoaşterea unui copil printr-un testament se distinge de celelalte dispoziţii

deoarece este un act irevocabil şi produce efecte imediat. Validitatea actului de

recunoaştere nu depinde de validitatea testamentului dacă condiţiile speciale prevăzute de

lege pentru recunoaştere sunt îndeplinite; ex: recunoaşterea făcută printr-un testament

autentic conjunctiv, nul de drept, este valabilă deoarece s-a făcut prin act autentic.

Interpretarea conţinutului testamentului

Dacă testamentul nu exprimă suficient de clar voinţa testatorului , instanţa este

chemată să interpreteze conţinutul acestuia.

Legea nu stabileşte reguli de interpretare decât referitor la legatul care are ca

obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate

mijlocie. Aşa fiind se admite că sunt aplicabile, în mod corespunzător şi în această

materie regulile care guvernează interpretarea contractelor.

Aspecte care trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării

testamentelor:

- interpretarea testamentelor trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală a

testatorului nu după sensul literal al termenilor;

- intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi

numai în mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare;

- în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali iar nu

a legatarilor;

469

- clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înţelesul care rezultă din actul întreg.

Condiţii de validitate

Formele testamentare; ordinare; extraordinare.

Legea prevede ad solemnitatea, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite forme

testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea produce

efecte juridice.

Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare: testament

olograf, autentic şi secret), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare,

numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când

testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme

de testamente, special prevăzute de lege.

Enumerarea condiţiilor generale de formă

Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare legea consacră două

condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: forma scrisă şi forma

actului separat.

Forma scrisă

Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări

excepţionale, în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în forma scrisă. Forma

scrisă este condiţie a valabilităţii testamentului.

Întregul conţinut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă testamentară,

valabil întocmită, nefiind permis actul per relationem. Numai pentru descoperirea

adevăratului înţeles al unei dispoziţii cuprinse în testamentul valabil încheiat se pot folosi

dovezi extrinseci, iar nu pentru a constata dispoziţii necuprinse în testament.

În cazul în care testamentul întocmit în forma legală nu poate fi prezentat de către

cel interesat deoarece a fost distrus pierdut sau dosit, se admite folosirea oricăror mijloace

de probă pentru dovedirea cuprinsului înscrisului ce nu poate fi prezentat, deci trebuie

dovedit:

470

- că testamentul a existat, fiind legal întocmit; dacă imposibilitatea prezentări se

datorează pârâtului se prezumă relativ existenţa testamentului;

- dispariţia sau distrugerea testamentului;

- conţinutul pretins al testamentului.

Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv

Legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act, una

în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane. Asemenea testamente numite

conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter

contractual şi deci irevocabil prin voinţa unilaterală.

Testamentul nu va fi conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe

aceeaşi coală de hârtie, dacă actele de dispoziţie sunt distincte, valabile în sine şi semnate

separat.

Dacă testamentele sunt separate vor fi valabile chiar dacă conţin dispoziţii

reciproce şi interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage ţi

revocarea celuilalt.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă: regula, limitări şi derogări.

Nerespectarea condiţiilor generale ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de

formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută,

constatarea nulităţii putând fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.

Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări

- acoperirea, după moartea testatorului, a nulităţii pentru vicii de formă prin

confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a actului de către moştenitorii legali sau

alţi reprezentanţi ai testatorului, dacă ratificarea, confirmarea sau executarea sunt făcute

în cunoştinţă de cauză;

- sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care potrivit legii pot

fi făcute şi în altă formă decât cea testamentară;

- testamentul autentic sau mistic şi testamentele privilegiate, nule pentru vicii de

formă, sunt valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de formă

prevăzute de lege pentru acesta (scris, datat şi semnat de mâna testatorului);

471

- dacă testamentul s-a făcut sub incidenţa altor legi ori în străinătate sau de către

străini, regulile de formă se apreciază diferit, aplicându-se sub aspectul formei regula

tempus regit actum, în plan spaţial aplicându-se principiul locus regit actum;

- interzicerea testamentului conjunctiv nu este o reglementare de ordine publică.

Testamentul autentic

Noţiune şi reglementare

Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere, a fost

învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă

autentică de către notarul public (art.860 C.civ şi art.65 din Legea 36/1995).

Avantaje şi inconveniente

Testamentul autentic prezintă avantajele:

- în această formă pot testa şi persoanele care nu pot să scrie sau să citească sau

persoanele care din cauza boli sau alte cauze nu pot semna;

- contestarea testamentului autentic este mai anevoioasă, actul autentificat are

autoritate publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze

contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare de natură a genera procese inutile;

- testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, sarcina dovezii

revenind celui care- l contestă;

- un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial, astfel încât nu poate

fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate;

- dacă testamentul dispare se poate obţine cu uşurinţă un duplicat.

Testamentul autentic prezintă următoarele dezavantaje :

- presupune anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea

formalităţilor de autentificare;

- nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă (inconvenient existent doar

teoretic).

Autentificarea testamentelor

Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa exclusivă

a notarilor publici.

472

Teritorial competenţa de autentificare a testamentelor este generală.

Testamentul care urmează a fi autentificat poate să fie redactat, după indicaţiile şi

voinţa testatorului, de către notarul public sau de testator sau, la cererea testatorului, chiar

de un terţ.

Autorul nu poate fi reprezentat la autentificare, el trebuind să fie prezent fie la

sediul biroului notarial, fie la domiciliul sau reşedinţa sa, sau în alt loc (spital, penitenciar

etc.).

Testamentul va fi întocmit în limba română, sau la cererea justificată a testatorului

notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte

sau după ce aluat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret.

Autentificarea se constată prin încheierea de autentificare care va cuprinde toate

elementele prevăzute de lege.

Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în cerere,

notarul public dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de

respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie.

Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legale,

sancţiunea este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament autentic poate valora

testament olograf dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acesta.

Forţa probantă

Testamentul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals în ceea ce

priveşte constatările personale ale notarului public făcute pr in propriile sale simţuri, în

limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare.

Declaraţiile testatorului fac dovada numai până la proba contrară. Tot astfel pot fi

combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale.

473

Legatul

Noţiune

Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai

multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său

patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.

Legatul ca act unilateral de voinţă, este o liberalitate pentru cauză de moarte.

Clasificare (enumerare)

Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei

testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem legate universale sau cu titlu universal

şi legate cu titlu particular.

O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa)

modalităţilor care afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure

şi simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

Desemnarea legatarului

Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele

prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către testator. Cu respectarea acestor cerinţe,

testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului.

a) Desemnarea trebuie să fie făcută prin testament

Elementele necesare pentru identificarea legatarului trebuie să se găsească în

cuprinsul testamentului.

Prin urmare legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau determinabilă în

momentul deschiderii succesiunii, putând fi chiar şi o persoană viitoare cu condiţia să

existe la data deschiderii succesiunii şi să fie determinabilă.

Este considerat nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu este

identificată în testament, ci este comunicată de testator unui terţ.

b) Desemnarea trebuie făcută personal de către testator

Deoarece testamentul este esenţialmente personal, desemnarea legata rului nu se

poate face prin reprezentant. Este nul legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a

lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane.

474

În schimb este valabil legatul în următoarele cazuri:

- dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina

predării bunurilor unor persoane alese de către legatar sau terţ;

- dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar repartizarea între ele a

bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terţ care are calitatea de mandatar;

- dacă legatul este făcut în favoarea unei persoane aleasă de un terţ dintr-un cerc

restrâns de persoane stabilit de testator (problemă controversată).

c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului

Testatorul nu este obligat să respecte formule sacramentale în desemnarea

legatarului.

Desemnarea poate fi directă – numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi

prin arătarea calităţii care îl individualizează pe legatar; ex: nepot, soră etc.

Desemnarea poate fi indirectă – ce rezultă din exherendarea (directă, parţială,

nominală) a unor moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale

cuvenite comoştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului

subsecvent. De asemenea desemnarea mai poate fi indirectă şi în cazul indicări unor

elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l

individualizează; ex: persoana care mi-a salvat viaţa etc.

Clasificarea legatelor

Clasificarea legatelor după obiectul lor.

Felurile legatelor

Legatul poate fi:

- universal – dacă obiectul lui este o universalitate de bunuri;

- cu titlu universal – dacă obiectul lui este o fracţiune dintr-o universalitate;

- cu titlu particular – dacă obiectul lui sunt bunuri determinate.

Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică deosebirea

dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele ci titlu particular, care au altă

natură juridică, deosebirea fiind calitativă.

475

Legatul universal

Noţiune

Legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa, la una

sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Legatul este universal dacă

conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire, cea ce interesează nu este culegerea

efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul său eventual) de

a culege întreaga universalitate succesorală. Prin urmare legatarul universal are vocaţie la

întreaga moştenire, asemănător moştenitorului legal cu vocaţie concretă (utilă) la

moştenire, izvorul vocaţiei fiind diferit: legea, respectiv testamentul.

Ipoteze speciale

Legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a culege întreaga moştenire

vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută

imperativ de lege în favoarea lor.

Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga

moştenire, conţinutul ei concret (emolumentul) determinându-se numai la decesul

testatorului, până în acel moment putând interveni schimbări în patrimoniul testatorului

dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune.

Legatul universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire dar şi prin

termeni echivalenţi, cum ar fi:

- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile;

- legatul cotităţii disponibile a moştenirii;

- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;

- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor

cu titlu universal şi particular).

Legatul cu titlu universal

Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la o cotă

parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă parte exprimată printr-o fracţiune

matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura

lor juridică de imobile sau de mobile.

Sunt legate cu titlu universal:

- legatul unei fracţiuni din moştenire;

476

- legatul tuturor bunurilor imobile;

- legatul tuturor bunurilor mobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;

- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;

- legatul întregii averi ce ar fi făcut de un minor de 16-18 ani.

Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă parte din

moştenire (universalitate), iar nu emolumentul ce va fi cules de legatar şi care poate fi

micşorat din diverse pricini.

Legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică ca şi legatul universal,

diferenţa dintre ele fiind doar cantitativă, deci exprimat sub forma unei fracţiuni

matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi:

- legatul unei fracţiuni din toate bunurilor mobile şi imobile;

- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;

- legatul unei fracţiuni din nuda proprietate a întregii moşteniri;

- legatul unei fracţiuni din prisos (rămăşiţa).

În ceea ce priveşte legatul tuturor bunurilor imobile sau a tuturor bunurilor mobile

când cota parte cuvenită legatarului rezultă din separaţia făcută între două categorii de

drepturi asupra succesiunii (deşi imobilele sau mobilele nu reprezintă o universalitate) ele

constituie legate cu titlu universal pentru că legea le califică astfel. Dacă însă

determinarea se face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (ex: mobilele dintr-

un apartament etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal ci cu titlu particular.

Legatul cu titlu particular

Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal este singular. Prin

urmare legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul

sau mai multe bunuri determinate privite izolat.

Legatul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) la universalitatea

succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate ci numai asupra unor bunuri

determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea

acelor bunuri.

Varietăţi de legate cu titlu particular

Constituie legate particulare:

477

a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau bunuri de

gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc.

Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate asupra bunului,

dar poate fi şi alt drept real (uzufruct, abitaţie, etc.).

Lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare, în starea în care se găsea la moartea

testatorului.

