Download - Drept-civil
1
DREPT CIVIL
A. Teoria generală..........................................................................7
A.1. Raportul juridic civil. Definiţie. Caractere. Elemente (subiecte, conţinut,
obiect)..................................................................................................................................7
Definiţie. Caractere..................................................................................................7
Elemente (subiecte, conţinut, obiect).......................................................................9
A.2. Actul juridic civil. Noţiune şi clasificare. Capacitatea de încheia actul juridic
civil. Consimţământul. Obiectul actului juridic civil. Cauza (scopul) actului juridic.
Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia,
sarcina). Efectele actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil..........................15
Noţiune şi clasificare..............................................................................................15
Capacitatea de a încheia actul juridic civil.............................................................18
Consimţământul.....................................................................................................19
Obiectul actului juridic civil..................................................................................22
Cauza (scopul) actului juridic civil........................................................................25
Forma actului juridic civil......................................................................................28
Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia, sarcina)...............................30
Efectele actului juridic civil...................................................................................37
Nulitatea actului juridic civil....................................................………………….40
A.3. Prescripţia extinctivă. Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă
de alte instituţii. Efectul prescripţiei extinctive. Domeniul prescripţiei extinctive.
Termenele de prescripţie extincvtivă. Cursul prescripţiei extinctive (început,
suspendare, întrerupere, repunere în termen)..............................................................46
Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă de alte instituţii.......................46
Efectul prescripţiei extinctive…......................................................……………………..49
Domeniul prescripţiei extinctive…...............................................................…………….51
Termenele de prescripţie extinctivă..........................................................……………….52
2
Cursul prescripţiei extinctive (început, suspendare, întrerupere, repunere în
termen)….....................................................................................................……………..59
B. Persoanele................................................................................64
B.1.Identificarea persoanei fizice. Noţiune şi natura juridică a atributelor de
identificare. Numele. Domiciliul şi reşedinţa. Starea civilă.........................................64
B.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice. Noţiune. Capacitatea civilă de folosinţă.
Capacitatea civilă de exerciţiu........................................................................................62
Noţiune...............................................................................................................................62
Capacitatea civilă de folosinţă...........................................................................................62
Capacitatea civilă de exerciţiu...........................................................................................72
B.3. Persoana juridică. Noţiune, enumerare şi clasificare. Alementele constitutive.
Capacitatea civilă a persoanei juridice. Identificarea persoanei juridice. Înfiinţarea
reorganizarea şi încetarea persoanelor juridice............................................................77
C. Teoria drepturilor reale..........................................................83
C.1. Teoria generală a proprietăţii. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate;
proprietatea publică şi proprietatea privată. Exproprierea pentru cauză de utilitate
publică...............................................................................................................................83
Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate.................................................................83
Proprietatea publică şi proprietatea privată........................................................................88
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică……..........................................…………..103
C.2. Regimul juridic al bunurilor imobile (terenuri şi construcţii) proprietate
privată.............................................................................................................................104
C.3. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate..............................................112
C.4. Apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.......................136
C.5. Posesia şi efectele sale............................................................................................147
C.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate......................................................154
3
C.7. Accesiunea (incorporaţiunea) şi uzucapiunea (prescripţia achizitivă) – moduri
de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.....................167
Accesiunea (incorporaţiunea)..............................................................................167
Uzucapiunea.........................................................................................................180
C.8. Publicitatea Imobiliară..........................................................................................184
D. Teoria Generală a obligaţiilor..............................................193
D.1. Noţiunea, elementele şi clasificarea obligaţiilor..................................................193
D.2. Contractul – izvor al obligaţiior. Noţiune şi clasificare. Încheiere. Efectele
contractului. Efectele specifice (speciale) ale contractelor.........................................195
Noţiune şi clasificare............................................................................................195
Încheiere...............................................................................................................200
Efectele contractului............................................................................................205
Efecte specifice (speciale) ale contractelor sinalagmatice.................…………..214
D.3. Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane). Plata lucrului
nedatorat. Îmbogăţirea fără justă cauză.....................................................................225
Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane)............................................225
Plata lucrului nedatorat....................................................................................................231
Îmbogăţirea fără justă cauză............................................................................................238
D.4. Fapta ilicită cauzatoare de pre judicii, izvor al obligaţiilor (Răspunderea civilă
delictuală). Noţiune, pricnipii şi funcţii. Delimitarea răspunderii civile delictuale de
alte forme de răspundere juridică. Răspunderea pentru fapta proprie. Răspunderea
pentru fapta altei persoane. Răspunderea pentru prejurdiciile cauzate de animale.
Răspunderea pentru ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general............................................................................................................243
Noţiune, principii şi funcţii................................................................…………………..243
Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică...............247
Răspunderea pentru fapta proprie....................................................................................249
Răspunderea pentru fapta altei persoane..........................................................................261
4
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general........................................263
Răspunderea pentru ruina edificiului…......................................................…………….265
D.5. Efectele obligaţiilor……......................................................................…………..269
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor............................................……………….270
Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)………....................…..271
D.6. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Acţiunea revocatorie
(pauliană)....................................................................................................................…276
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)…...............................................…………276
Acţiunea revocatorie (pauliană)…...........................................…………………………278
D.7. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor. Cesiunea de creanţă. Subrogaţia
în drepturile creditorului. Novaţia. Delegaţia.............................................................279
Cesiunea de creanţă..........................................................................................................279
Subrogaţia în drepturile creditorului................................................................................281
Novaţia.............................................................................................................................283
Delegaţia..........................................................................................................................284
D.8. Stingerea obligaţiilor..............................................................................................285
Compensaţia.....................................................................................................................285
Remiterea de datorie…...............................................................................…………….286
D.9. Obligaţiile plurale..................................................................................................287
D.10. Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea. Dreptul de retenţei. Garanţiile reale
mobiliare. Ipoteca. Privilegiile speciale imobiliare.....................................................294
Fidejusiunea.........................................................................................................294
Dreptul de retenţie................................................................................................298
Garanţiile reale imobiliare...................................................................................299
Ipoteca..................................................................................................................302
E. Contractele speciale...............................................................313
E.1. Contractul de vânzare cumpărare.............................................................................313
E.2. Contractul de donaţie..............................................................................…………..344
5
E.3. Contractul de locaţiune.............................................................................................356
E.4. Contractul de arendare..............................................................................................365
E.5. Contractul de antrepriză...........................................................................................370
E.6. Contractul de mandat……...................................................................…………….375
E.7. Contractul de depozit................................................................................................381
E.8. Contractul de societate civilă....................................................................................388
E.9. Contractul de rentă viageră.......................................................................................393
E.10. Contractul de întreţinere.........................................................................................397
E.11. Contractul de tranzacţie….............................................................……………….402
E.12. Împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie..........................................404
E.13. Contractul de asigurare...........................................................................................409
F. Succesiuni….......................................................……………416
F.1. Reguli generale privitoare la moştenire. Caracterele generale ale trnsmiterii
moştenirii. Deschiderea moştenirii. Condiţiile generale ale dreptului la
moştenire.........................................................................................................................416
Reguli generale ale transmiterii moştenirii......................................................................416
Caracterele generale ale transmiterii moştenirii..............................................................420
Deschiderea moştenirii.....................................................................................................425
Condiţiile generale ale dreptului la moştenire.................................................................429
F.2. Moştenirea legală. Condiţiile dreptului de moştenire legală. Principiile generale
ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii. Dreptul de
moştenire al rudelor defunctului. Drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor.................................................................................................................445
Condiţiile dreptului de moştenire legală..........................................................................445
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste
principii............................................................................................................................449
Dreptul de moştenire al rudelor defunctului....................................................................451
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.............................................................460
6
F.3. Moştenirea testamentară. Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.
Testamentul autentic. Legatul. Limitele dreptului de dispoziţie asupra
moştenirii........................................................................................................................467
Noţiunea de testament......................................................................................................467
Condiţii de validitate........................................................................................................470
Testamentul autentic........................................................................................................472
Legatul.............................................................................................................................474
Limitele dreptului de dipoziţie asupra moştenirii............................................................488
F.4. Transmisiunea moştenirii (inclusiv împărţeala pe ascendent)...........................494
7
A. Teoria generală
A.1. Raportul juridic civil. Definiţie. Caractere. Elemente (subiecte, conţinut, obiect)
Definiţie. Caractere
Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma de drept. Natura
relaţiei sociale reglementată de norma juridică determină natura raportului juridic : de
drept constituţional, civil, penal etc.
Relaţiile sociale reglementate de normele juridice de drept civil sunt raporturi
juridice civile.
Întră în sfera raporturilor juridice civile, relaţiile juridice patrimoniale şi relaţiile
personale nepatrimoniale dacă sunt reglementate de norme de drept civil (de exemplu un
raport rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau din încălcarea dreptului de
proprietate).
Rezultă că pentru naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor
juridice civile concrete trebuie să existe: o relaţie socială, o normă de drept care să
reglementeze relaţia socială şi un fapt sau un act juridic de care normele de drept
condiţionează naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de drepturi şi ob ligaţii
concrete.
Faptele juridice sunt evenimente sau acţiuni omeneşti de care legea leagă
producerea unor efecte.
Evenimentele sunt împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor e fecte juridice (de exemplu,
naşterea sau moartea unor subiecte de drept civil).
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite cu sau fără intenţia
de a produce efecte juridice.
Caracterele raportului juridic civil
8
a). Raportul juridic civil are un caracter social deoarece acestea se stabilesc între
oameni, priviţi fie, ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (în colectiv).
b). Raportul juridic civil are un caracter voliţional, ce rezultă din faptul că
raportul juridic este reglementat de o normă juridică care, în esenţă, exprimă voinţa
legiuitorului, dar şi prin voinţa părţilor.
c). Raportul juridic civil se caracterizează prin: egalitatea juridică a părţilor.
Elemente (subiecte, conţinut, obiect)
Subiectele raportului juridic civil
Raportul juridic civil este alcătuit din: subiectele sau părţile raportului raportul,
conţinutul raportului şi obiectul raportului.
Prin subiect al raportului juridic înţelegem capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii.
Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:
-subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi;
-subiectul pasiv, acela care se obligă.
În cadrul raporturilor obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar
subiectul pasiv este denumit debitor.
Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de denumirile raportului
juridic la care participă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile se
numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de donaţie părţile se numesc donator şi
donatar etc.).
Raportul juridic civil stabileşte de regulă între două persoane, raport juridic
simplu. În alte cazuri raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca
subiecte active, fie ca subiecte pasive.
De exemplu, în raportul de proprietate subiectul activ poate fi o singură persoană
sau , în cazul proprietăţii comune, pot fi mai multe persoane.
În raportul obligaţional pot fi: mai mulţi creditori (ca pluralitate activă), mai mulţi
debitori (ca pluralitate pasivă) ori mai mulţi creditori şi debitori (ca pluralitate mixtă).
9
Conţinutul raportului juridic
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din: drepturile subiectului activ şi
obligaţiile subiectului pasiv.
În cadrul raportului juridic civil drepturile şi obligaţiile sunt interdependente,
adică drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv, iar obligaţiile
subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică recunoscută de normele de drept
civil unei persoane fizice sau juridice ca subiecte active de a avea, în limitele fixate de
aceste norme, o anumită conduită şi de a pretinde celorlalte persoane, ca subiecte pasive,
de a avea o conduită corespunzătoare constând în : a da, a face ceva sau a nu face ceva.
Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită
conduită, corespunzătoare cerinţei subiectului activ, constând în: a da, a face ceva sau a
nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile se clasifică:
În funcţie de sfera persoanelor obligate sau în funcţie de gradul de opozabilitate,
drepturile subiective se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său,
determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celelalte persoane având obligaţia
generală şi negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ
determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv determinat
(debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).
În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective se divid în drepturi patrimoniale
şi drepturi personale nepatrimioniale.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut
economic,nefiind evaluabil în bani.
În funcţie de siguranţa oferită titularilor, drepturile se împart în drepturi pure şi
simple şi drepturi afectate de modalităţi (termen, condiţie, sarcină).
10
Dreptul civil “pur şi simplu” este dreptul ce se naşte în cadrul unui raport juridic
în forma sa cea mai simplă, care presupune un creditor, un debitor şi un singur obiect;
dreptul se naşte şi îşi produce efecte imediat, conferind titularului siguranţa şi puterea
deplină; creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut.
Dreptul civil afectat de modalităţi adaugă unele elemente specifice, care produc
efecte speciale, denumite termen, condiţie ori sarcină.
Obligaţiile civile se clasifică după mai multe criterii.
În raport de obiectul lor distingem: obligaţii de a da, a face sau a nu face;
obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de rezultat ori de diligenţă.
“A da”(aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un drept real
( drept de proprietate).
“A face” (aut facere) înseamnă o acţiune în favoarea subiectului activ, o prestaţie
pozitivă de orice natură ( efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui
bun).
“A nu face” înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abţine de a nu face ceva
care să afecteze exerciţiul unui drept absolut sau să se abţină de a nu face ceva la care
persoana era îndreptăţită să facă dacă nu şi-ar fi luat obligaţia faţă de subiectul activ de a
nu face.
Obligaţia de rezultat (determinată) se consideră îndeplinită dacă debitorul a ajuns
la rezultatul promis, la îndeplinirea obligaţiei promise. De exemplu, transportatorul este
eliberat când marfa a ajuns la destinaţie, vânzătorul când a predat lucrul vândut în mâna
cumpărătorului.
Obligaţia de diligenţă (de mijlocare) îl îndatorează pe debitor de a depune
eforturi, de a stărui cu bună credinţă pentru a atinge un anumit rezultat, fără a fi obligat să
îndeplinească însuşi rezultatul respectiv.
În raport de sancţiune sunt: obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte. Obligaţiile
perfecte beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de constrângere a
statului pentru a obţine un titlu executoriu împotriva debitorului. Obligaţiile imperfecte
(naturale) sunt lipsite de sancţiune, dar pot fi executate fără ca debitorul să mai poată
pretinde restituirea prestaţiei .
11
Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau inacţiunea la care
este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În timp ce conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatorir i juridice, obiectul
are semnificaţia realizării acestora.
Când prestaţia are a obiect transmiterea unui drept asupra unui lucru, acesta poate
fi privit ca element material. Astfel se poate vorbi despre obiectul „derivat” al raportului
juridic civil.
Obiectul material („lucrul” ori „bunul” în sens juridic) trebuie să aibă valoare
economică şi să fie util pentru trebuinţele umane.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu
valoare economică) aparţinând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul
patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.
Patrimoniul, ca universalitate juridică, are un activ (drepturi, creanţe) şi un pasiv
(obligaţii). Patrimoniul nu este deci, o simplă universalitate de fapt (un ansamblu de
bunuri);
Clasificarea bunurilor se face după anumite criterii generale şi specifice.
Clasificarea are importanţă teoretică, dar mai ales practică, deoarece determină regimul
juridic aplicabil diferitelor bunuri.
a). După regimul circulaţiei juridice sunt bunuri care se află în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil.
Sunt în circuitul civil toate bunurile care pot fi obiectul actelor juridice civile,
adică pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte civile. Regula este că bunurile sunt în
circuitul civil, iar excepţiile trebuiesc prevăzute expres de lege.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt cele nu pot face obiectul unor acte juridice
civile. Bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil (fiind
inalienabile şi insesizabile).
b). După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile.
Bunuri mobile sunt cele care se transportă de la un loc la altul (art.473 Cod civil).
12
Sunt bunuri imobile “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura
lor”. De precizat, că expresia “clădirile” cuprinde toate construcţiile sau lucrările ridicate
pe pământ sau în acesta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.) precum şi părţile
unei clădiri (uşi, ferestre, balcoane, burlane, instalaţii etc.) sunt imobile prin încorporaţie
sau prin destinaţie (oglinzi prinse în pereţi, statui), morile de vânt sau de apă aşezate pe
stâlpi; recoltele care ţin de rădăcini, fructele neculese; arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă
de pământ sunt imobile.
c).După modul de determinare sunt bunuri individual determinate (res certa) şi
bunuri generic determinate (res genera):
Bunurile individual determinate acelea care după natura lor sau prin voinţa
părţilor sunt individualizate prin elemente specifice (un anumit autoturism, o anumită
casă etc.).
Bunurile generic determinate acelea care se individualizează prin însuşiri şi
caracteristici specifice speciei sau categoriei din care fac parte; individualizarea specifică
se face prin: numărare, cântărire, măsurare etc. (o anumită cantitate de ciment, de mere,
de grâu etc.).
d).După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri
fungibile şi bunuri nefungibile:
Bunurile fungibile sunt acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea
unei obligaţii civile;
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele, debitorul
neputând fi liberat prin predarea altui bun.
e). După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în bunuri
frugifere şi bunuri nefrugifere.
Sunt frugifere bunurile care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte
bunuri denumite fructe;
Sunt nefrugifere bunurile care nu au capacitatea de a da naştere la alte produse.
f). După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
Bunurile consumptibile îşi consumă substanţa ori sunt înstrăinate la prima lor
întrebuinţare;
13
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea
substanţei ori înstrăinarea lor.
g).După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică,
bunurile sunt divizibile şi indivizibile.
Sunt divizibile bunurile care pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta
destinaţia economică.
Sunt indivizibile bunurile care nu pot fi împărţite fără a nu-şi schimba destinaţia
economică.
h).După cum sunt percepute, bunurile pot fi bunuri corporale şi bunuri
necorporale.
Bunurile corporale au existenţă materială, pot fi percepute cu simţurile umane; aşa
sunt , în general, lucrurile;
Bunurile necorporale au o existenţă abstractă, ideală ce scapă simţurilor noastre;
aşa sunt toate drepturile (drepturile reale, de creanţă, de autor, titlurile de valoare etc.).
j).După corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt bunuri principale şi bunuri
accesorii.
Sunt principale bunurile ce pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui
bun;
Sunt accesorii bunurile care prin destinaţie servesc la întrebuinţarea unor bunuri
principale (antena pentru televizor, imobilele prin destinaţie etc.).
k). După cum pot fi sau nu fi urmărite şi supuse executării silite, bunurile sunt
sesizabile şi insesizabile.
14
A.2. Actul juridic civil. Noţiune şi clasificare. Capacitatea de încheia actul juridic
civil. Consimţământul. Obiectul actului juridic civil. Cauza (scopul) actului juridic.
Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia,
sarcina). Efectele actului juridic civil. Nulitatea actului juridic civil.
Noţiune şi clasificare
În terminologia juridică curentă, noţiunea de act juridic are două sensuri:
- ca "negotium", actul juridic (în general, şi actul juridic civil în special) constă
în manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane, săvârşită în scopul de a
produce efecte juridice (de drept civil), adică în scopul de a crea, modifica sau stinge
raporturi juridice (civile);
- ca instrumentum, actul juridic desemnează înscrisul constatator al
manifestării de voinţă, suportul material unde se consemnează manifestarea de
voinţă a părţilor.
Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Astfel:
1.după numărul părţilor a căror voinţă juridică participă la formarea actului:
- acte juridice unilaterale- sunt rezultatul voinţei unei singure părţi: testamentul,
renunţarea la o moştenire etc;
- acte juridice bilaterale- reprezintă voinţa concordantă a două părţi: vânzarea-
cumpărarea, donaţia etc;
- acte juridice multilaterale- sunt rezultatul acordului de voinţă care provine de la
trei sau mai multe părţi: contractul civil de societate.
2.după scopul urmărit de părţi:
- acte juridice cu titlu oneros- sunt acelea in care partea care procură celeilalte
părţi un folos patrimonial, urmăreşte să obţină un altul în schimb;
- acte juridice cu titlu gratuit- sunt acelea prin care se procură un folos
patrimonial, fără a se urmări obţinerea altuia în schimb;
3. actele juridice cu titlu oneros se subclasifică la rândul lor, în:
- acte juridice comutative- cele la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor;
15
- acte juridice aleatorii- cele la încheierea cărora părţile nu cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor;
4. actele juridice cu titlu gratuti se subclasifică, la rândul lor, în :
- liberalităţi- acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau
o fracţiune din patrimoniul său, sau chiar întregul său patrimoniu (de ex. donaţiile,
legatele testamentare);
- acte dezinteresate- prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit,
dar fără a-şi ştirbi patrimoniul;
5. după importanţa lor, în raport cu patrimoniul:
- acte de conservare- are ca efect preântâmpinarea pierderii unui drept subiectiv;
- acte de administrare- prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun sau a
unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lor;
- acte de dispoziţie- au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care
încheie actul, sau grevarea lui cu sarcini reale; tot acte de dispoziţie sunt şi cele prin care
se renunţă la un drept;
6. după criteriul timpului când urmează să-şi producă efectele:
- acte juridice între vii- îşi produc efectele în timpul vieţii părţilor;
- acte juridice pentru cauză de moarte- îşi produc efectele la moartea autorului lor;
7. după felul şi natura efectelor pe care le produc:
- acte constitutive de drepturi- dau naştere la drepturi subiective cere nu au existst
anterior încheierii lor;
- acte translative- au ca efect transmiterea unui drept subiectiv din patrimoniul
unei părţi în patrimoniul celeilalte;
- acte declarative- au ca efect consolidarea, definitivarea, unui drept subiectiv
preexistent;
8. în funcţie de criteriul cerinţelor privind formarea lor valabilă:
- acte juridice consensuale- se pot încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei
părţilor, indiferent de forma ei de exprimare; dreptul nostru este dominat de principiul
consensualismului, exprimat de art. 971 C. civ. în materia contracte lor translative de
drepturi reale (dar de aplicabilitate mai largă), principiu potrivit căruia actul juridic este
valabil şi îşi produce efectele de îndată ce părţile şi-au dat consimţământul la încheierea
16
lui.
- acte juridice solemne- manifestarea de voinţă, la încheierea actului, trebuie să
îmbrace o formă prevăzută de lege, forma specială cerută este o condiţie de valabilitate;
- acte juridice reale- se încheie valabil numai dacă manifestarea de voinţă este
insoţită de remiterea bunului la care se referă actul;
9. după rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului raportului juridic
căruia îi dau naştere, deosebim:
- acte juridice subiective- al cărui conţinut este determinat de voinţa autorului lui;
- acte-condiţie- prin care părţile îşi manifestă voinţa de a încheia actul şi de a se
supune astfel regulilor juridice care formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut
predeterminat, fără a putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele;
- 10. după criteriul corelaţiilor existente între ele în raport cu importanţa lor
relativă:
- acte juridice principale- au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând
de vreun alt act juridic;
- acte juridice accesorii- nu au o existenţă de sine stătătoare, depind de un alt act
juridic;
11. În funcţie de dependenţa lor strictă sau, dimpotrivă, de independenţa lor de
elementul "cauză", actele juridice civile pot fi:
- acte juridice cauzale- valabilitatea lor implică neapărat valabilitatea cauzei;
- acte juridice abstracte- valabilitatea lor este detaşată de valabilitatea cauzei,
apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente structurale: capacitate,
consimţământ, obiect;
Alte clasifiaări ale actelor juridice. În funcţie de diferite criterii, actele juridice
civile pot fi clasificate şi în:
A. Acte obişnuite care pot fi încheiate valabil fie personal, de către partea
interesată, fie prin reprezentarea ei de către mandatar, şi acte juridice strict personale,
care nu pot fi încheiate decât de persoana interesată. Majoritatea actelor juridice civile se
pot încheia şi prin reprezentare: unele acte însă nu pot fi încheiate decât personal, şi
anume: testamentul; căsătoria; recunoaşterea filiaţiei; etc.
B. Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi, a căror
17
existenţă - sau numai executarea - depinde de elemente viitoare, extrinseci raportului
juridic (termen, condiţie, sarcină). Există acte care nu pot fi decât pure şi simple
(căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei), după cum există acte care nu pot fi, prin
esenţa lor, decât afectate de termen (testamentul, vânzarea în rate, împrumutul,
întreţinerea şi renta viageră etc.) sau de condiţie (contractul de asigurare); majoritatea
actelor juridice pot fi însă, după voinţa părţilor, fie pure şi simple, fie afectate de
modalităţi (vânzarea, de pildă).
C. Acte juridice tipice (numite) şi acte atipice (nenumite), după cum ele sunt sau
nu anume reglementate şi numite de lege, sau dimpotrivă, nu au o reglementare
legislativă proprie, fiind încheiate de părţi pentru satisfacerea unor nevoi specifice
(contractul de întreţinere; antecontractul) sau pentru operaţiuni juridice complexe care
includ trăsături specifice mai multor acte sau contracte tipice, fără a se confunda cu
vreunul din ele (contractul de hotelărie).
D. Acte juridice fără conţinut predeterminat şi acte juridice tipizate, cu conţinut
predeterminat (de ex. închirierea suprafeţelor locative, furnizarea energiei electrice
casnice etc.). Unele acte tipizate devin adevărate acte de adeziune, prin care una din părţi
impune celeilalte conţinutul contractului, această din urmă parte neputând decât fie să
adere la act, fie să renunţe la el, neavând posibilitatea de a discuta şi negocia conţinutul
concret al actului (de ex. contractul de depunere la CEC a economiilor).
E. Acte juridice cu executare dintr-odată (uno ictu), care se execută prin
săvârşirea unei singure prestaţii, şi acte juridice cu executare succesivă, care se execută
fie prin mai multe prestaţii succesive (vânzare cu plata în rate), fie printr-o prestaţie
continuă (închirierea spaţiului locativ).
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic,
adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.
Codul civil neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se
referă, în art.948, pct.1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie esenţială pentru
18
validitatea oricărei convenţii, reglementând apoi această condiţie pe categorii de acte
juridice civile – art.806-808, art.856, art.1306, art.1706 etc). Dispoziţii privind
capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc şi în Codul familiei.
Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii
În materia încheierii actelor juridice civile, princip iul ori regula este existenţa
capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus,
subiectele de drept civil, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, au capacitatea să
încheie actul juridic civil.
Acest principiu se desprinde din art.6, alin.1 din Decretul 31/1954: “Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile stabilite de lege”.
Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este
subordonată principiului specialităţii capacităţii – art.34 din Decretul 31/1954.
Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, în timp ce capacitatea
constituie o stare de drept (de iure), d iscernământul este o stare de fapt (de facto);
capacitatea izvorăşte numai din lege pe când discernământul este de natură psihologică.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
Aşa cum rezultă din art.6, alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art.950 C.civ.
excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de
lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie
asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare.
Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului
juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior.
Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri diferite.
Într-un prim sens prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă
a autorului actului juridic unilateral sau voinţa fiecărei părţi în actele bilaterale şi
multilaterale.
19
Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor –
art.969, alin.2 C.civ.
Pentru a fi valabili, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
1) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ
Persoana care încheie un act juridic trebuie să aibă puterea de a aprecia, a discerne
şi a dori efectele încheierii unui act juridic, deci, persoana trebuie să aibă discernământ,
pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.
Această condiţie nu se confundă cu existenţa capacităţii, întrucât capacitatea este
o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu – prezumată că are
discernământ juridic.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani, cel pus sub
interdicţie judecătorească) - sunt prezumate a nu avea discernământ.
Minorul între 14 şi 18 ani – discernământ în curs de formare.
Persoana juridică – are totdeauna discernământ.
Există situaţii ca persoanele prezumate a avea discernământ sunt totuşi, în fapt,
lipsite temporar de discernământ – cazuri de incapacitate naturală – datorate beţiei,
hipnozei etc.
2) Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie nu este îndeplinită în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă – jocandi causa – din
prietenie, curtuazie sau pură complezenţă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea
celui care se obligă (art.1010 C.civ. – ex: mă oblig dacă vreau;
- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
20
- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută de
destinatarul acesteia.
C) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Această cerinţă este impusă de însăşi definiţia consimţământului.
În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei
lor potrivit principiului consensualismului actelor juridice, adică simpla manifestare de
voinţă a părţilor este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască
valabil din punctul de vedere al formei sale. Excepţia de la acest principiu este cazul
actelor solemne, unde, exteriorizarea voinţei se face, întotdeauna, în forma cerută de lege.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres – prin modalităţi menite să o
facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor – şi tacit (implicit) -
atunci când ea se poate deduce.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii se admite că, prin excepţie, aceasta
poate valora consimţământ dacă:
- legea prevede expres aceasta;
- prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie tăcerii;
- tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.
D) Să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ
Manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi
valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca
această manifestare de voinţă să nu fie alterată de anumite vicii de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Art.953 C.civ.: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
21
Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel
act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute.
În doctrină “obiectul” şi “conţinutul” actului juridic civil se găsesc în aceeaşi
corelaţie ca şi "obiectul" şi "conţinutul” raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află
într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt
îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului jur idic civil – care constituie obiectul
actului juridic civil – cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul
juridic – care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil.
Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, ob iectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:
- obiectul trebuie să existe
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil
- obiectul să fie determinat sau determinabil
- obiectul să fie posibil
- obiectul să fie licit şi moral.
Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile:
- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie
titularul acelui drept;
- în actele intuitu persone se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului
- în aşa zisele acte autorizate se mai cere ca să se fi obţinut autorizaţie
administrativă.
1) Obiectul trebuie să existe
Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în care nu există
obiectul, nu se mai pune problema nici a celorlalte condiţii.
Dacă ne aflăm în situaţia în care obiectul actului juridic se referă la un bun sau un
lucru, această condiţie implică următoarele:
22
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului, condiţia nu este
îndeplinită şi, în consecinţă, actul juridic nu este valabil;
- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiţia “să existe” este
îndeplinită;
- bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice, cu excepţia succesiunilor
viitoare, ce nu pot forma obiect pentru nici o convenţie, nici pentru actul unilateral care
este renunţarea la moştenire.
2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil
Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
prevăzută în mod expres de art.963 C.civ., potrivit căruia “numai lucrurile ce sunt în
comerţ pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în materia vânzării, de art.1310 C.civ.,
conform căruia “toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o
lege a oprit aceasta”.
3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil
Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care îl
individualizează şi determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente
necesare determinării lui în viitor.
Această condiţie este prevăzută în art.948, pct.3 C.civ. care vorbeşte despre un
obiect determinat, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii. De asemenea
art.964 C.civ., prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel
puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea
sa”.
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, indiferent în ce ar consta obiectul
conduitei părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.
Această condiţie este îmdeplinită, după cum urmează:
- când obiectul actului juridic constă într-un lucru cert – res certa – determinarea
se face prin inserarea în actul juridic a caracterelor lui particulare; ex: un autoturis se
individualizează prin marcă, culoare etc.
- când obiectul constă în lucruri determinate generic – res genera – condiţia este
îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai
23
a unor criterii de determinare, care vor folosi la momentul executării actului, iar
individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare.
4) Obiectul actului juridic să fie posibil
Această cerinţă este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat
la imposibil.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru oricine.
Dacă imposibilitatea este relativă – numai pentru un anumit debitor – atunci
obiectul actului juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea
debitorului, creditorul are dreptul să fie despăgubit.
Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material – dacă obiectul nu
poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt – şi de ordin juridic – dacă nu poate fi înfăptuit
datorită unei împrejurări de drept.
5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral
Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art.5 C.civ., conduita
părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât c ulegea, cât şi cu regulile de
convieţuire socială (morala).
Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.
6) În actele intuitu personae – obiectul trebuie să fie un fapt personal a lcelui
ce se obligă
Această cerinţă se bazează pe principiul conform căruia o persoană nu poate fi
obligată decât prin voinţa sa şi este impusă tocmai de caracterul personal al unor acte
juridice, în care însuşirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului.
În ceea ce priveşte această condiţie, trebuie avut în vedere faptul că este lipsită de
eficienţă juridică, promisiunea faptei altuia. În schimb este valabil actul juridic prin care
cineva se obligă – personal – să depună toată diligenţa necesară pentru a determina o altă
persoană să încheie ori să ratifice un act juridic – convenţie porte- fort.
7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului
Această condiţie specială este consecinţa principiului potrivit căruia nimeni nu se
poate obliga valabil la ceva ce nu are sau, cu alte cuvinte, nimeni nu poate transmite mai
multe drepturi decât are.
8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege
24
În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub
sancţiunea nulităţii, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia
administrativă prevăzută de lege, iar alteori încheierea valabilă a unor acte juridice este
condiţionată de existenţa unei autorizaţii judiciare.
Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate, de fond pentru actul jur idic
civil, care constă în motivul pentru care actul juridic s-a încheiat.
Ea răspunde la întrebarea “de ce s-a încheiat actul juridic”?
Cauza actului juridic civil, ca element esenţial al acestuia, nu se confundă nici cu
consimţământul şi nici cu obiectul actului juridic, de unde rezultă caracterul său de
element independent, de sine-stătător.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. De aici si
concluzia, că în materia contractului, care este rezultatul manifestării de voinţă a două sau
mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie (motiv pentru care actul
juridic civil s-a încheiat), fără a exista o cauză comună contractului.
În afară de art.948, pct.4 C.civ., care se referă la “o cauză licită”, ca o cond iţie
esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate art.966-968 C.civ.
Elementele cauzei
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi
scopul mediat.
A) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:
- scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract şi
invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice;
- în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi
constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a contraprestaţiei (o parte se obligă
ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei);
- în actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia
de a gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie, sponsorizare etc.;
25
- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului, bunului,
spre exemplu se obligă depozitarul să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că I s-a
predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui;
- în actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea
unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul
pierderii.
B) Scopul imediat
Scopul imediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul
principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie
însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil, de la o
categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte de
drept civil.
Ex: în cazul vânzării-cumpărări: scopul imediat este dobândirea proprietăţii,
scopul mediat este destinaţia concretă ce va fi dată bunului cumpărat.
Condiţii de valabilitate a cauzei
Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
a) Cauza să existe
Această condiţie este impusă de art.966 C.civ.: “Obligaţia fără cauză … nu poate
avea nici un efect”. În literatura de specialitate această condiţie este înţeleasă diferit:
Astfel s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu
este decât o eroare asupra cauzei.
S-a mai arătat că de regulă, absenţa cauzei se reduce propriu-zis la o eroare asupra
existenţei cauzei, ori că, în ce priveşte scopul imediat, lipsa acestuia se reduce la eroare
asupra cauzei, deci la falsa cauză.
O opinie acceptată de mai mulţi doctrinari imppune următoarele soluţii:
- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, aceasta va duce la
anulabilitatea actului juridic respectiv.
26
- când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, a predării bunului, a
riscului sau a intenţiei de a gratifica, aceasta va atrage după sine nulitatea absolută a
actului juridic civil.
b) Cauza să fie reală
Această condiţie este prevăzută tot de art.966 C.civ: “Obligaţia … fondată pe o
cauză falsă … nu poate avea nici un efect”.
Cauza este reală când nu este falsă şi este falsă în situaţia în care există eroare
asupra cauzei.
Falsitatea cauzei atrage nulitatea actului juridic civil.
c) Cauza să fie licită şi morală
Este prevăzută de art.966 C.civ., iar art.968 C.civ., precizează conţinutul acestei
condiţii: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice”.
Deci, cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor imperative cât
şi în cazul când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.
Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului
juridic respectiv.
Proba cauzei
Potrivit art.967 C.civ. “convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă”,
iar conform alin.2 al aceluiaşi art. “cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Prin aceste dispoziţii legale, sunt instituite două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul
constatator al actului juridic;
- prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.
Ambele prezumţii sunt relative, deci, cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea
cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.
27
Forma actului juridic civil
Forma cerută ad validitatem.
Prin forma cerută ad validitatem se înţelege acea condiţie esenţială şi specială,
care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege sau de părţi, în
lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de următoarele
motive :
- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte
juridice pentru patrimoniul celor care le încheie; ex: donaţia, ipoteca convenţională,
căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei;
- asigurarea unei depline libertăşţi şi asigurarea certitudinii consimţământului; ex:
cazul testamentului;
- exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, asupraactelor ce
prezintă importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor; ex: înstrăinarea terenurilor;
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorului, precum
si ocrotirea intereselor terţilor.
Caracterele formei ad validitatem
- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa căruia intervine
nulitatea absolută a actului în cauză;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, altfel spus, de esenţa formei
cerută ad validitatea este manifestarea expresă a voinţei;
- forma solemnă este exclusivă, părţile fiind obligate să adopte numai forma
prevăzută de lege; excepţie – testamentul.
Condiţiile care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad valliditatem
- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
validitatea sa;
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
specială;
- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să
îmbrace şi el forma solemnă;
28
Aplicaţii ale formei ad validitatem
Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă sunt
următoarele:
- donaţia;
- testamentul;
- ipoteca convenţională;
- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;
- actele între vii, având ca obiect terenuri;
- căsătoria;
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
- renunţarea expresă la succesiune;
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial;
- contractul de arendare scris.
1. Forma cerută ad probationem
Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care constă în
întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice
civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură
redarea fidelă şi certă a conţinutului actului juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, nerespectarea ei atrage sancţiunea
inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă şi reprezintă o
excepţie de la principiul consensualismului.
Aplicaţii:
- actele care au un obiect de valoare mai mare decât cea prevăzută de lege,
art.1191, alin.1 C.civ. – 250 lei.
- Contractul de locaţiune;
- Depozitul voluntar;
- Tranzacţia;
- Contractul de închiriere a locuinţelor;
- Acordul petrolier;
- Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor;
29
- Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;
- Contractul de asigurare.
2. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, înseamnă acele formalităţi care
sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au
participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în ideea de
protecţie a terţilor.
Aplicaţii:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;
- publicitatea constituiri gajului;
- notificarea cesiunii de creanţă;
- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale;
- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările - drepturi de autor;
- înregistrarea şi publicitatea prevăzută de Legea societăţilor comerciale;
- contractele de arendare
- publicitatea în materia contractelor de leasing.
Modalităţile actului juridic civil (termenul, condiţia, sarcina)
Termenul – modalitate a actului juridic civil.
Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării
obligaţiilor civile.
Regulile cu caracter general referitoare la termen, ca modalitate a actului juridic
civil, sunt înscrise în art.1022-1025 C.civ. Alături de acestea, există însă şi reguli
speciale, înscrise fie în Codul civil (art.1079, art.1101, art.1362 etc), fie în alte acte
normative.
Clasificare
A) După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv şi extinctiv.
30
1) Termenul suspensiv este termenul care amână începutul exerciţiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui; ex: data plătirii
chiriei.
2) Termenul extinctiv, este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui; ex: un contract de
locaţie încheiat pentru un an.
B) În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul poate fi în favoarea
debitorului, în favoarea creditorului, în favoarea ambelor părţi.
1) Termenul în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună
voie, mai înainte, dar nu opate fi silit de creditor la aceasta.
2) Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere
executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată
opune; ex: cazul depozitului.
3) Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz executarea anticipată a
obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi; ex: termenul într-un contract de
asigurare.
Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai acela care are de partea sa
beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.
C) În funcţie de izvorul său, termenul poate fi voluntar sau convenţional, legal şi
judiciar.
a) Termenul voluntar sau convenţional, este acela care a fost stabilit de părţile
unui act juridic civil;
b) Termenul legal, este acela stabilit de lege şi care face parte, de drept, în actul
juridic civil;
c) Termenul judiciar, este acela care poate fi acordat de instanţa de judecată
debitorului.
D) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale , la momentul
încheierii actului juridic civil, termenul poate fi cert sau incert.
a) Termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii
actului;
b) Termenul incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată calendaristică.
31
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa lui. Efectele
termenului sunt diferite după cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a
termenului extinctiv.
Efectele termenului suspensiv
Au ca punct de plecare faptul că nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor
ci numai exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în sensul amânării începutului
acestora până la momentul împlinirii lui. De aici decurg următoarele consecinţe:
- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o plată valabilă,
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;
- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de
conservare a dreptului său;
- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat,
termenul suspensiv nu amână transferul acelor drepturi, afară de cazul în care s-a
prevăzut expres contrariul;
- până la îndeplinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata la
debitor;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu opate opune debitorului
compensaţia;
- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică ori pe
cea pauliană;
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv.
B) Efectele termenului extinctiv.
Termenul extinctiv constă într-o suită de termene suspensive (succesive); efectul
pe care îl are este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiei
corelative; ex: moartea creditorului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta
viageră şi obligaţia de a o plăti.
Condiţia – modalitate a actului juridic civil
32
Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor
şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic
civil.
Cu alte cuvinte condiţia este un eveniment viitor şi incert ce afectează însăşi
existenţa actului juridic civil.
Regulile referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt stabilite în
art.1004-1019 C.civ., iar o serie de reguli speciale se găsesc în alte acte normative.
Clasificare:
A) După criteriul efectului, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.
1. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului
juridic civil.
2. Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
actului juridic civil; ex: îţi vând autoturismul cu condiţia că dacă voi fi transferat în
provincie, vânzarea se va desfiinţa.
B) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a reaizării sau nerealizării
evenimentului, condiţia este: cauzală, mixtă şi potestativă.
1. Este cauzală acea condiţie a cărei realizare nu stă în puterea nici uneia dintre
părţi, depinde de hazard, situaţie în care părţile nu pot influenţa în nici un fel realizarea
condiţiei;
2. Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi ori de
voinţa unei alte persoane, determinată; ex: vând apartamentul dacă nu mă voi căsători cu
X.
3. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia sau
celeilalte părţi a actului juridic. Condiţia potestativă poate fi pur potestativă şi potestativă
simplă.
Condiţia pur potestativă este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de
voinţa unei singure părţi; ex: îţi donez autoturismul dacă vreau.
Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei
singure părţi, dar şi de o împrejurare exterioară
C) După modul ei de formulare , condiţia poate fi pozitivă sau negativă.
33
1. Condiţia pozitivă este aceea care afectează actul juridic printr-un eveniment ce
urmează să se îndeplinească, mai exact dacă este formulată în sens afirmativ.
2. Condiţia negativă constă dintr-un eveniment care urmează să nu se producă,
adică atunci când este formulată în sens negativ.
D) Alte clasificări
În temeiul art.1008 C.civ. mai deosebim condiţia posibilă şi condiţia imposibilă,
precum şi condiţia licită şi morală şi condiţia ilicită şi imorală.
Conform art.1009 C.civ. putem deosebi între condiţia de a nu face un lucru
imposibil şi condiţia de a face un lucru imposibil.
Efectele condiţiei
Reguli care guvernează aceste efecte
Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:
- condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;
- condiţia îşi produce efectele retroactiv
B) Efectele condiţiei suspensive
a) Pendente conditione.
Specific efectelor condiţiei suspensive este că în această perioadă de timp
efectele actului juridic nu se produc, cu următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
- debitorul nu datorează nimic (dacă plăteşte din eroare poate cere restituirea);
- nu poate opera compensaţia;
- nu curge prescripţia extinctivă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ;
- creditorul este totuşi în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său şi poate
ceda acest drept – ca drept condiţional.
Eveniente conditione.
Dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, efectul care se produce este
următorul; părţile se găsesc în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat
actul juridic, de aici următoarele consecinţe:
- prestaţiile executate de părţi vor fi restituite ;
- garanţiile reale constituite se desfiinţează;
34
- drepturile constituite de către debitor cu privire la lucru se consolidează.
Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul juridic a
fost pur şi simplu; astfel:
- plata făcută de debitor rămâne valabilă;
- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condiţional
(dobânditorul iniţial) se consolidează.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione
există şi excepţii:
- prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător îi aparţin cu toate că dreptul său dispare cu efect
retroactiv;
- actele de administrare rămân valabile;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului retroactiv,
ele ar fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.
C) Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione
Actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca şi cum ar fi un act pur şi
simplu, astfel:
- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat la
aceasta;
- dobânditorul sub condiţie rezolutorie a unui bun cert suportă riscul pieirii
acestuia, în calitate de proprietar;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos
sau mortis causa, dar tot sub condiţie rezolutorie;
Eveniente conditione
Dacă condiţia s-a realizat efectul care se produce constă în desfiinţarea
retroactivă a actului, în consecinţă:
- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;
- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.
De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi excepţii:
35
- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor, ca proprietar sub
condiţie rezolutorie, definitiv;
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele rămân ale dobânditorului.
În actele Cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se
produc numai ex nunc.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă în
consolidarea retroactivă a actului.
Sarcina – modalitate a actului juridic
Sarcina ca modalitate a actului juridic - este obligaţia impusă de dispunător
gratificatului, care constă, după caz, în a da , a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu
gratuit.
Codul civil nu conţine o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă există o
serie de aplicaţii, în materia donaţiei (art.828-830) şi în cea a legatului (art.930).
Clasificare:
A) În funcţie de persoana beneficiarului, distingem între obligaţia în favoarea
dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în favoarea unui terţ.
a) Sarcina în favoarea dispunătorului; ex: în cadrul contractului de donaţie,
donatorul impune donatarului obligaţia de a-I plăti o datorie a sa faţă de un terţ;
b) Sarcina în favoarea gratificatului; ex: prin testament dispunătorul obligă pe
legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul efectuării unui lucrări ştiinţifice;
c) Sarcina în favoarea unui terţ; ex: îţi las casa ca moştenire cu condiţia să
plăteşti o rentă viageră lui X.
Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor trei
feluri de sarcină; astfel:
- sarcina în favoarea dispunătorului poate fi constituită doar în cazul donaţiei;
- sarcina poate influenţa natura actului juridic;
- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul
iar nu a simulaţiei.
36
B) Alte clasificări
În doctrină se mai distinge între: sarcina posibilă, licită şi morală şi cea
imposibilă, inlicită şi imorală.
Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea actului, ci
numai eficacitatea acestuia, în sensul că, în caz de neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a
cere revocarea actului, iar revocarea nu se produce de drept, ea fiind judiciară.
Întrucât sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic – pro parte –
neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare ori
obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce- i revine.
Comparaţie între condiţie şi sarcină
Deosebiri:
- condiţia poate afecta atât un act cu titlu gratuit cât şi unul cu titlu oneros, sarcina
este admisibilă doar în cazul liberalităţilor;
- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic – sarcina afectează numai
eficacitatea actului juridic;
- condiţia nu obligă - sarcina obligă;
- condiţia operează de drept – rezoluţiunea pentru neîndeplinirea sarcinii se obţine
numai pe cale judiciară.
Asemănări:
- efectele desfiinţării actelor în caz de neexecutarea sarcinii sau pentru
îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiei sunt, de regulă, retroactive, iar excepţiile de la
retroactivitate sunt de regulă aceleaşi.
Efectele actului juridic civil
Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de o
nulitate absolută sau de o nulitate relativă, constând în desfiinţarea actului juridic şi a
raportului juridic creat prin act.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.Nulitatea desfiinţează actul juridic
încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din
37
chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nici n-ar fi fost încheiat.
Excepţii:
- căsătoria putativă, efectele desfiinţării căsătoriei se produc, pentru soţul de bună-
credinţă, numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă;
- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau
anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei
neoperând retroactiv (pentru trecut), ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23
alin. 2 C. fam.);
- în cazul înfierii (adopţiei) încheiate în absenţa consimţământului părinţilor fireşti
ai înfiatului,legiuitorul a prevăzut în art. 80 C. fam. (abrogat ulterior) că efectele înfierii
se menţin, aceasta putând fi doar desfăcută, dacă este în interesul minorului ca el să se
întoarcă la părinţii săi fireşti;
- în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunţarea
nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele pe care actul desfiinţat
le-a produs între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a
hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa.
Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară(restitutio in integrum)
impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie
restituit.
Excepţii:
- potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer
păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă - în cazul desfiinţării actului prin care a
dobândit acel bun - el trebuie să restituie bunul însuşi;
- potrivit art. 1164 C. civ., minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin
acţiunea în resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât
dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat".
Principiul desfiinţării actelor subsecvente (resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care
cineva a dobândit un bun (şi, deci, dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată
proprietarul acelui bun), este firesc să se desfiinţeze şi actele juridice ulterioare prin care
acest aparent dobânditor a dispus de acel bun (căci el nu putea dispune valabil de un bun
38
care, juridiceşte, nu devenise al său).
Excepţii:
- cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă (adică ignorând
nevalabilitatea titlului prin care a dobândit) devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi
silit să- l restituie (decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor
sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani, chiar
şi de la posesorul de bună-credinţă, care însă are acţiune în regres contra celui de la care
l-a dobândit);
- nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare ;
- de asemenea, se păstrează (nu sunt desfiinţate) şi actele de dispoziţie încheiate,
cu titlu oneros, cu un subdobânditor de bună-credinţă (care nu ştia că dispunătorul
dobândise printr-un act nevalabil, sancţionat apoi cu nulitatea); în acest caz dispunătorul
(al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv ca urmare a nulităţii actului prin care el însuşi
dobândise bunul) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului prin
echivalent;
- nu mai pot fi desfiinţate, actele prin care bunul a fost transmis, subsecvent, unui
subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în
condiţiile legii.
- Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate, în temeiul unor principii de
drept.Există situaţii în care, deşi ar trebui să fie desfiinţate, actele juridice afectate de
nulitate,totuşi acestea se menţin ca fiind valabile. Explicaţia constă în faptul că alte
principii de drept impun această soluţie. Acestea sunt :
- Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic, ale cărui
condiţii de validitate sunt integral îndeplinite. Potrivit acestui principiu, manifestarea
valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine
stătătoare, independent de soarta actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.
- Principiul răspunderii civile delictuale (consacrat de art. 998 C. Civ., potrivit
căruia « orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a- l repara ») justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic
nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului
cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului
39
suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia).
- Principiul validităţii aparenţei în drept (exprimat de adagiul latin “error
communis facit jus”) poate justifica şi el, uneori, menţinerea efectelor juridice produse de
un act lovit de nulitate. O aplicaţie a acestui principiu ar fi aceea referitoare la căsătoria
încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent , acesta fiind menţinută ca
valabilă, dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective, apărând în ochii
părţilor şi în ochii publicului în general ca fiind competent a le exercita. (În acest sens,
art. 7 al Legii cu privire la actele de stare civilă, nr. 119/1996, prevede expres că “Actele
de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer
de stare civila, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea aceasta calitate”).
Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului juridic civil
(negotium) de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă
a actului juridic civil.
Nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra
subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor
sale de valabilitate.
Funcţia sancţionatorie constă în înlăturarea efectelor contrare normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului civil respectiv.
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii este o sinteză a primelor
două funcţii şi asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condiţiile
de valabilitate a actului juridic civil.
În stadiul actual al legislaţiei civile nu există o reglementare unitară a nulităţii
actului juridic civil, ci normele care formează această instituţie se găsesc răspândite în tot
Codul civil, precum şi în alte acte normative ce se constituie în izvoare ale dreptului civil.
40
Delimitarea faţă de alte sancţiuni de drept civil
a) Nulitatea şi rezoluţiunea.
Rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea
retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
Asemănări:
- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- produc, în principiu, efecte retroactiv;
- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de
validitate, rezoluţiunea – un act valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezoluţiunea - numai contractelor
sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezoluţiunii apare
ulterior momentului încheierii actului;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;
- Rezoluţiunea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa
prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive.
b) Nulitatea şi reziliere
Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării
culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea
efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Deosebiri faţă de rezoluţiune : intervine numai în cazul ontractelor sinalagmatice
cu executare succesivă; operează numai pentru viitor.
Asemănări:
- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;
41
- produc, în principiu, efecte pentru viitor (în cazul actelor cu executare succesivă
nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut);
- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de
validitate, rezilierea – un act valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezilierea - numai contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă;
- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza rezilierii apare
ulterior momentului încheierii actului;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;
Rezilierea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privinţa
prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei extinctive.
c) Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de
orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa
autorului actului.
Deosebiri:
- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor;
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului;
- cauza este străină de voinţa autorului actului juridic civil.
d) Nulitatea şi revocarea
Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
42
Deosebiri faţă de nulitate:
- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;
- revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;
- presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.
e) Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.
Deosebiri:
- inopozabilitatea presupune un act juridic valabil încheiat;
- în caz de nulitate efectele privesc părţile dar şi terţii, în caz de inopozabilitate
efectele privesc numai părţile;
- inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
actului;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare; inopozabilitatea, în materie
de reprezentare, poate fi înlăturată prin ratificare.
f) Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în aczul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract oneros comutativ.
Deosebiri:
- sfera de aplicare a reducţiunii este mai restrânsă;
- actele sunt valabil încheiate în cazul reducţiunii;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite.
Nulitatea absolută
Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc.
43
Cauze de nulitate absolută:
- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor în
cazurile nerespectării unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea interesului
obştesc sau dacă este vorba despre lipsa capacităţii de folosinţă a persoane i juridice ori de
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
- lipsa totală a consimţământului; ex: eroarea-obstacol;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei atunci când: absenţa scopului imediat, eroare asupra
scopului imediat, cauza ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
Regimul juridic al nulităţii absolute.
Prin regimul juridic al nulităţii absolute se înţeleg regulile cărora le este supusă
nulitatea absolută.
Nulitatea absolută:
- poate fi invocată de oricine are interes; aceasta însemnând că pot invoca
nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa;
- este imprescriptibilă; nulitatea absolută poate fi intentată oricând;
- nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
Nulitatea relativă
Nulitatea este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual.
Cauze de nulitate relativă:
- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai
atunci când actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul
44
juridic s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul de
14-18 ani, actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare, actul juridic s-a
încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite, actul juridic
s-a încheiat cu nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor
interese individuale;
- lipsa discernământului;
- viciile de consimţământ;
- nerespectarea dreptului de preemţiune.
Regimul juridic al nulităţii relative.
Prin regimul juridic al nulităţii relative se înţeleg regulile cărora le este supusă
nulitatea relativă.
Nulitatea relativă:
- poate fi invocată de doar de persoana a cărui interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic; invocarea poate fi făcută personal sau prin reprezentant;
- este prescriptibilă, ceea ce însemnă că nulitatea relativă trebuie invocată în
termenul de prescripţie extinctivă;
- poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
45
A.3. Prescripţia extinctivă. Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă
de alte instituţii. Efectul prescripţiei extinctive. Domeniul prescripţiei extinctive.
Termenele de prescripţie extincvtivă. Cursul prescripţiei extinctive (început,
suspendare, întrerupere, repunere în termen).
Definiţie, reglementare, natură juridică şi delimitare faţă de alte instituţii
În baza precizărilor făcute, putem spune că prescripţia extinctivă reprezintă
sancţiunea stingerii dreptului la acţiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de
lege. Definiţia corespunde şi art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 conform căruia „dreptul la
acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în
termenul prevăzut de lege”.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, este necesar să reţinem că titularul dreptului civil
încălcat sau nerecunoscut dacă nu acţionează în termenul prevăzut de lege pierde
concursul instanţei competente în vederea apărării dreptului său.
Reglementarea prescripţiei extinctive
Normele juridice în vigoare care formează instituţia prescripţiei extinctive se
găsesc în mai multe acte normative, astfel:
- Decretul nr. 167 / 1958 privind prescripţia extinctivă, aceasta constituind dreptul
comun în materia prescripţiei extinctive;
- Codul Civil (în special titlul XX – „Despre prescripţie”);
- Codul familiei (art. 21, art. 52, art. 55, art. 60);
- Alte acte normative: legea nr. 29 / 1990 privind contenciosul administrativ;
Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 11 / 1991 privind
combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 7 / 1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară; Legea nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 etc..
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 31 / 1954 au fost abrogate orice late dispoziţii
contrare acestui decret cu excepţia acelora care stabilesc termene mai scurte. Aceasta,
deoarece în reglementarea anterioară, până la apariţia Decretului nr. 165 / 1958 ,
reglementarea prescripţiei extinctive era făcută în cuprinsul Codului Civil.
46
În ceea ce priveşte obiectul şi efectele prescripţiei extinctive în reglementările
făcute în Codul Civil erau determinate prin dispoziţii confuze şi deseori contradictorii
(ex. în art. 1837 din vechiul Cod Civil se prevedea că „prescripţia este un mijloc de a
dobândi proprietatea sau a se libera de o obligaţie”). Tot în vechiul Cod Civil erau
prevăzute termene prea lingi (ex. potrivit art. 1900 alin. 1, acţiunea în nulitate se putea
introduce într-un termen de 10 ani).
Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă
O problemă strâns legată de reglementarea prescripţiei extinctive este aceea a
caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor care formează această instituţie.
De lege lata, caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia
extinctivă este neîndoielnic. Aceasta, deoarece interesul ocrotit este , conform Decretului
nr. 167 / 1958, de ordine publică.
Astfel, alineatul ultim al art. 1 prevede că „orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei este nulă”, iar art. 18 dispune că „instanţa de judecată
şi organul arbitral sunt obligate ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau
executarea silită este prescrisă”.
Natura juridică a prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă este o instituţie juridică cu caracter complex, fiind cunoscută
de toate ramurile de drept.
Prin urmare, natura sa juridică urmează a fi stabilită în carul fiecărei ramuri de
drept.
Pentru o bună determinare a naturii juridice a prescripţiei extinctive trebuie
stabilit ce reprezintă pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.
În definiţie rezultă că prescripţia stinge dreptul la acţiune în sens material ceea ce
înseamnă că, dacă subiectul activ intentează acţiune după împlinirea termenului de
prescripţie, aceasta va fi respinsă ca prescrisă, titularul dreptului subiectiv supus
prescripţiei extinctive nemaifiind ajutat de forţa de constrângere a statului.
Pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva
pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce urmează a fi privită diferit,
după cum este vorba pe de o parte de un drept de creanţă sau un drept real accesoriu,
ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acţiune,
47
iar pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept nepatrimonial (doar dacă
legea prevede în mod expres prescriptibilitatea unui astfel de drept), ipoteză în care
prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv.
Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea), de
decădere şi de termenul extinctiv.
Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
Între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă există următoarele asemănări:
- ambele sunt sancţiuni de drept pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi;
- ambele sunt concepte sau instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene.
Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă vizează
următoarele aspecte:
- prescripţia extinctivă este reglementată în principal în Decretul nr. 167 / 1958, în
timp ce prescripţia achizitivă este reglementată în Codul civil;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase, în timp ce
termenele pentru prescripţia achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine;
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), iar prescripţia
achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal;
- fiecare prescripţie are reguli proprii de suspendare şi întrerupere, iar „repunerea
în termen” este aplicabilă numai prescripţiei extinctive.
b) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Decăderea, ca sancţiune de drept civil reprezintă stingerea dreptului subiectiv civil
care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Decăderea se aseamănă cu prescripţia extinctivă deoarece:
- ambele sunt sancţiuni de drept civil;
- ambele au efect extinctiv;
- ambele presupun termene.
Principalele deosebiri dintre acestea două sunt următoarele:
48
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp ce
decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, iar
termenele de decădere sunt mai puţine şi mai scurte;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii
termenului de prescripţie, termenul de decădere ne fiind susceptibil de suspendare,
întrerupere şi repunere în termen.
Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv
Reliefăm următoarele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
- ambele presupun efectul extinctiv;
- ambele sunt concepte de drept civil.
Dintre deosebirile mai importante menţionăm:
- termenele de prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele extinctive pot
fi după caz: convenţionale, legale sau jurisdicţionale;
- prescripţia extinctivă este atât un mod de transformare a conţinutului raportului
juridic civil obligaţional, cât şi o sancţiune, iar termenul extinctiv este o modalitate a
actului juridic civil;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii
termenului de prescripţie;
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, iar termenul extinctiv stinge
dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă.
Efectul prescripţiei extinctive
Controversa privind efectul prescripţiei extinctive
În doctrină există o controversă privind problema de a şti ce se stinge prin
prescripţia extinctivă, controversă care îşi are originea în dispoziţiile Codului Civil
privitoare la acest aspect.
Astfel, art. 1091 din Codul Civil enumeră prescripţia printre modurile de stingere
a obligaţiilor civile; art. 1837 din acelaşi cod prevede: „Prescripţia este un mijloc de a se
elibera de o obligaţie”, iar art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod fac referire la prescripţia
49
acţiunilor în justiţie, de unde reiese că prin prescripţia extinctivă nu se stinge dreptul
subiectiv în întregul său, ci doar acţiunea în justiţie.
După apariţia Decretului nr. 167 / 1958, care prevede că prescripţia extinctivă
stinge „dreptul la acţiune”, totuşi controversa cu privire la ce se stinge prin prescripţia
extinctivă a continuat.
Astfel, într-o părere izolată s-a considerat că prin prescripţie se stinge însuşi
dreptul subiectiv civil, alături de dreptul la acţiune. În argumentarea tezei s-a invocat
faptul că este de neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv civil, de vreme ce se stinge
posibilitatea ocrotirii lui pe cale de constrângere statală.
În cealaltă opinie se susţine că prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune. În acest
sens se consideră că dreptul subiectiv rămâne neatins prin împlinirea termenului de
prescripţie, pierzându-se prin aceasta numai posibilitatea de a obţine concursul organelor
de justiţie competente pentru realizarea sa.
Dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv
civil, nu s-ar mai justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, reglementat de
articolul citat mai sus, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti.
- următorul argument are în vedere interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167 /
1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al debitorului a fost
prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării nu ştia
că termenul prescripţiei era împlinit”. Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune
rezultă din interpretarea gramaticală a textului, coroborată cu valabilitatea plăţii făcută
după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.
Dacă se admite că prescripţia extinctivă stinge numai „dreptul la acţiune” în sens
material, rezultă următoarele consecinţe juridice:
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, acestea fiind
transformate, devenind imperfecte, din calitatea pe care o aveau, de a fi perfecte;
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a
împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate sesiza
organul de jurisdicţiei.
Principiile efectului prescripţiei extinctive
50
Stingerea dreptului material la acţiune este cârmuită de două principii consacrate
astfel:
- art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune
privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”;
Acest principiu este o aplicaţie a cunoscutului principiu de drept, accesorium sequitur
principale. Prin urmare, odată cu stingerea dreptului la acţiune, privind un drept de
creanţă principal se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale
sau personale.
- art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia „în cazul când un debitor este
obligat la prestaţiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se
stinge printr-o prescripţie deosebită”.
Domeniul prescripţiei extinctice
Din interpretarea per a contrario a alin 1, Decretul nr. 167/1958 rezultă faptul că nu
intră în domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive drepturile la acţiune având un obiect
nepatrimonial, deci sunt supuse prescripţiei doar acţiunile cu un obiect patrimonial.
În materia drepturilor reale:
- Acţiunea în revendicare – prin care se valorifică dreptul de proprietate – este
imprescriptibilă; excepţie: prin art. 561 C. Pr. Civacţiunea în revendicare a unui bun
adjudecat (prin licitaţie) se prescrie în termen de 5 ani din momentul executării
ordonanţei de adjudecare;
- În cazul revendicării unui bun din proprietatea publică (care aparţine domeniului
public al statului sau al unităţilor adminis trativ-teritoriale) regula imprescriptibilităţii
acţiunii în revendicare este şi mai puternică, în sensul că aceste bunuri sunt declarate prin
art. 135 alin. 5 din Constituţie ca inalienabile;
- Acţiunea confesorie, prin care se valorifică un drept real principal asupra lucrului
altuia (un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute) este supusă prescripţiei extinctive
reglementate de Codul civil, care prevede – în art. 1890 – un termen de prescripţie de 30
de ani;
- Acţiunea negatorie (prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului
51
nelegitim, de către altul, a unui drept real derivat – uzufruct, uz, abitaţie sau servitute –
asupra bunului său) este şi ea imprescriptibilă;
- acţiunile în partaj sunt imprescriptibile ;
- acţiunile posesorii (art. 674-676 C. Pr. Civ.) sunt prescriptibile, potrivit art. 674
C. Pr. Civ. Ele „vor fi admise numai dacă ... nu a trecut un an de la tulburare sau
deposedare”.
În materia drepturilor extrapatrimoniale, prin excepţie sunt supuse prescripţiei
extinctive:
- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsăto riei, care se poate
introduce numai într-un termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 C. Fam.);
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, care trebuie introdusă în
6 luni de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. Fam.);
- acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţământ, care trebuie
introdusă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau
dolului (art. 21 alin. 2 C. Fam.).
Prescripţia dreptului de a cere excutarea silită.Art. 6 al Decr. Nr. 167/1958 a dispus
că „Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin
împlinirea unui termen de 3 ani...”.
Termenele de prescripţie extinctivă
Definiţie şi clasificare
A. Definiţia termenelor de prescripţie extinctivă
Termenele de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune reprezintă intervalele de
timp stabilite de lege înăuntrul cărora trebuie sesizate instanţele judecătoreşti competente
sub sancţiunea pierderii în întregul ei a posibilităţii de a mai putea obţine protecţie
judiciară a drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute.
Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă
Un prim criteriu de clasificare şi cel mai important se referă la sfera de aplicare.
Potrivit acestui criteriu, termenele de prescripţie a dreptului la acţiune se împart în:
termene generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă.
52
Normele care stabilesc un termen general reprezintă norma generală, iar normele care
stabilesc termene speciale, reprezintă norme speciale, corelaţia dintre aceste norme fiind
cârmuită de legile generalio specialibus non derogant şi specialio generalibus derogant.
Cel de-al doilea criteriu de clasificare are în vedere izvorul normativ al termenelor, fiind
vorba astfel despre: termene instituite de Decretul nr. 167 / 1958 şi termene instituite în
alte izvoare de drept civil (Codul Civil, Codul familiei, legile nr. 31 / 1990 şi nr. 11 /
1991).
Ultimul criteriu de clasificare este cel al mărimii sau întinderii lor, astfel
termenele speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general, termene egale
cu termenul general; termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.
Termenele generale de prescripţie extinctivă
Termenele generale de prescripţie sunt acele termene care se aplică în practică
atunci când nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă într-un
anume caz dat.
Doctrina şi jurisprudenţa califică un termen ca fiind general, interpretul ţinând
seama de modul de consacrare, de redactarea textului legal pe care îl consacră.
Aceasta s-a întâmplat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia
„Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18
luni”.
Ţinându-se seama de soluţia de principiu adoptată în privinţa normelor din
materia prescripţiei extinctive care privesc exclusiv raporturile „dintre organizaţiile
socialiste” – în sensul neaplicării lor, deoarece ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde
încetează motivaţia legii, încetează legea însăşi); conceptul juridic de „termen general de
prescripţie extinctive” trebuie reexaminat, regândit şi reformulat.
În primul rând nu mai trebuie luat în considerare termenul de 18 luni, prevăzut de
art. 3 alin. 1, după dispariţia raporturilor „dintre organizaţiile socialiste”, în raporturilor
ulterioare fiind aplicabil termenul general de prescripţie, aplicabil şi altor raporturi de
acelaşi fel, făcându-se abstracţie de calitatea subiectelor raportului juridic civil, adică
termenul de 3 ani.
53
Un alt aspect care trebuie luat în considerare în precizarea termenelor generale de
prescripţie extinctivă constă în soluţiile adoptate în ce priveşte domeniul prescripţiei
extinctive:
- în principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, excepţiile
de la acest principiu fiind cazuri în care se aplică fie un termen special de prescripţie (ex.
cele prevăzute de Codul familiei), fie termenul general de prescripţie (de 3 ani);
- în principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv; este necesară
distincţia între acţiunile personale care însoţesc drepturile de creanţă şi care sunt supuse
dispoziţiile din acest act normativ şi acţiunile reale, care însoţesc drepturi reale principale
(proprietăţi, uz, uzufruct, abitaţie, superficie, servitute), acţiune care sunt supuse
prescripţiei reglementată de Codul Civil.
Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care
însoţesc drepturi subiective civile de creanţă
Art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie termenul de prescripţie
extinctivă cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale. Potrivit acestui
articol, „termenul prescripţiei este de 3 ani (…)”.
Acest termen general de prescripţie extinctivă se aplică ori de câte ori nu există
termene speciale de prescripţie extinctivă. Acest termen general de prescripţie extinctivă
se aplică şi la pretenţiile patrimoniale care însoţesc o acţiune care este sau nu
prescriptibilă extinctiv (ex. acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.).
prin analogie, acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor
nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care nu este stabilit prin lege un termen
special de prescripţie extinctivă, însă nu poate fi extins şi la ac ţiunile sale, deoarece
potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, generalitatea termenului de 3 ani
nu se extinde şi la acţiunile reale care intră sub incidenţa Codului Civil.
Termenul reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 prezintă
următoarele caracteristici:
- în comparaţie cu termenele de prescripţie anterioare, prevăzute de Codul Civil
este mult mai scurt;
54
- termenul general de prescripţie se aplică ori de câte ori legea nu prevede un
terme special.
Având în vedere cele subliniate, putem concluziona că termenul general constituie
regula, iar termenele speciale, excepţia.
Termenul general de prescripţie de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care
însoţesc drepturile reale principale prescriptibile extinctiv
Deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dispoziţiilor
Decretului de faţă nu se aplică dreptul la acţiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, rezultă că pentru drepturile reale
principale prescriptibile extinctiv, termenul general de prescripţie extinctivă este cel
instituit de art. 1890 din Codul Civil, care dispune că „toate acţiunile, atât reale cât şi
personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un
termen de prescripţie se vor descrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această
prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.”
Acest text se aplică acţiunilor reale ori de câte ori nu există un termen special de
prescripţie extinctivă.
Caracterul general al termenului prevăzut în art. 1890 din Codul Civil rezultă şi
din dispoziţiile art. 1894 Cod Civil, potrivit cărora „Regulile prescripţiei relative la alte
obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din
acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt contrarii
lor”.
Conţinutul real al generalităţii termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de
art. 1890 din Codul civil, se obţine prin scoaterea din totalul acţiunilor reale a:
1. acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv;
2. acţiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripţie;
În concluzie, acest termen se aplică:
- acţiunii în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;
- acţiunii confesorii (cu excepţia situaţiei în care prin aceasta se apără dreptul de
superficie).
55
Termenele speciale de prescripţie extinctivă
Termenele speciale de prescripţie a dreptului la acţiune sunt termene care derogă
de la reglementarea de principiu înscrisă în art. 3 alin. 1din Decretul nr. 167 / 1958 şi se
disting prin particularitatea de a fi aplicate numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste termene speciale de prescripţie extinctivă sunt reglementate atât în
Decretul nr. 167 / 1958. cât şi în alte acte normative.
Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale
Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale sunt prevăzute
în Codul familiei:
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei,
prevăzut de art. 21 alin. 2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al
cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei”;
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada
paternităţii copilului din căsătorie, stabilit de art. 55 alin. 1: „ Acţiunea în tăgada
paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;
- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1: „Acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de
la naşterea copilului”.
Termene speciale aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de
creanţă
Există situaţii care au determinat instituirea unor termene speciale de prescripţie a
dreptului la acţiune chiar prin Decretul nr. 167 / 1958. În toate aceste cazuri, respectarea
acestor termene se impune a fi făcută după dovedirea aspectului sau motivului care a
determinat reglementarea lor. Aceste termene sunt:
- termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani, aplicabil pentru unele raporturi
contractuale de asigurare de bunuri, prevăzut de art. 3 alin. 2, astfel: „Prin derogare de la
56
dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane,
termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările
de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizare …”;
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii pentru daunele
rezultate din vicii ascunse fără viclenie, prevăzut de art. 5: „Dreptul la acţiune privitor la
viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin
împlinirea unui termen de 6 luni în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.
Analiza acestui text, având în vedere condiţia impusă ca viciile să nu fi fost ascunse cu
viclenie, impune aplicarea sa în mod restrictiv, în caz contrar fiind aplicabil termenul de
prescripţie de drept comun (3 ani);
- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în
depozit”, prevăzut de art. 23 alin. 1: „Dreptul la acţiunea privitoare la suma de bani
consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte
organizaţii de stat, pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3
ani de la data consemnării sau depunerii”.
În alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol sunt stabilite cazurile când nu se aplică
acest termen de 3 ani, astfel:
1.termenul este de 1 an, când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al
organului judecătoresc sau al altui organ de stat;
2.termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie, pe baza
normelor legale sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementările speciale
privind constituirea de garanţii.
- termenul de prescripţie extinctivă de 60 de zile, prevăzut de art. 24: „Dreptul la
acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele
care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă
loc spectacolul”.
În Codul Civil sunt stabilite următoarele termene speciale de prescripţie
extinctivă:
57
a. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune
succesorală, prevăzut de art. 700 alin. 1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie
printr-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii”;
b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut în art. 1334: „Acţiunea
vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau
pentru stricarea contractului se prescriu printr-un an din ziua contractului”;
c. termenul de prescripţie extinctivă 6 luni, stabilit de art. 1903, astfel: „Acţiunea
medicilor, a chirurgilor şi a apotecarilor pentru vizite, operaţii şi medicamente; a
negustorilor pentru mărfurile ce vând la particularii care nu sunt negustori (neguţători); a
directorilor de pensionate, pentru preţul pensiunii şcolarilor şi altor maiştri, pentru pre ţul
uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor; se prescriu
printr-un”.
Termene speciale de prescripţie extinctivă se regăsesc şi în alte acte normative
(unele termene interesând alte ramuri de drept), astfel:
a. termenul de prescripţie extinctivă de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. 2 din
Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990: „În cazul în care cel care se consideră
vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în
termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei”.
b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 505 alin. 2 din Codul
de procedură penală pentru acţiunea în repararea pagubei, în cazul condamnării sau luării
unei măsuri preventive pe nedrept, acest termen fiind socotit de la data rămânerii
definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire
penală;
c. termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 67 alin. 5 din legea
nr. 31 / 1990, pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale;
- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 63 din Ordonanţa
Guvernului, nr. 42 / 1997 privind navigaţia civilă, pentru plata de daune, cheltuieli sau
retribuţii datorate pentru asistenţa sau salvarea navei sau încărcăturii:
- termenul de prescripţie extinctivă de 15 luni, prevăzut de art. 46 alin. 5 din legea
nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv pentru actele
juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil ;
58
c. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni , pentru trimiterile poştale interne şi de un
an pentru trimiterile internaţionale, pentru acţiunea în răspunderea furnizorului de servicii
poştale, prevăzute de art. 41 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 31 / 2002 privind
serviciile poştale, aprobată prin legea nr. 642 / 2002 etc.
Cursul prescripţiei extinctive (început, suspendare, întrerupere, repunere în
termen)
Începutul prescripţiei extinctive
Regula. Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau
dreptul de a cere executarea silită”( art. 7, Decr. Nr. 167/1958).
Reguli speciale.
a. Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în obligaţiile care urmează să fie
executate la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este
stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”;
b. Potrivit art. 7 alin. 3, „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen
suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat
termenul”;
c. Potrivit art. 8, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite
prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”;
d. Atunci când acţiunea în anulare a unui act juridic are ca temei un alt viciu de
consimţământ (eroarea, dolul sau leziunea), ori are ca temei incapacitatea de exerciţiu,
potrivit art. 9 alin. 2 „prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit” (adică cel
al cărui consimţământ a fost viciat, sau minorul devenit între timp major şi deplin capabil
– n. Ns.) ori, după caz, „reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i
încuviinţeze actele” (adică părinţii sau tutorele incapabilului – n. Ns.) „a cunoscut cauza
anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului” etc.
Suspendarea prescripţiei extinctive
Noţiune. Efecte. Prin suspendare, curgerea termenului de prescripţie este oprită
59
atunci când se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de
suspendare, urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare.
Efectul suspendării prescripţiei -art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : "după
încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de
suspendare".În situaţia în care cauza de suspendare ar interveni spre sfârşitul
termenului,art. 15 alin. 2, prevede că "prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de
expirarea unui termen de şase luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu
excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea
unui termen de o lună de la suspendare".
Cauze.
Cauze generale:
Potrivit Decr. nr. 167/1958, "cursul prescripţiei se suspendă:
a. cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră
să facă acte de întrerupere;
b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea
sunt puse pe picior de război ...".
c. "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp
nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are
cine să- i încuviinţeze actele( art.14 alin 2)".
Cauzele speciale :
a. prescripţia se suspendă "până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de
cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport
sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la
expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei"( art.13, litera c);
b. prescripţia se suspendă "între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor;
între curator şi acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în
temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror
bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi
aprobate" (art 14 alin. 1);
c. "prescripţia nu curge între soţi în timpul căsă toriei" (art. 14 alin. 3).
Enumerarea cauzelor de suspendare în Decretul nr. 167/1958 este limitativă.
60
Întreruperea prescripţiei extinctive
Definiţie
Problema întreruperii cursului prescripţiei dreptului la acţiune pune în discuţie
atitudinea celor două persoane care urmează să figureze în cadrul procesului civil în
calitate de părţi, respectiv titularul dreptului subiectiv în calitate de reclamant şi titularul
obligaţiei în calitate de pârât.
În baza acestor consideraţii, putem defini întreruperea cursului prescripţiei
dreptului la acţiune în felul următor:
„Oprirea cursului unei prescripţii începute datorită atitudinii luate de una sau alta dintre
viitoarele părţi a procesului civil fără a se mai ţine seama de timpul care s-a scurs deja cu
consecinţa începerii, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege unui nou termen de
prescripţie a dreptului la acţiune”.
Cauzele de întrerupere
Cauzele de întrerupere sunt grupate în art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958. Este de
observat că cele două cauze avute în vedere privesc atitudinea persoanei obligate (prima
cauză) şi atitudinea titularului dreptului încălcat sau nerecunosut (a doua cauză).
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescripţia se
întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia”;
b) „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar
dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj
necompetent”.
c) „printr-un act începător de executare”, aceasta fiind o cauză de întrerupere a
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, fiind studiată de dreptul procesual civil.
Articolul 16 din Decretul nr. 167 / 1958 mai prevede că „prescripţia nu este
întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată
sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a
renunţat la ea.”
61
Aceste cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt legale,
limitative, producând efecte de drept (ope legis).
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
Reglementarea efectelor întreruperii prescripţiei extinctive
Aceste efecte sunt reglementate în art. 17 din Decretul nr. 167 / 1958 care
stabileşte că: „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea
care a întrerupt-o.
După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată
ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să
curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul
executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.”
Analiza efectelor întreruperii prescripţiei extinctive
După cum rezultă din prevederile art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167 / 1958,
întreruperea prescripţiei extinctive produce un efect anterior şi un efect posterior.
stfel, anterior datei întreruperii, prescripţia este înlăturată astfel încât timpul scurs
între momentul de început al prescripţiei şi data cauzei de întrerupere este socotit necurs.
Efectul posterior întreruperii constă în începerea unui nou termen de prescripţie.
Dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc instantaneu, în
cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc definitiv, pe
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii, aceasta însemnând
că între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o
întrerupere provizorie, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc de plin drept (ope legis),
organul de jurisdicţie urmând să constate doar producerea lor.
Repunerea în termen
Art. 19 din Decr. nr. 167/1958. prevede că "instanţa judecătorească ... poa te, în
cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
62
prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori
să încuviinţeze executarea silită".
Condiţii:
a. să existe o cerere de chemare în judecată, adică o exercitare a dreptului la
acţiune, făcută după ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;
b. depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor "cauze
temeinic justificate";
c. introducerea acţiunii - şi, odată cu ea, cererea de repunere în termen (dacă s-a
făcut şi o asemenea cerere) trebuie să fi fost făcută în termen de cel mult o lună de la
încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie;
d. repunerea în termen să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată.
Termenul de repunere în termenul de prescripție
”Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la
încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”
Textul stabilește două aspecte ale termenului în care poate fi făcută repunerea în
termenul de prescripție: 1) durata lui, care este de o lună; 2) începutul acestui termen,
care este marcat de data încetării cauzei care justifică depășirea termenului de prescripție.
Efectul repunerii în termen
Constă în socotirea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție a
expirat.
Cu alte cuvinte este anihilat efectul extinctiv al prescrip ției.
Deci, organul de jurisdicție va putea trece la judecată, în fond a cauzei, fărăa
respinge acțiunea ca prescrisă.
Acesta este efectul repunerii în termenul de prescripție în condițiile art. 19 din
Decretul nr. 167/1958.
Cum operează repunerea în termen?
Sub acest aspect, trebuie să distingem între: 1) repunerea în termen reglementată de
art. 19 din Decretul nr. 167/1958 – care presupune darea unei hotărâri, motivată, de către
organul de jurisdicție competent - și 2) repunerea în termen reglementată de art. 12 alin.
2 din Legea nr. 18/1992 care operează de drept.
63
B. Persoanele
B.1.Identificarea persoanei fizice. Noţiune şi natura juridică a atributelor de
identificare. Numele. Domiciliul şi reşedinţa. Starea civilă
Identificarea persoanei fizice se realizează cu ajutorul atributelor acesteia:
numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric.
Numele cuprinde: numele de familie , prenumele şi preudonimul.
Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul
ales sau convenţional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinţa.
Starea civilă se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter
personal nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în
familie.
Atributele de identificare a persoanei fizice constituie drepturi personale
nepatrimoniale.
Atributele de identificare a persoanei fizice se caracterizează prin aceea că sunt:
drepturi absolute, opozabile erga omnes, drepturi inalienabile, (neputând fi înstrăinate),
drepturi imprescriptibile, drepturi strict personale, drepturi neevaluabile (apărate atât prin
mijloacele altor ramuri de drept administrativ, drept penal, cât şi prin mijloacele dreptului
civil).
a). Potrivit art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954 “Numele cuprinde numele de
familie şi prenumele”.
“Numele” este folosit într-un dublu sens.
În sens larg (lato sunsu), prin nume se înţelege numele de familie (în legislaţia
veche, denumit şi nume patronimic) şi prenumele (în vorbire curentă, denumit şi nume de
botez).
În sens restrâns (stricato sensu), prin nume se înţelege numai numele de familie .
Numele poate fi compus fie dintr-un grup de două cuvinte, fie dintr-un grup de
mai multe cuvinte, în ipotezele în care numele de familie al persoanei căsătorite este
64
format din numele reunite ale soţilor ori în ipotezele în care o persoană fizică are mai
multe prenume.
Numele de familie aparţine, de regulă, membrilor aceleiaşi familii; cu ajutorul lui,
persoana fizică se individualizează în societate.
Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie se face după regulile
cuprinde în art.62 Codul familiei şi anume: “Copilul din căsătorie ia numele de familie
comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul ca lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite.
Numele de familie al persoanei fizice se modifică, de regulă, datorită schimbărilor
survenite în starea civilă a acesteia (dar şi prin adopţie, filiaţie, ori pe cale adminstrativă).
b). Prenumele este acea componentă a numelui care individualizează persoana în
cadrul familiei.
Stabilirea prenumelui este lăsată la libera alegere a părinţilor copilului.
Prenumele poate fi schimbat pe cale administrativă, după aceeaşi procedură ca şi
în cazul schimbării numelui (art. 4 şi 7 din Decretul nr.975/1968).
c). Pseudonimul individualizează persoana fizică într-un anumit domeniu de
activitate , de regulă printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte.
Pseudonimul este lăsat la libera alegere a persoanei fizice nefiind supus nici unei
reguli speciale de înregistrare.
Fiind un drept personal nepatrimonial, pseudonimul are aceleaşi caractere juridice
ca şi numele, adică este un drept absolut, imprescriptibil, inalienabil, personal şi universal
şi este consacrat, ocrotit de lege.
d). “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică
sau principală (art.13 din Decretul nr. 31/1954).
Cetăţenii români cu domiciliul în România nu pot avea în acelaşi timp decât un
singur domiciliu şi o singură reşedinţă.
Reşedinţa este locuinţa la care cetăţenii români cu domiciliul în România locuiesc
temporar, alta decât cea de domiciliu.
In cazul în care cetăţenii români deţin mai multe locuinţe îşi pot stabili domiciliul
sau reşedinţa în oricare dintre ele.
65
În raport de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri: domiciliul de drept
comun, domiciliul legal, domiciliul ales (convenţional)
Potrivit art. 24 din Legea 105/1996 dispune “Cetăţenii români cu domiciliul în
România au dreptul să-şi stabilească domiciliul ori reşedinţa în orice localitate din ţară, în
condiţiile legii”.
Libertatea de stabilire a domiciliului presupune şi libertatea de schimbare a
acestuia. Potrivit art. 28 din Legea nr.105/1996 , persoana care îşi schimbă domiciliul
este obligată ca în termen de 15 zile de la mutarea la noua adresă să se prezintă la
formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate.
Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de
persoane fizice cărora legea le stabileşte în mod obligatoriu domiciliul. Acestea sunt:
minorii, interzişii judecătoreşti, dispăruţii şi moştenitorii.
Domiciliul ales sau convenţional este reglementat de Codul de procedură civilă şi
Codul civil. El nu constituie un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ci este
o convenţie prin care părţile derogă de la efectele normale ale domiciliului.
e). Prin stare civilă sau statut civil se înţeleg toate elementele strict personale care
contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi familie.
Calităţile strict personale, care configurează starea civilă a persoanei fizice, sunt:
născută din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptată, căsătorită,
divorţată, văduvă, recăsătorită, rudă sau afin cu altă persoană etc.
Starea civilă, ca ansamblu de calităţi stric t personale ale persoanei fizice, are
următoarele caractere juridice: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea,
personalitatea şi universalitatea.
Starea civilă izvorăşte din fapte şi acte de stare civilă.
Sunt fapte de stare civilă naşterea, sexul şi moartea.
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente privind
starea civilă a persoanei fizice.
În raport cu obiectul lor, acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) se divid în trei
categorii: acţiuni în reclamaţie de stat; acţiuni în contestaţie de stat şi acţiuni în
modificare de stat.
66
În raport de persoanele care pot să le exercite, acţiunile de stare civilă se împart
în: acţiuni care pot fi interesate de orice persoană interesată, acţiuni care pot fi pornite
numai de persoane expres determinate de lege şi acţiuni care pot fi introduse numai de
titularul stării civile.
Sunt acţiuni de stat: acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă
de mamă, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă de tată a unui
copil din afara căsătoriei, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în
nulitatea absolută a unei căsătorii, acţiunea în nulitate absolută a adopţiei.
Sunt acte de stare civilă (negotium): recunoaşterea filiaţiei, adopţia, căsătoria,
hotărârile instanţelor de judecată pronunţate în acţiunile de stare civilă.
Sunt acte de stare civilă (instrumentuum) : actul de naştere, actul dă căsătorie şi
actul de deces. Acestea sunt înscrisuri autentice, întocmite , potrivit legii în registrele de
stare civilă de către delegatul de stare civilă, care cuprinde elementele stării civile a
persoanei fizice (art.1 din Legea nr.119/1996).
Ca act administrativ, actul de stare civilă reprezintă înscrisul doveditor
(instrumentum probationis) al actului administrativ (negotium juris), ce constituie
înregistrarea în registrele de stare civilă.
Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum
şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Prin excepţie, starea civilă se va putea dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin
orice mijloc de probă admis de lege, dacă: nu au existat registre de stare civilă, registrul
de stare civilă s-a pierdut ori s-a distrus, în tot sau în parte, întocmirea actului de stare
civilă a fost omisă, procurarea certificatului de stare civilă din străinătate este cu
neputinţă.
f). Codul numeric personal constituie mijlocul de individualizare a persoanei
fizice alături de nume, domiciliu şi stare civilă ce se înscriu în cartea de identitate.
Codul numeric este singurul identificator pentru toate sistemele informatice, care
prelucrează date nominale privind persoana fizică.
67
B.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice. Noţiune. Capacitatea civilă de
folosinţă. Capacitatea civilă de exerciţiu
Noţiune
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a
persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, altfel spus de a fi titulare de
drepturi civile şi de obligaţii civile, calitatea de a fi subiecte individuale de drept civil,
adică participante la diferite raporturi juridice civile.
Capacitatea civilă de folosinţă
Caractere juridice
Capacitatea de folosinţă prezintă următoarele caractere juridice: legalitate,
generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate, universalitate.
a) Legalitatea capacităţii de folosinţă.
Acest caracter relevă faptul că această capacitate este de domeniul legii, este
creaţia legiuitorului, adică este recunoscută de legea civilă.
b) Generalitatea capacităţii de folosinţă
Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracterul abstract
şi atotcuprinzător al posibilităţii individului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le
poate dobândi o persoană fizică; ea nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai
aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi.
c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că această capacitate nu
poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare.
Capacitatea de folosinţă având caracter legal, subiectul de drept nu poate renunţa la însăşi
aptitudinea lui generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile; calitatea d
subiect de drept nu poate fi ştirbită prin voinţa personală a persoanei fizice.
68
d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă
Intangibilitatea capacităţii e folosinţă exprimă caracteristica acesteia de a nu I se
putea aduce limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
e) Egalitatea capacităţii de folosinţă
Egalitatea capacităţii e folosinţă a persoanei fizice se bazează pe un princip iu
general dar şi special de drept civil şi anume acela de egalitate în faţa legii civile.
Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată juridic, respectarea
acestui principiu consacrat şi pe plan internaţional, fiind asigurată prin mijloace de drept
civil cât şi de drept penal.
f) Universalitatea capacităţii de folosinţă
Universalitatea capacităţii de folosinţă constă în recunoaşterea acestei capacităţi
tuturor persoanelor fizice.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
1. Noţiune. Clasificarea incapacităţilor de drept civil
Nu pot exista îngrădiri ale capacităţii de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile
prevăzute expres de lege.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacităţi de drept civil.
După finalitatea lor incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două categorii:
- incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
- incapacităţi cu caracter de măsuri de potecţie sau de ocrotire.
După modul cum operează , pot fi împărţite în:
- incapacităţi care operează de plin drept;
- incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti.
După izvorul lor, deosebim:
- incapacităţi stabilite de legea civilă;
- incapacităţi stabilite de legea penală.
69
2. Incapacităţi cu caracter de sancţiune
a) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea, pe o
perioadă de la 1 la 10 ani, a următoarelor drepturi:
- dreptul de a alege sau de a fi ales;
- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care
s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator
b) Pedeapsa accesorie
Constă în interzicerea tuturor drepturilor susmenţionate. Condamnarea la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate
din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea
executării pedepsei, lato sensu.
Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă
a) Decăderea din drepturile părinteşti
Această pedeapsă prezintă relevanţă pentru dreptul civil datorită următoarelor
efecte, concretizate de lipsirea părintelui decăzut de:
- dreptul de a- l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice civile;
- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14 şi 18 ani;
- incapacitatea de a fi tutore
b) Pedepsele civile în materie succesorală
Aceste pedepse implică:
70
- excluderea de la moştenire a nedemnilor, conform Codului civil, art.655.
- îngrădirea dreptului de opţiune succesorală a celor vinovaţi de darea la o parte,
dosirea, sau sustragerea unor bunuri ale moştenirii.
3. Incapacităţi (îngrădiri) cu caracter de protecţie sau de ocrotire
a) Incapacităţi prevăzute de Codul civil:
- incapacitatea de a dispune prin testament sau donaţie a minorului de sub 16 ani;
- incapacitatea de a dispune prin testament pentru mai mult de jumătatea averii, a
minorului de 16-18 ani;
- incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament în favoarea
tutorelui său;
- incapacităţi de a primi donaţii şi legate a medicilor, farmaciştilor, preoţilor;
- incapacitatea de a primi legate a ofiţerilor de marină în cazul testamentului făcut
pe mare;
- incapacităţile speciale de a dobândi prin cumpărare.
b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:
- incapacitatea încheierii actelor juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă
ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor de alta;
- interdicţia minorului de a face donaţii de a garanta pe altul, nici chiar cu
încuviinţare.
c) Incapacităţi prevăzute în constituţie
- incapacitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi proprietatea asupra
terenurilor.
4. Felul nulităţii care intervine în caz de nerespectare a incapacităţii
Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incapacitatea civilă atrage după
sine răspunderea de drept civil a persoanei vinovate. Nerespectarea acestor dispoziţii
71
legale poate consta fie în încheierea unor acte juridice prohibite, fie într-un fapt juridic
ilicit, consecinţele nefavorabile prevăzute de lege nefiind întotdeauna aceleaşi, ele
diferind în funcţie de specificul normei legale încălcate.
Astfel sancţiunea nerespectării incapacităţii poate fi de natură civilă sau d altă
natură: penală, administrativă etc.
Sancţiunea civilă pentru nerespectarea interdicţiei de a încheia acte juridice este
nulitatea. Nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea îngrădirilor capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută intervine când, prin încheierea actului juridic prohibit, se
încalcă norme juridice ce instituie îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
care ocrotesc un interes public (general).
În toate celelalte cazuri se aplică nulitatea relativă – adică în acele situaţii când
dispoziţiile eludate ocrotesc un interes privat (personal).
Capacitatea civilă de exerciţiu
Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice şi capacitatea de exerciţiu restrânsă.
1. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
Potrivit art.11, alin.1 din decretul nr.31/1954, nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicţie.
Ca excepţie, în materie testamentară, limita este de 16 ani, deoarece: “minorul
mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel”.
2. Dispoziţiile legale care consacră reprezentarea legală
Potrivit prevederilor art.1, alin.2 din Decretul 31/1954: “Pentru cei ce nu au
capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
Art. 11, alin.2 trebuie coroborat cu:
- art.105, alin.1, C.fam.: Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor şi de a- l reprezenta în actele civile, până la data la care el împlineşte
vârsta de 14 ani;
72
- art.124, alin.1, C.fam.: Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului
şi a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data la care acesta împlineşte vârssta
de 14 ani;
- art.147 C.fam.: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta
de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu
dispune altfel.
3. Acte juridice permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu
Minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicţie judecătorească poate totuşi face,
valabil, următoarele acte juridice:
- acte de conservare, care prin definiţie nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le
face; asemenea acte sunt: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau al unei
ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii;
- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului; ex:
cumpărarea de alimente etc.
4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu
Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin împlinirea vârstei de
14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.
Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează prin
ridicarea interdicţiei sau prin moarte.
5. Noţiune aşi reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse
Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine minorului în
vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea personal de acte juridice civile, însă numai încuviinţate în
prealabil de ocrotitorul legal.
Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel
al art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
are capacitate restrânsă”. Acest text trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei
sau ale decretului 31/1954.
Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi
exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor spre a- l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea”.
73
Tot în acest sens şi art.133, alin.1 şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din
Decretul 31/1954.
6. Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data împlinirii vârstei de
14 ani.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu
restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul
să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar
aceasta se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe
data ridicării interdicţiei.
7. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de a trece de la
lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu, cu următoarele consecinţe:
- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care putea fi
încheiate şi de minorul de sub 14 ani;
- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului până la
împlinirea vârstei de 18 ani;
- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;
- necesitatea încuviinţării prealabile.
b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil
personal şi singur:
- actele de conservare şi actele mărunte;
- depozitul special la CEC;
- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;
- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatea
bunurilor sale.
c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai
cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:
- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul patrimoniu; ex:
contract de închiriere, antrepriză pentru repararea unui bun etc.;
74
d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal dar cu
dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare):
- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la
un drept sau tranzacţie.
e) Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:
- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;
- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe
de o parte şi minor pe de alta.
8. Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:
- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de
exerciţiu;
- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte capacitatea de
exerciţiu deplină;
- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce conduce la lipsa
capacităţii de exerciţiu restrânse;
- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).
Capacitatea civilă de exerciţiu deplină
1. Definiţie şi caracteristici
Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi
singur, a tuturor actelor juridice civile.
Caracteristici:
- actele juridice se încheie personal;
- actele juridice civile se încheie singur;
- persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate actele juridice
civile.
2. Începutul capacităţii de exerciţiu depline
Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră
(art.8 din Decretul 31/1954).
Deci, există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu:
75
- prin împlinirea vârstei de 18 ani;
- prin încheierea căsătoriei de către o femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani.
3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline
Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu implică:
a) Aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia toate actele
juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută
obligaţiile civile.
b) Aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act juridic civil, prin
care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie
civilă.
4. Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu depline
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele cazuri:
- o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
5. Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea civilă de
exerciţiu
Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, în
funcţie de circumstanţe, se poate solda cu:
- consecinţe penale – dacă nu s-a respectat intangibilitatea ori egalitatea
capacităţii de exerciţiu;
- consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a fost
nesocotită o asemenea limită;
- nulitatea relativă a actului juridic – sancţiune specifică în materia capacităţii de
exerciţiu.
Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice este, în acelaşi timp:
- relativă (numită şi de protecţie);
- de fond;
- expresă.
76
B.3. Persoana juridică. Noţiune, enumerare şi clasificare. Alementele
constitutive. Capacitatea civilă a persoanei juridice. Identificarea persoanei juridice.
Înfiinţarea reorganizarea şi încetarea persoanelor juridice
Elementele constitutive ale persoanei juridice
Elementele constitutive general valabile pentru existenţa unei persoane juridice
sunt: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, un scop propriu în acord cu
interesul public (general).
a). Organizarea de sine stătătoare (proprie) priveşte două aspecte: organizarea
internă, respectiv, structurarea pe compartimente (de producţie, cercetare, comerţ şi
funcţionale) şi desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă
persoana juridică.
b). Patrimoniul propriu cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic, având ca titular persoana juridică. El este format din: drepturile patrimoniale
(reale şi de creanţă), alcătuind latura activă şi din obligaţiile patrimoniale (contractuale şi
extracontractuale), alcătuind latura pasivă.
Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc
persoana juridică, precum şi faţă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul persoanei juridice se fundamentează, în principal, pe dreptul de
proprietate principiul fiind consacrat în legislaţia noastră actuală.
c). Scopul propriu, ca element esenţial, constitutiv al oricărei persoane juridice,
reprezintă în realitate obiectul de activitate al persoanei juridice. Scopul justifică raţiunea
de a exista a persoanei juridice.
Scopul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în acord cu interesul
public; să fie determinat; să fie legal.
Înfiinţarea, reorganizarea, încetarea persoanei juridice
I. Persoana juridică se înfiinţează : prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul
competent, care verifică dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca persoana juridică să
poată lua fiinţă, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a
77
organului competent ce apreciază oportunitatea înfiinţării ei şi prin alte moduri
reglementate de lege.
Înfiinţarea persoanelor juridice presupune întocmirea şi adoptarea mai multor
documente cu diferite finalităţi, alcătuind o procedură de constituire a persoanei juridice,
procedură ce se realizează într-un anumit interval de timp.
Procedura începe cu întocmirea primului act de constituire (contract şi/sau statut)
şi se încheie cu înmatricularea persoanei juridice, toate actele adoptate urmând crearea
unui nou subiect de drept.
Momentul în care se naşte un nou subiect de drept este momentul în care acesta
dobândeşte personalitate juridică. Acest moment este stabilit de lege în mod diferit, în
funcţie de modul de înfiinţare a persoanei juridice.
Precizăm că în prezent aproape toate categoriile de persoane juridice (cu excepţia
celor de drept public) sunt supuse procedurii de înregistrare într-un regim anume.
Înregistrarea are două sensuri: înmatricularea ori înscrierea şi înscrierea de menţiuni.
Persoanele juridice dispun, în temeiul legii, de “capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii”, adică de capacitatea juridică. În virtutea acestei calităţi persoana juridică
participă la raporturi juridice aparţinând diferitelor ramuri de drept.
Sintagma “capacitate juridică” exprimă atitudinea persoanei juridice de a participa
la orice raporturi juridice, reglementate de normele oricărei ramuri de drept.
Capacitatea civilă a unei persoane juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii civile, de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţii civile.
“Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de
recunoaştere, ori de data împlinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică
are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în
favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar
numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art. 33
din Decretul nr. 31/1954)..
Această capacitate de folosinţă restrânsă (anticipată) rezultă din însăşi scopurile
în vederea cărora acestea se înfiinţează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească
drepturile şi să-şi asume obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod valid.
78
Conţinutul “capacităţii de folosinţă se reduce la acele drepturi şi obligaţii care
sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi este formulată în art.
34 din Decretul nr.31/1954. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării
acestui scop este nul”.
Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin
încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.
Prin “identificarea persoanei juridice” se înţelege individualizarea, cunoaşterea
nominală a subiectelor de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.
Identificarea are două înţelesuri: prin identificarea persoanelor juridice înţelegem
instituţia juridică, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează mijloacele şi
atributele de individualizare a persoanelor juridice, iar în al doilea sens, din identificare
se înţeleg atributele de identificare: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar,
marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.
Identificarea persoanei juridice este o necesitate permanentă, din momentul
înfiinţării şi până la încetarea ei.
Prin “denumire”, ca atribut de identificare se înţelege cuvântul sau cuvintele care
au primit în condiţiile prevăzute de lege, semnificaţia de a individualiza persoana
juridică.
Dreptul la denumire are, în conţinutul său, următoarele prerogative (drepturi): de
a folosi denumirea stabilită potrivit legii, de a cere tuturor persoanelor fizice sau juridice
să o individualizeze prin denumirea sa, de a cere în justiţie, respectarea dreptului la
denumire încălcat.
Schimbarea denumirii persoanei juridice urmează regula prevăzută de lege pentru
stabilirea ei deci schimbarea denumirii se face prin modificarea, în condiţiile legii, a
actului de înfiinţare ori a statutului şi publicitatea corespunzătoare.
De menţionat că “denumirea” este un atribut general de identificare a oricăror
persoane juridice fie ele de drept public, fie de drept privat, în timp ce “firma” este o
denumire specifică numai pentru comercianţi.
79
Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care
individualizează persoana juridică în spaţiu. Conform art.39 din Decretul nr.31/1954,
“Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului”.
Naţionalitatea persoanei juridice exprimă relaţia ce există între persoana juridică
şi statul pe teritoriul căruia acesta şi-a stabilit sediul principal. Art.1 alin. 2 din Legea
nr.31/1990 republicată, prevede că: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”.
Pentru persoanele juridice de stat nu este necesară o asemenea prevedere,
deoarece prin definire sunt persoane juridice române. Ceea ce reprezintă cetăţenia pentru
persoana fizică, reprezintă naţionalitatea pentru persoana juridică.
Naţionalitatea persoanei juridice prezintă interes practic mai ales în raporturile de
drept internaţional de drept internaţional privat şi de drept comercial internaţional.
Marca este semnul distinctiv privat, folosit de o persoană juridică pentru a
deosebi produsele, lucrurile şi serviciile sale de cele identice ori similare ale altor
persoane juridice.
Marca de fabrică este marca producătorului, pe când marca de comerţ este a
comerciantului, care se aplică pe produsele pe care le distribuie pentru a-şi câştiga şi
menţine clientela.
Emblema este un element facultativ de identificare a comercianţilor.
II. Reorganizarea persoanei juridice poate fi definită ca un proces complex de
unire sau divizare la care participă cel puţin două persoane juridice existente ori care iau
astfel fiinţă.
În această concepţie, prin reorganizare se produc, după caz, următoarele efecte:
înfiinţarea de noi persoane juridice, modificarea reorganizării unor persoane juridice,
încetarea unor persoane juridice.
Conform art. 40 din Decretul nr.31/1954, formele juridice ale reorganizării sunt:
comasarea şi divizarea.
Conform art.41 din acelaşi decret, comasarea se realizează prin: absorbţie şi
fuziune, iar divizarea prin divizare totală sau parţială.
Este de remarcat că formele de reorganizare sunt reglementate ca moduri de
încetare a persoanei juridice. “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare,
80
divizare sau dizolvare” (art.40 din Decret). În cazul fuziunii, absorbţiei şi chiar a
diviziunii totale are loc încetarea unei (unora) persoane juridice, dar şi continuă
activitatea (reorganizată) o altă persoană juridică sau se nasc mai multe persoane juridice.
De esenţa reorganizării este legată transmiterea universală sau cu titlu universal a
patrimoniului, ceea ce nu se întâmplă în cazul dizolvării.
Cele două forme ale comasării sunt: fuziunea şi absorbţia
Fuziunea constă în unirea (contopirea ) a două sau mai multe persoane juridice,
care încetează să mai existe şi în alcătuirea pe această bază a unei persoane juridice.
Aşadar prin fuziune pot înceta două sau mai multe persoane juridice, dar se naşte numai
una singură. “Comasarea se face … prin fuziunea mai multor persoane juridice, pentru a
alcătui o persoană juridică nouă” (art.41 din Decret).
Fuziunea produce următoarele efecte: efectul creator, însemnând înfiinţarea unei
noi persoane juridice, efectul extinctiv, însemnând încetarea persoanelor juridice
fuzionate şi efectul transmisiunii universale, însemnând că drepturile şi obligaţiile
persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate (art.46
din Decret).
Absorbţia constă în încorporarea (înglobarea) unei persoane juridice ce încetează
să mai existe într-o altă persoană juridică, care îşi păstrează fiinţa. “Comasarea se face
prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică…” (art.41 din
Decret).
Absorbţia produce următoarele efecte: efectul extinctiv, însemnând încetarea
persoanei juridice absorbite şi transmisiunea universală, în sensul că întregul patrimoniu
al persoanei juridice absorbite este preluat de persoana juridică ce continuă să existe.
În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de
obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.
Divizarea persoanei jurid ice constă în împărţirea întregului patrimoniului al unei
persoane juridice care încetează şi transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel rezultate,
către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă în acest fel.
“Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice
între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă” (art.41, alin.2 din
Decret).
81
Întregul patrimoniu al persoanei juridice este împărţit şi transmis, pe fracţiuni
între mai multe persoane juridice, fie existente, fie care iau astfel naştere.
Persoana juridică poate fi supusă diviziunii totale sau unei divizări parţiale.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care-şi menţine existenţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice existente ori care iau fiinţă în acest mod.
Prin divizare se produc următoarele efecte: efectul creator, care priveşte numai
cazurile când fracţiunea de patrimoniu se transmite persoanelor juridice care iau fiinţă,
efectul extinctiv priveşte numai divizarea totală, deoarece în acest caz, totdeauna,
încetează persoana juridică divizată şi efectul transmiterii unei fracţiuni de patrimoniu de
la persoana juridică divizată la mai multe persoane juridice.
III. Încetarea persoanei juridice înseamnă dispariţia subiectului de drept,
sfârşitul capacităţii juridice a acestuia, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În cazul încetării definitive a persoane i juridice, subiectul de drept respectiv nu
transmite, în tot sau în parte, patrimoniul său la persoanele juridice existente sau nou
înfiinţate, ci el primeşte destinaţia stabilită de lege sau statut ori hotărâtă odată cu
dispunerea desfiinţării.
Regula generală, exprimată în art.40 din Decretul nr.31/1954, constă în aceea că
persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare.
Dizolvarea este o operaţiune juridică ce are ca efect în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu
aceasta.
Cazurile în care intervin dizolvarea sunt prevăzute expres de lege. După cum
rezultă din definiţie, domeniul de aplicare a dizolvării cuprinde persoanele juridice
asociative, ceea ce nu se poate spune şi în privinţa reorganizării.
Ceea ce este specific dizolvării constă în aceea că, după hotărârea dizolvării, se
trece, în mod obligatoriu, la lichidarea persoanei juridice.
Potrivit art.222 din Legea nr. 31/1990, cazurile de dizolvare sunt: trecerea
timpului pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau
nerealizării acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea adunării generale, hotărârea
Tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile
82
grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii, falimentul societăţii şi alte
cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
Efectul esenţial al dizolvării este trecerea în lichidare a persoanei juridice. Astfel,
potrivit art. 51 din Decretul nr.31/1954 “Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în
lichidare, în vederea realizării activului şi plaţii pasivului “.
Rezultă că odată cu dizolvarea nu încetează persoana juridică, ci se va mai parcurge
o fază specifică, lichidarea. În momentul încheierii operaţiunilor de lichidare încetează
fiinţa persoanei juridice dizolvate.
Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor
juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil şi care au
ca efect încetarea definitivă a persoanei juridice intrată în dizolvare.
C. Teoria drepturilor reale
C.1. Teoria generală a proprietăţii. Definiţia şi caracterele dreptului de
proprietate; proprietatea publică şi proprietatea privată. Exproprierea pentru
cauză de utilitate publică.
Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate
Noţiunea dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este strâns legat de patrimoniu şi în doctrina română s-a
considerat că este strâns legat de persoana titularului. Noţiunea dreptului de proprietate
este dată de art. 480 Cod civil român, după modelul său francez de la 1804. Pe bună
dreptate ea este considerată de cunoscuţi autori de specialitate ca fiind incompletă.
În doctrina franceză este cunoscută definiţia dată, după art. 544 din Codul civil
francez, de Colin şi Capitant: “Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un
lucru şi de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure în chip
exclusiv şi perpetuu”. Redactarea textului francez, care prevede că este un drept de o
manieră mai mult decât absolută, este considerată ca o definiţie celebră, transpusă în
83
concepţia individualistă a dreptului român, însă în realitate folosinţa şi dispoziţia nu sunt
întrutotul absolute. De aceea, este preferată definiţia dată mai sus.
La civiliştii români din perioada interbelică, sesizându-se imperfecţiunea
faimoasei formulări din Codul Napoleon, este definită proprietatea ca un drept real asupra
unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv şi perpetuu puterii unei
persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, şi care se manifestă prin facultatea de a se
servi, a se bucura şi a dispune în mod liber de acel bun.
În dreptul francez actual se reţine o definiţie sintetică a proprietăţii, care este:
“dreptul în temeiul căruia un lucru este supus în mod absolut şi exclusiv voinţei şi
activităţii unei persoane”. Sunt şi autori români care au acceptat această definiţie, în care
se observă că nu este necesară includerea caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu.
Astfel, el este formulat ca fiind un drept real, potrivit căruia titularul se poate bucura şi
poate dispune de lucrul său în condiţiile legii, cu respectul drepturilor omului. Din
această definiţie s-ar deduce şi caracterul absolut. Este o încercare a autorului de a da o
definiţie de integrare într-un context mai larg al tendinţei întregii noastre legislaţii. Chiar
dacă conţine o temerară anticipare, în definiţia care se dă acestui drept este necesar să se
valorifice tradiţia noastră juridică şi să se ţină seama de textele în vigoare ale Codului
civil. Cel puţin sub aspectul definiţiei şi al caracterelor sale, dreptul de proprietate
privată, aşa cum este reglementat de Constituţie şi de Codul civil, corespunde
standardelor de punere în acord cu legislaţiile altor state cu tradiţii în economia liberă şi
proteguirea corespunzătoare a acestui drept.
În configuraţia actuală, art. 41 din Constituţie impune o serie de sarcini
proprietarului, apoi concesionarului, care au recunoscut atributele de folosinţă şi posesie,
precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul, abitaţia, locaţia,
superficia) al cărui titular exercită o parte din prerogativele titularului dreptului de
proprietate.
Pornind de la conţinutul său juridic şi apreciind în raport de poziţia specifică a
proprietarului, dreptul de proprietate se defineşte ca fiind acel drept real care conferă
titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care
le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu
respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiţia cea mai completă împărtăşită în
84
doctrina română şi este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului de proprietate.5
Exercitarea lui este realizată prin concordanţa care trebuie să existe între capacitatea
juridică şi dreptul subiectiv.
Definiţia este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o
definiţie normativă, inspirară din modelul său francez care defineşte dreptul de
proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic.
Astfel, art. 480 C.civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva
de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”. Definiţia reţinută mai sus porneşte de la ideea că textul art. 480
C.civil dă o definiţie departe de a fi completă. De aceea, în definirea proprietăţii trebuie
să se pornescă de la conţinutul juridic al dreptului de proprietate, alcătuit din
prerogativele (atributele) recunoscute de lege proprietarului. Sunt numeroase situaţiile
când o parte a acestor atribute sau chiar toate sunt exercitate de o altă persoană decât
proprietarul, pe temeiul unui drept real, derivat din dreptul de proprietate. Aşa este, de
pildă, uzufructuarul, căruia îi sunt recunoscute asupra bunului obiect al uzufructului
atributele de posesie şi folosinţă, sau superficiarul, care, mai mult decât atât, poate
exercita pe lângă posesie şi folosinţă şi atribute de dispoziţie materială şi juridică.
La întrebarea prin ce se deosebeşte proprietarul de alte persoane titulare ale
dezmembrămintelor proprietăţii care exercită unele din atributele aparţinând
proprietarului, se dă răspunsul că titularul dreptului de proprietate exercită atributele
acesteia în putere proprie şi în interes propriu. În putere proprie, are sensul că nu este
subordonat juridic nimănui, cu excepţia legii, toţi ceilalţi titulari de drepturi reale fiind
obligaţi să ţină seama de aceasta. În interes propriu, are sensul că exercitarea dreptului de
proprietate se face în exclusivitate în scopul satisfacerii intereselor proprii, fără obligaţii
faţă de alte persoane.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă mijloace juridice de
exercitare a dreptului de proprietate prin intermediul altor persoane. Existenţa şi
exercitarea lor explică polivalenţa acestui drept şi a prerogativelor sale, decizia
proprietarului exprimă în ultimă instanţă modalitatea în care el a găsit să-şi exercite
dreptul de proprietate până la limitările date de lege.
85
Definiţia dată duce la concluzia exercitării celor trei atribute, în putere proprie şi
în interes propriu, fie că ele sunt exercitate nemijlocit, fie că sunt exercitate prin
intermediul persoanelor în favoarea cărora s-au constituit anumite drepturi reale
(uzufruct, locaţie, superficie etc)
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt cele care îl deosebesc de
celelalte drepturi reale. Ele sunt: caracterul absolut şi inviolabil; caracterul deplin şi
exclusiv; caracterul perpetuu şi transmisibil.
Caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate rezultă din chiar
definiţia lui. Prin cuprinderea acestui caracter în codul civil francez şi apoi în codul civil
român, legiuitorul a vrut să dea proprietăţii o altă organizare în comparaţie cu fizionomia
sa anterioară, când ea era încătuşată şi strivită sub povara sarcinilor şi obligaţiilor feudale
senioriale. Însă caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie evidenţiat şi în
comparaţie cu celelalte drepturi reale. El este singurul dintre acestea care conferă
titularului său exerciţiul tuturor atributelor. În acelaşi timp dreptul de proprietate este un
drept absolut, în sensul opozabilităţii sale, toate celelalte subiecte de drept sunt obligate
să nu facă nimic de natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori de câte ori bunul s-ar
afla în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în
revendicare, care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane.
În prezent caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate este definit
astfel: absolut, deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toţi
ceilalţi, aceştia din urmă fiind obligaţi să nu facă nimic de natură a- l încălca; şi inviolabil,
înţeles în sensul că nu poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea întăreşte caracterul
absolut. Ea este prevăzută de art. 135 (6) din Constituţie şi se impune cu aceeaşi forţă şi
statului.
Există două excepţii care operează ope legis : a) exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, când în condiţiile legii bunurile mobile aflate în proprietate privată, pot
fi expropiate. Ea este prevăzută de art. 41(3) din Constituţie, art. 481 C.civil şi Legea nr.
33/1994, care este lege organică şi cuprinde cadrul general al exproprierii; b) folosirea şi
exploatarea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general,
conform art. 41 (4) din Constituţie.
86
De asemenea, art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, stabileşte norme juridice de protecţie a proprietăţii private: orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi
privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute
de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Cum normele de drept internaţional la care România este semnatară, în
conformitate cu art. 11 şi 20 din Constituţie, fac parte intrinsecă din dreptul intern, mai
mult chiar, se aplică cu prioritate faţă de acesta. De aici rezultă că inviolabilitatea
dreptului de proprietate este un caracter ridicat la rang de principiu.
În cele două situaţii caracterul inviolabil face loc unor interese economice mai
puternice cu care este însă pus în concordanţă.
Caracterul deplin şi exclusiv . Deplinătatea conferă titularului plena potestas,
adică toate cele trei atribute: posesia, folosinţa, dispoziţia.
Caracterul deplin deosebeşte dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi
reale, care sunt dezmembrăminte ale proprietăţii, care nu sunt depline atâta timp cât nu
conferă decât parţial exerciţiul acestor atribute. De exemplu în cazul uzufructuarului care
are doar atributele posesiei şi folosinţei.
Caracterul exclusiv presupune că titularul acestui drept îşi exercită prerogativele
excluzând orice altă persoană de la acest exerciţiu. Cu alte cuvinte este în acelaşi timp şi
exclusiv (alături de deplin) în sensul că sunt independente de orice puteri ale altei
persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când se constituie
dezmembrăminte. În doctrina noastră veche caracterul exclusiv era disecat în două
elemente principale: unul pozitiv şi unul negativ. El poate să facă cu lucrul său tot ce nu
este oprit şi să împiedice pe terţi de a se atinge de dânsul; însă în exerciţiul acestui drept
nu poate atinge sau îngrădi drepturile şi interesele altora.
Caracterul deplin şi exclusiv este evidenţiat de actele de dispoziţie materială şi
juridică, circumscrise în sfera noţiunii de jus abutendi şi se desprind ca argumente texte
din art. 480 şi 475 C.civ., acest din urmă text prevăzând că: “oricine poate dispune liber
de bunurile ce sunt ale lui…”.
Caracterul perpetuu şi transmisibil. Perpetuitatea dreptului de proprietate rezultă
în doctrina juridică franceză din însăşi definiţia acestuia.
87
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este înţeles în sensul că durata sa
nu are limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuinţare sau prin moartea titularului.
Aceasta nu înseamnă că proprietatea este întotdeauna şi tot timpul a aceluiaşi titular; căci
proprietarul poate să moară şi să transmită atunci lucrul său moştenitorului; el îl poate
înstrăina acel lucru unei alte persoane. Prin aceasta dreptul însuşi nu este menit să se
stingă; el se perpetuează, adică se transmite.
Este posibil ca o persoană să devină proprietar temporar sau sub condiţie
rezolutorie în baza unui act juridic. Cum, tot aşa, este posibil ca şi în cadrul unor instituţii
juridice dreptul de proprietate să se transmită altui titular, cum este cazul uzucapiunii.
Important este de reţinut că posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate nu
contravine caracterului său perpetuu, practic fiind chiar corolarul său.
Transmisiunea operează prin acte între vii – inter vivos- pe principiul
consensualismului consacrat de art. 971 C.civ. şi pentru cauză de moarte – mortis causa –
când transmisiunea are loc ca urmare a decesului din patrimoniul defunctului în cel al
moştenitorilor săi. Atât transmisiunile prin acte între vii, cât şi cele pe cale de succesiune
sunt dintre cele mai frecvente moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care şi-au
recăpătat importanţa lor practică prin deschiderea circuitului juridic civil în societatea
românească de după anul 1990.
Proprietatea publică şi proprietatea privată
Proprietatea publică
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv
statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din
domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Caracterul inalienabil constă în
aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1
general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau
mortis causa şi nici prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi
88
imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul,
abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de
servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale
ale dreptului de proprietate.
Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât
să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o
chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1
proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi
exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt
afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi
scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei
alienări (ex. Servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o
excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui
dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Imprescriptibilitatea este
consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul
civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este
imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei
acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile.
Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea
titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este
posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de
5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea
se face în termen de 1 an.
Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de
proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând
excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană
fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi
prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.
89
Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Tot datorită caracterului puternic
a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi
insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor.
Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât
titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.
În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii
asupra bunurilor din domeniul public.
Exercitarea dreptului de proprietate publică. Finalitatea urmărită în exercitarea
dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se
indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii
publice. Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu
privire la bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau
locale, cu privire la bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui
drept şi- l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conţinute de
normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în
interesul general al societăţii. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea
unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în
actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept
administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului
propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi
nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie
se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin
această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă
sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile
autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare
potrivit destinaţiei acestor bunuri.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele
dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept
civil.
90
Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în
favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a
dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a
acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de
drept civil.
Dreptul de administrare aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor
publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art.
135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre
de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de
interes naţional, judeţean sau local.
Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de
interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.
Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este
reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de
interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a
consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare
pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt
subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se
constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de
drept administrativ.
Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de
proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi
juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă,
să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică
competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de
drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios
administrativ. Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept
civil chiar şi atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi
91
faţă de terţi, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes,
apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.
Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de
proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil.
2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică. După anul 1990
noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.
Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art.
30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în
mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu
specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului
de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de
locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie
desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri.
Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.
3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public.
În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal,
esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin
acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără
scop lucrativ. Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii
etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.
Bunuri care formează obiectul proprietăţii publice
Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd
şi care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi
publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de
proprietate publică.
În acest sens, art. 136 alin. 2 din Constituţie statuează că: ”proprietatea publică
aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel dispun Legea fondului
funciar nr. 18/1991, prin art. 4 alin. (2), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea pub lică şi
92
regimul juridic al acesteia, prin art. 1 şi Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001,
prin art. 122 alin. (1).
Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,
republicată, dispune că: ”domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care
proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz
în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor,
municipiilor sau judeţelor”.
Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt:
a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional. Aceste bunuri
sunt date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele,
statul este reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanţelor Publice.
b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite
astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile
din domeniu1 public de interes local, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca
persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Aceste bunuri
sunt date în administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor judeţene ori a C.G.M.
Bucureşti, după caz. În litigiile legate de aceste bunuri, unităţile administrativ-teritoriale
sunt reprezentate de consiliile locale ori judeţene, după caz, care dau mandat scris, fiecare
caz în parte, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului, care poate desemna un alt
funcţionar ori un avocat care să- l reprezinte în instanţă.
Autorităţile enumerate la pubctul b) exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr.
213/1998, ”posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul
public în limitele şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu
este discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în
conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului
juridic pe care îl oferă.
În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept
privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul
public.
Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de
administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva
93
decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept,
care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.
Fiind în prezenţa a două categorii de titulari ai proprietăţii publice, apare problema
determinării bunurilor care le aparţin.
Criteriul utilizat este cel al interesului naţional sau local pentru realizarea căruia
bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 112 alin.
(1), partea finală, din Legea nr. 215/2001, texte de lege conform cărora pentru ca un bun
aparţinând proprietăţii publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca
el să fie declarat de interes naţional. În lipsa unei asemenea declarări el va aparţine
domeniului public al unei unităţi administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează
obiectul domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale .
Legea nr. 213/1998 cuprinde şi ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului
public al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2),
domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din
Constituţie, din cele stabilite la pct. I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau
interes naţional, declarate ca atare prin lege.
Pentru determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale legiuitorul trimite, în primul rând, la aceeaşi anexă, unde sunt
enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă şi la
metoda excluderii.
Se prevede astfel că domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din alte bunuri de
uz sau interes judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional iar
domeniul public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de
uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public
naţional ori judeţean.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 213/1998, determinarea fizică a bunurilor care aparţin
domeniului public ar fi trebuit făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de
ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi
de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.
94
Ministerului Finanţelor i-a revenit obligaţia de a centraliza aceste inventare şi de a
le supune spre aprobare Guvernului.
Atât actele administrative care conţin inventarele bunurilor proprietatea publică a
statului, întocmite de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri,
hotărârile consiliilor locale ori cele ale consiliilor judeţene, prin care au fost însuşite
inventarele bunurilor proprietate publică ale respectivelor unităţi administrativ-teritoriale,
cât şi hotărârile Guvernului, prin care aceste inventare au fost aprobate, pot fi atacate în
justiţie conform Legii contenciosului administrativ, de orice persoană interesată.
Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus menţionate subiectul de
drept beneficiar nu dobândeşte proprietatea acestuia, aşa că această operaţiune dă naştere
numai unei prezumţii de apartenenţă a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la
domeniul privat. De aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-
un asemenea inventar, cu condiţia ca reclamantul să dovedească împrejurarea că bunul a
fost preluat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un
titlu.
Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea
sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin
declaraţia legii.
Legea nr. 213/1998 prevede şi posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public
al statului în cel al unei unităţi administrativ-teritoriale sau invers. Astfel, potrivit art. 9,
bunuri din domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului general al municipiu lui Bucureşti sau a consiliului local, după
caz.Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale
în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului general al municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Bunurile care formează obiectul proprietății publice
Nefundat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietăţii publice, nu
mai este însă necesar să se dovedească şi faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă
titular este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege
95
a unui bun ca aparţinând proprietăţii publice este suficientă în asemenea situaţii pentru a
face dovada apartenenţei bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.
Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparţinând domeniului
public, va face însă obiectul proprietăţii publice numai dacă a intrat în proprietatea statului
cu titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era
parte şi a legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.
Poate fi contestată apartenenţa unui bun la proprietatea publică de orice persoană
interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat,
soluţionarea litigiului fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Este vorba despre
bunurile care fie au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data
preluării, fie despre bunurile care au fost preluate pe căi de fapt, în absenţa oricărui temei
juridic.
Afirmaţiile de mai sus se bazează pe conţinutul art. 6 din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţia legală citată terenurile aflate în
detenţia precară a unei staţiuni de cercetare în domeniul pomicol, detenţie dobândită în
urma unui schimb de terenuri încheiat cu fosta cooperativă agricolă de producţie, cu
nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată .
Fac excepţie bunurile în privinţa cărora legea dispune expres că nu pot fi decât
obiect al proprietăţii publice. Includerea unui bun în această categorie face dovada deplină
şi inatacabilă a faptului că statul sau unitatea administrativ-teritorială este proprietarul
respectivului bun şi că el aparţine domeniului public al respectivului subiect de drept.
Referitor la bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, art. 135 alin. (4)
din Constituţie, în redactarea originară, prevedea: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.”
După revizuirea Constituţiei materia este reglementată de art. 136 alin. (3), care
dispune: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
96
ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Analiza comparativă a acestei dispoziţii cu cea conţinută de vechea reglementare ne
conduce la următoarele concluzii:
- Bunurile care formează obiectul exclusiv al roprietăţi publice sunt ,în primul rând ,
cele enumerate de prevederea constituţională citată. La acestea pot fi adăugate, prin lege
organică, şi alte bunuri. Referirea la legea organică este conformă prevederilor art. 73 alin.
(3) lit. M), potrivit cărora regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege
organică şi ea lipsea din vechiul text.
- Sunt menţionate ca făcând obiect exclusiv al proprietăţii publice numai „bogăţiile
de interes public ale subsolului” iar nu„bogăţiile de orice natură ale subsolului”, cum se
prevedea înlextul modificat.
- Tot astfel, numai „apele cu potenţial energetic valorificabil,de interes naţional”
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice,spre deosebire de situaţia anterioară, când în
această categorie juridică erau incluse „apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea
ce pot fi folosite în interes public”.
- Se remarcă şi faptul că nu mai sunt enumerate printre bunurile care fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice căile decomunicaţie.
Aceasta înseamnă că orice bogăţii ale subsolului, care nu sunt de interes public, pot
face şi obiect al proprietăţii private. Tot astfel, pot face şi obiect al proprietăţii private apele
cu potenţial energetic valorificabil, de interes local, cele care nu au un asemenea potenţial,
precum şi căile de comunicaţii, dacă prin lege organică nu se dispune altfel.
Bunurile enumerate în textul citat nu pot face decât obiectul proprietăţii publice şi
niciodată al celei private, indiferent de titular. Enumerarea nu este însă limitativă, prin lege
putând fi stabilite şi alte bunuri care să facă obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
În acest mod a fost instituită şi o restrângere a capacităţii de fo losinţă a tuturor
subiectelor de drept, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care constă în
interdicţia de a avea în proprietate bunuri calificate de prevederile dispoziţiilor legale citate
ca fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice. Confruntând prevederile art. 136 alin. (3) din
Constituţie cu cele ale Legeii nr. 213/1998 ajungem la concluzia că, în privinţa b unurilor
enumerate de dispoziţia constituţională citată, interdicţia afectează şi unităţile
97
administrativ-teritoriale, statul fiind sigurul subiect de drept care le poate avea în
proprietate. Unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate
publică numai asupra unor bunuri în privinţa cărora, prin lege organică, s-a dispus că fac
obiectul exclusiv al proprietăţii lor publice.
Deşi legiuitorul constituant nu o spune expres, este de la sine înţeles că prin lege se
pot determina şi alte categorii de bunuri care să facă parte din proprietatea publică, fără a fi
însă şi obiect exclusiv al acestei proprietăţi, în sensul că şi particularii pot avea în
proprietate bunuri de aceeaşi natură, argumentul afortiori fiind utilizabil.
Acest lucru a şi fost făcut de legiuitor, în anexa Legii nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia fiind enumerate bunurile care fac parte
din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Proprietatea privată
Definiţia dreptului de proprietate. Atunci când definim dreptul de proprietate
privată, avem în vedere în primul rând definiţia generală a proprietăţii. Forma de
proprietate privată este prevăzută de art. 135 alin. 2 din Constituţie. În contextul aşezării
economiei naţionale, proprietatea privată este dominantă şi aceasta pentru că bunurile ce
o compun sunt în circuitul civil general, ceea ce face punerea lor în valoare pentru
asigurarea nevoilor materiale permanente ale membrilor societăţii. Din analiza făcută în
secţiunea anterioară rezultă că proprietatea publică este scoasă din circuit civil, pe când
proprietatea privată este caracterizată tocmai prin aceea că se află în comerţ şi cu cât
circuitul ei este mai sănătos şi mai rapid, are loc şi o dezvoltare a unei economii
concurenţiale în interesul general şi particular al societăţii. În cadrul sistemului
proprietăţii, proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică prin regimul ei strict,
constituie excepţia. Garantarea ei constituţională rezultă şi din art. 41 al legii
fundamentale, care prevede că; ”dreptul de proprietate privată şi creanţele împotriva
statului sunt garantate (alin. 1) ”, precum şi prevederea că: ”proprietatea privată este
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (alin.2) ”.
Proprietatea privată este reglementată într-o serie de acte normative, legi organice
şi ordinare, printre care amintim Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, modificată şi
republicată, Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală, Legea nr. 7/1996,
98
privind publicitatea şi cadastrul funciar. Reglementarea cea mai completă a regimului
juridic al dreptului de proprietate privată este cuprinsă in Codul civil român.
Ca terminologie, din concepţii legislative in evoluţie şi de însuşirile pe care le are,
sunt folosite noţiunile de “proprietate privată”, ”domeniul privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale”, ultimii termeni desemnaţi în funcţie de titularii
acesteia.
În literatura juridică dreptul de proprietate privată este definit ca fiind acel drept
real subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile şi imobile, drept ce conferă tilularilor
săi dreptul de posesie, folosinţă şi dispoziţie, prerogative care se exercită în mod
exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în limitele determinate de lege.
Proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept, denumirea dată de
domeniu privat celui care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este doar
o deosebire de nuanţă, nicidecum de regim juridic, care este acelaşi.
Subiectele dreptului de proprietate privată. Din chiar definiţia dată rezultă că, în
principiu, dreptul de proprietate privată poate să aparţină oricărui subiect de drept:
persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului şi unităţilor administrativ- teritoriale.
Persoanele fizice. Orice persoană fizică poate fi subiect al dreptului de
proprietate. Regula este că persoanele fizice sunt în cea mai mare măsură subiecte ale
dreptului de proprietate privată, asupra oricăror bunuri, mobile sau imobile, în mod
nelimitat. Este de subliniat că posibilitatea nelimitată de a dobândi dreptul de proprietate
privată asupra imobilelor aparţine persoanelor fizice – cetăţeni români.
Excepţii de la regula că dreptul de proprietate poate fi dobândit neîngrădit de
către persoanele fizice sunt cele prevăzute expres de lege.
O primă îngrădire care priveşte persoanele fizice – cetăţeni români – este una de
natură cantitativă, prevăzută de art. 2 (alin.2) din Legea nr. 54/1998, care stabileşte la 200
ha limita maximă de terenuri agricole pe care poate să le dobândească, prin acte între vii,
o familie.
La analiza proprietăţii publice am văzut că persoanele fizice nu pot dobândi
bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 135 alin. 4 din
Constituţie.
99
Persoanele fizice - cetăţeni străini şi apatrizi - pot fi titulare ale imobilelor, cu
excepţia terenurilor. Incapacitatea persoanelor fizice cetăţeni străini şi apatrizi – de a
dobândi terenuri a fost reglementată iniţial de art. 47 din Legea nr. 18/1991, anterioară
Constituţiei. În teza finală a art. 41(2’) din Legea fundamentală se dispune: ”cetăţenii,
străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. În
concordanţă cu aceasta, art. 3 din Legea nr. 54/1998, textul este reprodus, rezultând
incapacitatea legală a acestora de a dobândi proprietatea terenurilor, indiferent de
categoria de folosinţă a acestora. Ei nu pot să dobândească prin acte juridice între vii sau
pentru cauză de moarte, prin moştenire sau prin uzucapiune.
În baza textelor legale arătate, este interzis străinilor şi apatrizilor să dobândească
proprietatea asupra terenurilor atunci când aceştia sunt moştenitori. În caz de moştenire,
considerăm că cei din această categorie de persoane fizice au dreptul la echivalentul
valoric al terenurilor a căror proprietate nu au capacitatea să le dobândească prin
moştenire. Calitatea de moştenitor nu poate să le fie contestată, de aceea sunt îndreptăţiţi
la eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public competent, potrivit Legii
nr. 36/1995. Caracterul juridic al transmiterii universale a moştenirii îl îndreptăţeşte pe
străin sau apatrid la eliberarea certificatului de moştenitor şi deci a recunoaşterii calităţii
de moştenitor, ceea ce îi dă vocaţie la patrimoniul defunctului în compunerea căruia intră
şi terenuri. Terenul va fi preluat de comoştenitori, dacă sunt cetăţeni români, sau de către
stat dacă nu mai sunt alţi moştenitori, în termen de 1 an, moştenitorul urmând a fi
despăgubit în echivalent. Atunci când terenul va fi dobândit de stat, este trecut în
domeniul privat al acestuia, statul participând în raporturi specifice de drept civil. În
privinţa trecerii la stat în mod gratuit (care ar fi o sancţiune) sau prin plata echivalentului
la valoarea reală, controversa se consideră înclinată în favoarea opiniei că străinul sau
apatridul este îndreptăţit la despăgubiri, deoarece statul nu se poate îmbogăţi fără justă
cauză, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul neconstituţionalităţii dispoziţiei din
Legea nr. 18/1991 (conform căreia dacă terenurile nu sunt înstrăinate în termen de 1 an,
treceau gratuit în proprietatea statului), precum şi de o parte semnificativă a doctrinei.
O altă incapacitate de a fi titular al dreptului de proprietate privată este cea
reglementată de art. 17 din Legea nr. 85/1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu
altă destinaţie, construite din fondurile statului şi fondurile unităţilor economice şi
100
bugetare de stat, care prevede interdicţia de a putea cumpăra locuinţe de către persoanele
fizice care nu au cetăţenie română. Dreptul de a cumpăra este restrâns şi în privinţa
cetăţenilor români, la aceia care au şi calitatea de chiriaşi ai apartamentelor respective.
În fine, reprezentanţii instituţiilor publice care fac parte din adunările generale ale
acţionarilor, membrii consiliului de administraţie si directorii executivi ai societăţii
comerciale vânzătoare nu pot avea calitatea de cumpărători, direct sau prin persoane
interpuse, în cazul vânzării de active aparţinând societăţilor comerciale 1a care statul sau
o autoritate a administraţiei locale este acţionar, conform O.G. nr. 88/1997 şi H.G. nr.
55/1998. Este materializarea regulii instituită de art. 1308 pct. 2 Cod civil, în virtutea
căruia mandatarii convenţionali sau legali, împuterniciţi să vândă bunuri pe care le au în
administrare, nu le pot cumpăra. Situaţia este aceeaşi şi dacă se vând active aparţinând
regiilor autonome.
Persoanele juridice. Sunt titulare ale dreptului de proprietate privată. Persoanele
juridice de drept privat sunt constituite din societăţile comerciale cu capital privat sau cu
capita1 de stat (constituite în baza Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. l5/1990), persoanele
juridice fără scop lucrativ, asociaţiile, fundaţiile, sindicatele (înfiinţate prin Legea nr.
21/l924, O.G nr. 26/2000, Legea nr. 52/1991).
Subiecte ale dreptului de proprietate privată sunt şi societăţile agricole, înfiinţate
potrivit Legii nr. 36/1991, ca societăţi pe acţiuni de tip privat, cu personalitate juridică,
dar fără scop comercial. Tot astfel, sunt subiecte ale acestui drept şi asociaţiile cu scop
lucrativ sub forma cooperativelor meşteşugăreşti, de consum şi de credit.
Pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată şi regiile autonome înfiinţate şi
organizate în baza Legii nr. 15/1990.
Persoanele juridice de drept privat au calitatea de subiecte colective de drept,
regimul juridic al proprietăţii private este acelaşi, caracterizat prin alienabilitate,
sesizabilitate şi prescriptibilitate, sub aspect achizitiv. În privinţa cooperativelor
meşteşugăreşti, Curtea Constituţională s-a pronunţat că proprietatea acestora este supusă
regimului de drept privat, şi ca atare este neconstituţională prevederea art. 21 alin. 2 teza I
din Decr.- lege nr. 66/1990, care prevede că bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe,
proprietate a acestor cooperative nu pot fi urmărite de creditorii lor. Prin acestă prevedere
101
discriminatorie este încălcată prevederea art. 41 al. 2 din Constituţie, conform căreia
proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Persoanele juridice străine pot să deţină acele bunuri care servesc realizării
scopului pentru care au fost înfiinţate. Legea nr. 54/1998 dispune la art. 3, că persoanele
juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru
cauză de moarte. Interdicţia vizează dobândire şi prin celelalte moduri de dobândire
prevăzute de art. 644 şi 645 Cod civil- uzucapiunea, accesiunea, hotărârea judecătorească
etc.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care sunt persoane juridice de drept
public, pot fi la rândul lor titulare ale dreptului de proprietate privată. În cazul acestora
dispoziţiile legale se referă la domeniul privat al statului şi unităţile administrativ-
teritoriale. Legile organice sunt cele care fac referiri exprese la domeniul privat, sub
ambele sale categorii de titulari.
Astfel, Legea nr. 18/1991, în art. 6, face referire la domeniul privat al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale, arătând terenurile ce constituie obiect al acestui drept;
domeniul privat este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
Domeniul privat al statului şi al unităţilor teritoriale este alcătuit din bunuri aflate
în proprietatea acestor persoane juridice şi care nu sunt în regim de domeniu public,
reglementat astfel de Legea nr. 213/1998. Legea stabileşte, în art. 4, că aceşti titulari au
asupra acestor bunuri un drept de proprietate privată.
O prevedere similară celei cuprinse în art. 6 al Legii nr. 18/1991 este conţinută şi
în art. 5 al Legii nr. 213/1998, supunând regimului juridic de drept comun şi celelalte
bunuri din domeniul privat, altele decât terenurile. Interpretând altfel, s-ar ajunge la o
suprapunere de texte, pe când realitatea este ca în primul caz referirile sunt exprese şi
exclusive la terenuri, iar în al doilea caz, la orice alte bunuri din domeniul privat.
Constituirea şi formarea domeniului privat al statului are loc prin modalităţi de
drept civil şi unele specifice numai acestui domeniu.
Mijloacele de drept civi1 sunt cele reglementate de art. 644 şi 645 Cod civil,
actele juridice, edificarea unor construcţii, reproducţia materială, accesiunea,
ocupaţiunea, uzucapiunea şi hotărârea judecătorescă.
102
Mijloace specifice care nu sunt accesibile pentru alţi particulari sunt bunurile
abandonate sau fără stăpân, dobândirea succesiunilor vacante (art. 680 C.civ.),
dezafectarea unor utilităţi din domeniul public, exercitarea dreptului de preemţiune al
statului potrivit art. 52 din Codul silvic, trecerea în proprietatea statului a bunurilor
dobândite ilicit în condiţiile Legii nr. 115/1996.
Regimul juridic al acestor bunuri este cel de drept comun, cu singura deosebire că
titular al dreptului de proprietate este statul, judeţul sau comuna, pe când în alte situaţii
este orice persoană fizică sau persoana juridică de drept privat. Regimul juridic de drept
comun este prevăzut de art. 1845 C.civil, text împărtăşit şi de art. 4 partea finală din
Legea nr. 213/1998, dacă dispoziţiile exprese ale legii nu dispun altfe1. Înstrăinarea
acestor bunuri se poate face numai prin licitaţie publică şi, de regulă, nu pot fi înstrăinate
prin acte cu titlu gratuit. Orice derogare constituie excepţie şi trebuie să fie expresă.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Noţiune . Cedarea forţată aplicată imobilelor îmbracă forma exproprierii pentru
cauză de utilitate publică. Ea este cuprinsă în art. 481 C.civ. care stabileşte că: „Nimeni
nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi
primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, ea îşi găseşte actualmente reglementarea
completă în art. 41 din Constituţie şi în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică.
Bunurile supuse exproprierii. - Sunt expropriabile numai bunurile imobile
proprietate privatã. Utilitatea publicã se declarã pentru lucrãri de interes naţional sau
pentru lucrãri de interes local (art. 5). Legea nr. 33/1994 enumerã principalele categorii
de lucrãri de utilitate publicã într-o listã nelimitativã (art. 6).
Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. – Acestea sunt reglementate
în Capitolul IV al Legii nr. 33/1994. Soluţionarea cererilor de expropriere este de
competenţa tribunalului în raza căruia este situat imobilul. Instanţa va verifica dacă sunt
întrunite condiţiile cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu,
problemele de fond privitoare la expropriere (de exemplu, necesitatea acesteia,
103
întinderea, faptul că nu a fost contestată hotărârea comisiei etc.). Tot tribunalul va hotărî
şi asupra despăgubirilor cuvenite fiecăreia dintre persoanele interesate .
Efectele exproprierii. – Exproprierea produce următoarele efecte :
- imobilul expropriat trece în proprietatea publicã liber de orice sarcini ;
- se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate - uzul,
uzufructul, abitaţie, superficie precum şi orice alte drepturi reale. De asemenea se sting
drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţã. Titularii acestor drepturi au drept la
despăgubiri.
- în ce priveşte dreptul de ipotecã şi privilegiul imobiliar special care greveazã
bunul expropriat, acestea se strãmutã de drept asupra despãgubirii stabilite de instanţã ;
prin această dispoziţie legea reglementează un nou caz de subrogaţie cu titlu particular
(art. 28 alin. 2) ;
- se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului
expropriat (de exemplu, cele nãscute din contractul de locaţiune, de comodat).
Retrocedarea şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului. - Legea nr. 33/1994
reglementeazã douã drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat (art. 35-37)
şi anume: dreptul de a cere şi de a obţine retrocedarea imobilului expropriat şi dreptul de
preemţiune la cumpãrarea imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotãrî sã-l
înstrãineze.
C.2. Regimul juridic al bunurilor imobile (terenuri şi construcţii) proprietate
privată
Regimul juridic al construcţiilor
Principiu. Construcţiile proprietate privată sunt în circuitul civil general. Ca
urmare, ele pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin oricare dintre modurile prevăzute
de lege: convenţie, testament, succesiune, uzucapiune, accesiune etc.
Tot astfel, dreptul de proprietate asupra construcţiilor este compatibil cu
instituirea unor drepturi reale principale, dezmembrăminte ale proprietăţii uzufruct, uz,
abitaţie, servitute, superficie, asupra acestora, după cum dreptul de proprietate asupra lor
poate fi grevat de ipotecă sau de un privilegiu imobiliar.
104
Persoanele fizice sau juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra
construcţiilor şl vor dobândi un drept de superficie sau de folosinţă pe alte temeiuri
juridice asupra terenurilor pe care acestea se află.
Am arătat că, în anumite situaţii determinate de lege, există unele interdicţii
temporare cu privire la exercitarea atributului dispoziţiei juridice prin înstrăinarea
construcţiilor, ceea ce însă nu pune în discuţie principiul general enunţat.
Precizăm că, chiar şi în perioada anterioară anului 1990, construc ţiile au fost în
circuitul civil general, numai că, atât transmiterea dreptului de proprietate, cât şi
constituirea de drepturi reale cu privire la aceste bunuri imobile erau condiţionate de
obţinerea unei autorizaţii administrative prealabile şi de încheierea actului de înstrăinare,
respectiv de constituire a altui drept real, în formă autentică.
Nerespectarea acestor cerinţe legale era sancţionată cu nulitatea absolută a actului
juridic astfel încheiat.
Părţile puteau încheia antecontracte de înstrăinare, ca promisiuni bilaterale de a
înstrăina, care, dacă nu erau executate, permiteau părţii interesate să se adreseze instanţei
de judecată spre a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract.
Într-o anumită perioadă de timp, construcţiile situate în oraşele declarate de lege
oraşe mari puteau fi dobândite prin acte între vii numai dacă dobânditorul avea domiciliul
sau avea dreptul să-şi stabilească domiciliul în oraşul respectiv.
De asemenea, alte reglementări prevedeau incapacităţi pentru anumite categorii de
persoane fizice de a dobândi, prin acte între vii, construcţii.
Spre deosebire de perioada anterioară menţionată, în prezent nu se cere
îndeplinirea vreunei condiţii de formă a actului juridic de înstrăinare sau de dobândire a
construcţiilor.
Aşa fiind, înseamnă că ele pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al
părţilor. înscrierea unor asemenea acte de înstrăinare în cartea funciară are ca efect numai
opozabilitatea faţă de terţi a actului de înstrăinare (art. 27 din Legea nr. 7/1996). între
părţi, efectul translativ al actului de înstrăinare se produce în momentul realizării
acordului de voinţă.
De la acest principiu există unele excepţii, spre exemplu, în materia donaţiilor,
când, pentru a fi valabil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică (art. 813 C. civ.).
105
S-a observat însă că înstrăinarea construcţiilor prin act sub semnătură privată nu
poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent, ci numai la
constituirea unui drept de superficie, având ca titular pe dobânditorul construcţiei.
Aceasta deoarece, prin constituirea unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate nu se realizează o înstrăinare a terenului, iar construcţia formea ză un tot
indivizibil cu terenul, disocierea între ele putând a se realiza numai din punct de vedere
juridic, nu şi fizic.
Apoi, nu există o altă soluţie juridică pentru a determina soarta terenului, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, nu se poate face în mod indirect înstrăinarea terenului, altfel
decât impune legea, respectiv forma autentică a actului .
Transmiterea dreptului de folosinţă sau de concesiune asupra terenului. Este
posibil ca înstrăinarea construcţiei să se facă de către proprietarul ei care nu este şi
proprietar al terenului pe care aceasta se află sau, mai precis, asupra terenului aferent
acestuia, ci are asupra lui un drept de folosinţă sau un drept de concesiune.
Într-o astfel de situaţie, o dată cu înstrăinarea construcţiei se va transmite în mod
automat, ca efect al transmiterii dreptului de proprietate asupra acesteia, şi dreptul de
folosinţă sau de concesiune asupra terenului aferent.
Astfel, art. 15 din Decretul- lege nr. 61/1990 prevede că, în caz de înstrăinare a
locuinţei dobândite în condiţiile pe care el le instituie, se transmite asupra dobânditorului
şi dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.
De asemenea, potrivit art. 35 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării
lucrărilor de construcţii, modificată şi republicată, dreptul de concesiune asupra terenului
pe care se găseşte o construcţie se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a
construcţiei pentru realizarea căreia el a fost instituit.
Regimul juridic al terenurilor
Dispoziţiile legale referitoare la proprietatea privată asupra terenuilor
· Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare;
· Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996;
106
· Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprieta te asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
· Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
· Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanism;
· Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum
şi unele măsuri adiacente;
· Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice
străine.
Principalele instrumente juridice de achiziţionare a terenurilor
Cele mai uzuale modalităţi legale de dobândire a dreptului de proprietate sau a
altui drept real asupra terenurilor sunt următoarele:
1.Vânzarea-cumpărarea este pe departe cel mai frecvent instrument de transmitere
a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.
Orice persoană fizică sau juridică poate în principiu să fie parte într-un contract de
vânzare-cumpărare de bunuri imobile, cu condiţia de a avea capacitate de exerciţiu pentru
personele fizice, iar dobândirea terenului să fie justificată de obiectul de activitate, în
cazul persoanelor juridice.
Înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, părţile au libertatea de a
încheia un antecontract, prin care se obligă să încheie la un moment ulterior, la un preţ
deja stabilit, contractul de vânzare-cumpărare final.
În antecontract se stipulează de regulă obligaţia vânzătorului de a nu se răzgândi
în privinţa vânzării precum şi aceea că nu va încheia un alt contract cu o terţă persoană.
În acelaşi timp, cumpărătorul se obligă să nu cumpere de la o altă persoană decât
vânzătorul iniţial. Pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin acest antecontract se
prevăd, de regulă, despăgubiri băneşti.
Legea nr.18/1991 a fondului funciar impune încheierea contractului de vânzare-
cumpărare în formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute, ceea ce implică intervenţia
unui notar care va autentifica actul de transfer al proprietăţii.
107
Pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra trenului să fie opozabil celor
care nu au participat la semnarea contractului, se impune înscrierea actului juridic
translativ de proprietate în cartea funciară. Cartea funciară este un sistem de evidenţă a
situaţiei juridice a imobilelor şi realizează o publicitate integrală a tuturor transmisiunilor
şi constituirilor de drepturi reale imobiliare. Terţul dobânditor prin act juridic înscris în
cartea funciară, este apărat de eventuale cauze de evicţiune derivând din titlurile
anterioare, dar neînregistrate în cartea funciară.
Tot această lege instituie obligativitatea respectării dreptului de preemţiune
(dreptul de a cumpăra cu prioritate) al coproprietarilor, al vecinilor şi al arendaşilor în
cazul vânzării terenurilor agricole extravilane.
Principalele obligaţii ale vânzătorului sunt predarea imobilului înstrăinat şi
garanţia pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale bunului. Vânzătorul răspunde astfel
pentru pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în
exercitarea dreptului sau asupra lucrului, a tunci când vânzătorul sau o terţă persoană
valorifică un drept asupra aceluiaşi bun. El răspunde de asemenea în cazul în care lucrul
vândut prezintă deficienţe ascunse care afectează utilitatea terenului, acesta devenind
impropriu utilizării conform destinaţiei sau îşi micşorează considerabil valoarea de
întrebuinţare.
Cumpărătorul are obligaţia de plată a preţului în condiţiile stabilite prin contract.
În caz contrar, vânzătorul poate cere fie rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului, fie
executarea silită asupra cumpărătorului.
Perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren presupune plata unor
taxe legale. Acestea sunt taxele notariale de timbru stablite în funcţie de valoarea
imobilului, taxele de publicitate imobiliară şi impozitul anual pe teren către bugetul local.
2.Uzufructul, superficia şi servituţiile
Terenurile pot face obiectul unor drepturi reale, derivate din dreptul de
proprietate. Cele mai frecvente sunt uzufructul, superficia şi servituţiile.
Uzufructul este dreptul real principal derivat, esenţialmente temporar, în virtutea
căruia o persoană numită uzufructuar exercită asupra imobilului dreptul de folosinţă şi
dreptul de a culege fructele, în timp ce proprietarul bunului astfel grevat rămâne numai cu
dreptul de dispoziţie.
108
Superficia reprezintă dreptul de proprietate pe care îl are o persoană numită
superficiar asupra clădirilor sau altor construcții ce se află pe un teren aflat în proprietatea
altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un doar un drept de folosință pe
durata
Servitutea reprezinta acea limitare a exercitarii atributelor dreptului de proprietate
asupra unui imobil numit fond aservit, în profitul altui imobil numit fondul dominant, în
scopul asigurării utilității acestuia din urmă.
3. Locațiunea
Contractul de locațiune este acel contract prin care se transmite de către locator în
beneficiul locatarului dreptul de a folosi imobilul în schimbul unei chirii.
Contractul de locațiune a unui teren poate fi încheiat între persoane fizice și persoane
juridice, sub semnătura privată sau în formă autentică. Pentru loca țiunea încheiată pe o
perioada mai mare de 3 ani, legea instituie obligația de a o înscrie în cartea funciară,
pentru a deveni opozabilă terțelor persoane.
Nu este absolut necesar ca locatorul să fie proprietar al terenului, este suficient ca
acesta să dețină bunul cu titlu de uzufruct sau de locațiune. Sublocațiunea este deci
permisă cu condiția să nu fie interzisă sau să nu contravină contractului principal.
Locatorul are obligația de a asigura locatarului folosința liniștită a imobilului pe
întreaga durată a locațiunii. De asemenea, el trebuie să predea bunul într-o stare
corespunzătoare destinației în vederea căreia a fost închiriat.
La rândul lui, locatarul are obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și
conform destinației imobilului, deci de a întreține bunul în stare de întrebuințare,
Locatarul trebuie de asmenea să plătească chiria în condițiile și la termenele stipulate în
contractul de locațiune.
4. Aportul la capitalul social O altă modalitate mai originală de constituire a
dreptului de proprietate asupra terenurilor este constituirea acestuia ca aport la capitalul
unei societăți comerciale. Terenul devine astfel un elemnt de activ patrimonial al
societății, asociatul pierzând dreptul de proprietate asupra acestuia. În consecință, la
dizolvarea societății, asociatul care a adus ca aport terenul nu va avea dreptul la
restituirea bunului, numai dacă nu este convenit contrariul.
109
Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini
Constituția României interzicea până nu demult persoanelor fizice cetă țeni străini sau
apatrizi să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilo r. Această interdicție a
dispărut odată cu revizuirea legii fundamentale și prin adoptarea Legii nr. 312 din 10
noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de
către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine.
Această lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea
Europeană, prevede următoarele:
- Cetățeanul unui stat membru (al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic
European) apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și
persoana juridică constituită în conformitate cu legisla ția unui stat membru pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege
pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române.
- Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în
România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă,
constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la
împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.
- Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în
România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat
membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și
terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la
Uniunea Europeană.
Specificul regimului terenurilor naționalizate de către stat
Începand din anul 1945 și până la Revoluția din decembrie 1989, statul român a
naționalizat în mod abuziv un număr foarte mare de imobile, terenuri și locuințe.
Începand cu anii 90 s-a procedat la restituirea acestor imobile către proprietarii de drept,
însă nici în momentul de față, situația nu este complet regularizată.
110
Prin legea nr. 18/1991 s-a inițiat procedura de reconstituire a dreptului de
proprietate asupra terenurilor agricole, neagricole și forestiere. Din păcate, limitele
impuse de această lege au avut drept consecința restituiri parțiale.
Următoarea dispoziție legală a fost adoptată, cu mare întârziere, prin Legea nr.
1/2000.
Această lege a păstrat și ea anumite limitări, astfel încât restituirea terenurilor a
întâmpinat numeroase dificultăți.
Complexitatea procedurilor, dificultatea probării dreptului de proprietate,
nerespectarea termenelor de depunere a cererilor, numeroasele litigii, toate acestea au
condus la neatingerea scopului urmărit de legiuitor.
Legea nr. 10/2001 a unificat procedura de restituire pentru toate imobilele, terenuri
sau construcții preluate abuziv, mai puțin cele a căror situație era reglementată de Legea
nr. 18/1991. Conform acestei legi, imobilele se restituie în natură, sau în caz de
imposibilitate, prin echivalent. Din cauza numărului foarte mare de cereri făcute în baza
acestei legi, procesul de restituire a terenurilor preluate în mod abuziv de către stat este
departe de a fi finalizat.
Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justitiei
enunță în felul următor circulația juridică a terenurilor:
- Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi
rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile
prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
- Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de
destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii,
încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
- În cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui
teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora.
- Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea
specială.
- Cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi
legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu
111
privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici
constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz.
- Înstrăinările realizate sub orice formă, în temeiul prezentei legi, nu validează
titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor şi dobânditorilor, dacă acestea erau lovite de
nulitate, ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.
- În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau
fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a
îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care
să ţină loc de contract.
- Înstrăinările efectuate în scopul comasării parcelelor şi loturilor de teren, prin
constituirea unor corpuri de proprietate ma i mari care să cuprindă suprafeţe continue,
indiferent de destinaţia lor, precum şi înstrăinările efectuate de către persoanele
îndreptăţite să obţină renta viageră agricolă, pot fi efectuate şi pe baza schiţelor care au
stat la baza titlurilor de proprietate emise cu ocazia aplicării legilor fondului funciar şi
sunt scutite de taxa de timbru şi de timbrul judiciar.
C.3. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate
Proprietatea rezolubilă
Proprietatea rezolubilă există atunci când transferul dreptului s-a făcut printr-un
act juridic afectat de o condiţie rezolutorie. Ea se mai numeşte şi proprietate revocabilă.
Să presupunem că o persoană dăruieşte alteia un bun, sub condiţia că dacă i se naşte un
copil, ace1 bun să se întoarcă în patrimoniul său sau al moştenitorilor. În exemplul dat,
dobânditorul este proprietar sub condiţie rezolutorie, iar transmiţătorul este proprietar sub
condiţie suspensivă.
Condiţia rezolutorie este definită de art. 1019 C.civil, ca un eveniment viitor şi
nesigur, a cărui îndeplinire revocă obligaţia. Soarta dreptului de proprietate depinde de
realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi nesigur. Suntem în prezenţa condiţiei
pendente conditione, din punct de vedere teoretic, bunul care face obiect al înstrăinării
este considerat că aparţine la doi proprietari. Astfel, înstrăinătorul are un drept de
proprietate supus unei condiţii suspensive, iar dobânditoru1 are un drept de proprietate
112
supus unei condiţii rezolutorii. De aici rezultă că condiţia rezolutorie ce- l priveşte pe
dobânditor are în privinţa transmiţătorului efectele unei condiţii suspensive şi invers.