Dacă legatul are drept obiect un lucru de gen nedeterminat, cel obligat la predarea

lui trebuie să presteze un lucru de calitate mijlocie, fie dintre cele existente în patrimoniul

succesoral, fie procurate din altă parte.

b) Legatul unor bunuri incorporale

De exemplu legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui terţ sau alte

drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor

dividente sau alte beneficii etc.

c) Legatul prin care testatorul creditor iartă datoria legatarului debitor, caz

în care datoria se stinge din momentul deschiderii succesiunii.

d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu

universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului; ex: să-I repare

casa.

e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă

parte din universalitate.

f) Legatul nudei proprietăţi a unui sau unor bunuri determinate.

g) Legatul uzufructului

Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată

unei persoane, iar uzufructul altei persoane.

Legatul uzufructului este lăsat, de regulă, în favoarea soţului supravieţuitor, iar

nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului care, după moartea soţului

supravieţuitor al testatorului să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate

asupra bunurilor legate.

Legatul uzufructului, chiar dacă este vorba de un uzufruct universal sau cu titlu

universal, este un legat cu titlu particular deoarece legatul are ca obiect un bun (drept)

determinat şi anume uzufructul, uzufructuarul neavând un drept eventual la

478

universalitatea moştenirii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra

dreptului de uzufruct specificat de testament. De asemenea şi legatul altor

dezmembrăminte ale proprietăţii constituie legate cu titlu particular.

h) Legatul bunului altuia

Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat asupra

căruia testatorul, la data deschiderii moştenirii, nu are nici un drept actual sau viitor,

liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză

sau cu credinţa greşită că bunul este al său. Astfel:

- dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul;

- dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, însărcinatul cu

acel legat este dator a da sau lucrul sau valoarea lui la epoca morţii testatorului.

i) Legatul bunului indiviz

Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat aflat în

indiviziune la data deschiderii moştenirii, acesta va fi valabil sau nul după cum urmează:

- dacă testatorul a lăsat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota

sa asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil;

- dacă legatul are ca obiect – nu cota parte ideală ce aparţinea testatorului – ci

chiar bunul în natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun) şi

dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză (ştiind că este proprietar numai pro parte)

atunci legatul este valabil; dacă a dispus cu credinţa greşită că bunul îi aparţine în

exclusivitate legatul va fi nul (pentru partea ce depăşeşte cota testatorului).

Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.

Felurile legatelor

În funcţie de modalităţi legatele se pot clasifica în legate pure şi simple, respectiv

legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

Legatul pur şi simplu

Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate. În acest caz

drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din

momentul deschiderii moştenirii.

479

Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de

creanţă ce intră în conţinutul legatului, indiferent de momentul exercitării dreptului de

opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.

Astfel, el poate, din acel moment, înstrăina prin acte între vii dreptul dobândit, iar

în caz de moarte a legatarului după această dată, drepturile lui se transmit asupra

moştenitorilor proprii.

Legatul cu termen

Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,

după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.

Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea

transmite între vii şi pentru cauză de moarte din momentul deschiderii moştenirii, numai

executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului.

În termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii

întocmai ca un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge

pentru viitor; ex: dreptul la o rentă.

Interpretând voinţa reală a testatorului, instanţa poate aprecia dacă modalitatea

prevăzută afectează naşterea sau desfiinţarea dreptului (deci este o condiţie) ori numai

executarea legatului (este deci un termen), ţinând seama şi de faptul că testatorul nu

totdeauna este conştient de semnificaţiile termenilor folosiţi.

Legatul sub condiţie

Condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea) legatului poate fi

suspensivă sau rezolutorie.

a) Dacă condiţia este suspensivă

În această situaţie legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea

moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei; din acele momente condiţia produce

efecte retroactive, legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii

moştenirii.

Pendente conditione legatarul poate lua măsuri conservatorii. Legatul devine

caduc dacă legatarul încetează din viaţă în această perioadă, iar dreptul la legat nu trece la

moştenitorii săi. Există însă posibilitatea transmiteri legatului sub ondiţie suspensivă prin

480

acte între vii, dreptul dobânditorului fiind dublu condiţionat: de realizarea condiţiei şi de

supravieţuirea legatarului.

b) Dacă condiţia este rezolutorie

Drepturile legatarului se nasc de la data deschiderii moştenirii.

Pendente conditione legatul produce efecte ca un legat pur şi simplu: este

transmisibil inter vivos şi mortis causa.

Eveniente conditione legatul se desfiinţează cu efecte retroactive de la data

deschiderii succesiunii şi implicit şi drepturile eventualilor dobânditori inter vicos şi

mortis causa.

În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat sau este sigur că nu se va putea

realiza, legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost pur şi simplu.

Legatul cu sarcină

Sarcina ca modalitate a legatului este o obligaţie impusă de testator legatarului

care, după acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina poate afecta orice fel de

legat.

Sarcina nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din momentul

deschiderii moştenirii, neexecutarea sarcinii producând efecze retroactive.

Sarcina obligă pe legatarul acceptant, în caz de neexecutare persoanele interesate

putând cere executarea silită sau revocarea judiciară a legatului pentru neexecutarea

sarcinii. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere executarea

dar nu şi revocarea legatului.

Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau chiar în

interesul legatarului.

- dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru

altul şi constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă;

- sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes –

material şi moral – în executarea sarcinii. În nici un caz nu se poate impune legatarului o

obligaţie care să fie executată în timpul vieţii testatorului;

- dacă sarcina este stipulată în favoarea legatarului suntem în prezenţa unei

liberalităţi cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes – cel puţin moral – în

executarea sarcinii.

481

Revocarea voluntară a legatelor.

Noţiune

În principiu, testamentul ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice

esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel.

Legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a

vieţii, în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz.

După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi

expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi

consimţământul neviciat.

Revocarea voluntară expresă (directă)

Testatorul poate revoca testamentul printr-un testament posterior sau printr-un act

autentic, deci revocarea voluntară expresă este un act solemn, sub sancţiunea nulităţii

absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă

autentică.

A) Testamentul revocator

Acesta trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeaşi formă ca

şi testamentul pe care îl revocă, neaplicându-se regula simetriei formelor.

Este indiferent dacă testamentul revocatori conţine ori nu ş i alte dispoziţii, de

exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în favoarea unei alte persoane;

dac testamentul revocator cuprinde legate, ineficienţa acestora nu afectează validitatea

revocării

B) Înscrisul autentic revocator

Acesta poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut şi în

cadrul unui alt act autentic, iar nefiind testament nu implică respectarea condiţiilor de

valabilitate al acestuia.

Voinţa revocatorie nu trebuie exprimată în termeni sacramentali, dar intenţia

testatorului trebuie să fie neîndoielnică.

Revocarea voluntară tacită (indirectă)

Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar

neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de e l.

482

Revocarea tacită se poate face prin: confecţionarea unui testament nou,

înstrăinarea obiectului legatului cu care se asimilează şi distrugerea lui şi distrugerea

testamentului de către testator sau cu ştirea lui.

A) Facerea unui testament nou; condiţii

Constituie un caz de revocare tacită numai dacă:

- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de

lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul

neviciat;

- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci dacă conţine

o asemenea clauză revocarea devine expresă;

- testamentul anterior să conţină legate care sunt necompatibile sau contrarii cu

acelea ale testamentului posterior; incompatibilitatea presupune o imposibilitate absolută,

obiectivă, materială sau juridică de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din

două testamente succesive. Contrarietatea presupune şi ea o imposibilitate, dar aceasta nu

este obiectivă, ci se datorează intenţie testatorului.

Legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită incompatibilităţii sau

contrarietăţii cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă at fi

ineficace, căci voinţa revocatorie nu se identifică cu voinţa de a face liberalitatea.

Există însă şi legate făcute prin testamente succesive care nu sunt incompatibile

sau contrarii, putând eventual modifica emolumentul de care beneficiază legatarul:

- legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră revocat prin

legatele cu titlu universal sau cu titlu particular instituite prin testamentul posterior;

- nu există contrarietate nici între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal

făcut prin testamentul anterior şi legatul universal instituit prin testamentul posterior;

- dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană este desemnată legatar, în

principiu testamentul posterior urmează să producă efecte, revocând tacit legatul anterior

care este incompatibil sau contrar dispoziţiei din testamentul posterior.

B) Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul

legatului

Din înstrăinarea bunului legat legea deduce intenţia testatorului (manifestată

indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea

483

moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât însctrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a

redobândit bunul în cauză

a) Domeniul de aplicare

Acest caz de revocare poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu particular,

care au ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen, dar

individualizate. Bunul individual de terminat poate fi un bun corporal sau un bun

incorporal

b) Condiţii privind actul de înstrăinare

Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului

individual determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

- înstrăinarea trebuie să fie voluntară;

- înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; o înstrăinare our fictivă, un simplu

proiect de înstrăinare sau un pact de preferinţă nu este de natură să atragă revocarea;

- înstrăinarea poate fi totală sau parţială, revocarea fiind şi ea totală, respectiv

parţială;

- legatul particular trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate.

Invaliditatea înstrăinării nu afectează valabilitatea revocării cu excepţia cazurilor

în care anularea a survenit datorită incapacităţii sau vicierii consimţământului

testatorului.

Revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalităţi.

Se asimilează înstrăinării şi distrugerea bunului individual determinat care

formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţia materială), dacă distrugerea este

voluntară din partea testatorului.

C) Distrugerea voluntară a testamentului

Doctrina admite că legatul este neîndoielnic revocat şi în cazul în care, în mod

voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu ştirea lui: dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

- testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur exemplar, în posesia

testatorului;

484

- distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către

altul cu ştirea testatorului;

- distrugerea testamentului să fie efectivă;

- testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispoziţiilor

testamentare şi voinţa lui să nu fie viciată.

Revocarea prin distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială.

Revocarea prin ştergerea dispoziţiei testamentare, urmată de datarea şi semnarea

de către testator, poate interveni şi în cazul testamentului autentic.

Retractarea revocării voluntare

Retractarea revocării este de fapr posibilitatea unor revocări succesive.

Retractarea fiind tot o revocare, pate interveni în aceleaşi condiţii şi poate fi expresă sau

tacită.

Retractarea revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea bunului sau prin

distrugerea testamentului nu poate fi retractată, în aceste cazuri testatorul trebuind să facă

un nou testament.

Retractarea şi efectele ei trebuie să fie analizate de la caz la caz şi în funcţie de

împrejurările cauzei şi de analiza atentă a intenţiei testatorului, urmează să se stabilească

dacă retractarea revocări are sau nu drept efect reînvierea dispoziţiilor testamentare

revocate, o regulă generală fiind imposibil de stabilit.

Caducitatea legatelor.

Noţiune; deosebire faţă de nulitate şi revocare

Legatele instituite în mod valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze

intervenite ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilă executarea lor.

Ea se deosebeşte de nulitate deoarece aceasta din urmă se datorează unor cauze

existente în momentul întocmirii testamentului, pe când caducitatea se datorează unor

cauze ulterioare.

Ea se deosebeşte de revocare voluntară deoarece se produce independent şi chiar

împotriva voinţei testatorului.

Se deosebeşte de revocarea judecătorească deoarece aceasta sancţionează anumite

atitudini culpabile ale legatarului, cauzele care determină caducitatea nefiind condiţionate

de culpa legatarului.

485

Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, institui

valabil şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din

cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea moştenirii.

Cazuri de caducitate

Codul civil prevede 4 cauze de caducitate: decesul legatarului, incapacitatea

legatarului de a primi legatul, neacceptarea legatului de către legatar şi pieirea totală a

bunului care formează obiectul legatului.

a) Decesul legatarului

Legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului, deoarece

liberalităţile în general şi cele făcute mortis causa au caracter exclusiv personal.