Adică dobânditorul este proprietarul actual şi provizoriu, dreptul său fiind pus sub
semnu1 incertitudinii de condiţia rezolutorie, iar transmiţătorul are posibilitatea de a
deveni proprietarul aceluiaşi lucru dacă se realizează condiţia suspensivă.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din convenţia părţilor, existând şi două cazuri
când rezultă din lege. Prima situaţie este reglementată de art. 836 Cod civil, potrivit
căruia se revocă de drept donaţiile făcute de persoane care nu au copii sau alţi
descendenţi la momentul încheierii contractului de donaţie şi cărora li se naşte ulterior un
copil. A doua situaţie este reglementată de art. 937 Cod civil, care prevede că donaţiile
dintre soţi sunt revocabile, făcând astfe1 incertă existenţa dreptului de proprietate al
soţului donatar.
Există şi ipoteza afirmativă în literatura de specialitate, dată de art. 494 Cod civil,
care prevede că o persoană care construieşte pe terenul alteia, invocând accesiunea
imobiliară artificială, poate deveni şi proprietar al construcţiei. Cât timp proprietarul
terenului nu şi-a manifestat voinţa de a prelua construcţia, constructoru1 exercită o
posesie corespunzătoare dreptului de proprietate rezolubilă.
În privinţa efectelor proprietăţii rezolubile, deosebim trei situaţii: a) condiţia
rezolutorie este pendinte; b) condiţia s-a realizat; c) condiţia nu s-a realizat.
a) Condiţia rezolutorie este pendinte, efectul constă în aceea că dobânditorul sub
asemenea condiţie poate exercita asupra lucrului toate drepturile unui proprietar pur şi
simplu. Drept urmare, el poate face asupra lucrului acte de administraţie, acte de
conservare şi acte de dispoziţie, precum şi acte de transmitere mortis causa. Actele de
dispoziţie sunt însă rezolubile potrivit principiului că nimeni nu poate constitui altora
drepturi mai mari decât are el însuşi: nemo plus iuris ad alium transfere potest, quam ipso
habet.
Transmiţătorul este proprietar sub condiţie suspensivă, postură în care nu poate
face asupra bunului acte de folosinţă iar dreptul său se transmite asupra moştenitorilor tot
sub condiţie suspensivă. El poate face acte de conservare a bunului.
b) Când condiţia s-a realizat, are de efect că dreptul dobânditorului dispare ca şi
cum nu ar fi existat niciodată. Transmiţătorul redevine proprietar deplin şi este considerat
113
ca şi cum nu ar fi înstrăinat niciodată. Art. 1017 din Codul civil prevede că obligaţia sub
condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi nesigur şi că
obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.
Regula nu se aplică în mod absolut, fiind necesar să se facă distincţie între actele
de dispoziţie şi cele de administrare. Astfel, în privinţa actelor de dispoziţie, efectul
retroactiv al condiţiei duce la desfiinţarea lor, potrivit principiului resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis.
Actele de administrare nu sunt afectate de realizarea condiţiei rezolutorii şi rămân
valabile, pentru că asemenea acte pot şi trebuie făcute de orice proprietar. Actele de
administrare sunt de utilitate generală şi trebuie admis că fructele percepute rămân celui
care le-a perceput fiind culegător de bună credinţă.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva proprietarului sub condiţie
rezolutorie pendente conditione nu sunt opozabile proprietarului sub condiţie suspensivă,
fiindcă se înfrânge principiul relativităţii efectelor lucrului judecat. Dacă este introdus
parte în proces, hotărârea îi este opozabilă. Hotărârile date în favoarea proprietarului sub
condiţie rezolutorie în contra terţilor folosesc proprietarului sub condiţie suspensivă,
deoarece acesta, prin analizarea condiţiei devine creditorul fostului dobânditor, astfe1 că
poate invoca toate drepturile acestuia pe calea acţiunii oblice, conform art. 974 Cod
civi1.”
c) Condiţia nu s-a realizat, dreptul proprietarului afectat de această condiţie se
consolidează, devine definitiv. În consecinţă, toate actele făcute pendente conditione
devin valabile, iar drepturile consimţite terţilor se consolidează retroactiv. În schimb, cel
care transmite pierde dreptul retroactiv, situaţie în care actele făcute de el sunt
considerate ca fiind revocate în mod retroactiv.
Proprietatea anulabilă
Prin proprietate anulabilă se înţelege acea modalitate juridică a dreptului de
proprietate, care apare în situaţia în care transferu1 proprietăţii de la o persoană la alta se
face în temeiu1 unui act juridic 1ovit de nulitate relativă (anulabilă). Este important să fie
vorba de nulitatea relativă a actului juridic, adică să vizeze doar interesele părţilor care au
încheiat actu1 şi să aibă, în consecinţă, posibilitatea confirmării exprese sau tacite de
către cei care sunt interesaţi să invoce nulitatea.
114
Fiind în cauză vorba de nulitatea relativă a actului juridic, acţiunea pentru
anularea de către instanţa judecătorească a actului este prescriptibilă în termenul
fixat de lege, adică termenu1 de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, cel care a dobândit dreptul
de proprietate se află în situaţia incertă, deoarece promovarea şi reuşita în acţiunea în
anulare va desfiinţa retroactiv titlu1 său.
Reţinem că, dacă în cursul acestui termen, actul anulabil este confirmat în mod
expres de către cel care putea invoca anulabilitatea sa, starea de fragilitate a actului
dispare, iar dreptul de proprietate se consolidează definitiv.
Acestea sunt şi cele două efecte ale proprietăţii anulabile.
Primul efect, dacă actul nul este confirmat de cel îndreptăţit la acţiunea în anulare,
se consolidează dreptul, fără ca ulterior să mai poată reveni sau să opună motivul de
nulitate unei eventuale executări silite. Efectele confirmării nu se produc asupra terţilor,
cu excepţia succesorilor universali sau creditori chirografari.
A1 doilea efect se produce în ipoteza când se invocă motivul de nulitate şi se
anulează titlul proprietăţii anulabile.
Există asemănări între efectele proprietăţii rezolubile şi ale celei anulabile, ambele
produc efecte retroactive, iar succesorul acţiunii în anulare are valoarea unei condiţii
rezolutorii.
Proprietatea comună pe cote părţi
Este coproprietatea care poate înceta prin împărţeala sau prin partajul bunului.”
Coproprietatea obişnuită apare fie ca o consecinţă a moştenirii când în urma defunctului
ori cu vocaţie succesorală mai mulţi moştenitori şi fiecare are câte o cotă parte ideală
asupra masei de bunuri succesorale, fie dintr-un act juridic când mai multe persoane
dobâdesc un bun comun.
Specific acestei forme a proprietăţii comune pe cote-părţi este faptu1 că ea poate fi
sistată oricând, sens în care orice copărtaş poate să-şi manifeste iniţiativa. Partajul este
cel care localizează dreptul de proprietate al copărtaşului. Temeiul de drept de încetare a
coproprietăţii prin împărţeală este art. 728 Cod civil, care are în materie aplicabilitate
generală, el prevăzând: ”un coerede poate cere oricând împărţeala succesiunii chiar
dacă ar exista convenţii sau prohibiţii contrare”.
115
Izvoarele dreptului de proprietate comună pe cote-părţi. Această formă de
proprietate se poate dobândi prin modurile generale de dobândire a dreptului de
proprietate care vor face obiect de analiză într-un capitol aparte, dar şi prin unele moduri
specifice.
În mod obişnuit coproprietatea apare ca o consecinţă a transmiterii moştenirii.
Dreptul de proprietate exclusivă care a aparţinut defunctului, asupra unui bun sau mase
de bunuri, este înlocuit de moştenitorii săi dacă sunt diferiţi, sau mai mulţi, fiecare având
stabilit doar asemenea cote-părţi şi nu bunul întreg.
Un caz special de dobândire a proprietăţii comune pe cote părţi este acela al
confiscării parţiale a bunurilor aparţinând unei persoane fizice, ca sancţiune penală,
contravenţională sau în baza Legii nr. 115/1996, privind declararea şi controlul averii
demnitarilor. Potrivit art. 18 alin. 1 din această lege, instanţa va hotărî confiscarea
bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea
bunului, stabilită de instanţa pe bază de expertiză. Dreptul de proprietate pe cote-părţi se
naşte între stat, persoana fizică şi soţul acesteia (dacă este căsătorită).
Tot astfel, încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi ori desfacerea
căsătoriei prin divorţ au ca efecte transformarea proprietăţii devălmaşe a foştilor soţi,
într-o coproprietate obişnuită pe cote-părţi.
Drepturile copărtaşilor. Principiile care reglementează drepturile acestei
coproprietăţi sunt:
a) copărtaşul are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în
materialitatea sa;
b) fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale din
drept, drept care este însă fracţionat între coproprietari.
Din primul principiu, rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit
cu privire la bun în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtaşilor. Este regula
unanimităţii. În literatura de specialitate şi în practica judiciară, principiul unanimităţii nu
a fost aplicat cu rigurozitate, considerându-se că unele atribute ale dreptului de
proprietate şi anume posesia, folosinţa pot fi exercitate chiar cu privire la întregul bun, de
către fiecare proprietar în anumite limite.
116
Pentru a înţelege conţinutul regulii unanimităţii este necesar să se facă distincţie
dintre actele materiale şi actele juridice.
Actele materiale. În această privinţă s-a decis în practica judiciară, că actele de
folosire materială sunt făcute de fiecare copărtaş care are folosinţa bunului, cu condiţia ca
în exercitarea folosinţei să fie respectate şi drepturile celorlalţi. Folosinţa materială nu va
putea să ducă la schimbarea destinaţiei bunului şi nu poate să transforme modul de
folosinţă fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi.
Posesia este acel atribut care poate fi exercitat de către toţi copărtaşii ori de către
unul dintre ei. Posesia permite fiecărui coproprietar să stăpânească bunul, simultan cu
ceilalţi copărtaşi, când de fapt se exercită coposesia. Copărtaşul care exercită posesia se
presupune că o face şi pentru toţi ceilalţi. O asemenea posesie se caracterizează prin
echivoc, ea nu este utilă, adică nu poate duce la uzucapiune, pentru că operează în
favoarea tuturor. Cu toate acestea, atunci când copărtaşul a dovedit că a stăpânit doar
pentru sine în mod exclusiv, o asemenea posesie devine utilă şi poate duce la dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Posesia este apărată pe calea acţiunii posesorii. Ea poate fi intentată chiar şi
împotriva celorlalţi coproprietari, însă este de reţinut că acţiunile posesorii apără starea de
fapt a stăpânirii bunului.
În practica judiciară s-a decis că dacă copărtaşii nu se înteleg nu se poate cere
instanţei să dispună partajul folosinţei bunului indiviz. Singura soluţie este încetarea
coproprietăţii prin împărţeală, dacă nu s-a făcut o convenţie de rămânere temporară în
coproprietate.
Folosinţa poate, de asemeni, să fie exercitată de către toţi coproprietarii. Folosinţa
creează posibilitatea utilizării bunului şi fiecare coproprietar poate să culeagă fructele
produse de acel bun, potrivit cu cota fiecăruia. Folosinţa materială este guvernată de două
reguli: să nu schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului şi să nu împiedice
exerciţiul simultan şi concurent a1 folosinţei celorlalţi copărtaşi.
Fructele culese se cuvin coproprietarului, în proprietate exclusivă pe măsură ce
bunul frugifer le-a produs şi sunt percepute, în raport cu cota parte ce- i revine.
De la regula generală conform căreia fructele produse de bun se cuvin
coproprietarilor în proporţie cu partea indiviză a fiecăruia, instanţa supremă a făcut o
117
distincţie între fructele naturale şi fructele civile, pe de o parte, care nu sunt rodu1 muncii
unuia sau mai multor coproprietari, şi fructele industriale, pe de altă parte, care se cuvin
exclusiv coproprietarului care a depus muncă pentru producerea lor. Cererea
coproprietarului care nu a fost împiedicat să muncească pământu1, dar pretinde parte din
recoltă este considerată abuz de drept.
Partajul de folosinţă este admis doar pe cale amiabilă, prin înţelegere între
coproprietari. Nici instanţele nu pot să admită un partaj de folosinţă. Forţa împrejurărilor
a impus în unele situaţii ca instanţele să admită un statut de folosinţă al coproprietăţii, sau
al partajului de folosinţă al unei curţi comune pentru coproprietarii titulari asupra
locuinţelor.
Dispoziţia materială asupra bunului se poate exercita numai dacă există
consimţămăntul tuturor coproprietarilor. Lucrările de transformare, renovare, schimbare a
destinaţiei nu se pot face fără acordul celorlalţi. Actele de dispoziţie materială presupun
schimbarea calităţilor pe care le are bunul şi pot să-l facă inutilizabil, sau, dimpotrivă, i se
dă o altă calitate, care chiar superioară fiind nu a fost urmărită şi nu prezintă interes
pentru coproprietar.
b) Actele juridice. Spre deosebire de actele materiale, actele juridice sunt cele
care privesc soarta juridică a bunului şi pot să le includă pe primele. Actele de dispoziţie
sunt încheiate având în vedere specificul coproprietăţii şi în principiu sunt guvernate de
regula unanimităţii. Din acestă regulă decurge concluzia că fiecare copărtaş având numai
o cotă ideală din dreptul de proprietate, nu poate face fără acordul celorlalţi acte de
dispoziţie care să afecteze bunul în întregul său, sau într-o parte materială determinată. În
practica judiciară s-a decis că dacă totuşi unul dintre copărtaşi a făcut astfel de acte,
valabilitatea lor va depinde de rezultatul împărţelii. Dacă partea materială din bun, sau
întregu1 bun va intra în patrimoniul copărtaşului care a încheiat actul, actul de dispoziţie
va fi retroactiv validat, iar în caz contrar, va fi retroactiv desfiinţat. Aşadar actul juridic
încheiat este afectat de o condiţie rezolutorie. Consolidarea sau desfiinţarea lui depinde
de rezultatul împărţelii. Consolidarea face ca dreptul să fie pur şi simplu. Atunci când
bunul înstrăinat va reveni în locul altui coproprietar, înstrăinarea se desfiinţează, fiind
rezolvită, în temeiul declarativ a1 împărţelii.
118
Instanţa supremă a apreciat că în ipoteza în care dobânditorul nu cunoaşte, la data
încheierii actului, faptul că înstrăinătorul are numai calitatea de coproprietar, atunci actul
respectiv este lovit de nulitatea relativă. Dacă ceilalţi coproprietari ratifică actul de
dispoziţie făcut de un singur coproprietar fără consimţământul lor, aceasta echivalează cu
renunţarea, faţă de terţul cumpărător la orice drept asupra bunului şi deci nulitatea este
acoperită.
În privinţa actelor de conservare şi de administrare, dată fiind apropierea acestora
de actele de dispoziţie materială, este de reţinut că în practica judiciară au fost validate
atunci când au fost făcute de un coproprietar cu privire la întregul bun pe temeiul unei
gestiuni de afaceri sau al unui mandat tacit.
S-a recunoscut de asemeni dreptu1 oricărui coproprietar de a cere revendicarea
degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau acordarea
despăgubirilor, pe temeiu1 răspunderii civile delictuale, fără a fi nevoit să ceară
consimţământul prealabil al celorlalţi coproprietari sau de a împărţi bunul indiviz.
Drepturile copărtaşilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de
proprietate.După cum s-a arătat, asupra cotei-părţi fiecare coproprietar are un drept de
proprietate exclusiv. Cota-parte determină întinderea prerogativelor pe care fiecare
coproprietar este îndreptăţit a le exercita asupra bunului comun. Cu alte cuvinte, oricare
coproprietar poate înstrăina şi greva cota-parte ce i se cuvine din bun, fie în favoarea unui
alt copărtaş, fie a unei terţe persoane. Dispoziţia juridică se limitează doar asupra cotei
sale părţi fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari. Dreptul fiecărui
coproprietar de a dispune liber şi neîngrădit de cota-parte ce- i aparţine este justificat de
principiul potrivit căruia asupra cotei părti fiecare are un drept propriu, exclusiv, din
dreptul de proprietate care are ca obiect bunul comun.
Tot în cadrul dreptului de dispoziţie juridică, coproprietarul poate greva cota sa
parte, cu drepturile reale, pentru că prin aceasta nu se afectează drepturile celorlalţi
coproprietari asupra aceluiaşi bun. În cazul în care se întrăinează cota parte din dreptul de
proprietate, soarta juridică a bunului rămâne neschimbată, dobânditorul cu orice titlu va
lua locul fostului coproprietar, fiind urmată o succesiune de proprietari; sens în care a
statuat şi instanţa supremă.
119
Niciunul dintre coproprietari nu poate să dispună de soarta materială a bunului,
deoarece cota nu este determinată, individualizată, ea purtând asupra fiecărei părţi din
bunu1 comun. Dispoziţia materială aparţine tuturor şi poate fi exercitată numai cu
consimţământul unanim al tuturor coproprietarilor. Dispoziţia materială presupune că
afectează substanţa sau natura bunului, schimbându-i utilitatea, sau chiar făcându- l lipsit
de orice utilitate (ex. În caz de distrugere) şi de aceea este necesar acordu1 unanim al
coproprietarilor.
Obligaţiile coproprietarilor. Dacă în precedent am văzut care sunt drepturile
coproprietarilor este locul unde trebuie arătat că ei au şi obligaţii. Coproprietarii au o
serie de obligaţii cu privire la întrebuinţarea, conservarea şi administrarea bunului
indiviz.
Regula generală acceptată de literatura juridică şi în practica judiciară este aceea
că fiecare coproprietar este obligat, proporţiona1 cu cota de proprietate, să contribuie la
suportarea cheltuielilor care constau în activităţi de întrebuinţare, conservare şi
administrare cu privire la bunul obiect al dreptului de proprietate comună. Aceste
cheltuieli pot fi datorate unuia dintre coproprietari ori unei terţe persoane.
Unele din aceste obligaţii sunt stabilite ope legis, cum este cazul celei instituite de
art. 74 din Legea nr. 18/1991, prin care se prevede în sarcina tuturor coproprie tarilor unui
teren agricol, obligaţia de a asigura cultivarea şi protecţia solului, în art. 75 şi 76 ale legii
stabilindu-se şi sancţiuni pentru neîndeplinirea acestei dispoziţii imperative.
Încetarea coproprietăţii obişnuite sau temporare. Având caracter vremelnic,
coproprietatea obişnuită poate înceta prin mai multe moduri:
a) prin acte juridice încheiate între copărtaşi sau între aceştia şi terţi; prin această
din urmă operaţiune, toţi coproprietarii înstrăinează bunul comun în favoarea terţului;
b) prin uzucapiune, când unul dintre coproprietari a intervertit posesia echivocă în
posesie utilă, opunând acte publice de rezistenţă faţă de ceilalţi coproprietari;
c) exproprierea bunului pentru cauză de utilitate publică;
d) pieirea sau distrugerea bunului prin voinţa titularului sau datorită forţei majore;
e) partajul sau împărţeala.
Partajul este modul specific şi cel mai frecvent de încetare a coproprietăţii şi are o
semnificaţie juridică deosebită.
120
În literatura juridică împărţeala este definită ca operaţiunea juridică prin care
încetează starea de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile
stăpânite pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind
proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun dintre cele care
formează obiectul coproprietăţii. Dreptul de proprietate comună se transformă într-un
drept exclusiv.
Partajul sau împărţeala sunt reglementate în art. 728-750 C.civ. şi în Legea nr.
603/1943 pentru simplificarea împărţelii judiciare. Aceste texte, deşi se referă la materia
succesiunilor, sunt aplicabile şi în celelalte cazuri de încetare a coproprietăţii. Natura
juridică şi regulile aplicabile indiviziunii succesorale nu diferă în mod esenţia1, de natura
şi regimul aplicabil coproprietăţii, acesta constituind obiectu1 de analiză în cadrul teoriei
drepturilor reale. Literatura juridică a preconizat de lege ferenda că ieşirea din
indiviziune şi coproprietatea să fie reglementate în capitolul referitor la proprietate.
Prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus în Codul de procedură civilă Cap. VII/1
intitulat ”Procedura împărţelii judiciare”, care este reglementată ca procedura în art.
673/1 – 673/14, iar în art. VIII se prevede că pe data intrării în vigoare a ordonanţei se
abrogă Decretul- lege nr. 603/1943, pentru simplificarea procedurii împărţelii judiciare.
Din cuprinsul art. 728 C.civil, rezultă că dreptul oricărui coproprietar de a cere
partajul este imprescriptibil. Concepută de legiuitor ca stare vremelnică, copărtaşii au la
dispoziţie posibilitatea de a sista această stare de coproprietate atunci când ei o doresc.
Raţiunile pentru care legiuitorul, edictând art.728 Cod civil,a fost determinat să
preconizeze cât mai grabnic lichidarea indiviziunii, constau în faptul că sunt posibile
abuzuri din partea coproprietarului care se află în posesia bunului, există pericolul
uzurpării dreptului prin uzucapiune şi o serie de dificultăţi în administrare, care sunt tot
atâtea surse de conflicte nedorite. Cu toată îngăduinţa pe care şi-o pot acorda reciproc
coproprietarii, principiile proprietăţii şi exercitarea efectivă a prerogativelor proprietăţii
este în realitate stânjenită. Indiviziunea este apreciată ca ”anti-economică” (Josserand) şi,
de aceea, dispoziţia art.728 Cod civil este de ordine publică, drept consecinţă orice
obligaţie asumată de copărtaşi de menţinere pe timp nedefinit a indiviziunii este lovită de
nulitate absolută.
121
Atunci când prelungirea indiviziunii le este convenabilă copărtaşilor, sunt oferite
de legiuitor mijloacele tehnice să o facă. Conform alin. 2 al art. 728 din Cod,
coindivizarii pot încheia convenţii pentru menţinerea stării de indiviziune pe timp de 5
ani, putând să reînnoiască convenţia lor, la expirarea acestui termen suspensiv.
Convenţia coproprietarilor de rămânere în indiviziune trebuie să prevadă expres
durata, care poate fi de maxim 5 ani şi nicidecum perpetuă, iar dacă nu prevede o durată,
apreciem că este nulă şi nu se poate prezuma că a fost făcută pe durata maximă prevăzută
de text. Acest drept îl au coproprietarii, de unde rezultă că prin dispoziţie testamentară nu
se poate impune succesorilor rămânerea în indiviziune.
Lichidarea indiviziunii se realizează prin mai multe feluri: prin convenţii, prin
succesiune, prin împărţeală.
Prin convenţie are loc atunci când toţi coproprietarii înstrăinează către un terţ
dobânditor bunul care face obiect al coproprietăţii. Alienarea drepturilor indivize se poate
face şi către unul dintre coproprietari, care astfel dobândind cotele-părţi ale copărtaşilor
devine proprietar exclusiv asupra întregului bun.
Transmisiunile de drepturi succesorale asupra bunului indiviz au ca efect
lichidarea indiviziunii, atunci când aceste drepturi sunt culese de un singur moştenitor.
Proprietatea indiviză reconstituie, prin succesiunea între coindivizari, dreptul de
proprietate deplin în persoana unui coindivizar.
Împărţeala sau partajul este apreciată ca fiind cea mai obişnuită cale de lichidare
a indiviziunii. Ea se poate realiza în două moduri:
- prin învoiala părţilor (partajul convenţional) şi
- prin justiţie (partaj judiciar).
a) Partajul convenţional se realizează în mod voluntar, prin acordul tuturor
copărtaşilor, convenţia de împărţeală trebuind să îndeplinească toate condiţiile de
validitate ale unui act juridic. Specific pentru partajul voluntar, condiţiile sunt prevăzute
de art.730 Cod civil şi anume:
-toţi coproprietarii să fie prezenţi cu ocazia efectuării partajului. Explicaţia acestei
condiţii o găsim în aceea că partaju1 voluntar este o adevarată convenţie, care trebuie să
cuprindă, pentru a-şi produce efectele, consimţămintele tuturor coproprietarilor, să
exprime voinţa comună a acestora;
122
-toţi copărtaşii să aibă capacitatea de exerciţiu. Pentru minori sau interzişi este
necesar acordul ocrotitorului legal, sau, după caz, al autorităţii tutelare competente;
-coproprietarii să convină asupra modalităţii de sistare a coproprietăţii cu privire
la bunul care face obiectul acelei coproprietăţi.
Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.730 al.1 din Cod civil atrage după sine
nulitatea relativă. În privinţa condiţiilor de formă, legea civilă nu prevede ad validitatem
respectarea unor formalităţi pentru încheierea partajului voluntar. El poate fi încheiat în
principiu în orice formă, inclusiv verbal. Forma scrisă a partajului voluntar se impune ad
probationem şi pentru a împlini neajunsurile legate de întocmirea unor formalităţi de
publicitate.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că existenţa şi dovada unui partaj voluntar
face inadmisibilă ulterior acţiunea pentru efectuarea partajului judiciar.
- Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească intervine atunci când nu s-a
putut realiza partajul voluntar sau în cazurile când acesta este obligatoriu. În cele mai
dese situaţii, justificarea partajului judiciar este determinată de neînţelegerile
coindivizarilor.
Prin acţiunea de partaj coindivizarii urmăresc ca dreptul indiviz al fiecăruia dintre
ei pe care îl au asupra bunului sau a masei de bunuri supuse împărţelii, să fie înlocuit cu
un drept exclusiv şi diviz asupra unor bunuri precis determinate, concrete, care să fie
atribuite în lotul ce revine fiecăruia dintre copărtaşi şi astfel să înceteze imixtiunile
celorlalţi în modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate.
Sunt consacrate trei cauze legale ale obligativităţii partajului judiciar, şi anume:
-când un copărtaş nu este prezent la rezolvarea indiviziunii prin împărţeală şi nu
este nici reprezentat, prin mandatar cu procură specială;
-atunci când unul dintre coindivizari este minor sau interzis prin sentinţa
judecatorească definitivă şi irevocabilă, iar autoritatea tutelară nu a autorizat actul de
împărţeală voluntară;
-atunci când cel puţin unul dintre coindivizari se opune actului de împărţeală prin
convenţia părţilor.
Procedura împărţelii judiciare este reglementată în prezent de art.673/1-673/14
din C.proc.civilă. Modalităţile concrete de realizare a partajului judiciar sunt:
123
a) partajarea în natură a bunului sau a bunurilor care fac obiectul indiviziunii.
Atribuirea în natură are loc prin formarea de loturi egale cu numărul coproprietarilor.
Împărţeala în natură este regula şi este prevăzută de art.673/5 a1.2 din C.proc.civ, care
stabileşte că instanţa va face împărţeala în natură, procedând la formarea de loturi şi la
atribuirea lor. Prin modalitatea de realizare a partajului în natură se realizează o
echilibrare mai eficientă a intereselor economice, ale copărtaşilor, pentru că vizează
bunuri care intră în conţinutul dreptului real de proprietate şi nu o echivalenţă a acestuia.
În cazul formării de loturi în natură care nu sunt echilibrate valoric, această echilibrare se
va face prin plata unor sulte valorice proporţionale de către cei care au primit mai mult,
către cei care au primit mai puţin.
b) atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre copărtaşi, ceilalţi
copărtaşi urmând să primească echivalentul bănesc al cotelor la care au dreptul. La
această modalitate se recurge când bunul (de regulă unul singur) nu poate fi partajat
comod în natură, deoarece este indivizibil, s-ar distruge prin formarea mai multor bunuri
din el, împărţeala în natură este imposibilă sau neeconomicoasă pentru că bunul ar fi
fărâmiţat excesiv. Astfel se va pune capăt coproprietăţii, prin atribuirea bunului unuia
dintre copărtaşi, urmând ca ceilalţi să primească echivalentul în bani al valorii la care au
dreptul. Pentru ca atribuirea să fie echitabilă se va aprecia în raport de o serie de
împrejurări, cum sunt: cotele părţi ale copărtaşilor, natura bunului, ocupaţia copărtaşilor,
timpul de folosire, nevoia de acel bun, profesia legată de acel bun, posibilităţi de punere
în valoare etc. În practica judecătorească au fost stabilite criterii pentru atribuire, în cazul
în care copărtaşii nu convin, asupra căruia dintre ei să i se atribuie bunul indiviz. Criterii
de atribuire sunt prevăzute expres la art. 673/9 C.proc.civ. care se referă atât la formarea
cât şi la atribuirea loturilor, astfel ”... instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul
părţilor, mărimea cotei părţii ce se cuvine fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul şi
ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,îinainte de a cere împărţeala au
făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea. ”
Cel căruia i se atribuie bunul aflat în indiviziune va fi obligat să plătească
celorlalţi copărtaşi sume băneşti cu titlu de sultă, proporţional cu cotele de proprietate
deţinute în bunul supus partajului. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la valoarea
bunului, instanţa va administra probe pentru evaluare. Practica instanţelor este că se va
124
dispune efectuarea unei expertize, atât pentru formarea loturilor cât şi pentru stabilirea
valorii de circulaţie a bunului sau masei de bunuri supuse împărţelii; sens în care dispune
şi art.673/6 din C.proc.civ.
- vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc, este ultima modalitate ce
va fi folosită dacă bunul nu este partajabil în natură şi nici unul dintre copărtaşi nu
doreşte să-l preia în lotul său. Vânzarea se va realiza prin bună învoială, dacă toţi
copărtaşii şi-au dat acordul, sau prin licitaţie publică, dacă acest acord nu poate fi obţinut.
Preţul rezultat va fi distribuit între copărtaşi proporţional cu cota fiecăruia.
Dacă obiect al partajului este un teren extravilan iar cumpărător este un terţ,
vânzarea se va face cu respectarea dreptului de preemţiune reglementat de Legea
nr.54/1998.
Dacă în cadrul licitaţiei adjudecător este unul dintre copărtaşi, nu sunt aplicabile
regulile privitoare la preemţiune deoarece, datorită caracterului retroactiv al partajului, nu
suntem în prezenţa unei înstrăinări. Achizitor prin licitaţie nu poate fi un cetăţean străin
sau apatrid şi pentru cetăţenii români nu se poate depăşi suprafa ţa de 200 ha în echivalent
agricol.
Efectele partajului. Partajul este declarativ de drepturi în condiţiile art.786 C.civil.
Datorită efectului declarativ acesta retroactivează până la momentul naşterii
coproprietăţii. Cota parte de proprietate rezultată din indiviziune se transformă retroactiv
în drept de proprietate exclusivă asupra bunului sau masei de bunuri atribuite fiecărei
părţi. În caz de vânzare a bunului indiviz de către un coproprietar, dreptul se consolidează
dacă bunul a fost atribuit coproprietarului înstrăinător ca efect al partajului. Actele
încheiate de către ceilalţi copărtaşi nu sunt opozabile copărtaşului căruia i-a revenit
bunu1 prin partaj, e1 având situaţia unui terţ.
Efectul declarativ al partajului absoarbe perioada de indiviziune (coproprietate
temporară) ceea ce face să consolideze sau dimpotrivă, să desfiinţeze, actele juridice
încheiate de copărtaşi cu privire la bunul indiviz în raport de împrejurarea dacă bunul
cade sau nu în lotul celui care a încheiat actul. Fac excepţie actele de dispoziţie încheiate
de un coproprietar cu acordul celorlalţi sau dacă terţul a fost de bună credinţă având
reprezentarea eronată, dar de neînlăturat că tratează cu titularul dreptului.
Proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetuă
125
Proprietatea comună pe cote părţi sau coproprietatea, cum este numită în literatura
juridică şi în jurisprudenţă, este acea modalitate a proprietăţii comune, în care un bun
aparţine concomitent la mai multe persoane, fără ca bunul să fie fracţionat în
materialitatea sa. Dreptul fiecărui proprietar se întâlneşte cu drepturile celorlalţi
proprietari asupra fiecărei molecule (particule) ce intră în alcătuirea bunului în
materialitatea sa.
În consecinţă:
a) fiecare proprietar este titular exclusiv asupra unei cote părţi ideale, abstracte
din dreptul de proprietate. Rezultă că dreptul este divizat, iar cota parte poate fi exprimată
printr-o fracţie sau printr-un procent, respectiv 1/3, 1/4 şi 2/4 (cote părţi) sau 10%, 20%
(în procente), fără a fi în prezenţa unui drept exclusiv.
b) bunu1 care face obiectul dreptului de proprietate nu este fracţionat în
materialitatea sa. Bunul în întregul său este deţinut cu titlu de proprietate comună, iar
drepturile copărtaşilor se întâlnesc în fiecare dintre cele mai mici particule care alcătuiesc
bunul în materialitatea lui.
Cu alte cuvinte, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun şi se întâlneşte cu
dreptul celorlalţi în fiecare particulă a sa, toate particulele împreună alcătuind bunul în
materialitatea lui. La proprietatea pe cote părţi ceea ce este fracţionat este dreptul, iar nu
bunul în materialitatea lui.
Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea. Aproprierea dintre cele două
noţiuni constă în privinţa regimului juridic şi deosebirea în privinţa obiectului.
Proprietatea comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o
universalitate de bunuri. S-a spus în literatura juridică că proprietea comună pe cote părţi
este o modalitate a dreptului de proprietate, pe când indiviziunea este o modalitate a
patrimoniului.
Aceste drepturi ale coproprietarilor nu trebuie să fie neapărat egale, fracţiunile sau
procentele lor diferind.
Codul nostru civil şi legislaţia civilă în general nu cuprind o reglementare de
ansamblu a coproprietăţii sau a indiviziunii.
Există textul art. 728 şi urm. din Cod civil în titlul referitor la succesiuni şi la
împărţeala succesorală. Însă coproprietatea şi indiviziunea nu sunt stări specifice
126
succesiunii şi pot să-şi aibă izvorul în multe alte instituţii ale dreptului civil, cum sunt
convenţiile, uzucapiunea etc.
Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. În funcţie de durata coproprietăţii
avem: a) coproprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară şi b) coproprietatea
forţată şi perpetuă.
Coproprietatea forţată şi perpetuă este acea formă de proprietate comună pe cote
părţi care se caracterizează prin faptul că există şi se menţine independent de voinţa
coproprietarilor, pentru că în cele mai dese cazuri se răsfrânge asupra unor bunuri numite
accesorii deoarece acestea deservesc alte bunuri numite principale. Aceste bunuri, prin
natura şi prin destinaţia lor fiind folosite de mai mulţi proprietari nu pot fi împărţite.
Perpetuitatea coproprietăţii comportă asupra bunului accesoriu şi este dată de destinaţia
permanentă pe care el o are de a servi bunul principal.
Această coproprietate este forţată, deoarece există şi se menţine independent şi în
afara voinţei copărtaşilor. Ea este perpetuă datorită scopului sau destinaţiei permanente
căreia îi sunt afectate bunurile respective.
Caracterul accesoriu al coproprietăţii forţate sau perpetue este considerat în
literatura juridică ca fiind impropriu, adică faptul că bunurile care formează obiectul
acestei coproprietăţi se află într-o poziţie accesorie, faţă de alte bunuri aflate în
proprietate exclusivă. De aici rezultă că avem două categorii de drepturi de proprietate:
a) dreptul de proprietate exclusivă, ce aparţine fiecărui proprietar asupra bunului
principal;
b) dreptul de proprietate comună, pe cote părţi, forţată sau perpetuă, asupra
bunurilor considerate accesorii, pe lângă bunurile principale, drept ce aparţine tuturor
coproprietarilor. Între cele două există o ierarhizare juridică potrivit principiului
accesorium sequitur principale, cu alte cuvinte coproprietatea forţată şi perpetuă urmează
soarta juridică a bunului principal. Asupra lui nu se pot face acte de dispoziţie separate,
acest lucru este posibil numai împreună şi concomitent cu acte de dispoziţie asupra
bunului principal.
Cazurile de coproprietate forţată şi perpetuă. În legislaţia civilă şi în literatura
juridică sunt menţionate următoarele cazuri de coproprietate forţată şi perpetuă:
127
a) coproprietatea forţată asupra părţilor şi dotărilor comune din clădirile cu mai
multe apartamente de locuit sau alte spaţii decât locuinţa, aflate în proprietate exclusivă
sau în proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară;
b) coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două
imobile învecinate (drumuri, izvoare, poteci);
c) coproprietatea forţată a despărţiturilor dintre două imobile (zid, gard, şanţ);
d) coproprietatea forţată asupra bunurilor considerate ca bunuri de familie
(tablouri, hârtii de familie, locuri de veci).
e) Situaţia clădirilor cu mai multe apartamente - reglementată în România
pentru prima dată prin –legea nr.3/1927 ( art.57), impusă de evoluţia demografică a ţării
şi dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, când asupra unor părţi din clădire destinate să
servească pe apartamente -, a pus o serie de probleme practice a modului de exercitare a
dreptului de proprietate în privinţa acestor părţi.
Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor.
a)Drepturile coproprietarilor, în cazul coproprietăţii forţate şi perpetue, sunt mai
largi decât drepturile coproprietarilor privind proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită
sau temporară, comportarea lor exteriorizându-se adesea ca şi când ar avea un drept de
proprietate exclusivă. Fiecare din coproprietari poate poseda şi folosi bunul obiect al
coproprietăţii forţate şi perpetue, fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi
coproprietari, cu respectarea a două limite:
-Prin folosinţa exercitată să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al
celorlalţi coproprietari, care au drepturi concurente şi de aceeaşi natură. Nu interesează
mărimea cotei părţi ideale şi abstracte, cât deţine coproprietarul din bun. De exemplu,
proprietarul unui apartament compus dintr-o singură cameră şi dependinţe dintr-un bloc
cu mai multe apartamente deşi are o cotă-parte mai mică din dotările comune, nu i se
poate limita potrivit cotei sale folosirea scărilor, liftului, acoperişului etc.
-Actele de folosinţă trebuie exercitate numai pentru utilizarea bunului principal
(proprietate exclusivă), prentru a cărui exploatare este destinat bunul accesoriu (aflat în
coproprietate forţată), în armonie cu interesul celorlalţi coproprietari.
b) Obligaţiile coproprietarilor în cadrul coproprietăţii forţate sunt de a suporta,
proporţional cu partea fiecăruia, toate cheltuielile de întreţinere şi conservare a bunului
128
comun, obiect al acestei coproprietăţi. Această obligaţie subzistă numai cât subzistă şi
dreptul de proprietate asupra bunului principal. Atunci când acest drept încetează,
proprietarii urmează să fie exoneraţi şi de suportarea cheltuielilor aferente părţii de
coproprietate forţată.
Actele de dispoziţie încheiate de proprietar în privinţa bunului care face obiectul
dreptului de proprietate exclusivă, au consecinţe, de drept şi la înstrăinarea cotei-părţi a
bunului aflat în coproprietate forţată. În schimb coproprietarul nu poate încheia acte de
înstrăinare separate cu privire la bunul aflat în coproprietate forţată.
Încetarea coproprietăţii forţate.
Dacă proprietatea comună pe cote-părţi obişnuite sau temporară poate înceta
oricând, la cererea oricărui coproprietar, în schimb coproprietatea forţată va continua să
existe pe întreaga durată a existenţei imobilului cu mai multe apartamente sau până la
încetarea împrejurării de fapt care a născut coproprietatea.
Totuşi există cazuri de încetare a coproprietăţii forţate.
Acestea sunt:
- Încetarea coproprietăţii forţate prin acordul tuturor coproprietarilor. Acest
mod de încetare este creaţia practicii judiciare, care a decis că: “starea de indiviziune
forţată asupra părţilor comune poate să înceteze, dacă există acordul tuturor
coproprietarilor, dar nu împotriva voinţei lor, refuzul unui coproprietar de a consimţi
neputând fi considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său”. Partajul este posibil
numai dacă bunul comun prin natura sa poate fi împărţit.
- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când nu se mai impune cu necesitate a fi
menţinută. Tot în practica judiciară s-a decis astfel, spre exemplu, podul unei clădiri aflat
în folosinţă comună, care poate fi partajat comod în natură fară a fi lezate în nici un fel
interesele coproprietarilor. S-a mai decis că atunci când suprafaţa unei curţi o depăşeşte
pe cea normală, porţiunea respectivă de teren poate fi împărţită, fără ca, admiţând atare
acţiune, instanţa judecătorească să înfrângă principiul general al coproprietăţii forţate;
- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când un coproprietar dobândeşte
proprietatea exclusivă a întregului imobil, de la ceilalţi coproprietar i. Este cazul în care
un coproprietar dobândeşte şi proprietăţile celorlalţi, până atunci exclusive, părţile
129
comune nu mai deservesc bunuri principale apaţinând de mai mulţi coproprietari şi atunci
coproprietatea forţată se transformă în proprietate exclusivă.
- Pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate. Dispărând obiectul
coproprietăţii în mod logic dispare şi coproprietatea.
Proprietatea comună în devălmăşie
Noţiune. Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune
în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat, nefracţionat
tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună. Devălmăşia poate rezulta din
lege sau din convenţia părţilor.
Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie rezidă în
faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici
cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în parte, în materialitatea lor.
Dacă în trecut această formă de coproprietate avea o mai largă aplicabilitate
practică, în prezent legislaţia noastră civilă nu cuprinde o reglementare generală a
dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Noţiunea proprietăţii devălmaşe se
desprinde din prevederile Codului familiei (art.30 şi 35) cu aportul jurisprudenţei şi al
doctrinei, configurându- i apoi caracterele pe care se bazează.
Caracterizare şi cazurile de proprietate comună în devălmăşie. Singurul caz de
devălmăşie legală îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a soţilor rezultată din
căsătorie. Obiect al acestui drept de proprietate îl constituie bunurile dobândite de oricare
din soţi, în timpul căsătoriei, în proprietate. Comunitatea de bunuri a soţilor este
prevăzută de art.30 C.familiei şi este constituită dintr-o universalitate de drepturi şi
obligaţii . Din textul legal arătat se desprinde că proprietatea în devălmăşie a soţilor are
ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de către ei sau de oricare din ei în
timpul căsătoriei.
Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt
determinate de existenţa căsătoriei dintre soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună
în devălmăşie poate fi numai acea persoană care se află căsătorită, cei doi soţi împreună
sunt titulari ai acestui drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor nu se confundă şi nu se
identifică cu comunitatea de bunuri a soţilor, aceasta din urmă o conţine şi pe cea dintâi.
130
Cele două noţiuni îşi păstrează însă distincţia, ca de la o parte la întreg, ca de la gen la
specie, comunitatea matrimonială de bunuri constituind genul, iar devălmăşia, specia.
În cadrul comunităţii de bunuri a soţilor, constituie obiectul proprietăţii lor
comune şi deci se află în devălmăşie numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de
proprietate în înţelesul art. 30 alin. 1 din C.familiei: “Bunurile dobândite în timpul
căsătoriei de către oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale
soţilor”. Bunurile proprii ale fiecărui soţ, care sunt enumerate de art. 31 C. familiei, nu
intră în sfera bunurilor comune.
Aşadar, devălmăşia este caracterizată ca acea situaţie juridică în care soţii
stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept de
proprietate sau un alt drept real, fără ca să i se cunoască de la început întinderea sau
bunurile ce îi aparţin în materialitatea lor. Devălmăşia se poate realiza ca modalitate şi
asupra altor drepturi reale, cum ar fi, spre exemplu, asupra terenului concesionat pentru a
constitui împreună o locuinţă, sau de uzufruct, superficie etc.
Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor, când două sau mai multe
persoane, îşi exprimă acordul de voinţă în mod expres, prin care să convină ca bunuri pe
care le dobândesc împreună sau separat să aibă natura juridică de proprietate devălmaşă,
sau să convină asupra constituirii în devălmăşie în privinţa unui alt drept real.
Particularitatea constă în aceea că până la încetarea raporturilor de proprietate comună în
devălmăşie când se transformă în coproprietate pe cote-părţi stabilită pentru fiecare
coproprietar, nici unul din ei nu poate să dispună, prin acte între vii, de dreptul de
proprietate devălmaş. Aceasta este consecinţa faptului că titularul dreptului de proprietate
comună în devălmăşie nu are o cotă-parte determinată, concretă din drept.
În practică, codevălmăşia convenţională o întâlnim atunci când înainte de
căsătorie, viitorii soţi convieţuiesc şi achiziţionează imobile pe numele unuia dintre ei, cu
contribuţia comună şi ei convin ca imobilul să devină bun comun, iar ulterior se
căsătoresc, imobilul va avea regim juridic de bun comun. Pentru perioada convieţuirii
anterioare actului căsătoriei, temeiul proprietăţii devălmaşe îl constituie convenţia
părţilor.
Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie. În principiu, ca orice
drept de proprietate, şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie are în conţinutul său
131
atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Exercitarea atributelor pe care le conferă
dreptul de proprietate prezintă unele particularităţi care sunt determinate de natura
intrinsecă a relaţiilor dintre titularii acestui drept. Trăsătura cea mai elocventă a modului
de exercitare a dreptului de proprietate în devălmăşie este dată de regimul juridic legal
instituit în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor. Relaţiile dintre soţi sunt bazate pe
deplina egalitate a acestora în hotărârile pe care le iau în privinţa patrimoniului comun.
Art. 35 din C. familiei organizează modul de exercitare a atributelor dreptului de
proprietate comună în devălmăşie.
Rezultă din textul acestui articol că soţii pot să stabilească de comun acord, modul
în care vor exercita acest drept. Codul familiei, în teza I a art. 35, a instituit prezumţia
mandatului tacit reciproc: “Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este
socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Prezumţia mandatului tacit reciproc
satisface siguranţa circuitului civil, pe care îl fluidizează, apără actele juridice încheiate
cu terţii şi în acelaşi timp înlesneşte administrarea şi gospodărirea împreună de către soţi
a bunurilor lor comune. Prezumţia constă în aceea că, atunci când unul dintre soţi exercită
prerogativele asupra bunurilor comune, se presupune că acţionează atât în nume propriu
cât şi al soţului, pe care îl reprezintă. În privinţa bunurilor, aceea instituită în favoarea
posesorului care înstrăinează, de art. 1909 C.civ. Suprapunerea celor două prezumţii pune
deseori în practică dificultatea de a stabili care dintre ele este mai puternică şi se aplică în
speţă. Terţul dobânditor nu este obligat să-şi pună această problemă, el trebuind doar să
fie de bună credinţă. Terţul este apărat în dublă ipostază, în primul rând că încheie actul
juridic cu un posesor al bunului mobil, împrejurare care creează aparenţa dreptului,
posesia exteriorizată este şi un mijloc de publicitate şi în al doilea rând, pe baza
prezumţiei mandatului tacit dintre soţi, dar care priveşte în mai mare măsură raporturile
dintre ei. Prezumţia este favorabilă pentru terţul care a încheiat actul juridic pentru că el
nu este obligat să verifice dacă la încheierea actului şi-au dat consimţământul ambii soţi.
Dacă terţul este complice la actul juridic efectuat de soţul dispunător, fiind de rea-
credinţă şi a cunoscut opoziţia celuilalt soţ, acel act este sancţionat cu nulitatea relativă.
Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată
prin dovada contrară, anume că celălalt soţ s-a opus la încheierea actului sau că nu a dat
mandat cu privire la un anumit act. Uneori opunerea unuia dintre soţi de a consimţi la
132
încheierea unui act juridic nu este justificată şi îmbracă forma abuzului de drept şi în mod
vădit prin această atitudine prejudiciază comunitatea de bunuri.
Mandatul tacit reciproc poate fi restrâns prin voinţa comună a soţilor sau
unilateral prin voinţa unuia dintre soţi de a se opune la anumite acte juridice sau la
anumite categorii de bunuri mobile.36 Mandatul tacit între soţi este limitat de lege la
bunurile mobile. El nu se aplică şi ca atare este exceptat în privinţa actelor de dispoziţie
cu privire la terenurile şi construcţiile, bunuri comune. Art. 35 al. 2, în partea finală,
prevede că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al
celuilalt soţ. Consimţământul expres se poate realiza fie prin participarea efectivă a
ambilor soţi la încheierea actului juridic, fie unul din soţi dă un mandat special de
reprezentare celuilalt soţ, care va încheia singur actul juridic. Existenţa consimţământului
soţului care nu a participat nemijlocit la încheierea actului juridic nu presupune în mod
obligatoriu semnarea acestuia şi de către soţul respectiv. Împrejurarea că şi el şi-a dat
consimţământul va putea fi dovedită de către cel interesat prin orice mijloc de probă,
chiar dacă înscrisul a fost semnat numai de către unul dintre aceştia.
Dispoziţia din art. 35 al. 2 C.fam. constituie o măsură de protecţie pentru soţi, în
interes particular. Ca atare sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată numai de
către soţul care nu şi-a dat consimţământul, tot el putând să confirme actul nul relativ.
Încetarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Proprietatea comună în
devălmăşie fiind în legislaţia actuală specifică căsătoriei, există pe toată durata căsătoriei.
În consecinţă, această modalitate de proprietate încetează odată cu desfacerea sau
încetarea căsătoriei. Teoretic, în oricare din aceste momente, dreptul de proprietate
devălmaşă se transformă într-o proprietate pe cote-părţi; dacă nu se dispune altfel, de
regulă ambele cote-părţi sunt egale. În cadrul operaţiunii de împărţeală este determinată
cu exactitate întinderea drepturilor dintre foştii soţi şi bunurile materiale ce vor deveni
proprietate exclusivă a fiecăruia dintre ei. Împărţirea are loc după regulile de la partaj,
deja analizate în secţiunea anterioară, prin bună învoială între soţi, iar dacă nu se înţeleg
va hotărî instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune pot fi supuse împărţelii, la cererea
oricăruia, în conformitate cu art. 36 al. 2 din C.familiei. Aceasta este o măsură
133
excepţională şi este luată atunci când interese legitime ale soţilor reclamă împărţirea
bunurilor comune.
Soţii pot să solicite şi instanţa poate să dispună împărţeala, în întregime sau numai
în parte, a bunurilor care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună, b unurile
atribuite în lotul unuia dintre ei devin bunuri proprii ale acestuia.
Codul familiei prevede în art. 33 că proprietatea comună în devălmăşie poate
înceta în timpul căsătoriei şi la cererea creditorilor personali ai soţilor în măsura necesară
acoperirii creanţelor lor. Efectul este acelaşi, adică bunurile împărţite devin obiectul
dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soţi.
Este de reţinut că la data încetării coproprietăţii în devălmăşie ca urmare a
încetării sau desfacerii căsătoriei, această proprietate se transformă într-o proprietate
comună pe cote-părţi determinabile. Prezumţia de egalitate a cotelor poate fi combătută
atunci când unul dintre soţi, după criterii consacrate în practica judiciară, dovedeşte că
are o contribuţie substanţial mai mare la dobândirea bunurilor comune.
În cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului unuia dintre soţi, se naşte pe
data decesului care este şi data deschiderii succesiunii, în mod automat starea de
indiviziune pe cote părţi între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat.
Asemănări şi deosebiri între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea
comună în devălmăşie. Fiind două forme ale aceleiaşi modalităţi a dreptului de
proprietate comună, între ele există asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
1. În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de
proprietate asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în
materialitatea lor;
2. În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de
organizare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari
având calitatea de subiect de drept de sine stătător;
3. În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi
norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.
Deosebiri:
134
1. În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are
determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului
comun. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o
asemenea cotă-parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se
întinderea exactă a drepturilor ce se cuvin fiecăruia.
2. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent
de titluarii săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, neavând
semnificaţie calitatea copărtaşilor.
În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în
cazul celei legale este condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor.
3. Izvorul coproprietăţii pe cote-părţi este legea, convenţia, succesiunea,
uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, uzucapiunea etc.
Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, legea (comunitatea matrimonială a
soţilor) şi cu totul excepţional convenţia.
4. Dreptul de dispoziţie şi al celorlalte prerogative ale proprietăţii este diferit.
Coproprietarii pe cote-părţi pot înstrăina fără acordul celorlalţi cota-parte din dreptul
asupra bunului, poate să dispună liber şi neîngrădit după propria voinţă. Proprietarii
codevălmaşi, neavând determinată întinderea drepturilor lor, nu se pot bucura de un drept
de dispoziţie. După cum s-a văzut, prezumţia mandatului tacit reciproc instituită de codul
familiei are reguli mai restrânse şi nu atât de largi faţă de cele pe care le are proprietarul
cotei părţi.
5. Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe
cote-părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a
cărei întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea
bunurilor comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor
este relativă, împărţirea se face potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea
bunurilor comune.
6. La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula
unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate
(administrare, folosinţă, conservare), adică numai în măsura în care nu aduc atingere
135
folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor
respective.
Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind
instituit mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă
asupra bunurilor comune, fără consimţământul celuilalt soţ. Desigur se au în vedere
limitările aduse actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în
calitate de reprezentant al celuilalt.
C.4. Apărarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale
Ca orice drept subiectiv, dreptul de proprietate se bucură de protecţie juridica care
se realizează printr-o diversitate de mijloace juridice, directe sau indirecte, reglementate
de dreptul civil, drept procesual civil, drept penal, dreptul administrativ etc.
Prin mijloace de drept civil, dreptul de apărare şi celelalte drepturi reale princ ipale
sunt apărate în mod direct, iar prin celelalte mijloace de drept se realizeaza o ocrotire
indirectă. Mijloacele de apărare indirecte urmăresc realizarea altor scopuri şi numai în
subsidiar se produce efectul apărării drepturilor reale.
Mijloacele juridice nespecifice de apărare a dreptului de proprietate constau în
acţiunile născute din contracte în legătură cu executarea lor, cu răspunderea pentru
repararea prejudiciilor cauzate de fapte ilicite, acţiuni rezultate din îmbogăţirea fără justă
cauză, acţiuni în anularea sau nulitatea actelor juridice. Ele se întemeiază direct şi
nemijlocit pe dreptul de creanţă se nasc şi se realizează în strânsă legătură cu dreptul de
proprietate.
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale sunt acţiuni reale, care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate:
acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se solicita instanţei de judecată
să se stabilească în mod direct că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al
altui drept real asupra unui bun. Redobândirea posesiei în urma admiterii acţiunii
reclamantului este doar un efect accesoriu al admiterii acţiunii petitorii. Sunt incluse în
categoria acţiunilor petitorii: acţiunea în revendicare; acţiunile confesorii; acţiunea în
136
grăniţuire; acţiunea în prestaţie tabulară; acţiunile de carte funciară; acţiunile
negatorii. Acţiunile petitorii aparţin exclusiv dreptului încălcat.
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte apărarea posesiei, ca
simplă stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menţine, fie pentru a o
redobândi daca a fost pierdută. Ele prezintă avantajul că reclamantul nu trebuie să
dovedească însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar faptul posesiei în
anumite condiţii. Atunci când posesorul este şi proprietarul terenului, împrejurare mai des
întâlnită, prin redobândirea posesiei ca efect al admiterii acţiunii posesorii se apără însuşi
dreptul de proprietate.
Acţiune în revendicare
Acţiunea în revendicare imobiliară
Regulile după care este analizată acţiunea în revendicare imobiliară sunt desprinse
din reglementările generale ale C. civil, care nu o prevăd expres ele fiind următoarele:
acţiunea în revendicare are caracter imprescriptibil; proba dreptului de proprietate asupra
bunului revendicat revine în sarcina reclamantului.
1.Acţiunea în revendicare imobiliară este în principiu imprescriptibilă.
Imprescriptibilitatea îşi are raţiunea în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate ceea
ce înseamnă că el nu se stinge prin neuz, indiferent cât titularul său nu l-a exercitat în
mod direct sau prin altă persoană. Regula este tradiţională dreptului civil român, în pofida
faptului că prin art. 1890 C.civil, se dispune că acţiunile reale sunt prescriptibile în
termen de 30 de ani. Acţiunea în revendicare se stinge odată cu însuşi dreptul pe care este
menită să-l apere. Cu alte cuvinte ea poate fi paralizată sau făcută să devină ineficientă
prin invocarea uzucapiunii în condiţiile exercitării unei posesiuni utile în timpul de fipt
de lege.
2. Dovada dreptului de proprietate revine reclamantului în condiţiile art. 1169
C.civil. Cel ce invocă un drept, cel care face o propunere justiţie i trebuie să o dovedească:
actori incubit onus probandi.
La rândul ei acţiunea în revendicare este condusă de acest principiu, ca în orice
cauză civilă acţiunea în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul a probat
dreptul pe care îl pretinde.
137
Proba dreptului de proprietate este o sarcină dificilă şi în practică se întâlnesc
serioase dificultăţi care pot să izvorască din următoarele situaţii: lipsa înscrisurilor
referitoare la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, mai ales că în trecut
nu se redactau, precum şi posibilităţile ca aceste înscrisuri să nu se mai găsească sau să
cuprindă date insuficiente; în numeroase situaţii înscrisurile nu cuprind date de
identificare sau nu sunt însoţite de schiţe, planuri de situaţie topogra fică a imobilului,
releveu de delimitare faţă de vecinătăţi; dezmembrări în mai multe imobile etc;
insuficienţa probatorie a unor înscrisuri sau titluri prin care se tinde dovedirea dreptului
de proprietate; o altă insuficienţă se desprinde din principiul relativităţii actelor juridice
potrivit căruia, actele produc efecte numai între părţile care le-au încheiat, acestea nefiind
opozabile terţilor. În baza principiului opozabilităţii dacă reclamantul prezintă în instanţă
un înscris constatator al transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului revendicat
pârâtul va putea susţine ca acel act nu îi este opozabil, deoarece este străin de acel raport
juridic fiind – res inter adios acta. Problema este de actualitate ca urmare a faptului că
legea nr. 7/1996 s-a întors la principiul consensualismului, dreptul fiind dobândit prin
încheierea actului şi nu prin constituirea lui în regimul de carte funciară.
Dificultatea provine aşadar din faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispun de
titluri scrise iar alteori aceste titluri sunt anulabile pentru vicii de formă sau de fond, nu
sunt complete etc.
În practica judiciară s-a impus cerinţa de ordin procedural, ca ambele părţi să-şi
probeze titlurile. În ordine pârâtul care se bucură de o prezumţie relativă de proprietate, el
va fi obligat să iasă din pasivitate şi să facă dovada la rândul său a titlului ce îl deţine.
Prin titlu se înţelege faptul juridic care realizează dobândirea sau transferul dreptului de
proprietate. În materie de revendicare titlul este valabil dacă emană de la adevăratul
proprietar. Titlurile sunt acele acte juridice translative de proprietate şi cele declarative
de drepturi, insclusiv hotărârile judecătoreşti de partaj.
Această condiţie vizează toate tranferurile succesive de proprietate care au avut
loc, dovada fiind ţinută să fie făcută spre transmiţătorii anteriori, din autor în autor şi din
posesor în posesor. O asemenea dovadă este imposibilă şi lipsită de realism de aceea a şi
fost numită probatio diabolica sau proba drăcească.
138
Pentru a nu pune părţile în faţa unor dificultăţi insurmontabile, în literatura de
specialitate şi în practica judiciară s-au stabilit câteva reguli care să ducă la rezolvarea
litigiilor de revendicare imobiliară.
a) Dacă ambele părţi, reclamantul şi pârâtul, prezintă titluri de proprietate
provenite de la autori diferiţi, instanţa este obligată să le cerceteze şi să pronunţe
hotărârea în favoarea acelei părţi care a dobândit bunul al cărui titlu este mai preferabil.
Titlul preferabil este acela care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic
având o valoare incontestabilă ancorată în norme juridice concrete. Exemplul în faţa unui
act de dare în plată, titlul de proprietate eliberat în condiţiile Legii nr. 18/1991, acesta din
urmă este preferabil că este mai bine caracterizat juridic.
b) Dacă ambele părţi prezintă fiecare câte un titlu, care provine de la acelaşi autor,
trebuie făcută distincţie după cum cei care au dobândit au îndeplinit formalităţile
transcrierii în registrele de transcripţiuni sau în cartea funciară, sau nu au îndeplinit acestă
formalitate. Prin Legea nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară a fost unificat.
Dacă este vorba de titluri translative de proprietate (cum ar fi vânzarea, donaţia,
schimbul etc) va triumfa acela care a transcris mai întâi titlu său. Dacă nici unul dintre ei
nu au înscris titlul va avea câştig de cauză, titlul care poartă data cea mai veche. În
ipoteza că este vorba de liberalităţi dispuse prin testamente succesive, situaţia se
inversează, în dreptul succesoral este valabil testamentul care poartă data cea mai recentă
pentru că- l revocă pe cel dintâi.
c) Dacă numai una dintre părţi are titlu este normal ca acesta să aibă câştig de
cauză. Dacă reclamantul deţine un titlu dobândit de la un terţ, iar acesta a fost titular
anterior, el a făcut dovada dreptului său şi urmează să i se admită acţiunea în revendicare.
În ipoteza că pârâtul prezintă un titlu pe când reclamantul nu poate aduce această
dovadă acţiunea se va respinge şi pârâtul va râmâne în posesie.
d) Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu poate invoca uzucapiunea sau
ocupaţiunea instanţa de judecată va examina prin comparaţii utilitatea celor două posesii.
Urmează să se dea câştig de cauză aceluia dintre ei care face dovada unei posesii mai
bine caracterizată. Adică acela care posedă de bună-credinţă o perioadă mai îndelungată,
neviciată, publică, etc.
139
Este de reţinut că în afara dovedirii dreptului său de proprietate, în mod subsidiar
reclamantul este ţinut să facă dovada că pârâtul este posesor al imobilului că acesta face
acte de rezistenţă, în caz contrar pârâtul este lipsit de calitate procesuală pasivă.
e) Proba absolută a dreptului de proprietate. Proba proprietăţii este absolută în
cazurile întemeiate pe faptul posesiei şi anume când aceasta rezultă din ocupaţiune,
uzucapiune sau prescripţia achizitivă iar după unii autori se include aici şi accesiunea.
Acţiunea în revendicare mobiliară
În reglementarea circuitului civil revendicarea bunurilor mobile, are un regim
juridic distinct de al bunurilor imobile şi aceasta în primul rând că îşi găseşte o
reglementare legală expresă, în art. 1909 alin. 2 C.civil. În privinţa bunurilor mobile,
legiuitorul a considerat că nu mai este necesară trecerea unui timp pentru dobândirea
dreptului de proprietate asupra lor. În acest sens, simpla posesie a bunurilor mobile s-a
considerat că valorează titlu de proprietate, art. 1909 al. 1 C.civil, prevede că: “Lucrurile
mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de
timp”. Transferul dreptului de proprietate se realizează fără altă publicitate. Regula
curpinsă în art. 1909 al. 1 din C.civil, influenţează puternic regimul juridic al revendicării
bunurilor mobile. Aceasta pentru că în lipsa unei publicităţi formale există una o
ostensibilităţii posesiei, creînd posesorului în apărarea sa prezumţia legală de proprietate,
care valorează titlu. Autorii exegeţi ai codului civil propun ca ansamblu al interpretării
textului că formularea legală ar fi: “Lucrurile mişcătoare nu pot fi revendicate din
mâinile terţilor posesori”, în măsura în care această posesie este ostensibilă, adică
publică.
Textul legal al art. 1909 C.civil, evocă ideea dreptului de proprietate asupra
bunurilor mobile prin prescripţia instantanee, fondată de posesia de bună credinţă, care în
realitate este o metaforă şi dispune că posesia duce fără vreo scurgere de timp la
dobândirea dreptului de proprietate. Ea nu ar stabili propriu-zis un mijloc de dobândire,
ci, mai degrabă, prezumţia legală juris et de jure a dreptului care se manifestă prin
stăpânirea faptică a bunului. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii resective
constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor, fără a
controla caracterul şi legimitatea acestei transmisiuni prin alt semn exterior sau de
publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul posesiunii lucrului, care este
140
un element firesc şi foarte uşor perceptibil în lumea exterioară. Influenţa asupra acţiunii
în revendicare mobiliară a acestor texte rezultă din statuarea în jurisprudenţă că
posesorul actual se bucură de prezumţie absolută, împotriva căreia nu se admite proba
contrară. Această prezumţie favorabilă posesorului îl scuteşte de dovada proprietăţii.
Pentru el este suficientă simpla dovadă a stării de fapt a posesiei, pentru care este
admisibil orice mijloc de probă.
Regula îşi are inspiraţia în modelul francez, art. 2279 C.civil fr.“ en fait de
meubles la possossion vaut titre” privită ca o diversitate de reglementare faţă de
imobilele în cadrul acţiunii în revendicare. Este urmată concepţia lui M. Planiol, care
abordează problematica dobândirii proprietăţii mobiliare în cadrul instituţiei juridice a
revendicării. Împotriva posesorului care este de bună credinţă revendicarea nu mai poate
fi intentată împotriva sa. Mai este de reţinut că regula enunţată de art. 1909 al. 1 C.civil,
se aplică bunurilor mobile corporale privite individual, acestea fiind susceptibile de
posesiune dar şi titlurile la purtător, pentru că drepturile pe care le reprezintă sunt
corporale, incluzându-le altfel în bunurile corporale.
1. Condiţiile prezumţiei de proprietate. Fiind instituită o prezumţie absolută de
proprietate în favoarea posesorului actual, al bunului, pentru a fi incidentă prevederile art.
1909 al. 1 C.civil, care fac practic imposibilă exercitarea acţiunii în revendicare a
bunurilor mobile pentru că reclamantul este practic împiedicat să-şi facă dovada titlului,
sunt necesare îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) posesia să fi reală, în sensul că dobânditorul să întrunească în persoana sa cele
două elemente ale posesiei: corpus – stăpânirea materială a bunului; şi animus sibi
habendi – intenţia psihologică de a poseda. În lipsa unuia dintre cele două elemente,
posesia bunului mobil nu există şi regula art. 1909 al. 1 C.civil, nu-şi găseşte aplicarea.
b) posesia să fie utilă, adică să întrunească cerinţele art. 1847 C.civil, în sensul de
a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neechivocă. Problema continuităţii nu
se poate pune cât timp simpla posesie actuală este o prescripţie instantenee, fără orice
curgere de timp. Fiind o posesie momentană şi actuală nu are relevanţă nici continuitatea
acesteia adică supusă viciului întreruperii.
c) posesia să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă înseamnă că terţul dobânditor să
nu cunoască faptul că transmităţorul nu este proprietarul bunului să ignore viciul de care
141
este afectat titlul celui de la care a dobândit. Buna-credinţă este nu numai o condiţie
cerută în persoana terţului dobânditor, dar şi o calitate a posesiei pe care el o invocă. Ea
trebuie să existe la momentul intrării în posesia bunului, iar nu cel al încheierii
contractului şi este prezumată în conf. cu art. 1899 al. 2 C.civil. În legătură cu momentul
bunei-credinţe printr-o decizie a instanţei supreme s-a arătat că “buna-credinţă trebuie să
existe în momentul intrării în posesie şi nu în momentul încheierii contractului între
dobânditorul de bună-credinţă şi detentorul care l-a înstrăinat”.
Faptul că după intrarea în posesie terţul dobânditor şi-a dat seama că nu a
dobândit bunul de la adevăratul proprietar, nu are nici o influenţă, deoarece în această
materie nu are nici o relevanţă că reaua-credinţă a intervenit ulterior.
În literatura juridică şi în practica judiciară s-a pus problema dacă pe lângă buna
credinţă este necesar să existe şi un just titlu translativ de proprietate, în care terţul
dobânditor s-a încrezut dar care în realitate este viciat datorită faptului că provenea de la
o altă persoană, iar nu de la adevăratul proprietar al lucrului.
În doctrina franceză s-a reţinut că buna-credinţă presupune justul titlu. De aici are
rezulta două consecinţe:
a) titlul putativ va permite posesorului să se adăpostească îndărătul regulii
instituită de art. 1909 al. 2 c.civil;
b) posesorul nu va avea de făcut dovada existenţei justului titlu ca cea mai
importantă consecinţă. Prezumându-se buna-credinţă se va prezuma şi justul titlu. Astfel
beneficiarul unui dar manual trecut prin mai multe mâini, pe la mai mulţi posesori, nu
trebuie să facă dovada acestor predări succesive. Această favoare acordată posesorului
este justificată de raţiuni practice ale multitudinii actelor juridice privind mobilele în
circuitul juridic civil şi comercial. Acceptarea din nevoi practice ale circuitului civil că
buna-credinţă este suficientă, nu înseamnă că justul titul este inutil. Prezentarea lui care
este la latitudinea posesorului, întăreşte prezumţia de proprietate conferită posesorului
unui bun mobil şi cu atât mai mult realitatea faptică este ancorată în realitatea juridică.
c) proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil încredinţându- l prin
act juridic unui detentor precar (depozitar, locatar,comodatar, etc). În ipoteza că
proprietarul s-a desesizat fără voia sa de bunul său, atunci când i-a fost furat, sau l-a
pierdut, această regulă nu este aplicabilă. În legătură cu această condiţie s-a reţinut că
142
posesorul care se sprijină pe art. 1909 al. 1 C.civil nu are nimic de dovedit afară de
posesie şi nu este ţinut la cauza legală de achiziţie precum vânzarea, schimbul, donaţia,
etc.
Acţiunile de carte funciară
1. Acţiunea în prestaţiune tabulară
Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care cel în favoarea căruia s-a
transmis sau constituit prin act juridic un drept real imobiliar solicită instanţei obligarea
pârâtului, care a consimţit la constituirea sau strămutarea acelui drept, să- i predea
înscrisul necesar pentru a putea cere şi obţine înscrierea, dacă este singurul exemplar
doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.
Din această definiţie rezultă că spre deosebire de acţiunea în prestaţie tabulară
reglementată de Decretul –lege nr.115/1938 care avea ca finalitate suplinirea
consimţământului la întabulare, acţiunea în prestaţie tabulară reglementată de Legea
7/1996 urmăreşte predarea şi respectiv obţinerea înscrisului original necesar întabulării
atunci când acesta se găseşte într-un singur exemplar original la cel care a consimţit
constituirea sau transmiterea dreptului real.
În cazul în care cel care a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real
asupra unui imobil, nu predă înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului, dacă acest
înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, dobânditorul dreptului real
poate să ceară instanţei să dispună prin hotărâre, întabularea acelui drept. Aceasta este
acţiunea în prestaţie tabulară.
Acţiunea în prestaţie tabulară se intentează, de regulă, împotriva celui care a
constituit sau a retransmis dreptul real respectiv. Dar acţiunea poate fi introdusă şi
împotriva unui terţ subdobânditor, înscris în cartea funciară. Pentru admiterea acestei
acţiuni trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- actul juridic în temeiul căruia se cere prestaţia tabulară să fie anterior actului în
temeiul căruia terţul şi-a înscris dreptul real în cartea funciară;
- terţul să fi dobândit dreptul cu titlu gratuit, iar dacă l-a dobândit cu titlu oneros
să fi fost de rea-credinţă.
În legătură cu natura juridică a acţiunii în prestaţie tabulară se apreciază că
suntem în prezenţa unei acţiuni reale şi imprescriptibile. Acţiunea în prestaţie tabulară
143
este supusă prescripţiei numai în cazuri de excepţie, atunci când se referă la un drept real
a cărui acţiune se prescrie (drepturile reale temporare cum sunt: uzufructul, uzul,
abitaţia).
2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară
Această acţiune se introduce pentru înlăturarea neconcordanţelor care pot exista
între starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului.
Acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană interesată de
următoarele situaţii:
- înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;
- dreptul înscris a fost greşit califica t;
- nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat
efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
- înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală a
imobilului.
În urma admiterii acţiunii, operaţia rectificării se va dispune de judecătorul de
carte funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
Acţiunea de rectificare poate fi introdusă împotriva celui în favoarea căruia s-a
făcut înscrierea respectivă, precum şi împotriva succesorilor săi, indiferent că este vorba
de un succesor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
În legătură cu problema prescripţiei acestei acţiuni, trebuie să facem deosebire
între: rectificarea întabulării şi a înscrierii provizorii şi rectificarea notării.
În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea întabulării şi înscrierii provizorii:
- acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de
fond, atunci când este introdusă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţii
dobânditori de rea credinţă,
- acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 10 ani atunci când este introdusă
împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, cu titlu
gratuit.
Termenul de 10 ani începe să curgă din ziua când terţii au înregistrat cererea de
înscriere a dreptului lor.
144
- Acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţele persoane care
şi-au înscris un drept real, dobândit prin act juridic cu titlu oneros şi cu bună-credinţă,
întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul începe să curgă de la înregistrarea
cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită.
Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă.
Acţiunea în grăniţuire
Noţiune şi caractere juridice. Potrivit art.584 C.civil orice proprietar poate obliga
pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipită de a sa, cheltuielile grăniţuirii fiind
suportate în mod egal. Prin operaţiunea de grăniţuire se urmăreşte determinarea prin
semne exterioare a hotarului între două fonduri vecine ce aparţin de titulari diferiţi şi se
poate realiza prin convenţia părţilor, pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească.
Acţiunea în grăniţuire poate fi definită ca fiind acea acţiune prin care se solicită
stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăţi limitrofe.
Grăniţuirea are rolul de a o delimita faţă de proprietăţile învecinate aparţinând
altor proprietari prin semne exterioare de hotar. Ea este o operaţiune materială care
delimitează mergând pe linia de contur, cele două proprietăţi.
Atunci când nu există conflict între titularii fondurilor limitrofe grăniţuirea
urmează să fie făcută potrivit cu acordul lor.
Fiecare poprietar are facultatea de a- l obliga pe vecinul său să fie de acord cu
grăniţuirea. În raport cu titularii dreptului real asupra celor două fonduri învecinate,
grăniţuirea este pe de o parte, o obligaţie reală de a face prompter rem, şi pe de altă
parte, privită din punctul de vedere al celui ce o solicită este un atribut al dreptului real.
Cu alte cuvinte această entitate juridică alcătuită dintr-un drept şi o obligaţie este un
atribut esenţial al dreptului de proprietate.
În cazul în care vecinul refuză grăniţuirea proprietăţii sale şi există conflict
referitor la traseul de urmat al liniei de hotar, grăniţuirea va trebui fi stabilită prin
mijlocirea justiţiei folosind calea acţiunii în justiţie.
În privinţa caracterelor juridice acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală,
petitorie, imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi.
Caracterul real al acestei acţiuni decurge din împrejurarea că se întemeiază pe
dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare drept real.
145
Caracterul petitoriu constă în aceea că are drept scop delimitarea proprietăţii
limitrofe, realizând astfel în ultimă instanţă apărarea dreptului de proprietate.
Caracterul imobiliar şi imprescriptibil are în vedere faptul că numai bunurile
imobile pot fi supuse grăniţuirii între ele.
Declarativă de drepturi pentru că hotărârea judecătorească prin delimitarea
efectivă între ele, a celor două fonduri duce la reconstituirea şi marcarea adevăratului
hotar, ceea ce face să fie declarativă iar nu constitutivă. Acţiunea poate fi constitutivă
când cu ocazia partajului se formează două sau mai multe parcele distincte care nu au mai
fost delimitate între ele, pentru că au format până atunci un singur trup funciar.
Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă de către: proprietar, uzufructuar şi chiar
de posesor. Ea se îndreaptă împotriva proprietarului fondului vecin, titularul unui alt
drept real (uzufructuar, superficiar, drept de folosinţă), precum şi împotriva chiriaşului
sau arendaşului. Ea nu se poate introduce între coproprietarii aceluiaşi fond.
Sarcina probei revine ambelor părţi. Fiecare dintre ele au rolul atât de reclamant
cât şi de pârât, considerându-se că acţiunea în grăniţuire are caracterul unui “judicium
duplex”, fiecare având şi rolul celuilat. Poate fi folosit orice mijloc de probă pentru
stabilirea liniei de hotar, care este o chestiune de fapt, în cele mai multe situaţii
recurgându-se la efectuarea unei expertize tehnice.
Efectul principal al acţiunii în grăniţuire fiind acela că se realizează delimitarea
proprietăţii limitrofe. Prin hotărârea pronunţată se stabileşte linia de hotar dintre cele
două proprietăţi. Autoritatea lucrului judecat al hotărârii care se pronunţă se va mărginii
la acest aspect.
Cheltuielile de grăniţuire privind trasarea şi marcarea hotarului stabilit de instanţă
se suportă egal de ambele părţi aşa cum prevede art. 584 C.civil.
Acţiunea negatorie
Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să
stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că pârâtul nu are un anumit drept real –
uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie - asupra bunului aflat în proprietatea sa şi
să-l oblige pe cale de consecinţă, să înceteze exercitarea lui nelegitimă. Este o acţiune
reală, petitorie şi imprescriptibilă.
Acţiunea confesorie
146
Este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să
stabilească prin hotărârea ce o va pronunţa că el este titularul unui drept real,
dezmembrământ al dreptului de proprietate - uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau
superficie – asupra bunului altuia şi să- l oblige pe pârât care poate fi proprietarul sau o
altă persoană să- i permită exercitarea lui deplină şi netulburată.
C.5. Posesia şi efectele sale
Noţiunea de posesie desemnează în acelaşi timp faptul generator şi dreptul generat
de acel fapt, deoarece acestea sunt unite unul de altul: posesia ca stare de fapt este
condiţia permanentă a dreptului derivat din ea, că faptul generator al dreptului şi dreptul
însuşi se confundă, dreptul se naşte împreună cu faptul şi dispare odată cu el.
Efectele posesiei
1. Enumerare.
Posesia este o stare de fapt care nu se identifică cu dreptul, însă ea are valoare
juridică şi trece în planul dreptului prin efectele sale. Semnificaţia acestor efecte juridice
este în funcţie de caracterul posesiei, de buna-credinţă sau de rea-credinţă, precum şi în
funcţie de natura bunului (mobil sau imobil). Efectele generale ale posesiei sunt:
a) posesia creează o prezumţie de proprietate potrivit art. 1854 C.civil;
b) posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele lucrului asupra
căruia exercită posesia, potrivit art. 485 C.civil;
c) posesia prelungită în timp duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de
proprietate în cazul bunurilor imobile;
d) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii.
Ca efecte speciale ale posesiei sunt de reţinut:
1. Posesorul de bună-credinţă poate dobândi în proprietate bunul imobil posedat,
prin uzucapiune de la 10 până la 20 de ani;
2. În materia bunului mobil se aplică art. 1909 C.civil, potrivit căruia bunurile
mobile se dobândesc în proprietate prin faptul posesiunii lor, fără a mai fi nevoie de vreo
scurgere de timp.
147
2. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Potrivit
prevederilor art. 1854 C.civil: “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume
de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Realitatea că, de
cele mai multe ori, posesia ca stare de fapt este exercitată de însuşi titularul dreptului de
proprietate este recunoscută de legiuitor prin instituirea prezumţiei relative de proprietate
în favoarea posesorului. Aceasta înseamnă că posesorul bunului are o situaţie privilegiată
în caz de litigiu, pentru că nu trebuie să aibă iniţiativa probatorie, sarcina probei revine
celui care doreşte să răstoarne prezumţia creată. Poziţia posesorului este mai confortabilă
în proces, el are la început rolul de a nega, un rol pasiv, care se schimbă dacă se face
proba contrarie.
Prezumţia de proprietate are un caracter absolut atunci când posesia exercitată
este de bună-credinţă şi priveşte bunuri mobile, în conformitate cu art. 199 C.civil. În
materie de mobile, posesia este fundamentală, posesorul actual îşi va păstra bunul fiindcă
posesia sa valorează titlu de proprietate. Pornind de la distincţia dintre posesia bunurilor
imobile şi a celor mobile, pentru acestea din urmă posesorul actual are o prezumţie de
proprietate absolută, iuris et de iure, care în opinia autorilor vechi nu admite proba
contrară. Elementul timp prezintă importanţă dar nu şi durata lui, fiind suficient ca
posesia să fie de actualitate. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii instituite
de art. 1909 C.civil constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică
transmisiunea lor fără a se controla caracterul şi legitimarea acestei transmisiuni prin alt
semn exterior sau de publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul
posesiunii lucrului. Nu există pentru mobile un alt mijloc de publicitate mai bun decât
realitatea, aceasta din urmă constând în stăpânirea efectivă a bunului.
Dovedirea relei-credinţe a posesorului face ca prezumţia de proprietate, care
operează în favoarea sa, să înceteze. Şi posesia de rea-credinţă poate să producă efecte
favorabile posesorului, în sensul că poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun
imobil prin prescripţia de 30 de ani. În privinţa bunurilor care fac parte din proprietatea
publică, nu operează prezumţia de proprietate împotriva statului sau a unităţii
administrativ-teritoriale 3. Posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer
dobândeşte proprietatea bunului pe care îl posedă. Fructele sunt produsele periodice ale
unui bun, prin a căror obţinere şi percepere nu se alterează sau consumă substanţa
148
bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale, industriale, civile. Sunt fructe ale bunurilor:
recoltele, chiriile, dobânzile, sporul animalelor, redevenţele pentru concesionări,
dobânzile, depunerile CEC. Spre deosebire de fructe, productele sunt produse ale
bunului, cele care nu au caracter periodic, iar culegerea lor reduce valoarea economică,
reduce însăşi substanţa bunului. Exemplu de producte: tăierea lemnelor din pădure, piatra
dintr-o carieră. Productele se cuvin întotdeaua proprietarului, indiferent că posesorul este
de bună-sau de rea-credinţă.
Fructele naturale sunt acelea pe care lucrurile le produc în mod spontan şi fără
nici un efort din partea omului, cum sunt roadele livezilor, ierburile, recoltele naturale etc
(art. 522 C.civil).
Fructele industriale sunt acelea care impun un efort din partea omului aplicat
asupra elementului natural, având la origine activitatea umană asupra elementelor naturii,
cum ar fi: obţinerea cerealelor din cultivarea pământului, prepararea vinului din struguri
etc (art. 522 C.civil).
Fructele civile sunt veniturile echivalate băneşte pe care le produce un bun, cum
sunt dobânzile pentru sumele depuse la CEC şi la bănci, chiria pentru un imobil,
redevenţa pentru o concesionare (art. 523 C.civil).
Culegerea fructelor este un drept al proprietarului conţinut de acel element al
atributelor de folosinţă care intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de
proprietate. De la această regulă legiuitorul a instituit o excepţie. Astfel, art. 485 C.civil
prevede că posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de
bunul pe care- l posedă. Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în
puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute şi încetează
de a mai fi de bună-credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute.
Buna-credinţă o poate avea posesorul, că este proprietarul bunului pe care- l
posedă fără să aibă un titlu. De exemplu: cumpărătorul unui bun succesoral cumpărat de
la un succesor este de bună credinţă, dacă are convingerea că a dobândit bunul de la
adevăratul proprietar.
Pentru ca să perceapă fructele este deci esenţial ca posesorul să aibă convingerea
fermă că are un titlu care-l îndreptăţeşte să culeagă fructele.
149
Componentele bunei-credinţe sunt arătate de art. 486 C.civil şi cele sunt: existenţa
titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului frugifer a viciilor acestuia.
Buna-credinţă nu trebuie dovedită de către posesor, aceasta rezultând din art.
1899 al. 2 C.civil, potrivit căruia: “buna credinţă se prezumă întotdeauna şi sarcina
probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”.
Modul de dobândire a fructelor operează prin percepere, adică prin culegerea lor,
indiferent de felul fructelor. Perceperea se produce la un anumit moment, după natura
bunului. Potrivit cu această regulă, înseamnă că fructele civile se consideră dobândite în
proprietate numai în măsura în care au fost percepute.
Momentul bunei-credinţe trebuie să existe în momentul culegerii fructelor.
Momentul încetării este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei din probele
administrate. Dacă posesorul este notificat, sau este chemat în judecată, odată cu primirea
notificării, sau a citaţiei, buna sa credinţă încetează. Toate fructele percepute după această
dată urmează să fie restituite titularului dreptului, odată cu bunul care le-a produs.
Fructele care nu au fost percepute se cuvin proprietarului. Orice percepere anormală
anticipată nu scuteşte pe posesor de restituirea fructelor.
Momentul perceperii este foarte important. Chiar dacă erau ajunse la scadenţă, în
măsura în care nu au fost efectiv percepute fructele nu vor fi considerate ca dobândite de
posesorul de bună-credinţă.
Justificarea dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă îşi găseşte
fundamentul în considerente de echitate. Ar fi cu totul neechitabil să fie obligat posesorul
să înapoieze fructele percepute cu bună-credinţă, pentru că ar fi pentru el o sarcină prea
oneroasă, mai ales atunci când posesia este de durată.
Fac excepţie şi drept urmare nu pot fi dobândite fructele de către posesorul de
bună credinţă ale unui bun care face obiectul proprietăţii publice. Sunt dispoziţii legale
exprese care reglementează diferit problema restituirii fructelor. Astfel, art. 762 C.civ.
prevede că lucrurile supuse raportului se datorează din ziua deschiderii succesiunii, iar
art. 854 C.civil dispune că donatarul va restitui fructele porţiunii ce trece peste partea
disponibilă, din momentul morţii donatorului.
Posesorul este de rea-credinţă atunci când cunoaşte viciile dobândirii sale. Acesta
nu are dreptul să culeagă fructele, el trebuie să restituie toate fructele naturale, civile şi
150
industriale, atât pe cele percepute din momentul localizării relei credinţe cât şi cele pe
care le-a perceput fără să-şi dea seama.
Proprietarul nu poate să se îmbogăţească fără justă cauză şi ca atare el este obligat
să-l despăgubească pe posesor în privinţa tuturor cheltuielilor necesare şi utile pe care le-
a făcut cu lucrul şi pentru perceperea fructelor, în condiţiile art. 484 C.civil. Mai mult de
atât, până la plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-credinţă are un drept de retenţie
asupra fructelor, până la limita valorii creanţei sale.
Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunile posesorii sunt definite în
doctrină ca fiind acele acţiuni aflate la îndemâna posesorului, care adresate justiţiei au
menirea de a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricăror tulburări sau să-şi
redobândească posesia, atunci când ea a fost pierdută.
Acţiunile posesorii au deci ca scop restabilirea situaţiei de fapt care exista anterior
tulburării sau deposedării. Specificul acţiunii posesorii este că se apără starea de fapt, fără
să se pună în discuţie dreptul asupra lucrului. Practica judiciară este constatată în sensul
că posesorul poate intenta acţiune posesorie şi împotriva adevăratului proprietar, fiind
relevant doar faptul tulburării în sine.
Acţiunile posesorii au anumite particularităţi:
a) calea acţiunii posesorii poate fi folosită numai pentru apărarea posesiunii
asupra bunurilor imobile. Ea nu poate fi folosită asupra bunurilor mobile, deoarece,
potrivit art. 1909 C.civil, posesorul este prezumat a fi proprietar;
b) acţiunile posesorii urmăresc apărarea simplului fapt al voinţei, al stăpânirii
materiale a bunului, dublată de voinţa dreptului asupra bunului;
c) acţiunile posesorii au la îndemână o procedură specială prevăzută de art. 674-
676 C.pr.civ., caracterizată prin celeritate şi mai simplificată sub aspect probator.
1. Clasificarea acţiunilor posesorii. Pornind de la prevederile art. 674
C.pr.civilă, acţiunile posesorii sunt de două feluri:
a) acţiunea posesorie în complângere (complenda), denumită şi acţiune posesorie
generală, menită să apere posesia în caz de tulburare obişnuită, de încălcare a ei de către
pârât;
151
b) acţiunea posesorie în reintegrarea (reintegranda), prin care reclamantul
solicită restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în care a intervenit o deposedare sau
tulburare cu violenţă.
Această clarificare are la bază circumstanţele de fapt care stau la baza
exercitării acţiunii posesorii, în act de tulburare şi respectiv de deposedare.
2. Condiţiile de exercitare şi admisibilitate a acţiunilor posesorii.
Pentru exercitarea acţiunii posesorii în complângere, art. 674 C.pr.civilă cere
întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:
a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;
b) reclamantul să fi posedat bunul imobil cel puţin un an, înainte de tulburare sau
deposedare;
c) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică să îndeplinească calităţile
posesiei cerute de art. 1846 şi 1847 C.civil.
În condiţiile art. 676 C.pr.civilă, acţiunea posesorie poate fi utilizată şi de un
detentor precar. Astfel, s-a stabilit că acţiunile posesorii pot fi formulate şi de cel care
deţine lucrul în interesul său propriu, dar în temeiul unui contract cu posesorul, afară de
cazul dacă tulburător al posesiei este cel pentru care deţine.
În legătură cu prima condiţie, tulburarea sau deposedarea poate să fie săvârşită
prin acte materiale (tulburare de fapt), fie prin acte întemeiate pe o pretenţie juridică
(tulburare de drept), exercitate împotriva posesorului reclamant.
Tulburarea de fapt rezultă aşadar din acte materiale, fapte săvârşite cu intenţia de
a tăgădui, prin acţiuni exterioare, posesia titularului (mutarea unui gard, ocuparea unei
suprafeţe de teren etc).
Faptele materiale care nu sunt făcute cu scopul de a se împotrivi faptului posesiei,
cum ar fi culegerea fructelor, smulgerea unor plante dau dreptul la cereri în despăgubiri şi
nu la acţiuni posesorii.
Tulburarea de drept, dacă rezultă dintr-un act juridic care încalcă posesia sau
folosinţa paşnică a titularului, spre exemplu: notificarea făcută locatorului să plătească
pentru viitor chiria celui care a făcut notificarea şi nu proprietarului cu care locatarul a
încheiat contractul şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul de locaţiune;
152
punerea în posesie a unui terţ prin executorul judecătoresc în baza ordonanţei de
adjudecare a bunului până atunci aflat în deţinerea posesorului etc.
Tulburarea sau deposedarea trebuie să fie făcute cu intenţia de a aduce atingere
sau de a zădărnici posesiunea liniştită a bunului, de a se împotrivi faptului posesiunii.
Acţiunea trebuie exercitată în termen de cel mult un an de la data tulburării sau
deposedării, în caz contrar cererea va fi respinsă ca tardivă.
A doua condiţie constă în aceea că reclamantul să probeze că a posedat cel puţin
un an înainte de tulburare sau deposedare. Posesia exercitată în acest interval asupra
bunului, în condiţiile legii, să fi fost realizată de posesor singur sau prin unirea posesiei
sale cu aceea a antecesorului său. În caz contrar, se apreciază că posesia nu se justifică.
Reclamantul va trebui să facă dovada unor fapte şi împrejurări caracteristice, din care să
se poată trage concluzia continuităţii posesiei, continuitatea prezumându-se. Pârâtul va
putea face dovada contrară, adică discontinuitatea posesiei.
A treia condiţie a acţiunii posesorii în complângere, aceea ca să îndeplinească
condiţiile prevăzute de art. 1846 şi 1847 C.civil, constă în aceea că posesia trebuie să fie
continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Acţiunea posesorie specială în reintegrare intervine pentru apărarea posesiei,
atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. Violenţa nu poate avea
nici o justificare în drept. Împotriva tulburării prin violenţă este apărat nu numai
posesorul de bună credinţă, dar şi cel de rea-credinţă, prima măsură care trebuie să fie
luată fiind aceea a restabilirii situaţiei anterioare actelor de violenţă. Nu se cere ca posesia
să fi avut o anumită durată înainte, sau să fi fost utilă. Aprecierea existenţei şi intensităţii
violenţei se face de către instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei deduse
judecăţii. Violenţa poate fi materială sau morală. Se exercită prin loviri, insulte, inspiraţia
temerii etc.
La acţiunea posesorie în reintegrare se cere să fie îndeplinită doar o singură
condiţie, şi anume aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (art. 674
alin. 2 C.pr.civ.).
153
C.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
S-a constatat la analiza dreptului de proprietate că proprietatea este dreptul cel
mai complet asupra unui bun, deoarece conferă atributele usus, fructus şi abusus.
Prerogativele juridice ale dreptului de proprietate – posesia, folosinţa şi dispoziţia –
titularul le poate exercita în plenitudinea lor. Atributele sunt opozabile tuturor.
Spre deosebire de proprietate, sunt drepturi reale care nu exclud posibilitatea ca
unele prerogative ale dreptului de proprietate să fie exercitate de un alt titular. Acestea
sunt depturi care se pot exercita asupra unui lucru a cărui proprietate aparţine altei
persoane: jure in re aliena. Prin separarea unor atribute, se formează drepturi reale
distincte, care poartă denumirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale,
derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se
constituie sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinut
juridic al dreptului de proprietate.
În cazul dezmembrămintelor dreptului de propietate are loc disocierea dintre
atributele dreptului de proprietate, ele fiind împărţite între titulari diferiţi. Indiferent de
natura dezmembrământului, dreptul de dispoziţie aparţine totdeauna proprietarului.
Dispoziţia este unica prerogativă care îl indică pe titularul dreptului de proprietate, pentru
că a înstrăinat în mâinile altuia, ceea ce duce automat la pierderea dreptului de
proprietate. Curtea Constituţională a întărit importanţa dreptului de dipsoziţie, statuând
protecţia specială a acesteia.
Fiind depturi reale, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt opozab ile
erga omnes, inclusiv proprietate care le-a constituit, sau a cărei limitare a atributelor în
favoarea unor terţi este obligat să le accepte (ex. cazul servituţilor).
În literatura juridică s-a susţinut că dezmembrămintele se pot constitui numai
asupra bunurilor care se află în proprietate privată. Dreptul de proprietate publică fiind
inalienabil în totalitatea atributelor sale, nu este susceptibil constitutiv unor
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
154
Enumerare. Dreptul civil român cunoaşte următoarele dezmembrăminte ale
proprietăţii:
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
- dreptul de superficie.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate pot lua naştere prin mai multe
moduri, dintre care mai importante sunt:
– prin voinţa omului exprimată prin acte inter-vivos (convenţii) sau mortis causa
(testament);
-prin uzucapiune;
-prin destinaţia proprietarului;
-prin act administrativ emis de autoritatea competentă;
-prin lege.
Dreptul de servitute
Definiţia legală arată că servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil
pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Definiţia doctrinară arată că servitutea este dreptul real, principal, derivat,
perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi
utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor diferiţi proprietari.
Reglementare: art.576-643 C.civ.
Caractere juridice:
- este un drept real asupra lucrului altuia (jus in re aliena), constituind un
dezmembrămât al dreptului de proprietate;
- servitutea este un drept imobiliar, deoarece nu se poate stabili decât cu privire
la un bun mobil. Sunt susceptibile de servitute numai imobilele prin natura lor, nu şi cele
prin destinaţie ori cele prin obiectul la care se referă;
- este un drept perpetuu, ceea ce înseamnă că dacă părţile nu au stabilit altfel,
servitutea va dura cât timp imobilele există şi se menţine situaţia care a determinat
155
constituirea ei. Caracterul perpetuu al servituţii este de natura acestui drept şi nu de
esenţa lui. În consecinţă servitutea este susceptibilă de a fi limitată sau stinsă prin
convenţia proprietarilor celor două imobile;
- este indivizibilă, adică profită întregului fond dominant şi grevează în întregime
fondul aservit. În consecinţă, dacă imobilul aservit ori cel dominant, se află în
coproprietate, servitutea nu se poate stabili asupra sau în favoarea sa decât cu
consimţământul unanim al coproprietarilor;
- este un accesoriu al fondului căruia îi profită. Ea nu poate fi despărţită de
acesta pentru a constitui un drept de sine-stătător şi nici nu poate fi înstrăinată, urmărită,
ipotecată, independent de fondul al cărui accesoriu este. Ea se transmite odată cu fondul.
Asemănătoare este şi sarcina ce corespunde dreptului de servitute şi care apasă asupra
fondului aservit.
Clasificare:
A) După modul de exercitare , servituţile se clasifică în: servituţi continue şi
necontinue.
- Servituţile continue sunt acelea pentru a căror exercitare şi existenţă nu este
necesară fapta actuală a omului; ex: servitute de scurgere a apelor de ploaie, servitute de
vedere.
- Servituţi necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi exercitare este
necesar faptul actual al omului; ex: servitutea de trecere, servitutea de a lua apă din
fântână, servitutea de a paşte vitele.
B) După felul în care se manifestă, servituţile pot fi: aparente şi neaparente.
- Servituţile aparente sunt acelea care se recunosc datorită unor semne
exterioare, precum o uşă, o fereastră, o plantaţie;
- Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu opate fi cunoscută din
semne sau lucrări exterioare vizibile; ex: servitutea de a nu clădi sau de a nu zidi până la
o anumită distanţă sau înălţime, servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică decât cea
prevăzută de lege;
C) După obiectul lor şi natura fondului, servituţile pot fi: pozitive şi negative,
urbane şi rurale.
156
- Servituţile pozitive sunt acelea ce îndreptăţesc pe proprietarul fondului
dominant să facă, în mod direct, anumite acte de folosinţă pe fondul aservit; ex: servitute
de trecere, servitutea de a lua apă;
- Servituţile negative sunt acelea care impun proprietaruluifondului aservit
anumite restricţii ori interdicţii în exercitarea dreptului său de proprietate; ex: servitutea
de a nu clădi sau servitutea de a nu face plantaţii la o anumită distanţă faţă de fondul
dominant;
- Servituţile urbane sunt cele stabilite în folosul unei clădiri;
- Servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.
D) După modul lor de constituire, servituţile pot fi: servituţi naturale, servituţi
legale, servituţi stabilite prin fapta omului.
- Servituţile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală a fondurilor; ex:
servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvorului, servitutea de grăniţuitr şi cea
de îngrădire;
- Servituţile legale sunt cele constituite expres de lege; ex: servitutea zidului sau
şanţului comun, servitutea distanţei privind edificarea de construcţii sau plantaţii pe un
teren, servitutea de vedere, de trecere.
- Servituţile stabilite prin fapta omului, adică prin convenţie, testament,
uzucapiune; ele se mai numesc servituţi veritabile.
Exercitarea, apărarea şi stingerea servituţilor.
A) Exercitarea servituţilor
Drepturile proprietarului fondului dominant:
- poate face toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute şi a o păstra;
cheltuielile cad în sarcina sa afară numai dacă nu se prevede altfel prin dispoziţie legală
sau titlu;
Obligaţiile proprietarului fondului dominant:
- trebuie să se folosească de servitute numai în conformitate cu legea, cu titlul sau
cu modul de stabilire a acesteia;
- a nu face lucrări în cele două fonduri de natură a produce schimbări
împovărătoare pentru fondul aservit.
Drepturile proprietarului fondului aservit:
157
- exercită toate atributele dreptului său de proprietate cu excepţia prerogativelor
interzise prin servitute;
Obligaţiile proprietarului fondului aservit:
- să nu facă nimic care să micşoreze fondul servituţii; dacă servitutea a devenit
prea împovărătoare sau îl împiedică a efectua unele reparaţii folositoare, poate oferi
proprietarului fondului dominant un loc cu aceeaşi întrebuinţare;
- trebuie să facă lucrările necesare pentru folosirea şi păstrarea servituţii dacă prin
titlu s-a stabilit o asemenea obligaţie; o astfel de obligaţie are caracterul unei obligaţii
propter rem, astfel că va fi scutit de ea numai abandonând fondul aservit la dispoziţia
fondului dominant.
B) Apărarea servituţilor
Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune
petitorie, numită confesorie de servitute. Servituţile stabilite prin titlu, precum şi toate
servituţiile continue şi aparente pot fi apărate, indirect, şi pe calea acţiunilor posesorii.
Proprietarul fondului aservit poate folosi acţiunea confesorie de servitute, acţiunea
negatorie pentru a contesta existenţa servituţii precum şi acţiunea posesorie pentru a face
să înceteze actele de tulburare ale dreptului său.
C) Stingerea servituţilor.
Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situaţii:
- în caz de imposibilitate materială de a mai exercita servitutea; ex: secarea
fântânii;
- neexercitarea sau nefolosirea timp de 30 de ani a servituţii;
- prin pieirea imobilului aservit;
- prin confuziune;
- prin renunţare la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
- la împlinirea termenului pentru care servitutea a fost constituită prin titlu;
- prin revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a consimţit
stabilirea servituţii.
158
Dreptul de superficie
Dreptul de superficie este un drept real principal, derivat, asupra unui teren, care
constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia
superficiarul are un drept de folosinţă.
Caractere juridice:
- este un drept real imobiliar, având ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică o
suprafaţă de teren;
- este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia,
plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului;
el nu se poate stinge prin neexercitare;
- este un drept imprescriptibil extinctiv ; acţiunea în revendicare poate fi
introdusă oricând până la stingerea a însuşi dreptului de superficie.
Exercitarea dreptului de superficie
Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi
dispoziţie. Aceste atribute trebuiesc exercitate în strânsă legătură cu exercitarea dreptului
de proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.
Dreptul de dispoziţie juridică conferă superficiarului dreptul de a înstrăina
construcţia, plantaţia sau lucrarea aflată pe terenul altei persoane, fără consimţământul
proprietarului terenului; aşa fiind dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice
inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau gratuit. De asemenea dreptul de
superficie poate fi grevat de sarcini reale cum ar fi: uzufruct, abitaţie, servitute ipotecă.
Dispoziţia materială se circumscrie doar cu privire la posibilitatea de a dispune
de substanţa terenului numai în vederea realizării construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce
urmează a fi amplasată pe acel teren (săpături, excavări etc).
Stingerea dreptului de superficie
Ca o consecinţă a caracterului perpetuu al dreptului de superficie, acesta durează
atâta vreme cât există construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei
persoane decât proprietarul terenului, cu alte cuvinte el nu se stinge prin neexercitare.
Acest drept se stinge numai în următoarele situaţii:
159
- când construcţia, plantaţia sau lucrarea au pierit sau a fost desfiinţată de către
superficiar;
- când proprietarul terenului devine în orice mod admis de lege şi proprietar al
construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective.
Dreptul de uz şi abitaţie
Caracteristici comune
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct dar se
deosebesc de acesta prin limitarea atributelor posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, la
satisfacerea nevoilor personale sau ale familiei titularului. Dreptul de uz poate avea ca
obiect orice bun, iar când acest bun este o locuinţă atunci se numeşte drept de abitaţie.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct restrânse aşa încât se
dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor aplicabile uzufructului.
Dreptul de uz
Dreptul de uz este acel drept real, principal, derivat, temporar, care conferă
titularului atributele posesiei şi folosinţei unui bun aflat în proprietatea altuia, în scopul
satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Prin familie, în sensul legii civile, se înţeleg toate persoanele care se gospodăresc
cu uzuarul şi desfăşoară un singur menaj.
Culegerea fructelor bunului se poate face numai în natură şi sunt destinate
exclusiv consumului uzuarului şi familiei sale; ele nu pot fi urmărite de creditorii
uzuarului.
Fructele care depăşesc trebuinţele sunt inalienabile.
Particularităţile dreptului de uz faţă de uzufruct:
- titularul său poate fi numai o persoană fizică;
- are caracter strict personal, în sensul că nu se poate înstrăina beneficiul sau
emolumentul dreptului.
Dreptul de abitaţie
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o casă de locuit ce conferă
titularului dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru
satisfacerea trebuinţelor de locuit.
160
Dreptului de abitaţie i se aplică regulile uzufructului, dar are faţă de acesta două
particularităţi:
- titularul poate fi numai o persoană fizică;
- are caracter personal putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor de
locuit ale titularului şi membrilor familiei sale.
Dreptul de abitaţie este: inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat. Totuşi
titularul poate închiria o parte a locuinţei sale dacă fiind prea mare, depăşeşte nevoile sale
de locuit.
Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin contract sau prin testament.
Potrivit art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are un drept de abitaţie
asupra casei de locuit care a aparţinut soţului predecedat, dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului predecedat;
- soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.
Acest drept este recunoscut temporar până la ieşirea din indiviziune a
moştenitorilor, dar nu mai puţin de un an de la data decesului celuilalt soţ.
Soţul supravieţuitor nu are obligaţia de a aduce un garant. Acest drept nu poate fi
închiriat, iar moştenitorii au dreptul de a procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă.
Dreptul de abitaţie poate fi apărat prin acţiunea confesorie, sau prin acţiune
personală izvorâtă din actul juridic de înfiinţare.
Dreptul de uzufruct
Dreptul de uzufruct este definit în art.517 Cod civil ca fiind dreptul de a se bucura
cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu
îndatorirea de a le conserva substanţa
Caractere juridice:
- este un drept asupra bunului sau bunurilor proprietatea altuia;
- este un drept real, opozabil tuturor, care nu se confundă cu simpla folosinţă a
lucrului (de care dispune spre exemplu, locatarul asupra bunului închiriat);
161
- este un drept temporar. Se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului
persoană fizică şi nu poate depăşi 30 de ani în cazul în care uzufructuarul este persoană
juridică cu durată nedeterminată;
- este un drept incesibil prin acte şi fapte juridice între vii şi pentru cauză de
moarte. Totuşi uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul sau
emolumentul uzufructului;
- este un drept de folosinţă deoarece uzufructuarul debândeşte dreptul de a
întrebuinţa lucrul şi de a-I culege fructele, de a beneficia de avantajele economice ale
proprietăţii (emolumentum rei). Proprietarul rămâne doar cu atributul dispoziţiei juridice
pe care îl poate exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct.
Proprietatea este golită de o mare parte a conţinutului său juridic, motiv pentru care se
numeşte nudă proprietate iar proprietarul, nud proprietar.
Obiectul dreptului de uzufruct
Potrivit art.520 C.civ., uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi
imobile. Acestea pot fi corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile şi, în
principiu, neconsumptibile, deoarece uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa
bunului.
Având în vedere că uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului
respectiv, uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile. Totuşi, în
conformitate cu prevederile art.526 C.civ., uzufructul poate fi constituit şi asupra unor
bunuri consumptibile, ipoteză în care uzufructuarul are obligaţia de a restitui la stingerea
uzufructului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de calitate şi valoare egală, sau
preţul lui, iar uzufructul poartă denumirea de cvasiuzufruct.
De asemenea uzufructul poate avea ca obiect bunuri individual determinate,
universalităţi sau părţi din universalităţi de bunuri, numindu-se după caz, uzufruct cu titlu
particular, universal sau cu titlu universal. În ultimele două situaţii uzufructul poartă
asupra universalităţii sau părţii de universalitate şi nu asupra fiecărui bun astfel încât
uzufructuarul exploatează universalitatea ca însuşi proprietarul, cu condiţia de a restitui la
stingerea uzufructului aceeaşi masă de bunuri ce alcătuieşte universalitatea (fond de
comerţ, turmă de animale, succesiune etc). Uzufructuarul va dobândi în proprietate
162
produsele sau bunurile ce alcătuiesc universalitatea, iar creditorii uzufructuarului vor
putea urmări numai emolumentul uzufructului.
Pot face obiect al dreptului de uzufruct numai bunurile aflate în proprietate
privată, care se află în circuitul civil.
Moduri de constituire a uzufructului
Art.518 din C.civ., precizează că uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa
omului. În prezent cazurile de uzufruct legal sunt abrogate, astfel încât uzufructul se
constituie prin voinţa omului cât şi pe cale de uzucapiune.
Constituirea prin voinţa omului
Prin voinţa omului uzufructul se poate stabili prin convenţie şi prin testament.
Prin convenţie uzufructul se poate constitui în mod direct, indirect sau mixt.
- în mod direct: proprietarul înstrăinează cele două atribute ce compun uzufructul
– uzus şi fructus – către uzufructuar;
- în mod indirect: prin înstrăinarea nudei proprietăţi în favoarea unei persoane şi
prin rezervarea uzufructului fostului proprietar;
- în mod mixt: nuda proprietate este înstrăinată către o persoană iar uzufructul
către altă persoană.
Convenţia prin care se constituie uzufructul poate fi cu titlu oneros sau gratuit şi
sunt supuse măsurilor de publicitate imobiliară.
Prin testament: uzufructul se poate stabili în oricare din modalităţile arătate mai
sus, testatorul putând dispune instituirea unui uzufruct universal, cu titlu universal sau cu
titlu particular în favoarea unei anumite persoane. Uzufructul astfel constituit poate fi pur
şi simplu sau afectat de modalităţi.
Constituirea prin uzucapiune
Uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune prin respectarea condiţiilor şi
regulilor în materie. Dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă exercitând în
fapt atributele dreptului, se poate invoca uzucapiunea de 10 la 20 de ani, în caz contrar se
invoca uzucapiunea de 30 de ani.
Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar.
Drepturile uzufructuarului
În conţinutul dreptului de uzufruct intră următoarele drepturi ale uzufructuarului:
163
- să ceară predarea în folosinţă a lucrului. Dacă nudul proprietar refuză,
uzufructuarul se poate folosi, după caz, de o acţiune specifică, echivalentă acţiunii în
revendicare numită acţiune confesorie ori de o acţiune personală dacă uzufructul a fost
constituit prin contract;
- să folosească lucrul şi să- i culeagă fructele, fără a se atinge de substanţa lucrului,
potrivit art.521 C.civ. Uzufruactuarul culege fructele zi de zi, atât cele industriale cât şi
cele naturale pe măsura perceperii lor. Fructele neculese la data stingerii uzufructului se
cuvin proprietarului. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în
proporţie cu durata uzufructului. Uzufructuarul nu poate schimba destinaţia bunului dar
poate săvârşi asupra lui acte de conservare şi administrare;
- să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. Cedarea poate fi
totală sau parţială, cu titlu gratuit sau oneros. Terţul beneficiar nu intră în raport cu nudul
proprietar, aşa încât uzufructuarul rămâne răspunzător faţă de nudul proprietar fără a
putea să se exonereze prin fapta terţului.
- Pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul poate să folosească acţiunile
posesorii, acţiunea confesorie de uzufruct, acţiunea de grăniţuire, acţiunea de ieşire din
indiviziune ori acţiunea personală rezultată din convenţie, după caz împotriva terţilor sau
chiar a nudului proprietar.
Obligaţiile uzufructuarului:
a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său:
- uzufructuarul are obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un
proces verbal de constatare a stării materiale al imobilelor. Acestea se întocmesc în
prezenţa nudului proprietar şi pot fi făcute în formă autentică sau sub semnătură privată.
În cazul uzufructului constituit în mod direct – obligaţia de a aduce o cauţiune, obligaţie
de care poate fi scutit de către nudul proprietar.
b) În timpul exercitării dreptului de uzufruct :
- a se folosi de lucru ca u n bun proprietar;
- a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului;
- de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului de
proprietate;
164
- a suporta o parte din sarcinile lucrului: impozitele, cheltuielile de judecată
ocazionate de litigiile născute în legătură cu folosinţa bunului aflat în uzufruct.
Drepturile nudului proprietar
- să dispună de lucru, dar cu respectarea drepturilor recunoscute uzufructuarului;
- să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj;
- să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe terenul
proprietatea sa a unei noi locuinţe, adăugată la locuinţa folosită de uzufructuar, fără a
modifica însă clădirea ce face obiectul uzufructului, de natură a aduce atingere exercitării
dreptului de uzufruct;
- să exercite toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate, precum acţiunea
în revendicare, acţiunile posesorii, acţiunea negatorie de contestare a unei servituţi,
acţiunea de ieşire din indiviziune. De asemenea poate acţiona pe uzufructuar spre a-l
obliga să repare degradările cauzate imobilului de către acesta.
- Să dobândească productele bunului;
- Să încaseze idemnitatea de asigurare în caz de distrugere a lucrului, dacă nuda
proprietate a fost asigurată.
Obligaţiile nudului proprietar:
- să nu împiedice ori să stânjenească pe uzufructuar în exercitarea dreptului său;
- să-l despăgubească pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat
valoarea uzufructului;
- să suporte cheltuielile şi sarcinile corespunzătoare nudei proprietăţi;
- să garanteze pe uzufructuar contra evicţiunii, în cazul uzufructului oneros sau când o
astfel de obligaţie a fost asumată prin actul de constituire a uzufructului.
Stingerea şi lichidarea uzufructului.
Stingerea uzufructului
Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:
- prin moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar, cel
mult viager. Această prevedere este de ordine publică. Totuşi uzufructul se poate
constitui în favoarea mai multor persoane, în mod succesiv, cu condiţia ca toţi
beneficiarii să existe în momentul constituirii uzufructului. Uzufructul în favoarea unei
persoane juridice – max.30 de ani;
165
- prin expirarea termenului pentru care a fost constituit;
- prin consolidare, adică prin întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii
de nud proprietar;
- prin neuz, adică neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de uzufruct, caz în
care intervine prescripţia extinctivă;
- prin uzucapiune în favoarea unui terţ;
- prin pieirea totală a lucrului, adică distrugerea materială sau juridică a bunului,
nedatorată unei culpe.
- prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
- decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la
cererea nudului proprietar;
- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit uzufructul a
dobândit dreptul de proprietate
- rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a constituit dreptul de
uzufruct;
- prin exproprierea imobilului; uzufructuarul are drept la despăgubire potrivit
art.28, alin.3 din Legea 33/1994.
Lichidarea uzufructului
La data stingerii uzufructului, uzufructuarul trebuie să înceteze actele de folosinţă
a lucrului şi nu mai poate dobândi fructele neculese care se cuvin proprietarului. Totodată
uzufructuarul trebuie să restituie proprietarului posesia bunului respectiv, excepţie:
stingerea prin consolidare, pieirea totală a lucrului, uzucapiune.
Restituirea se face de bună voie, în caz contrar nudul proprietar poate exercita
acţiunea în revendicare ori acţiunea personală accesorie actului de constituire.
Lucrul se restituie în starea în care a fost primit. Dacă bunul a fost consumptibil se
restituie bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate ori preţul lor.
Dacă bunul a fost un mobil se restituie în starea în care se găseşte – cu uzurile
normale – dacă acestea nu se datorează abuzului de folosinţă.
Dacă bunul obiect a pierit ori s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, acesta
datorează despăgubiri nudului proprietar.
166
Uzufructuarul este ţinut şi la plata de despăgubiri în cazul altor obligaţii faţă de
nudul proprietar.
Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care
acesta le-a plătit pentru el.
Uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară la încetarea uzufructului, despăgubiri
pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut, chiar dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.
C.7. Accesiunea (incorporaţiunea) şi uzucapiunea (prescripţia achizitivă) – moduri
de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale
Accesiunea (incorporaţiunea)
Dreptul de accesiune este reglementat de art.482 C.civ. şi este enumerat printre
modurile de dobândire ale dreptului de proprietate, prevăzute de art.645 din acelaşi cod,
constituind un mod originar de dobândire. El este definit, conform art.488 coroborat cu
art.482 C.civ. ca o încorporare materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru
mai important şi în virtutea căreia, dacă cele două lucruri au aparţinut unor proprietari
diferiţi, proprietarul lucrului mai important dobândeşte dreptul de proprietate şi asupra
lucrului mai puţin important. Ceea ce numim accesiune, este o consecinţă a încorporării
materiale a unui lucru accesoriu cu lucrul principal, care formează obiectul dreptului, fie
că lucrul accesoriu e un produs al lucrului principal, fie că e unit cu el în mod material
sau artificial. În doctrină s-a afirmat că: ”Principiul e că tot ce e produs de lucrul care e
obiectul dreptului, precum şi tot ce se încorporează în lucru, e cuprins în obiectul
dreptului.” Accesiunea mai este denumită şi încorporaţiune.
Codul nostru civil de la 1864 reglementa accesiunea în art.483-516. De atunci şi
până astăzi au apărut o serie de modificări şi abrogări exprese sau tacite prin acte
normative succesive şi sisteme legislative diferite. Au mai rămas în vigoare puţine texte,
care la rîndul lor se adaptează în prezent în următoarele direcţii călăuzitoare:
a) accesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii este admisibilă numai
excepţional, atunci când două lucruri aparţinând de proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel
încât separarea lor nu se mai poate produce decât prin deteriorarea lor sau distrugerea
167
unuia dintre ele, interesul economic şi cel al proprietarilor impunând atribuirea la unul
dintre ei. Acela nu poate fi altul decât proprietarul lucrului principal. Lucrul principal este
acela care are valoare mai ridicată şi diferenţa de valoare trebuie să fie substanţială;
b) cazurile de dobândire a dreptului de proprietate nu operează în raporturile
dintre soţi, când prin contribuţie comună aceştia ridică construcţii pe terenul proprietatea
unui dintre ei. Soţul neproprietar dobândeşte un drept de folosinţă asupra terenului
aparţinând celuilalt soţ pe care se află construcţia. Acest drept de folosinţă apreciem că
în prezent este asimilat dreptului de superficie, având la bază învoiala soţilor. Dreptul de
superificie nu era acceptat sub imperiul Legilor nr.58 şi nr.59 din 1974. Odată cu
abrogarea lor, considerăm că acest drept a revenit în deplină actualitate, fiind de altfel
semnalat în literatura de specialitate. Cu acest amendament se aduc corecţiile de
consecinţă opiniilor arătate ale autorilor citaţi mai înainte;
c) când lucrul accesoriu face parte din domeniul public, considerăm că nu poate
opera dreptul de accesiune în favoarea dreptului de proprietate privată a persoa nelor
fizice sau juridice, altele decât statul. În virtutea art.135 (5) din Constituţia României,
bunurile proprietate publică sunt declarate inalienabile. Textul stabileşte restrictiv,
statuând că în condiţiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome şi
instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Per a contrario, ele nu pot să-şi
schimbe proprietarul şi nici să primească o altă destinaţie în afara celor limitativ şi expres
arătate de lege.
Lucrurile afectate interesului obştesc, cât timp această destinaţie subzistă, exced
posibilităţii de a fi susceptibile de a face obiectul dreptului privat, în înţelesul art.475
C.civ. Regimul lor juridic este impus de dreptul public (şi nu de cel privat). Ca atare, în
privinţa lor, din punct de vedere al art.5 C.civ., nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale. Lucrurile afectate uzului obştesc, nu pot face obiectul revendicării, a
aproprierii dreptului de proprietate, întrucât fac exclusiv obiectul proprietăţii publice,
uzajul lor este al întregului public şi drepturile ce se poartă nu sunt echivalente dreptului
de proprietate în sensul Codului civil. Bunurile care fac parte din domeniul privat al
statului sunt susceptibile de a fi dobândite prin accesiune. În prezent regimul juridic al
proprietăţii private se bucură de un tratament egal indiferent de titularul dreptului de
168
proprietate. Cu alte cuvinte, toate bunurile care se află în circuit civil, adică susceptibile
de înstrăinare pot face obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin acesiune.
După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi imobiliară şi
mobiliară; la rândul său cea imobiliară poate fi naturală şi artificială.
Accesiunea imobiliară
Accesiunea imobiliară naturală este aceea care se realizează fără intervenţia
omului şi apare în următoarele cazuri reglementate de Codul civil: aluviunea (art.495),
avulsiunea (art.498); insulele şi prundişurile (art.500); accesiunea albiei unei ape
curgătoare (râu, pârâu, fluviu, art.502); accesiunea animalelor sălbatice (porumbei,
albine, iepuri etc., art.503).
La accesiunea imobiliară naturală trebuie să se ţină seama de prevederile art.5 din
Legea nr.18/1991, privind fondul funciar, pentru că se pretează la modificări naturale
terenurile care prin acest text sunt afectate domeniului public. Textele Codului civil
suferă corecţiile corespunzătoare în cazul albiilor râurilor şi fluviile, cuvetele lacurilor de
interes public, terenuri cu destinaţie forestieră, plajele etc., nesusceptibile de dobândire
prin accesiune în dauna domeniului public. Principiul general care domină în textele
Codului civil materia accesiunii imobiliare este că pământul se consideră totdeauna ca
lucrul principal. Pornind de la aceasta, toate lucrurile care se încorporează în e l sunt
considerate accesorii, făcând abstracţie de valoare.
În prezent, când există bunuri mobile sau imobile ca valori mai ridicate decât
pământul pe care ele se aşează sau în care se încorporează, considerăm că această
concepţie tradiţională trebuie schimbată şi pe plan legislativ. În doctrină şi în practică s-a
acceptat că această concepţie trebuie reconsiderată, pentru că progresul economic (şi
odată cu el dreptul civil şi comercial) din societatea contemporană, iar criteriul valoric al
imobilelor faţă de mobile, a pământului faţă de alte bunuri nu mai este de actualitate.
Preocuparea principală pentru înfrângerea acestei concepţii tradiţionale, s-a manifestat cu
mai multă asiduitate la autorii de specialitate în drept comercial.
Într-o speţă soluţionată de Curtea de Apel, invocând argumente de drept comparat
şi pe autorii citaţi se abordează această chestiune pe înlăturarea diferenţierii automate
169
dintre mobil şi imobil, precum şi pe reconsiderarea criteriului pur valoric pentru a nu se
crea artificial distincţia dintre un lucru considerat principal şi altul accesoriu.
În soluţionarea speţei în materie contractuală, unde se pune în discuţie dacă
vânzarea imobiliară este de natură civilă sau comercială, se pune şi problema dacă în
cadrul vânzării activului comercial, potrivit Legii nr.58/1991, care dintre bunuri au
calitatea de a fi principale: pământul, spaţiile comerciale, fondul de comerţ, mărfurile. S-a
considerat că în realizarea raportului juridic, în speţă de natură contractuală, nu pământul
precumpăneşte ca fiind lucrul principal. Celelalte componente ale ”activului”, potrivit
art.53-62 din Legea nr.58/1991, caracterizate prin totalitatea lor corporală şi incorporală,
dar aparţinând aceluiaşi ”activ”, unde este cuprins şi terenul dau o importanţă economică
specifică şi deci, principală. Fondul de comerţ este o entitate atât corporală cât şi
incorporală, prin componentele sale care pot să includă şi imobile, nu mai fac absolută
ierarhizarea în sensul aprecierii imobilului ca un lucru principal, pentru a opera
accesiunea, deşi poate fi posibilă.
Acesta este şi rolul practicii judiciare, de a interpreta o lege potrivit realităţilor
vieţii sociale, pe care normele juridice sunt chemate să o ordoneze. Pentru a dezlega
judiciar raportul social concret dedus judecăţii, conflictul de interese care este actual,
norma juridică nu poate fi privită închistat şi imuabil, ea trebuie actualizată pentru a nu
deveni anacronică în soluţionarea raporturilor juridice concrete.
Revenind la analiza teoretică a accesiunii imobiliare naturale, ea este de două
feluri: accesiunea pământurilor depuse sau create de ape şi accesiunea animalelor. În
lipsa unei reglementări apreciem că, prin asemănare, textele art.495, 498 şi 500 din C.civ.
sunt aplicabile şi în cazul când accesiunea se realizează pe altă cale şi ne referim la
depunerile rezultate în urma mişcărilor tectonice de pământ, ale acţiunii vulcanilor, a
exploziilor etc.
a) Aluviunile sunt creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile
fluviilor şi ale râurilor. Textul art.495 C.civ. se interpretează în sensul că el se referă la
orice apă curgătoare, adică şi la pârâruri. Aceste depuneri se mai numesc şi mâluri şi
provin din faptul că adesea apele curgătoare depun încetul cu încetul pământ şi materiale
pe unul din maluri. Ele aparţin proprietarului terenului riveran, la care s-au făcut acele
depuneri de pământ, indiferent de natura cursului de apă. Sunt asimilate cu aluviunile
170
pământurile lăsate de apele curgătoare, când acestea se retrag pe nesimţite de la un mal la
altul, prin modificarea treptată a cursului lor. În conformitate cu art.496 din C.civ.,
pământul descoperit şi eliberat prin retragerea apei, aparţine proprietarului fondului de-a
lungul căruia s-a retras apa. Caracteristic pentru aluviune es te că proprietarul de pe
celălalt mal, al cărui fond scade prin faptul că apa s-a extins spre el, nu poate să ceară nici
o despăgubire de la proprietarul al cărui fond s-a mărit şi nici nu poate să revendice
pământul descoperit prin retragerea apei.
b) Avulsiunile sunt adăugiri ale unor bucăţi de pământ smulse brusc datorită
acţiunii apelor curgătoare şi care se adaugă la alt fond. Accesiunea se poate recunoaşte şi
identifica. Proprietarul fondului de la care s-a rupt păstrează asupra ei un drept, o poate
revendica de la proprietarul fondului la care s-a produs alipirea. Acţiunea în revendicare
poate fi intentată în termen de un an, altminteri porţiunea ruptă şi alipită devine
proprietatea proprietarului fondului la care s-a alipit. Termenul de un an este un termen
de decădere. El se calculează de la data alipirii şi nu are relevanţă faptul că noul
proprietar a pus sau nu stăpânire pe porţiune.
c) Insulele şi prundişurile, în conformitate cu art.500 C.civ., când acestea se
formează în râuri navigabile şi neplutitoare, sunt ale proprietarului ţărmului pe care ele s-
au format. În urma determinării liniei mediane a apei, revin în totalitate sau în parte
proprietarului fondului riveran spre această linie mediană. Când ea trece peste linia
mediană a râului ”fiecare proprietar are dreptul de proprietate asupra părţii din insulă
ce se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului.” Este locul unde trebuie să avem în
vedere apele care ţin de domeniul public, conform art.5 din Legea nr.18/1991, şi Legea
nr.107/1996, legea apelor, care prevede că aparţin acestui domeniu printre altele ”…
albiile râurilor şi fluviilor….” Problema este de interes juridic dacă în urma avulsiunilor
sau a insulelor şi prundişurilor au loc deplasări între domeniul public de interes general şi
cel de interes local sau între două unităţi administrative locale. Ea îşi găseşte rezolvarea
în sensul reglementat de Codul civil, dacă nu sunt alte reglementări legale prin acte
normative speciale sau dacă aspectul nu este soluţionat pe cale adminis trativă.
Codul civil nu prevede situaţia când insula sau prundişul se desprinde, se
formează prin ruperea bruscă a unei porţiuni de fond. S-a apreciat că ea poate fi
revendicată de proprietarul fondului tot în termen de un an, după care ea va aparţine
171
statului ca res nullius, alţi autori considerând că după un an ea trebuie împărţită între
proprietarii riverani, după aceleaşi reguli prevăzute de art.500 C.civ. Dacă insula se
desprinde prin avulsiune de la un particular şi se formează ca insulă pe domeniul public,
adică pe cursul unui râu sau fluviu, ea poate fi revendicată în termen de un an. În prezent,
pentru ca statul să o cuprindă în patrimoniul public, suntem de părere că trebuie să
recurgă la procedura de expropriere, prevăzută de Legea nr.33/1994. Acest lucru devine
aplicabil în ipoteza că după intrarea în vigoare a Legii nr.18/1991 şi a Constituţiei se
produce o atare insulă, pentru că cele existente anterior, fără îndoială, aparţin domeniului
public al statului.
Proprietarul de la care s-a desprins insula, poate să o folosească la locul unde ea
se află, care este consecinţa fatală a vecinătăţii cu o apă curgătoare şi nu prejudiciază pe
celălalt proprietar. Pentru ca un proprietar riveran să reclame proprietatea unei insule
formate pe un râu nenavigabil şi neplutitor trebuie ca el să fie proprietar riveran în
momentul formării insulei. Dacă proprietatea riverană a fost înstrăinătată fără ca să
figureze şi insula, dobânditorul subsecvent (cumpărătorul) nu poate pretinde nici un drept
asupra insulei. Împărţirea insulei între riverani se face prin trasarea unei linii imaginare în
mijlocul râului (linia mediană). Dacă linia nu traversează insula, ea va aparţine
proprietarilor de partea cărora s-a format. Dacă linia traversază insula, proprietarii
riverani vor avea fiecare dreptul la porţiunea de insulă care se află pe partea lor. După
formarea insulei, proprietarii se bucură de dreptul de aluviune care se formează la această
insulă.
d) Albia părăsită este reglementată de art.502 C.civ., în ipoteza când un curs de
apă îşi schimbă în mod natural cursul, părăsind vechea albie. Interpretarea dată de
doctrină dă dreptul riveranilor, în termen de un an, să ceară autorizarea de a readuce apa
în vechea albie pe cheltuiala lor. Schimbarea cursului apei unui râu nu se confundă cu
părăsirea subită a unui ţărm şi intrarea în ţărmul opus prin ruperea terenului, deoarece în
ipoteza art.502 C.civ. (sau art.563 C.civ.fr.) se prevede situaţia când un râu îşi schimbă
cursul vechi şi formează un curs nou independent de cel vechi. Nici cu inundaţia nu se
confundă, care este o cauză temporară prin natura sa, ca şi o ruptură de diguri, o furtună,
o ploaie mare. Termenul de un an prevăzut la art.498, la avulsiune, pentru revendicare,
nu-şi găseşte aplicaţiune în cazul prevăzut de art.502 C.civ. Se impune şi aici precizarea
172
în legătură cu albiile, reglementarea din art.5 din Legea nr.18/1991, în situaţiile în care le
consideră aparţinând domeniului public, fiind valabile consideraţiile făcute, pentru a nu
mai repeta.
În condiţiile Codului civil român, dacă nu se aprobă sau dacă nu se face lucrarea
de revenire la albia veche, albia părăsită se va împărţi între proprietarii riverani, după
regulile pentru împărţirea unei insule. Noua albie se va considera ca fiind albia normală,
fără drept de despăgubire pentru cei pe fondul cărora s-a aşezat. Nimeni nu răspunde de
cazul fortuit şi de forţa majoră. Face excepţie sistemul de asigurări prin efectul legii
pentru terenurile agricole, la care părţile pot recurge.
e) Accesiunea animalelor sălbatice. Dobândirea dreptului are loc în condiţiile
art.503 C.civ. Animalele devin un accesoriu al fondului pe care se află, cât timp ele se
stabilesc acolo. Dreptul încetează de îndată ce animalele părăsesc fondul. Animalele
sălbatice fac parte din fondul cinegetic, acesta în prezent este proprietatea statului şi
modul de exploatare, inclusiv dobândirea lui, a fost reglementată de Legea nr.26/1976,
privind economia vânatului şi pescuitului, abrogată prin Legea nr.103/1996. Animalele
sălbatice circulă în voie în natură, ele nu pot fi dobândite prin fraudă sau artificii, după
cum glăsuieşte finalul textului sus-amintit din C.civ. Vânătoarea sau prinderea autorizată
legal a animalelor absolut sălbatice, devin proprietate prin ocupaţiune, pentru că ele sunt
res nullius cât timp n-au fost prinse, cel care le vânează chiar pe un fond străin devine
ocupantul lor. Animalele pur domestice nu pot face parte din cele prevăzute la art.503
C.civ. Chiar dacă ele se află pe un fond străin aparţin proprietarului care le creşte. În
condiţiile dreptului comun poate să le revendice de la proprietarul unui fond, pe care se
află şi refuză să le restituie. Acesta din urmă nu poate invoca excepţia dreptului de
accesiune. Animalele semi-domestice, cum sunt porumbeii, căprioarele, albinele, iepurii,
stabilite sau în trecere pe fond, aparţin acestuia aplicându- li-se art.503 C.civ. Ele sunt
considerate accesorii ale fondului.
Accesiunea imobiliară artificială
Accesiunea imobiliară artificială este modul de dobândire în temeiul căruia,
proprietarul unui teren dobândeşte imobilele încorporate prin acţiunea omului terenului
său, cu obligaţia de a plăti valoarea materialelor şi a muncii depuse.
173
Potrivit art. 492 Cod civil, „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ
sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu
cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.”.
Accesiunea imobiliară artificială presupune, deci, intervenţia omului. De
asemenea, ea implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de acest mod de dobândire
de a despăgubi pe cel împotriva căruia accesiunea operează. În sfârşit, codul nostru
consideră că lucrul principal este terenul şi că proprietarul terenului devine şi proprietarul
construcţiei sau plantaţiei potrivit adagiului „superficies solo cedit”.
Art. 493-494 Cod civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară
artificială:
- construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele
altcuiva;
- construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul
altcuiva.
Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor făcute de proprietar
pe terenul său cu materialele altcuiva.
Potrivit art. 493 Cod civil, construcţiile, plantaţiile sau lucrările făcute cu
materialele altuia devin proprietatea celui care este proprietarul tereneului, în temeiul
accesiunii.
Proprietarul terenului este însă obligat să plătească valoarea materialelor de la
data efectuării construcţiilor, precum şi daune interese, dacă nu sunt întrunite condiţiile
răspunderii civile delictuale. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le ridice.
Dobândirea proprietăţii construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor se produce
indiferent dacă proprietarul terenului este de bună sau de rea credinţă.
Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a alucrărilor făcute de o persoană
cu materiale proprii pe terenul aflat în proprietatea altuia.
Potrivit art. 494 Cod civil, proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar
al construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor realizate pe terenul său, cu obligaţia de a-l
despăgubi pe constructor.
174
Obiectul accesiunii îl constituie construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări făcute pe
terenul altcuiva.
Proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin
accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. Despăgubirea nu este necesară
când costructorul este lăsat să folosească nestingherit construcţia.
Tratamentul juridic al constructorului este diferit după cum este de bună sau de
rea credinţă.
1. Situaţia constructorului de rea credinţă.
Constructorul este de rea credinţă când cunoaşte că terenul aparţine altcuiva şi
totuşi face construcţia, plantaţia, lucrarea. În acest caz proprietarul are la îndemână două
posibilităţi:
- să păstreze construcţia, plantaţia, lucrarea, cu obligaţia de a plăti constructorului
valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii
fondului ocazionată de lucrările efectuate;
- să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, eventual cu
obligaţia de a plăti daune- interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului.
În această ultimă ipoteză, este necesară obţinerea prealabilă a autorizaţiei de
desfinţare a construcţiei, eliberată după caz de prefecturi sau primării. Dacă organele
abilitate refuză eliberarea acestei autorizaţii, instanţele judecătoreşti vor soluţiona litigiul
în spiritul primei soluţii arătate.
Practica judecătorească aplică nuanţat soluţiile de principiu arătate. Astfel se tinde
a înlocui soluţia neeconomică a dărâmării construcţiei cu aceea a acordării unei
despăgubiri constructorului. Totodată, reaua credinţă nu se deduce numai din absenţa
titlului asupra terenului ci se cercetează dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de
abuz de drept din pasivitate, acceptând sau încurajând efectuarea lucrărilor, întrucât
acţiunea în partea finală sau la încheierea lucrărilor, cu scop şicanator ori spre a obţine
foloase necuvenite.
2. Situaţia constructorului de bună credinţă.
Constructorul este considerat de bună credinţă atunci când a executat construcţia,
plantaţia sau lucrarea cu ferma dar eronata convingere că este proprietarul terenului.
175
De regulă buna credinţă a constructorului este întemeiată pe existenţa unui titlu
ale cărui vicii nu- i sunt cunoscute. Practica admite că buna credinţă poate fi fondată şi pe
alte împrejurări cum ar fi: existenţa unui antecontract de vânzare a terenului, promisiunea
de donaţie a terenului făcută de proprietarul acestuia, toleranţa ori pasivitatea abuzivă a
proprietarului etc. Buna credinţă a constructorului trebuie să existe în momentul
efectuării lucrărilor.
Proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al lucrărilor efectuate de
constructorul de bună credinţă, fără a putea cere ridicarea acestora (art. 494 alin 3 Cod
Civil). Totodată, proprietarul este ţinut să- l despăgubească pe constructor, având dreptul
să opteze pentru una din următoarele două soluţii:
- să plătească constructorului o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi
preţul muncii;
- să plătească constructorului o sumă de bani reprezentând sporul de valoare al
fondului ca urmare a executării construcţiei, plantaţiei sau lucrărilor.
Aceste soluţii au fost criticate pentru motivul că situaţia constructorului de bună
credinţă ar fi inferioară celei a constructorului de rea credinţă întrucât acesta poate primi
echivalentul cheltuielilor făcute şi nu sporul de valoare. Nu trebuie însă omis că
constructorul de rea credinţă poate fi constrâns să primească mai puţin, în caz contrar
trebuind să dărâme ori să ridice construcţia, plantaţia sau lucrarea.
Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă şi pentru cel de rea
credinţă.
Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor produce efectele prevăzute de
lege numai dacă este invocată de proprietarul terenului. Dobândirea proprietăţii asupra
construcţiei, plantaţiei sau lucrării, are loc cu efect retroactiv, de la data încorporării
materialelor în sol. Din acest moment, în virtutea legii, proprietarul terenului dobândeşte
un drept de proprietate asupra materialelor încorporate, în concurs cu dreptul de creanţă
al constructorului, recunoscut şi fondat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Constructorul are poziţia posesorului de bună sau de rea credinţă ori chiar a
detentorului precar iar cheltuielile făcute de el au natura cheltuielilor utile. El poate
pretinde restituirea cheltuielilor ocazionate de realizarea construcţiei şi la dobânditorii
ulteriori ai acesteia.
176
Dreptul de creanţă al constructorului privind restituirea cheltuielilor făcute se
prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani. Termenul începe să curgă din
momentul în care proprietarul terenului invocă accesiunea construcţiei, lucrării sau
plantaţiei.
Până la achitarea despăgubirii, constructorul are un drept de retenţie asupra
construcţiei efectuată pe terenul altuia.
Dispoziţiile art. 494 se aplică la construcţii, plantaţii şi lucrări noi, alăturate celor
existente ori supraetajate, nu şi în cazul reparaţiilor ori îmbunătăţirilor, care se
soluţionează după regulile de la cheltuielile necesare, utile, voluptuarii.
Dacă preţul lucrărilor este mare şi proprietarul terenului nu poate plăti, soluţia ar
fi vinderea construcţiei cu tot cu terenul şi despăgubirea din preţul obţinut (fără a se cere
demolarea şi ridicarea construcţiei).
Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară are loc atunci când se unesc două bunuri mobile care
aparţin la proprietari diferiţi sau când o persoană confecţionează un bun prin munca sa,
folosind în total sau în parte materialele altuia. Din textele art.504-516 C.civ. şi din
clasificările făcute de autori de specialitate rezultă că sunt 3 cazuri de accesiune
mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea sau amestecul.
Reglementarea în texte numeroase a celor trei forme de accesiune mobiliară se
datorează influenţei tradiţiei din dreptul roman, preluată de Codul civil francez, chiar şi
de Codul civil austriac însă în zilele noastre ele nu prezintă un interes practic deosebit,
deoarece proprietarul lucrului principal are la îndemână invocarea art.1909 C.civ.
În toate cele trei forme sunt valabile următoarele reguli generale:
În primul rând, dacă obiectele care se unesc aparţin aceluiaşi proprietar, se
înţelege de la sine că tot el devine proprietarul lucrului nou cret prin această unire. De
altfel, considerăm că nici nu este vorba de o accesiune cu semnificaţie juridică.
În al doilea rînd, dacă cele două (sau mai multe) lucruri aparţin la proprietari
diferiţi, atunci când există o convenţie între ei, atât în ce priveşte intenţia de încorporare a
lucrurilor sau când s-a produs fără intenţie, dar au convenit asupra atribuirii lucrului nou,
învoiala dintre ei trebuie respectată. Dispoziţiile art.504-516 C.civ nu sunt imperative,
177
prin acordul lor părţile implicate pot face derogare şi conveni altfel, ceea ce înlătură
aceste texte de la aplicare.
În al treilea rând, chiar dacă lucrurile se reunesc în acelaşi tot cu o întrebuinţare
unică şi nouă, diferită de a lucrurilor care s-au încorporat, însă ele pot fi despărţite la
starea iniţială fără a produce prejudicii, fiecare proprietar îşi rezervă dreptul de a cere
desprinderea lucrului său. Şi aici părţile pot acţiona într-un fel sau altul făcându-se
abstracţie de texte legale arătate.
În al patrulea rând, textele legale care reglementează accesiunea mobiliară nu
sunt aplicabile faţă de cel ce dobândeşte fructele ca posesor de bună-credinţă chiar dacă
fructele sunt produse de un bun rezultat în urma accesiunii pentru că, după cum vom
constata, acesta este un alt mod de dobândire al proprietăţii (art.485 C.civ.).
Din dispoziţiile codului privitoare la accesiunea mobiliară se desprinde principiul
că proprietatea întregului aparţine proprietarului lucrului principal: accesorium sequitur
principale. El are obligaţia de a despăgubi pe proprietarul acelui accesoriu.
a) Adjoncţiunea este definită de art.504 din C.civ. ca unirea a două lucruri mobile
care, cu toate că formează prin această unire un singur tot, pot fi despărţite aşa cum au
fost iniţial, fără a-şi pierde individualitatea. Deşi bunurile se încorporează unul în celălalt,
ele rămân deosebite şi pot fi recunoscute fără mare dificultate. Art.505 C.civ. arată că se
consideră ca principal acela pentru care uzul, ornamentul sau comple tarea au servit
încorporarea celuilalt lucru. Dacă lucrul încorporat are un preţ superior celui principal,
proprietarul său poate revendica lucrul său. Adică să ceară despărţirea şi restituirea, chiar
dacă se produce o degradare (art.506 C.civ.).
Dacă după criteriul art.505 C.civ., nici unul din obiecte nu poate fi considerat ca
principal, atunci va fi considerat ca atare cel care are o valoare mai mare, iar dacă
lucrurile sunt de valoare egală, se va considera ca principal acela care are un volum mai
mare (art.507). În situaţia că nici unul dintre criteriile arătate nu poate determina care din
lucruri este principal şi care accesoriu, se va aplica art.511, adică lucrul comun al ambilor
porprietari, în caz când despărţirea a devenit cu neputinţă sau dezavantajoasă pentru
oricare dintre ei. Astfel, devin coproprietari în cote egale ideale şi soluţionarea atribuirii
se va face prin acţiunea de ieşire din indiviziune conform art.728 C.civ., atribuindu-se
unuia dintre copărtaşi cu obligarea lui la plata în echivalent bănesc pentru partea cuvenită
178
celuilalt şi care să reprezinte preţul bunului pe care l-a pierdut prin această unire. În
situaţia când din această unire rezultă o valoare mai ridicată, practic fiind vorba de un bun
nou, în calitate de coproprietari li se cuvin valori egale, ce se pot stabili recurgând la
serviciile unui expert.
b) Specificaţiunea constă în prelucrarea unui bun şi transformarea lui în aşa fel
încât se făureşte un obiect cu totul nou. De exemplu, dintr-o stofă se confecţionează un
constum, din material lemnos se face mobilier etc. (art.508-510 C.civ.). Munca se face de
către o persoană care făureşte bunul nou, folosind materialul sau un lucru aparţinând
altuia. Aici se uneşte un lucru material cu munca, realizându-se un bun de o valoare
nouă. Art.508 C.civ prevede că obiectul realizat va aparţine proprietarului materialului
întrebuinţat, dacă valoarea acestuia va fi superioară manoperei, iar în caz contrar
proprietatea va aparţine celui care a prestat manopera. Ei se vor despăgubi reciproc până
la concurenţa valorii lucrului întrebuinţat, respectiv manoperei.
c) Amestecul sau confuziunea, reglementat de art.511-516 C.civ. are loc atunci
când mai multe lucruri mişcătoare ce aparţin de proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel
încât nu se mai pot recunoaşte. De exemplu, două metale au fost topite împreună şi a
rezultat un nou aliaj, amestecul a două lichide. Lucrul principal poate fi considerat după
orice criterii, proprietarul său devine, prin accesiune, proprietar al noului bun, cu
obligaţia de a- l despăgubi pe celălalt. Când nu sunt elemente de determinare pentru a fi
stabilit care dintre lucruri este principal (mai de valoare), ceea ce s-a obţinut prin amestec
va aparţine în coproprietate pe cote-părţi egale. Încetarea coproprietăţii se face după
regulile dreptului comun, în materie de sistare a indiviziunii pe care deja le-am enunţat.
Prin hotărâre de partaj judiciar sau prin partaj voluntar bunul rezultat din amestec se
atribuie unuia sau la mai mulţi copărtaşi, cu obligarea la plata echivalentului celorlalte
cote, sau nimic nu- i opreşte să rămână în coproprietate, potrivit art.729 C.civ.
179
Uzucapiunea
Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a proprietăţii şi
a altor drepturi reale, caracterizată prin posesiunea lucrului în timpul fixat de lege. Este
prevăzută de art.645 din Codul civil ca unul din modurile originare de dobândire, iar în
art.1847 din acelaşi cod se dispune că prescripţia achizitivă are acelaşi caracter.
Denumirea de ”uzucapiune” şi dobândirea pe această cale a dreptului de
proprietate a fost cunoscută de dreptul roman, ea şi-a găsit consacrarea în vechiul drept
românesc, fiind pe larg tratată de pildă în Codul Caragea în Ţara Românească şi Codul
Calimah în Moldova. În legislaţia noastră termenul de "uzucapiune" nu a fost regăsit, el
fiind consacrat de practica judiciară. În Codul civil de la 1864 este reglementată în cartea
III, titlul XX, dispoziţii care se completează cu cele ale Decr.167/1958 privind prescripţia
extinctivă, prevederile Decr.-Lege 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor de carte
funciară, acolo unde mai este în vigoare acest mijloc de publicitate imobiliară.
În prezent, art.28 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996,
consacră termenul de "uzucapiune" referitor la opozabilitatea dreptului de proprietate faţă
de terţi, când provine şi din uzucapiune (printre alte enumerări).
Dacă posesiunea unui imobil se prelungeşte o anumită durată şi sunt realizate
anumite condiţii prescrise de lege acest fapt nu poate rămâne fără consecinţe juridice, cea
mai importantă consecinţă fiind naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în
favoarea persoanei care a avut posesia utilă a acestuia. Posesia prelungită în timp este
considerată de lege un izvor al proprietăţii.
În doctrină şi jurisprudenţă prescripţia achizitivă sau posesiunea este definită ca
un mijloc de a dobândi proprietatea unui lucru, prin posesiunea acelui lucru în tot
timpul şi în condiţiile fixate de lege. Starea de fapt se transformă în stare de drept, care
este efectul principal al posesiei.
Din definiţie rezultă că uzucapiunea nu este posibilă dacă bunul a fost obţinut în
temeiul unui act translativ de proprietate, cum ar fi de exexmplu un contract de donaţie.
Existenţa unui act translativ de proprietate dă dreptul titularului la acţiunea în realizarea
dreptului, iar nu la cea în constatare, cum se procedează în cadrul uzucapiunii. Ori,
potrivit art.111 din C.pr.civ., acţiunea în constatare nu este admisibilă dacă partea are
180
deschisă calea în realizarea dreptului, care are la bază un titlu de dobândire, după cum s-a
reţinut şi în practica judiciară. Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate,
ori altui drept real, asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către una sau mai multe
persoane în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. Posesia trebuie să fie neîntreruptă.
Ea se aplică numai drepturilor reale.
Efectele uzucapiunii
Principalul efect al uzucapiunii este tocmai acela care este şi tema acestei lucrări,
adică duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului uzucapat. Acest efect se
răsfrânge retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar al bunului din
ziua în care a început a poseda şi această posesie a fost utilă. Uzucapiunea poate fi
invocată pe calea acţiunii principale sau reconvenţionale în justiţie, în temeiul art.111 din
C.pr.civ., în care posesorul în calitate de reclamant solicită acest lucru. Ea mai poate fi
invocată pe cale de excepţie ca un mijloc de apărare împotriva acţiunii în revendicare
introdusă de adevăratul proprietar sau de o altă persoană. Mai poate fi apărată şi prin
acţiunea posesorie, dar această acţiune nu duce la constatarea şi consolidarea dreptului de
proprietate.
Ca o consecinţă a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de către
posesor, corelativ se stinge acest drept pe care l-a avut până atunci fostul proprietar. În
acţiunea prin care se cere constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, prin
uzucapiune, nu poate avea legitimare procesuală pasivă persoana care nu are nici un
raport cu proprietarul bunului şi nu poate pretinde vreun drept. Invocarea uzucapiunii
poate să o facă doar cel interesat sau reprezentantul acestuia, mandatat pentru a o cere.
Nu se poate invoca uzucapiunea de un terţ, nici de către instanţă din oficiu, conform
art.1841 C.civil, care prevede că în materie civilă judecătorii nu pot aplica prescripţia
dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc. Este şi opinia exprimată în general în
literatură şi jurisprudenţă. De aceea pare discutabilă o soluţie comentată din practica
judiciară, dacă uzucapiunea este dovedită poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă.
În cadrul sistemului nostru legislativ constatăm o inadvertenţă între prevederile
art.1841 din C.civ. şi Decr.nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă. În condiţiile
aplicării decretului sus-menţionat prescripţia este de ordine publică, aspect consacrat în
doctrină şi practică, odată ea constatată trebuie pusă în discuţie din oficiu, cu caracter de
181
excepţie, ceea ce impune aplicarea ei cu titlu sancţionator chiar dacă cel căruia îi profită
nu o invocă. Dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă au un caracter imperativ şi se
impun voinţei subieţilor de drept. Nu credem că prin Decr.nr.167/1958 a fos t abrogat
implicit art.1841 C.civil, în virtutea principiilor generale de drept, titularul dreptului de
proprietate poate renunţa la dreptul său şi poate ignora faptul că posesiunea sa
îndelungată îi creează situaţia avantajoasă a dobândirii proprietăţii p rin prescripţie
achizitivă.
Constatăm diferenţierea de esenţă a reglementărilor şi interpretărilor pe această
temă din textul art.2223 al C. civ. fr., unde facultatea este lăsată la aprecierea titularului
dreptului de a o invoca şi ca atare interdicţia judecătorilor de a putea aplica din oficiu este
de ordine publică, pe când după regulile generale ale prescripţiei extinctive în dreptul
nostru este exact invers, prescripţia fiind imperativă şi ocolirea ei este o cauză de nulitate
absolută. Apreciem că se impune, de lege ferenda, clarificarea situaţiei în sensul de a
reveni la valorile tradiţionale ale disponibilităţii lăsate la aprecierea titularului care să
poată invoca sau, dimpotrivă, să poată renunţa la beneficiul prescripţiei.
De regulă, prescripţia achizitivă este opusă acţiunii în revendicare a vechiului
proprietar, făcându-se dovada uzucapiunii caracteristice şi aplicabile în condiţiile
analizate în acest paragraf. Posesorul poate renunţa la beneficiul oferit de uzucapiune,
actul său de renunţare se poate face după împlinirea ei. Renunţarea poate să fie expresă
sau tacită, cel care o face să fie capabil să îndeplinească acte de dispoziţie, cu alte cuvinte
să aibă capacitatea de a înstrăina. Sunt considerate că au legitimare de a cere constatarea
uzucapiunii, în conformitate cu art.1843 din C.civ. şi creditorii posesorului uzucapant, pe
calea acţiunii oblice. Ei pot cere cenzurarea actului de renunţare a titularului sau o pot
face când beneficiarul a renunţat la ea. Dreptul lor este cu atât mai puternic cu cât se
constată că renunţarea sau delăsarea s-a făcut pentru a le frauda interesele, când pot
solicita revocarea acelei renunţări, prin acţiune pauliană. Atacarea renunţării pe motiv de
fraudă obligă pe creditor să facă dovada actelor frauduloase după regulile dreptului
comun. În privinţa momentului până la care se poate invoca beneficiul uzucapiunii,
art.1842 C.civ. prevede că poate fi invocată în orice fază în cursul judecăţii, până cel mai
târziu la închiderea dezbaterilor în faţa Curţii de Apel. Aceasta a fost interpretarea
textului original al Codului civil în doctrina şi jurisprudenţa antebelică, precizându-se că
182
nu putea fi invocată pentru prima oară în Casaţie. Invocarea prescripţiei se poate face în
orice stare a procesului, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi înainte de
închiderea dezbaterilor. Simpla neinvocare în instanţele inferioare nu înseamnă că tacit s-
a renunţat la ea.
Ne exprimăm rezerve dacă în prezent poate fi invocat beneficiul uzucapiunii la
oricare instanţă care judecă în grad ordinar de jurisdicţie. Opinăm că, faţă de
reglementările actuale ale căii de atac a recursului în faţa Curţii de Apel, la această
instanţă nu mai poate fi invocată uzucapiunea nici pe cale principală şi nici prin excepţie.
Dacă am ajuns la concluzia că, potrivit art.1841 C.civ., judecătorii nu pot aplica
prescripţiunea dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc, şi deci nu este de ordine
publică, atunci cu siguranţă nu mai poate fi pusă în discuţie cu succes la Curtea de Apel
în recurs. Calea de atac a recursului şi motivele de casare ce se realizează sunt
reglementate de art.299-304 C.pr.civ., iar cadrul procesual a recursulu- i nu oferă în
prezent atare posibilitate. Pot face obiectul recursului raporturile soluţionate în instanţele
inferioare. Controversa este dată tot de o nesincronizare de texte din legi succesive,
ultima fiind Legea nr.59/1993, unde legiuitorul nu s-a preocupat de acest aspect. În fine,
recursul este o cale de atac de reformare şi se analizează în limita motivelor de casare ale
hotărârii atacate.
Din coroborarea textelor legale ale art.1842 C.civil, 282 şi urm. C.pr.civ., la
instanţa de apel (tribunal) se poate invoca beneficiul uzucapiunii. Tribunalul este instanţa
la care se face apel în materie de uzucapiune, cale de atac care are caracter devolutiv şi
este instanţa care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă după reglementările
actuale. În prezent, textul art.1842 al C.civ. nu poate fi decât astfel interpretat, posesorul
pierde posibilitatea de a mai invoca uzucapiunea în faţa Curţii de Apel.
În literatura juridică s-au exprimat opinii diferite asupra dobândirii dreptului în
cazul uzucapiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 115/1938, discuţie generată de faptul că
dreptul este constituit din momentul intabulării. Sub influenţa jurisprudenţei instanţei
supreme, opinia mai realistă şi de interes practic la care subscriem, este că în cazul
uzucapiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 115/1938, dreptul real se dobândeşte
retroactiv, de la data împlinirii uzucapiunii, chiar dacă nu s-a intabulat în cartea
funciară. Ca argument suplimentar este perspectiva oferită de Legea cadastrului în care
183
întabularea nu mai are efect constitutiv ci de publicitate. Până atunci uzucapantul a avut
un drept de proprietate extratabulară.
C.8. Publicitatea Imobiliară
Noţiunea de publicitate are două sensuri din perspectiva analizei juridice.
În sensul său larg publicitatea desemnează acele modalităţi prin care anumite acte
sau operaţiuni juridice sunt aduse la cunoştinţa publicului ori realizate în locuri publice
cu sau fără participarea publicului, dar cu scopul de a fi cunoscute şi de a-şi asuma
efectele. Legiile şi alte acte normative se publică în Monitorul oficial al României, actele
administrative se publică în presa locală, se afişează la locuri anume stabilite; unele acte
se încheie în locuri publice pentru a se asigura accesul şi intervenţia celor interesaţi
(licitaţii, celebrarea căsătoriei, tranzacţii la bursă), anumiet operaţiuni juridice sunt
transcrise sau evidenţiate în registre publice (registrul comerţului, registrul portului unde
sunt înregistrate navele, cărţile funciare, etc).
În sensul restrâns al publicităţii imobiliare aceasta desemnează totalitatea
mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se evidenţiază situaţia materială şi
juridică a imobilelor în mod publci pentru a da ocrotire deplină securităţii statice şi
dinamice a circuitului civil, referitor la bunurile imobile.
Sistemele de publicitate imobiliară în dreptul român. Datorită condiţiilor istorice
în care poporul român s-a format şi a trăit în mai multe provincii istorice sunt aplicabile
legislaţii diferite.
Realizarea statului naţional unitar a fost înfăptuită succesiv în etape istorice
succesive, marcate de vicisitudini şi ocupaţii străine, iar organizarea statlă şi cadrul
juridic au fost marcate de incoerenţă şi dezinteresul factorilor de putere încă din perioada
modernă (sec. XIX) şi până astăzi.
Din aceste cauze şi din alte raţiuni deşi au existat preocupări ale legiuitorului,
după Marea Unire din 1918, nu s-a reuşit unificarea integrală a sistemului legislativ, fapt
ce face ca pe teritoriul ţării noastre să fi existat mai multe sisteme de publicitate
imobiliară:
184
a) sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reglementat de codul civil,
codul de procedură civilă, Legea 603/1943, aplicabil pe cea mai mare parte a teritoriului
naţional, mai precis în localităţiel din provinciile istorice care au intrat în componenţa
României – Vechea ţară – înainte de Unirea de la 1 decembrie 1918.
b) sistemul cărţilor funciare, reglementat de codul civil austriac, Legea nr.
115/1938, Legea nr. 241/1947, existent în acele regiuni care au făcut parte din fostul
Imperiul Austriac (Transilvania, Banat, Bucovina de Sud).
c) aşa zisul sistem intermediar al cărţilor de publicitate funciară, reglementat de
Decr. 242/1947 şi de unele dispoziţii ale Legii nr. 115/1938, aplicabil la un număr
restrâns de localităţi ale judeţului Ilfov şi în mun. Bucureşti.
La aceasta se adaugă realitatea unui fapt istoric incontestabil, acel al Decr. nr.
163/1946, privind aşa-zisele cărţi de evidenţă funciară. Ele au fost înfiinţate cu scopul de
a înlocui cărţile funciare distruse, sustrase sau pierdute în timpul ocupaţiei Ungariei
hortyste, pentru unele localităţi d in Transilvania.