Dacă legatarul al murit înainte ca succesiunea să se deschidă, executarea legatului

devine imposibilă din cauza lipsei capacităţii succesorale a legatarului.

Legatul nefiind dobândit de legatar nici moştenitorii sau creditorii acestuia nu au

nici un drept asupra lui.

Dacă legatarul şi testatorul sunt comorienţi sau codecedatţi , capacitatea

succesorală neexistând, legatul devine de asemenea caduc.

Dacă legatarul există însă la data deschiderii succesiunii, indiferent de durata

supravieţuirii, el dobândeşte dreptul la legat cu excepţia legatului sub condiţie

suspensivă, deoarece legatul devine caduc dacă legatarul moare înaintea realizării

condiţiei. Excepţie de la caducitatea legatului este şi cazul în care legatarul desemnat în

primul rând nu ar fi în viaţă în momentul deschiderii succesiunii sau ar deceda după

această dată dar înaintea realizării condiţiei suspensive, dat testatorul a stipulat în

testament ca în astfel de cazuri legatul să revină moştenitorilor legatarului decedat

(substituţie vulgară permisă de lege).

În concluzie decesul legatarului determină caducitatea legatului dacă a intervenit

înainte de moartea testatorului, o dată cu aceasta, sau în cazul legatului sub condiţie

suspensivă, după moartea testatorului dar înainte de realizarea condiţiei.

b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul

Întrucât capacitatea de a primi legatul trebuie, de regulă, apreciată la data

deschiderii succesiunii, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o

incapacitate de a-l primi.

486

c) Neacceptarea legatului de către legatar

Drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, dar legatarul

are drept de opţiune succesorală, în virtutea căruia poate renunţa la legat, caz în care

acesta devine caduc.

d) Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului

Pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie să fie

îndeplinite mai multe condiţii:

- legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,

individual determinate;

- pieirea bunului să fie totală; dacă pieirea este parţială legatul nu devine caduc,

micşorându-se numai emolumentul;

- pieirea bunului să fie produsă în timpul vieţii testatorului, adică în perioada

dintre momentul întocmirii testamentului şi data morţii testatorului: Excepţie: legatul sub

condiţie suspensivă, dacă bunul a pierit după moartea testatorului şi înainte de realizarea

condiţiei. (această condiţie o putem formula şi altfel: pieirea bunului să fie produsă între

momentul întocmirii testamentului şi momentul când acesta îşi produce efectele).

- Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit ori o faptă culpabilă săvârşită

de o terţă persoană sau chiar de testator sau legatar

e) Alte cazuri de caducitate

Literatura de specialitate mai adaugă următoarele cazuri de caducitate:

neîndeplinirea condiţiei suspensive, depăşirea cotităţii disponibile, dispariţia cauzei

impulsive şi determinante a actului de liberalitate

Soarta legatului grefat pe un legat principal devenit caduc

În cazurile în care legatarul al cărui legat a devenit caduc a fost însărcinat cu un

legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului principal nu va atrage

caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra succesorului care

beneficiază de caducitatea legatului principal. Excepţie: dacă legatul principal este cu

titlu particular el devenind caduc prin pieirea totală a bunului.

În toate cazurile caducitatea legatului sarcină nu afectează legatul principal.

487

Limitele dreptului de dipoziţie asupra moştenirii

Este recunoscut cu valoare gnoseologică dreptul oricărei persoane de a dispune de

bunurile care îi aparţin, atât în timpul vieţii prin acte inter vivos cât şi pentru timpul

încetării sale din viaţă, prin acte mortis causa (testament). Acest drept, şi aici, ne

interesează libertatea testamentară, nu poate funcţiona discreţionar, nemărginit. Sunt

raţiuni de ordin filosofic, moral şi social, care, pentru ocrotirea intereselor generale ale

societăţii sau ale unor categorii de persoane (sunt vizate rudele apropiate ale lui de

cujus), au determinat legiuitorul să impună unele restricţii de a dispune prin acte juridice

de bunurile alcătuitoare ale patrimoniului succesoral al dispunătorului. Învederăm

totodată că sunt situaţii când limitarea dreptului de a dispune foloseşte chiar

dispunătorului însuşi.

Limitele de a dispune stabilite de legea civilă se manifestă după următoarele

reguli:

a) Dispoziţiile mortis causa îmbracă forma unui act juridic manifestat în formă

testamentară, dispoziţii care sunt esenţialmente revocabile. Sunt interzise pactele

(convenţiile) asupra moştenirii viitoare, care nu sunt deschise.

b) Dispunătorul poate testa în privinţa bunurilor sale prin acte juridice exclusiv

pentru cazul propriei sale morţi. Drept urmare, dispunătorul nu poate stabili care va fi

soarta bunurilor sale şi după moartea moştenitorilor săi, adică ce să se întâmple cu

bunurile respective şi după moartea celui (celor) căruia le-a transmis. Testatorul nu va

putea să-şi impună voinţa pentru a stabili devoluţiunea succesorală din generaţie în

generaţie, după ce el nu va mai fi în viaţă, adică pentru viitor şi după ce succesorul său nu

va mai fi în viaţă. Această ordine succesorală, denumită substituţie fideicomisară este

interzisă de lege fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Instituţia a fost în vigoare în

Ardeal în baza art. 608-614 C. civ. austriac şi desfiinţată prin Legea specială de

desfiinţare din 1926.

c) Pentru ocrotirea rudelor apropiate ale lui de cujus, acesta poate face liberalităţi

prin acte de ultimă voinţă cu titlu gratuit, legea instituind oprelişti pentru a nu se aduce

atingere rezervei succesorale, care aparţine moştenitorilor legali. O persoană fizică, poate

488

face acte de ultimă voinţă cu titlu gratuit, numai în limita cotităţii disponibile, cu alte

cuvinte nu poate afecta rezerva succesorală, care aparţine rezervatarilor.

Rezultă aşadar că există următoarele limite ale dreptului de a dispune prin acte juridice de

bunurile moştenirii:

- oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise);

- oprirea substituţiilor fideicomisare;

- interzicerea actelor juridice care încalcă rezerva succesorală.

În cele ce urmează vor fi analizate pe rând:

Oprirea pactelor asupra unei succesiuni viitoare

Prin pact asupra unei succesiuni viitoare (nedeschise), se înţelege orice

convenţie sau chiar act juridic unilateral, care nu este admis de lege, prin care o persoană

dobândeşte drepturi potenţiale la acea moştenire sau renunţă la ele.

Pactele asupra unei moşteniri viitoare (nedeschise) sunt interzise de lege, indiferent dacă

privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, indiferent dacă

sunt făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Acest pact este interzis de art. 965 alin. 2 C. civil, care prevede: “Nu se poate face

renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei

astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în

chestiune.”

Pentru existenţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

a) Să existe un pact, adică o convenţie – un act juridic unilateral sau bilateral cu

caracter irevocabil, de renunţare sau de acceptare, art. 702 şi 965 al. 2 din C. civil

interzicându- l;

b) Pactul (convenţia) trebuie să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă în

momentul încheierii lui, o fracţiune dintr-o moştenire sau chiar un bun singular din

aceasta (pot să fie pacte universale, pacte cu titlu universal, pacte cu titlu particular);

c) Dreptul care se dobândeşte, la care se renunţă sau la care se acceptă prin

convenţie trebuie să fie un drept succesoral eventual , o simplă expectativă, iar nu un

drept actual şi născut (art. 702 C. civil). Dreptul este eventual până în momentul

489

decesului lui de cujus, deoarece până în acel moment, dreptul pe care urmează să îl

moştenească este o simplă speranţă.

d) Pactul să nu fie permis de lege, adică este necesar ca respectiva convenţie să

nu facă parte dintre acelea care sunt admise în mod excepţional de lege. Astfel, art. 1526

C. civil, recunoaşte ca valabilă convenţia prin care asociaţii se înţeleg că societatea va

continua şi după moartea unuia dintre ei cu moştenitorii celui decedat. Tot aşa este

valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie a bunurilor existente în prezent, cu

efecte şi după moarte, dacă au fost respectate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de

lege pentru donaţie. Persoana juridică de drept privat poate fi continuată de fondatorii

acesteia cu moştenitorii unora dintre ei.

Sancţiunea pactelor asupra unei succesiuni viitoare (nedeschise), aşa cum deja s-a

anticipat, este nulitatea absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată.

Printre aceste persoane se pot număra în primul rând moştenitorii succesibilului care au

exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau au

înstrăinat drepturi sau bunuri dintr-o moştenire încă nedeschisă.

În literatura juridică s-a pus problema dacă nulitatea asupra unei succesiuni

viitoare poate fi acoperită prin confirmarea ei expresă sau tacită după deschiderea

moştenirii, răspunsul care se poate da fiind acela că o ratificare sau confirmare nu este

acceptabilă fiind supusă regimului nulităţii absolute. Sancţiunea nulităţii absolute este

deplin justificată pentru că asemenea pacte nasc dorinţa şi anticipează moartea unei

persoane, ceea ce contravine moralei celei mai simple, contravine ordinii publice şi

regulilor de convieţuire socială.

Oprirea (interzicerea) substituţiilor fideicomisare.

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prin care o persoană este chemată prin

actul de liberalitate-donaţie sau testament - să fie beneficiarul acesteia, alternativ, în lipsa

unei alte persoane sau după aceasta. Beneficiarul liberalităţii este obligat de dispunător să

conserve bunurile primite şi să le transmită, la rândul său, după moartea sa, unei alte

persoane desemnate de acelaşi dispunător. Cel gratificat iniţial se numeşte instituit şi cel

desemnat să primească în cele din urmă se numeşte substituit, desemnat tot de

dispunător. De exemplu: testatorul (dispunătorul) A lasă un bun singular (imobil) lui B

(instituit), cu obligaţia acestuia de a păstra şi conserva bunul exercitând toate

490

prerogativele asupra lui, cu excepţia dispoziţiilor care sunt limitate în a-l transmite după

propria moarte lui C (substituit), pe care l-a desemnat tot A.

Rezultă că substituţia fideicomisară conţine o dublă liberalitate, care are acelaşi

obiect: prima liberalitate făcută în folosul celui dintâi gratificat –instituitul -, a doua

liberalitate în folosul celei de a treia persoane –substituit -, aceasta din urmă chemată să

primească obiectul liberalităţii la moartea instituitului, dar care este dispusă tot de către

primul testator.

Substituţia fideicomisară poate să meargă şi mai departe, fiind instituit în

continuare un al doilea substituit, al treilea substituit şi aşa mai departe, când se susţine că

substituţia este graduală. Când este făcută la infinit ea este veşnică, ceea ce a existat în

dreptul feudal de la noi în privinţa descendenţelor familiilor domnitoare. Ea îşi are

originea în dreptul Romei antice, fiind analizată de jurisconsultul roman Ulpian

(fideicommissa vacantur), transmisiunea pentru mai multe generaţii fiind limitată în

Pandectele lui Justinian la patru generaţii.

Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze pentru viitor, de la bun

început devoluţiunea moştenirii în mod succesiv, a aceluiaşi bun sau mase de bunuri. Ea

nu este posibilă pentru că de la capul locului contravine principiului proprietăţii,

amputând exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ceea ce este nefiresc, prin

restrângerea drepturilor titularului.

Condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare, şi care

trebuie întrunite cumulativ, sunt următoarele:

a) Dispunătorul trebuie să fi făcut o dublă liberalitate, sau mai multe liberalităţi,

succesive, care să aibă aceleaşi drepturi sau aceleaşi bunuri, făcute în folosul a două

persoane diferite. Condiţia nu este îndeplinită în cazul dublei liberalităţi, una constând în

nuda proprietate şi alta în uzufruct, pentru că obiectul juridic este diferit pentru o

liberalitate faţă de alta.

b) Cele două liberalităţi succesive cu privire la acelaşi bun să fie legate între ele

printr-un interval de timp şi intermediat de moartea primului beneficiar (tractus

temporis). Acest tractus temporis durează din momentul deschiderii moştenirii

dispunătorului prin testament până la moartea instituitului, pentru ca apoi substituitul să

491

primească bunurile după moartea instituitului. Cu alte cuvinte instituitul să fie obligat de

dispunător să conserve bunul obiect al legatului şi să-l transmită la moartea sa

substituitului desemnat tot de dispunător (testator), neavând relevanţă dacă acesta

“există”, este conceput sau neconceput la momentul actului de liberalitate. Cele două

liberalităţi să vină una după alta, în succesiune.

c) Să cuprindă obligaţia pentru instituit de a conserva bunul obiect al legatului şi

de a-l păstra toată viaţa pentru a fi predat la moartea sa în favoarea substituitului.

Această obligaţie să fie inserată în termeni imperativi şi să nu fie doar o simplă

rugăminte, dorinţă sau recomandare.

d) Dreptul substituitului să se nască în viitor, la moartea instituitului.

Dispunătorul nu dispune doar pentru cauza propriei sale morţi ci şi aceea a urmaşului său

pe care îl instituie ca beneficiar al testamentului, ceea ce nu este de acceptat. Substituţia

fidecomisară este interzisă de legiuitorul român, pentru că dispunătorul nu are dreptul să

dispună decât pentru soarta bunurilor după propria sa moarte. Ea a existat în Codul civil

austriac de la 1811, aplicabil în Ardeal până în anul 1926 şi în Legiuirea Caragea de la

1818, în Ţara Românească.

Sancţiunea aplicabilă substituţiei fideicomisare este nulitatea absolută. Ea se

răsfrânge atât asupra liberalităţilor făcute în favoarea instituitului cât şi a substituitului,

conform adagiului roman tam quod substitututm quam quod institutum. Nulitatea

integrală este prevăzută de art. 803 C. civil şi nu poate fi acoperită prin confirmarea ei

ulterioară, de către moştenitorii care ar urma să execute legatele şi nici prin renunţarea la

legat a unuia dintre legatarii succesivi. Sancţiunea este necesară pentru că se suprapune

voinţei proprietarului, stabilind inalienabilitatea bunului şi scoţându- l din circuit civil,

atâta vreme cât durează proprietatea instituitului.

S-a admis, că dacă unul dintre legate devine caduc prin decesul unuia dintre

legatarii gratificaţi înainte de moartea testatorului, deoarece beneficiarul celuilalt legat va

dobândi, la deschiderea moştenirii, un legat liber de orice sarcini şi nu se mai pune

problema unei transmiteri duble-succesiv în condiţiile supra-arătate. Validitatea

dispoziţiilor testamentare se va aprecia în raport de situaţia reală existentă efectiv în

momentul morţii testatorului, iar dispoziţiile sunt analizate atunci când încep să îşi

producă efectele. Adică, dacă instituitul este predecedat, testamentul care a prevăzut o

492

substituţie fideicomisară este valabilă, pentru că nu mai există una din condiţiile acesteia,

anume dubla liberalitate care să opereze una după alta, ci doar o liberalitate obişnuită,

care revine direct substituitului.

Substituţia vulgară se deosebeşte de substituţia fideicomisară, pentru că este o

măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul când primul legat devine ineficace. Ea

reprezintă acea dispoziţie cuprinsă în actul de liberalitate (contract de donaţie sau

testament) prin care dispunătorul desemnează în subsidiar un al doilea gratificat (legatar

sau donatar) care va primi liberalitatea, prin substituţie, în situaţia când primul gratificat

nu ar putea sau ar renunţa să primească bunul care face obiect al legatului (art. 804 C.

civil).

Substituţia vulgară este permisă de lege pentru că nu indisponibilizează bunul şi

nu îl scoate din circuitul civil. Ea poate avea ca obiect universalitatea bunurilor, o

fracţiune din această universalitate sau bunuri determinate singular.

În cazul substituţiei vulgare sunt două liberalităţi alternative (iar nu succesive),

numai una dintre cele două liberalităţi se execută la data deschiderii moştenirii celui care

a dispus şi nu afectează bunul de inalienabilitate.

Substituţia vulgară prezintă următoarele caracteristici:

a) Cele două liberalităţi având acelaşi obiect, nu sunt succesive, ele sunt

alternative. Prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de a doua este făcută sub

condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi;

b) Cele două drepturi –al substituitului cât şi cel al instituitului - se nasc la

moartea dispunătorului, fără să fie stabilită o ordine succesorală, dar numai unul dintre

legatarii aceştia primeşte bunul prevăzut în actul liberal;

c) Obiectul substituţiei vulgare nu este indisponibilizat în mâinile instituitului, nu

devine inalienabil şi nu este scos nici un moment din circuitul civil.

În doctrină şi în jurisprudenţă este controversată în materie de fideicomis fără

obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional:

c/1) - fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului, fără

obligaţia de a conserva bunurile şi apoi să le transmită la moartea sa unei a treia persoane,

493

adresată numai ca o rugăminte şi numai dacă bunurile vor mai exista la moartea

instituitului;

c/2) - legatul rămăşiţei prin care prin actul de dispoziţie se impune instituitului să

transmită substituitului numai ceea ce a rămas din bunurile legatului;

c/3) - dublul legat condiţional constă în dispoziţia testatorului prin care acesta

face două liberalităţi, la persoane diferite, având acelaşi obiect, sub dublă condiţie, una

rezolutorie impusă instituitului şi alta suspensivă impusă substituitului. Dacă condiţia

rezolutorie se realizează, bunul este primit de substituit, fiind realizată condiţia

suspensivă sub care primeşte el bunul.

F.4. Transmisiunea moştenirii (inclusiv împărţeala pe ascendent)

Dreptul de opţiune succesorală (noţiune, variante de opţiuni, subiectele

dreptului de opţiune).

Noţiunea de opţiune succesorală

La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moştenitorilor săi legali

sau testamentari. Transmiterea patrimoniului celui care decedează operează din clipa

morţii persoanei care lasă succesiunea. Cu toate acestea această transmitere nu are

caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea

precizează că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine.

Prin urmare succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală –

între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui

titlu prin renunţarea la moştenire.

Variante de opţiune

a) Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

Prin aceasta succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi va fi obligat să

răspundă pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăşi ca valoare

activul moştenit.

b) Renunţarea la moştenire

494

Prin renunţare succesibilul desfiinţează, cu titlu retroactiv, vocaţia sa succesorală,

devenind străin de succesiune. Astfel nu răspunde pasiv dar nici nu beneficiază de activ.

Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

c) Acceptarea sub beneficiu de inventar

Succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi deci beneficiază de moştenire,

dar îşi limitează răspunderea sa pentru datoriile şi sarcinile moştenirii la emolumentul

moştenirii. EL va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral şi numai cu

bunurile moştenite.

Subiectele dreptului de opţiune

a) Moştenitorii legali

Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi trebuie să fie exercitat de toate

persoanele cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar numai de cei cu vocaţie

concretă (utilă). Dacă moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează

titlul de moştenitor şi anihilează efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi,

desfiinţând drepturile succesorale ale acestora.

b) Legatarii

Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor,

pentru că vocaţia lor este universală sau cu titlu universal, dobândirea moştenirii implică

şi suportarea pasivului. Legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune

deoarece – exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi

gratificat fără voie, în lpus dacă legatul este cu sarcină implică şi unele interese

patrimoniale.

Toţi legatarii au drept de opţiune, voinţa unilaterală a testatorului nu poate

constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moştenire şi cu atât mai puţin

să suporte anumite obligaţii sau sarcini.

c) Creditorii succesibilului

1) Acţiunea oblică

Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de către creditorii personali ai

succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), deoarece dreptul de opţ iune

succesorală este de natură patrimonială şi nu exclusiv personală.

495

Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă se dovedeşte,

în concret, că alegerii făcute de el I se opun considerente de ordin moral, caz în care

opţiunea ar avea caracter exclusiv personal.

2) Acţiunea pauliană

Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, în paguba creditorilor, dar renunţarea

nu a devenit irevocabilă, creditorii vor putea retracta renunţarea pe calea acţiunii

pauliene. În această materie trebuie dovedită numai frauda debitorului (succesibilul

renunţător), constând în conştiinţa rezultatului păgubitor al defunctului faţă de creditor.

Acţiunea trebuie intentată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Efect: actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant şi în limita

prejudiciului suferit de el – creditorul poate opta pentru acceptarea moştenirii, în favoarea

sa şi în limita creanţei sale. Faţă de comoştenitori renunţarea îşi produce efectele.

Revocarea pauliană este posibilă şi în cazul acceptării moştenirii şi, de asemenea,

îşi produce efectele numai între creditor şi debitorul acceptant.

În toate cazurile revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi

cerută numai de către creditorii optantului, nu şi de către creditorii succesiunii sau de

către legatar

Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală.

Actul de opţiune succesorală este un act: unilateral, voluntar, irevocabil,

indivizibil, declarativ de drepturi, nesusceptibil de moda lităţi.

Act juridic unilateral

Opţiunea succesorală, oricare ar fi sensul în care se exercită, trebuie să reprezinte

voinţa unei singure persoane, fiind prin urmare un act juridic unilateral. În ipoteza în care

există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod colectiv, fiecare

urmând a se exprima individual.

Spre deosebire de testament, actul de opţiune poate fi săvârşit şi prin reprezentare

legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare, deci actul de opţiune

nu este un act esenţialmente personal.

Act juridic voluntar

Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai

multe planuri:

496

- nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce I se cuvine;

- succesibilul are, în principiu, un drept absolut de a alege între posibilităţile

conferite prin dreptul de opţiune, el neputând fi obligat să justifice motivele opţiunii şi

nici să răspundă pentru consecinţele alegerii sale;

- în cazul pluralităţii de moştenitori, fiecare este liber să opteze în sensul dorit,

indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.

Principiul libertăţii de alegere cunoaşte şi unele excepţii:

- acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei

persoane pusă sub interdicţie, va fi socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de

inventar, dreptul acestora restrângându-se în scopul ocrotirii lor si pentru evitarea

riscurilor moştenirii pure şi simple;

- dreptul de opţiune al succesibilului decedat înaintea de stingerea dreptului de

opţiune, se transmite prin succesiune la propriul său moştenitor; în cazul în care există

mai mulţi moştenitori (ce nu vin la moştenire prin reprezentare) aflaţi în dezacord în

privinţa opţiunii unice succesorale a autorului lor, legea prevede că succesiunea va fi

acceptată sub beneficiu de inventar

- nu se bucură de libertate de opţiune moştenitorul care cu intenţie frauduloasă a

dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moştenirii; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea

moştenitor este considerat acceptant pur şi simp lu.

Act juridic irevocabil

Prin aceasta se înţelege că, o dată exercitat dreptul de opţiune succesorală nu se

mai poate reveni asupra opţiunii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în

cazul acceptării pur şi simple a moştenirii.