Publicitatea imobiliară viitoare în dreptul român se întemeiază pe Legea
cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, care a reglementat structura generală a
două instituţii distincte însă interferente: instituţia tehnică a cadastrului şi instituţia
juridică a noilor cărţi funciare.
Instituţia cadastrului are în vedere efectuarea unor lucrări tehnice topografice,
care să realizeze un cadastru general al ţării iar prin instituţia cărţilor funciare se
urmăreşte întocmirea unui sistem real şi unic de publicitate imobiliară pentru întreaga
ţară şi astfel să fie împlinit dezideratul multor generaţii de jurişti, ca printr-un sistem unic
să fie înlocuite toate sistemele de publicitate existente în dreptul român actual.
Legea nr. 7/1996, foloseşte denumirea de cărţi funciare, însă în realitate este
vorba de noi cărţi funciare, altele decât cărţile funciare actuale, aflate în aplicare în
Transilvania, adică se vor întocmi cărţi funciare valabile pentru întreaga ţară. Pe măsura
finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară a unui judeţ,
precum a noilor cărţi funciare, urmează să fie înlocuite toate cele trei sisteme actuale de
publicitate imobiliară (art. 72 al. 2 şi 3 din Legea nr. 7/1996). Acest aspect a fost
anticipat de art. 98 al. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar care prevede că
185
până la o nouă reglementare se aplică actualele prevederi legale în materia publicităţii
imobiliare.
Registrele de publicitate imobiliară, indiferent de sistemul căruia îi aparţin se ţin
în prezent la Judecătorii pe lângă care este organizat biroul de carte funciară.
Sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni.
Noţiune şi reglementare. În dreptul românesc s-a adoptat sistemul de publicitate
imobiliară al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni prin C.civil (art.818-819,
art.1295, art.1394, art.1801-1802), codul de procedură civilă (art.710-720). Sunt numite
şi registre de transcrieri şi registre de inscripţii.
El este un registru personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare, deoarece
registrele se ţin pe numele proprietarilor adică pe persoane şi nu pe imobile. De aceea
situaţia juridică a imobilului poate fi aflată numai cunoscând proprietarii săi succesivi şi
cercetând numele lor, ce fel de drepturi au fost transmise sau constituite referitoare la acel
bun operaţiune care este dificilă şi anevoioasă. Deoarece publicitatea se face pe persoane
şi nu pe imobile, ea se mai numeşte şi publicitate personală.
Publicitatea se face prin transcrierea şi înscrierea în registrele prevăzute de art.710
C.pr.civilă şi anume: registrul de transcriere, registrele de înscriere, registrele de
transcriere a comandamentelor şi mapa actelor de amanet, a actelor juridice privind
imobile funciare prevăzute expres de lege.
Transcrierile. Trancrierea este operaţiunea de copiere integrală a actelor juridice
prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui imobil se constituie un drept real
principal, sau se sting astfel de drepturi reale imobiliare.
Sunt supuse transcrierii toate actele juridice enumerate de art. 711 C.pr.civilă şi
anume:
a) toate actele de înstrăinare a proprietăţilor nemişcătoare sau a drepturilor reale
ce se pot ipoteca; actele juridice între vii prin care se renunţă la aceste drepturi;
b) toate actele prin care se constituie o servitute un drept de uzufruct, de uz sau de
abitaţie; actele juridice prin care se renunţă la aceste drepturi;
c) tranzacţiile privind drepturile reale;
d) ordonanţele de adjudecare ale imobilelor;
e) hotărârile date în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică;
186
f) cesiunile de venituri pe un interval mai mare de 2 ani;
g) extract de pe contractele de arendă sau de locaţiune pe timp mai îndelungat de
3 ani.
Sunt exceptate de la transcriere: transmisiunile succesorale (legală şi
testamentară); actele de împărţeală; hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi;
uzucapiunea şi accesiunea imobiliară, etc.
Trancrierea se face în ordinea depunerii actelor necesare acestor operaţiuni. În
prezent registrele de transcripţiuni sunt înlocuite cu mape în care sunt păstrate actele
supuse transcrierii, împreună cu cererile care le însoţesc în ordinea lor.
Înscrierile. Înscrierea se face în registrul de inscripţii şi constau în consemnarea
sau reproducerea unro părţi mai importante sau clauze din actele juridice. Fac obiect al
înscrierii numai acele clauze care se referă la privilegiile speciale imobiliare şi la ipotecă.
De la această regulă, face excepţie privilegiul vânzătorului de imobile deoarece este
supus transcrierii.
Efectele transcrierii şi înscrierii. În condiţiile art. 182 C.civil, actul translativ de
proprietate dacă a fost transcris, este opozabil terţilor. Între părţi şi faţă de succesorii lor
în drepturi, actul juridic produce efecte de la data încheierii lui, potrivit principiului
relativităţii efectelor juridice ale actelor juridice, fără a fi necesară transcrierea şi
înscrierea.
Dacă acelaşi drept a fost constituit real transmis sau constituit a fost transmis
transcris succesiv în favoarea a două sau mai multe persoane se aplică principiul: qui
prior tempore potior jure. Adică, dacă acelaşi drept a fost tarnscris în mod succesiv către
mai multe persoane, va avea câştig de cauză cel care a realizat primul formalităţile de
transcriere şi înscriere.
Neajunsurile sistemului publicităţii personale. Acest sistem datorită caracterului
său personal prezintă deficienţe şi inconveniente de natură practică cu privire la efectele
şi siguranţa acestuia dintre care pot fi enumerate:
-O serie de acte juridice nu sunt supuse publicităţii, ceea ce face ca acest sistem de
publicitate să nu fie integral, ci doar una parţială. Astfel nu sunt supuse transcrierii:
transmisiunile succesorale, partajul, hotărârile judecătoreşti declarative; actele de
confirmare a nulităţii relative şi actele de renunţare.
187
-Registrele se ţin pe numele proprietarilor şi nu pe imobile. De aceea pentru a
cunoaşte situaţia juridică a unui imobil, trebuie cunoscuţi toţi proprietarii succesivi ai
acestuia, care este o activitate greoaie; ori, omisiunea unui proprietar anterior poate
înlătura întreaga publicitate ulterioară, dacă proprietarul a consimţiti transmisiunii sau
sarcinii importante care nu convin noului dobânditor, constituind şi aceasta o probatio
diabolica.
-Neîndeplinirea formalităţilor de transcriere şi înscriere nu este sancţionată de
lege, singura operaţiune fiind inopozabilitatea faţă de terţi a operaţiunii.
-Birourile de publicitate imobiliară de pe lângă judecătorii nu are abilitatea legală
să verifice valabilitatea actului prezentat pentru înregistrare, ceea ce face ca o astfel de
înregistrare să aibă caracter relativ. Se aduce pur şi simplu la cunoştinţa terţilor un act
juridic, fără ca valabilitatea actului sau existenţa dreptului să fie valabile prin publicare.
-Dacă un imobil a fost înstrăinat succesiv şi cu rea credinţă mai multor persoane,
proprietatea lui aparţine aceluia care a realizat cu prioritate publicitatea unui act chiar cu
valoare relativă, chiar dacă el are un titlu îndoielnic şia fost ultimul achizitor.
Principii
Publicitatea imobiliară nu produce efect constitutiv de drepturi ci asigură
opozabilitatea faţă de terţi
Legea 7/1996 respectă regula consensualismului potrivit căreia drepturile reale se
constituie şi se transmit între părţi la încheierea contractului. Înscrierea drepturilor astfel
dobândite în cartea funciară este prevăzută numai pentru ca ele să devină opozabile
terţilor.
Drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii de înscriere a
lor în cartea funciară, cu unele excepţii: dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
sunt opozabile terţilor fără a fi înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin
succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.
Principiul integralităţii înscrierii
Drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară pentru a deveni
opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.
Integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează, deci, în două
scopuri diferite:
188
- drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în vedere opozabilităţii
faţă de terţi;
- drepturile dobândite ca opozabile se înscriu pentru ca titularii lor să le poată
transmite.
Principiul legalităţii înscrierii
Acest principiu are două componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.
Legalitatea formală înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze numai
înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege, pe baza celui
îndreptăţit şi a înscrisurilor însoţitoare.
Legalitatea materială înseamnă că judecătorul este obligat să verifice dacă cererea
de înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege. În caz
contrar se respinge cererea de înscriere, printr-o încheiere motivată.
Principiul priorităţii
Potrivit legii, data înregistrării cererii în registrul de intrare este şi data înscrierii.
Ordinea înregistrării cererilor determină rangul înscrierii. Aşadar primul care solicită
înscrierea este şi titular al dreptului înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară
titlului altui dobânditor. Excepţii:
- în cazul drepturilor reale opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară;
- dobânditorul anterior poate cere instanţei de judecată să acorde înscrierii sale
rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior
imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.
Principiul relativităţii
Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funciară se pot face, de regulă, numai cu
consimţământul titularului. Potrivit legii înscrierea unui drept în careta funciară se poate
face numai:
- împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii era înscris ca titular al
dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută;
- împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă
înscrierile se cer deodată.
Principiul disponibilităţii
189
Conform acestuia, orice înscriere în cartea funciară se poate face de regulă, numai
la cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său legal sau convenţional, cu
excepţia cazurilor în care operaţiunile de carte funciară se dispun din oficiu de
judecătorul de carte funciară cum sunt: înscrierea şi radierea notărilor, îndreptarea
erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor sau radierilor operate în cartea funciară
etc.
Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale
Conform acestui principiu dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în
folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost dobândit sau constituit cu
bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea
funciară, se prezumă că acel drept nu există.
De asemenea persoana care şi-a înscris dreptul real dobândit cu titlu oneros şi
fiind de bună credinţă se bucură de o prezumţie absolută, fiind apărată de orice cauză de
evicţiune, în afară de situaţia când împotriva sa a fost introdusă, în termen legal, o acţiune
în rectificarea înscrierii.
Legea nr. 7/1996, reglementează ddistinct cadastrul general şi cadastrele speciale.
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea
pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile
de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Cadastrul general
se întocmeşte la nivelul pe comune, oraşe, municipii, judeţe şi la nivelul întregii ţări.
Cadastrele de specialitate constau în subsisteme de evidenţă şi inventariere a
bunurilor imobile sub aspect tehnic şi economic cu respectarea normelor tehnice privind
suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietarul organizate pe domeniile: agricol, forestier,
apelor, industrial, extractiv, imobiliar, edilitar, transporturi de toate felurile.
Cadastrele localităţilor constituie baza tehnică a cărţilor funciare. Documentele
cadastrale finalizate ale comunelor, oraşelor şi municipiilor sunt cele care stau la baza
întocmirii cărţilor funciare, care se întocmesc şi se ţin pe aceste unităţi administrativ-
teritoriale. La nivelul localităţilor lucrările tehnice de cadastru constau în identificări,
marcaje, măsurători, actualizarea planurilor cadastrale etc. prevăzute de art. 11 şi 12 al
legii.
190
Documentele tehnice principale care se întocmesc la nivelul comunei, oraşului,
municipiului sunt: registrul cadastral al parcelelor, indexul alfabetic al proprietarilor şi
domiciliul acestora; registrul cadastral al proprietarilor; registrul corpurilor de proprietate,
fişa centralizatorare cuprinzând partida cadastrală pe proprietari şi pe categorii de
folosinţă; planul cadastral.
Metodologia cadastrală, care cuprinde evidenţa cadastrală tehnică, economică şi
juridică, înscrierea actelor şi a faptelor juridice referitoare la imobile este elaborată de
Oficiul Naţional de Cadastru, împreună cu ministerele care răspund de cadastrele de
specialitate şi Ministerul Justiţiei.
Organizarea şi conducerea cărţilor funciare.
Pentru organizarea şi ţinerea cărţilor funciare, Legea nr. 7/1996 a înfiinţat
Birourile de carte funciară ale judecătoriilor, care au în competenţă organizarea şi
evidenţa cărţilor funciare de pe baza teritorială de activitate.
Conducerea şi îndrumarea birourilor de carte funciară este realizată de judecătorii
de carte funciară delegaţi de preşedintele instanţei, precum şi de personal auxiliar
necesar acestei activităţi.
Ministerul Justiţiei organizează, coordonează şi controlează activitatea de
publicitate a birourilor de carte funciară prin direcţia de specialitate.
Noile cărţi funciare ar caracteristici generale care se desprind din noua
reglementare a publicităţii imobiliare, acestea fiind:
- orice imobil trebuie să fie curpins într-o carte funciară (art. 20); b) evidenţa
juridică se ţine pe imobile şi pe persoane (art. 20 al. 3), c) cărţile funciare se întocmesc şi
numerotează pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi –comună, oraş sau municipiu
–(art. 2 al. 4), d) cărţile funciare se ţin într-un singur exemplar (art. 43); e) noile cărţi se
întregesc conform legii cu o serie de documente şi registre (conf. art. 20 al. ultim registru
special de intrare, planul de identificare al imobilului, mapa sau dosarul de carte
funciară); f)cartea funciară este publică, putând fi cercetată de orice persoană. Pentru
uşurarea cercetărilor în afară de registrul de intrare se mai ţin două feluri de registre:
repertoriul imobiliar şi indexul alfabetic.
- Structura şi obiectul noilor cărţi funciare. Nu există de lege lata o definiţie
legală a cărţilor funciare. Potrivit art.20 din lege “Publicitatea imobiliară întemeiată pe
191
sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în carte funciară a
actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Prin imobil, în
înţelesul legii, se înţelege parcela de teren, cu sau fără construcţie.
Obiectul cărţii funciare constă în înscrierea drepturilor de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau se sting ca urmare
a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun imobil precum şi înscrierea după caz a
actelor şi faptelor privitoare la drepturile personale la starea şi capacitatea persoanelor în
legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară (art. 22, 23 şi 40).
Din textele legale reiese că în înţeles restrâns cartea funciară este un înscris autentic şi cu
caracter public care cuprinde descrierea imobilelor şi arătarea drepturilor reale
corespunzătoare, precum şi indicarea după caz a drepturilor de creanţă, a actelor, a
faptelor sau a altor raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartae funciară
fie în vederea opozabilităţii lor faţă de terţi, fie numai în scopul informării oricăror
persoane interesate.
Cuprinsul cărţii funciare
Cartea funciară este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.
Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea localităţii în
care este situat imobilul.
Partea I-a referitoare la descrierea imobilului cuprinde : numărul de ordine şi
cel cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi după caz,
construcţiile, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă.
Partea a II-a referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate , care
cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul sau faptul juridic care constituie
titlul dreptului de proprietate precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază
acest drept, strămutările proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună),
servituţile constituite în favoarea imobilului; faptele juridice, drepturile personale sau alte
raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la proprietate; orice modificări îndreptări
sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la
înscrierile făcute.
Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului
de proprietate şi sarcini, care cuprinde: numărul curent; dreptul de superficie, uzufruct,
192
uz, folosinţă, abitaţia, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile
imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani; faptele
juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la
drepturile reale înscrise în această parte; sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor
sale; orice modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute
în această parte.
D. Teoria Generală a obligaţiilor
D.1. Noţiunea, elementele şi clasificarea obligaţiilor
Noţiunea de obligaţie civilă
În dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:
- în sens larg (lato sensu) se înţelege acel raport juridic în care o persoană -
numită creditor - pretinde alteia - numita debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva,
iar în cazul neîndeplinirii acestei îndatoriri, creditorul poate să apeleze la forţa de
constrângere a statului, solicitând aplicarea unei sancţiuni.
- în sens restrâns (stricto sensu) obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine
subiectului pasiv sau prestaţia la care este ţinut debitorul, fie că acesta constă într-o
acţiune, fie într-o abstenţiune.
- în al treilea rând, obligaţia denumeste înscrisul care încorporează dreptul
subiectiv patrimonial al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului (ex.obligaţiunile).
Elementele raportului juridic de obligaţie
Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât şi persoane
juridice, ori, excepţional, statul.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.
Uneori o persoana poate avea o dubla calitate: şi de debitor, şi de creditor.
193
Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând
creditorului şi obligaţia corespunzătoare a debitorului.
Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul
acesteia. Dreptul de creanţă este un drept relativ, nu absolut.
Obiectul raportului de obligaţie este acţiunea sau abstenţiunea subiectului pasiv,
corespunzatoare dreptului subiectului activ.
Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o
obligaţie de a face).
Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) şi constă în
îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin
lege să îl facă.
Trebuie distinsă “obligaţia general-negativă de a nu face ceva” care incumbă
tuturor persoanelor în cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care
izvorăşte din lege, de obligaţia “de a nu face ceva” la care este ţinut debitorul într-un
raport juridic concret, obligaţional.
Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte.
Este posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a
statului, în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia.
Clasificarea obligaţiilor
În functie de obiect obligaţiile pot fi:
- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;
- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de
bani;
- obligaţii de non- facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea
dreptul să facă.
După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:
- obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care
are un rezultat;
194
- obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată
străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea bolnavului).
Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul
obligaţiilor de rezultat, dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este
prezumat prin aceasta în culpă.
La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă
a culpei debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia de mijloace şi din această cauză nu s-a obţinut rezultatul.
După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă
- obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi
executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al
C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă
prevede, de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de
bunăvoie.
După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:
- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor
actelor juridice (res inter alios acta)
- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;
- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia
lucrului.Titularul dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său
numai daca dobânditorii succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.
După structură obligaţiile pot fi:
- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt
afectate de modalităţi;
- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele
- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).
195
D.2. Contractul – izvor al obligaţiior. Noţiune şi clasificare. Încheiere.
Efectele contractului. Efectele specifice (speciale) ale contractelor
Noţiune şi clasificare
Noţiune
Art.942 C.civ. defineşte contractul ca “acordul între două sau mai multe persoane
pentru a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.
Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie bilaterală.
Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ “Despre contracte sau convenţii”)
consideră noţiunile de contract şi convenţie ca fiind echivalente. Alte legislaţii – cum ar
fi C.civ francez – fac distincţie între convenţie şi contract, cel din urmă fiind considerat o
specie a convenţiei.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părtilor. În
principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor functionează,
prin urmare, principiul libertăţii de voinţă al părţilor.
Contractul, care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din
nevoile schimbului de marfuri, dar îşi afirmă prezenţa şi în domeniul producţiei, fiind
instrumentul prin care se înfăptuiesc cele două componente ale activităţii economice.
În condiţiile liberalismului economic s-a dezvoltat concepţia autonomiei de voinţă
drept bază a contractului care şi-a găsit expresia în Codul civil francez din 1804, modelul
Codului civil roman din 1964.
Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:
a.) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
b.) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just şilegitim;
c.) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror clauze) şi de
formă (consensualismul contractelor);
d.) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).
Clasificarea contractelor
A. După modul de formare contractele pot fi:
196
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Forma scrisă este cerută uneori doar ad probationem;
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de
regulă, forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a
contractului. Exemple: înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare
de voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Exemplu:
împrumutul de folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din
momentul remiterii lucrului.
B. După conţinut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti,
cealaltă având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul
unilateral (care nu este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul
gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept
contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina
creditorului faţă de debitorul contractual, transformându-se astfel în contracte
sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit, depozitarul face
cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le
restituie.
C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu
oneros (art. 945 C. civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci
prestaţiile sunt reciproce, şi contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul
gratuit sau de binefacere este acela în care una din parţi voieşte a procura, fără echivalent,
un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt:
reciprocitatea prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic
cu cel oneros, şi echivalenţa sau neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le
au în vedere în contractul pe care îl încheie.
197
În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a
avut drept cauza impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a
urmări, din punct de vedere juridic, nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un
contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este de a obţine un folos
drept echivalent al obligaţiei asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii
contractului. Ele nu depind în nici o măsura de hazard.
Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea
prestaţiilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la
încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti
cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau
nu câstig sau pierdere.
Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.
Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul
contractelor comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un
serviciu cuiva, fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul
gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea.
b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în
altul, fără a se urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea
diminuează; iar corespunzător, patrimoniul celui care o primeşte creşte.
Exemplu: donaţia.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din
momentul încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi,
necunoscute anterior.
198
- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice
preexistente. Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu:
contractul de tranzacţie sau contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei
coproprietăţi sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de mărfuri, sau
contractul de locaţiune.
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare
imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv
(ex tunc).
În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei
efect este desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele
produse până în momentul pronunţării rezilierii.
Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului
cu executare succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se
aplică numai pentru viitor.
Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei
suspendări a executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de
executare.
Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.
F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:
- contracte numite
- contracte nenumite
În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a
îmbrăca operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul
dintre tipurile de contracte numite.
În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de
lege, chiar dacă părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie
să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în
mod combinat, normele unor contracte numite.
199
O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o
existenţă de sine stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte
principale, de a căror soartă depind (de ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele
de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desfiinţarea, din orice cauză, a
contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu.
G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor
a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate
clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate
modifica clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă,
înseamnă că a aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune,
dar în timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii
legea le impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula
pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă,
energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne
facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii
de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.
Încheiere
Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor
asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a
contracta cu accptarea ofertei. Validarea contractului presupune examinarea capacităţii
părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu) şi examinarea voinţei
juridice (sub aspectul consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).
Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată,
precum şi viciile de voinţă.
200
Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic –
precizează limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de
caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.
În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.
Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării
acordului de vointa şi sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii
contractului.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este
precedată de reclamă, publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o
oferta valabilă din punct de vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie
de condiţiile concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o
staţie de taxiuri - sau poate fi tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi
adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin
expunerea mărfurilor într-o vitrină).
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia
de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului,
adică ale acceptarii ei, pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.
- Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi
fără consecinte.
- Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau
fără termen:
201
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea
termenului; după expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil,
apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează,
oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate
prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit
după autori: răspunderea are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt
juridic exterior ofertei care angajează răspunderea delictuală a persoanei responsabile
pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în
termen, contractul ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie
până la expirarea termenului şi că, deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi
fără efect.
Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază
un acord de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr.
144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa să dispunţ încheierea contractului de
vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând loc de contract.
În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi
instanţele judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o
hotărâre care să ţina loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077
C.civ. Prevederile Codului civil citate permit creditorului să obţină executarea întocmai a
obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a face nu este adusa la
îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el
însuşi, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi
promisiunea sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un
angajament (acord) al părţilor de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară,
202
care nu s-ar putea încheia imediat pe baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara
îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie administrativă sau întocmirea actului
în forma autentică la notar)
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar,
cealaltă parte poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de
vânzare-cumpărare. Practica noastră judiciară nu a distins între antecontract şi
promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în mod constant
antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţişat mai sus.
În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele
contracte preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din
procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate,
clauza de monopol, antecontractele-cadru).
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să
rezulte în mod cert, din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului.
Simpla tăcere nu poate avea în principiu valoare de acceptare.
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda
efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea ofertei, să aibă valoare
de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi
considerată ca exceptata, chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii specifice:
a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;
b. să fie neândoielnică;
c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta persoana o
poate accepta;
d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost
revocată.
203
Momentul şi locul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi
deci este format consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care
acceptarea se poate întâlni cu oferta şi care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul
în care părţile contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin
corespondenţă, sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci
momentul încheierii contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de
acceptare.
În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei
expediate de acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie
relativă că ofertantul a luat cunostinţă de acceptare.
Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.
Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării,
pentru ca până la ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă
acceptarea.
Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la
ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia
să încunostinţeze de îndata pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este
voinţa părţilor.
Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei;
viciile voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;
- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.
204
Locul încheierii contractului şi importanţa lui
Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.
Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde
se află ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se
află ofertantul şi unde i s-a adresat corespondenţa.
Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în
care se află destinatarul ofertei.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă
pentru stabilirea legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea
contractului.
La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente
teritorial.
Efectele contractului
Noţiuni generale
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi
obligaţii, aşadar se vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.
Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;
b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:
- în raporturile dintre părţile contractante
- în raporturile cu alte persoane
- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante
(principiul relativităţii efectelor contractului);
c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:
- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce
- excepţia de neexecutare a contractului
- suportarea riscului contractului
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.
205
Interpretarea contractului
Interpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii
a acestuia. Ea nu se confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.
Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.
Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului
într-o anumită categorie -calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei
categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el, la randul său, obiect de
interpretare.
Reguli de interpretare a contractelor
Reguli generale:
a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia comună
a părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977 C.civ.).
Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de
voinţă, adică forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la
proba contrarie, voinţa declarată se consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.
Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu
elemente intrinseci contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).
Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu
trebuie confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să
mascheze existenţa unui act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar
simulat.
b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.
c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres
prevăzute într- însul (art.981 C.civ.).
Reguli speciale:
a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un
întreg.Art.982 C.civil prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin
altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”.
b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau
confuze):
206
- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);
- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce
nici unul (art. 978 C.civ.);
- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);
- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).
c. Alte reguli de interpretare:
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se
reduce numai la lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984
C.civ.);
- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu,
nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).
Obligativitatea contractului între părţile contractante
Contractul este obligatoriu între părţi.
Art.969 C civ. Prevede :” Conventiile legal facute au putere de lege intre partile
contractante”. Principiul “ pacta sunt servanda “ se fundamentează nu numai pe cerintele
morale ale respectarii cuvantului dat, ci şi pe cerintele societatii insasi, ale sigurantei
vietii juridice.
Exista o simetrie intre modul de incheiere a contractului şi modul de modificare,
desfacere ori desfiintare a acestuia.
Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să
fie rezultatul unui mutuus dissensus.
Nu sunt excluse insa exceptii, când este posibila denuntarea unilaterala a
contractului. Aceste exceptii expres prevazute de lege sau contract. Ex. De denuntare
unilaterala: incheierea fără termen, contractul de mandate, contractul de depozit. Clauza
de denuntare unilaterala nu poate fi insa inclusa intr-un contract declarat de lege
irevocabil (ex. Donatie ) şi nu trebuie să reprezinte o conditie potestativa din partea celui
care se obliga (pentru ca insasi obligaţia sub aceasta conditie este nula).
Alte cazuri de incetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii ale
contractului sunt:
207
a. decesul partii contractante în contracte “intuitu personae” (ex. Imprumutul de
folosinta sau mandatul);
b. prelungirea (prorogarea) legala a unor contracte peste termenele prevazute de
părţi (ex. Contractile de inchiriere a locuintelor);
c. interventia unui cause de forta majora care impiedica un timp executarea
obligaţiilor.
Obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de
părţi contractante
Principiul relativităţii efectelor contractului
Contractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art.
973 C civ. Stabileste:” Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” . Trebuie
distinsă problema efectelor contractului de cea a opozabilitatii faţă de terţi a contractului.
Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se
sting pe baza acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante.
Fata de terti, contractul încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat,
deci este opozabil tertilor.
Si consecintele juridice sunt diferite:
- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce- i revin din contract, raspunde pe
temei contractual;
- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract,
acea persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.
Din punct de vadere probatoriu, intre părţi contractul se dovedeste conform
regulilor de dovada ale unui act juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de
proba pentru a dovedi existenta sau inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt
juridic.
Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, este
opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la incheierea lui;
aceasta este opozabilitatea contractului, care nu se afla în contradictie cu principiul
relativităţii efectelor contractului.
De exemlpu partile pot invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui
drept real sau de creanta, sau contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune.
208
Si invers: tertele persoane ar putea avea interesul să invoce contractul, în folosul
lor personal, impotriva părţilor insesi din acel contract.
Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.
Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant
contractul.
Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract sau în
raport cu oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un
efect.
Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la
incheierea contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta
efectele acestui contract.
In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografar i ai partilor.
Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg
patrimonial ( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal,
legatarul universal sau persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin
comasare- fuziune sau absorbtie).
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din
patrimonial uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul
patrimonial). Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care
culeg fractiuni din mostenire.
Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit
din patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul,
cesionarul unei creante etc.
Fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul
lor vor produce toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele
declarate de partile contractante ca fiind netransmisibile succesorilor.
In cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor
incheiate de autor cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor,
astfel drepturile ii profita, dar obligaţiile în principiu nu- i sunt opozabile.
209
Exista exceptii în cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care,
fiind strins legate de un anumit lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu
particular.
Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul
patrimoniu al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l
avantajeze. Ei pot inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie
pe calea actiunii pauliene (art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda
lor, fie pe calea actiunii în simulatie (art.1175 C.civ.).
Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului
Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane
care nu au participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici
nu au calitatea de succesori ai partilor.
In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o
persoana poate dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are
calitatea de succesor; cu privire la obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor,
cu exceptia obligaţiilor ce izvorasc din contractul colectiv de munca.
a.) Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul se obliga să
determine o terta persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din
contract.Este o aparenta exceptie de la principiul relativitatii.
Debitorul isi asuma, de fapt, el personal, obligaţia de a determina pe terţ sa-si ia
un angajament faţă de creditor.
Deci tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor. Tertul
poate fie să refuze incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea
debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor), poate să artifice contractul dintre debitor şi
creditor, fie poate să incheie un contract cu creditorul în limitele promisiunii.
Promisiunea faptei altuia (promesse de porte- fort) de deosebeste de bunele oficii
(bons offices) prin care promitentul promite ca va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ
să contracteze cu creditorul. In acest caz, obligaţia promitentului este numai o obligaţie
de mijloace şi el va raspunde numai în masura în care culpa să va fi dovedita.
In cazul promisiunii faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat
la care operează prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.
210
b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane), este
contractul prin care se confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici
reprezentant.
Este o exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Stipulaţia pentru altul este acel contranct prin care o persoana numita promitent, se
obliga faţă de alta persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte
persoane, numita terţ beneficiar.
Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea
pentru viata cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să
plateasca (in cazul decesului acestuia) o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui
beneficiar pe care asiguratul l-a desemnat.Asiguratul este stipulantul, iar asiguratorul este
promitentul.
Alte exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri
(expeditorul convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului
care este, evident, terţ beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau
bunuri, când se stipulează ca indemnizatia de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata)
să se plateasca unei terte persoane.
Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:
În primul rand trebuie să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege
în cazul oricarui contract (capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru
unele contracte, forma).
In plus, la stipulaţia pentru altul este nevoie de existenta vointei de a stipula în
favoarea unei terte persoane care să fie certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie
determinat sau macar determinabil, chiar daca s-ar referi la persoane viitoare(ex. Primul
copil care se va naste stipulantului).
Efectele stipulaţiei pentru altul:
-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci
obligaţiile promitentului trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale
stipulantului, deci stipulantul poate cere promitentului să execute angajamentele luate
faţă de el. Daca promitentul nu le executa, stipulantul poate cere rezolutiunea contractului
sau executarea silita în natura sau prin echivalent banesc,
211
De asemenea, stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva
promitentului pentru executarea prestatiei faţă de tert;
-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:
1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de
rezolutiune care afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat
stipulaţiunea pentru altul, dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar
poate actiona în justitie promitentul, dar numai pentru a reclama executarea promisiunii.
El nu poate cere rezolutiunea, caci el nu are nici un drept de a i se restitui prestatia
furnizata de stipulant. El nu devine parte în contractul principal.
2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune
intrebarea daca beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat
un drept în favoarea tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.
In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul,
este absolute necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un
contract încheiat de alte persoane (stipulant şi promitent);
-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul
stipulaţiei (prestatia pe care stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul
promitentului). Acest interes poate fi cu titlu oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de
terţ care se va stinge prin plata făcută de promitent tertului) sau poate fi cu titlu gratuit ( o
liberalitate, de exemplu asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ beneficiar).
In concluzie, stipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul
relativităţii efectelor actelor juridice, caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat
daca doreste acest lucru.
c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.
In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii
contractuale, de a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui
contract, invocand contractul faţă de care terta persoana este straina.
Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul
contractului de antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul
de subantrepriza) pot actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de
bani ce li se cuvin, daca aceste sume nu au fost platite de antreprenor.
212
La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un
contract cu o alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul
contract i se recunoaste o actiune directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este
terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea (art.1542 al. final C. civ.).
d.) Simulatia este operatia juridica prin care partile incheie doua contracte; unul
public, aparent, numit contract simulat, prin care se creează o anumita aparenta juridica
care nu corespunde realitatii, şi altul secret denumit, contrainscris, care corespunde
vointei reale a partilor.
Aceasta institutie juridica care realizează concomitent doua operatiuni juridice,
una reala şi alta fictiva, se numeste simulatie.
Simulatia poate imbraca mai multe forme:
- Deghizarea. Contractul este deghizat daca aparent contractul este cu titlu
oneros(vanzare-cumparare), dar în realitate el este cu titlu gratuit (donatie).
- Interpunerea de persoane In contractul public (aparent) apar unele persoane
care nu sunt aceleasi cu cele existente în contractul secret (real), (ex. Beneficiar al
contractului este alta persoana decat cea care figurează ca beneficiar în contractul
aparent). Trebuie să se faca urmatoarea precizare: simulatia prin interpunere de persoana
nu se confunda cu reprezentarea unde reprezentantul ce incheie contractul cu tertul
actionează în numele şi pe seama reprezentantului.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de tertele persoane ale
contractului secret si, dupa caz, posibilitatea inlaturarii simulatiei pe calea actiunii în
simulatie.
Temeiul legal al efectelor simulatiei il constituie art,1175 C. civ. , potrivit caruia
“Actul secret care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile
contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în
contra altor persoane”.
Deci intre părţi contractante va produce efecte numai contractul secret-
contrainscrisul (la fel şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal al partilor).
Fata de terţi va produce efecte numai contractul aparent, public, chiar daca
acesta nu corespunde vointei reale a partilor.
213
Ca atare, sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea faţă de terţi a
situatiei juridice reale.
Terti, în materia simulatiei, sunt succesorii cu titlu particular şi creditorii
chirografari. când exista conflict intre ei, unii dorind să invoce faţă de părţi contractul
aparent, altii contractul ascuns, vor castiga tertii care se intemeiază cu buna credinta pe
actul aparent.
In anumite situatii, chiar succesorii universali sau cu titlu universal pot dobandi
calitatea de terţi în masura în care, prin simulatie, li s-au nesocotit interesele intr-o
maniera frauduloasa.
Toate persoanele indreptatite de legiuitor pot apela la actiunea în simulatie prin
care se tinde la dovedirea caracterului simulate al operatiunii juridice, inlaturarea
contractului simulate şi aceluia care corespunde vointei reale a partilor.
De regula simulatia este folosita pentru a eluda dispozitiile legale în materie
fiscala (in actul aparent operatiunea juridica este incadrata la un prêt mai mic pentru a se
plati o taxa fiscala mai mica).
Pe langa sanctiunea de drept civil ( inopozabilitatea contractului secret faţă de
terti) , simulatia poate atrage consecinte de ordin penal, fiscal.
Efecte specifice (speciale) ale contractelor sinalagmatice
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele
sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
- obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această
regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se
execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea
obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută
obligaţiile ce- i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de
excepţie de neexecutare a contractului;
- dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
214
- dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale.
Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea
obligaţiei ce- i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute
propriile obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia
instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în
care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi
îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să reglementeze excepţia de
neexecutare a contractului, dar ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare,
de schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi
nu are dat de vânzător un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel,
cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de
către cealaltă parte, fără ca acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi
constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel
primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate să oprească depozitul până
la plata integrală cuvenită din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este fundamanetată, de
majoritatea autorilor, pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din
contractele sinalagmatice., dar este susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia
fundamentul excepţiei de neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în baza
215
căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita celeilalte părţi executarea angajamentelor
sale, fără a oferi şi ea ce datorează.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului se cer întrunite
următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. De
exemplu, cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi
datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
- este necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar
parţială, dar suficient de importantă;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-
a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la
simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea
excepţiei de neexecutare;
- pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în
întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se
pronunţe instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această
excepţie să sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a
făcut în mod abuziv.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată
şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii
oblice. În schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut
distinct născut din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului constă în suspendarea
obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la
216
care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea
excepţiei.
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Definiţia rezoluţiunii
Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a
contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod
culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive.
Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile
a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a
acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea
Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi
nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna
concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna
posterioară încheierii contractului.
Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când
rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost
executat din culpa uneia dintre părţi.
Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului
În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă,
garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-
credinţă, a obligaţiilor contractuale.
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că
fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.
Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită
trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
217
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi aprecia
cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o
asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de
încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a
convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii
contractelor.
Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune
Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer
îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă
neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va
pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute
de lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de
executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se
pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.
Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia
rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei
rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de
comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului
comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către
debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
218
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a
stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.
După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele
rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri: Pactul comisoriu de gradul I este
clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută
prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează;
- Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în
care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul
ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să
constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte
de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de
graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
- Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că, în cazul
în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit
de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde
termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
- Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără
a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O
asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce
a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa
de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a
constata faptul că rezoluţiunea contractului a operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală
că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care
şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui
pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a
contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
219
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea
contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de
tipul cel mai sever.
Efectele rezoluţiunii contractului
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Efectul
principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru
viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în situaţia
anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului
desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei
de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului,
obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat
de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese
va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor
consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format
obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis”. Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea
transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam
ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor
lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi prin
uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării
culpabile a unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de
neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă
ireversibile, rămân definitiv executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie succesivă, în
timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte
220
va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale
contractului încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a
executat până atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu
executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează
contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul
juridic al rezoluţiunii.
Riscul contractului
Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia
sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă
parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că
dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în
imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea
cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce- i revine ori, cu alte cuvinte, cine va
suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce
revine uneia dintre părţi.
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul
timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii
independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care
vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se
obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două
stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului
înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească
preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la
vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din
considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu
în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res
perit debitori.
221
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va
putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu
va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice,
obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant.
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia
creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport
juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, a le regulii, în
diferite materii. Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în
totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce înseamnă că
locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil).
Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul
contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat
de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru
munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de
debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în
întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să se
execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat
suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar
putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această
situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
222
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-
au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru care
această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a
devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la
sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte
retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.
Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate
Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un
contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun cert.
O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut obiectul
contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către transmiţător.
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de
proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al
lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino).
Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune:
“În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul
rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de
vânzare-cumpărare., conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între
părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi
predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de
proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă,
numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare intervine o
imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia
vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul
223
vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi
procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de
neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba
de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu
îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de predare., în acest sens fiind dispoziţiile
art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul
creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al
debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai dacă dovedeşte
că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2
Cod civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii nu se
produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi operat
transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare
a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de
executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează la predare;
- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară încheierii
contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul întabulării. Drept
urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de proprietate se transmite atât în
raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea riscurile trec asupra
dobânditorului, chiar mai înainte de întabularea dreptului de proprietate în favoarea
dobânditorului, şi anume din momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa
prin punerea în posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru
înscrierea dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o
condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau
de o condiţie rezolutorie.
224
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea
proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă
lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta
vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar
cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art.
1018 Cod civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat
să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului
(art. 1018 alin. 3 Cod civil).
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru
individual determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în
aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie
suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl
suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci
preţul, deşi dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul
încheierii contractului.
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o
condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului va fi suportat de către
acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.
D.3. Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane). Plata
lucrului nedatorat. Îmbogăţirea fără justă cauză
Gestiunea de afaceri (Gestiunea intereselor altei persoane)
Definiţie. Gestiunea intereselor altei persoane este o operaţie care constă în aceea
că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale,
sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din
urmă (art. 987 C. civ.). Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se numeşte gerant
(negotiorum gestor), iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat. Exemplul
clasic în această materie este acela al proprietarului unui imobil ce lipseşte pentru o
225
perioadă, timp în care se iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terţ. Această
persoana a gerat interesele proprietarului.
Prin fapta unilaterală şi voluntară a geratului se naşte un raport juridic civil, în
temeiul căruia rezultă drepturi şi obligaţii teoretice între părţi, adică între gerant şi gerat.
Condiţiile gestiunii de afaceri. Cu privire la aceste condiţii distingem: A. Obiectul
gestiunii; B. Utilitatea ei; C. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.
A. Cu privire la obiectul gestiunii, este de observat că el poate consta atât în acte
materiale, cum ar fi, spre exemplu, repararea unui anumit bun al geratului, cât şi în acte
juridice, cum ar fi, spre exemplu, plata unor taxe ori a unor impozite, sau chiar angajarea
celui care afectează reparaţia. Aceste acte juridice pot fi încheiate de gerant, în nume
propriu, dar cu intenţia ca ele să profite geratului.
În principiu, se admite ca actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să
depăşească limitele unui act de administrare.
Noţiunea actului de administrare în cadrul gerării intereselor altei persoane
urmează să fie privită nu ca un act de punere în valoare a unui bun singular, fără a se
ajunge în înstrăinarea lui, ci trebuie raportată la întreg patrimoniul geratului.
Aşa fiind, vinderea de către gerant a unor bunuri a geratului supuse pieirii sau
stricăciunii, deşi acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului capătă semnificaţia
unor acte de administrare, astfel că ele pot fi încheiate de gerant.
B. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească gestiunea este aceea ca ea să
fie utilă geratului, să-i fie folositoare, în sensul că, prin săvârşirea ei, de cele mai multe
ori, s-a evitat o pierdere patrimonială.
Această utilitate se apreciază la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită,
fiind fără relevanţă, spre exemplu, distrugerea ulterioară a bunului din caz fortuit sau de
forţă majoră.
C. Ce-a de-a treia condiţie a gerării intereselor altuia priveşte atitudinea părţilor
faţă de actele de gestiune. Din acest punct de vedere trebuie să distingem:
a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în
interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea. Într-adevăr, art. 987 C. civ. prevede că gerarea
se face „fără ştirea proprietarului”.
226
Dacă geratul ar cunoaşte operaţiunea respectivă, acesta s-ar putea interpreta ca un
mandat tacit, adică am fi în prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unui
simplu act de gestiune. De aici rezultă şi altă consecinţă, anume aceea că raportul juridic
se va naşte independent dacă geratul are sau nu are capacitatea de exerciţiu; interesează
numai utilitatea actului săvârşit în contul său, aşa după cum am văzut mai sus.
În sfârşit, este de observat că gestiunea nu se poate face împotriva voinţei
geratului. Dacă geratul se opune actului, gerantul nu mai poate să-l săvârşească.
b) la rândul său, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele
altuia.
Dacă el acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în
prezenţa unei gestiuni de afaceri. Astfel, în ipoteza în care persoana efectuează reparaţii
la un bun pe care- l crede al său, ea va putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la
adevăratul proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerăr ii intereselor altuia, ci pe un alt
temei juridic, acela al îmbogăţirii fără justă cauză.
Tot cu privire la atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune se impun încă
două observaţii:
- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să acţioneze exclusiv
în interesul altei persoane; el poate foarte bine să lucreze concomitent, atât în interes
propriu, cât şi în interesul altei persoane. Un exemplu în acest sens e acela al
coproprietarului care face anumite lucrări de interes comun asupra bunului ce formează
obiectul coproprietăţii, fără o însărcinare prealabilă din partea celorlalţi coproprietari;
- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea
cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă geratul nu ar fi obligat la restituire, am
fi în prezenţa unui act juridic cu titlul gratuit, liberalitate sau act dezinteresat după caz.
Capacitatea părţilor. Cât priveşte pe gerant, acesta, săvârşind acte în contul altei
persoane, trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu sau, cum se spune în mod curent în
literatura de specialitate, să aibă capacitatea de a contracta.
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, căci poate fi atât
o persoană deplin capabilă, cât şi o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. Aceasta deoarece gerantul acţionează fără ştirea geratului,
227
independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia din urmă, dar pentru administrarea
intereselor sale.
Efectele gestiunii intereselor altei persoane. Dacă sunt întrunite condiţiile
analizate, se va naşte un raport juridic între gerant şi gerat, raport ce cuprinde în
conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce.
A. Obligaţiile gerantului
a)Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai întâi obligaţia de a continua
gestiunea începută până ce gerantul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia.
Aşadar, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie iniţiativă, pentru o
altă persoană, nu poate abandona efectuarea lor. În măsura în care însă continuarea
gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul poate s-o întrerupă, fără a fi ţinut
răspunzător de acesta.
b) O a doua obligaţie a gerantului este aceea ca în efectuarea actelor de gestiune
să depună diligenţa unui bun proprietar (art.989 C. civ.)
În raport cu această obligaţie a gerantului trebuie apreciată şi eventuala să vină în
îndeplinirea actelor de gestiune. Astfel, aşa după cum rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. 990 C. civ., în măsura în care intervenţia sa a fost necesară, răspunderea
gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea actelor de
gestiune va fi angajată numai în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului, adică a
intenţiei. Per a contrario, putem trage concluzia că în măsura în care intervenţia sa nu a
fost necesară, el va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul vinei.
c) O altă obligaţie a gerantului este aceea de a da socoteală geratului cu privire la
operaţiunile efectuate, pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să aprecieze asupra lor.
d) În sfârşit, este de observat faptul că prin activitatea care o desfăşoară în
interesul geratului, gerantul se poate obliga şi faţă de terţi.
În ipoteza în care gerantul încheie acte juridice în nume propriu cu terţii dar de
care urmează să beneficieze geratul, cum ar fi, spre exemplu, un contract privind
efectuarea unor reparaţii, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent
dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. În adevăr, terţii treb uie să fie apăraţi,
deoarece ei nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează pentru altcineva.
B. Obligaţiile geratului
228
a) Mai întâi geratul va fi obligat a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile
necesare şi utile pe care el le-a făcut (art. 991 partea a doua C. civ.), deci nu şi pe cele
voluptarii. Dat fiind faptul că această obligaţie a geratului se naşte dincolo de orice
manifestare de voinţă din partea sa, cheltuielile necesare şi utile făcute de gerant vor fi
restituite numai dacă gestiunea ca operaţie juridică este utilă pentru gerat;
Precizăm că tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde restituirea
cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza anumitelor contracte sinalagmatice
imperfecte, adică acelor contracte care, în momentul încheierii sunt unilaterale, dar pe
parcursul executării lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului, faţă de debitorul
contactual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, depozitarul face
anumite cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de către
deponent. Pentru restituire, depozitarul poate intenta o acţiune izvorând din gestiunea de
afaceri. „Beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui, (chiar şi unui
cocontractant) în măsura în care acesta a acţionat voluntar în contul altuia, de îndată ce s-
a stabilit că intervenţia sa a fost oportună.”
b) Faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile din actele încheiate
în numele său de gerant (art. 991 partea I C. civ.). În ipoteza în care geratul a ratificat
gestiunea, retroactiv acesta se va converti intr-un contract de mandat: ratihabitio mandato
aequiparatur. Aceasta înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile
mandatului. Geratul, devenind mandant, va fi ţinut de toate actele pe care giratul le-a
încheiat în numele său.
Proba gestiunii intereselor altei persoane. Cu privire la proba gestiunii de afaceri
va trebui să distingem după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte jurid ice.
Aşa fiind, când operaţiunile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale,
ele vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Dacă, dimpotrivă, aceste operaţii au fost acte juridice, atunci se aplică regulile cu
privire la proba actelor juridice. Va trebui însă să observăm că în aceasta din urmă
ipoteză geratul nu a participat la actele încheiate de gerant în numele său. Aşa fiind, el
este un terţ faţă de aceste, astfel că va putea să le dovedească prin orice mijloc de probă.
Strict vorbind, din punctul de vedere al dovezii, geratul apare ca un terţ faţă de acele acte,
nu însă şi din punctul de vedere al efectelor căci el este beneficiarul lor.
229
Natura juridică a gestiunii intereselor altei persoane . Pentru a determina
natura juridică a gestiunii de afaceri, va trebui să pornim comparaţiile pe care putem să le
facem între această instituţie juridică şi alte instituţii cu care ea se înrudeşte.
A. Gestiunea intereselor altei persane şi îmbogăţirea fără justă cauză. În
principiu, se poate afirma că gestiunea intereselor altei persoane se întemeează, ca şi
îmbogăţirea fără justă cauză, pe un principiu de echitate, potrivit cu care nimeni nu poate
să-şi sporească propriul său patrimoniu, în detrimentul altei persoane. Este motivul pentru
care geratul este obligat de a dezdăuna un gerant pentru cheltuieli pe care acesta le-a
făcut în contul său.
Nu mai puţin, observăm că între cele două instituţii există şi deosebiri. Astfel:
a) la gestiunea intereselor altei persoane se restituie cheltuielile făcute de gerant,
indiferent de avantajele obţinute de gerat, chiar dacă ele au fost inferioare cheltuielilor; la
îmbogăţirea fără justă cauză limita restituirii este sporirea efectivă a patrimoniului celui
care se îmbogăţeşte în detrimentul celuilalt;
b) la gestiunea intereselor altei persoane, eventuala mărire a patrimoniului
geratului sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de voinţa
gerantului de a se obliga; la îmbogăţirea fără just temei nu apare un asemenea temei;
c) gestiunea intereselor altei persoane este întotdeauna rodul manifestării
unilaterale de voinţă a gerantului; îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere şi prin
fapta unui terţ sau din caz fortuit sau de forţă majoră.
B. Gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Dat fiind faptul că
efectele actelor săvârşite de gerant se vor răsfrânge asupra geratului, se poate face o
apropiere între gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Totuşi, între
cele două instituţii există şi importante deosebiri:
a) mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, chiar dacă
mandatul este tacit; gerantul acţionează fără ştirea geratului, chiar dacă el ştie dar nu
aprobă gestiunea, nu vom fi în prezenţa unui contract de mandat;
b) mandatul este un contract, anume un contract intuitu personae. Aşa fiind, el
încetează la moarte uneia din părţi. Dimpotrivă, la gestiunea intereselor altei persoane
gerantul este obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii vor fi în măsură să o
preia;
230
c) în executarea mandatului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, în
ipoteza în care nu acţionează corespunzător; chiar dacă şi gerantul este obligat să
acţioneze cu diligenţa unui bun gospodar, în ipoteza în care intervenţia sa a fos t necesară,
el va răspunde numai dacă vina îmbracă forma intenţiei (dolului) ;
d) geratul va fi obligat numai în măsura utilităţii gestiunii, şi când mandatarul
obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite;
e) mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa ar fi de
natură să- l prejudicieze. Gerantul însă am văzut că este obligat să ducă la bun sfârşit
gestiunea începută.
C. Alteori, s-a supus că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţie
unilaterală, anume raportul juridic ar lua naştere prin manifestare unilaterală de voinţă a
gerantului. Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu
intenţia de a se obliga, obligaţiile se nasc în temeiul legii.
Faţă de toate acestea conchidem că gestiunea intereselor altei persoane este un
izvor distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii, un fapt licit, ce urmează a fi
reglementat ca atare şi în viitoarea noastră legislaţie civilă.
Plata lucrului nedatorat
În dreptul civil prin plată se înţelege executarea unei obligaţii indiferent de
obiect.
Art.1092 C. Civ. Instituie principiul potrivit cu care “orice plată impune o datorie”.
Aşadar, plata ca operaţie juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă.
Dacă o asemenea obligaţie nu există, şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil
săvârşită, fiind lipsite de cauză. Se spune că, în acest caz, s-a făcut o plată nedatorată care
ar trebui să fie restituită. Într-adevăr, „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii” dispune art. 1092 C. Civ.
Putem defini, aşadar, plata nedatorată ca fiind executarea de către o persoană a
unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria
altuia.
231
Cel care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se
numeşte accipiens.
Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în cadrul căruia
solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul
este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Într-adevăr, potrivit art. 993 C. Civ., „acela care, din eroare, crezându-se debitor,
a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”. Textul consacră, aşadar,
dreptul la restituire ce aparţine solvensului. La rândul său, art. 992 C. Civ. Instituie
obligaţia de restituire a accipiensului: „Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce
nu- i debit, este obligat a- l restituia celuia de la care l-a primit”.
Întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului este reglementată de art. 994-
997 C. Civ.
Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru a se naşte raportul juridic temeiul căruia
accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, este necesară
întrunirea mai multor condiţii.
A. Prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei
juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată (solutio), indiferent de
obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin
caractere generice. În cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face –
de exemplu confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului,
considerăm, alături de alţi autori, că restituirea nu se va mai putea face în cadrul plăţii
nedatorate, ci în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză.
Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligaţia de restituire
se va naşte pe un alt temei juridic, de exemplu un contract.
B. Datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere
juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens (indebitum).
Nu ne interesează dacă datoria nu a existat niciodată – când, spre exemplu un
moştenitor plăteşte un legat despre care nu ştia că ulterior a fost revocat – sau a existat
dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.
În legătură cu această condiţie se impun câteva precizări.
232
O primă precizare : este posibil ca plata unei datorii existente – valabilă din punct
de vedere juridic – să dea totuşi naştere unei obligaţii de restituire, anume în ipoteza în
care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane. Spre
exemplu depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, altei persoane decât deponentul; sau,
plata este efectuată de o altă persoană decât adevăratul debitor : un codebitor, neobligat
solidar, plăteşte mai mult decât partea sa.
O a doua precizare : când solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile
imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. “Repetiţiunea nu este admisă în
privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bună voie” dispune art. 1092 C.
civ .
În sfârşit, cel care plăteşte în temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la
restituire, deoarece, atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, deci obligaţia
apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia
anterioară.
Plata să fi fost făcută din eroare. Aceasta înseamnă că solvensul a avut credinţa că
este debitor al accipiensului. Într-adevăr art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere
restituirea “acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie” (subl. ns.).
Dacă solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi
interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a
intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare
ca gerant.
Cu eroarea se asimilează şi dolul, care este o eroare provocată prin manopere
dolosive.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice mijloc de
probă. Există totuşi situaţii în care, pentru a se naşte obligaţia de restituire, nu se cere
condiţia erorii solvensului.
O primă situaţie este aceea în care un debitor îşi achită datoria către creditorul
său, pierde chitanţa liberatorie prin care se poate dovedi efectuarea plăţii datorate, iar
creditorul îi pretinde să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea s ilită, debitorul
plăteşte din nou, deci efectuează o plată nedatorată, pentru obligaţia deja stinsă. Dacă va
233
găsi chitanţa, a doua plată apare ca fiind lipsită de cauză şi va fi supusă repetiţiunii, deşi
nu fusese făcută din eroare.
O a doua situaţie în care nu se cere condiţia erorii solvensului este aceea a
restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută. Într-adevăr,
chiar dacă debitorul a plătit ştiind că obligaţia asumată este nulă, el are dreptul să pretindă
restituirea, deoarece părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii actului. Astfel,
sancţiunea nulităţii ar fi eludată, prin executarea cu ştiinţă a unor obligaţii nule.
Dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea
ei cu ştiinţă poate căpăta semnificaţia unei confirmări explicite a actului juridic, astfel că
solvensul nu va mai putea pretinde restituirea.
Aceeaşi soluţie se impune şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în
mod execepţional şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod
excepţional, poate fi confirmat : este cazul donaţiei nule pentru vicii de formă, confirmată
exprees sau tacit, prin executarea ei de către moştenitorii donatorului ( art. 1167 C. civ.).
Efectele plăţii nedatorate. Ca urmare e efectuării plăţii nedatorate se naşte
obligaţia pentru accipiens de a restitui solvensului cee ce a primit ca titlu de plată.
Aşadar, principalul efect este obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului.
La rândul său, aşa după cum vom vedea, şi solvensul poate avea anumite obligaţii
faţă de accipiens.
1.Obligaţiile accipiensului. În privinţa obligaţiei de restituire care se naşte în
sarcina accipiensului trebuie să distingem după felul prestaţiei primite – un bun
individual determinat sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice şi
după cum accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă.
Precizăm că obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de bună
credinţă, cât şi in sarcina celui de rea-credinţă. Buna sau reaua-credinţă a accipiensului
interesează însă pentru determinarea întinderii ei.
A. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă
atunci când nu a ştiut că plata ce I s-a făcut este nedatorată. Buna lui credinţă este
prezumată (Bona fides praesumitur). Potrivit dispoziţiilor Codului civil, el va fi obligat să
restituie numai în limitele îmbogăţirii sale. Aşa fiind, el este ţinut:
234
a) să restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună credinţă (art. 994
C.civ.);
b) dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui (art.
996 alin. 2 C.civ.);
c) dacă lucrul a pierit în mod fortuit, el va fi liberat de obligaţiunea de restituire
(art. 995 alin. 2 C. civ.);
B. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă
atunci când, deşi ştia că nu I se datorează plata, o primeşte. El va fi ţinut :
a) să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 C. civ.);
b) dacă a înstrăinat lucrul să restituie valoarea lucrului în momentul introducerii
acţiunii în justiţie, indiferent de preţul pe care l-a primit (art. 996. C.civ);
c)dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul
cererii de restituire, afară numai dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens
(art. 994 C. civ.).
În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de
bunuri determinate prin caractere genetice, accipiensul va trebui să restituie aceeaşi s umă
sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate.
Subliniem faptul că atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun
individual determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate sancţiuni de
revendicare.
Se admite că această acţiunea va putea fi intentată şi împotriva terţului dobânditor
al bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Terţul dobânditor însă va putea să se apere
invocând în favoarea sa art. 1909 C. civ., dacă este vorba de bunuri mobile corporale, Sau
uzucapiunea, dacă este vorba despre imobile sau construcţii.
2. Obligaţiile solvensului. Plata lucrului nedatorat poate da naştere la obligaţii şi
în sarcina solvensului. Astfel, potrivit art. 997 C. civ., el va fi ţinut să restituie atât
accipiensului de bună-credinţă cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu
conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Astfel spus, solvensul
va restitui cheltuielile necesare şi utile. El nu va restitui însă cheltuielile voluptuarii.
Cine poate cere restituirea? Evident că, în primul rând, solvensul este cel care
poate cere restituirea.
235
Se admite că acţiunea în restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către
creditorii chirografari ai solvensului, pe calea unei acţiuni oblice.
În ipoteza în care o plată datorată a fost făcută altei persoane decât adevăratului
creditor, am văzut că, pentru debitor, ea apare ca nedatorată, astfel că va putea cere
restituirea. Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemena plăţi, dar
va avea împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.
Termene de prescripţie. Acţiunea în repetiţiune este o acţiune patrimonială,
astfel că ea va putea fi intentată în termene de prescripţie de drept comun. Aceste termene
încep să curgă din momentul efectuării plăţii.
Cazuri în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate. Sunt
anumite situaţii în care deşi s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu
este spupsă restituirii. Acestea sunt următoarele :
1. În cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de către
debitor (art. 1092 C. civ.). O astfel de obligaţie este spre exemplu, obligaţia debitorului
de a achita o datorie cu privire la care a intervenit prescr ipţia. Potrivit art. 20 alin. 1 al
Decretului nr. 167/1958, “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei s-a împlinit”;
2. Când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză morală gravă.
Solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi chiar dacă contractul este
desfiinţat şi părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii lui, deoarece el ar urma să
invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. Or, nemo auditur
priam turpitudinem allegans.
3. Când plata a fost efectuată pe temeiul unnui contract anulabil pentru cauză de
incapacitate a uneia dintre părţi. Solvensul nu va avea acţiune în restituire a părţii
nedatorate ci acţiune izvorând din îmbogăţirea fără cauză justă, deoarece incapabilul
restituie întotdeauna numai la limita îmbogăţirii sale. (art. 1098 şi 1164 C.civ.);
4. În sfârşit, când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar
accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale. Plata făcută de o
altă persoană decât adevăratul debitor este nedatorată şi solvensul poate cere restituirea
de la accipiensul-creditor. Potrivit art. 993 alin. 3 C. civ., dacă acesta, crezând că a primit
236
plata de la adevăratul debitor, distruge, cu bună credinţă, titlul constatator al creanţei sale,
obligaţia lui de restituire către solvens încetează. Ipoteza este următoarea : există un
raport juridic obligaţional valabil, dar creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât
de la adevăratul debitor; el crede însă că I-a plătit adevăratului debitor, astfel că distruge
titlul constatator al creanţei sale. Buna sa credinţă, exteriorizată printr-un fapt material –
distrugerea titlului constatator al creanţei – paralizează acţiunea de restituire a solvensului
împotriva sa.
Solvensul va avea însă împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorând din
îmbogăţirea fără justă cauză (art. 993. Partea finală C. civ.).
Natura juridică a plăţii nedatorate. Această problemă este controversată în
literatura de specialitate.
Astfel unii autor consideră că nu există deosebire principială între îmbogăţirea
fără just temei şi plata nedatorată ; deosebirea constă numai în aceea că în acest caz (al
plăţii nedatorate – nota ns.) prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlul de plată.
Alţi autori consideră că plata nedatorată se aseamănă cu îmbogăţirea fără temei
legitim numai în ipoteza accipiensului de bună credinţă care este obligat să restituie în
limita îmbogăţirii sale. În cazul accipiensului de rea-credinţă, aceeaşi autori socotesc că
plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi
indemnizat în întregime. De aici ei conchid în sensul că plata nedatorată constituie o
instituţie distinctă, cu condiţii şi efecte specifice.
În practica judecătorească s-a observat însă, pe drept cuvânt, că instituirea plăţii
nedatorate nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului, ceea
ce adăugăm noi, exclude deci asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe
îmbogăţirea fără just temei.
În ce ne priveşte, împărtăşim prima opinie şi aceea a practicii judecătoreşti. Într-
adevăr, considerăm că în principal, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului
nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză; obligaţia de restituirea a accipiensului există
tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a
obligaţiei de restituire după cu accipiensul este de bună sau rea-credinţă, nu este de
natură să ne conducă la altă concluzie.
237
Îmbogăţirea fără justă cauză
Un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice ca izvor
distinct de obligaţii şi consacrat ca atare de practica judecătorească este îmbogăţirea fără
justă cauză.
Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că în Codul civil român în vigoare nu
găsim un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de
obligaţii de sine stătător.
Nu mai puţin însă, în Codul civil găsim texte care fac aplicarea acestui principiu
prin aceea că se instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea
patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane. Astfel: potrivit art.
484 C. Civ., proprietarul culege fructele, dar are îndatorirea de a plăti semănăturile,
arăturile şi munca depusă de alţii; potrivit art. 493 C. Civ., proprietarul care a ridicat o
construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească contravaloarea
materialelor; potrivit art. 494 C. Civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă este
de bună sau de rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care reţine
construcţia; restituirea cheltuielilor făcute de către o persoană ce a conservat un anumit
bun: accipiens (art. 997 C. Civ.); depozitar (art. 1618 C. Civ.); creditor gajist (art. 1691
C. Civ.) etc.
Desigur, există diverse situaţii în care patrimoniul unei persoane se poate mă ri pe
seama patrimoniului altei persoane, dar această mărire este rezultatul unui act sau fapt
juridic recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, există un temei juridic pentru acea mărire,
respectiv micşorare a patrimoniului. Aşa spre exemplu, donatorul îşi măreşte patrimoniul
său cu bunul pe care-l primeşte de la donator, dar la baza acestei împrejurări stă
contractul de donaţie, act juridic de formaţie bilaterală; uzucapantul dobândeşte
proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii, dar legea este cea care
consacră această posibilitate, pentru diverse raţiuni; la fel în ipoteza dobândirii bunurilor
mobile corporale prin posesia de bună-credinţă, în temeiul art. 1909 C. Civ. .
Există însă situaţii în care are loc o mărire a patrimoniului unei persoane fără ca
pentru aceasta să existe un temei legitim, precum: îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş
la imobilul închiriat; reţinerea alocaţie de stat de către un părinte copilul fiind încredinţat
238
şi aflându-se în întreţinerea celuilalt părinte. În toate aceste cazuri şi în altele similare,
practica judecătorească a făcut aplicaţia principiului restituirii îmbogăţirii fără temei
legitim.
Ceea ce trebuie menţionat în mod deosebit este faptul că această categorie, în
dreptul nostru se întemeiază pe principiile etici, valorile morale deosebite, care nu pot
permite mărirea fără o cauză legală a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.
Aşa fiind, obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără temei legitim apare şi ca un mijloc de
apărare a dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care nu există alte mijloace
juridice pentru apărarea acestor drepturi subiective.
Din punct de vedere terminologic, în literatura de specialitate categoria pe care o
cercetăm este desemnată în mod diferit. Astfel, se vorbeşte despre „îmbogăţirea fără justă
cauză”, „îmbogăţirea fără just temei”, „îmbogăţirea fără temei legitim”. De asemenea, s-a
propus şi utilizarea formulei „restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”.
Definiţie. Putem defini îmbogăţirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin
care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca
pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru
cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui în limita măririi către cel care şi-a
diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei
acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea acţiune care se numeşte actio de in rem
verso.
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire . Practica judecătorească şi
literatura de specialitate au precizat condiţiile pentru care poate fi intentată acţiunea în
restituire, arătând că acestea pot fi: materiale şi juridice.
Condiţiile ale intentării acţiunii în restituire sunt:
- mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani.
Aceasta poate să constea, în primul rând, în sporirea unor elemente active ale
patrimoniului unei persoane prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei
creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană sau folosirea
de un bun aparţinând altuia.
În al doilea rând, se admite că mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din
micşorarea datoriilor sale, din înlăturarea unor pagube sau evitarea unor cheltuieli;
239
- micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia.
Micşorarea se produce în patrimoniul celui care devine, ca urmare a acestui fapt,
titularul acţiunii de restituire.
Ea poate să constea în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în
efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;
c) existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în
sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală
între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi
concepută numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu şi
micşorarea celuilalt au o caută unică, un fapt jurid ic sau un eveniment.
Condiţiile juridice ale intentării acţiunii de restituire sunt:
- absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul
alteia; să nu existe un temei legitim pentru aceasta.
Nu avem în vedere noţiunea de cauză a actului juridic ci avem în vedere
inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt.
Cu privire la această condiţie, câteva precizări se impun.
Mai întâi, este de observat că mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt pot
avea ca temei un contract. Astfel chiriaşul convine cu proprietarul că anumite
îmbunătăţiri pe care le-a adus imobilului închiriat să- i rămână acestuia; sau o persoană se
înţelege să gospodărească cu o altă persoană, căreia să- i acorde şi îngrijiri medicale.
În al doilea rând, după cum am arătat, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea în
mod corespunzător a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispoziţie legală: dobândirea
proprietăţii unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de bună credinţă (art. 1909 C.
Civ.). De asemenea, debitorul liberat de a-şi executa obligaţia ca urmare a împlinirii
termenului de prescripţie extinctivă nu poate fi considerat că ţi-a mărit patrimoniul fără
temei legitim.
În sfârşit şi o hotărâre judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui
patrimoniu.
Când nici unul dintre aceste temeiuri nu există şi totuşi s-a creat un dezechilibru
patrimonial, se recunoaşte dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul
împotriva celui care şi l-a mărit;
240
- absenţa oricărui alt mod juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a
micşorat patrimoniul, a pierderii suferite; în acest sens se vorbeşte despre caracterul
subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
După cum s-a spus, cel sărăcit are drept la actio de im rem verso numai atunci
când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept nici o altă acţiune în justiţie, pentru
valorificarea dreptului său la reparaţiune.
Astfel, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la
cel la care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe aceea a unei acţiuni de in
rem verso.
De asemenea, această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei
părţi să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau executare necorespunzătoare.
Practica judecătorească a subliniat, pe drept cuvânt, că „acţiunea din contract exclude
acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei”.
Acestea sunt condiţiile pentru a se intenta actio de in rem verso. Observăm că nu
se cere nici o condiţie de capacitate a părţilor; aceasta pentru că obligaţia de restituire se
naşte independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor.
Cât priveşte proba într-o actio de in rem verso, urmează a se aplica regulile de
drept comun în materie. Subliniem că, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada
lor se poate face cu orice mijloc de probă. În măsura în care se va invoca un act juridic,
urmează a se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. Civ.).
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Ca urmare a creării dezechilibrului
patrimonial prin mărire unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naşte un raport juridic
obligaţional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei
de restituire, către cel care, în mod corespunzător şi-a micşorat patrimoniu şi care devine
la rândul său creditor al aceleiaşi obligaţii.
În principiu, restituirea trebuie să se facă în natură. Atunci când aceasta nu mai
este cu putinţă, urmează a se face restituirea prin echivalent.
Obligaţia de restituire are o dublă limită:
a) cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura
creşterii patrimoniului său, iar această creştere trebuie apreciată la momentul intentării
acţiunii. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care bunul cu care s-a mărit patrimoniul a
241
pierit în mod fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează.
Dacă lucrul a fost vândut, va trebui restituită valoarea lui in momentul introducerii
acţiunii;
b)cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea
patrimoniului său, căci altfel s-ar îmbogăţii fără temei legitim.
Sau, cum s-a precizat în practica judecătorească, „justa aplicare a principiului
(îmbogăţiri fără temei legitim – nota ns.) impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să
nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească
valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”.
Prescripţia acţiunii. Acţiunea de restituire este supusă termenelor generale de
prescripţie, de 3 ani în raporturile dintre persoanele fizice. Potrivit art. 8 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei termenul
de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel ce şi-a micşorat patrimoniul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a
beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.
Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a determina natura
juridică a îmbogăţirii fără temei legitim va trebui să plecăm de la constatarea că raportul
juridic la care ea dă naştere îşi are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă
vorba despre un fapt juridic licit ce constă, aşa după cum am arătat, în acţiunea ori
evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca
pentru aceasta să existe un temei legitim, din care ia naştere obligaţia de restituire în
sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.
Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de răspunderea civilă
delictuală, pe de o parte, iar, pe de o parte, pentru că mărirea patrimoniului nu presupune
vina celui care o primeşte, iar, pe de altă parte, pentru că obligaţia de restituire a acestuia
este, după cum am văzut, limitată.
242
D.4. Fapta ilicită cauzatoare de pre judicii, izvor al obligaţiilor (Răspunderea
civilă delictuală). Noţiune, pricnipii şi funcţii. Delimitarea răspunderii civile
delictuale de alte forme de răspundere juridică. Răspunderea pentru fapta proprie.
Răspunderea pentru fapta altei persoane. Răspunderea pentru prejurdiciile cauzate
de animale. Răspunderea pentru ruina edificiului. Răspunderea pentru pre judiciile
cauzate de lucruri în general
Noţiune, principii şi funcţii
În puţine articole (art. 998-1003), în texte cu grad mare de generalitate, Codul
civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerinţe de etică şi echitate
socială, cât şi unor cerinţe ale securităţii juridice: principiul răspunderii civile pentru
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În completare, prin art. 999
se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa,
dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (Art. 998-999), prin articolele 1000-
1002 Cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru ilicită săvârşită
de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori
animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1000 alin. 1 şi art. 1001), precum şi
răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi
aparţin (art. 1002).
Prin art. 1003 Cod civil este concretizat caracterul solidar al răspunderii
persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuală
al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.
Corelaţii. Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte
componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.
Constituie una din formele răspunderii juridice. Răspunderea juridică cunoaşte mai multe
forme: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea disciplinară, răspunderea
243
administrativă, precum şi diferite alte modalităţi în care răspunderea juridică se poate
manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.
Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligaţie de despăgubire, de
reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită. La rândul său, răspunderea civilă poate
fi delictuală sau contractuală.
Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula,
poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală
ori cu răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de
răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător şi va acţiona în
formele sale specifice.
Funcţiile răspunderii civile delictuale. Funcţia educativ-preventivă. Conştiinţa ca
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ci atrage, după sine
obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie educativă şi deci o funcţie
socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Funcţia reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o
obligaţie de dezdăunare, care se stabileşte în sarcina autorului prejudiciului, îndeplineşte
o funcţie reparatorie. Constituie un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere juridică
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală. Atât răspunderea civilă
delictuală cât şi răspunderea penală intră în acţiune ca urmare a comiterii unei fapte
ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În îndepărtata istorie a instituţiei răspunderii juridice, cele două feluri de
răspundere – civilă şi penală – se confundau. Cu timpul, deosebirea dintre ele a devenit
din ce în ce mai netă, ea fiind în prezent unanim acceptată în toate sistemele de drept.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, aceasta acţionează ori de câte ori,
printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea
civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acţiona concomitent, se pot,
cu alte cuvinte, cumula.
244
Deosebiri existente între răspunderea civilă şi cea penală: temeiul, rolul
vinovăţiei autorului, capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor
ilicite, modul de stabilire a răspunderii, competenţa instanţelor, modul de sesizare,
procedura de judecată, reglementarea prescripţiei.
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Elementele
care le condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o
anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârş irea
cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu
patrimonial; un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; capacitatea juridică a celui
chemat să răspundă.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi o constituie faptul că, pe când în
cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter
general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite –,
în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită
prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit
şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere să preexiste un contract, şi
anume un contract valabil încheiat.
Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală se
referă la unele condiţii ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la
punerea în întârziere şi la convenţiile de nerăspundere.
Cât priveşte capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este capacitatea
deplină de exerciţiu. Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se
stabileşte prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală,
oricine a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă.
În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi
speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a executat
obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în
întârziere nu operează de drept.
245
În cazul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere încheiate anterior
săvârşirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.
În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de
nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.
Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea
contractuală, întrucât în materia răspunderii civile delictuale aceasta este integrală, cel ce
a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele
previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.
O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al
răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârşirea faptei ilicite, şi în caracterul, în
principiu divizibil, al obligaţiei de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile
contractuale.
În ceea ce priveşte dovada culpei sunt reţinute, de asemenea, unele deosebiri între
cele două responsabilităţi.
În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului
trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă şi unele cazuri în care culpa este
prezumată.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai
existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi,
culpa debitorului este prezumată.
Creditorul pagubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea
delictuală; este ţinut de contract.
Prin excepţie, se admite dreptul de opţiune al creditorului, dacă neexecutarea
contractului este în acelaşi timp şi infracţiune. În situaţia în care neexecutarea
contractului este infracţiune, iar persoana vătămată este o unitate menţionată la art. 145
C.pen. ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, în procesul penal şi se rezolvă potrivit
regulilor răspunderii civile delictuale. Astfel, nu există drept de opţiune, creditorul fiind
obligat să se folosească numai de acţiunea delictuală.
Critică. Felul răspunderii nu se poate schimba după calea procedurală aleasă ori
impusă. Art. 14 C.pr.pen. face referire la legea civilă şi nu la răspunderea civilă delictulă.
246
Răspunderea pentru fapta proprie
Din dispoziţiile art. 998 –999 C. Civ. Rezultă că răspunderea delictuală pentru
fapta proprie presupune existenţa a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicită şi
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, şi existenţa unui element
subiectiv, culpa celui care a cauzat prejudiciul.
Cu privire la toate aceste elemente sau cerinţe sunt de semnalat contribuţii
semnificative, dintre care amintim pe cele care urmează:
- cu privire la prejudiciu: s-a adoptat concepţia largă şi realistă, conform căreia,
prejudiciul poate rezulta nu numai din încălcarea unui drept subiectiv, ci şi din lezarea
unui interes legitim; s-au precizat formele posibile ale prejudiciilor (patrimoniale şi
nepatrimoniale; cauzate persoanei şi bunurilor sale; cauzate avutului public şi avutului
personal; individuale şi colective, instantanee şi succesive; temporare şi permanente etc.)
s-au stabilit cerinţele necesare pentru ca prejudiciul să poată fi reparat (de a fi cert, direct,
personal şi încă nereparat pe o altă cale juridică) s-au delimitat prejudiciile susceptibile
de reparare în natură faţă de prejudiciile care pot fi reparate numai printr-o despăgubire
bănească; s-au indicat cazurile-tip în care, la stabilirea despăgubirii, se iau în considerare
şi unele venituri ale victimei, ca pensia şi ajutorul social, astfel încât cuantumul
despăgubirii să reprezinte numai diferenţa până la acoperirea integrală a prejudiciului s-
au acceptat cazurile în care despăgubirea acordată poate fi modificată, este sistată ori se
stinge ş.a.;
- cu privire la fapta ilicită: constă într-o conduită umană, comisivă sau omisivă,
păgubitoare şi ilicită (în înţelesul specific de ilicit civil delictual); că în anumite cazuri,
caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat (legitimă apărare, starea de necesitate,
permisiunea legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei, exerciţiul normal al
unui drept subiectiv etc.); şi că, exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv (adică prin
deturnarea de la scopul în vederea căruia a fost prevăzut de lege), va fi sancţionat, după
caz, fie prin lipsirea sa de ocrotire legală, fie ca delict civil;
- cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu: practica
judiciară a statuat că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor al
acesteia trebuie să fie expresia unei necesităţi şi nu a unei înlănţuiri întâmplătoare de
247
evenimente; şi că acest raport constituie un tot cauzal indivizibil, alcătuit atât din faptele
ce formează cauza necesară, cât şi din condiţiile cauzale, adică din faptele care fac
posibilă acţiunea cauzală;
- cu privire la culpă: sub aspect terminologic, pentru a indica elementul subiectiv
al răspunderii, Codul civil foloseşte expresiile: greşeală (art. 998), neglijenţă şi
imprudenţă (art. 999); prin tradiţie, aceste expresii sunt reunite în termenul generic de
culpă, în înţelesul de culpă civilă delictuală; acesta este termenul statornicit în practica
noastră judiciară şi cu precădere folosit în literatura juridică de drept civil; cum însă, în
materie penală, ca şi în alte materii fapta ilicită intenţională este numită dol, iar în cea
neintenţională, culpă, un renumit şi regretat teoretician al dreptului civil a folosit ca
termen general pe acela de greşeală, „în delictul civil poate fi intenţională dolul sau
neintenţională: culpa; iar în căutarea unei terminologii unitare pentru toate formele de
răspundere juridică, din întregul sistem de drept, s-a sugerat adoptarea termenilor
echivalenţi de vină au vinovăţie folosiţi, de altfel, şi în alte ramuri de drept, ca dreptul
penal şi dreptul muncii.
b) Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice. Răspunderea
delictuală a persoanelor juridice rezultă din dispoziţiile de drept comun în materie ale art.
998 – 999, 1000, alin. 1 şi 3, şi 1001 – 1002, C. Civ., şi dispoziţiile speciale ale art. 35
din Decretul nr. 31/1954.
Conform acestor dispoziţii legale, răspunderea delictuală a persoanelor juridice
poate fi: o răspundere pentru fapta proprie, o răspundere pentru fapta altuia, adică a
prepuşilor persoanelor juridice, sau o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile,
edificiile ori animalele ce le aparţin. Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor
juridice prezintă, în dreptul român, două trăsături specifice prevăzute de art. 35 din
Decretul 31/1954 şi anume:
- prima trăsătură: răspunderea persoanelor juridice este angajată ori de câte ori
organele lor săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă numai dacă au fost
îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.
248
- cea de-a doua trăsătură: persoanele fizice care compun organele persoanelor
juridice răspund şi ele pentru faptele lor cauzatoare de prejudicii, atât faţă de persoanele
juridice, cât şi faţă de victimele prejudiciilor.
Răspunderea pentru fapta altei persoane
După cum am arătat anterior, răspunderea pentru fapta altei persoane este o
răspundere civilă delictuală indirectă, cuprinzând următoarele forme:
- răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor minori (art.1000 alin. 2,
C.civ.);
- răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii
şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.);
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin.3, C.civ.).
Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori
Temeiul legal. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori este
reglementată de art. 1000 alin. 2 C.civ., potrivit căruia “tatăl şi mama, după moartea
bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dânşii”.
Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 2 C.civ. Răspunderea prevăzută de
art. 1000 alin. 2 se aplică părinţilor, indiferent dacă filiaţia este din căsătorie sau din afara
căsătoriei. Ele se aplică şi celui ce a înfiat copilul minor.
Nu sunt asimilaţi părinţilor şi nu răspund pentru art. 1000 alin. 2, ci eventual
pentru art. 998-999 C.civ., tutorii, instituţiile de ocrotire sau persoanele fizice cărora le-au
fost încredinţate minorii.
Fundamentarea răspunderii părinţilor.
Răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare atât a obligaţiilor de supraveghere a copilului cât şi a celei de a asigura
educarea copilului.
249
Articolul 1000 alin. 2 C.civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă din fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii, care justifică răspunderea părinţilor: prezumţia unei fapte ilicite
concretizate în lipsa ori insuficienţa supravegherii şi educării (creşterii) copilului minor;
prezumţia unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a părinţilor; şi,
prezumţia de culpă a părinţilor faţă de fapta lor ilicită şi prejudiciul cauzat.
Acestea sunt prezumţii legale cu caracter relativ, putând fi înlăturate prin proba
contrarie. Prin această probă, părinţii trebuie să dovedească împrejurarea "că n-au putut
împiedica faptul prejudiciabil" (art. 1000 alin. 5 C.civ.).
Condiţiile răspunderii părinţilor. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru faptele
copiilor lor minori sunt: condiţii generale şi condiţii speciale.
- Condiţii generale.
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la:
- existenţa prejudiciului,
- existenţa faptei ilicite a minorului,
- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte capacitatea delictuală, aceasta trebuie să existe numai în
persoana părintelui, nefiind condiţionată de existenţa discernământului minorului.
- Condiţii speciale. Condiţiile specifice ale răspunderii părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori se desprind chiar din analiza art.1000 alin. 2
C.civ., potrivit căruia aceştia răspund “de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care
locuiau cu dânşii”:
a. copilul să fie minor la data săvârşirii faptei. Răspunderea nu se aplică dacă
copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani prin efectul căsătoriei;
b. copilul să aibă locuinţa la părinţii săi. Ceea ce interesează este locuinţa pe
care legea o stabileşte pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă.
Doctrina si practica instanţelor au stabilit că părinţii răspund pentru faptele ilicite
comise de minor dacă:
- minorul a părăsit locuinţa părinţilor Iară voia acestora şi în timp ce era fugit a
comis o faptă cauzatoare de prejudicii, când se dovedeşte că părăsirea locuinţei este imr
itabilă părinţilor datorită dezinteresului manifestat în ere erea si educarea minorului;
250
- minorul se afla temporar în vizită la rude ui la prieteni în aceeaşi sau în altă
localitate (de exemplu, minorul se afla în vacanţă);
- minorul era internat în spital, a fugit şi în timp ce vagabonda a săvârşit o faptă
cauzatoare de prejudiciu.
Dacă în cazul în care la data săvârşirii faptei ilicite de către minor părinţii săi se
aflau în executarea unei pedepse privative de libertate sau erau arestaţi preventiv nu se
mai poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 2 C.civ., invocându-se lipsa
comunităţii de locuinţă şi imposibilitatea în care părinţii se aflau de a exercita
supravegherea asupra minorului.
Pentru minorul internat într-o şcoală de reeducare, care fugind din şcoală a
săvârşit o fapta ilicită, s-a considerat că, deşi părinţilor nu le este imputabilă lipsa de
supraveghere, instanţa trebuie să examineze dacă şi în ce măsură la producerea pagubei a
contribuit alături de culpa institutorului şi o eventuală culpă a acestora, constând în
deficienţele manifestate de ei în educaţia copilului minor. în cazul în care ar fi constatată
o asemenea culpă, răspunderea părinţilor să fie angajată alături de aceea a institutorului,
în raport cu gradul propriei lor culpe.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor când aceştia nu locuiesc împreună cu
minorii (părinţii sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt), regula este că pentru fapta ilicită a
minorului va răspunde numai părintele căruia i-a prin hotărâre judecătorească sau prin
învoiala părinţilor.
Acelaşi părinte va răspunde şi pentru fapta comisă de minor în timp ce minorul
locuia în fapt la celălalt părinte dacă această locuire nu a avut un caracter de durată (de
exemplu, minorul se afla într-o simplă vizită). Per a contrario va răspunde părintele la
care copilul locuieşte în fapt ori de câte ori locuirea are caracter de durată.
În cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a
fost încredinţat şi a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea acestui
părinte ar putea fi angajată pe temeiul art. 998-999 C.civ. împreună cu răspunderea
celuilalt părinte căruia copilul fusese încredinţat şi căruia urmează să i se aplice
prevederile aii. 1000 alin. 2 C.civ.
Practica judiciară mai recentă merge pe ideea că poate fi angajată în temeiul art.
1000 alin.2 C.civ. şi răspunderea pîrintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi chiar
251
în si uaţia în care acesta nu ar exercita în fapt supravegherea lui, în rucât el nu a rupt
legăturile cu minorul şi nu este absolvit de obligaţiile părinteşti. Răspunderea părintelui
căruia nu i-a fost încredinţat minorul nu ar mai putea fi angajată în temeiul art. 1000 alin.
2 C.civ. în situaţia în care părintele respectiv ar face dovada că a fost efectiv împiedicat
de celălalt părinte să aibă legături personale cu minorul.
Efectele răspunderii părinţilor. Părinţii răspund integral fată de victima
prejudiciului cauzat de minor. Dacă minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii vor
răspunde.
Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victima
poate opta într-o acţiune în justiţie numai împotriva minorului (care răspunde pentru fapta
proprie potrivit art. 998-999 C.civ.), fie numai împotriva părinţilor (art. 1000 alin. 2
C.civ.), fie deopotrivă împotriva minorului şi părinţilor.
Când minorul a săvârşit fapta cu alte persoane, iar părinţii au reparat integral
paguba, părinţii se pot îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celorlalţi coautori.
În situaţia în care minorul a avut discernământ la data comiterii faptei ilicite
prejudiciabile, s-a pus în doctrină problema dacă răspunderea părinţilor şi a minorului
este solidară sau in solidum deoarece art. 1003 C.civ. instituie principiul răspunderii
solidare în materia răspunderii delictuale directe sau indirecte dacă prejudiciul este
imputabil mai multor persoane.
Întrucât temeiul răspunderii părinţilor şi al minorilor este diferit, răspunderea
părinţilor avându-şi temeiul în art. 1000 alin. 2 C.civ., iar răspunderea minorului în art.
998-999 C.civ., considerăm că nu există solidaritatea prevăzută în art 1003 C.civ., fiecare
atât părinţii cât şi minorul putând fi obligaţi separat la repararea pagubei. Numai astfel li
se permite părinţilor dreptul de regres pentru întreaga sumă împotriva minorului, acea sta
fiind specifică obligaţiilor in solidum.
Părinţii sunt apăraţi de răspundere (art. 1000 alin. 5 C.civ.) dacă probează că nu
au putut împiedica săvârşirea faptei păgubitoare, respectiv că şi-au îndeplinit în mod
ireproşabil îndatoririle ce le reveneau în supravegherea şi educarea minorului.
Părinţii mai sunt apăraţi de răspundere dacă fac dovada că fapta ilicită s-a datorat unui
fapt exterior copilului pentru care nu sunt ţinuţi să răspundă (caz fortuit, forţă majoră,
fapta unui terţ) sau dacă dovedesc lipsa lor de discernământ.
252
Răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de
elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.)
Temeiul legal. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor
pentru faptele ucenicilor este reglementată de art. 1000 alin.4 C.civ., potrivit căruia
institutorii şi artizanii sunt responsabili de "prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în
tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere".
Domeniul de aplicare. Prin institutor se înţelege personalul didactic de predare şi
personalul didactic ajutător din învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi
profesional. Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate aceste situaţii,
doctrina a propus utilizarea termenului de profesor, aplicabil tuturor membrilor corpului
didactic.
Legea instituie răspunderea pentru membrii personalului didactic priviţi ca
persoane fizice şi nu pentru instituţia şcolară ca persoană juridică, inspectoratul de
învăţământ, etc.
Prin artizan se înţelege meşteşugarul care angajează ucenici pentru instruire
practică.
Fundamentul răspunderii institutorilor (artizanilor). Fundamentul răspunderii
este dat de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de institutor (artiza n) a
îndatoririi de supraveghere a elevului (ucenicului).
Ca şi art. 1000 alin.2, art. 1000 alin. 4 C.civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă
din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii: prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a
fost îndeplinită sau a fost îndeplinită necorespunzător; prezumţia că între această faptă
ilicită omisivă şi prejudiciul săvârşit de elev există un raport de cauzalitate, şi prezumţia
de vinovăţie a institutorului (artizanului) faţă de fapta lui şi faţă de prejudiciu.
Potrivit art. 1000 alin. 5 C.civ., aceste prezumţii de culpă sunt relative, fiind
înlăturate la proba contrarie.
Condiţiile răspunderii institutorilor (artizanilor). Pentru a fi angajată
răspunderea institutorilor (artizanilor), trebuie îndeplinite atât condiţiile generale ale
răspunderii cât şi condiţiile specifice acestei răspunderi:
253
a. Condiţiile generale. Condiţiile generale presupun dovedirea de către victimă a
existenţei faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existenţa prejudiciului şi a raportului de
cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
În principiu, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului sau
ucenicului, răspunderea profesorului sau meşteşugarului putând fi angajată şi în cazul în
care elevul ori ucenicul este deficient psihic şi nu are discernământ.
b. condiţiile speciale. Condiţiile speciale necesare angajării răspunderii
institutorilor (artizanilor) sunt: elevul sau ucenicul autor al faptei ilicite să fie minor, şi
fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle
sub supravegherea institutorului sau artizanului.
Pentru a răspunde trebuie ca institutorul sau meşteşugarul prin faptele sale
comisive sau omisive să fi făcut posibilă sustragerea elevului (ucenicului) de la
supraveghere, de exemplu, institutorul lipseşte sau întârzie nemotivat în intervalul de
timp când s-a comis fapta ilicită.
Răspunderea nu operează dacă paguba a fost comisă când elevul sau ucenicul nu
se afla sau nu trebuia să se afle sub supravegherea institutorului (de exemplu, fapta a fost
comisă în afara orelor de program sau în vacanţii) şi nici când elevul se sustrage de la
supraveghere absentând sau fugind de la şcoală.
Precizăm că institutorul (artizanul) răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta
elevului (ucenicului) altor persoane şi nu pentru prejudiciul a cărei victimă poate fi elevul
dacă în acest ultim caz fapta ilicită a fost provocată de o persoană care nu avea calitatea
de elev.
Efectele răspunderii institutorilor (artizanilor). Dacă sunt întrunite condiţiile
generale şi speciale şi dacă există discernământ, victima prejudiciului poate opta între:
- o acţiune împotriva elevului (ucenicului) care va răspunde pentru fapta proprie
în baza art. 998-999 C.civ., împotriva institutorului în baza art. 1000 alin. 4
Sau
- o acţiune combinată îndreptată împotriva elevului (ucenicului) şi institutorului
(artizanului).
În cazul în care prejudiciul a fost reparat de instit' ;tor acesta se va îndrepta cu
acţiune în regres împotriva > evului sau ucenicului care a comis cu discernământ far .
254
ilicită. Acţiunea în regres are ca temei art. 998-999 Cei , sub forma subrogaţiei legale prin
plata creditorului.
Ca şi părinţii, institutorii sau meşteşugarii sunt apăraţi de răspundere dacă potrivit
art. 1000 alin. 5 C.civ. probează că nu au putut împiedica fapta păgubitoare, respectiv că
şi-au îndeplinit activitatea de supraveghere.
În principiu, răspunderea părinţilor pentru copilul minor nu poate fi angajată
concomitent cu cea a profesorului ci subsidiar, în măsura în care profesorul va reuşi să se
elibereze de răspunderea ce îi revenea, făcând dovada că deşi a exercitat supravegherea
cuvenită nu a putut împiedica faptul prejudiciabil.
Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate (art. 1000 alin.3, C.civ.)
Temeiul legal. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este
reglementată de art. 1000 alin. 3 C.civ., potrivit căruia comitenţii răspund "de prejudiciul
cauzat de... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat".
Domeniul de aplicare. Prin comitent se înţelege persoana îndreptăţită să-şi
exercite autoritatea asupra altei persoane în sensul de a- i supraveghea, îndruma si
controla activitatea în funcţia pe care i-a încredintat-o.
Prepusul este persoana care acceptă să facă ceva, indiferent dacă este sau nu
retribuită în interesul altei persoane punându-se sub autoritatea acesteia.
Dacă comitentul este o persoană fizică sau juridică, prepusul este întotdeauna o
persoană fizică.
De esenţa raportului de prepuşenie este existenţa unei relaţii de subordonare a
prepusului faţă de comitent, întemeiată pe acordul dintre cele două persoane. Raportul de
subordonare este o chestiune de drept, atât timp cât dreptul de direcţie şi control al
comitentului asupra prepusului trebuie să fie acceptat, în prealabil, de către acesta din
urmă, iar în acest scop este necesar ca între cei doi să intervină un acord de voinţă.
Raportul de subordonare se poate naşte pe baza :
255
- contractul individual de muncă. Contractul individual de muncă constituie cel
mai important izvor al raportului de prepuşenie deoarece, prin conţinutul său, creează
raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii,
a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea în care este încadrată.
Subiectele de drept care pot avea calitatea de comitent, întemeiată pe contractul
de muncă sunt regiile autonome, societăţile comerciale, precum şi societăţile agricole. De
asemenea, pot avea calitatea de comitent, izvorând dintr-un contract de muncă, orice alte
persoane juridice sau fizice a căror poziţie contractuală este aceea de angajator sau, în
termenii consacraţi de legislaţia comercială, de "patron" (art. 393 alin.l C.com);
- contractul de mandat. în principiu, contractul de mandat nu dă naştere
raportului de prepuşenie, întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de
subordonare caracteristic raportului de prepuşenie.
în situaţia când, părţile cad de acord în privinţa unei depline subordonări a mandatarului
faţă de mandant, acest contract poate constitui un izvor al raportului de prepuşenie în
sensul art. 1000 alin. 3 C.civ;
- contractul de antrepriză. Şi în cazul acestui contract, ca şi la cel de mandat, în
principiu nu există raport de prepuşenie.
în cazuri excepţionale, se poate admite un asemenea raport atunci când renunţând la
autonomia sa în îndeplinirea obligaţiilor asumate, antreprenorul poate avea calitatea de
prepus al beneficiarului lucrării, trebuind să se subordoneze efectiv autorităţii acestuia.
Fundamentarea răspunderii comitentului. În doctrina şi practica judiciară au
fost experimate mai multe opinii în ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii
comitentului pentru faptele prepusului:
- teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea comitentului se
întemeiază pe o greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo), ori pe o greşită sau
necorespunzătoare supraveghere a acestuia (culpa in vigilendo). Această fundamentare a
evoluat spre ideea unei prezumţii legale absolute de culpă în supraveghere, îndrumare şi
control din partea comitentului;
- teoria reprezentării, conform căreia prepusul acţionează în cadrul funcţiei
încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al
acestuia şi deci fapta sa ilicită este fapta comitentului însuşi.
256
Şi această teorie este susceptibilă de critici deoarece reprezentarea şi mandatul
presupun acte juridice şi nu fapte juridice, iar răspunderea comitentului este o răspundere
pentru fapta altuia, şi nu o răspundere pentru fapta sa proprie.
- teoria riscului, potrivit căreia comitentul, fiind acela care trage foloasele
activităţii desfăşurate de prepus, tot el trebuie să suporte şi consecinţele negative ale
acestei activităţi. Această teorie a fost considerată de dootrină ca fiind incompatibilă cu
dreptul comitentului de a se întoarce împotriva prepusului, pentru recuperarea sumelor
plătite cu titlu de daune în locul acestuia.
- teoria garanţiei, împărtăşită în unanimitate de doctrină, consideră comitentul un
adevărat garant al intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concretă de a
obţine repararea integrală a prejudiciului suferit şi punând-o la adăpost de pericolul unei
eventuale insolvabilităţi a prepusului.
în literatura de specialitate s-au conturat două opinii: teza garanţiei obiective şi teza
garanţiei subiective:
a. potrivit concepţiei obiective, garanţia îşi găseşte suportul şi justificarea în riscul
de activitate sau de profit, aşa încât este detaşată de orice idee de culpă prezumată a
comitentului;
b. potrivit concepţiei subiective, pe care o împărtăşim, garanţia s-ar întemeia pe o
culpă (prezumată) a comitentului în îndeplinirea îndatoririlor ce- i revin de a supraveghea,
îndruma şi verifica activitatea prepusului în funcţia încredinţată. Prin urmare, ideea de
garanţie, bazându-se pe ideea de vinovăţie, nu o exclude, ci formează cu aceasta din urmă
o anumită unitate specifică a elementelor obiective şi a celor subiective.
Condiţiile răspunderile comitentului. Pentru a fi angajată răspunderea
comitenţilor, trebuie îndeplinite atât condiţiile gsnerale ale răspunderii cât şi condiţiile
specifice acestei răspunderi:
- Condidiţii generale. Victima trebuie să facă dovada existenţei .uturor condiţiilor
răspunderii civile delictuale, prevăzute ie art. 998-999 C.civ., şi anume: fapta ilicită a
prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului şi
prejudiciu, precum şi culpa prepusului.
în literatura de specialitate a fost exprimată opinia, conform căreia pentru angajarea
răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada culpei prepusului,
257
fiind suficientă dovedirea numai a celorlalte trei condiţii (fapta ilicită, prejudiciul şi
raportul de cauzalitate dintre acestea). Această opinie nu a fost împărtăşită de practica
judecătorească şi doctrină, considerându-se că pentru angajarea răspunderii comitentului,
este necesar ca toate condiţiile generale ale răspunderii prepusului, inclusiv vina acestuia,
să fie întrunite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, răspunderea comitentului este
instituită ca o garanţie pentru obligaţiile născute din fapta ilicită a prepusului.
- Condiţii speciale. Pentru angajarea răspunderii comitentului se mai cer întrunite
două condiţii speciale si anume: existenţa raportului de prepuşenie şi săvârş irea faptei
ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent:
a. raportul de prepuşenie. Raportul de prepuşenie trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabile de către prepus, comitentul continuând să răspundă chiar
dacă în momentul introducerii acţiunii în reparaţie de către victimă, autorul faptei ilicite a
încetat să mai fie prepusul său;
b. săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate
de comitent. Această condiţie a fost interpretată diferit, pomindu-se de la o interpretare
restrictivă, potrivit căreia răspunderea comitentului trebuie angajată numai dacă fapta
ilicită s-a înscris în limitele funcţiei încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare
extensivă, potrivit căreia răspunderea comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în
care prepusul, abuzând de funcţia încredinţată, a depăşit limitele acesteia, funcţia
constituind numai un simplu "prilej", "o simplă ocazie" care a dat prepusului posibilitatea
săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel putându-se asigura o mai
bună protecţie a intereselor victimei.
În legătură cu această condiţie specială, în literatura de specialitate au fost
propuse următoarele principii:
- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal
al funcţiei, când a lucrat pentru comitent, în limitele scopului, în vederea căruia i-au ost
conferite funcţiile;
- comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul c?' jat de prepus, prin depăşirea
funcţiei şi chiar prin exerciţiul i juziv al acestuia, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi
funcţie să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta
258
ilicită să fi fost săvârşită în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea
este săvârşită în interesul comitentului.
Legătura între funcţia încredinţată şi fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de
timp, de loc sau de mijloace folosite.
Comitentul nu va fi obligat să răspundă dacă victima a cunoscut faptul că
prepusul a săvârşit fapta cu depăşirea limitelor funcţiei sale sau printr-un exerciţiu
abuziv, ori că a acţionat în interes propriu.
Efectele răspunderii comitentului.
a. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima. Victima are
posibilitatea de a se adresa pentru recuperarea întregului prejudiciu, la alegere, fie
comitentului, fie comitentului şi prepusului deodată, ori succesiv, fie numai prepusului.
Ca şi în cazul răspunderii părinţilor şi a institutorilor (artizanilor), în literatura de
specialitate s-a pus problema naturii juridice a răspunderii comitentului şi cea a
prepusului.
S-a susţinut de unii autori că răspunderea comitentului este solidară cu cea a
prepusului, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 1003 C.civ. potrivit căror i "când
delictul sau quasi-delictul este imputabil mai multor p ;rsoane, aceste persoane sunt ţinute
solidar pentru despăgubire".
Într-o altă opinie, s-a susţinut că între comitent şi prepus nu poate lua naştere o
obligaţie solidară, ci o (obligaţie in solidum, arătându-se în acest sens că prepusul şi
comitentul au calităţi diferite şi anume autor al faptei prejuc iciabile, respectiv garant al
plăţii despăgubirilor către victină. Deşi ambii au aceeaşi obligaţie, constând în repararea
imegrală a pagubei, ei nu răspund în calitate de codebitori so idari, în temeiul art. 1003
C.civ., deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună.
În opinia noastră, obligaţia comitentului care răspunde pentru fapta personală a
prepusului său poate fi caracterizată drept, obligaţie in solidum, datoria fiind indivizibilă
în raporturile dintre codebitori, neîmpărţindu-se între aceşir..
Spre deosebire de solidaritatea pasivă (art. 105? C.civ), în cadrul căreia
codebitorul care a plătit întreaga date- pentru a-şi recupera sumele avansate, se poate
îndrer . împotriva acestora numai în limita cotei de contribuţie a fiecăruia la naşterea
obligaţiei, la obligaţiile in solidum, dreptul de regres al celui care a avansat creditorului
259
întreaga sumă reprezentând datoria, se exercită împotriva celorlalţi codebitori pentru
întreaga plată efectuată.
În situaţia în care prepuşii mai multor comitenţi, prin fapta lor ilicită şi culpabilă,
au produs o pagubă comitentului unuia dintre ei, ceilalţi comitenţi vor răspunde solidar
faţă de comitentul prejudiciat, numai cu proprii lor prepuşi, proporţional cu partea de
contribuţie a fiecărui prepus la producerea prejudiciului. în ceea ce ne priveşte, avem
rezerve faţă de această soluţie. Comitenţii răspund in solidum deoarece între ei nu
operează solidaritatea prevăzută de art. 1003 C.civ., ci doar între prepuşii lor, vinovaţi de
producerea prejudiciului.
Prepuşii, indiferent de subordonarea lor, vor răspunde solidar faţă de victimă,
pentru întreg prejudiciul.
Dacă mai mulţi prepuşi, subordonaţi unor comitenţi diferiţi, au săvârşit împreună
o faptă ilicită, prin care au cauzat prejudicii unei terţe persoane, s-a considerat că, atâta
vreme cât fiecare dintre comitenţi este garantul propriului prepus, fiecare comitent în
parte va răspunde cu propriul său prepus, în raport de întinderea culpei acestuia sau in
solidum cu acesta. în acest sens, jurisprudenţa2'7 a reţinut că răspunderea fiecărui
comitent are ca limită partea din paguba corespunzătoare culpei prepusului său.
Spre deosebire de părinţi şi institutori, comitenţii nu vor putea fi exoneraţi de
răspundere, conform art. 1000 alin. 5 C.civ., pentru imposibilitatea împiedicării faptului
prejudiciabil.
Comitentul poate fi exonerat de răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C.civ.,
invocând orice împrejurare de natură a înlătura răspunderea pentru fapta proprie a
prepusului său.
b. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. După ce a
despăgubit victima, comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acţiuni în regres, să
pretindă de la
prepus restituirea sumei plătite victimei cu titlu de despăgubiri.
Acţiunea în regres a comitentului solvens împotriva prepusului este o acţiune
civilă, întemeiată pt. dispoziţiile art. 998-999 C.civ. Astfel, comitentul nu va putea
recupera de la prepus despăgubirea avansată victimei, decât pe calea dreptului comun, şi
nicidecum pe o altă cale, cum ar fi, de exemplu, cea prevăzută de Codul muncii, cu
260
privire la decizia de imputare. Comitentul, plătind victimei despăgubirile în locul
prepusului, se subrogă în temeiul art. 1108 C.civ. în drepturile victimei, efectul acestei
subrogaţii constând în preluarea de către comitent a acţiunii pe care victima o avea ea
însăşi împotriva prepusului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de către doi sau mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi
comitent, acesta poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite, deoarece
faţă de comitent prepuşii care au săvârşit fapta rămân obligaţi solidar, conform art. 1003
C.civ..
În cadrul acţiunii în regres, prepusul poate dovedi că fapta comitentului a
determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Astfel, practica judiciară a arătat că
prepusul ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a desfăşurat-o a fost
determinantă de ordinele ori instrucţiunile primite de la comitent .
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Temeiul legal. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este
reglementată de art. 1001 C.civ., conform căruia: "Proprietarul unui animal, sau acela
care se serveşte cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de
animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a scăpat".
Domeniul de aplicare al art. 1001 C.civ. Potrivit art. 1001 C.civ., proprietarul
unui animal sau acela care se serveşte de el în cursul serviciului, este răspunzător de
prejudiciul cauzat de animal, fie că acesta se află sub paza sa, fie că a scăpat.
Intră în această categorie toate animalele domestice, animalele sălbatice aflate în
captivitate, animalele sălbatice aflate în rezervaţii sau în parcuri de vânătoare închise. De
asemenea, s-a admis angajarea răspunderii de art. 1001 C.civ. în sarcina inspectoratelor
silvice şi în cadrul prejudiciilor cauzate de animale scăpate din rezervaţii, consi lerându-
se că acestea ar fi putut prevedea şi preveni producerea prejudiciilor prin intervenţia
directă asupra animalelor aflate în astfel de locuri.
În privinţa animalelor sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene
nu au paza lor juridică, deoarece nu se poate exercita o asemenea pază, motiv pentru care
261
inspectoratele judeţene poartă răspunderea pentru pagubele produse de aceste animale în
temeiul art. 998-999 C.civ., adică potrivit dreptului comun în materie de răspundere.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate revine persoanei care are paza juridică a
animalului în momentul producerii prejudiciului, adică persoanei care deţinea puterea de
comandă, direcţie şi supraveghere asupra acestuia.
Deţin paza juridică a animalului următoarele persoane: proprietarul lucrului şi
persoana căreia i-a transmis folosinţa animalului (uzufructuarul, comodataral, locatarul).
Pot fi paznici juridici şi aceia care în fapt au direcţia independentă, controlul şi
supravegherea lucrului, cum este cazul hoţului, a posesorului neproprietar etc..
Nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 C.civ) persoana
care deţine paza materială a animalului, întrucât aceasta nu are dreptul de a se folosi de
animal pentru sine. Răspunderea celui care deţine paza materială a animalului va putea fi
angajată numai în baza art. 998-999 C.civ., cu condiţia ca victima să dovedească
existenţa elementelor răspunderii instituite prin aceste texte de lege.
În situaţia în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor
proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa unor persoane diferite, răspunderea este
divizibilă. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat este solidară dacă animalul aparţine în
coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosinţa comună a mai multor persoane.
Fundamentarea răspunderii. Răspunderea reglementată de art. 1001 C.civ. este
bazată pe o prezumţie de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice,
dar şi pe ideea de garanţie, în sensul de garanţie a comportamentului general, a defectelor
de comportament ale animalului respectiv.
Această fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
marchează tendinţa spre afirmarea unei adevărate răspunderi obiective în sarcina
persoanei, ce exercită paza juridică asupra animalului.
Condiţiile răspunderii. Pentru a putea determina angajarea răspunderii
reglementată de art. 1001 C.civ., victima prejudiciului va trebui să dovedească existenţa
cumulativă a două condiţii şi anume:
a. prejudiciul a fost produs de animal;
b. animalul se afla în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a
persoanei de la care se pretind despăgubirile.
262
Persoana a cărei răspundere a fost angajată în baza art. 1001 C.civ., se va putea
exonera dacă va dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din următoarele cauze: forţa
majoră, fapta unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă şi
fapta victimei însăşi.
Efecte răspunderii. Victima poate acţiona în temeiul art. 1001 C.civ., împotriva
celui ce deţine paza juridică a animalului sau în temeiul art. 998-999 Ceh, împotriva celui
care deţine paza materială.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima prejudiciului, el are
posibilitatea ca. folosindu-se de prevederile art. 998-999 C.civ., să introducă acţiune în
regres împotriva paznicului material al animalului.
Răspunderea pentru ruina edificiului
Temeiul legal. Răspunderea pentru ruina edificiilor este reglementată de art. 1002
C.civ., conform căruia: "Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul
cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urma lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie".
Domeniul de aplicare al art. 1002 C.civ. Art. 1002 C.civ. nu se aplică decât dacă
prejudiciul a fost cauzat de ruina unui edificiu, deoarece pentru alte imobile, victima se
poate prevala de prezumţia generală de responsabilitate prevăzută de art. 1000 alin.l
C.civ.
Pentru a stabili domeniul de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002 C.civ.
este util a defini noţiunile de "edificiu", "ruină", şi apoi determinarea persoanei a cărei
răspundere este angajată pentru prejudicile cauzate.
Prin edificiu se înţelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor
materiale care se încorporează solului, devenind astfel prin aşezarea sa durabilă un imob il
prin natura sa (tunel, pivniţă, un gard încorporat solului, o casa, un pod etc)
Prin ruina edificiului se înţelege nu numai dărâmarea compleţi, dar şi orice
dezagregare involuntară a părţilor unei construcţii (de exemplu, ruperea unei balustrade),
ca urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.
263
Răspunderea pentru daunele provocate de ruina edificiului revine proprietarului
edificiului, deoarece acestuia îi incumbă supravegherea imobilului său şi împiedicarea
ruinării, nudului proprietar sau superficiarului.
În cazul în care edificiul minat se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie, răspunderea proprietarilor va fi solidară. Această solidaritate rezultă din
unicitatea de obiect, care impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga
datorie, sub rezerva efectului declarativ al unei ulterioare împărţeli, pe calea acţiunii de
regres.
Dacă edificiul ruinat fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o
condiţie rezolutorie, proprietarul sub condiţie rezolutorie, fiind actualul proprietar, va
răspunde până la data îndeplinirii condiţiei întrucât, sub rezerva îndeplinirii condiţiei el
este proprietar la data ruinării edificiului. Proprietarul sub condiţie suspensivă devine
răspunzător la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât efectele îndeplinirii condiţiei
retroactivează până la data încheierii contractului, rezuită că şi răspunderea lui se naşte
tot la această dată, odată cu dobândirea calităţii de proprietar.
Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor. Fundamentul răspunderii
proprietarului pentru ruina edificiului este controversat în literatura de specialitate,
plecându-se de la ideea unei prezumţii relative de culpă a proprietarului pentru
neîndeplinirea obligaţiei de conservare a edific iului şi ajungându-se la ideea unei
răspunderi obiective a proprietarului sau de răspundere întemeiată pe baza unei garanţii
legale, la care este obligat proprietarul.
Considerăm ca întemeiată răspunderea obiectivă bazată pe ideea de garanţie
instituită în sarcina proprietarului edificiului.
Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiilor. Pentru a putea fi angajată
răspunderea proprietarului edif ciului ruinat, victima prejudiciului trebuie să dovedească
existenţa următoarelor elemente ale răspunderii:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu;
- raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere, ori viciul de construcţie şi ruina
edificiului.
264
Proprietarul edificiului se poate exonera de răspundere dacă dovedeşte că ruina se
datorează unor cauze străine: forţa majoră (nu şi cazul fortuit), fapta victimei şi fapta unui
terţ pentru care proprietarul nu este ţinut să răspundă.
Efectele răspunderii pentru ruina edificiilor. Dacă victima prejudiciului a
probat că toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului ruinat va fi
obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.
Dacă proprietarul despăgubeşte pe cel prejudiciat, dar ruinarea edificiului s-a
produs datorită faptei altei persoane, se va îndrepta cu o acţiune în regres împotriva:
- vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, în măsura în care ruina se
datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării edificiului;
- locatarului s iu uzufructuamlui dacă ruina se datorează neefectuării de către
aceştia a reparaţiilor locative;
- organului administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea
reparaţiilor, conform Legii nr. 50/1991, dacă respecdvul organ nu a eliberat autorizaţia
ori a eliberat-o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;
- constructorului sau proiectantului în cazul în care ruina edificiului s-a datorat
unui viciu de construcţie, respectiv de proiectare.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
Temeiul legal. Temeiul legal îl constituie art. 1000 alin.l C.civ., potrivit căruia
"suntem responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem
obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră".
Domeniul de aplicare a art.1000 alin.l C.civ. Pentru determinarea domeniului
de aplicare este util a face unele prezizări:
-noţiunea de lucru. Art.1000 alin.l C.civ., se referă la lucruri neînsufleţite,
indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile, dacă sunt sau nu potenţial periculoase şi
fără a se face distincţia dacă au sau nu au un dinamism propriu, ori dacă au produs
prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în . epaus242, cu excepţia cazului în care este
instituită prin lege o ră spundere specială.
265
Practica judiciară a făcut aplicarea răspunderii instituite prin art.1000 alin.l C.civ.
în următoarele situaţii243: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei
electrice, explozia unui cazan, explozia unei conducte de gaze naturale, spargerea unei
conducte de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal, căderea
unui arbore, căderea gheţii de pe acoperiş, căderea unui vas cu flori de pe un balcon etc).
- noţiunea de paza juridică. Răspunderea reg ementată de art.1000 alin.1 C.civ.
se aplică persoanei care are paza juridică, adică puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi
supravegherea luciului.
Paza juridică se deosebeşte de paza materială244, aceasta din urmă fiind
subordonată celei dintâi. Paza juridică decurge de regulă, dintr-un drept şi nu presupune
neapărat contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce caracterizează orice pază materială.
În principiu, paza juridică este deţinută de proprietarul lucrului, inclusiv atunci
când lucrul a fost pierdut, dar nu este găsit de altcineva. Proprietarul încetează să mai
deţină paza juridică dacă a consimţit ca lucrul să intre în stăpânirea altor persoane sau în
cazul în care o altă persoană şi-a însuşit lucrai în mod ilicit.
Se consideră că au paza juridică asupra lucrului şi titularii unor dezmembrăminte
ale dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparentă), dar şi
titularul posesiei lucrului.
Devine paznic al lucrului şi detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului
îi transmite paza juridică a acestuia printr-un act juridic (de exemplu, contract de
închiriere), precum şi persoana care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei proprietarului
(de exemplu prin furt).
Prepusul unui comitent care, abuzând de funcţiile încredinţate, îşi însuşeşte în fapt
puterea de comandă, de control şi de folosinţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care
foloseşte în interes propriu autovehiculul firmei), îşi însuşeşte paza juridică a lucrului.
- noţiunea de cauzare a prejudiciului prin fapta lucrului. Pentru a distinge
răspunderea prevăzută de art.1000 alin.l C.civ. de răspunderea pentru fapta proprie
(art. 998-999 C.civ) se foloseşte formularea "prejudiciul cauzat prin fapta lucrului".
În legătură cu "fapta lucrului", participarea lucrului la producerea prejudiciului
trebuie să îmbrace caracterul unei fapte distincte şi să aibă forţa cauzală proprie. Astfel
266
spus să nu fie vorba de fapte păgubitoare la producerea cărora lucrurile îndeplinesc rolul
de instrumente pasive prin care se transmit efectele negative ale unor fapte omeneşti.
Toate criteriile propuse de literatura de specialitate (criteriul faptei autonome a
lucrului, independentă de participarea omului; criteriul viciului propriu al lucrului, care
a determinat producerea prejudiciului; criteriul ieşir ii lucrului de sub controlul şi
autoritatea omului; criteriul preponderenţei rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului în
producerea prejudiciului) sunt doar orientative, nici unul dintre ele, în mod singular,
neputând defini noţiunea de "faptă a lucrului", ele putând fi luate în considerare de
practica judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret, să fie folosite la determinarea
câmpului de aplicare a art.1000 alin.l C.civ.
- persoanele îndreptăţite să invoce prevederile art.1000 alin.l C.civ.
Prevederile art. 1000 alin.l C.civ. pot fi invocate de către victima prejudiciului, dar şi de
succesorii săi în drepturi.
Aceste prevederi nu se aplică în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul
material al lucrului pentru prejudicii cauzate unui terţ.
Astfel, de exemplu paznicul material al lucrului, fiindu- i dovedită vinovăţia în
producerea prejudiciului faţă de terţ, nu va putea să se apere împotriva unei eventuale
acţiuni în regres, introdusă de paznicul juridic, invocând răspunderea pe are legea o
instituie prin art.1000 alin.l C.civ. pentru acest din urmă. Dimpotrivă, paznicul material
va putea „ivoca răspunderea paznicului juridic pe temeiul art.IOC.; alin.l C.civ., dacă
însuşi el este victima prejudiciului şi nu s-a reţinut vina sa exclusivă.
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Cu privire
la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina şi practica judecătorească au fost emise
trei teorii: teoria subiectivă, teoria obiectivă şi teoria mixtă:
- teoria răspunderii subiective, conform căreia răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri se întemeiază pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic;
teoria răspunderii obiective, potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este independentă
de vinovăţia paznicului juridic, ea întemeindu-se pe simplul raport de cauzalitate dintre
"fapta lucrului" şi prejudiciu;
- teoria temeiului mixt. Se consideră că temeiul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri este dublu, mixt, subiectiv şi obiectiv, deoarece ideea d e garanţie faţă
267
de terţi se grevează pe ideea de culpă prezumată, pentru a fi cât mai aproape de sistemul
răspunderii prevăzut de Codul civil.
Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pentru
declanşarea răspunderii instituite de art.1000 alin.l C.civ., victima prejudiciului trebuie să
facă dovada prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre "fapta lucrului" (şi nu fapta
proprie a paznicului juridic al lucrului) şi prejudiciu.
Cel ce deţine paza juridică a lucrului poate fi exonerat de răspundere dacă
dovedeşte că prejudiciul s-a produs datorită următoarele împrejurări: fapta victimei
însăşi, fapta unei terţe persoane, pentru care nu este ţinut a răspunde, şi cazul de forţă
majoră (nu şi a cazului fortuit).
Precizăm că pentru a exista o cauză exoneratoare forţa majoră trebuie să
constituie, o împrejurare externă, fără legătură cu lucrul care a provocat prejudiciul.
Această împrejurare trebuie să fie absolut invincibilă (adică ia nivelul actual al ştiinţei, în
momentul producer i prejudiciului, ea este ntru oricine o forţă de nebiruit, nu numai
pentru paznicul juridic) şi absolut imprevizibilă, având un caracter Iraordinar, producerea
împrejurării externe neputând fi prevăzută.
Când împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu
întrunesc caracterul forţei majore, ele constituie caz fortuit care, deşi exclude vinovăţia
paznicului ridic, nu-1 exonerează de răspundere (de exemplu, explozia unui cauciuc nou,
ruperea unei piese din cauza defecţiunilor de fabricaţie).
Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general.
Victima e îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel ce are paza juridică a
lucrului dacă sunt deplinite cele două condiţii, dar poate să-1 urmărească direct : paznicul
material al lucrului, trebuind de această dată să facă dovada elementelor răspunderii
pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.).
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri victimei, iar prejudiciul s-a comis din
cauza paznicului material, paznicul juridic va avea dreptul la o acţiune în regres
împotriva paznicului material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia, potrivit
prevederilor art. 998-999 C.civ.
După caz, răspunderea pentru fapta lucrului nu exclude ispunderea părinţilor
pentru fapta copilului minor (art. 1000 lin. 2 C.civ) ori a institutorului pentru fapta
268
elevului (art. 1000 lin. 4 C.civ), răspunderea paznicului juridic pentru fapta roprie (art.
998-999 C.civ.), răspunderea paznicului material (art.998-999 C.civ.) sau răspunderea
paznicului juridic, în alitate de comitent (art.1000 al in. 3 C.civ.), pentru fapta prepusului
(paznic material).
Când pentru comiterea aceluiaşi delict există mai multe temeiuri juridice de
tragere la răspundere a autorului delictului, alegerea modalităţii de tragere la răspundere
rămâne la aprecierea exclusivă a victimei. Alegând una sau alta din căile posibile, victima
va trebui să se supună exigenţelor de probă cerute de calea aleasă.
Respingerea pretenţiilor victimei într-o cale nu exclude posibilitatea victimei de a
acţiona din nou în judecată invocând un alt temei. în orice caz, deoarece prejudiciul este
unic, chiar dacă există mai multe temeiuri juridice pentru atragerea răspunderii civile
delictuale nu se poate obţine decât o singură asemenea răspundere.
D.5. Efectele obligaţiilor
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului
de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a
pretinde şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat
(art. 1073 C.civ.).
Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de
la debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă
sau în natură a obligaţiei.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în
natură nu mai este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).
269
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor
În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată,
creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să
execute obiectul obligaţiei.
Executarea obligaţiei de a da
În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:
a) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este
întotdeauna posibilă;
b) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două
obligaţii:
- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra
bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;
- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care bunul
se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.
c) dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:
- să ceară executarea silită în natură;
- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar pe
calea executării silite să recupereze preţul acestora;
- să accepte executarea prin echivalent.
Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face
În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de
neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la
îndeplinire, în contul debitorului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea
creditorului de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut
270
cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe
cheltuiala debitorului.
Daunele cominatorii
În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se
schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o
plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună
– până la executarea obligaţiei.
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin
hotărâre judecătorească.
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este
aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în
natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar
încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a
nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului
sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare
valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese
moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma
corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese
compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta
nu se mai poate face.”
Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)
Noţiune
Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se
înţelege dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul
prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
271
Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a
obligaţiei creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă
echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit.
Categorii de despăgubiri
Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri:
- despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;
- despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile
compensatorii care au rolul de a înlocui executarea în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor
Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are
natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei,
contractuală sau delictuală.
În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar
răspunderea contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile,
astfel că în doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile
ale executării obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă
executarea în natură.
Condiţiile răspunderii contractuale
Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara
pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil
încheiat.
Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii
contractuale trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
- fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de
debitor;
272
- existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul
creditorului;
- vinovăţia debitorului.
Condiţiile acordării de despăgubiri
1. Prejudiciul
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau
nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând
creditorului său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a
îndatorat.
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit
căruia debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.
În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata
despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă ca re constă în
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care
întinderea prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca
obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).
2. Vinovăţia debitorului
Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi
este imputabilă.
În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă
debitorului.
Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:
- în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul
săvârşit de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;
273
- în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa
creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu
dovedeşte executarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea
obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.
3. Punerea debitorului în întârziere
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului,
prin care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face,
debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul
domiciliului său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în
întârziere trebuie să îmbrace una din următoarele forme:
- notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;
- cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri: în cazurile
determinate de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori
legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au
ca obiect sume de bani; când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la
împlinirea termenului (art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională);
când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe
care debitorul l-a lăsat să expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081
Cod civil); în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei
electrice sau a apei; în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice: de la data
punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii; din acest moment
creditorul este îndreptăţit să pretindă daune- interese compensatorii; când obligaţia constă
în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută
asupra debitorului.
274
Evaluarea despăgubirilor
1. Evaluarea judiciară
Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este
reglementată de art. 1084-1086 Cod civil: la stabilirea despăgubirilor, instanţa de
judecată va avea în vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul
nu l-a putut realiza; în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul
previzibil la momentul încheierii contractului; debitorul este obligat să repare numai
prejudiciul direct, care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea
contractului.
2. Evaluarea legală
Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă
oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală,
afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune
– interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite
decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge
de drept.”
Dobânzile legale pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului
nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.
3. Evaluarea convenţională
Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia
părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză
penală.
Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către
debitorul său.
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
- este o convenţie accesorie;
275
- are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;
- este obligatorie între părţi, ca orice contract;
- este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de
despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat
cuantumul prejudiciului ce- l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l
determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a
făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate
pretinde creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada
prejudiciului suferit.
În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de
împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării
obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele –
interese pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul
pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”
D.6. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie). Acţiunea revocatorie (pauliană).
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
Definiţie
Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile
debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru
valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic
prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta
refuză sau neglijează să şi le exercite.
276
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este
exercitată de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi
fost exercitată de debitor.
Domeniul de aplicare
În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi
acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:
- creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare
şi nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;
- creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un
caracter exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum
ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
- creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de
exemplu, dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea
acţiunii oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv
personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg
acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor,
ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor
coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”.
Condiţiile intentării
Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:
- debitorul să fie inactiv;
- creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de
exemplu, debitorul este insolvabil);
- creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.
Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce
produce următoarele efecte:
- pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia
toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
277
- în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat
cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului.
Acţiunea revocatorie (pauliană)
Definiţie şi natură juridică
Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate
cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se
află în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea
actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.
Domeniul de aplicare
În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii
oblice.
Condiţiile intentării
Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
- existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a
drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine
sau să mărească insolvabilitatea debitorului;
- creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară,
acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
- creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu
oneros, terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul
trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl
atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor,
care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat
bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va
278
putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale,
prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ.”
Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul
respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau
agravarea acesteia.
Efectele acţiunii revocatorii
În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi
inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.
Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani
creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.
Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o
astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.
D.7. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor. Cesiunea de creanţă. Subrogaţia
în drepturile creditorului. Novaţia. Delegaţia
Cesiunea de creanţă
Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de
creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane.
Condiţiile cesiunii de creanţă
Cesiunea de creanţă este un contract, trebuind deci să îndeplinească condiţiile
generale de validitate a oricărui contract; cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte
operaţii juridice (vâzare-cumpărare, dare în plată, donaţie) trebuie să îndeplinească şi
condiţiile de fond specifice acestor contracte.
În principiu orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, indiferent care este
obiectul său, cu excepţia salariului, pensiei de întreţinere şi altor creanţe un un caracter
pur personal.
Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor
fiind un contract consensual. Nu se cere îndeplinită vreo condiţie de formă, cu excepţia
279
cesiunii cu titlu gratuit, care fiind o donaţie trebuie să respecte condiţiile de formă ale
donaţiei.
Pentru opozabilitate cesiunii faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de
publicitate: notificarea cesiunii către debitor sau acceptarea cesiunii către debitor.
- prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului
persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune; la această formă
de publicitate fac excepţie creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător
care nu trebuie notificate;
- acceptarea cesiunii de către debitor se face , pentru a fi opozabilă tuturor terţilor,
printr-un înscris autentic.
- actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe un termen
mai mare de doi ani, trebuie să fie şi notat în cartea funciară.
Efectele cesiunii de creanţă
Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la
cesionar. De asemenea produce şi efectele operaţiei juridice care se realizează prin
intermediul ei: vânzare-cumpărare, schimb, împrumut, donaţie etc.
a) Efecte specifice între părţi
- Transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul
cesionarului, păstrându-şi natura, garanţiile sau valoarea nominală;
- Când cesiunea se face cu titlu oneros cedentul are obligaţia de garanţie
răspunzând faţă de cesionar de existenţa actuală şi valabilă a creanţei sale. În baza acestei
obligaţii cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile constând în
preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune.
b) Efecte specifice faţă de terţi
- până în momentul notificării sau acceptării, cesiunea creanţei este inopozabilă
debitorului carre poate face plata valabilă, cu efect liberator, către cedent;
- după îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii debitorul cedat devine
debitor exclusiv al cesionarului
- creditorilor cedentului nu le este opozabilă cesiunea până la notificare sau
acceptare, creanţa făcând încă parte din gajul lor general; după notificare sau
280
acceptarecare ei pot cere revocarea cesiunii pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au fost
fraudate interesele.
Obligaţia de garanţie
În cazul în care cesiunea de creanţă s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia
de garanţie faţă de cesionar, răspunzând de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi
accesoriilor sale.
Cedentul nu este obligat să garanteze cesionarului solvabilitatea debitorului cedat,
dacă părţile nu au convenit altfel; cedentul poate să se angajeze pentru solvabilitatea
prezentă şi viitoare a debitorului cedat, printr-o clauză expres stipulată în cadrul
contractului de cesiune. Răspunderea se angajează în toate cazurile numai în măsura
preţului la care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă preţul cesiunii a fost mai mare.
Obligaţia de garanţie nu există atunci când s-a cesionat un drept aleatoriu şi nici
atunci când dreptul cesionat s-a stins datorită unor cauze posterioare cesiunii.
În baza obligaţiei de garanţie cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar
pentru prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de
judecată, precum şi alte daune.
Subrogaţia în drepturile creditorului
Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului
dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului,
devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
Subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care se împarte la rândul ei în
subrogaţia consimţită de creditor şi subrogaţia consimţită de debitor.
Subrogaţia legală
Subrogaţia legală operează de plin drept, fără a fi necesar consimţământul
creditorului plătit sau al debitorului, în următoarele cazuri:
- în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt
creditor ce are preferinţă; ex: un creditor chirografar plăteş te pe un creditor privilegiat sau
ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia; un creditor ipotecar ce are o ipotecă de rang
281
inferior plăteşte pe un creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în drepturile
acestuia;
- în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul
ipotecar, pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;
- în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei are
interes de a o desface şi îl plăteşte pe creditor; ex: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o
obligaţie indivizibilă, fidejusorul.
- În folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi
plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii, pentru a evita o urmărire
inoportună a unui bun succesoral
- În cazul societăţii de asigurări ce se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit
împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.
Subrogaţia convenţională
Subrogaţia convenţională consimţită de creditor
Această subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres între creditorul
iniţial şi terţul care plăteşte datoria debitorului, fără a fi necesar consimţământul
debitorului.
Subrogaţia trebuie să fie stipulată expres şi să fie concomitentă cu plata,
stipulându-se de regulă chiar în chitanţa de plată semnată de creditor.
Proba acestei subrogaţii se face după regulile dreptului comun, dar pentru a
dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi a o face opozabilă terţilor este
necesar ca înscrisul sau chitanţa pe care a fost stipulată să aibă dată certă.
Subrogaţia consimţită de debitor
Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între
debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a- l plăti pe creditor, subrogând
pe terţul împrumutător în drepturile creditorului său iniţial, fără a fi necesar
consimţământul creditorului.
Pentru a fi valabilă subrogaţia consimţită de debitor este necesar a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să îmbrace forma înscrisului
autentic;
282
- în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutat suma de
bani pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;
- în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de
debitor de la terţul pe care îl subrogă în drepturile creditorului plătit.
Efectele subrogaţiei
- subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile
acestuia faţă de debitor; el beneficiază de toate garanţiile care însoţesc creanţa
- subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit şi o acţiune
proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţire fără
justă cauză, după caz, prin care poate obţine nu numai ce a p lătit creditorului iniţial ci şi
eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite cu această ocazie.
Novaţia
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
Felurile novaţiei. Novaţia este de două feluri: obiectivă – se produce când
creditorul şi debitorul iniţial, dar, în raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau
cauza acestuia; subiectivă – presupune schimbarea creditorului sau a debitorului
raportului juridic de obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea
unui nou creditor celui vechi, iar novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un
terţ se angajează faţă de crditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să ceară
concursul debitorului iniţial.
Condiţii. Novaţia, fiind un contract, va fi supusă tuturor condiţiilor de valabilitate
ale contractelor.
În acelaşi timp, novaţia trebuie să îndeplinească condiţii specifice:
- existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin novaţie;
- naşterea unei obligaţii noi valabile;
- noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie;
- intenţia părţilor de a nova.
283
Efectele novaţiei. În primul rând efectul principal este acela a stingerii vechii
obligaţii şi înlocuirea cu o obligaţie nouă. O dată cu cu vechea obligaţie se sting toate
accesoriile şi garanţiile care o însoţeau.
În al doilea rând, între părţi se naşte un nou raport obligaţional. Acest raport este
întotodeauna de natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei părţilor de a nova.
Delegaţia
Definiţie. delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.
Felurile delagţiei. Delegaţia poate fi: perfectă – se caracterizează prin aceea că
delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegant şi înţelege că obligaţia să fie
executată de delegat; imperfectă – delegatarul nu conseimte la liberarea delegantului,
ceea ce face ca el, creditorul iniţial, să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor.
Efectele delegaţiei. Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea obligaţie şi o
înlocuieşte cu una nouă.
Potrivit art. 1133 Cod civil se prevede două situaţii în care obligaţia delegantului
subzistă faţă de delegatar: a) când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări de
delegant în caz de insolvabilitate a delegatului; b) când delegatul este insolvabil în
momentul delegaţiei.
Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie este adăugat
celui preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia sa faţă de
delegatar, dar aceasta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul. Creditorul
delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei.
284
D.8. Stingerea obligaţiilor
Compensaţia
Definiţie. Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în
stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa cei mai mici dintre ele.
Cazuri în care nu operează compensarea:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat;
- când o creanţă este insesizabilă;
- nu poate opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane prin poprire.
Felurile compensaţiei:
1). legală, când operează în puterea legii, prin întrunirea anumitor condiţii;
2). convenţională, când operează prin convenţia părţilor;
3). judecătorească, când operează prin hotărârea instanţei de judecată.
1). Condiţiile compensaţiei legale:
a) reciprocitatea obligaţiilor – ambele creanţe trebuie să existe între aceleaşi
persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile – altfel s-ar schimba, fără voinţa
părţilor, obiectul obligaţiei;
c) creanţele reciproce să fie lichide – să fie determinate cu exactitate în valoarea
lor;
d) creanţele reciproce să fie exigibile – să fi ajuns la scadenţă.
Dacă sunt întrunite aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte
incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Cazuri:
- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său
unui cesionar;
- acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat
compensaţia legală a plăţii făcute de celălat – renaşte şi creanţa celui care a plătit;
285
- când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală
urmăreşte pe celălalt şi acesta nu- i opune compensaţia.
Efectele compensaţiei. Compensaţia duce la stingerea datoriilor reciproce cu
accesoriile şi garanţiile acestora, ca şi plata.
În cazul în care între părţi există mai multe datorii reciproce, compensarea lor se
vor aplica regulile imputaţiei plăţii.
2). Compensaţia convenţională va opera prin convenţia părţilor, în
aceleaşi condiţii ca şi compensaţia legală. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că se vor
produce de la data când s-a încheiat convenţia părţilor cu privire la compensaţie.
3). Compensaţia judecătorească intervine în momentul în care unul dintre
creditori se va adresa instanţei de judecată, atunci când datoriile reciproce nu sunt lichide
sau nu au ca obiect bunuri fungibile, care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor
până la concurenţa celei mai mici. Efectele vor fi aceleaşi, cu menţiunea că ele se vor
produce de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
compensaţia.
Remiterea de datorie
Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-
şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Condiţiile remiterii de datorie. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu
gratuit, care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate debitorului său.
Dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă
şi este supusă tuturor regulilor specifice acesteia cu privire la revocare, reducţiune sau
raport. Remiterea de datorie nu trebuie să se încheie în formă autentică.
Dacă se face prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului, validitatea ei depinzând de aceea a testamentului prin care a fost făcută.
Proba remiterii de datorie. Fiind un contract, urmează a se aplica regulile de drept
comun aplicabile actelor juridice.
Creditorul poate elibera debitorului o chitanţă fictivă de plată; poate întocmi un
înscris constatator al remiterii de datorie; poate înmâna debitorului însuşi titlul original
286
constator al creanţei – dacă înscrisul este sub semnătură privată operează o prezumţie
absolută, iar dacă înscrisul este autentic sau o copie legalizată a unei hotărâri
judecătoreşti învestită cu formula executorie, prezumţia de liberare a debitorului este
relativă.
Efectele remiterii de datorie. Prin remiterea de datorie obligaţia debitorului se
stinge cu accesoriile şi garanţiile creanţei, iar debitorul va fi liberat de executare ei.
În cazul unor codebitori solidari, remiterea de datorie făcută unuia, liberează şi pe
ceilalţi, cu excepţia rezervării exprese a drepturilor creditorului împotriva acestora.
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul
principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.
b) imposibilitatea fortuită de executare. Obligaţia se poate stinge şi prin faptul
că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră.
Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat,
de a face şi de a nu face şi nu şi obligaţia de a da bunuri de gen.
Pentru ca debitorul să fie liberat datorită cazului fortuit sau de forţă majoră, se
cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără culpa acestuia şi înainte de punerea
sa în întârziere.
Dacă posibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se va stinge,
ci se suspendă executarea ei.
D.9. Obligaţiile plurale
Pluralitatea de obiecte
Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin faptul că debitorul
datorează mau multe prestaţii.
În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumulativ toate prestaţiile la
care s-a obligat, obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur
obiect şi se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor.
Obligaţia alternativă
287
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mau
multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii
duce la stingerea obligaţiei. De exemplu, se datorează 10000 lei sau un autoturism.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine debitorului, dar poate să
aparţină şi creditorului, însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027
Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci când unul din
obiectele obligaţiei alternative devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În
cazul obligaţiei de a da , dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se
transmite în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre obiecte
va intra în patrimoniul creditorului.
Obligaţia facultativă
Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu
posibilitatea de a se libera prin executarea altei prestaţii determinate.
De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un autoturism, dar prin convenţia
părţilor i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani.
În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar
există o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.
Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei principale, iar dacă obiectul
obligaţiei piere din caz fortuit sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se
stinge.
Pluralitatea de subiecte
- Obligaţiile conjuncte (divizibile)
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţional cu pluralitate de
subiecte între care creanţa şi datoria se divid de plin drept.
Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau ca efect al morţii
creditorului sau debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se
împarte.
Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi datoria se divid în atâtea
părţi câţi creditori sau debitori sunt în raportul obligaţional.
288
Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă, iar fiecare debitor este
obligat să execute numai partea sa de datorie.
Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora depinde de numărul
creditorilor sau debitorilor, ceea ce produce următoarele efecte juridice:
- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru
plata părţii sale din datorie;
- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru
partea lui de creanţă;
- insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de creditor, deoarece ceilalaţi
codebitori nu răspund pentru partea celui devenit insolvabil;
- întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa în întârziere,
efectuată de unul dintre creditori nu profită şi celorlalţi creditori;
- punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din
debitori nu produce efecte în raport cu ceilalţi debitori;
- plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are efect liberator pentru
ceilalţi debitori;
- remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi novaţia făcute de către
unul din creditori cu privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art.
1064 alin. 2 şi 3 Cod civil).
Obligaţiile solidare
Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în
cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare
dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi
creditorului.
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte
din categorii obligaţiilor indivizibile.
Solidaritatea poate fi de două feluri:
- solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;
- solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.
289
Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când
titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata
făcută unuia din creditori liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi
creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii,
iar prin plata efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de
datorie faţă de toţi creditorii săi solidari.
În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce
înseamnă că solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară
produce următoarele efecte:
- fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei,
iar plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
- cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul
poate plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);
- dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu
poate face plata decât acestuia;
- remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor
numai pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate
de principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă
pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în
integralitatea ei, ci numai pentru partea care- i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate
este posibilă în virtutea reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:
- oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală
a datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);
- dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele
punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
290
- întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036
Cod civil);
- daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
- un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,
dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;
- hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în
măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.
Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi
s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata
făcută de unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia
solidară pasivă este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să
ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei.
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil,
iar izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în
materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod
civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:
- cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejud iciu, răspund solidar
faţă de victimă;
- mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate
efectele mandatului;
- executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru
bunurile mobile încredinţate;
- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din
cauza unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată; cu aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă.
291
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii
pasive este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică
dreptul creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul
obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun
(art. 1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte
secundare:
- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii
solidari (art. 1044 Cod civil);
- pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori
angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
- întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de
toţi codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);
- curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca
efect curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul
a intentat acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor
solidari, precum şi excepţii personale, care îi profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
- cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-
au obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
- cauzele de stingere a obligaţiei.
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi
profită numai celui care le-a invocat, sunt următoarele:
- modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor
solidar;
292
- existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele
efecte:
- efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori
plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată
de fiecare debitor;
- debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea
părţii lor de datorie;
- de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri:
- decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între
moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;
- renunţarea la solidaritate.
Obligaţiile indivizibile
Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor,
nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive.
Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă atunci când obiectul ei,
fără a fi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform
art. 1058 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile
contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate”.
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059 şi art. 1062 – 1065
Cod civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu
un obiect indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere
debitorului executarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori
poate fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plă tit în întregime prestaţia
datorată, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru
partea fiecăruia dintre ei.
293
D.10. Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea. Dreptul de retenţei. Garanţiile reale
mobiliare. Ipoteca. Privilegiile speciale imobiliare
Fidejusiunea
Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil român.
Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoană, numită
fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să p lătească datoria debitorului dacă
acesta nu o va face el însuşi la scadenţă.
În literatura de specialitate se consider că fidejusiunea este de trei feluri:
convenţională, legală şi judecătorească.
a) fidejusiunea este convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul
şi creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce
angajamentului unui fidejusor sau garant;
b) fide jusiunea este legală, atunci când un text de lege prevede expres că
debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe
care le are faţă de cealaltă parte;
c) fidejusiunea este judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o
cauţiune este impusă de către instanţa de judecată
Această distincţie prezintă însemnătate practică, astfel:
- în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu opate invoca excepţia
beneficiului de discuţie;
- în cazul fidejusiunii legale şi a celei judecătoreşti, fidejusorul se poate elibera
dacă va da creditorului un amanet sau o altă asigurare suficientă pentru garantarea
realizării creanţei, posibilitatea ce nu există în cazul fidejusiunii convenţionale.
Caracterele fidejusiunii
Fidejusiunea are întotdeauna o natură contractuală, contractul de fidejusiune
având următoarele caractere juridice:
1) Este un contract consensual; se încheie valabil prin simplul acord de voinţă
realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară ad probationem;
294
2) Este un contract esenţialmente unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii
numai în sarcina fidejusorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a cărui
datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;
3) Este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale
fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care contractează;
4) Este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o
obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Din caracterul accesoriu al
fidejusiunii decurg următoarele consecinţe :
- fidejusunea urmează soarta obligaţiei principale;
- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorul,ui;
- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate
accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în judecată şi
la cele ocazionate de procedura urmăririi silite.
Condiţii cerute în persoana fidejusorului
a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b) fiedejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede avere destulă
pentru a garanta o obligaţie;
c) fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă teritorială a tribunalului în
care trebuie să fie executată obligaţia
d) dacă fidejusorul devine între timp insolvabil el este obligat să aducă un alt
fidejusor, îfară de cazul în care fidejusorul este o persoană anume stabilită de creditor.
Stingerea fidejusiunii
Fidejusuinea se stinge pe cale indirectă sau directă.
Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin lpata
făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de obligaţia
principală, prin următoarele moduri:
- remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie;
- prin compensaţie – intervenită între fidejusor şi creditor;
- prin confuziune – între patrimoniul fidejusorului şi patrimoniul creditorului;
295
- cedendarum actionum – dreptul fidejusorului de a se opune urmăririi pornită de
creditor împotriva sa, dacă d in culpa creditorului s-au pierdut drepturile şi garanţiile reale
ce I-au însoţit creanţa.
A) Raporturile dintre fide jusor şi creditor
În cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are dreptul
de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor, chiar înainte de
a fi urmărit pe debitorul principal.
Datorită caracterului accesoriu al obligaţie sale, fidejusorul poate opune
creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul de
discuţiune şi beneficiul de diviziune.
a) Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a cere
creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi pe debitorul
principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să- l urmărească şi pe el.
Pentru admiterea acestei excepţii trebuie întrunite următoarele condiţii:
- excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza dezbaterii în fond a
cauzei;
- fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să avanseze
creditorului cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri.
Invocarea acestei excepţii suspendă urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea
rezultatelor urmăririi debitorului.
Beneficiul de discuţiune nu opate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau
dacă s-a obligat în solidar cu debitorul.
b) Beneficiul de diviziune
În ipoteza în care mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie, fiecare fidejusor
poate invoca beneficiul de diviziune, adică poate cere creditorului sp-şi dividă urmărirea
şi s-o reducă în mod proporţional. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este
facultatea fidejusorului faţă de care a început urmărirea.
Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului răspunderii
fiecărui fidejusor pentru întreaga datorie, insolvabilitatea unui fidejusor fiind suportată de
ceilalţi, în afară de două excepţii:
296
- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a renunţat
la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor;
- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce
cofidejusorul faţă de care s-a început urmărirea a devenit insolvabil.
Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el sau
atunci când în contract s-a prevăzut expres solidaritatea cofidejusorilor.
Fidejusorul poate opune creditorului excepţiile inerente datoriei:
- excepţia prescripţiei extinctive;
- nulitatea abolută a obligaţiei principale pentru cauză imorală sau ilicită.
Fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului: nulitatea relativă
a obligaţiei principale.
B) Raporturile dintre debitorul principal şi fide jusor
În ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de regres
împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate. În acest sop are la
îndemână o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.
Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri şi prin
intermediul ei fidejusorul poate pretinde de la debitor şi plata dobânzilor legale la suma
plătită către creditor.
Acţiunea subriogatorie se întemeiază pe faptul că plătind datoria către creditor el
s-a subrogat ex lege în drepturile acestuia.
Fidejusorul pierde dreptul la regres în următoarele condiţii:
- dacă a plătit fără să fie urmărit;
- dacă a plătit fără ştirea debitorului, iar acesta dovedeşte că ar fi putut opune
creditorului plata, compensaţia, prescripţia etc.;
- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata, iar acesta plăteşte datoria a doua
oară;
Raporturile dintre cofidejusori
Fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi
pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.
Fidejusorul poate alege între o acţiune personală, pe temeiul gestiunii de afaceri şi
acţiunea subrogatorie. Acţiunea în regres este divizibilă.
297
Condiţiile acţiunii în regres:
- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către creditor;
- debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate;
- când debitorul s-a îndatorat să- l libereze de garanţie într-un anumit termen, iar
acesta a expirat;
- când datoria principală a ajuns la scadenţă.
În alte cazuri dreptul de regres există numai împotriva debitorului principal.
Dreptul de retenţie
Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp
debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine
acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al
lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul
unui lucru este îndrituit să- l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva
proprietarului lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe
care deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să
fie un debitum cum re iunctum.
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă
retentorului numai o detenţie precară
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el
fiind creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.
Aplicaţii
Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie:
- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul
şi nu are dat de vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);
298
- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării
imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod
civil);
- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i
se datorează de către deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);
- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul
revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate,
până în momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă,
îi va plăti sulta.
Garanţiile reale imobiliare
Noţiune. Obiect
Prin Titlul VI intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr.
99 din 26 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat
o nouă reglementare regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure
îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între
persoane fizice şi juridice.
Sunt supuse aceleiaşi reglementări, în ce priveşte ordinea de prioritate,
publicitatea şi executarea următoarelor acte juridice:
a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop
garantarea îndeplinirii unei obligaţii;
b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma
sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil,
corporal sau necorporal;
c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an,
având ca obiect bunurile mobile, corporale su necorporale;
d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau
necorporale, dacă valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în
lei a 1000 euro.
299
Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor
reale mobiliare sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art.
1685-1696 C.civil.
Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept
real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu
bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale
căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate
inferior.
Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu
sau fără deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.
Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie
garantată cu garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub co ndiţie sau nu,
divizibile sau indivizibile, determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională
sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca
obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri
mobile.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului
garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-
l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate.
Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de
garanţie ce se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi
trebuie semnat de către debitor.
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege
orice mod de comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care
poate fi reprodusă într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.
Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei.
Expresia “toate bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.
Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.
300
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în
orice mod de bunul afectat garanţiei.
Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act
liberatoriu din partea creditorului sau prin hotărârea judecătorească.
În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o
notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra
bunurilor care sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate
care se stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute
publice prin înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare.
Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:
- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte
echivalentul în lei a 300 euro, când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului
de garanţie sau prin luarea în posesie a bunului.
La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror
publicitate se face numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.
Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani.
Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de
încă 5 ani sau pentru o altă perioadă. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate
şterge orice înscriere din baza să de date.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a
iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa
garanţia reală potrivit Titlului VI din Legea nr. 99/1999.
În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-
şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei.
În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţie i
sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care
301
constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo
autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă
următoarea formulă, redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE
NEEXECUTARE, CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU
LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui
creanţă a ajuns la scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă
paşnică, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a
executorului bancar, după caz, să intre în posesia bunului.
Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare
a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord,
creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă
care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.
Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele
cauzate, creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi
creditori înscrişi, precum şi proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.
Ipoteca
În orice economie de piaţă nevoile financiare, atât ale agenţilor economici, cât şi
ale populaţiei se rezolvă, de regulă, prin contracte de credite sau împrumuturi.
Actele juridice întocmite în acest sens sunt însoţite de garanţii juridice solide
menite să asigure rambursarea sumelor de bani acordate cu titlu de credit. În cadrul
sistemului de garanţii oferite creditorilor, o poziţie centrală o ocupă ipotecile, care sunt
utilizate pe o scară largă şi în ţara noastră.
Potrivit reglementărilor legale, ipoteca este de două feluri, convenţională şi legală.
Ipoteca convenţională se naşte ca urmare a convenţiei părţilor cu respectarea unor
dispoziţii legale, în timp ce cea legală ia naştere în temeiul unei dispoziţii legale.
302
Din examinarea normelor legale prezentate mai sus rezultă că ipoteca poate fi de
două feluri, în funcţie de sursa ori izvorul său:
- convenţională;
- legală;
Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia părţilor, în formele
prevăzute de lege (art.1749 alin.2 C.civ.);
Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii
(art.1749 alin.1 C.civ.).
Deşi în concepţia Codului civil ipoteca legală nu necesită încheierea unei
convenţii speciale de ipotecă, totuşi nici o dispoziţie a legii nu interzice a se constitui o
ipotecă dispusă printr-o dispoziţie specială a legii sau printr-o convenţie, chiar dacă este
necesară încheierea unei convenţii de ipotecă, uneori în formă simplificată.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că nu este
“...indicată cuprinderea acestor ipoteci în categoria aşa numitelor “ipoteci convenţionale
prevăzute de lege”, întrucât, în acest fel, ipotecile respective ies de sub regimul ipotecilor
legale, pierzând astfel beneficiul unor prevederi de favoare...”.
Cât priveşte procesul transformărilor impuse în planul structurilor economice,
politice şi juridice din ţara noastră este cazul să se reflecteze asupra unei asemenea
concluzii.
Astfel de ipoteci au fost reglementate prin acte normative în interesul transpunerii
în viaţă a principiului superiorităţii proprietăţii socialiste de stat, principiu care constituia
temei în cazul unui anumit gen de soluţii.
Evoluţia societăţii române a făcut să apară proprietatea privată, iar categoria
respectivă de subiecţi de drept a dispărut, de aceea legiuitorul trebuie să acorde atenţia
cuvenită textelor referitoare la dispoziţiile privind ipotecile legale. Evident, cred într-o
reglementare potrivită cu evoluţia fenomenelor economico-juridice de la noi şi într-o
legislaţie civilă viitoare.
Art. 1746. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei
obligatii.
Ipoteca este din natura ei nedivizibilã si subzistã în întregimea ei asupra tuturor
imobilelor afectate, asupra fiecãrui si asupra fiecãrei portiuni din acele imobile.
303
Dreptul de ipotecã se conservã asupra imobilelor în orice mânã va trece. (C. civ.
1057, 1062, 1719, 1790 si urm.).
Art. 1747. Dreptul de ipotecã nu se poate constitui decât în cazurile si cu formele
prescrise de lege.
Art. 1748. Ipoteca este sau legalã sau conventionalã. (C. civ. 1749, 1753, 1769).
Art. 1749. Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei dispozitii
speciale a legii.
Ipoteca conventionalã este aceea care ia nastere din conventia pãrtilor, cu formele
prescrise de lege.
Caracterele generale ale ipotecilor
Pornind de la clasificarea sus menţionată vom întâlni anumite caracteristici
generale, comune tuturor ipotecilor şi caractere specifice fiecărei categorii de ipoteci.
Caracterele generale:
- Ipoteca este un drept real accesoriu
Ipoteca este un drept real accesoriu. Acest drept acordă titularului său
posibilitatea de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla şi atribuie un drept de
preferinţă pentru satisfacerea creanţei sale înaintea celorlalţi creditori;
Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de
creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral. Ea nu este un drept real dezmembrat.
Proprietarul continuă să deţină toate atributele şi avantajele proprietăţii.
Există totuşi posibilitatea instituirii unei ipoteci pentru garantarea unei obligaţii
eventuale care încă nu există, dar care ar putea să se nască în viitor (cazul garanţiei
prevăzute pentru gestionari de Legea nr.22/1969).
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare franceze, bunurile viitoare pot fi ipotecate
în următoarele cazuri:
degradarea unui imobil, situaţie ce- i conferă creditorului obţinerea unei
ipoteci suplimentare;
imobile ce vor fi construite pentru persoanele interesate să cumpere.
- Ipoteca este o garanţie imobiliară
304
Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile (spre exemplu, în cazul
garanţiei pentru gestionar ) aşa cum prevede art.1751 Cod civil. Imobilele ce pot fi
ipotecate trebuie să fie în circuitul civil;
Potrivit legii, numai bunurile imobile, nu şi cele mobile pot fi ipotecate. Acest text
(art.1751 C.civ.) nu schimbă cu nimic prevederile legislaţiei maritime în legătură cu
posibilitatea ipotecării navelor. O asemenea concluzie rezultă expres din dispoziţiile
art.1752 C.civ.
Pot fi ipotecate numai imobilele aflate în circuitul civil, împreună cu toate
accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, deoarece ipoteca este un drept real
accesoriu.
Accesoriile imobilelor, adică imobilele prin destinaţie şi servituţile nu pot fi
ipotecate separat de imobilul în care se încorporează.
În măsura în care terenurile sunt în circuitul civil (Legea nr.18/1991) şi
construcţiile (Legea nr.50/1991) pot fi ipotecate.
În dreptul francez, în mod cu totul excepţional, pot fi ipotecate şi bunurile mobile
care au o oarecare fixitate şi pentru care este posibil să se organizeze o posibilitate a
înstrăinărilor (ipotecarea navelor, ipotecarea vaselor de navigaţie pe apele interioare,
ipotecarea aeronavelor).
- Ipoteca se constituie numai în cazurile şi cu formulele prevăzute de lege
Aceste cerinţe sunt impuse de dispoziţiile art.1774 C.civ. 1indiferent dacă ele se
referă la încheierea convenţieie de ipotecă sau la înscrierea ipotecilor. Potrivit art.1772
C.civ.”ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”.
Art.57, alin.2 din Legea nr.36/1995 arată că: ”Birourile notariale nu pot lua în
considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât dacă semnăturile şi sigiliile
acelor autorităţi sunt supralegalizate de către misiunea diplomatică sau Oficiul Consular
al României din acest stat sau de către Ministerul Afacerilor Externe al României”.
Înscripţiile ipotecare se vor face la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate
imobilele ipotecate.
- Ipoteca este supusă principiului specializării
Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie să fie specializată, sub sancţiunea
nulităţii, sub dublu aspect:
305
ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa imobilului afectat de garanţie;
ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa valorii creanţei garantate.
Sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub două aspecte, şi
anume:
sub aspectul determinării bunului ce urmează a fi afectat de garanţie (art.1774
C.civ.);
asupra valorii creanţei garantate (art.1776 C.civ.).
Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor, fără identificarea
fiecăruia şi nici asupra bunurilor viitoare. Referitor la creanţa garantată, se consideră că,
în cazul ipotecilor prevăzute de Legea nr.22/1969 pentru gestionari, în considerarea
eventualelor prejudicii, ipoteca este valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este precizată
în momentul încheierii contractului de garanţie (ipoteca), fiind suficientă menţiunea
creanţei ce urmează a fi astfel garantată.
Prin acest principiu al specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate fi constituită
numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate, pentru garantarea unei
datorii a cărei valoare este determinată (Codul civil român s-a îndepărtat de la regulile
stabilite în codul francez potrivit căruia instituirea ipotecii se face pe toate imobilele
garantului, prezente şi viitoare).
Codul civil român corespunde mai bine specificului nostru, dă o certitudine
ambelor părţi asupra garanţiei constituite, iar garantului nu-i sunt afectate şi bunurile
viitoare. Principiul specializării ipotecii se menţine şi în cazul garantării unei datorii
eventuale;
- Ipoteca este indivizibilă
Conform art.1746 alin.2 C.civ.ipoteca va continua să existe asupra întregului
imobil, în situaţia în care s-a plătit numai o parte din datorie sau dacă, în caz de partaj al
unui imobil ipotecat, imobilul trece în lotul unui copărtaş (acesta va trebui să siuporte
urmărirea pentru întreaga datorie deoarece garanţia este încorporată în imobil-res, non
persona debet).
Ea priveşte întreg imobilul ipotecat şi subzistă până la achitarea integrală a
datoriei. In caz de partajare a bunului când acesta ar cădea în masa de partaj a altui
306
copartaş decât cel obligat, acesta va trebui să suporte urmărirea creditorului pentru
întreaga datorie.