Excepţie: în cazul renunţării la moştenire, această opţiune poate fi retractată prin

acceptarea pur şi simplă, dar numai în termenul legal de opţiune şi dacă moştenirea nu a

fost acceptată de alţi moştenitori. De asemenea moştenitorul care a acceptat sub beneficiu

de inventar poate renunţa la beneficiul de inventar, devenind moştenitor pur şi simplu.

Act juridic indivizibil

Acest caracter reiese din faptul că succesibilul are dreptul să opteze între a

renunţa sau a accepta moştenirea în întregul ei, neavând posibilitatea de a accepta o

anumită parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte.

497

Deci succesibilul, fie chiar legatar, trebuie să accepte în întregime succesiunea sau

legatul, sau trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele, prin efectul renunţării.

Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă unele excepţii:

- moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la

moştenirea legală şi la legat; cumularea calităţii de moştenitor legal cu cea de legatar,

conferă posibilitatea opţiunii diferite. De asemenea opţiunea succesorală poate fi diferită

şi în cazul în care el beneficiază de mai multe legate care nu sunt indivizibile;

- o altă excepţie este cea prevăzută în Legea 18/1991, republicată, care arată că

reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere depusă de fostul proprietar sau de

moştenitorii lui. Deci, chiar dacă au acceptat succesiunea, moştenitorii, prin derogare de

la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa, prin nedepune rea cererii, la

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Moştenitorul care a renunţat la

succesiunea fostului proprietar decedat, nu poate să beneficieze de reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor.

- O altă excepţie asemănătoare cu cea precedentă, reiese din reglementările Legii

112/1995: moştenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în

proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data

depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau pentru acordarea

despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege nu

beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă la decesul fostului proprietar a acceptat

moştenirea;

- divizibilitatea opţiunii succesorale poate rezulta şi din relativitatea autorităţii

lucrului judecat; dacă opţiunea succesorală rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va

avea efecte relative, numai între părţile din proces;

- dacă în cadrul devoluţiunii succesorale intervine un element de extraneitate,

condiţiile şi efectele opţiunii succesorale fiind supuse unor legi diferite, succesibilul va

putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri şi renunţând la alta.

Act juridic declarativ de drepturi

Efectele opţiunii se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. Aceste

efecte se produc şi în cazul retractării renunţării. Prin derogare, însă, drepturile debândite

498

de terţii de bună credinţă asupra bunurilor succesiunii între momentul renunţării şi acela

al retractării ei vor trebui respectate.

Act juridic nesusceptibil de modalităţi

Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiţie, soarta juridică a

moştenirii neputând să depindă de un eveniment viitor şi incert sau de un termen fie el şi

cert.

Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate nu va putea produce nici un efect

fiind nulă absolut.

Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.

Termenul de opţiune succesorală

Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de

opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii

moştenirii.

Legea califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripţie a dreptului la

acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material. Astfel, termenul de prescripţie a

dreptului patrimonial de opţiune succesorală este susceptibil de întrerupere, suspendare şi

repunere în termen, fiindu-I aplicabile regulile care guvernează materia prescripţiei

extinctive.

Termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.700 C.civ. pentru exercitarea

dreptului de opţiune se aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali

sau cu titlu universal. În ceea ce priveşte legatele cu titlu particular, din practica judiciară

reiese că, termenul de 6 luni nu se aplică, în această privinţă fiind aplicabile dispoziţiile

referitoare la prescripţie din dreptul comun. În ultimul timp, însă, doctrina susţine că

termenul de 6 luni se va aplica şi legatarului particular.

Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.

Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la deschiderea succesiunii,

deci de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie începe să curgă de la

deschiderea moştenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea

celui care lasă moştenirea. Prescripţia curge de la deschiderea moştenirii faţă de toţi

succesibilii, cu alte cuvinte termenul de opţiune este unic.

499

În cazul în care succesibilul moşteneşte prin retransmitere, când moartea

succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai înainte de a fi optat şi

dreptul său de opţiune se retransmite la proprii săi moştenitori, aceştia vor putea exercita

dreptul de opţiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data

morţii sale.

De la regula calculării termenului de prescripţie din momentul deschiderii

moştenirii există şi unele excepţii:

- în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior,

termenul de prescripţie va începe să curgă de la data naşterii;

- în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul de

prescripţie începe să curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii ci de

la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.

- Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul se face pe cale judecătorească,

prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

- Începutul prescripţiei mai poate fi amânat datorită unor împrejurări care

constituie cauze de suspendare a prescripţiei, dacă aceste cauze operează şi la data

deschiderii moştenirii, împiedicându- l pe succesibil să-şi exercite dreptul său de opţiune.

Suspendarea prescripţiei

Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de 6 luni se suspendă de drept

cât timp succesibilul:

- este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune

succesorală;

- face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de

război;

- este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are

capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-I încuviinţeze actele; dacă între cel

ocrotit şi ocrotitor există contrarietate de interese, cursul prescripţiei se suspendă faţă de

cel ocrotit atâta timp cât acesta nu a avut curator desemnat pro causa de autoritatea

tutelară;

500

- în cazurile când este nevoie de obţinerea autorizaţiei autorităţii tutelare se admite

suspendarea cursului prescripţiei pe durata necesară obţinerii autorizaţiei, dacă

demersurile în acest scop au fost făcute înainte de împlinirea termenului de prescripţie.

După încetarea suspendării, în materia dreptului de opţiune succesorală, practic,

succesibilul va avea la dispoziţie un nou termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului

său.

Întreruperea prescripţiei

În fapt, problema întreruperi prescripţiei – cu consecinţa începerii curgerii unui

nou termen de prescripţie posterior întreruperii – nu se pune în această materie.

Repunerea în termenul de prescripţie

Succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie dacă se constată ca fiind

temeinic justificate cauzele pentru care termenul a fost depăşit, cu condiţia să fi cerut

repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justific ă depăşirea

termenului de prescripţie.

Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot

fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici

caracterele forţei majore; ex: ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cujus de către

comoştenitori; necunoaşterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa,

boala succesibilului dacă este gravă şi de durată etc. Repunerea în termen este de

competenţa instanţei judecătoreşti şi produce efecte şi faţă de terţi.

Efectul repunerii în termen este acordarea unui nou termen de opţiune

succesibilului, care nu va putea depăşi 6 luni.

Dacă, însă, în cererea de repunere în termen sau în cursul soluţionării declară că

acceptă pur şi simplu moştenirea instanţa nu va mai acorda un termen pentru exercitarea

dreptului de opţiune succesorală. Dacă însă succesibilul se pronunţă în cursul judecăţii

pentru acceptarea sub beneficiu e inventar, termenul va fi acordat.

Efectele prescripţiei

Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul

prevăzut de lege, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se

stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devine străin de moştenire.

Neexercitarea dreptului de opţiune nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire.

501

Stingerea prin prescripţie a titlului de moştenitor, a vocaţiei succesorale, produce

efecte absolute.

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.

Acceptarea voluntară expresă

Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de

erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată – art.689 C.civ.

Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:

- Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie

manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Înscrisul constatator

poate îmbrăca şi forma unei simple scrisori, dacă ea are caracter juridic; ex: o scrisoare

adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de împărţeală voluntară a moştenirii etc. De

asemenea poate îmbrăca şi forma unor acte adresate instanţei sau biroului notarial, ori

forma unei declaraţii date la consiluil local prin care se indică compunerea masei

succesorale şi calitatea de moştenitor, în vederea depunerii înscrisului la biroul notarial.

Acceptarea poate fi făcută şi prin reprezentant, mandatar împuternicit în formă scrisă şi

cu procură specială. Mandatarul trebuie să accepte în termenul legal de opţiune.

- Din conţinutul înscrisului trebuie să rezulte că succesibilul şi-a însuşit în

mod neechivoc calitatea de moştenitor, altfel spus, trebuie să rezulte că succesibilul

înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea sa de

moştenitor.

Acceptarea voluntară tacită

Acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu- l putea

săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă, indirect dar neîndoielnic, intenţia

sa de acceptare a moşteniri.

Condiţii:

- voinţa succesibilului de a accepta moştenirea;

- conduita succesibilului din care să rezulte indirect intenţia sa de a accepta pur şi

simplu moştenirea.

Acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar

convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moştenirii. Actele de

acceptare trebuie săvârşite în termenul legal de opţiune.

502

Acceptarea tacită mai poate fi făcută şi printr-un gestionar de afaceri, dacă

succesibilul ratifică în termenul legal de opţiune gestiunea, prefăcând-o într-un mandat.

Acceptarea poate fi tacită şi în cazul moştenirii testamentare.

Acceptarea tacită este, în toate cazurile, acceptare pură şi simplă.

Acte cu semnificaţia acceptării tacite

Legea nu stabileşte concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie

manifestarea intenţiei de a accepta moştenirea, revenind instanţelor de judecată sarcina de

a aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârşit de succesibil, în această calitate,

reprezintă sau nu o acceptare tacită a moştenirii.

Acte (fapte) materiale

Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în posesiunea şi

folosinţa bunurilor succesorale, faptul mutării definitive a succesibilului în casa

moştenită, demolarea unor construcţii etc, fapte pentru care succesibilul se comportă ca

un proprietar.

Nu constituie acte de acceptare tacită: luarea din patrimoniu a unor obiecte ca

amintiri de familie, fotografii, bibelouri, preluarea hârtiilor de valoare pentru a le feri de

furt sau de pierdere etc.

În ipoteza în care actele săvârşite de moştenitor în calitate de coproprietar iar nu

de moştenitor, ele nu mai au în mod neechivoc valoarea unei acceptări tacite. Într-o atare

situaţie este necesar a se stabili, prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care

să rezulte neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii.

Acte de dispoziţie

Încheierea actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi

de natura lui, presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea pur

şi simplu, chiar dacă actul de dispoziţie nu ar putea produce efecte.

În privinţa acestor acte se poate distinge între:

A) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale singulare (ex:

renunţarea la un drept, valorificarea dreptului de autor privitor la o operă literară etc.)

constituie acte de acceptare tacită, cu următoarele excepţii:

- vânzarea de către succesibil a unor obiecte ale moştenirii supuse stricăciunii sau

a căror conservare ar fi prea oneroasă;

503

- înstrăinarea unui bun din masa succesorală, dacă succesibilul a acţionat cu

credinţa greşită că este proprietatea sa.

B) Actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea privită ca universalitate ,

implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a accepta succesiunea.

De asemenea renunţarea cu titlu oneros la moştenire, constituie întotdeauna

acceptare pură şi simplă, iar renunţarea cu titlu gratuit numai dacă se face în favoarea

unui moştenitor determinaţi, nominalizaţi.

Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale

Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a

unor acţiuni în justiţie ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însuşirea calităţii de

moştenitor, cum ar fi: cererea de împărţeală a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor

ori de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de anulare a testamentului etc.

Intentarea unei acţiuni succesorale valorează acceptare oricare va fi soarta

acţiunii. De asemenea poate valora acceptare şi participarea succesibilului la proces în

calitate de pârât, dacă din atitudinea adoptată de el, rezultă însuşirea calităţii de

moştenitor. În toate cazurile instanţa trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a

succesibilului poate fi interpretată drept acceptare a moştenirii.