- Ipoteca convenţională are caracter solemn
Acest caracter este dedus din dispoziţiile art.1772 C.civ. care prevăd că, sub
sancţiunea nulităţii absolute, ipoteca se va încheia prin înscris autentic, simplu acord de
voinţă nefiind suficient pentru ca ea să se nască în mod valabil.
- Ipoteca convenţională
Ipoteca nu va putea fi constituită decât prin act autentic.
- inscripţiile ipotecare se fac la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate
imobilele ipotecate.
- pot fi ipotecate numai imobilele (care se află în circuitul civil) împreună cu
accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, precum şi uzufructul asupra unor imobile.
- ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect:
- să fie determinată cu privire la imobilul afectat.
să fie determinată în ceea ce priveşte valoarea creanţei.
Codul civil precizează că ipoteca convenţionala este aceea care ia naştere din
convenţia părţilor cu respectarea formelor prevăzute de lege. Se cere în acest sens
îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Condiţii de fond
In vederea constituirii ipotecii convenţionale, una din condiţii o reprezintă
capacitatea deplină de exerciţiu, condiţie comună şi generală tuturor convenţiilor, legea
interzicând ocrotitorilor legali - părinţi sau tutori-să garanteze datorii ale terţilor cu
imobile proprietatea minorilor aflaţi sub ocrotirea lor. Dacă ipoteca urmează să garanteze
o datorie a minorului, cu propriul bun, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare.
O altă condiţie de fond la constituirea ipotecii convenţionale o reprezintă calitatea
de proprietar actual al imobilului a celui ce se angajează. Bunurile viitoare, neexistând în
patrimoniul debitorului nu pot constitui obiect al ipotecii.
Condiţii de formă
Contractul de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se încheie în
formă autentică. Este aşadar, un contract solemn (art.1772 Cod civil).
307
Legea nu impune o astfel de condiţie şi pentru dovedirea creanţei garantate.
Condiţii de publicitate
- acestea nu ţin de caracterul solemn al contractului de ipotecă, ci numai de
asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale ipotecii.
- publicitatea constă în inscrierea ipotecii în cartea funciară de la judecătoria din
raza teritorială a căruia se află situat imobilul, astfel: părţile încheie un contract de
ipotecă după care se prezintă cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procură
specială şi autentică). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri şi a unei taxe de timbru
judiciar judecătorul delegat cu ţinerea cadastrului va dispune (bineînţeles, după
verificarea actelor) prin încheiere înscrierea ipotecii în registrul de carte funciară.
- Ipoteca legală
Aceasta decurge din dispoziţiile legii, care impun uneori şi încheierea unei
convenţii. Este cazul garanţiilor impuse gestionarilor, prin Legea nr.22/1969.
Efectele ipotecii.
Trei persoane pot fi incluse în categoria celor afectaţi de o ipotecă şi anume:
debitorul, creditorul şi terţul dobânditor al imobilului.
- Efectele faţă de debitor. Debitorul păstrează toate atributele dreptului de
proprietate. El poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului sau îl poate greva
cu alte sarcini reale.
- Efectele faţă de creditor. Creditorul are un drept real accesoriu asupra
imobilului, fără deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi conferă
creditorului două atribute şi anume: de a urmări bunul şi dreptul de preferinţă. Pe de o
parte creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, atunci când debitorul a fost
deposedat prin violenţă sau l-a vândut ori l-a donat. Tot astfel are dreptul de a-şi încasa
creanţa cu prioritate din preţul vândut la licitaţie publică.
Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă bunul a fost
expropriat pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr. 33/1994, îndemnizaţia
primită drept despăgubire de către proprietarul imobilului ipotecat şi expropriat va fi
afectată creditorului ca urmare a principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.
308
- Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Deşi ipotecat, imobilul poate fi
înstrăinat unui terţ. Acesta din urmă poate să opună creditorului ipotecar ce are drept
urmărire a imobilului unele excepţii cum ar fi: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea
obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare,
excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la
care terţul a dobândit imobilul cu titlu oneros.
De asemenea art. 1794 Cod civil acordă terţului posibilitatea invocării
beneficiului în discuţiune, dacă în patrimoniul debitorului au rămas alte imobile ipotecare
pentru aceeaşi datorie.
Terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului de la care a dobândit
subrogându-se în drepturile acestuia. De asemenea, terţul dobânditor poate să recurgă la
purgă. Purga constă în oferta pe care terţul dobânditor o face creditorului de a-i plăti
creanţa garantată prin ipoteca până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul
respectiv sau, dacă l-a dobândit gratuit până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin
expertiză.
In sfârşit, terţul are posibilitatea abandonării imobilului ipotecat spre a fi scos la
vânzare de către creditor.
Ioteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui debitor faţă de
creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale
legală în acest scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil).
Acte ce trebuie verificate
- Se va verifica cine este/sunt proprietarul/ precum şi titlul de proprietate asupra
imobilului ce se doreşte a fi ipotecat. Se va prezenta titlul de proprietate în original
precum şi dovada transcrierii acestuia în cadastrul de carte funciară.
- se va verifica dacă reprezentantul persoanei juridice are împuternicire expresă
sau sunt mandatari cu procură autentică pentru a constitui ipoteca.
- se va urmări existenţa aprobării adunării generale (sau a consiliului de
administraţie) pentru ipotecarea bunurilor respective, daca în actele constitutive ale
societăţii nu se prevede altfel.
309
- se va urmări dacă taxele şi impozitele aferente bunului imobil sunt achitate la zi
si dacă acesta este liber de orice sarcini.
Avantaje
- creditorul ipotecar are dreptul de a urmări imobilul ipotecat în mâna oricui s-ar
găsi acesta.
- în caz de executare silită, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferaţi celor
chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscripţii ulterioare.
- inscripţiile ipotecare conservă dreptul de privilegiu şi de ipoteca în curs de 15
ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile (după această dată efectul lor încetând dacă nu
au fost prelungite – pentru ca inscripţia reînnoită să-şi păstreze rangul iniţial, este necesar
să se indice inscripţia primitivă).
- ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost plătita o
parte din datorie şi chiar dacă, în caz de partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece în
lotul unuia dintre copartaşi (acesta va trebui să suporte urmărirea pentru întreaga datorie,
întrucât garanţia este încorporată în imobil).
- la scadenţă dacă debitorul nu onorează creanţa, creditorul poate cere executarea
silită (in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificările sale) privind executarea creanţelor
bugetare).
- cheltuielile privind înregistrarea şi asigurarea imobilului ipotecat sunt în sarcina
debitorului (împrumutatului).
Riscuri/Dezavantaje
- fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale garantate, ipoteca are aceeaşi
soartă ca şi principalul – “accesorium sequitur principale” (accesoriul urmează
principalul). Deci, dacă obligaţia principală este afectată de modalităţi (termen, condiţie,
etc) şi ipoteca va fi la rândul ei va fi afectată de acestea.
- nerespectarea formalităţilor de publicitate este sancţionată cu nulitatea înscrierii,
ceea ce înseamnă că ipoteca nu va fi opozabilă şi nu va capătă rang decât din momentul
înregistrării sale regulate, rangul căpătându-se din momentul în care înscrierea a fost
făcută în mod valabil.
310
- nerespectarea formei autentice a contractului de ipotecă duce la nulitatea
absolută a acestuia.
- cum ipoteca este folosită cel mai adesea la vânzările/creditele pe termen mijlociu
sau lung, în acest interval, până la plata ultimei rate scadenţe, pot apărea evenimente
neprevăzute (ex:incendiu, inundaţii, cutremure, etc) care să diminueze (uneori chiar
substanţial) sau chiar să ducă la dispariţia bunului imobil asupra căreia este constituită
ipoteca. De aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de
asigurări, iar poliţa de asigurare să fie emisă pe numele beneficiarului ipotecii.
- modalitatea greoaie de constituire (ca timp şi formalităţi ce trebuiesc
îndeplinite).
Publicitatea ipotecii
Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în
cartea funciară de la judecătoria în raza căreia se află situat imobilul. Prin înscrierea
ipotecii se asigură opozabilitatea faţă de terţi şi, tot astfel, se stabileşte rangul de
preferinţă (art. 1778 Cod civil).
Potrivit Legii 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, această
publicitate imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din
aceeaşi localitate (art.20). în sistemul de carte funciară actual, înregistrarea nu mai are
efect constitutiv, ca în sistemul cărţii funciare reglementată de Legea 115/1938.
In materia publicităţii imobiliare terţii sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori
ipotecari.
Potrivit art. 30 din legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei
judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la
cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-
credinţă la data înscrierii actului. Acel creditor care are rang prioritar faţă de preţul
imobilului ipotecat şi, din ceea ce rămâne se va despăgubi creditorul cu rangul următor.
Ordinea în care creditorii îşi vor exercita dreptul de preferinţă asupra preţului este
determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare.
311
„Stingerea ipotecii
Potrivit art. 1800 Cod civil, ipoteca se poate stinge pe cale accesorie sau indirect ş
pe cale pricipală sau direct.
Stingerea pe cale accesorie a ipotecii are loc atunci când se stinge obligaţia
principală, pe care o garanta. Această stingere a obligaţiei poate avea loc prin: plată,
compensaţie, novaţiune, confuziune, remitere de datorie, dare în plată etc., ori ca urmare
a anulării sau constatării nulităţii obligaţiei principale.
Stingerea directă sau pe cale principală se produce indiferent de soarta obligaţiei
principale garantate prin:
- renunţarea creditorului la ipotecă;
- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecar;
- prescripţie, care poate interveni fie odată cu prescripţia obligaţiei principale, fie
atunci când imobilul este dobândit de un terţ prin uzucapiune;
- anularea actului constitutiv al ipotecii;
- rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
- pierderea imobilului – situaţie în care ipoteca se transmite asupra îndemnizaţiei
de asigurare şi a despăgubirilor primite.
312
E. Contractele speciale
E.1. Contractul de vânzare cumpărare
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare cumpărare
Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul civil (art. 1294-
1404), precum şi de alte acte normative cu caracter special.
Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care două părţi se
obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei
dintâi preţul lui”.
Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea
rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii, însă în schimbul unui preţ se poate
transmite şi un alt drept real (de exemplu, dreptul de superficie ori de uzufruct) sau de
creanţă (cesiune de creanţă - art. 1391-1404 C. civ.), sau un drept din domeniul
proprietăţii intelectuale (de exemplu, dreptul patrimonial de autor), ori chiar drepturi
asupra unei universalităţi juridice (de exemplu, vânzarea unei succesiuni).
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind acel
contract în baza căruia o parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei altei părţi,
numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept
de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se, în
schimb, să plătească vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.
Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi personale
nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter strict personal (de exemplu,
dreptul temporar de abitaţie al soţului supravieţuitor), nici alte drepturi prevăzute de lege
(pensii, ajutoare ori indemnizaţii materiale) ori rezultate din acte unilaterale sau convenite
prin contracte intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere).
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
a. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual, deoarece se
încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor (art. 1295 alin. 1 C. civ.).
313
De la principiul consensualismului există şi unele excepţii:
1. O primă excepţie este conţinută de art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente: „Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent
de destinaţia sau de întinderea acestora, pot fi înstrăinate şi dobândite, prin acte juridice
între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
În materie de vânzări imobiliare (construcţii şi terenuri), pentru ca transferul
dreptului de proprietate să fie opozabil terţilor trebuie respectate şi formalităţile de
publicitate imobiliară (art. 1295 alin. 2 C. civ. şi art. 27 din Legea nr. 7/1996 - Legea
cadastrului şi a publicităţii imobiliare).
2. Tot astfel, contractul este valabil numai cu respectarea formelor cerute de lege
în cazul vânzării silite, când aceasta trebuie să fie făcută ad validitatem prin licitaţie
publică.
b. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral),
deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.
c. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, deoarece
ambele părţi urmăresc realizarea unor interese patrimoniale.
d. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, existenţa şi
întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce fiind cunoscute de către părţi încă de la data
încheierii contractului.
e. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate (art.
971 coroborat cu 1295 alin. 1 C. civ.).
Transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept (real sau de creanţă) şi a
riscurilor de la vânzător la cumpărător reprezintă un efect particular al contractului de
vânzare-cumpărare, deosebit de drepturile şi obligaţiile care se nasc pentru părţi. Acest
efect se produce în momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător
„…deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat” (art. 1295 alin. 1
C. civ.), dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
l. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut - cu excepţia vânzării
lucrului altuia –, iar contractul să fie valabil încheiat.
314
2. Obiectul contractului trebuie să îl constituie numai bunuri individua l
determinate (certe), deoarece în cazul bunurilor generic determinate (de gen) transferul
proprietăţii se produce în momentul individualizării lor, operaţiune care se realizează, de
regulă, în momentul predării lucrului în mâinile cumpărătorului.
3. Părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii sau al altui drept (real ori de
creanţă) printr-o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen
sau a unei condiţii.
4. O ultimă condiţie este aceea de a se realiza formalităţile de publicitate
imobiliară.
Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării
cererii (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 7/1996).
În cazul bunurilor mobile nu trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate,
posesia lor constituind cel mai bun sistem de publicitate a proprietăţii (art. 1909 C. civ.).
Condiţii de validitate ale contractului de vânzare cumpărare
Capacitatea părţilor contractante
Regula şi excepţia
Potrivit art. 1306 C. civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le es te oprit prin
lege”, de unde rezultă că orice persoană poate încheia un contract de vânzare-cumpărare,
fie în calitate de cumpărător, fie în calitate de vânzător, dacă legea nu îi interzice expres
acest lucru. Prin urmare, regula o constituie capacitatea, incapacitatea fiind excepţia.
Vânzarea-cumpărarea constituie pentru ambele părţi un act de dispoziţie, ceea ce
impune ca acestea să aibă capacitatea de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu restrânsă vor putea încheia un
asemenea contract numai prin intermediul ocrotitorului legal, respectiv cu încuviinţarea
acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.
Persoanele juridice vor putea încheia contractul de vânzare-cumpărare numai cu
respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr.
31/1954).
B. Incapacităţi speciale
a. Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra
315
1. Potrivit art. 1307 C. civ., vânzarea-cumpărarea de bunuri proprii şi prin bună-
învoială între soţi este, în principiu, interzisă.
Raţiunile acestei interdicţii constau în următoarele :
- împiedicarea soţilor de a realiza, sub aparenţa unor vânzări simulate, donaţii
irevocabile, ştiut fiind faptul că, potrivit art. 937 C. civ., donaţia între soţi este revocabilă,
în vreme ce donaţia între alte persoane este irevocabilă în principiu;
- apărarea intereselor moştenitorilor rezervatari ai soţului vânzător, întrucât sub
aparenţa unei vânzări simulate, unul dintre soţi ar putea face celuilalt liberalităţi care să
depăşească limitele cotităţii disponibile;
- apărarea intereselor creditorilor chirografari ai soţului vânzător, care ar putea
fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate sau fictive, prin
care soţul vânzător urmăreşte să micşoreze gajul general al acestor creditori şi sustragerea
unor bunuri de la urmărire.
Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea relativă a contractului,
anularea putând fi cerută de către oricare dintre soţi, de moştenitorii rezervatari sau de
către creditorii chirografari.
O excepţie de la această prohibiţie există în ipoteza vânzării silite prin licitaţie publică a
unui bun propriu al unuia dintre soţi, celălalt putând să- l cumpăre în mod valabil.
2. O altă incapacitate specială este conţinută de art. 507 alin. 2 C. pr. civ., potrivit
căruia debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane şi, tot astfel,
conform art. 497 alin. 4 C. pr. civ., din momentul notării somaţiei în cartea funciară o rice
act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este
inopozabil; afară de cazul în care creditorut sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu
acel act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii
creanţelor care se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.
b. Incapacităţi speciale de a cumpăra
1. Potrivit art. 1308 C. civ. nu pot cumpăra nici direct şi nici prin persoane
interpuse:
a. tutorii, bunurile persoanelor care se află sub tutela lor atât timp cât socotelile
definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (pct. 1);
316
b. mandatarii legali şi cei convenţionali împuterniciţi să vândă unele bunuri ale
mandantului lor nu pot să le cumpere (pct. 2);
c. administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile pe care le
administrează (pct. 3);
d. funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe) care se vând prin
intermediul lor (pct. 4).
Raţiunea instituirii prohibiţiilor cuprinse în art. 1308 constă în împiedicarea ivirii
unor contradicţii de interese între cei însărcinaţi să înstrăineze aceste bunuri şi cei ale
căror bunuri sunt însărcinaţi să le înstrăineze.
Considerăm că sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării prevederilor art. 1308 pct.
1 şi 2 este nulitatea relativă, iar pentru încălcarea celor de la pct. 3 şi 4 nulitatea absolută.
2. Potrivit art. 1309 C. civ. judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot să cumpere
drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie
teritorială îşi exercită funcţia sau profesia (în ceea ce- i priveşte pe magistraţii de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se întinde la nivelul întregii ţări).
Sancţiunea nerespectării acestei incapacităţi este nulitatea absolută a contractului
de vânzare-cumpărare, întrucât interdicţia vizează apărarea prestigiului justiţiei ca putere
în stat, deci un interes de ordine publică.
3. În ceea ce priveşte posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi
terenuri situate în România, Constituţia revizuită prevede în art. 44 alin. 2 „cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală”.
4. Conform art. 5 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990, locuinţele ocupate de
chiriaşi se pot vinde acestora pe baza cererilor adresate direct unităţilor specializate în
vânzarea locuinţelor. Aşa fiind, vânzarea acestei categorii de locuinţe este condiţionată
imperativ de îndeplinirea calităţii de chiriaş a cumpărătorului şi, evident, de formularea
prealabilă de către chiriaşi a unei cereri scrise pentru cumpărarea apartamentului.
Consimţământul părţilor
317
A. Consideraţii generale
Pentru a fi eficient, consimţământul trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat
prin eroare, dol, violenţă sau,eventual, leziune.
În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în legătură cu consimţământul, se
pune
problema promisiunii unilaterale de vânzare (sau de cumpărare) ori a promisiunii
bilaterale de vânzare-cumpărare, promisiuni care pot precede încheierea validă a
contractului de vânzare-cumpărare.
B. Promisiunea unilaterală de vânzare
Promisiunea unilaterală constituie un acord de voinţă prin care o anumită
persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a dobândi prop rietatea unui bun,
primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi dreptul de a-şi
manifesta ulterior, la o anumită dată, consimţământul de a-l cumpăra.
Ca natură juridică, promisiunea devânzare este un antecontract care nu transferă
dreptul de proprietate, ci dă naştere la un drept de creanţă în persoana beneficiarului,
acesta având posibilitatea de a opta între a cumpăra sau nu.
Dacă părţile au stipulat un termen, iar înăuntrul acestuia beneficiarul promisiunii
nu şi-a manifestat opţiunea, ulterior el nu îl mai poate obliga pe promitent să încheie
contractul. În absenţa unui termen convenţional, promitentul îi poate cere beneficiarului
să opteze; de regulă, în cadrul termenului general de prescripţie (de 3 ani), care începe să
curgă din momentul promisiunii de vânzare sau de cumpărare. Va trebui, însă, să se ţină
seama şi de natura bunului care face obiectul promisiunii, mai ales în cazul bunurilor uşor
alterabile, când, în lipsa unui termen, beneficiarul va trebui să opteze într-un termen util.
În situaţia în care beneficiarul s-a decis să cumpere bunul, iar promitentul refuză
perfectarea contractului, încălcându-şi obligaţia asumată, contractul proiectat nu se mai
poate încheia, însă beneficiarul promisiunii este îndreptăţit la daune- interese în baza art.
1075 C. civ.
Dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale în materie de
probă a contractelor (art. 1191 şi urm. din Codul civil).
C. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare
318
Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare este un acord prin
care ambele părţi se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, având
fiecare atât calitatea de promitent, cât şi pe aceea de beneficiar.
Promisiunea bilaterală este, de asemenea, un antecontract care nu transferă
dreptului de proprietate de la promitent la beneficiar.
Deosebit de obligaţia încheierii în viitor a contractului promis, părţile pot să-şi
asume prin promisiunea de vânzare-cumpărare şi alte obligaţii, cum ar fi: plata anticipată
a preţului de vânzare convenit, punerea la dispoziţia beneficiarului cumpărător a
folosinţei bunului care formează obiectul promisiunii sau plata unei arvune pentru
garantarea îndeplinirii obligaţiei asumate şi despăgubirea părţii vătămate pentru
neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiei de a finaliza încheierea contractului de
vânzare-cumpărare de către una din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune,
părţile fiind ţinute să-şi restituie tot ceea ce şi-au prestat reciproc, iar partea în culpă va
datora şi despăgubiri.
D. Pactul de preferinţă
Pactul de preferinţă (preemţiune) constituie o formă a promisiunii unilaterale de
vânzare prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde
preferinţa unei anumite persoane (beneficiarul promisiunii), la preţ egal şi în condiţii
egale. Spre exemplu, proprietarul (locator) se obligă faţă de chiriaş să- i acorde preferinţă
în cazul în care s-ar decide să-şi vândă locuinţa. O asemenea obligaţie, pentru a fi
creatoare de efecte juridice, trebuie să fie prevăzută expres în contractul încheiat de părţi.
În această situaţie, promitentul rămâne liber să vândă sau nu bunul; dar dacă se
hotărăşte să-l vândă este ţinut să îl prefere pe beneficiar. Dacă vinde bunul unei terţe
persoane prin fraudă sau prin complicitate la fraudă din partea terţului achizitor,
beneficiarul este îndreptăţit să ceară anularea vânzării, invocând dreptul său de preferinţă.
Dacă nu se face dovada fraudei, beneficiarul pactului are doar un drept la acţiune
împotriva
promitentului pentru daune- interese.
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (art. 5-11), precum şi
art. 9 din Legea nr. 16/1994 a arendării prevedeau şi un drept legal de preemţiune în
319
favoarea anumitor persoane (coproprietar, proprietarul fondului vecin, arendaş) în cazul
în care se înstăinau prin vânzare terenuri agricole situate în extravilan. Menţionăm că în
prezent aceste dispoziţiile legale au fost abrogate expres prin art. 8 din Titlul X al Legii
nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente, publicată în M. Of. al României nr. 653, din data de 22 iulie 2005.
Aşa fiind, în prezent terenurile agricole, indiferent locul unde sunt situate (în
intravilan sau în extravilan) şi de întinderea lor se pot vinde în mod liber, fără să mai fie
necesară respectarea dreptului de preemţiune.
Obiectul contractului
A. Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,
el trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil)
Potrivit art. 1310 C. civ. pot fi vândute numai lucrurile aflate în circuitul civil,
făcând aplicaţia regulii generale consacrată de art. 963 C. civ. potrivit căruia numai
lucrurile aflate în comerţ pot forma obiectul unui contract.
- Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare lucrurile care, prin
natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate, ele nefiind
produse ale activităţii oamenilor (de exemplu, aerul, lumina soarelui, apa râurilor ş.a.);
- De asemenea, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile
care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale,
întrucât sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, putând fi date în administrare
regiilor autonome sau instituţiilor publice ori chiar concesionate ori împrumutate, sau
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică (art. 136 alin. 3 şi 4 din
Constituţie);
- Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art. 32 alin. 1 din Legea nr.
18/1991 republicată, potrivit căruia terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de
proprietate nu pot fi „înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul
anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a actului de înstrăinare”;
320
- O altă categorie de bunuri, deşi se găsesc în circuitul civil, din motive de ordine
publică sau economico-socială, vor putea forma obiectul contractului de
vânzare-cumpărare numai în condiţiile Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de
stat, modificată şi completată prin Legea nr. 171/2001. Astfel, potrivit art. 2 din legea
citată, constituie monopol de stat: armamentul, muniţiile şi explozibilii, substanţele şi
medicamentele care conţin stupefiante etc.
- Bunurile din patrimoniul cultural-naţional, precum şi documentele care fac parte
din fondul arhivistic naţional, deşi sunt în circuitul civil, înstrăinarea lor se poate realiza
în
condiţiile şi limitele prescrise special prin lege.
Sancţiunea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu este
destinat comerţului este nulitatea absolută.
- Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista
în viitor
Potrivit art. 1311 C. civ., dacă lucrul asupra căruia „părţile s-au învoit” era pierit
total în momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia
vânzătorului este fără obiect, iar obligaţia cumpărătorului fără cauză. Soluţia este similară
şi în cazul în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare al cărui bun nu a existat în
realitate.
În ipoteza în care, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
bunul „era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau
a pretinde reducerea preţului” (art. 1311 C. civ., teza a-II-a). Opţiunea făcută de
cumpărător nu trebuie să fie abuzivă, el putând să renunţe la contract numai dacă partea
care a mai rămas din bun nu mai poate servi scopului pentru care s-a decis să- l cumpere.
Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, sub
condiţia de a exista în viitor (art. 965 alin. 1 C. civ.). Excepţie fac succesiunile
nedeschise, deoarece pactele asupra unei succesiuni nedeschise sunt sancţionate cu
nulitatea absolută (art. 702 şi art. 965 alin. 2 C. civ.).
- Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil
321
Pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca bunul să fie
determinat la data încheierii contractului sau să poată fi determinat în viitor pe baza
anumitor elemente stabilite de părţi.
Bunurile certe se determină prin trăsături proprii (de exemplu, o construcţie este
determinată prin indicarea localităţii în care este situată, a străzii, numărului,
dimensiunilor, vecinătăţilor, materialului din care este construită, cu ce este acoperită
ş.a.,). Dacă bunul vândut este un bun de gen, determinarea se va face prin arătarea speciei
(grâu, porumb), cantităţii, calităţii ş.a.
Bunul vândut trebuie să fie şi posibil din punct de vedere fizic (material) şi
juridic; nimeni nu se poate obliga la imposibil (imposibilitatea se ap reciază in abstracto,
trebuind să fie absolută şi de neînvins pentru oricine).
De asemenea, bunul trebuie să fie licit şi corespunzător regulilor de morală.
- Lucrul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului
Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, pentru
validitatea sa, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat care
formează obiectul contractului.
- Sunt situaţii în care vânzătorul, fără a fi mandatarul cuiva, vinde totuşi lucrul
altuia. Această chestiune este cunoscută în drept sub denumirea de vânzarea lucrului
altuia.
Într-o asemenea situaţie, va trebui să distingem după cum consimţământul părţilor
a fost afectat de eroare sau, dimpotrivă, contractul s-a încheiat în cunoştinţă de cauză.
Dacă ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, respectiv a
considerat că lucrul vândut este proprietatea vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru
eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului.
Cumpărătorul poate invoca nulitatea relativă a contractului pe cale de acţiune, în
cazul în care a plătit preţul sau pe cale de excepţie, dacă preţul nu s-a plătit.
Vânzătorul nu poate cere anularea contractului dacă a fost de bună-credinţă,
întrucât
eroarea comisă asupra propriei persoane nu poate vicia contractul.
Fiind terţ faţă de contract, adevăratul proprietar nu va putea cere anularea acestuia
decât dacă este vorba despre un caz de nulitate absolută. În schimb, el poate intenta o
322
acţiune în revendicare, în cadrul căreia cumpărătorul va putea opune adevăratului
proprietar uzucapiunea sau excepţia conţinută de art. 1909-1910 C. civ.
În cazul în care părţile ştiau că bunul vândut nu aparţine vânzătorului, contractul
de
vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită.
- Practica judiciară a fost confruntată deseori cu vânzări al căror obiect îl
constituie un lucru furat.
Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ., proprietarul lucrului furat are dreptul de a
revendica bunul de la cel care îl deţine, acesta din urmă putând să se despăgubească de la
cel de la care îl are. În cazul în care posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a
cumpărat la bâlci, la târg, la o vindere publică sau de la un negustor care vinde asemenea
lucruri, proprietarul originar va putea să ia lucrul înapoi numai dacă întoarce posesorului
preţul plătit (art. 1910 C. civ.).
- Practica judiciară a fost confruntată frecvent şi cu problema vânzării unui bun
aflat în indiviziune de către un coindivizar, fără consimţământul celorlalţi coindivizari.
În cazul în care unul dintre coindivizari înstrăinează nu doar cota sa parte ideală
din drept, ci întregul bun indiviz, fără acordul celorlalţi indivizari, înstrăinarea nu atrage
nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii
rezolutorii. Asfel, dacă bunul care a format obiectul vânzării a intrat în lotul
coindivizarului vânzător, prin efectul declarativ al partajului el devine proprietarul
exclusiv asupra bunului, iar vânzarea rămâne valabilă; dacă însă bunul a intrat în lotul
altui coindivizar, contractul va fi nul pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.
B. Preţul
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului, constând într-o sumă de bani care
corespunde valorii lucrului vândut.
În lipsa unui preţ, vânzarea este nulă absolut, deoarece obligaţia cumpărătorului
nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.
Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. Preţul trebuie să fie fixat într-o sumă de bani
323
Stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării, în caz contrar schimbându-se
natura juridică a contractului în contract de schimb, de întreţinere sau de rentă viageră.
b. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil
Potrivit art. 1303 C. civ., preţul este determinat în cazul în care cuantumul lui este
stabilit de comun acord de părţi în momentul încheierii contractului.
Preţul poate fi stabilit şi de către lege. De exemplu, în cazul locuinţelor construite
din fondurile statului şi vândute potrivit dispoziţiilor cuprinse în Decretul-Lege nr.
61/1990 şi în Legea nr. 85/1992.
Când preţul este convenţional, ar putea fi fixat numai de către vânzător ori numai
de către cumpărător (de exemplu, în unităţile comerciale preţul bunurilor este fix, stabilit
de către vânzător).
Preţul este determinabil în situaţia în care părţile furnizează în contract o serie de
elemente pe baza cărora cuantumul preţului să poată fi stabilit în viitor, cel târziu la data
exigibilităţii obligaţiei de plată (cum ar fi, de exemplu, preţul pieţii la o dată convenită de
părţi).
Preţul poate fi determinat şi de un terţ, ales de comun acord de către părţi, sau de
către persoana desemnată de către terţ (art. 1304 C. civ.).
c. Preţul trebuie să fie sincer şi serios
Preţul este sincer atunci când cuantumul lui, menţionat în contract, este acela
convenit în realitate de părţi; este un preţ real şi nu fictiv sau simulat.
Preţul este fictiv (simulat) atunci când părţile nu intenţionează să- l ceară, respectiv
să-l plătească; când din actul secret rezultă că el nu este datorat.
Dacă preţul este fictiv, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, putând echivala
cu o liberalitate (o donaţie deghizată), dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru
validitatea acestui act.
În cazul în care părţile s-au înţeles să treacă în contract un preţ inferior celui
convenit, dar fără ca preţul să devină derizoriu, ne aflăm în prezenţa unei deghizări
parţiale a preţului, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil. Deghizarea parţială
urmăreşte, de regulă, fraudarea fiscului.
Preţul este serios dacă nu este derizoriu, disproporţionat cu valoarea lucrului
vândut.
324
Preţul este neserios (derizoriu), în cazul în care nu reflectă valoarea reală a bunului, adică
este atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut, încât apare ca ridicol, în
sens juridic, ca inexistent.
La aprecierea seriozităţii preţului, se poate ţine seama şi de gradul de rudenie
dintre părţi, care poate justifica un preţ inferior valorii de c irculaţie a unui bun, şi chiar de
relaţiile de concubinaj dintre părţile contractante, care pot justifica un preţ redus.
Dacă preţul este derizoriu, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, dar ar putea
fi valabil ca donaţie, dacă intenţia părţilor a fost de a face o liberalitate şi, evident, dacă
sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru contractul de donaţie.
d. Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la
regimul preţurilor
Dacă există preţuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părţi. În cazul
în care părţile au convenit asupra altui preţ, acesta se înlocuieşte de drept cu preţul
prevăzut de lege. Plata unui preţ mai mare are caracter ilicit, dând dreptul cumpărătorului
la acţiunea în repetiţiune, chiar dacă plata a fost făcută cu ştiinţă.
Cauza contractului
Cauza contractului de vânzare-cumpărare este un element constitutiv în structura
sa şi o condiţie de validitate a acestuia şi se compune din două elemente: scopul direct
(imediat) şi scopul indirect (mediat).
Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării
bunului, iar al cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţului. Scopul
direct este un element abstract, invariabil şi obiectiv (cauza juridică a obligaţiei).
Scopul indirect îl constituie motivul determinant care a antrenat manifestarea
consimţământului de a încheia contractul. Altfel spus, scopul indirect vizează nevoile pe
care vânzătorul şi le va satisface din preţul obţinut, iar cumpărătorul cu bunul dobândit.
Scopul indirect apare ca un element concret, variabil şi subiectiv în fiecare contract de
vânzare-cumpărare.
Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare cauza trebuie să existe, chiar
dacă nu este stipulată expres în contract; de altfel (art. 967 alin. 1 şi 2 C. civ.). Partea care
pretinde că vânzarea-cumpărarea este lipsită de cauză, este ţinută să facă dovada.
Absenţa cauzei atrage sancţiunea nulităţii absolute a vânzării (art. 948 C. civ.).
325
Cauza trebuie să fie reală şi nu falsă; în caz contrar, atrage nulitatea relativă a
contractului de vânzare-cumpărare.
Cauza trebuie să fie licită, deoarece, în caz contrar, contractul este sancţionat cu
nulitatea absolută.
Cauza trebuie să fie şi morală, adică scopul actului juridic să corespundă
regulilor
de convieţuire socială. De exemplu, pentru imoralitatea cauzei s-a declarat nul absolut
contractul de vânzare-cumpărare încheiat în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj.
Alte condiţii de validitate
A. Forma contractului de vânzare-cumpărare
Forma contractului de vânzare-cumpărare reprezintă, în sens restrâns, modul în
care se exteriorizează voinţa vânzătorului şi a cumpărătorului.
În sens larg, prin forma actului juridic se înţelege trei feluri de formă: forma
cerută ca o condiţie ad validitatem; forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi.
a. Cu privire la primul sens (forma ad validitatem), contractul de
vânzare-cumpărare este un contract consensual care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă a părţilor, fără să fie necesară respectarea anumitor formalităţi.
Prin excepţie, unele contracte de vânzare-cumpărare care prezintă o
deosebită
importanţă sunt formale (solemne). Astfel, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005
impune pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, indiferent de locul situării
acestora, forma autentică ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acţiunea în
constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, iar îndeplinirea oricărei alte formalităţi
posterioare nu poate ţine loc de act autentic.
b. Potrivit regulilor generale în materie, unele acte juridice îmbracă o anumită
formă, însă nu ca o condiţie ad validitatem, ci ca un mijloc de probă (ad probationem).
Astfel, conform art. 1191 alin. 1 C. civ. actele a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei
trebuie făcute în formă scrisă, deoarece legea prevede că aceste acte - inclusiv contractele
de vânzare-cumpărare - nu pot fi dovedite cu martori. Aşadar, dacă părţile nu
326
concretizează acordul dintre ele într-un înscris, valabilitatea contractului nu este afectată,
însă existenţa lui nu poate fi dovedită în caz de litigiu.
c. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, contractul de
vânzare-cumpărare produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi.
Pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţele persoane a contractului de vânzare-
cumpărare, Legea nr. 7/1996 a instituit publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de
evidenţă a cadastrului general, care are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi
faptelor juridice referitoare la imobile şi care se efectuează de către birourile de carte
funciară ale judecătoriilor. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la
data înregistrării cererilor (art. 27).
Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe va fi inopozabilitatea actului faţă de terţi,
aceştia având posibilitatea de a ignora realitatea juridică instituită prin contractul încheiat.
B. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri
Conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, „înstrăinarea bunurilor
imobile aparţinând regiei autonome ... se face cu aprobarea ministerului de resort”.
Sancţiunea nerespectării acestei prevederi este nulitatea absolută.
Art. 12 alin. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990prevede că locuinţele proprietate de
stat, cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea integrală a acestuia nu pot fi
înstrăinate decât cu autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
În fine, art. 15 alin. 3 din Legea nr. 85/1992 dispune că „până la achitarea
integrală a preţului, locuinţa dobândită în condiţiile prezentei legi nu poate fi înstrăinată
... fără autorizaţia prealabilă a unităţii vânzătoare”.
În aceste din urmă două cazuri, încălcarea cerinţei autorizaţiei cerute antrenează
nulitatea relativă, întrucât acestea sunt instituite doar în interesul Casei de Economii şi
Consemnaţiuni şi a unităţii vânzătoare.
Efectele contractului de vânzare cumpărare
Consideraţii generale
Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în
sarcina părţilor contractante.
327
În cazul în care contractul cuprinde clauze îndoielnice, interpretarea acestora se
face potrivit regulii generale înscrise în art. 983 C. civ., şi anume, în favoarea debitorului.
În materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 1312 C. civ. conţine o regulă
specială şi derogatorie, potrivit căreia vânzătorul trebuie să exp lice clar obligaţiile sale,
iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se interpretează în contra
vânzătorului. Ceea ce înseamnă că se interpretează în favoarea cumpărătorului atât
clauzele referitoare la propriile obligaţii, cât şi cele referitoare la obligaţiile vânzătorului.
Obligaţiile vânzătorului
Potrivit art. 1313 C. civ., vânzătorului îi revin două obligaţii principale, şi anume:
a. obligaţia de a preda bunul vândut în posesia cumpărătorului şi de a-l păstra
până la predare;
b. obligaţia de a- l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi de a răspunde de
viciile ascunse ale lucrului vândut.
Părţile pot să modifice obligaţiile prevăzute de lege sau pot să stipuleze şi alte
obligaţii accesorii (de exemplu, informaţii asupra utilizării şi păstrării bunului).
Codul civil nu prevede obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea asupra
lucrului vândut, întrucât această obligaţie se execută prin însăşi încheierea contractului,
concomitent cu transmiterea proprietăţii transferându-se şi riscul pieirii fortuite a lucrului
care urmează să fie suportat de cumpărător conform regulii res perit domino. Regula nu
se aplică în cazul bunurilor de gen, când proprietatea şi riscurile se transmit în momentul
individualizării lor şi nici în cazul bunurilor viitore, când transmiterea proprietăţii şi a
riscurilor se realizează în momentul în care bunul există şi poate fi predat cumpărătorului
în starea convenită de părţi.
Din momentul încheierii contractului, cumpărătorul este îndreptăţit să perceapă şi
fructele lucrului cumpărat.
A. Predarea lucrului vândut
Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la dispoziţia
cumpărătorului, astfel încât acesta să- l aibă în posesie efectivă şi să-l poată folosi în
calitate de proprietar.
Vânzătorul are şi obligaţia accesorie de a păstra şi conserva lucrul vândut până la
predarea sa cumpărătorului.
328
Bunurile imobile se predau potrivit art. 1315 C. civ., dacă părţile nu au convenit
altfel, respectiv prin remiterea titlului de proprietate, iar dacă bunul care formează
obiectul
vânzării este o construcţie (clădire sau apartament) şi prin predarea cheilor.
Bunurile mobile se predau, potrivit art. 1316 C. civ., prin consimţământul părţilor
dacă vânzarea are ca obiect lucruri viitoare sau dacă cumpărătorul le avea în detenţie în
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu titlu de comodatar, depozitar,
locatar, ori prin tradiţiunea reală în cazul bunurilor mobile corporale, sau prin remiterea
titlurilor în cazul mobilelor incorporale (de exemplu, recipise, chitanţe, tichete).
Bunurile individual determinate trebuie predate în starea în care se aflau la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, împreună cu fructele percepute
din ziua vânzării, precum şi cu toate accesoriile acestora (art. 1324-1325 C. civ.).
În privinţa bunurilor generic determinate, precizăm că vânzătorul, în absenţa unor
clauze expres stipulate de părţi, va putea să-şi execute această obligaţie prin predarea
unor bunuri de calitate mijlocie (art. 1103 C. civ.).
Vânzătorul este obligat de a preda bunul vândut în mărimea prevăzută în contract,
astfel cum prevede art. 1326 C. civ.
Momentul predării lucrului de către vânzător este lăsat de lege la aprecierea
părţilor.
Dacă părţile nu au stipulat un termen, se vor aplica dispoziţiile generale, ceea ce
înseamnă că aceasta se face imediat sau la cererea cumpărătorului.
În ceea ce priveşte locul predării, potrivit art. 1319 C. civ., dacă bunul este
individual determinat, predarea se va face la locul unde se află bunul în momentul
încheierii contractului. În toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă la domiciliul
debitorului (vânzătorului), deoarece plata este cherabilă, iar nu portabilă (art. 1104 C.
civ.).
Dovada predării lucrului vândut de către vânzător se face potrivit regulilor
generale referitoare la executarea obligaţiilor.
Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare) sunt în sarcina
vânzătorului, iar cheltuielile de ridicare de la locul predării (încărcare, transport,
descărcare) revin cumpărătorului, dacă părţile nu au stabilit altfel (art. 1317 C. civ).
329
În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a bunului de
către vânzător, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare a contractului sau
poate cere rezoluţiunea contractului cu daune- interese sau executarea în natură a
contractului (art. 1320 C. civ.).
B. Obligaţia de garanţie
Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că acesta trebuie să
facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-i asigura cumpărătorului o posesiune liniştită şi
utilă.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului prezintă un dublu aspect:
- vânzătorul trebuie să- l garanteze pe cumpărător de liniştita posesiune a lucrului
vândut (art. 1336 C. civ.), deci contra evicţiunii;
- vânzătorul trebuie să- l garanteze pe cumpărător de utila folosinţă a lucrului, prin
urmare contra viciilor acestuia, care îl fac impropriu întrebuinţării după destinaţia sa (art.
1336 şi art. 1352 C. civ.).
a. Garanţia contra evicţiunii (art. 1337-1351 C. civ.)
1. Noţiunea de evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot sau în parte a
proprietăţii bunului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor
de proprietar ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către o terţă persoană a
unui drept care exclude, în tot sau în parte, dreptul cumpărătorului asupra acelui bun.
Evicţiunea îşi are sorgintea, de regulă, în fapta unei terţe persoane, iar, uneori, şi
în fapta personală a vânzătorului.
Potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este, de drept, obligat să-l garanteze pe
cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care
n-au fost declarate la încheierea contractului.
De regulă, evicţiunea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
prin
care se consacră dreptul terţului asupra bunului care a format obiectul contractului de
vânzare-cumpărare şi de care cumpărătorul a fost deposedat.
2. Condiţiile de existenţă a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii:
a. Să fie vorba de o tulburare de drept. Vânzătorul nu poate fi ţinut răspunzător
pentru simpla tulburare de fapt a cumpărătorului care nu are un temei juridic. De altfel,
330
contra tulburărilor de fapt cumpărătorul se poate apăra singur prin mijloacele puse la
îndemână de lege, cum ar fi, de exemplu, prin acţiunile posesorii.
Prin urmare, pentru ca vânzătorul să fie ţinut de această obligaţie trebuie ca
dreptul invocat de terţul evingător să fie un drept real sau un drept de creanţă.
b. Vânzătorul este ţinut de această garanţie atunci când cauza tulburării
provocată de terţ cumpărătorului este anterioară sau concomitentă vânzării, ştiut fiind
că vânzătorul nu răspunde de împrejurări ulterioare încheierii contractului şi predării
lucrului, excepţie făcând situaţia în care evicţiunea provine dintr-un fapt personal al
înstrăinătorului.
Mai mult, vânzătorul nu răspunde nici pentru uzucapiunea începută anterior
încheierii contractului, dar desăvârşită ulterior, deoarece cumpărătorul devenit proprie tar
avea posibilitatea să întrerupă cursul prescripţiei achizitive.
c. O a treia condiţie pentru antrenarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii este
necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător. În cazul în care cumpărătorul a
cunoscut pericolul evicţiunii, se prezumă că a acceptat să suporte consecinţele acesteia.
Sarcina probei cunoaşterii evicţiunii de către cumpărător revine celui care
pretinde aceasta (vânzătorului).
Deosebit de garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unei terţe persoane,
vânzătorul este ţinut garant contra evicţiunii rezultând şi dintr-un fapt personal.
Prin fapt personal, în înţelesul art. 1339 C. civ., se înţelege orice fapt sau act
(anterior contractului, dar tăinuit faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut
în contract) săvârşit de către vânzător sau succesorii săi (universali sau cu titlu universal)
de natură a- l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului.
În acest caz este irelevant dacă tulburarea este de fapt sau de drept.
Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul se va apăra prin invocarea unei excepţii
personale, numită excepţie de garanţie, întrucât „cine trebuie să garanteze pentru
evicţiune nu poate să evingă”.
Potrivit art. 1339 C. civ., această obligaţie a vânzătorului de a nu îl tulbura pe
cumpărător este de esenţa vânzării şi deci nu poate fi înlăturată sau modificată de părţi,
căci „orice convenţie contrarie este nulă”.
331
3. Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. În cazul în care
cumpărătorul este pe cale de a fi evins, el este dator să- l cheme în garanţie pe vânzător în
procesul intentat de terţul reclamant.
Pe lângă chemarea în garanţie a vânzătorului în procesul intentat de terţ,
cumpărătorul are şi o altă posibilitate, şi anume, are deschisă calea unei acţiuni directe (în
dezdăunare) împotriva vânzătorului. În această situaţie, însă, cumpărătorul se expune la
pierderea preţului, a daunelor- interese şi a cheltuielilor de judecată, dacă vânzătorul face
dovada că ar fi avut mijloace potrivnice, necunoscute de cumpărător, pentru a respinge
pretenţiile terţului - excepţia procesului rău condus (art. 1351 C. civ.).
În concluzie, atâta vreme cât evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuie să
comită nici un fapt sau act juridic care ar putea să- l tulbur pe cumpărător (obligaţie de a
nu face).
În ipoteza în care evicţiunea este iminentă, vânzătorul este de drept obligat să- l
apere pe cumpărător sub condiţia, însă, ca pârâtul-cumpărător să- l cheme în garanţie
(obligaţie de a face).
În fine, dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul este răspunzător de daune
(obligaţie de a da).
4. Efectele obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.
4.1. Evicţiunea totală. Evicţiunea este totală în situaţia în care cumpărătorul
pierde în întregime proprietatea asupra lucrului care a format obiectul
vânzării-cumpărării.
Potrivit art. 1341 C. civ., în caz de evicţiune totală se produc următoarele efecte:
a. Vânzătorul trebuie să restituie integral preţul, căci, de vreme ce cumpărătorul a
fost evins, deţinerea preţului de către vânzător este lipsită de cauză (art. 1341 pct. 1 C.
civ.);
b. Cumpărătorul are dreptul şi la valoarea fructelor naturale şi civile pe care a
fost obligat să le înapoieze celui care l-a evins (art. 1341 pct. 2 C. civ.);
c. Cumpărătorul este îndreptăţit şi la restituirea cheltuielilor de judecată, precum
şi a cheltuielilor contractului (autentificare, taxe de timbru etc. - art. 1341 pct. 3 şi 4 C.
civ.);
332
d. De asemenea, cumpărătorul are dreptul la daune-interese (art. 1341 pct. 4 C.
civ.). Potrivit art. 1344-1345 C. civ., daunele datorate de vânzător pentru evicţiune
constau în diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul
încheierii contractului şi deposedarea cumpărătorului, indiferent de cauza care a produs
excedentul de valoare, dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună-
credinţă sau de rea-credinţă.
Tot cu titlu de daune-interese, vânzătorul este obligat să restituie şi cheltuielile
necesare, precum şi cheltuielile utile. În cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă,
datorează şi cheltuielile voluptuarii, adică cele făcute în scop de lux (art. 1346 C. civ).
4.2. Evicţiunea parţială. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o
parte a proprietăţii sau suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului care
formează obiectul vânzării-cumpărării. Evicţiunea parţială dă dreptul cumpărătorului de a
alege între a cere rezoluţionarea vânzării şi menţinerea ei cu despăgubiri pentru pierderea
încercată.
Potrivit art. 1347 C. civ., cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării numai
dacă
evicţiunea parţială este atât de importantă, încât el nu ar fi cumpărat dacă ar fi putut să o
prevadă. În această ipoteză, cumpărătorul restituie lucrul aşa cum a rămas după evicţiune,
primind în schimb preţul şi despăgubiri ca în cazul evicţiunii totale.
În situaţia în care cumpărătorul optează pentru menţinerea vânzării, cu toată
evicţiunea încercată, sau nu poate cere rezoluţiunea vânzării, el are dreptul de a pretinde
valoarea părţii pierdute, valoare calculată la momentul producerii evicţiunii.
5. Modificarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. Garanţia contra evicţiunii
este de esenţa vânzării, astfel că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe
cumpărător. Această garanţie poartă denumirea de garanţie de drept.
Potrivit art. 1338 C. civ., „părţile pot prin convenţie să adauge, să micşoreze sau
să şteargă obligaţia de a răsupunde de evicţiune”. Garanţia majorată, micşorată sau
înlăturată se numeşte garanţie de fapt (convenţională).
Cu toate acestea, legiuitorul limitează efectele clauzei de exonerare de garanţie
contra evicţiunii în două situaţii, şi anume:
333
a. Vânzătorul va răspunde pentru evicţiunea care a rezultat dintr-o faptă
personală a sa sau a succesorilor săi în drepturi, indiferent dacă fapta a fost săvârşită
anterior sau ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 1339 C. civ.), afară
dacă în clauza de exonerare s-ar fi menţionat expres fapta pentru care vânzătorul înţelege
să se exonereze.
b. Tot astfel, dacă s-ar exonera de răspundere pentru evicţiunea provenită din
fapta terţilor, vânzătorul nu se poate exonera de obligaţia restituirii preţului, afară de
cazul când în contractul de vânzare-cumpărare se menţionează expres că bunul este
cumpărat pe riscul cumpărătorului sau că acesta cumpără cu toate că avea cunoştinţă de
pericolul evicţiunii (art. 1340 C. civ.).
Clauza de exonerare scuteşte însă, în toate cazurile, pe vânzător de plata
daunelor- interese.
b. Obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor
1. Noţiunea de vicii ascunse. Vânzătorul este dator să asigure cumpărătorului
folosinţa liniştită a lucrului. Aşa fiind, el este ţinut răspunzător în cazul în care lucrul
vândut are unele defecte (vicii) care îl fac impropriu întrebuinţării în scopul pentru care a
fost cumpărat sau care sunt de natură să- i micşoreze într-atât de mult valoarea de
întrebuinţare, încât, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau
nu ar fi plătit acelaşi preţ (art. 1352 C. civ.).
În cazul în care viciile pot fi înlăturate prin repararea bunului, cumpărătorul va
putea cere acest lucru.
2. Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor. Pentru a fi antrenată
răspunderea vânzătorului, viciile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a. Viciile să fie ascunse. Potrivit art. 1353 C. civ., vânzătorul nu răspunde de
„viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă”.
Viciul are caracter ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a
lucrului şi, evident, cumpărătorul nu l-a cunoscut şi nici nu putea să- l cunoască, iar
vânzătorul nu l-a încunoştinţat despre existenţa acestuia. Sarcina probei cunoaşterii
viciului de către cumpărător incumbă vânzătorului.
Răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului va reveni vânzătorului, chiar dacă
a fost de bună-credinţă, adică nu a cunoscut viciile.
334
Posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciile lucrului se apreciază in
abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent. Prin urmare, în situaţia
în care se cumpără un bun pentru a cărui cunoaştere sunt necesare cunoştinţe de
specialitate, dacă cumpărătorul nu apelează la o persoană calificată în domeniu, înseamnă
că şi-a asumat riscul cumpărării unui bun afectat de vicii.
b. Viciile să existe în momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns al
lucrului să fi existat anterior sau să fie concomitent vânzării.
Pentru viciile care survin ulterior vânzării-cumpărării, vânzătorul nu poate fi ţinut
răspunzător, deoarece, prin efectul transmiterii proprietăţii, riscurile trec asupra
cumpărătorului.
În cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra bunului urmează să aibă
loc la o dată ulterioară celei a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
are obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ivite între momentul încheierii
contractului şi transferul dreptului de proprietate.
Dacă vânzarea s-a efectuat sub condiţie suspensivă, viciul ascuns trebuie să existe
la momentul îndeplinirii condiţiei.
- Viciile să fie grave. Se consideră că viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul
este impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau naturii sale sau atunci când acestea îi
micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât, în cazul în care cumpărătorul
le-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit un preţ mai mic.
Răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului se antrenează
indiferent dacă acesta le cunoştea sau nu, respectiv dacă a fost de bună sau de rea-
credinţă.
Dovada întrunirii cumulative a cerinţelor legale care condiţionează răspunderea
vânzătorului pentru viciile lucrului cade în sarcina cumpărătorului.
- Efectele răspunderii pentru vicii ascunse. În cazul în care descoperă că lucrul
vândut este afectat de vicii ascunse, cumpărătorul are facultatea de a cere, potrivit art.
1355 C. civ., fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului.
În cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă este ţinut, potrivit art. 1356 C.
civ., şi la plata de daune- interese, inclusiv beneficiul nerealizat.
335
- Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării este numită acţiune
redhibitorie. Această acţiune este admisă în cazul în care, datorită viciului, bunul este
impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sau naturii sale ori valoarea de întrebuinţare
este într-atât de micşorată încât, în cunoştinţă de cauză, cumpărătorul nu ar fi încheiat
contractul. Nu se cere, însă, ca bunul să fie absolut impropriu utilizării potrivit destinaţiei
sale normale.
Dacă acţiunea redhibitorie a fost admisă, cumpărătorul va trebui să restituie lucrul
în starea în care se afla, iar vânzătorul să restituie preţul încasat şi să- l despăgubească pe
cumpărător pentru cheltuielile ocazionate de încheierea contractului. Aceste despăgubiri
sunt datorate de către vânzător chiar şi atunci când cumpărătorul nu mai poate restitui
bunul
datorită viciilor ascunse.
- Dacă cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putând
solicita reducerea corespunzătoare a preţului, proporţional cu paguba provocată de viciile
ascunse şi restituirea părţii respective din preţul achitat (art. 1355 C. civ.). Acţiunea de
reducere a preţului este numită acţiune estimatorie sau quanti minoris, căci aprecierea
valorii lucrului se apreciază prin expertiză.
Acţiunea redhibitorie şi cea estimatorie nu se pot exercita concomitent,
cumpărătorul fiind obligat să opteze pentru una dintre ele.
Cumpărătorul are şi posibilitatea remedierii defecţiunilor de către vânzător sau
chiar de către el pe seama vânzătorului, când această reparare este posibilă şi când ea nu
ar ocaziona cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lucrului. În aceeaşi măsură se
poate cere şi înlocuirea de către vânzător bunului defect.
- Termenul de intentare a acţiunilor. Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958,
„dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis ... se prescrie prin
împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.
În cazul în care viciile au fost ascunse cu viclenie, adică vânzătorul a fost de
rea-credinţă (a cunoscut viciile), acţiunea redhibitorie şi cea estimatorie se prescriu în
termenul general de prescripţie extinctivă, adică în termen de 3 ani.
Aceste termene încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu
la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia construcţiilor
336
când termenul începe să curgă cel mai târziu la împlinirea a 3 ani de la predare (art. 11
alin. 1-2 din Decretul nr. 167/1958).
- Modificarea convenţională a garanţiei pentru vicii. Nefiind reglementată prin
norme imperative, părţile pot conveni asupra agravării răspunderii vânzătorului pentru
vicii, instituind şi răspunderea pentru viciile aparente sau pentru cele apărute ulterior
vânzării ş.a.
Dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă, părţile pot conveni limitarea ori
înlăturarea garanţiei pentru vicii (art. 1354 C. civ.). În cazul în care vânzătorul a fost de
rea-credinţă, clauza expresă de exonerare sau limitare a răspunderii nu poate fi invocată
contra cumpărătorului de bună-credinţă, vânzătorul făcându-se vinovat de dol prin
omisiune.
C. Alte obligaţii ale vânzătorului
Alături de obligaţia predării bunului şi cea de garanţie sub cele două aspecte,
vânzătorul îşi poate asuma şi alte obligaţii accesorii cum ar fi, de exemplu, să-l
instruiască pe cumpărător asupra păstrării şi utilizării bunului vândut, îndeosebi la bunuri
casnice electro-tehnice şi electronice de folosinţă îndelungată, autoturisme etc.
Desigur, asemenea informaţii sunt utile pentru cumpărător, dar, în acelaşi timp, în
cazul nerespectării lor întocmai de către acesta, sunt de natură să exonereze de răspundere
pe vânzător şi aceasta chiar dacă defecţiunea apare în perioada de garanţie.
Obligaţiile cumpărătorului
A. Plata preţului
Potrivit art. 1361 C. civ. „Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plă ti
preţul la ziua şi la locul determinat prin contract”.
Plata preţului trebuie făcută vânzătorului, însă ea poate fi făcută şi unei alte
persoane, indicată de vânzător.
Cât priveşte locul plăţii preţului acesta este cel stabilit de părţi prin contract (art.
1361 C. civ.). În cazul în care părţile nu au convenit nimic cu privire la acesta, plata
preţului se va face acolo unde are loc predarea bunului (art. 1362 C. civ.), respectiv la
domiciliul vânzătorului, plata fiind portabilă.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată a preţului, aceasta se poate realiza:
- fie sub forma unei sume globale care să facă obiectul unei prestaţii unice;
337
- fie în mod fracţionat, eşalonat în timp, în rate la anumite termene, de regulă
lunar, caz în care vânzătorul îşi poate lua măsuri de precauţie în vederea garantării plăţii
preţului, rezervându-şi prin contract proprietatea lucrului până la achitarea ultimei rate.
Potrivit art. 1363 C. civ., cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi, până la
achitarea integrală a preţului în următoarele cazuri:
- dacă părţile au convenit expres prin contract acest fapt;
- dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe (naturale sau civile) ori
alte venituri;
- în toate celelalte cazuri numai dacă cumpărătorul a fost pus la întârziere printr-o
notificare.
În cazul în care vânzătorul refuză primirea plăţii preţului, cumpărătorul se va
putea elibera de această obligaţie printr-o ofertă reală, iar dacă vânzătorul refuză în
continuare, cumpărătorul va putea consemna suma la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, cerând instanţei de judecată să valideze plata astfel făcută (art. 1114 C.
civ.).
În caz de neplată a preţului de către cumpărător, vânzătorul poate să-şi exercite
dreptul de retenţie asupra bunului până în momentul plăţii. Pentru exercitarea dreptului
de retenţie de către vânzător, trebuie întrunite două condiţii:
- creanţa privind preţul să fie exigibilă;
- cumpărătorul să nu fi dobândit detenţiunea bunului care formează obiectul
vânzării.
În situaţia în care bunul a fost predat cumpărătorului, vânzătorul va putea cere
executarea silită a obligaţiei de plată a preţului, având un privilegiu special care- i conferă
dreptul de a fi satisfăcut cu preferinţă faţă de alţi creditori, din preţul bunului vândut (art.
1737 pct. 1 C. civ.). Acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie în
termenul general de 3 ani.
Vânzătorul poate opta şi pentru a cere rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare pentru neplata integrală sau parţială a preţului, inclusiv a dobânzilor.
Acţiunea în rezoluţiunea vânzării poate fi introdusă de următoarele persoane:
- în primul rând de vânzător;
338
- de succesorii săi universali, succesorii cu titlu universal şi chiar de către cei cu
titlu particular, dacă acţiunea se cuprinde în legat;
- de creditorii vânzătorului pe calea acţiunii oblice;
- de către terţele persoane care l-au plătit pe vânzător şi s-au subrogat în drepturile
acestuia prin acţiunea subrogatorie (art. 1106-1107 C. civ).
Acţiunea în rezoluţiunea vânzării are un caracter real (art. 1368 C. civ.), ceea ce
înseamnă că poate fi intentată împotriva oricărei persoane în posesia căreia se află bunul
vândut.
Rezoluţiunea are drept consecinţă desfiinţarea cu efect retroactiv a vânzării-
cumpărării, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, ducând, în principiu, şi
la desfiinţarea tuturor drepturilor constituite în favoarea terţelor persoane de către
cumpărător asupra bunului vândut.
B. Luarea în primire a lucrului
Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la
care vânzătorul este obligat să- l predea. Prin urmare, această operaţie trebuie executată la
termenul stabilit în contract, iar în lipsa unei asemenea stipulaţii, potrivit obiceiului
locului (art. 970 alin. 2 C. civ.); dacă nu există un obice i, îndată după încheierea
contractului.
În cazul în care cumpărătorul refuză preluarea lucrului (mobil), vânzătorul îl poate
pune în întârziere, iar dacă cumpărătorul persistă în refuzul său, vânzătorul are un drept
de opţiune între consemnarea bunului în depozit, cu autorizarea justiţiei şi pe cheltuiala
cumpărătorului şi rezoluţiunea vânzării cu daune- interese.
Dacă vânzarea-cumpărarea a avut ca obiect bunuri (mobile) alterabile sau supuse
fluctuaţiei de valoare, întrucât vânzătorul ne le poate consemna în depozit şi aştepta o
hotărâre judecătorească, rezoluţiunea se produce de drept şi fără punere în întârziere după
expirarea termenului prevăzut pentru ridicarea lor, dacă termenul a fost stipulat numai în
favoarea vânzătorului (art. 1370 C. civ.).
C. Suportarea cheltuielilor vânzării-cumpărării
Potrivit art. 1305 C. civ., cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile
vânzării, dacă părţile nu au stipulat altfel.
339
Aceste cheltuieli care incumbă cumpărătorului ca un accesoriu al preţului constau
în cheltuieli propriu-zise ale actului, taxele de timbru, de autentificare a actelor în cazul
bunurilor imobile. Tot în sarcina cumpărătorului sunt şi cheltuielile ocazionate de
ridicarea şi transportul bunurilor.
Părţile pot prevedea, însă, ca aceste cheltuieli să fie suporte în comun sau chiar
numai de către vânzător.
Varietăţi ale contractului de vânzare cumpărare
Vânzarea după greutate, număr sau măsură
Această varietate de vânzare are ca obiect numai lucruri de gen, dintr-un lot
determinat. Pentru individualizarea cantităţii vândute va trebui să se efectueze numărarea
sau măsurarea acesteia.
Caracteristic acestei varietăţi de vânzare-cumpărare este faptul că transferul
dreptului de proprietate asupra bunului şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc
ulterior încheierii contractului, şi anume, în momentul individualizării bunurilor prin
cântărire, numărare sau măsurare.
Vânzarea cu grămada (art. 1299 C. civ.)
Această varietate de vânzare are ca obiect bunuri care vor fi individualizate
printr-o
cantitate determinată prin masa lor. Constituie vânzare cu grămada (în bloc), de exemplu,
cartofii dintr-un depozit, lemnele de foc dintr-un camion etc.
Preţul se determină global, pentru întreaga cantitate.
Dreptul de proprietate şi riscul pieirii fortuite a bunului vândut se transmit de la
vânzător la cumpărător în momentul realizării acordului de voinţă dintre părţi, întrucât
din acest moment lucrul vândut şi preţul au fost convenite de părţi.
Vânzarea pe gustate
Potrivit art. 1301 C. civ., „În privinţa vinului, a oliului şi a altor asemenea lucruri
care, după obicei, se gustă mai înainte de a se cumpăra, vinderea nu există până ce
cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-i convin”.
340
Vânzarea pe gustate este întâlnită frecvent în pieţe, târguri, unde se desfac bunuri
alimentare. Pentru încheierea validă a unei asemenea vânzări este necesar ca, în prealabil,
cumpărătorul să fi gustat aceste bunuri şi să fi declarat că îi convin.
Proprietatea bunului se transmite după ce acesta este individualizat.
Vânzarea pe încercate
Potrivit art. 1302 C. civ., vânzarea pe încercate este un contract încheiat din
momentul realizării acordului de voinţă, sub condiţia suspensivă a încercării lucrului de
către cumpărător (sau un expert). Cumpărătorul ar putea refuza lucrul numai dacă în mod
obiectiv acesta este necorespunzător, fapt poate care poate fi dovedit, în caz de
neînţelegere, prin expertiză.
Contractul se consideră perfectat numai după ce cumpărătorul, în urma încercării
lucrului a dat răspuns pozitiv, evident, în termenul fixat de părţi pentru încercare; în caz
de
neînţelegere, momentul este apreciat de instanţa de judecată.
Cu vânzarea pe încercate este asimilată şi vânzarea pe mostră, când se cere ca
bunul
vândut să corespundă mostrei. Dacă bunul care formează obiectul vânzării-cumpărării nu
corespunde mostrei, cumpărătorul poate refuza preluarea lucrului, putând cere înlocuirea
acestuia cu altul corespunzător mostrei sau rezoluţiunea contractului.
Vânzarea de drepturi de creanţă (cesiunea de creanţă)
Această varietate de vânzare constituie un mijloc specific de transmitere a
obligaţiilor, care constă în acordul de voinţă prin care creditorul (cedent) transmite în
mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane,
numită cesionar, care devine astfel creditor în locul său şi care va putea încasa creanţa
cedată de la
debitor (debitor cedat).
Operaţiunea este studiată pe larg la materia obligaţiilor.
Vânzarea unei succesiuni (moşteniri)
Vânzarea unei succesiuni (moşteniri) este un contract prin care titularul unui drept
succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane, fie comoştenitor, fie o
persoană străină de moştenire.
341
O asemenea vânzare este posibilă numai după momentul deschiderii succesiunii,
pentru că altfel suntem în prezenţa unui pact asupra unei succesiuni nedeschise, interzis
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, şi numai dacă succesibilul a optat în sensul
acceptării succesiunii în termenul prevăzut de lege (de altfel, faptul vânzării moştenirii
echivalează cu o acceptare tacită a acesteia).
Potrivit art. 1400 C. civ., o asemenea vânzare produce efecte între părţi de la data
deschiderii succesiunii.
Vânzarea cu pact de răscumpărare
Codul civil, în art. 1371-1387, în redactarea sa iniţială, aplicabilă până la 2 aprilie
1931, reglementa pactul de răscumpărare.
Această varietate de vânzare era supusă unei condiţii rezolutorii exprese, prin care
vânzătorul îşi rezerva facultatea de a relua bunul vândut, restituind preţul şi cheltuielile
făcute de cumpărător într-un anumit termen.
Vânzarea cu pact de răscumpărare este interzisă prin lege sub sancţiunea nulităţii
absolute, ea dispărând prin art. 4 al Legii Cametei din 2 aprilie 1931, care a abrogat art.
1371-1387 C. civ.
Vânzarea cu arvună (art. 1297-1298 C. civ.)
Prin arvună se înţelege suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte cu
ocazia încheierii unui contract sau antecontract, sumă care reprezintă, de regulă, o parte
din preţ, urmând ca, în caz de neexecutare a contractului din culpa uneia dintre ele,
aceasta să piardă suma dată, respectiv să restituie dublul sumei primite.
În cazul în care contractul nu mai poate fi executat din cauze independente de
voinţa părţilor sau dacă acestea înţeleg să pună capăt contractului, ori dacă acesta este
lovit de nulitate (art. 1297 alin. 1 C. civ.), convenţia accesorie de arvună rămâne fără
efect, ea trebuind să fie restituită de cel care a primit-o. Dacă contractul este dus la bun
sfârşit - părţile executându-şi obligaţiile asumate -, arvuna este o parte integrantă a
prestaţiei părţii care a dat-o.
Cesiunea de drepturi litigioase şi retractul litigios (art. 1402-1404 C. civ.)
Un drept este litigios în situaţia în care asupra lui există o contestaţie, un litigiu
dedus înaintea judecăţii.
342
Definiţia retractului litigios este dată de art. 1402 C. civ., potrivit căruia, „cel în
contra cărui există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându- i
preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit
preţul cesiunii”.
Efectele retractului litigios constau în desfiinţarea cu efect retroactiv a vânzării
dreptului litigios faţă de retractant (debitorul cedat) şi stingerea procesului, deoarece
retractantul dobândeşte dreptul litigios de la adversarul din proces, astfe l că se substituie
în drepturile acestuia (cumpărător), cumulând calităţile de reclamant şi pârât, calităţi
incompatibile.
Vânzarea la licitaţie (art. 1388-1390 C. civ.)
În această situaţie bunul care urmează să fie vândut este pus în vânzare în mod
public şi cu respectarea unor proceduri speciale, fiind vândut (adjudecat) aceluia dintre
participanţii la licitaţie care oferă preţul cel mai mare (art. 1388 C. civ.).
Vânzarea la licitaţie poate fi voluntară sau silită (judiciară).
Licitaţia se desfăşoară sub conducerea unui agent al instanţei de judecată şi se
încheie printr-o ordonanţă de adjudecare, care constituie titlul de proprietate al
cumpărătorului.
În cazul în care vânzarea la licitaţie are loc în cadrul procedurii executării silite,
sunt aplicabile normele speciale din Codul de procedură civilă, care instituie această
procedură.
Vânzarea către populaţie a locuinţelor construite din fondurile statului şi din
fondurile unor unităţi de stat
După anul 1989, organul legislativ a adoptat două acte normative prin care s-a
reglementat vânzarea către populaţie a locuinţelor şi a altor spaţii din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat, şi anume: Decretul-Lege nr. 61/1990 şi Legea nr.
85/1992.
Potrivit acestor acte normative, sunt supuse vânzării doar locuinţele construite din
fondurile statului, nu şi cele devenite proprietate de stat în temeiul unor acte normative
adoptate înainte de anul 1989.
343
Potrivit reglementărilor în vigoare, prefecturile judeţene şi cea a municipiului
Bucureşti au în competenţa lor dreptul de a stabili prin decizie lista locuinţelor destinate
spre vânzare către populaţie.
E.2. Contractul de donaţie
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie
Noţiunea contractului de donaţie
Contractul de donaţie este reglementat de Codul civil, în Cartea a III-a, intitulată
Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea, în Titlul al II- lea,
împreună cu testamentele, deoarece, atât donaţia, cât şi testamentul au la bază intenţia de
a gratifica.
În baza art. 801 şi 813 C. civ., vom defini contractul de donaţie ca fiind un
contract unilateral, esenţialmente gratuit şi solemn, prin care o parte, numită donator,
transmite irevocabil dreptul său de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real ori
drept de creanţă, unei alte părţi, numită donatar, sporind patrimoniul acesteia, fără să
primească ceva în schimb.
Caracterele juridice ale contractului de donaţie
a. Donaţia este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în
sarcina donatorului. Donatarul are numai o îndatorire de recunoştinţă faţă de donator,
care rezultă din lege şi nu din contract.
b. Donaţia este un contract esenţialmente gratuit (o liberalitate). În cazul donaţiei
cu sarcină, contractul este oneros în limitele valorii sarcinii şi gratuit numai pentru ceea
ce depăşeşte valoarea sarcinii.
c. Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate.
d. Contractul de donaţie este un contract solemn (art. 813 C. civ.).
Condiţii de validitate ale contractului de donaţie
Condiţiile de formă ale contractului de donaţie
Potrivit art. 813 C. civ.: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”.
344
În cazul în care părţile încheie contractul prin reprezentant, mandatul (procura)
trebuie să îmbrace, la rândul ei, forma autentică (principiul simetriei de formă, potrivit
căruia toate actele care sunt în legătură cu un act autentic trebuie să se încheie în formă
autentică). Pentru donator, procura trebuie să fie şi specială, deoarece suntem în prezenţa
unui act de dispoziţie.
Forma autentică este cerută ca o condiţie ad validitatem, nerespectarea acesteia
antrenând sancţiunea nulităţii absolute a contractului.
În cazul în care contractul se încheie între părţi care nu sunt prezente nici personal
şi nici prin reprezentant, donaţia se compune din două acte: oferta de a dona şi acceptarea
donaţiei, ambele acte trebuind să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Acceptarea donaţiei poate fi făcută numai de către donatar şi trebuie să fie
notificată donatorului în limitele termenului stabilit, iar dacă nu s-a fixat un termen,
înainte de revocarea ofertei şi, în tot cazul, în timpul vieţii donatorului (art. 814 alin. 2 C.
civ.) sau înainte ca acesta să fi devenit incapabil.
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri mobile, trebuie întocmit unui act
estimativ. Art. 827 C. civ. dispune că „orice act de donaţiune de mobile este valabil
numai pentru obiectele trecute într-un act estimativ subsemnat de donator şi donatar”.
Actul estimativ trebuie să cuprindă descrierea fiecărui bun mobil donat, precum şi
evaluarea lui.
Condiţiile de fond ale contractului de donaţie
A. Capacitatea părţilor
a. Regula. Potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege”. Prin urmare, capacitatea este regula, iar incapacitatea este
excepţia.
Pentru validitatea contractului de donaţie, donatorul trebuie să aibă capacitatea de
a dispune cu titlu gratuit, iar donatarul capacitatea de a primi cu titlu gratuit.
b. Incapacităţi de a dispune prin donaţie
1. Potrivit art. 129 alin. 1-3 şi art. 133 alin. 3 coroborat cu art. 105 alin. 3 şi 147
C. fam., minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune prin
345
contractul de donaţie nici personal şi nici prin reprezentanţii lor legali, chiar dacă s-ar
obţine autorizaţia autorităţii tutelare.
Incapacitatea de a dispune prin donaţie constituie o incapacitate de folosinţă,
încălcarea ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a donaţiei.
2. Potrivit art. 724 alin. 2 pct. 1 Cod comercial, sunt nule, faţă de creditori, actele
şi înstrăinările cu titlu gratuit, făcute de faliţi, dacă ele sunt realizate cu cel puţin 6 luni
înainte de data încetării plăţilor.
c. Incapacităţi de a primi prin donaţie
1. Persoanele neconcepute. Potrivit art. 808 alin. 1 C. civ., „este capabil de a
primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”, de unde
rezultă că nu poate primi o donaţie o persoană care nu are existenţă fizică.
2. Persoanele juridice care n-au dobândit personalitate juridică. Acestea vor
putea primi donaţii, în cursul constituirii, de la data actului de înfiinţare, dar numai dacă
bunurile dobândite prin donaţie sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil.
Persoanele juridice, o dată înfiinţate, vor putea primi donaţii numai dacă acestea
corespund scopului lor determinat prin lege, actul de înfiinţare ori statut (principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă).
3. Medicii, farmaciştii şi preoţii. Art. 810 C. civ. dispune că medicii şi farmaciştii,
care au tratat o persoană în cursul bolii de care aceasta moare, nu pot primi donaţiile pe
care bolnavul le-a făcut în favoarea lor în acest interval.
Această interdicţie se întemeiază pe o prezumţie absolută de sugestie şi captaţie,
iar nerespectarea ei atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Prevederile art. 810 C. civ. sunt aplicabile şi preoţilor care au asistat pe donator
din punct de vedere religios în cursul bolii de care acesta a murit.
Vor fi valabile donaţiile remuneratorii făcute cu titlu particular, dacă sunt potrivite
cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar (alin. 2 al art. 810 C.
civ.).
4. Surdo-mutul, dacă nu ştie să scrie, nu poate accepta o donaţie decât cu asistenţa
unui curator special, numit de autoritatea tutelară.
346
5. Cetăţenii stăini şi apatrizii nu pot primi prin donaţii terenuri situate în ţara
noastră (art. 44 alin. 2 din Constituţia revizuită).
B. Consimţământul părţilor
Pentru validitatea donaţiei, consimţământul trebuie să fie exprimat în formă
autentică (art. 813 C. civ.) şi să fie neviciat prin eroare, dol sau violenţă.
Eroarea poate privi identitatea donatarului, bunul donat sau cauza donaţiei.
În practică, mai frecvent, este întâlnit dolul, care se manifestă aici sub forma
sugestiei şi captaţiei.
Violenţa, fie ea fizică sau morală, poate proveni atât de la donatar, cât şi de la un
terţ.
Sancţiunea vicierii consimţământului este nulitatea relativă a donaţiei.
C. Obiectul contractului de donaţie
Bunul care formează obiectul contractului de donaţie trebuie să fie în circuitul
civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în
viitor. Dintre bunurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul
donaţiei. De asemenea, bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual.
Dacă bunul donat este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de
proprietar. Contractul de donaţie care are ca obiect lucrul altuia este lovit de nulitate
absolută.
D. Cauza contractului de donaţie
Cauza donaţiei trebuie să fie reală, licită şi morală.
Cauza cuprinde două elemente: intenţia de a gratifica şi motivul determinant.
Intenţia de a gratifica constă în transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de
proprietate asupra unui bun ori a altui drept real sau de creanţă. Intenţia de a gratifica este
comună tuturor contractelor de donaţie, ea înfăţişându-se ca un element abstract, obiectiv
şi invariabil al cauzei donaţiei.
Motivul determinant este scopul efectiv urmărit de către donator - element
subiectiv, variabil şi concret în fiecare contract de donaţie.
Principiul irevocabilităţii donaţiilor excepţii
Principiul irevocabilităţii donaţiilor
347
A. Consideraţii generale
Conform dispoziţiilor art. 801 şi 822 - 824 C. civ. contractul de donaţie este
irevocabil, astfel încât, cel care a făcut liberalitatea, nu mai poate lua înapoi ceea ce a
dăruit. Irevocabilitatea donaţiilor este menită să asigure siguranţa circuitului civil.
În cazul contractului de donaţie irevocabilitatea are un caracter special, mai
accentuat decât forţa obligatorie a oricărui alt contract, întrucât ea priveşte nu numai
efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de valabilitate pentru formarea lui.
Aşa fiind, orice clauză sau condiţie, a cărei îndeplinire ar depinde doar de voinţa
donatorului, care ar putea în acest fel să înlăture sau să micşoreze liberalitatea făcută
donatarului, este incompatibilă cu esenţa donaţiilor şi sancţionată cu nulitatea absolută.
B. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor
- Donaţiile făcute sub o condiţie potestativă din partea donatorului. Potrivit art.
822 C. civ. „este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai
de voinţa donatorului”. Aşadar, donaţia nu poate să fie făcută sub o condiţie pur
potestativă - a cărei realizare ar atârna exclusiv de voinţa donatorului (de exemplu, îţi voi
dona bunul, dacă voi crede eu că meriţi) şi nici sub o condiţie simplă potestativă - a cărei
realizare să depindă atât de voinţa donatorului, cât şi de circumstanţe exterioare (de
exemplu, îţi voi dona casa, dacă mă voi transfera în altă localitate).
Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este nulitatea absolută a contractului.
- Donaţia făcută cu sarcina pentru donatar de a plăti datoriile viitoare
nedeterminate. Potrivit art. 823 C. civ. sunt nule donaţiile care impun donatarului plata
unor datorii pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare nu a fost
specificată prin actul de donaţie, întrucât donatorul ar putea contracta în viitor datorii care
ar putea depăşi valoarea obiectului donat, ceea ce ar constitui o revocare indirectă a
donaţiei.