Acte de administrare definitivă

În ceea ce priveşte valoare de acceptare a succesiunii a actelor de administrare, se

pot preciza următoarele:

- legea conţine o singură precizare de principiu. Astfel, actele curat conservatorii,

de îngrijire şi de administrare provizorie, nu sunt acte de primire a moştenirii, dacă cel ce

le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede. Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în

bune condiţii a patrimoniului succesoral, determinate de necesităţi urgente şi folositoare

tuturor comoştenitorilor şi care nu angajează viitorul bunurilor din moştenire, nu pot fi

apreciate ca acte de acceptare tacită

- per a contrario, rezultă că actele de administrare care nu au caracter urgent şi

provizoriu, deci care au un caracter definitiv şi angajează viitorul reprezintă acte de

acceptare tacită, pură şi simplă a moştenirii. Ex: încasarea unor creanţe de la debitorii

succesiunii, încheierea între succesibilia unei convenţii cu privire la administrarea

bunurilor succesorale, locaţiunea bunurilor succesorale pe o perioadă mai înde lungată etc.

504

Plata impozitelor valorează acte de acceptare tacită. Cu atât mai mult plata taxelor

succesorale.

Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate, valorează acceptare

tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin declaraţia expresă în

act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, căci, în principiu,

afirmaţia nu are valoare faţă de actele făcute.

Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii.

Noţiune şi natură juridică

Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii este impusă de lege în cazul în care

succesibilul (unul sau mai mulţi) a dat la o parte ( a sustras) sau a ascuns (a tăinuit)

bunuri ale moştenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la inventar, cu intenţia frauduloasă de

a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii.

Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte

juridice de opţiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită) ci ca fapte juridice ilicite,

deci delicte civile. Iar sancţiunea – constând în efectele speciale care se produc în urma

săvârşirii acestor fapte – reprezintă pedeapsă civilă, calificare cu multiple consecinţe sub

raportul condiţiilor ei de aplicare.

Condiţiile acceptării forţate

a) Elementul obiectiv

Acest element esenţial constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea,

tăinuirea unor bunuri din moştenire, săvârşită singur sau în participaţie cu altul

(comoştenitor sau terţ).

Poate fi vorba de fapte comisive (ascunderea materială a unor bunuri,

confecţionarea şi prezentarea unui testament falsificat etc.) sau de fapte omisive

(omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar, nedeclararea unei donaţii raportabile

etc.). Aceste fapte se pot exercita atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor.

Fapta ilictă poate fi săvârşită înainte şi după deschiderea succesiunii, chiar şi cu

complicitatea defunctului, înainte dar şi după expirarea termenului legal de opţiune.

În toate cazurile darea la o parte presupune clandestinitatea cerinţă esenţială

pentru ca acceptarea forţată să opereze.

b) Elementul subiectiv

505

Acest element necesar îl reprezintă intenţia frauduloasă a moştenitorului, fraudă

destinată a înlătura aplicarea între moştenitori a regulilor devoluţiuni i succesorale, a

principiului egalităţii, prin ruperea echilibrului dintre ei. Frauda succesorală poate consta

şi în intenţia de a păgubi creditorii succesiunii prin ascunderea unei părţi din activul

succesoral, deci poate proveni şi de la moştenitorul unic.

Frauda succesorală trebuie să fie intenţionată, dolosivă, săvârşită cu rea credinţă,

intenţia frauduloasă trebuind să fie dovedită de comoştenitorul sau creditorul interesat.

Nu suntem în prezenţa fraudei succesorale dacă sustragerea sau ascunderea este

săvârşită de succesibilul care are drepturi succesorale exclusive asupra bunurilor în

cauză; ex: soţul supravieţuitor a sustras, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, bunuri

ale gospodăriei casnice; legatarul cu titlu particular care sustrage bunuri ce formează

obiectul legatului.

c) Precizări privind autorul faptei ilicite

Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţiie concretă la

moştenire, fie moştenitor legal, fie legatar universal sau cu titlu universal. Legatarul cu

titlu particular nu poate fi obligat la acceptare.

Dacă autorul faptei ilicite a decedat înainte de lichidarea moştenirii, moştenitorii

lui (acceptanţi) vor suporta consecinţele acceptării tacite, retransmiterea operând fără

beneficiu dreptului de opţiune.

Autorul faptei ilicite trebuie să aibă capacitatea delictuală în momentul săvârşirii

ei, lucrând cu discernământ, discernământul prezumându-se relativ în cazul persoanelor

care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie, iar în cazul persoanelor

incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicţie) trebuie să fie dovedit.

Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu participarea mai multor succesori universali

sau cu titlu universal pentru a frauda pe ceilalţi sau pe creditori, consecinţele vor fi

suportate de toţi, iar pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse

vor răspunde delictual, deci solidar.

Efectele acceptării pure şi simple a moştenirii.

Efecte generale

a) Consolidarea titlului de moştenitor

506

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii consolidează, definitivează titlul de

moştenitor al succesibilului, în toate cazurile.

În toate cazurile, ca urmare a acceptării pure şi simple transmisiunea moştenirii,

care a operat cu titlu provizoriu din momentul deschiderii succesiunii, se consolidează,

devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea (în

cadrul termenului de opţiune) se produce retroactiv.

b) Stingerea definitivă a dreptului de opţiune a succesibilului

Prin efectul acceptării pure şi simple se stinge definitiv dreptul d opţiune al

succesibilului; el decade din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub

beneficiu de inventar.

c) Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este contopirea,

confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului,

succesor universal sau cu titlu universal. De aici următoarele consecinţe :

- moştenitorul va răspunde personal pentru pasivul moştenirii peste limitele

(puterea) activului averii moştenite ;

- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de decujus se sting prin confuziune,

integral dacă este singurul moştenitor şi proporţional cu cota moştenită, dacă este

comoştenitor; tot astfel încetează şi drepturile reale – dezmembrăminte ale proprietăţii

sau drepturi reale accesorii pe care moştenitorul le avea asupra unui bun moştenit sau pe

care le avea de cujus asupra unui bun din patrimoniul moştenitorului – prin consolidare

(uzufruct, uz, abitaţie), respectiv prin confuziune (servitiţi, ipoteci etc. );

- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, prin acceptarea pură şi simplă a

moştenirii moştenitorul va lua locul acestuia.

Efecte speciale în cazul acceptării forţate

a) Decăderea din dreptul de opţiune succesorală

Succesorul vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de lege este decăzut din

dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Mai mult

decât atât, dacă a optat anterior în acest sens, decade din beneficiul de inventar, respectiv

din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea

moştenirii de către alţi erezi. În consecinţă el este socotit că a acceptat moştenirea pur şi

simplu.

507

b) Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau

ascunse

Succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor (acceptant) nu

are nici un drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Această decădere se produce

numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi.

Legea prevede decăderea numai din drepturile succesora le asupra bunurilor

sustrase sau ascunse, nu şi din obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile moştenirii.

Renunţarea la moştenire.

Noţiune

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care

succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune

succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la) titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect

retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire. Dreptul de a renunţa

aparţine tuturor moştenitorilor.

Condiţiile de fond speciale

a) Renunţarea nu poate fi decât expresă.

Ea nu poate fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.

Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de prescripţie

– deşi produce practic efecte asemănătoare – nu valorează nici ea renunţare tacită la

moştenire; prescripţia stinge titlul de moştenitor, câtă vreme remunţătorul este considerat

că nici n-a fost vreodată moştenitor.

Renunţarea la moştenire prin convenţie între moştenitori va fi nulă absolut, dacă

intervine înainte de deschiderea succesiunii. Dacă însă ea intervine după deschiderea

succesiunii, poate fi valabilă, dacă nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

Dacă, în pofida convenţiei, moştenitorul acceptă succesiunea, acceptarea va fi valabilă,

dar se va angaja răspunderea civilă contractuală a debitorului obligaţiei neexecutate. La

fel şi în cazul în care succesibilul renunţă la moştenire în schimb comoştenitorii nu-şi

respectă obligaţiile asumate prin convenţie, renunţătorul poate cere executarea sau

despăgubiri, dar nu va putea retracta renunţarea decât în condiţiile legii.

508

b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai

dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare – fie

tacită sau forţată ori sub beneficiu de inventar, acceptarea fiind irevocabilă.

c) Renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil, succesibilul

neputând renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.

- Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit);

renunţarea in favorem reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de acte

de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi

transmiterii drepturilor succesorale.

Condiţii de formă

Renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi

alta de opozabilitate.

a) Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Declaraţia de renunţare

trebuie să fie dată în faţa notarului public, putându-se face la orice birou notarial, un

exemplar al declaraţiei, autentificat, se trimite de îndată, la notarul public la care se află

registrul special de renunţări la succesiune, pentru înscriere.

Declaraţia de renunţare care nu este dată în aceste condiţii, este lovită de nulitate

absolută, având ca efect redobândirea dreptului de opţiune succesorală de către

succesibil. Nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.

b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul special de

renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia

teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. Înscrierea se face pentru

opozabilitate.

Succesibilul renunţător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a

renunţării. În schimb, faţă de terţul de bună-credinţă (ex: cel care a cumpărat un bun

succesoral de la succesibilul renunţător) renunţarea neînscrisă nu este opozabilă,

dimpotrivă, încheierea actului de dispoziţie de către succesibil poate fi invocată ca act de

acceptare tacită a moştenirii.

Efectele renunţării

509

Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu

opozabilitate erga omnes, vocaţia succesibilului, el devenind străin de succesiune. De aici

următoarele consecinţe:

- Renunţătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici nu este obligat

să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului – activul şi pasivul – va

reveni comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor subsecvenţi acceptanţi, care o vor

dobândi ab initio, din momentul deschiderii succesiunii, direct de la defunct, potrivit

regulilor devoluţiunii moştenirii;

- În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nu

se transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin

reprezentare ci numai în nume propriu, în condiţiile legii;

- Renunţătorul nu va fi obligat la raportul donaţiilor, indiferent dacă donaţia a fost

făcută cu raport sau cu scutire de raport;

- Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale

acestuia împotriva succesibilului renunţător, care s-au stins prin consolidare sau

confuziune, la dat deschiderii succesiunii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;

- Renunţătorul pierde şi dreptul sezinei, menţinându-se însă actele conservatorii

sau de administraţie provizorie care sunt făcute de succesibili înainte de repudierea

succesiunii, chiar dacă renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor sezinar;

- Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele succesorale.

Retractarea renunţării

a) Condiţiile retractării:

- Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a

împlinit termenul de pescripţie a dreptului de opţiune succesorală. Decăderea

renunţătorului din dreptul de a retracta renunţarea prin îndeplinirea termenului de

prescripţie operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar şi din

oficiu;

- Retractarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până la

momentul retractării de un alt succesibil cu vocaţie legală sau testamentară, universală

sau cu titlu universal. În raport cu drepturile statului asupra moştenirii vacante retractarea

devine inoperantă numai prin împlinirea termenului de prescripţie.

510

Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, succesibilul poate retracta renunţarea.

b) Pentru retractare nu se prevăd condiţii de formă, aşa încât se admite că ea poate

fi expresă sau tacită, ori chiar forţată. Este expresă când rezultă dintr-un înscris autentic

sau sub semnătură privată; este tacită când rezultă neîndoielnic din acte cu semnificaţia

acceptării tacite a moştenirii şi este forţată dacă succesibilul renunţător săvârşeşte faptele

ilicite ce cad sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ..

c) Efectele retractării:

- succesibilul devine moştenitor acceptant, doctrina împărtăşind părerea că

retractarea constituie prin ea însăşi o acceptare pură şi simplă a moştenirii, cu excepţia

minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie, în cazul cărora acceptarea este făcută sub

beneficiu de inventar dacă retractarea nu s-a făcut prin acceptare forţată;

- retractarea operează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, cu excepţia

drepturilor dobândite de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul

renunţării şi acela al retractării.

Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar.

Noţiune şi condiţii de fond

Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opţiune expres şi solemn prin

care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune

succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor (comoştenitor) al patrimoniului

succesoral, dar înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului

moştenit şi numai cu bunurile moştenite, inventarul întocmit împiedicând confuziunea

patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu.

Se optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli cu privire la

solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral.

Cu excepţia legatarului cu titlu particular, orice moştenitor poate accepta

moştenirea sub beneficiu de inventar, cu condiţia să nu o fi acceptat pur şi simplu sau nu

a renunţat la moştenire.

Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic indivizibil; nu poate avea

ca obiect numai o parte a moştenirii.

Caracterul facultativ; derogări

511

Opţiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având doar

facultatea nu şi obligaţia de a accepta sub beneficiu de inventar.

În cazul pluralităţii de moştenitori, atunci când unii acceptă pur şi simplu, iar alţii

sub beneficiu de inventar, moştenitorii care au acceptat pur şi simplu vor răspunde de

datoriile şi sarcinile succesiunii, nelimitat, însă numai pentru porţiunea de pasiv care le

incumbă. În schimb acceptantul beneficiar va răspunde pentru pasivul ce-I revine din

moştenire numai în limita şi cu activul moştenit.

Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar,

legea prevede acest mod de acceptare în următoarele situaţii:

- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă;

- în cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de opţiune, dacă

are mai mulţi moştenitori iar aceştia nu se înţeleg cu privire la exercitarea dreptului de

opţiune unic şi indivizibil dobândit prin retransmitere.

Statul, ca beneficiar al moştenirii vacante, răspunde în toate cazurile numai în

limita activului, fără a fi obligat a face o acceptare sub beneficiu de inventar.

Condiţii de formă

a) Pentru validitate

Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă şi constatată printr-

un înscris autentic, în aceleaşi condiţii ca şi renunţarea la moştenire.

Dacă această condiţie nu este respectată, intervine sancţiunea nulităţii beneficiului

de inventar, succesibilul păstrând dreptul de opţiune. Se poate încă ca acceptarea sub

beneficiu de inventar, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, să valoreze

acceptare pur şi simplă, dacă condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite.

b) Pentru opozabilitate

Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul

special de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia

teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. În caz contrar beneficiul nu va

putea fi invocat faţă de terţi şi între terţi.

c) Întocmirea inventarului

512

Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau

urmată de întocmirea unui inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale. Lipsa acestuia

face ca beneficiul de inventar să nu producă efecte, însă moştenirea se consideră

acceptată pur şi simplu.

Inventarul infidel sau inexact, întocmit cu rea-credinţă, atrage decăderea

succesibilului vinovat din beneficiul de inventar, acesta fiind socotit acceptant pur şi

simplu.

Cererea de inventariere nu valorează în sine acceptare sub beneficiul de inventar.

Efectele acceptării sub beneficiu de inventar

a) Efecte generale (comune)

Prin efectul acceptării beneficiare se stinge definitiv dreptul de opţiune al

succesibilului, el putând totuşi, în condiţiile legii, renunţa la beneficiul de inventar,

rămânând moştenitor pur şi simplu.

Succesibilul îşi consolidează titlul său de moştenitor, definitivând transmisiunea

succesorală care a operat de la data deschiderii succesiunii. El devine titular al

patrimoniului succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are

dreptul la activul net al patrimoniului, poate încheia valabil ac te juridice, poate cere

ieşirea din indiviziune etc. În caz de deces patrimoniul dobândit se tansmite la proprii

moştenitori. El poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive şi raportul donaţiilor.

b) Efecte specifice

1) Separaţia de patrimonii

Acceptarea beneficiară împiedică confuziunea patrimoniului succesoral cu

patrimoniul personal al moştenitorului, producând deci separaţia de patrimonii. În

consecinţă, moştenitorul beneficiar devine titular a două patrimonii distincte, separate

între ele.

Separaţia de patrimonii rezultând din acceptarea sub beneficiu de inventar

produce efecte tripartite – faţă de toţi creditorii moştenirii şi legatari, precum şi faţă de

moştenitorul însuşi şi creditorii săi personali.

Efectele separaţiei de patrimonii:

- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cujus nu se sting prin

confuziune; drepturile reale (dezmembrăminte ale proprietăţii sau drepturi reale

513

accesorii) ce există între cele două patrimonii, nu încetează prin consolidare sau

confuziune.

- În caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitaţie, moştenitorul beneficiar

poate deveni adjudecatar în calitate de titular al patrimoniului propriu, asimilat unui terţ;

- Moştenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului propriu, poate

dobândi drepturi şi obligaţii noi faţă de patrimoniul succesoral;

- În raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar nu va lua

locul acestuia, aşa încât excepţiile personale pe care terţii le puteau invoca contra lui de

cujus vor fi inopozabile faţă de moştenitorul beneficiar;

- Creditorii succesorali şi legatari urmează să fie plătiţi din preţul bunurilor

succesorale cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, care vor putea

ridica pretenţii numai asupra valorilor rămase după lichidarea pasivului moştenirii.

2) Răspunderea moştenitorului beneficiar

Moştenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii numai până

la concurenţa valorii bunurilor din moştenire; această limitare nu este numai valorică, dar

vizează chiar bunurile în natură care fac parte din patrimoniul succesoral, în sensul că

numai bunurile succesorale pot fi urmărite de creditorii succesiunii.

Moştenitorul beneficiar are facultatea de a se libera de sarcina lichidării pasivului

succesoral predând toate bunurile succesiunii creditorilor şi legatarilor cu titlu particular.

Ca urmare a abandonării bunurilor succesorale el este descărcat de sarcina administrării

patrimoniului succesoral, dar păstrează calitatea de moştenitor şi de proprietar al

bunurilor succesorale.

Administrarea şi lichidarea patrimoniului succesoral

Dacă nu preferă abandonarea, moştenitorul beneficiar devine administratorul şi

lichidatorului patrimoniului succesoral.

Administrarea se face în interesul său, dar şi în interesul creditorilor succesorali şi

al legatarilor, faţă de care va răspunde – ca administrator – dacă nu depune diligenţa pe

care o depune în administrarea propriului patrimoniu, asemănător unui mandatar sau

depozitar gratuit. În aceste cazuri el răspunde faţă de creditori şi legatari inclusiv cu

bunurile sale proprii.

514

Pentru a plăti datoriile şi sarcinile succesiunii bunurile succesorale vor putea fi

vândute doar prin licitaţie, în condiţiile legii, cu excepţia mobilelor corporale supuse

stricăciunii şi a celor a căror conservare ar necesita cheltuieli prea mari. În caz contrar,

vânzarea va fi valabilă dar va putea fi atacată de creditori cu acţiunea pauliană, iar în

cazul imobilelor, sancţiunea este decăderea din beneficiul de inventar.

Valorile active din moştenire trebuie să fie folosite numai pentru plata datoriilor şi

sarcinilor succesiunii cu excepţia celor rezultând din raportul sau reducţiunea donaţiilor.

Valorile rămase după plata datoriilor şi sarcinilor se cuvin moştenitorului.

Încetarea beneficiului de inventar

Beneficiul de inventar poate să înceteze cu efect retroactiv prin renunţarea

moştenitorului la beneficiul de inventar şi prin decăderea lui din beneficiu, cu titlu de

pedeapsă.

a) Încetarea prin renunţare

Renunţarea poate fi expresă sau tacită, rezultând din acte care denotă intenţia

vădită de a accepta confiziunea propriului patrimoniu cu patrimoniul succesoral:

săvârşirea de acte materiale sau încheierea de acte de dispoziţie nepermiose în cadrul

administrării patrimoniului succesoral.

b) Încetarea prin decăderea din beneficiul de inventar

Aceasta intervine dacă:

- moştenitorul cu intenţie frauduloasă a ascuns sau a dat la o parte bunuri

succesorale;

- moştenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea

formalităţilor prevăzute de lege (licitaţie publică cu autorizarea justiţiei).

Transmiterea activului şi pasivului moştenirii.

Precizări privind obiectul transmisiunii

La decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei se transmite asupra moştenitorilor

legali sau testamentari. Transmiterea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi

obligaţiile defunctului cu conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale fiind

netransmisibile pe cale de moştenire.

Cuprinsul activului succesoral

515

Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu, numai drepturile

patrimoniale existente la dat deschiderii succesiunii. Drepturile personale nepatrimoniale

nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional; ex: exercitarea dreptului de a

pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei literare etc.

Drepturile patrimoniale ele defunctului intră în alcătuirea activului succesoral,

indiferent de natura lor; ex: drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă sau

drepturi patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale, acţiunile patrimoniale la care avea

dreptul defunctul, acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori. De asemenea

intră în patrimoniul succesoral drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului

la data deschiderii succesiunii intră ulterior în activul succesoral; ex: valori intrate prin

reducţiunea liberalităţilor excesive sau raportul donaţiilor, fructele naturale, civile şi

industriale produse ulterior deschiderii succesiunii sau echivalentul bănesc al folosinţei

exercitată de un moştenitor asupra unui bun din masa succesorală.

Nu intră în activul moştenirii acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente la

data deschiderii succesiunii, se sting la moartea titularului lor, având caracter viager sau

din alte cauze.

Transmisiunea activului succesoral

Transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

a) Transmisiunea universală sau cu titlu universal

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul succesoral; titularii dreptului

sunt: moştenitorii cu vocaţie universală – moştenitorii legali şi legatarii universali.

Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune din universalitate;

titularii dreptului sunt legatarii cu titlu universal.

b) Transmisiunea cu titlu particular

Are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite

izolat. Este cazul legatului particular.

Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor

bunuri individual determinate ori drept de proprietate intelectuală sau drept succesoral

moştenit de testator, legatarul dobândeşte dreptul direct de la defunct, în momentul

deschiderii succesiunii.

516

Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen determinabile după diferite criterii

obligaţii de a face sau a nu face etc., legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva

moştenitorului obligat la plata legatului.

Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu

titlu universal

În momentul deschiderii succesiunii creanţele defunctului se divid prin efectul

legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional cu cota ce- i revine fiecăruia din moştenire;

dacă obiectul creanţei este indivizibil fiecare moştenitor poate cere în totalitate

executarea obligaţiei.

Drepturile reale se dobândesc în stare de indiviziune.

Cuprinsul pasivului succesoral

În alcătuirea pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile moştenirii.

a) Datoriile succesorale

Sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care – indiferent de izvorul lor –

există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile

defunctului faţă de moştenitori.

Nu reperzintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea lui de cujus sau

care au fost contractate intuitu personae; efectele acestora sunt însă opozabile

moştenitorilor.

c) Sarcinile succesorale

Sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul lui de cujus, se nasc în

persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa

defunctului sau din voinţa lui:

- cheltuielile de înmormântare;

- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii;

- plata legatelor cu titlu particular, atunci când legatul nu are ca obiect un drept

real asupra unui lucru individual determinat, deci în acele situaţii care co nferă legatarului

calitatea de creditor al unei creditor.

Transmiterea pasivului succesoral

a) Transmisiunea universală şi cu titlu universal

517

Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal,

deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu care

cuprinde atât drepturi cât şi obligaţii.

b) Transmiterea cu titlu particular

Legatarii particulari, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral, cu

excepţia următoarelor ipoteze şi limite:

- dacă testatorul a prevăzut expres plata, totală sau parţială, de către legatarul

particular a unei datorii sau sarcini;

- dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu

numai drepturi dar şi obligaţii;

- dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat; legatarul nu este obligat

la plată dar o poate face pentru a salva imobilul de la urmărire, subrogându-se în locul

creditorului plătit şi putând recupera plata pe cale acţiunii în regres de la cei obligaţi să

suporte pasivul moştenirii;

- dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat,

legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului;

- în ipoteza legatarului cu titlu particular al uzufructului având ca obiect

universalitatea succesorală sau cotă parte din universalitate

Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu

titlu universal, proporţional cu părţile ereditare

Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti pasivul

succesoral proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Această regulă se aplică atât în

cazul acceptării pure şi simple a moştenirii cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de

inventar, felul acceptării determinând numai limitele răspunderii.

Calitatea de moştenitori sezinari nu are nici o relevanţă sub aspectul divizării

pasivului succesoral, obligaţia de plată a pasivului nefiind o consecinţă a sezinei ci a

transmisiunii universale sau cu titlu universal.

În cazurile în care pentru divizare este necesară evaluarea legatului şi a moştenirii,

în mod provizoriu se admite divizarea pasivului în părţi virile, adică după numărul

succesorilor universali sau cu titlu universal, creditorii putând acţiona în acest sens,

518

urmând ca după stabilirea definitivă a părţilor ereditare să se opereze regularizarea între

moştenitori a plăţilor făcute.

Bunurile gospodăriei casnice, moştenite în exclusivitate de soţul supravieţuitor,

nu intră în calculul pentru divizarea pasivului.

Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului proporţional cu părţile

ereditare:

- dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor va

putea fi acţionat singur, cu drept de regres împotriva comoştenitorilor;

- dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei;

- dacă obligaţia este indivizibilă – indivizibilitate naturală sau convenţională – oricare

moştenitor poate fi urmărit pentru întreg cu drept de regres;

- dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat va

fi obligat ipotecar pentru tot dar numai până la concurenţa valorii imobilelor ce deţin; pentru

rest obligaţia se divide între moştenitori;

- dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil, cât timp durează indiviziunea

între moştenitori.

Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres

Problema vizează raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul sau unii

dintre ei a plătit din datoriile şi sarcinile moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea

plată poate fi făcută voluntar sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti peste partea sa

din datorie.

În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa are acţiune

personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu au achitat părţile lor contributive;

fie o acţiune din gestiunea de afaceri, fie o acţiune rezultând din subrogaţia legală, fie

acţiunea în garanţie a împărţelii.

Acţiunea este în toate cazurile divizibilă şi prescriptibilă, în termenul general de

prescripţie, indiferent că cererea se valorifică într-o acţiune separată sau în cadrul acţiunii

de ieşire din indiviziune.

Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru

pasivul succesoral

519

În această privinţă se face, în mod tradiţional, deosebirea între moştenitorii

regulaţi şi cei neregulaţi.

Moştenitorii regulaţi (rudele defunctului cu vocaţie succesorală şi soţul

supravieţuitor) răspund pentru plata pasivului moştenirii cu bunurile moştenite dar şi cu

patrimoniul propriu, dacă nu au oprit confuziunea dintre cele două patrimonii.

Moştenitorii neregulaţi (legatari universali, cu titlu universal sau statul) răspund

pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor moştenite, cu condiţia ca prin

întocmirea unui inventar să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral.

Dacă legatarul a intrat în posesiunea bunurilor fără inventar va răspunde pentru pasiv ca

şi moştenitorii regulaţi.

Această diferenţiere este nejustificată, în practică limitarea răspunderii pentru

pasiv în limita bunurilor moştenite se face prin acceptarea sub beneficiu de inventar de

către toţi succesorii universali sau cu titlu universal.

Petiţia de ereditate

A. Noţiune. Uneori, din diferite motive, bunurile moştenirii sunt deţinute de o

persoană străină. În asemenea cazuri, pentru a intra în posesia moştenirii, adevăratul

moştenitor are la îndemână o acţiune denumită petiţie de ereditate. Prin urmare, petiţia

de ereditate este o acţiune prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti

recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau testamentar şi obligarea celui care

deţine bunurile succesorale să le restituie.

B. Efectele petiţiei de ereditate: a) efectele în raporturile dintre adevăratul

moştenitor şi moştenitorul aparent. În cazul în care acţiunea în petiţie de ereditate a

fost admisă, moştenitorul aparent este obligat să înapoieze adevăratului moştenitor toate

bunurile succesorale; b) efectele în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţele

persoane. În legătură cu actele juridice pe care moştenitorul aparent le-a încheiat cu terţii

referitoare la bunurile moştenirii trebuie făcute anumite distincţii: actele de administrare

sunt menţinute; ele sunt în interesul adevăratului moştenitor şi concordă cu interesul

general, care impune ca bunurile să fie gospodărite în mod corespunzător; actele de

dispoziţie privind bunurile mobile se menţin şi ele, dacă terţa persoană a fost de bună-

credinţă; în materie de mobile, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu (art. 1909 C.

520

Civ.); actele de dispoziţie referitoare la bunurile imobile sunt menţinute; aparenţa este

creatoare de drept, dacă ea dă naştere unei erori obşteşti (error communis facit jus).

C. Termenul de prescripţie. Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă; ea

se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

Termenul curge de la data când pârâtul a făcut acte de moştenitor, care prin natura

lor contestă drepturile adevăratului moştenitor.

Împărţeala de ascendent

1. Noţiune, utilitate şi natură juridică

Partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între vii (donaţie) sau

pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toţi descendenţii

săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale – în tot sau în parte –

aceste bunuri fiind dobândite de aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote părţi

ideale, ce caracterizează starea de indiviziune.

Prin partajul de ascendent se preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între

descendenţi la moartea ascendentului, şi se evită dificultăţile unui partaj succesoral.

Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, ea reprezintă o

donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală, dar de

natură specială întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune, ci

dimpotrivă preîntâmpină naşterea unei astfel de stări între descendenţii dispunătorului la

deschiderea succesiunii. Fiind un act mixt ea trebuie realizată atât cu respectarea regulilor

donaţiei sau dispoziţiilor testamentare, cât şi a normelor privitoare la împărţeală.

2. Condiţii de validitate

a) Condiţii de formă

Împărţeala de ascendent se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai cu

respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.

După deschiderea moştenirii nulitatea donaţiei sau testamentului pentru vicii de

formă pot fi acoperite prin ratificare, confirmare sau executare voluntară.

b) Condiţii de fond

1) Condiţii de drept comun

521

Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond de drept

comun – capacitate, consimţământ, obiect, cauză) prevăzute de lege pentru donaţii şi

testamente.

2) Condiţii speciale

Persoanele îndreptăţite a face împărţeala de ascendent

Potrivit legii numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile pe

această cale între descendenţi.

Persoanele între care se face împărţeala

Împărţeala de ascendent se face numai între descendenţii dispunătorului.

Împărţeala prin donaţie conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni.

Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă în

nume propriu sau prin reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea expres

sau tacit. Vocaţia succesorală se apreciază în funcţie de data deschiderii moştenirii.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie să cuprindă pe

toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare.

Împărţeala testamentară rămâne valabilă şi în ipoteza în care unul dintre

descendenţi vine la moştenire – fiind decedat şi neavând descendenţi – partea

descendentului lipsă se va dobândi în ondiviziune de ceilalţi moştenitori.

Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea

împărţelii.

Obiectul împărţelii

Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul a lăsat la

moartea sa sau numai o parte a acesteia.

Împărţeala-donaţie nu poate avea obiect decât bunurile prezente nu şi cele

viitoare.

Bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent inclusiv cele dobândite de el

ulterior actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se vor partaja conform dreptului

comun.

Bunurile ce fac obiectul partajului de ascendent trebuie să aparţină exclusiv

ascendentului dispunător.

Condiţiile împărţelii propriu zise

522

Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza material

bunurile, ea trebuind să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenţi.

Împărţeala trebuie făcută cu respectarea părţii legitime (rezerva succesorală) a

fiecărui descendent, cel vătămat putând ataca împărţeala prin acţiunea în reducţiune. În

cadrul împărţelii de ascendent nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând

favoriza pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile (luând în

considerare şi rezerva soţului supravieţuitor).

3. Efectele împărţelii de ascendent

A) Efectele împărţelii donaţie

a) Efectele înainte de deschiderea moştenirii

Între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi specifice contractului de donaţie.

Astfel, donatarii vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii contractului,

drepturile care formează obiectul lui, putând dispune liber de bunurile ce le-au fost

atribuite, fără să mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului donator.

Creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiunea pauliană.

Descendenţii au între ei calitatea de copărtaşi, raporturi născute din împărţeală. În

virtutea acestor relaţii copărtaşul evins se bucură de acţiunea în garanţie împotriva

celorlalţi, inclusiv de privilegiul imobiliar corespunzător.

Rezoluţiunea împărţelii nu se poate cere, pentru neexecutarea obligaţiilor

rezultând din împărţeală, numai în cazul în care s-a prevăzut aceasta în actul de

împărţeală.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii donatori care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a

moşteni:

- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia;

- dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile primite

donaţie;

- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive dacă rezerva a fost

încălcată prin împărţeala de ascendent;

- nu pot cere raportul donaţiilor.

523

Descendentul donatar care nu poate sau nu vrea să vină la moştenire păstrează

bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun; calitatea de donatar al

descendentului şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate d venirea la moştenire. Însă, fiind

străin de moştenire, el va putea păstra bunurile donate numai în limitele cotităţii

disponibile, cotitate calculată numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari care

vin efectiv la moştenire, inclusiv soţul supravieţuitor, dacă este cazul.

B) Efectul împărţelii testamentare

a) Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului testator

Fiind o dispoziţie mortis causa, nu produce efect cât timp ascendentul trăieşte şi el

o poate revoca sau modifica până în ultima clipă a vieţii.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din chiar momentul

deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului.

Ei urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie acceptând moştenirea

– aşa cum le-a fost transmisă – fie renunţând la ea, ei neavând calitatea dublă de

moştenitori legali şi testamentari, având doar calitatea de moştenitori legali, deoarece

actul valorează împărţeală şi nu liberalitate testamentară.

Ca urmare a împărţelii testamentare între descendenţi se nasc raporturi de

împărţeală şi ca atare datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul

imobiliar al copărtaşului.

Bunurile care nu au fost împărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în

stare de indiviziune, potrivit dreptului comun.

Dacă bunurile care au fost atribuite prin testament unuia dintre descendenţi nu

mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, descendentul rămas

fără lot poate cere constatarea nulităţii actului de împărţeală în calitate de descendent

omis de la partaj, iar dacă lotul să u a fost diminuat, în aşa măsură încât nu mai acoperă

nici rezerva succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea

loturilor copărtaşilor avantajaţi.

4. Ineficacitatea împărţelii de ascendent

a) Cauze de drept comun

Partajul de ascendent poate deveni ineficace datorită:

524

- anulării – pentru incapacitate sau vicii de consimţământ;

- din cauza nulităţii absolute;

- cauze care atrag caducitatea

- revocarea donaţie pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine;

- creditorii pot cere revocarea actului prin acţiunea pauliană.

b) Cauze de ineficacitate speciale

- împărţeala este nulă pentru omiterea unui descendent chemat efectiv la

moştenire;

- în cazul în care încalcă rezerva succesorală, împărţeala poate fi atacată prin

acţiunea în reducţiune;

525

526

527

528