Sancţiunea inserării unei asemenea clauze este nulitatea absolută.
- Donaţia făcută cu clauză de a dispune de bunul donat. Dacă donatorul şi-a
rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o sumă determinată din bunurile dăruite,
donaţia este nulă cu privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a fi
dispus de ele; bunul sau suma se transmite către moştenitorii legali ai donatorului.
348
Raţiunea acestei interdicţii rezidă în faptul că donatarul s-ar afla la discreţia donatorului,
care ar putea oricând să înstrăineze bunurile sau suma de bani din bunurile dăruite.
C. Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor :
- cele prin care contractul de donaţie este afectat de un termen, deoarece
termenul nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acestuia;
- cele prin care contractul de donaţie este afectat de o condiţie cazuală (care
depinde de hazard) sau mixtă (depinzând de hazard şi voinţa unei alte persoane decât
donatorul);
- cele prin care în contractul de donaţie se stipulează plata datoriilor prezente ale
donatorului, datorii cu dată certă, anterioară donaţiei şi chiar cele viitoare, dacă acestea
sunt specificate în contract;
- cele care prevăd expres posibilitatea reîntoarcerii bunurilor donate în cazul
în care donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă ar lăsa descendenţi, sau pentru
cazul de predeces al donatarului şi al descendenţilor lui. Asemenea clauze de
reîntoarcere vor putea fi convenite numai în favoarea donatorului, nu şi a moştenitorilor
acestuia;
- cele prin care donaţia are ca obiect nuda proprietate, donatorul rezervându-şi
uzufructul sau dreptul de abitaţie. Tot astfel, este permisă şi clauza prin care se donează
doar uzufructul, donatorul păstrând nuda proprietate.
Excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor
În principiu, donaţiile sunt irevocabile. Prin excepţie de la principiul
irevocabilităţii donaţiilor, sunt revocabile prin ele însele:
a. donaţiile între soţi (art. 937 C. civ.);
b. donaţiile de bunuri viitoare (art. 821 C. civ).
Deosebit de donaţiile mai sus arătate, care sunt revocabile prin esenţa lor, legea
prevede următoarele cazuri de revocare a donaţiilor, care sunt independente de voinţa
donatorului şi care nu constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii donaţiilor:
1. revocarea pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor impuse de donator;
2. revocarea pentru ingratitudinea donatarului;
3. revocarea pentru naşterea unui copil al donatorului, posterior facerii donaţiei.
A. Revocarea donaţiilor între soţi
349
Potrivit art. 937 C. civ., orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este
revocabilă. Soţul donator are dreptul de a revoca contractul de donaţie oricând în timpul
căsătoriei sau după încetarea acesteia, şi chiar după decesul soţului donatar, împotriva
moştenitorilor celui gratificat.
Donaţia între soţi devine irevocabilă în clipa morţii donatorului. Cu toate acestea,
după decesul donatorului, moştenitorii lui vor putea cere revocarea donaţiei pentru
neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine din partea donatarului.
Revocarea donaţiilor dintre soţi operează prin simpla voinţă a soţului donator,
care nu este ţinut să o motiveze. Voinţa soţului donator de a revoca donaţia făcută
celuilalt soţ poate fi exprimată expres (prin solicitarea restituirii bunului) şi chiar tacit (de
exemplu, în cazul în care donatorul dispune de bunul donat prin testament în favoarea
altcuiva).
B. Revocarea donaţiilor de bunuri viitoare
Donaţia de bunuri viitoare are ca obiect bunurile pe care donatorul le va lăsa la
moartea sa.
Dreptul de a cere revocarea unei asemenea donaţii are caracter strict personal şi
aparţine doar donatorului.
Revocarea poate fi expresă, făcută prin înscris autentic sau testament, ori tacită,
atunci când ea rezultă din orice dispoziţie ulterioară contrară a donatorului, incompatibilă
cu menţinerea donaţiei.
În cazul în care donatarul moare înaintea donatorului, donaţia de bunuri viitoare
devine caducă.
Cauzele legale de revocare a donaţiilor
Revocarea donaţiilor pentru neîndeplinirea sarcinilor
Sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care, dacă a acceptat donaţia, este
ţinut să o aducă la îndeplinire, în caz de neexecutare, donatorul având dreptul fie la
acţiunea în executare, fie la a cere în justiţie revocarea donaţiei pentru neexecutarea
sarcinii.
Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală. Ea poate fi stipulată în favoarea
oricăreia dintre părţi (donator ori donatar) sau în favoarea unui terţ.
350
Dacă sarcina s-a stipulat în favoarea donatarului, donaţia este pur gratuită însă, în
caz de neexecutare, ea poate fi revocată pe acest temei. Dacă sarcina este stipulată în
favoarea donatorului sau a unui terţ, în măsura sarcinii, donaţia nu mai este o liberalitate.
Pentru ca donatorul să poată cere revocarea contractului, neîndeplinirea sarcinii
de către donatar trebuie să fie imputabilă acestuia din urmă.
Acţiunea în revocare poate fi intentată de donator, de succesorii săi în drepturi şi
chiar de către creditorii chirografari, prin intermediul acţiunii oblice.
Revocarea donaţiei va produce efecte retroactive (art. 830 C. civ.). Bunurile
donate se reîntorc la donator libere de orice sarcină.
Revocarea donaţiilor pentru ingratitudine
A. Noţiunea de ingratitudine
Art. 829 C. civ. enumeră printre cazurile de revocare a donaţiilor şi ingratitudinea.
Ingratitudinea este antonimul recunoştinţei pe care donatarul ar trebui să o aibă faţă de
donator.
B. Cazurile de revocare a donaţiilor pentru ingratitudine (art. 831 C. civ.):
a. Atentatul la viaţa donatorului. Pentru ca donaţia să fie revocată în temeiul art.
831 pct. 1 C. civ., nu se cere o condamnare penală a donatarului, ci este suficient să se
stabilească de către instanţa de judecată intenţia de a curma viaţa donatorului, chiar dacă
această intenţie nu a fost concretizată.
b. Delictele, cruzimile sau injuriile grave (potrivit art. 831 pct. 2 C. civ.).
Actele de cruzime vizează integritatea corporală şi sănătatea donatorului şi ele vor
trebui să fie săvârşite de donatar sau de o altă persoană, din ordinul acestuia, iar în ceea
ce
priveşte injuriile, acestea ating onoarea, demnitatea sau reputaţia donatorului.
Faptele enumerate în art. 831 pct. 2 C. civ. trebuie săvârşite cu intenţie, iar
gravitatea faptelor se apreciază numai de către instanţa de judecată..
c. Refuzul de alimente. Revocarea donaţiei pentru refuz de alimente (art. 831 pct.
3 C. civ.) presupune ca donatorul să fi ajuns în nevoie, iar donatarul, având posibilitatea,
să-i refuze fără cuvânt, adică fără o temeinică justificare, ajutorul alimentar pe care i- l
impune obligaţia de recunoştinţă.
351
Refuzul donatarului nu va putea fi sancţionat cu revocarea, dacă donatorul are
rude în situaţia de a- i putea acorda întreţinere.
C. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine
Această acţiune se particularizează prin următoarele trăsături:
a. Este o acţiune strict personală, putând fi intentată numai de către donator.
Moştenitorii acestuia devin titulari ai acţiunii în revocare dacă acţiunea a fost intenta tă de
donator, iar acesta a decedat înainte de terminarea procesului sau dacă donatorul a
decedat
înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată (art. 833 alin. 2 C. civ).
b. Titularul acţiunii îl poate ierta pe donator, în cunoştinţă de cauză, asupra
faptelor de ingratitudine săvârşite de acesta.
Potrivit art. 833 alin. 1 C. civ., iertarea donatarului se prezumă dacă a trecut un an
din ziua săvârşirii faptului sau din ziua în care donatorul ori moştenitorii lui au luat
cunoştinţă de acel fapt, fără ca înăuntrul acestui interval de timp să fi cerut revocarea.
c. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine poate fi intentată doar în
contra autorului faptei de ingratitudine, nu şi împotriva moştenitorilor acestuia.
d. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine este o acţiune în restituire
cu caracter de sancţiune, deci esenţialmente personală. Admiterea acţiunii nu produce
efecte retroactive faţă de terţi.
Revocarea donaţiilor pentru survenienţă de copil
Potrivit art. 836 C. civ., donaţia se revocă de drept în cazul în care donatorului,
care nu avea nici un copil sau alt descendent la momentul încheierii contractului de
donaţie, i se naşte, ulterior, chiar şi postum, un copil viu.
Revocarea pe acest temei se produce indiferent de felul sau valoarea donaţiei, cu
excepţia donaţiilor făcute între soţi în timpul căsătoriei (art. 937 alin. 3 C. civ.) şi a
darurilor obişnuite, care sunt de o valoare redusă.
Potrivit dispoziţiilor art. 837 C. civ., contractul de donaţie se revocă şi în cazul în
care copilul, născut ulterior momentului încheierii donaţiei, era conceput la acea dată.
Dacă donatorul avea copii sau descendenţi în viaţă la momentul încheierii
contractului de donaţie, acesta este irevocabil, prevederile art. 836 C. civ. fiind
inaplicabile.
352
Revocarea contractului de donaţie pe acest temei operează de plin drept.
Revocarea contractului de donaţie pentru survenienţă de copil produce efecte
retroactive de la data încheierii contractului, astfel că bunul donat se reîntoarce în
patrimoniul donatorului, liber de orice sarcini, iar dacă a fost înstrăinat către un terţ,
acesta îşi va pierde dreptul ca fiind dobândit de la un neproprietar. Terţul dobânditor de
bună-credinţă se va putea apăra invocând excepţia prevăzută de art. 1909-1910 C. civ. în
cazul bunurilor mobile, iar pentru bunurile imobile, uzucapiunea de 10-20 ani.
Donaţiile indirecte, donaţiile deghizate şi darurile manuale
Donaţiile indirecte
Sunt situaţii în care o persoană doreşte să gratifice pe o alta, dar nu prin
intermediul contractului de donaţie propriu-zis, ci prin intermediul unui alt act juridic. În
această situaţie ne aflăm în prezenţa unei donaţii indirecte, care pentru a fi valabilă
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale actului prin intermediul
căruia se realizează.
În practică se întâlnesc, în principal, următoarele categorii de donaţii indirecte:
a. Renunţarea la un drept. În cazul în care renunţarea la un drept este făcută cu
intenţia de a gratifica, atunci ea dă naştere unei donaţii indirecte.
Donaţia indirectă constituie în realitate un accesoriu al operaţiunii principale, care
este renunţarea la un drept şi de care va beneficia cel chemat în baza legii să se bucure de
dreptul respectiv. Astfel, art. 697 C. civ. dispune că „partea renunţătorului profită
coerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor”; sau renunţarea la un
drept de uzufruct, de care va profita nudul proprietar prin consolidare etc.
b. Remiterea de datorie constituie un mijloc voluntar de stingere a unei obligaţii,
constând în renunţarea creditorului la dreptul său de creanţă, cu consimţământul (expres
sau tacit) al debitorului, ea fiind, în principiu, gratuită.
Remiterea de datorie nu este supusă condiţiei formei autentice cerute pentru
validitatea contractului de donaţie, ea putând fi făcută în orice formă, scrisă, verbală sau
chiar tacită, atunci când ea decurge din anumite fapte ale creditorului, din care rezultă
neîndoielnic intenţia acestuia de a- l libera pe debitor.
353
c. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane este un contract prin care o parte,
numită promitent, se obligă faţă de altă parte, numită stipulant, să execute o anumită
prestaţie în folosul unei terţe persoane, numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este
reprezentată la încheierea contractului.
Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica
reprezintă o donaţie indirectă, scutită de forma solemnă cerută pentru donaţii.
Donaţiile deghizate
Donaţia este deghizată atunci când este simulată, ascunsă sub forma unui act
juridic
diferit, cu titlu oneros.
Donaţia deghizată trebuie să îmbrace forma autentică, deoarece dispoziţiile art.
813 C. civ. obligă, în toate cazurile, ca donaţia să îmbrace forma autentică, reglementare
aplicabilă deci şi donaţiilor deghizate.
Donaţia deghizată produce efectele unei donaţii obişnuite.
Donaţiile pot fi făcute şi prin persoane interpuse. Se recurge la această formă a
simulaţiei în cazul în care se urmăreşte să se facă o liberalitate unei persoane incapabile
să primească liberalităţi de la donator. Persoana interpusă, capabilă de a primi donaţia, va
remite apoi bunul donat donatarului incapabil.
Potrivit art. 812 C. civ., sunt prezumate a fi persoane interpuse părinţii, copiii şi
soţul persoanei incapabile.
Darurile manuale
Darul manual este o varietate a contractului de donaţie care are ca obiect
numai
bunuri mobile corporale, încheindu-se valabil prin acordul de voinţă a părţilor şi prin
remiterea (tradiţiunea) efectivă a bunului de la donator la donatar, fără îndeplinirea
vreunei alte formalităţi. Aşa fiind, darul manual este un contract real şi nu solemn.
Nici bunurile viitoare nu pot forma obiectul darului manual, deoarece predarea
presupune deţinerea materială a bunului.
Nu are importanţă valoarea bunului mobil care formează obiectul darului manual,
putând fi chiar şi un bun de o valoare deosebită. Condiţia specială care trebuie îndeplinită
pentru validitatea acestuia este tradiţiunea reală a bunului.
354
Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă o deplasare fizică a bunului de
la donator la donatar, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-o remitere
implicită, cum ar fi predarea de către donator donatarului a cheilor de contact ale unui
autoturism, însoţită de predarea actelor maşinii.
Pentru valabilitatea darului manual trebuie respectate toate regulile de fond cerute
de lege pentru donaţii.
Efectele contractului de donaţie
Efectele donaţiei între părţi
A. Obligaţiile donatorului
Donatorul are obligaţia de a preda bunul care formează obiectul donaţiei şi,
eventual, de a-l păstra până la predare.
În principiu, potrivit art. 828 alin. 1 C. civ, donatorul nu răspunde pentru
evicţiune şi nici pentru vicii ascunse, deoarece donaţia este un contract cu titlu gratuit. Cu
toate acestea, donatorul este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, dacă:
a. s-a obligat expres la aceasta (art. 828 alin. 2 C. civ.);
b. evicţiunea provine din faptul său personal (art. 828 alin. 3 C. Civ);
c. donaţia era cu sarcini, în limita valorii acestora (art. 828 alin. 3 C. c iv.).
Donatorul va răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat:
a. dacă s-a obligat expres în acest sens;
b. în caz de dol (culpă gravă a donatorului), pentru pagubele rezultând din
viciile ascunse, cunoscute de el şi necomunicate dona tarului;
c. atunci când donaţia este cu sarcină, în măsura în care contractul este cu titlu
oneros şi sinalagmatic.
B. Obligaţiile donatarului
De regulă, din contractul de donaţie donatarului nu îi revine nici o obligaţie legală
faţă de donator, ci doar una morală, de recunoştinţă, care, în caz de nerespectare, atrage
revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
Dacă donaţia este cu sarcini, neîndeplinirea acestora de către donatar dă dreptul
donatorului de a cere fie executarea contractului cu daune- interese, fie revocarea donaţiei.
Efectele donaţiei faţă de terţi
355
Contractul de donaţie este un contract translativ de proprietate. El va produce
efecte depline doar între părţile contractante. Pentru ca donaţia să producă efecte şi faţă
de terţi, legea cere îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate.
Astfel, în cazul în care obiectul donaţiei îl constituie un imobil, contractul devine
opozabil faţă de terţi din momentul înscrierii lui în cartea funciară (dacă este cazul atât a
ofertei de a dona, cât şi a acceptării şi notificării acceptării acesteia - art. 818 C. civ.).
Lipsa înscrierii poate fi invocată de orice persoană interesată, dar în primul rând
de cei care au primit de la înstrăinător proprietatea bunului, creditorii ipotecari asupra
imobilului donat, succesorii cu titlu particular ai donatorului.
În cazul contractului de donaţie având ca obiect bunuri mobile corporale,
opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat (art. 972
şi 1909 C. civ.).
În cazul creanţelor, donatarul va deveni proprietar faţă de terţi numai prin efectul
notificării sau acceptării, conform regulilor în materia cesiunii de creanţă.
E.3. Contractul de locaţiune
Contractul de locaţiune este contractul prin care una dintre părţi, numită locator,
se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar sau chiriaş, folosinţa temporară, totală
sau parţială a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinate, numită chirie.
Varietăţile contractului de locaţiune sunt: contractul de arendare – când e vorba de
locaţunea fondurilor rurale (bunuri agricole) şi contractul de închiriere – când e vorba de
locaţiunea unor suprafeţe locative.
Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare
Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin următoarele:
- transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra lucrului şi un
drept real;
- locatarul dobândeşte proprietatea fructelor ca accesoriu al folosinţei şi nu în
virtutea folosinţei, locatorul fiind obligat să-I asigure folosinţa lucrului nu şi dobândirea
proprietăţii fructelor.
Caracterele juridice ale contractului de locaţiune
356
Locaţiunea este un contract:
- bilateral;
- cu titlu oneros;
- comutaitv;
- consensual;
- contract cu executare succesivă;
- translativ de drept de folosinţă.
1) Locaţiunea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul
naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi: locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa
bunului închiriat, iar locatorul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.
2) Locaţuinea este un contract cu titlu oneros , întrucât ambele părţi
contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.
3) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui,
ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce-I revin.
4) Locaţiunea este un contract consensual care se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor, nefiind nevoie d îndeplinirea vreunei formalităţi.
În ceea ce priveşte proba contractului, legea distinge următoarele situaţi:
- dacă contractul a fost încheiat verbal şi nu s-a început executarea lui, nu este
admisă nici o dovadă, nefiind posibilă nici dovedirea contractului cu martori;
- dacă contractul a fost încheiat verbal şi a fost pus în executare, legiuitorul
prevede că dacă există o contestaţie asupra preţului, locatarul poate cere o expertiză
asupra preţului, iar cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar dacă preţul declarat
de acesta este mai mic decât preţul stabilit de expert;
- dacă litigiul priveşte alte elemente decât preţul, se aplică regulile generale în
materie de probe.
5) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.
Elementul timp este de esenţa locaţiunii. Deşi codul civil defineşte locaţiunea
arătând că folosinţa buului se face pe timp determinat, în realitate termenul contractului
de locaţiune poate fi şi nedeterminat de către părţi, în momentul încheierii contractului,
caz în care contractul poate înceta prin simpla denunţare unilaterală de oricare din părţi.
357
Legiuitorul a dorit să precizeze prin expresia “pe timp determinat” că locaţiunea nu poate
fi veşnică.
6) Locaţiunea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.
Efectele contractului de locaţiune.
Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure
locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a face).
1) Obligaţia de predare
În virtutea contractului de locaţiune şi a art.1420 C.civ., locatorului îi revine
obligaţia de a preda locatorului lucrul dat în locaţiune, la termenul convenit de părţi şi cu
cheltuiala locatarului.
Dacă locatorul refuză predarea bunului, locatarul va putea cere instanţei
desfiinţarea contractului cu daune interese sau să oblige pe cealaltă parte la executarea
silită a contractului.
Predarea bunului presupune şi predarea tuturor accesoriilor sale, care trebuie să
se facă într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat.
Deşi art.1420 C.civ. prevede că locatorul este dator prin însăşi natura
contractului, fără a mai fi nevoie de vreo stipulaţie contrară, de a preda locatarului lucrul
închiriat sau amanetat şi de a face ca acesta să se poată folosi neîmpiedicat de lucrul
închiriat pe tot timpul duratei contractului, totuşi, întrucât este vorba de o obligaţie de a
face, locatorul în caz de neexecutare urmează a fi pus în întârziere.
Având în vedere faptul că locaţiunea este un contract cu executare succesivă,
obligaţia de predare se prelungeşte până la încetarea efectelor contractului, locatorul
având dreptul să ceară să fie menţinut în folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.
2) Obligaţia efectuării reparaţiilor
Locatorul este ţinut faţă de locatar, nu numai la predarea bunului în bună stare,
pentru a putea fi întrebuinţat, ci şi la întreţinerea lucrului în tot timpul cât durează
locaţiunea. Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul
locaţiunii, bineînţeles dacă bunul are nevoie de astfel de reparaţii. Reparaţiile, aşa zis
locative cad în sarcina locatarului.
Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate cere rezilierea
contractului, chiar şi pentru viciile aparente existente în momentul încheierii contractului,
358
sau poate cere justiţiei obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor, sub sancţiunea
plăţii de daune cominatorii, sau autorizarea de a le efectua locatarul în contul locatorului,
reţinând reparaţiile efectuate din chirie.
3) Obligaţia de garanţie
Locatorul trebuie să- l garanteze pe locatar contra tulburărilor folosinţei şi
împotriva viciilor ascunse ale lucrului.
a) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta proprie
Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept
consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare de drept sau de fapt.
Locatarul nu va putea să schimbe în timpul duratei locaţiunii forma sau destinaţia
lucrului închiriat. Întrucât locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare pe toată durata
locaţiunii, el nu răspunde de stingerea folosinţei rezultată din efectuarea unor reparaţii, cu
condiţia să fie vorba de reparaţii cu caracter urgent şi care durează cel mult 40 de zile.
Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de reparaţii
urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului, locatorul este în drept a
proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii, locatarul fiind obligat să le suporte:
- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de 40 de zile;
- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;
- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt de aşa natură,
încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.
b) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta unui terţ
Locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu invocă
vreun drept asupra lucrului. Deci locatorul nu garantează pentru tulburările de fapt,
situaţie în care terţul va putea fi urmărit de locatar în numele său personal, prin acţiunile
posesorii.
Deci, împotriva proprietarului locatarul va putea folosi numai acţiunile întemeiate
pe contractul de locaţiune, în schimb, împotriva terţilor, fără drept asupra lucrului se va
putea apăra prin acţiunile posesorii.
Dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, adică terţul invocă un
drept real asupra lucrului, locatarul nu are la îndemână acţiunea posesorie în contra
terţului tulburător, ci trebuie să aducă la cunoştinţa proprietarului- locator, pentru că
359
numai acesta este în drept şi în măsură a se apăra contra unei asemenea tulburări.
Locatorul va răspunde, aşadar, de pierderea sau reducerea folosinţei rezultată din
evicţiune. În acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului cu daune
interese, fie o diminuare a chiriei proporţională cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-
interese.
Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul
personal al locatorului, caz în care locatorul răspunde în virtutea obligaţiei de a se abţine
de la orice fapt personal, care ar duce la tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.
Dacă locatarul este tulburat prin fapte săvârşite de un terţ oarecare, prin fapte ce
reprezintă delicte civile atunci locatorul nu răspunde, locatarul putând să se apere prin
acţiunea civilă delictuală intentată împotriva terţului ce a săvârşit fapte cauzatoare de
prejudicii.
c) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din viciile lucrului
Locatorul are obligaţia să- l garanteze pe locatar pentru viciile ascunse şi
stricăciunile bunului care împiedică folosinţa lui normală.
În materie de locaţiune – spre deosebire de vânzare-cumpărare, viciile pot apărea
şi ulterior încheierii contractului, întrucât locatorul este obligat să asigure folosinţa utilă a
lucrului pe tot parcursul perioadei pentru care contractul a fost încheiat.
În cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere
proporţională din preţ sau rezilierea contractului cu daune interese pentru toate pagubele
suferite din cauza viciilor sau stricăciunilor.
Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore, locatarul are la
îndemână aceleaşi posibilităţi ca cele de mai sus dar fără daune- interese, pentru că este
vorba de o cauză străină ce nu poate fi imputată locatorului.
Deoarece nu este reglementată prin norme imperative, obligaţia de garanţie pentru
evicţiune şi vicii ascunse poate fi modificată prin convenţia dintre părţi.
Obligaţiile locatarului
1) Obligaţia e a întrebuinţa lucrul conform destinaţiei şi ca bun proprietar
Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat potrivit destinaţiei determinate
prin contract, întrucât destinaţia lucrului închiriat este de esenţa contractului de
locaţiune. În lipsa unei stipulaţii exprese, destinaţia se determină de obicei prin natura
360
lucrului închiriat, profesiunea locatarului, destinaţia sa anterioară sau alte fapte care au
precedat locaţiunea.
În cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a se îngriji ca un bun
proprietar de lucrul închiriat şi conform destinaţiei lui, locatorul are facultatea de a cere
rezilierea contractului cu daune interese sau repunerea lucrului în starea anterioară.
Art.1429 C.civ. impune locatarului obligaţia de a întreţine şi întrebuinţa lucrul
închiriat ca un bun proprietar. Prin expresia Bun proprietar trebuie să înţelegem că
locatarul este ţinut de a întreţine lucrul tot timpul locaţiunii. Prin aceasta trebuie să
înţelegem că locatarului îi revine sarcina de a efectua reparaţiile mici – locative – spre
deosebire de reparaţiile capitale care cad în sarcina locatorului.
Locatorul răspunde de asemenea de stricăciunile şi pierderile provocate de
membri familiei sale sau de sublocatari.
Reparaţiile privind părţile comune în cazul unor imobile folosite de mai mulţi
locatari cad în sarcina proprietarului, dacă nu se face dovada că acestea sunt cauzate de
unul dintre ei, de membrii familiei sau de sublocatari.
2) Plata chiriei
Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii, chiria, la termenele stipulate în
contract. Plata chiriei se va face la domiciliul debitorului. În caz de neexecutare, locatorul
poate cere rezilierea contractului.
Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune, a fost vândut şi noul
proprietar nu- l înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.
3) Restituirea
După încetarea contractului de locaţiune, locatarul este obligat să restituie
locatorului bunul închiriat sau arendat cu toate accesoriile lui şi potrivit inventarului
făcut.
În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare.
Locatarul nu răspunde dacă lucrul închiriat a pierit sau s-a deteriorat din cauza
vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, în acest caz riscul este suportat de locator
întrucât acesta are calitatea de proprietar. Dovada incumbă – potrivit regulilor generale,
locatarului.
4) Răspunderea pentru incendiu
361
Locatarul răspunde pentru pagubele cauzate proprietarului prin incendiu, dacă nu
se dovedeşte că incendiul a provenit din: forţă majoră sau caz fortuit, comunicarea
incendiului de la alt imobil sau defect de construcţie. Regula vizează aşa numitele cauze
anonime – acele situaţii în care cauza izbucnirii incendiului nu a putut fi stabilită – astfel
că orice cauză străină este neimputabilă, dovedită este exoneratoare de răspundere.
Dacă există mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de
incendiu în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce ocupă. Pentru a fi exonerat
de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi că incendiul a izbucnit în partea unuia
dintre ei sau că n-a putut izbucni în partea pe care el o ocupă.
Dacă incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se află în
întreţinerea şi administrarea locatorului, atunci paguba este suportată de locator.
5) Apărarea contra uzurpărilor
Locatarul are obligaţia e a aduce la cunoştinţa locatorului uzurparea încercată de
un terţ asupra lucrului.
Prin uzurpare înţelegem orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii
sau posesiei lucrului dat în locaţiune.
Locatarul trebuie să- l înştiinţeze pe locator în termen util, de orice încercare de
uzurpare, pentru că acesta să se poată apăra. Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte această
obligaţie, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma uzurpaţiunii.
Încetarea locaţiunii.
Contactul de locaţiune încetează prin:
- denunţarea unilaterală;
- expirarea termenului;
- rezilirea contractului;
- pieirea obiectului;
- desfiinţarea titlului locatorului;
- încetarea prin efectul înstrăinării lucrului de către proprietar.
Moartea uneia din părţi nu constituie mod de încetare a locaţiunii, întrucât
drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor, cu excepţia cazului când părţile au
stipulat expres încetarea contractului pentru acest caz.
a) Denunţarea unilaterală
362
Dacă contractul de locaţiune a fost încheiat fără termen, el poate înceta prin
denunţare unilaterală deci prin manifestarea de voinţă a uneia din părţi, de a înceta
contractul, dar cu condiţia respectării termenului de preaviz.
Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de voinţă privind
desfacerea contractului şi ziua în care contractul urmează să înceteze ca urmare a
denunţării. Acest termen variază după natura lucrului şi obiceiul locului şi are ca scop ca
locatorul să-şi poată găsi alt locatar, respectiv locatarul să-şi poată găsi alt bun, similar.
Denunţarea reprezintă un act unilateral de voinţă care duce la încetarea
contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părţi şi fără necesitatea vreunei justificări.
b) Expirarea termenului
Dacă prin contract părţile au fixat un termen, locaţiunea încetează de drept la
împlinirea termenului, fără să mai fie nevoie de vreo înştiinţare prealabilă.
Dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosinţa lucrului, fără ca
locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune, chiar
dacă părţile n-au convenit în acest sens. Tacita relocaţiune duce la o prelungire a
contractului în aceleaşi condiţii în care a fost încheiat, care însă se va socoti un nou
contract de locaţiune fără termen.
Dacă contractul iniţial a fost însoţit de anumite garanţii, relocaţiunea ia naştere
fără garanţii, deoarece ele trebuie stipulate expres.
Pentru a evita tacita relocaţiune, locatorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a nu
reînnoi contractul la expirarea termenului, fără ca locatarul să se poată opune încetării
contractului. Această manifestare de voinţă, concediul, trebuie să fie anunţată înainte de
expirarea contractului, dar fără respectarea termenului de preaviz. Dacă s-a anunţat
concediul, locatarul nu poate opune tac ita relocaţiune, chiar dacă a continuat să
folosească lucrul închiriat, locatorul putând cere restituirea lucrului şi daune- interese.
c) Rezilierea
Dacă una dintre părţi nu-şi respectă obligaţiile ce îi revin, cealaltă parte poate cere
instanţei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor generale privind contractele
bilaterale cu executare succesivă.
Neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie cu privire la obligaţiile principale.
d) Pieirea lucrului
363
Pieirea lucrului poate fi totală sau parţială.
Dacă pieirea lucrului este totală contractul se desface de drept deoarece locatorul
nu mai poate asigura folosinţa lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. În cazul în
care lucrul a pierit din culpa locatorului acesta va fi obligat să suporte pe lângă desfacerea
contractului şi plata de daune interese, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului
prin încetarea contractului.
Dacă lucrul a pierit numai în parte, locatarul poate cere, după caz, fie o reducere a
chiriei, fie desfacerea contractului.
Problema daunelor interese se rezolvă în funcţie de culpa părţii care a provocat
pieirea parţială a lucrului.
e) Desfiinţarea titlului locatorului
O asemenea desfiinţare a titlului locatorului are drept efect încetarea contractului
de locaţiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului.
Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit sau locatorul poate fi evins printr-o
acţiune în revendicare.
Excepţii: contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp
de 5 ani, chiar dacă uzufructul a încetat, în limitele unui act de administrare; de asemenea
rămân valabile contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care
locatarul a fost de bună credinţă; contractul încheiat de terţul dobânditor al imobilului
ipotecat, chiar dacă este evins, cu condiţia ca, contractul de locaţiune să fi fost încheiat cu
bună credinţă şi cu dată certă, anterioară transcrierii comandamentului.
f) Efectul înstrăinării lucrului.
În cazul înstrăinării lucrului locaţiunea nu încetează, cumpărătorul fiind obligat să
respecte contractul de locaţiune încheiat de vânzător dacă existenţa sa este consacrată
printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată cu dată certă, anterioară vânzării, cu
excepţia unei clauze contrare prevăzute în contractul de locaţiune.
Dacă contactul de locaţiune este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani el
trebuie transcris pentru a fi opozabil terţilor.
În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte locaţiunea făcută de
vânzător, pentru a obţine desfacerea contractului trebuie să înştiinţeze locatarul despre
364
concediu, respectând termenele de preaviz, desfacerea contarctului operând în condiţiile
generale ale denunţării unilaterale a contractului încheiat pe termen nedetermina t.
În cazul desfacerii locaţiunii prin efectul înstrăinării lucrului închiriat, locatarul
este în drept să ceară daune interese de la locator, dacă nu s-a prevăzut în contract o
stipulaţie contrară.
E.4. Contractul de arendare
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare
Noţiunea şi reglementarea contractului de arendare
Contractul de arendare constituie o varietate a contractului de locaţiune din
dreptul comun, prin care o parte, numită arendator, se obligă să transmită celeilalte părţi,
numită arendaş, folosinţa unor bunuri agricole pe o durată determinată, în schimbul unui
preţ numit arendă.
Contractul de arendare este reglementat prin Legea nr. 16/1994, Legea arendării,
modificată şi completată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr 65/1998 şi prin O.U.G. nr.
157/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 350/2003.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 16/1994, dispoziţiile Legii arendării „se completează
cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare”.
Astfel, vor fi incidente în cauză dispoziţiile cuprinse în titlul VII, capitolul IV, din Codul
civil, intitulat Despre regulile particulaire la arendare, art. 1454 şi urm., care n-au fostt
abrogate expres de Legea arendării.
La aceste dispoziţii se adaugă şi cele care reglementează locaţiunea de drept
comun.
De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 16/1994 se întregesc şi se coroborează şi cu
cele ale Legii nr. 18/1991 (Legea fondului funciar) şi cu ale altor acte normative care
reglementează activitatea în domeniul agricol.
Caracterele juridice ale contractului de arendare
a. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral).
b. Arendarea este un contract cu titlu oneros.
c. Contractul de arendare este comutativ.
365
d. Contractul de arendare este un contract cu executare succesivă.
e. Arendarea este un contract translativ de folosinţă asupra bunurilor agricole.
f. Contractul de arendare se încheie intuitu personae, cel puţin în persoana
arendaşului.
g. Contractul de arendare este un contract solemn; însă, el nu trebuie încheiat în
forma autentică, putând fi încheiat şi sub forma înscrisului sub semnătură privată. Pentru
a fi opozabile faţă de terţi contractele de arendare trebuie înregistrate în termen de 15 zile
de la încheiere la Consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunur ile arendate.
Condiţiile de validitate ale contractului de arendare
Părţile contractante
A. Arendatorul
Poate avea calitatea de arendator proprietarul, uzufructuarul sau orice alt deţinător
legal al bunurilor care formează obiectul contractului şi care are dreptul de exploatare
agricolă a acestora şi are capacitatea cerută de lege pentru încheierea unui astfel de
contract.
Art. 4 alin. 1 din Legea 16/1994 prevede că „nu pot da în arendă bunurile agricole
regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă, societăţile
comerciale şi alte unităţi care au în patrimoniu sau în administrare terenuri proprietate de
stat...”
B. Arendaşul
Pot avea calitatea de arendaş una sau mai multe persoane fizice (membrii unei
familii), însă numai persoane care sunt cetăţeni români, indiferent că au domiciliul în
România sau în străinătate (dar care au pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă
ori atestat de cunoştinţe agricole şi prezintă garanţiile solicitate de arendator), sau
persoane juridice române, cu sediul în România (inclusiv cu capital parţial sau integral
străin), care are ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi prezintă garanţiile
cerute de arendatori.
Art. 18 din Legea arendării interzice luarea în arendă a bunurilor agricole de către
„funcţionarii publici şi salariaţii din conducerile administrative ale regiilor autonome cu
profil agricol, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, ale
366
societăţilor comerciale agricole pe acţiuni şi ale altor unităţi care au în patrimoniu sau în
administrare terenuri agricole proprietate de stat”.
Obiectul contractului de arendare
a. Lucrul arendat. Legea arendării enumeră în art. 1 alin. 2 bunurile agricole care
pot fi arendate. Acestea sunt imobile fie prin natura lor, cum sunt terenurile şi
construcţiile, fie prin destinaţie, cum sunt maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri
destinate exploatării agricole.
b. Arenda (preţul contractului) poate să fie stabilită sub forma unor cantităţi de
produse agricole, care vor fi predate în natură sau sub forma echivalentului lor în lei, la
preţurile practicate pe piaţa locală la data plăţii ori poate fi exprimată într-o cantitate de
produse agricole şi bani. Nimic nu se opune ca arenda să fie stabilită direct în bani.
Conform art. 5 lit. e din lege, sub sancţiunea nulităţii, contractul de arendare
trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la cuantumul arendei, precum şi la modalităţile şi
termenul de plată.
Termenul arendării
Potrivit art. 7 din Legea arendării, contractul trebuie să prevadă durata arendării.
Legea 16/1994 modificată lasă deplină libertate părţilor sub acest aspect, ele
putând conveni asupra oricărui termen, ţinând cont de situaţia de fapt concretă şi de
interesele lor.
Totuşi, deşi legea nu mai prevede un termen minim (iniţial se prevedea o durată
minimă de 5 ani pentru încheierea contractului), se consideră că durata arendării nu poate
fi mai mică de 1 an, aceasta fiind necesară pentru consumarea unui ciclu de producţie,
pentru ca arendaşul să poată culege fructele (art. 1462 C. civ.).
Efectele contractului de arendare
Problema suportării riscurilor
A. Riscul pieirii lucrului
Riscul pieirii fortuite, în tot sau în parte, a bunurilor arendate (construcţii, maşini,
utilaje, animale etc.), este suportat de către arendator, potrivit regulii res perit domino.
În cazul în care lucrul arendat a pierit în totalitate, contractul încetează, iar
dacă
367
lucrul arendat a pierit numai în parte, arendaşul va putea să ceară fie o scădere de preţ
proporţională cu deteriorarea lucrului şi timpul utilizat, fie desfiinţarea contractului, dacă
partea pierită din lucrul arendat este atât de însemnată încât se poate prezuma că, fără
acea parte, persoana nu ar fi consimţit la arendare.
B. Riscul neexecutării contractului
În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul neexecutării contractului este
suportat de arendator în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat.
Dacă arenda a fost stabilită de către părţi sub forma unei cote-părţi din recoltă,
pierderea recoltei se suportă proporţional de arendator şi arendaş (art. 1469-1467 C. civ.).
În cazul în care arenda se plăteşte prin echivalentul în lei al produselor,
arendatorul nu suportă riscul pierii lor după recoltare, el nefiind proprietar al produselor
culese, ci creditorul unei creanţe băneşti.
Dacă arenda a fost prevăzută de părţi într-o cantitate determinată de produse
agricole, care urmează a fi prestată de arendaş în natură sub forma echivalentului în bani,
riscul pieirii fortuite a recoltei este suportat, de regulă, de arendaş, deoarece cuantumul
arendei nu depinde de mărimea recoltei.
Obligaţiile părţilor
A. Obligaţiile arendatorului
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea arendării, arendatorul este obligat să predea
bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş contra
evicţiunii totale sau parţiale şi pentru viciile ascunse ale lucrului arendat, precum şi să
execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract.
Arendatorul trebuie să predea bunurile arendate în stare corespunzătoare folosinţei
(exploatării agricole), iar pe durata arendării să execute reparaţiile capitale care sunt de
natură a menţine bunul în stare de exploatare.
În fine, potrivit art. 10 din Legea arendării, impozitele şi taxele datorate, potrivit
legii, pentru bunurile agricole arendate, cad în sarcina arendatorului.
B. Obligaţiile arendaşului
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 16/1994 prevede că „arendaşul are obligaţia de a folosi
bunurile arendate, ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite, de a menţine potenţialul
productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetarea contractului, de a plăti arenda
368
la termenele şi în modalităţile stabilite, precum şi de a executa toate obligaţiile
contractuale”.
Arendaşul mai are şi obligaţia de a plăti taxele de redactare şi înregistrare a
contractului de arendare, precum şi a impozitelor datorate pe veniturile realizate din
exploatarea bunurilor agricole arendate.
În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţ i, cealaltă poate
cere în justiţie rezilierea contractului „în condiţiile legii” (art. 24 alin. 2 din Legea nr. 16/
1994).
Încetarea contractului de arendare
Principala cauză de încetare a contractului de arendare o constituie expirarea
termenului contractual, dacă contractul nu a fost reînnoit.
Contractul poate înceta şi în caz de pieire a bunurilor arendate, în cazul desfiinţării
titlului arendatorului, precum şi în cazul neexecutării obligaţiilor de către oricare din
părţi, când se poate cere prin justiţie rezilierea contractului.
Decesul uneia dintre părţi nu duce la încetarea contractului, moştenitorii acesteia
preluând drepturile şi obligaţiile din contract, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest
scop, potrivit art. 251 alin. 1 din Legea nr. 16/1994 moştenitorii majori trebuie să
comunice în scris intenţiile lor de a continua contractul şi să obţină acordul scris al
celeilalte părţi, în termen de 30 de zile de la data decesului.
369
E.5. Contractul de antrepriză
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză
Noţiunea contractului de antrepriză
Codul civil reglementează contractul de antrepriză în Cartea a III-a, titlul VII,
intitulat Despre contractul de locaţiune, în art. 1470-1490, sub denumirea de locaţiunea
lucrărilor.
Contractul de antrepriză este acel act juridic în baza căruia o parte, numită
antreprenor, se obligă să execute pe riscul său o lucrare determinată pentru o altă parte,
numită client, în schimbul unei remuneraţii.
Caracterele juridice ale contractului de antrepriză
a. Antrepriza este un contract bilateral (sinalagmatic).
b. Contractul de antrepriză este un contract consensual.
c. Contractul de antrepriză este cu titlu oneros.
d. Antrepriza este un contract comutativ.
e. Contractul de antrepriză este un contract cu executare succesivă în timp.
f. Antrepriza este, în principiu, un contract intuitu personae, clientul având în
vedere calităţile, aptitudinile şi cunoştinţele personale ale antreprenorului.
Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi alte contracte
Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de muncă
Datorită obiectului său, contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de
muncă, între cele două contracte existând şi importante deosebiri. Astfel:
- antreprenorul este independent faţă de client în realizarea lucrării comandate,
părţile fiind într-un raport juridic de egalitate, angajatul este subordonat angajatorului pe
toată durata executării contractului;
- raportul juridic de muncă va fi supus unei reglementări speciale (norme jurid ice
de dreptul muncii), pe când contractul de antrepriză este reglementat, în principiu, de
dreptul comun;
- în cazul în care angajatul cauzează anumite pagube altor persoane, în baza
raportului de prepuşenie stabilit, angajatorul va putea fi ţinut răspunzător, în mod solidar
370
cu angajatul; clientul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de antreprenor terţilor, în
executarea contractului;
- antreprenorul este obligat să suporte riscul neexecutării contractului şi, în unele
situaţii, chiar al pieirii lucrării, pe când angajatul nu va fi ţinut niciodată să suporte riscul
neexecutării atribuţiilor sale de serviciu.
Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de
vânzare a unui bun viitor
Atunci când lucrarea se execută cu materialele procurate de antreprenor,
contractul de antrepriză se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare care are ca
obiect un bun viitor.
Calificarea coirectă a actului juridic încheiat între părţi se va face în funcţie de
intenţia reală a părţilor. Dacă procurarea materialelor care vor fi folosite pentru
executarea lucrării constituie un act accesoriu, atunci contractul va fi unul de antrepriză.
Dacă materialele procurate în vederea efectuării lucrării au o valoare mult mai mare decât
valoarea muncii, ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare a unui bun viitor.
Asemănări şi deosebiri între contractul de antrepriză şi contractul de depozit
Când lucrarea se execută cu materialele clientului, antrepriza se aseamănă cu cel
depozitul, întrucât depozitarul efectuează anumite prestaţii legate de bunurile depozitate.
Calificarea contractului se va face, de asemenea, în funcţie de intenţia reală a
părţilor. Dace obiectul principal al contractului îl constituie efectuarea lucrării, vom fi în
prezenţa unui contract de antrepriză, iar în situaţia în care prestaţia principală este
depozitarea materialelor respective, vom vorbi despre un contract de depozit.
Condiţiile de validitate ale contratului de antrepriză
A. Capacitatea părţilor
Antreprenorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, pe când clientul va
trebui să aibă capacitate de exerciţiu deplină doar în cazul în care contractul de antrepriză
are natura unui act de dispoziţie (de exemplu, construcţia unei case). Atunci când lucrarea
are caracterul unui act de administrare (de exemplu, efectuarea de reparaţii obişnuite),
clientul poate avea şi capacitate de exerciţiu restrânsă, av’nd nevoie, însă, de
încuviinţarea prealabilă a tutorelui.
B. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat.
371
C. Obiectul şi cauza contractului
Atât obiectul, cât şi cauza contractului de antrepriză trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de validitate în materie de convenţii (art. 948 şi art. 962-968 C. civ.).
Efectele contractului de antrepriză
Problema suportării riscurilor
A. Riscul pieirii lucrului
a. Materialele aparţin antreprenorului. Dace lucrarea se execută cu materialele
antreprenorului, riscul pieirii fortuite a acesteia va fi în sarcina lui, deoarece el este
proprietarul materialelor, calitate pe care o păstrează până în momentul predării lucrării
clientului.
b. Materialele aparţin clientului. Conform art. 1480 C. civ., atunci când lucrarea
se execută cu materialele clientului, antreprenorul este doar un simplu executant (detentor
precar al acelor bunuri), iar riscul pieirii fortuite a lucrării va fi suportat de către client,
deoarece el are calitatea de proprietar al materialelor. Excepţie face situaţia în care pieirea
s-ar datora culpei antreprenorului (de exemplu, acesta păstrează materialele în condiţii
necorespunzătoare).
B. Riscul neexecutării contractului
Riscul neexecutării contractului este suportat, întotdeauna, de către antreprenor,
întrucât el este debitorul obligaţiei de executare a lucrării. Antreprenorul suportă riscul şi
atunci când lucrarea executată în totalitate sau în parte a pierit, iar refacerea acesteia mai
este posibilă. Prin urmare, deşi antreprenorul execută lucrarea de două ori, el nu va fi
îndreptăţit să primească decât o singură dată remuneraţia convenită.
În schimb, atunci când clientul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea
lucrării, el va plăti de două ori remuneraţia.
Obligaţiile părţilor
A. Obligaţiile antreprenorului
a. Obligaţia de a executa lucrarea convenită în termenul stipulat de părţi în
contract. Această obligaţie implică 3 prestaţii distincte: obligaţia de a executa lucrarea
promisă, predarea lucrării şi conservarea acesteia. Primele două sunt obligaţii de rezultat,
care, în caz de neexecutare, atrag răspunderea antreprenorului, cu excepţia situaţiei în
care probează survenirea unei caz fortuit, care l-a împiedicat să-şi execute obligaţiile. Cât
372
priveşte cea de-a treia obligaţie, aceasta este o obligaţie de diligenţă, şi, pentru a se putea
reţine răspunderea antreprenorului, clientul este obligat să probeze culpa acestuia.
b. Obligaţia de garanţie pentru vicii. Antreprenorul va răspunde pentru viciile
ascunse ale lucrării pe care a efectuat-o. Obligaţia de garanţie va funcţiona dacă viciile
ascunse au fost descoperite în termen de cel mult un an de la predarea lucrăr ii (art. 11
alin. 1 din Decretul 167/1958) şi au fost reclamate în cel mult 6 luni din momentul
descoperirii lor (art. 5 din Decretul 167/1958).
B. Obligaţiile clientului
a. Obligaţia de a recepţiona şi de a prelua lucrarea. Prin recepţia lucrării se
înţelege verificarea şi, subsecvent, aprobarea de către client a modului în care
antreprenorul şi-a executat lucrarea.
Această operaţiune se poate efectua global, o singură dată pentru întreaga lucrare
ori, atunci „când este vorba despre un lucru ce poate fi măsurat sau care are mai multe
bucăţi” (art. 1482 C. civ.), în mai multe etape, prezumându-se că părţile plătite de către
client au fost verificate şi implicit recepţionate.
Luarea în primire a lucrării coincide, de regulă, cu recepţia acesteia. Dacă, în
momentul primirii lucrării, clientul nu formulează obiecţiuni, antreprenorul nu mai poate
fi ţinut să răspundă pentru viciile aparente ale lucrării.
b. Obligaţia de plată a lucrării. Remuneraţia lucrării care formează obiectul
contractului de antrepriză poate fi stabilită în mai multe feluri:
- sub forma unei sume globale (forfetare), caz în care eventuala creştere a costului
materialelor folosite la realizarea lucrării ori a manoperei va fi suportată de către
antreprenor;
- pe bază de deviz; în această situaţie, costul total al lucrării va rezulta în urma
cumulării sumelor corespunzătoare fiecărei etape a lucrării, el putând fi modificat în
funcţie de eventuala fluctuaţie a preţurilor materialelor.
Subantrepriza
Contractul de subantrepriză este acel contract în baza căruia o parte,
numită
subantreprenor, se obligă faţă de antreprenorul principal, dintr-un contract de antrepriză
preexistent, să execute una sau unele dintre lucrările la care acesta s-a angajat faţă de
373
clientul său, antreprenorul principal rămânând răspunzător faţă de client pentru lucrările
executate de către subantreprenori.
În raporturile juridice care iau naştere între subantreprenor şi antreprenorul
principal sunt aplicabile regulile generale ale contractului de antrepriză.
Între subantreprenori şi client nu se nasc raporturi juridice şi, prin urmare, acesta
din urmă nu are o acţiune rezultată din contract împotriva lor. Faţă de client,
antreprenorul va fi ţinut răspunzător pentru toate lucrările efectuate de subantreprenori
(art. 1487 C. civ.).
Acţiunea directă a lucrătorilor şi a subantreprenorilor
Conform art. 1488 C. civ., „zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la
clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări ... pot reclama plata lor de la
comitent, pe atât cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei”.
Prin urmare, prin introducerea art. 1488 C. civ. s-a urmărit evitarea suportării
efectelor insolvabilităţii sau chiar ale falimentului antreprenorului de către lucrători.
Acestora li s-a conferit posibilitatea legală de a- l acţiona direct pe client, fiind puşi, astfel,
la adăpost faţă de concursul altor posibili creditori ai antreprenorului.
Încetarea contractului de antrepriză
Contractul de antrepriză încetează: prin executarea sa, prin rezoluţiune, prin
imposibilitate fortuită de executare.
Fiind un contract intuitu personae, încheiat în considerarea aptitudinilor şi
cunoştinţelor antreprenorului, antrepriza încetează şi prin moartea acestuia (art. 1485 C.
civ.).
374
E.6. Contractul de mandat
Mandatul cu reprezentare
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de mandat
A. Noţiunea contractului de mandat
Contractul de mandat este acel act juridic prin care o parte, numită mandant,
însărcinează o altă parte, numită mandatar, să încheie acte juridice pe seama şi în numele
ei.
Contractul de mandat este reglementat în Codul Civil, Cartea a III-a, Titlul IX
(Despre mandat), în art. 1532-1559. Codul civil se referă doar la mandatul cu
reprezentare, însă este admis că mandatul poate fi şi fără reprezentare.
Contractul de mandat mai este denumit şi procură, împuternicire sau delegaţie.
B. Caracterele juridice ale contractului de mandat
a. Mandatul este un contract consensual. Potrivit art. 1533 alin. 1 C. civ.,
mandatul poate fi şi tacit.
b. Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece el se bazează
esenţialmente pe încrederea pe care mandantul o are în mandatar.
c. Contractul de mandat este, în principiu, cu titlu gratuit (art. 1532 C. civ.).
Gratuitatea este însă doar de natura contractului, nu şi de esenţa acestuia, astfel încât
părţile pot deroga de la această regulă (art. 1534 C. civ.), stipulând în favoarea
mandatarului o remuneraţie, caz în care mandatul devine cu titlu oneros.
d. Contractul de mandat este, de regulă, unilateral. Dacă, însă, în favoarea
mandatarului s-a stipulat o retribuţie, mandatul devine sinalagmatic (bilateral).
Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi alte contracte civile
A. Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi contractul de antrepriză
Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă cu contractul de antrepriză. Cu
toate acestea, între cele două contracte există deosebiri esenţiale. Astfel:
- mandatarul este însărcinat cu încheierea de acte juridice pe seama şi în numele
mandantului; antreprenorul obligându-se să execute acte materiale pentru client (de
exemplu, construirea unei case);
375
- mandantul este ţinut de actele pe care mandatarul le-a încheiat cu terţii (dacă s-
au respectat limitele împuternicirilor primite), pe când, în cazul antreprizei, clientul nu
răspunde pentru actele încheiate de antreprenor cu terţii;
- de asemenea, răspunderea mandatarului este supusă unor reguli diferite de cele
prin care este reglementată răspunderea antreprenorului.
B. Asemănări şi deosebiri între contractul de mandat şi contractul de muncă
Contractul de mandat cu titlu oneros se aseamănă şi cu contractul de muncă, între
cele
două contracte existând şi deosebiri:
- mandatarul are calitatea de reprezentant al mandantului, pe când salariatul nu
este reprezentantul angajatorului (patronului);
- angajatul nu poate fi reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care
s-a
obligat, pe când mandatarul îşi poate substitui o altă persoană care să îndeplinească unele
din actele juridice la care s-a obligat;
- mandatarul este însărcinat să încheie acte juridice, pe când salariatul (angajatul)
realizează, în principiu, acte materiale prin punerea forţei de muncă la dispoziţia celeilalte
angajatorului;
- între salariat şi angajator există un raport de subordonare (de prepuşenie), raport
care nu se regăseşte în cazul mandatului.
Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
A. Capacitatea părţilor
Mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, concluzie care rezultă
din interpretarea per a contrario a art. 1552 pct. 3 C. civ., conform căruia „mandatul se
stinge ... prin interdicţia ... mandantului ori a mandatarului”.
Mandantul trebuie să fie el însuşi capabil să încheie personal actul pentru care l-a
împuternicit pe mandatar, întrucât respectivul act juridic îi va profita şi va suporta toate
consecinţele juridice ale acestuia. Aşadar, capacitatea mandantului se va aprecia în raport
de natura actului juridic care face obiectul contractului. Dacă, mandatul este cu titlu
oneros, mandantul trebuie să aibă, în toate situaţiile, capacitate deplină de exerciţiu.
376
B. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vreun viciu
(art. 953 C. civ.), în caz contrar contractul fiind lovit de nulitate relativă.
C. Obiectul contractului de mandat îl reprezintă încheierea de acte juridice.
Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil, să fie licit, moral şi
posibil.
Există o serie de actele juridice strict personale care nu pot fi făcute prin mandatar
(de exemplu, testamentul, căsătoria sau divorţul).
În raport de întinderea obiectului, mandatul poate fi
- general (mandatarul a fost împuternicit să încheie orice acte juridice pe seama şi
în numele mandantului);
- special (mandatarul a primit însărcinarea de a înche ia un act juridic determinat
sau mai multe acte juridice precis determinate).
D. Cauza contractului de mandat trebuie să fie posibilă, licită şi morală (art. 966-
968 C. civ.).
E. Forma contractului de mandat
Mandatul poate fi dat în formă scrisă sau verbală, putând fi şi tacit (art. 1533 C.
civ.).
În cazul în care actul juridic care urmează să fie încheiat de către mandatar trebuie
să îmbrace forma autentică ad validitatem, şi procura trebuie dată în această formă
(regula simetriei de formă).
F. Dovada contractului de mandat
În principiu, indiferent de valoarea şi de obiectul său, doveda mandatului se face
prin însăşi executarea sa (art. 1533 C. civ.).
În ceea ce îi priveşte pe terţi (alţii decât cei care au contractat cu mandatarul), ei
pot face dovada mandatului prin orice mijloace de probă (inclusiv martori şi prezumţii),
întrucât pentru ei contractul este un fapt juridic.
Efectele contractului de mandat
A. Efectele contractului între părţi
a. Obligaţiile mandatarului
1. Obligaţia de a îndeplini mandatul primit. Principala obligaţie a mandatarului
este
377
de a executa mandatul (obligaţie de a face) în limitele şi cu respectarea împuternicirii pe
care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. 1 C. civ., potrivit căruia „mandatarul este
îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat” cu acesta)
Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este una de mijloace (de
diligenţă), şi nu de rezultat.
Culpa mandatarului în executarea mandatului va fi apreciată diferit, în raport de
natura contractului: dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea pentru culpă a
mandatarului va fi apreciată mai sever (in abstracto), avându-se în vedere criteriul
abstract al persoanei prudente şi diligente, iar dacă mandatul este gratuit, culpa lui va fi
apreciată mai îngăduitor (in concreto), prin raportare la diligenţa pe care acesta o
dovedeşte faţă de propriile afaceri.
2. Obligaţia de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului.
Conform art. 1541 C. civ., „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama
mandantului de lucrările sale şi de a- i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea
mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”. Prevederile
art. 1541 C. civ. se explică prin faptul că mandatul este dat, de regulă, în interesul
mandantului.
3. Obligaţia de a răspunde pentru persoana substituită în executarea mandatului.
Fiind un contract intuitu personae, în principiu, mandatul trebuie să fie executat personal
de către mandatar. Totuşi, prin clauză expresă, părţile pot stabili posibilitatea
mandatarului de a-şi substitui o altă persoană în îndeplinirea obligaţiilor, caz în care
mandatarul nu va fi ţinut să răspundă pentru faptele persoanei substituite, cu excepţia
situaţiei în care persoana substituită era incapabilă sau insolvabilă în mod notoriu (art.
1542 alin. 1 C. civ.).
Dacă nu a avut acordul mandantului, mandatarul va răspunde pentru toate faptele
substituitului.
b. Obligaţiile mandantului
1. Obligaţia de a-l dezdăuna pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute cu
îndeplinirea mandatului. De asemenea,mandantul este ţinut să repare toate pierderile
suferite de mandatar în cursul executării contractului, evident, dacă acestea nu se
datorează culpei acestuia din urmă (art. 1549 C. civ.).
378
Obligaţia mandatarului fiind una de diligenţă, mandantul este obligat la
dezdăunări chiar dacă mandatul nu a fost finalizat (art. 1548 C. civ.), cu excepţia cazului
când i se poate imputa vreo culpă.
2. Obligaţia de plată a retribuţiei, atunci când mandatul este cu titlu oneros (art.
1547 C. civ.). Exceptând situaţia în care mandatarul este culpabil, mandantul nu poate
refuza plata
onorariului pe motiv că mandatul nu a fost îndeplinit (art. 1548 C. civ.).
B. Efectele contractului faţă de terţi
a. Efectele care se produc între mandant şi terţi. Efectele actelor încheiate de
mandatar cu terţii se vor produce între aceştia din urmă şi mandant, deoarece mandatarul
acţionează ca reprezentant al celui din urmă.
Mandantul va fi ţinut să execute obligaţiile contractate în numele său de către
mandatar, dacă acesta a acţionat în limitele împuternicirii conferite. În aceeaşi măsură, el
va
răspunde şi pentru actele încheiate cu terţii de către persoana care l-a substituit pe
mandatar.
b. Efectele care se produc între mandatar şi terţi. Dacă mandatarul îşi respectă
limitele împuternicirii, între acesta şi terţi nu se naşte nici un raport juridic. În schimb,
dacă a contractat cu terţii, depăşindu-şi atribuţiile, până la şi sub rezerva ratificării de
către mandant a acestor acte, între mandatar şi terţi se formează un raport juridic, astfel
încât primul va fi ţinut să garanteze ultimilor validitatea actelor încheiate.
§ 5. Încetarea contractului de mandat
A. Consideraţii generale
Contractul de mandat va înceta ca urmare a intervenţiei a două categorii de cauze:
- cauze generale: executarea obligaţiei pentru care a fost încheiat, clauza specială
a părţilor, ajungerea la termen etc.
- cauze specifice: revocarea mandatarului de către mandant, renunţarea
mandatarului la mandat, moartea uneia dintre părţi, precum şi punerea sub interdicţie,
insolvabilitatea sau falimentul mandatarului sau mandantului.
B. Cauzele specifice de încetare a contractului de mandat
a. Revocarea mandatului de către mandant (art. 1553-1555 C. civ.)
379
Mandatul fiind dat în folosul mandantului, acesta poate să- l revoce ori de câte ori
consideră că interesele sale sunt lezate sau nu sunt urmărite în mod corespunzător.
Revocarea poate fi expresă (de exemplu, solicitarea restituirii procurii) sau tacită,
când rezultă din faptele mandantului, ce exprimă neechivoc intenţia de revocare a
mandatu- lui (de exemplu, numirea altui mandatar pentru încheierea aceluiaşi act - art.
1555 C. civ.).
Conform art. 1554 C. civ., revocarea mandatului va produce efecte faţă de
mandatar din momentul în care mandantul l-a înştiinţat printr-o notificare. În ceea ce îi
priveşte pe terţi, atât timp cât ei au contractat cu mandatarul, fără a cunoaşte că mandatul
acestuia a fost revocat de către mandant, revocarea nu le este opozabilă (art. 1554 C.
civ.).
b. Renunţarea mandatarului la mandat (art. 1556 C. civ.)
În cazul în care mandatarul nu înţelege să continue executarea contractului,
renunţând la acesta, el are obligaţia de a notifica intenţia sa mandantului (art. 1556 C.
civ.).
Mandatarul va fi obligat să repare eventualul p rejudiciu pe care l-a cauzat
mandantului prin renunţarea intempestivă la mandat, cu excepţia cazului în care
demonstrează că, dacă ar continua contractul, această împrejurare i-ar produce pagube
importante.
c. Moartea uneia dintre părţi
Fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează, în principiu, prin moartea
uneia dintre părţi (art. 1552 pct. 3 C. civ.).
Conform art. 1559 C. civ., în cazul decesului mandatarului, moştenitorii acestuia
trebuie să- i aducă la cunoştinţă mandantului faptul morţii. De asemenea, până la numirea
unui nou mandatar, ei vor trebui să execute mandatul.
În situaţia în care moare mandantul, dar mandatarul nu cunoaşte această
împrejurare şi contractează cu terţii, obligaţiile care rezultă din actele juridice încheiate
sunt valabile, cu condiţia ca terţii să fi fost şi ei de bună-credinţă.
d. Alte cauze de încetare a contractului de mandat
Conform art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul se stinge şi prin punerea sub
interdicţie, insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi. Punerea sub interdicţie va
380
atrage încetarea mandatului doar dacă este efectivă, iar insolvabilitatea sau falimentul
uneia dintre părţi conduce la stingerea mandatului, indiferent de izvorul acestuia
(contract sau lege).
E.7. Contractul de depozit
Noţiunea, caracterele juridice şi felul contractului de depozit
Noţiunea contractului de depozit
Contractul de depozit este acel act juridic prin care o parte, numită deponent,
remite spre păstrare un lucru unei alte părţi, numită depozitar, care se obligă să- l păstreze
şi să- l restituie în natură, la termen sau la cerere (art. 1591 C. civ.).
Contractul de depozit este reglementat de Codul civil prin dispoziţiile art.
1591-1634, iar unele varietăţi ale acestuia şi prin alte dispoziţii legale speciale.
Caracterele juridice ale contractului de depozit
- Contractul de depozit este un contract real, el perfectându-se „când s-a făcut
tradiţiunea lucrului” (art. 1593 alin. 2 C. civ.). Prin excepţie, contractul de depozit este
valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor „dacă lucrul ce este a se lăsa în
depozit se află deja în mâna depozitarului sub orice alt titlu” (art. 1593 alin. 3 C. civ.).
- Contractul de depozit se poate constitui atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.
- Contractul de depozit cu titlu gratuit este un contract unilateral, pentru că dă
naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă însă contractul de depozit este cu
titlu oneros, va avea caracter sinalagmatic, astfel că va da naştere la obligaţii în sarcina
ambelor părţi.
Felurile contractului de depozit
Potrivit art. 1592 C. civ., depozitul este de două feluri: depozitul propriu-zis şi
sechestrul.
Depozitul propriu-zis se încheie numai prin convenţia părţilor şi poate avea ca
obiect numai bunuri mobile nelitigioase. El se prezintă sub trei variante:
1. depozitul voluntar (obişnuit);
2. depozitul necesar;
3. depozitul neregulat.
381
Art. 1594 C. civ. enunţă expres depozitul voluntar şi depozitul necesar; depozitul
neregulat, deşi nereglementat de Codul civil, este unanim recunoscut în literatura de
specialitate şi practica judiciară, fiind reglementat şi prin acte normative cu caracter
special.
Depozitul propriu-zis
Depozitul obişnuit (voluntar)
A. Condiţiile de validitate ale depozitului obişnuit
a. Consimţământul părţilor
Potrivit art. 1596 C. civ., „depozitul voluntar se face întotdeauna numai de către
proprietarul lucrului depozit, sau prin consimţământul său expres ori tacit”. Cu toate
acestea, din prevederile art. 1609 şi 1610 C. civ. rezultă că depozitul obişnuit poate a vea
ca obiect şi lucrul altuia (cum ar fi, de exemplu, depozitul făcut de uzufructuar sau
creditorul gajist, de locatar sau de comodatar), ceea ce înseamnă că în calitate de
deponent poate sta şi un neproprietar.
Consimţământul poate fi dat de către părţi expres ori tacit, dar, în toate situaţiile,
trebuie să fie liber exprimat, adică neviciat prin eroare, dol sau violanţă.
b. Capacitatea părţilor
Întrucât predarea unui bun în depozit este un act de administrare, deponentul va
trebui să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea unor astfel de acte. În schimb,
depozitarul va trebui să posede capacitatea deplină de exerciţiu, întrucât, de regulă,
numai în persoana sa se nasc obligaţii.
Dacă depozitarul este incapabil, contractul nu este valabil, chiar dacă deponentul
ar avea deplină capacitate de exerciţiu. Dacă s-ar fi încheiat o asemenea operaţiune,
deponentul are la îndemâna două acţiuni împotriva depozitarului incapabil (art. 1598 C.
civ.):
- o acţiune în revendicare, în cazul în care deponentul este proprietarul bunului,
atâta timp cât lucrul se află în detenţia depozitarului;
- o acţiune în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil, dacă bunul nu se mai
află în detenţia acestuia (l-a înstrăinat sau l-a lăsat să piară).
c. Obiectul contractului
382
Potrivit art. 1593 alin. 1 C. civ., depozitul voluntar poate avea ca obiect numai
bunuri mobile corporale, individual determinate, chiar dacă, după natura lor, ar fi
consumptibile şi fungibile.
Aşa fiind, nu vor putea forma obiectul acestui contract bunurile imobile şi nici
bunurile incorporale, cu excepţia titlurilor la purtător, asimilate bunurilor mobile
corporale (întrucât sunt susceptibile de a fi transmise de la mână la mână).
B. Dovada contractului
Art. 1597 C. civ. dispune că depozitul se face numai prin înscris. Cu toate acestea
este unanim admis că cerinţa actului scris este o condiţie ad probationem, indiferent de
valoarea contractului.
Prin urmare, proba contractului poate fi făcută şi cu martori sau prezumţii în cazul
existenţei unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau a dovedirii depozitului cu
alte mijloace de probă decât înscrisurile, în caz de imposibilitate (materială sau morală)
de a procura o dovadă scrisă sau de a o conserva (art. 1198 C. civ.). Cerinţa formei scrise
se referă numai la dovada consimţământului părţilor. Remiterea lucrului, fiind un fapt
juridic, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii.
C. Efectele contractului de depozit obişnuit
a. Obligaţiile depozitarului
1. Obligaţia de pază. Potrivit art. 1599 C. civ., „depozitarul trebuie să îngrijească
de paza lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. Răspunderea
depozitarului pentru neexecutarea acestei obligaţii va fi apreciată in concreto, respectiv
cu o severitate mai atenuată, în cazul în care depozitul este cu titlu gratuit, deoarece
deponentul nu poate pretinde depozitarului o diligenţă sporită acordată bunurilor aflate în
depozit, faţă de grija pe care o acordă propriilor sale bunuri.
Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de pază (păstrare) va fi apreciată in
abstracto, cu mai multă severitate, în cazurile prevăzute de art. 1600 C. civ.:
1. când depozitarul s-ar fi oferit a primi un depozit;
2. când s-ar fi stipulat vreo plată pentru paza depozitului;
3. când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului;
4. când s-ar fi convenit expres ca depozitarul să fie răspunzător pentru orice
culpă.
383
Riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă deponentul, cu excepţia arătată în art.
1601 C. civ.
Potrivit art. 1602 C. civ., depozitarul nu poate să se servească de lucrul dat în
depozit fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului; ca o consecinţă a acestei
îndatoriri, deponentul trebuie să restituie fructele produse de lucrul depozitat, în măsura
în care le-a cules (art. 1608 C. civ.).
2. Obligaţia de restituire a bunului depozitat. Potrivit art. 1604 alin. 1 C. civ.,
depozitarul este ţinut a restitui deponentului însuşi lucrul depozitat, în natură.
Lucrul depozitat trebuie restituit în starea în care se află la momentul înapoierii;
deteriorările survenite din culpa depozitarului vor fi suportate de acesta, iar cele străine
de culpa sa vor fi suportate de deponent (art. 1605 C. civ.).
În cazul depozitului de bani, restituirea trebuie făcută în monedă de acelaşi fel,
indiferent dacă valoarea ei a crescut sau a scăzut (art. 1604 alin. 2 C. civ.).
Referitor la momentul restituirii, legea dispune că depozitarul trebuie să fie
oricând gata să predea lucrul deponentului, îndată ce acesta îl cere şi chiar dacă în
contract s-ar fi prevăzut un termen mai îndepărtat (art. 1616 C. civ.). În cazul în care
termenul de restituire a fost stipulat în favoarea depozitarului, deponentul nu poate
pretinde depozitarului restituirea anticipată a lucrului depozitat.
Cât priveşte locul restituirii, art. 1614-1615 C. civ. dispun că, în lipsa unei clauze
exprese, restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat. În cazul în care părţile au
convenit ca restituirea să se facă în alt loc, cheltuielile de transport ale lucrului vor fi
suportate de către deponent.
Restituirea bunului primit în depozit se poate face către:
- persoana care l-a încredinţat spre depozitare, depozitarul neputând condiţiona
restituirea lui de probarea dreptului de proprietate al acelei persoane asupra bunului;
- mandatarul deponentului;
- unei terţe persoane, indicate în contract (art. 1609 C. civ.);
- reprezentantul legal al deponentului, dacă acesta din urmă a devenit incapabil
(art. 1612 C. civ.), sau persoanei reprezentate, ori noului ei reprezentant legal, dacă
depozitul a fost făcut de către reprezentantul legal al deponentului, dar acesta nu mai are
această calitate în momentul restituirii bunului (art. 1613 C. civ.);
384
- moştenitorilor legali ai deponentului în cazul în care acesta a decedat, potr ivit
art. 1611 C. civ.
În cazul în care depozitarul refuză nejustificat să restituie bunul depozitat,
deponentul are la îndemână două acţiuni:
- fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar, acţiune care este
imprescriptibilă;
- fie o acţiune personală rezultată din contract şi care se prescrie în cadrul
termenului general de prescripţie.
b. Obligaţiile deponentului
- În cazul în care contractul de depozit este gratuit, deponentului îi revine doar
obligaţia de a-şi ridica la termen lucrul depozitat; eventualele obligaţii care se nasc
pe
parcursul executării contractului fiind obligaţii extracontractuale.
Astfel, potrivit art. 1618 C. civ., deponentul este obligat să restituie depozitarului
cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea lucrului depozitat, precum şi
cheltuielile utile, dar numai în măsura în care au contribuit la îmbogăţirea deponentului,
nu însă şi cele voluptuarii, pe care depozitarul le poate ridica fără să aducă atingere
bunului. De asemenea, deponentul este ţinut să-l despăgubească pe depozitar de
prejudiciile care i-au fost cauzate de lucrul depozitat.
- În cazul în care contractul de depozit are caracter oneros, deosebit de obligaţiile
mai sus arătate, deponentul mai are şi obligaţia contractuală de a plăti suma de bani
prevăzută drept plată pentru conservarea bunului depozitat.
Depozitul necesar
A. Consideraţii generale
Depozitul necesar presupune existenţa unor împrejurări deosebite, neprevăzute
(cutremur, inundaţie, incendiu, ruina edificiului etc.), care îl determină pe deponent să-şi
încredinţeze bunul (bunurile) spre păstrare unei alte persoane, fără să poată alege după
voinţa sa persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al depozitului.
Potrivit art. 1620 C. civ. „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări,
cum: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă
majoră”.
385
Având în vedere împrejurările excepţionale în care se încheie acest contract, art.
1621 C. civ. permite probarea contractului prin martori şi chiar prezumţii.
B. Depozite asimilate celui necesar
Cu depozitul necesar sunt asimilate depozitul bunurilor aduse de călători în
unităţile hoteliere (moteluri, hanuri), camerele din staţiunile balneo-climaterice, casele de
odihnă, depozitele făcute de bolnavii internaţi în spitale, în magaziile acestor instituţii,
depozitele făcute de spectatorii, consumatorii ori clienţii teatrelor, operelor,
cinematografelor, restaurantelor, respectiv unităţilor prestatoare de servicii (frizerie,
coafură etc.), pentru bunurile depuse la garderobele acestora pe timpul şederii lor ş.a.
Depozitul hotelier reglementat de Codul civil este remunerat, astfel că
răspunderea depozitarului este apreciată cu mai multă severitate, el răspunzând in
abstracto, pentru orice culpă (art. 1600 C. Civ.). Hotelierul va fi ţinut răspunzător, în
calitate de comitent, pentru pagubele provocate de către angajaţii hotelului (art. 1000 alin.
3 C. civ.) şi chiar de străinii care vin în hotel, de alţi călători, vizitator i, furnizori (art.
1624 C. civ.).
Răspunderea hotelierului va fi antrenată numai dacă deponentul va face dovada
valorii bunului (bunurilor) şi a faptului că au fost aduse în hotel.
Depozitul neregulat
Depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, însă el constituie o formă
a depozitului voluntar (obişnuit), având ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile,
depozitarul fiind obligat să restituie, la termen sau la cerere, alte bunuri de aceeaşi natură,
cantitate şi calitate decât cele primite.
Depozitarul devine proprietarul bunurilor predate de deponent, astfel că se va
putea folosi de acestea, va culege fructele şi chiar va dispune de ele, însă în această
calitate va suporta şi riscul pieirii lucrurilor.
Dacă depozitul neregulat are ca obiect o sumă de bani, depozitarul este ţinut să
restituie deponentului această sumă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.
Legislaţia noastră reglementează şi unele varietăţi ale depozitului neregulat, cum
ar fi: depozitul neregulat de sume de bani la bănci (Legea nr. 58/1998 – legea bancară, cu
modificările ulterioare); depozitul neregulat de sume de bani la C.E.C. (Legea nr.
66/1996 privind reorganizarea C. E. C. în societate bancară pe acţiuni, modificată).
386
Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni
este acel act juridic încheiat între C.E.C., în calitate de depozitar, şi o persoană fizică sau
o persoană juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se obligă să păstreze
sumele de bani depuse şi să le restituie la cerere, cu dobânzile aferente, în totalitate sau în
parte, deponentului, reprezentantului sau moştenitorilor acestuia, după caz.
Depunerile la C. E. C. se pot face, fără limită de sumă:
- fie pe numele deponentului sau al altei persoane (caz în care sunt nominative,
persoanele înscrise în libret fiind şi titularii exclusivi ai dreptului de a dispune de sumele
depuse);
- fie la purtător (caz în care deţinătorul libretului este şi titularul depunerii).
Titularul libretului este şi titularul dobânzilor plătite de C. E. C. fie în numerar, fie
sub formă de câştiguri.
C. E. C. este ţinută să restituie sumele depuse oricând, la cererea titularilor sau
reprezentanţilor lor legali, drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, dobânzilor şi
câştigurilor fiind imprescriptibil.
Sechestrul
Depozitul sechestru are ca obiect un bun mobil sau imobil asupra căruia există un
litigiu, bun care este lăsat în păstrarea unui terţ, numit sechestru (depozitar), până la
soluţionarea definitivă a litigiului, când va trebui predat părţii care a avut câştig de cauză.
Părţile în contractul de depozit sechestru sunt:
1. sechestrantul - persoana care depune bunul spre păstrare;
2. sechestrul - persoana care primeşte bunul spre păstrare.
Sechestrul poate fi constituit atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros (art. 1628
C. civ.).
Potrivit art. 1629 C. civ., în cazul în care sechestrul este gratuit se aplică regulile
de la depozitul obişnuit, răspunderea depozitarului fiind apreciată in concreto.
Dimpotrivă, în cazul depozitului oneros, răspunderea depozitarului va fi apreciată in
abstracto, după criterii mai exigente.
Potrivit art. 1626 C. civ., sechestrul poate fi convenţional sau judiciar.
387
Sechestrul este convenţional când păstrarea lucrului în litigiu este încredinţată de
către părţile litigante unei terţe persoane (sechestru), care va păstra bunul până la
soluţionarea procesului, când îl va restitui aceleia dintre ele care va avea câştig de cauză
(art. 1627 C. civ.).
Sechestrul este judiciar, când instanţa judecătorească ordonă punerea unui bun
litigios sub sechestru, încredinţându- l unei persoane numite sechestru judiciar, care este
desemnat la propunerea părţilor interesate, iar în caz de neînţelegere, de către instanţă.
Dispoziţiile art. 1632-1634 C. civ. care reglementează sechestrul judiciar se
completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie.
Depozitul judiciar este întotdeauna oneros, răspunderea depozitarului fiind
apreciată in abstracto. Remuneraţia cuvenită depozitarului sechestru este stabilită de
instanţa de judecată.
Depozitarul sechestru este supus tuturor îndatoririlor care se nasc din sechestrul
convenţional (art. 1634 alin. 2 C. civ.).
E.8. Contractul de societate civilă
Noţiunea, Domeniul de aplicare, Caraterele juridice şi condiţiile de validitate
ale contractului de societate civilă
Noţiunea contractului de societate civilă
Codul civil reglementează acest contract în Cartea a III-a, titlul VIII, intitulat
Despre contractul de societate, între art. 1491-1531.
Contractul de societate este actul juridic prin care două sau mai multe persoane
convin să pună bunuri în comun, cu scopul de a realiza o anumită activitate şi de a
împărţi eventualele foloase ce ar rezulta din această activitate (art. 1491 C. civ.).
Domeniul de aplicare
Prevederile legale referitoare la materia societăţii civile sunt aplicabile în
următoarele cazuri:
a. asocierea între două sau mai multe persoane fizice în vederea construirii unor
case ori alte imobile;
388
b. asocierea între doi sau mai mulţi meseriaşi în vederea practicării în comun a
meseriei;
c. asocierea, după caz, între doi sau mai mulţi avocaţi definitivi în societăţi civile
profesionale (art. 5 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocet);
d. asocierea între mai mulţi notari în cadrul unui birou notarial, în vederea
practicării în comun a activităţii notariale (art. 14 din Legea nr. 36/1995, a notarilor
publici şi activităţii notariale);
e. asocierea între mai multe persoane în vederea exploatării terenurilor agricole,
creşterii animalelor, aprovizionării, dezvoltării, condiţionării, prelucrării şi vânzării
produselor, prestării unor servicii sau alte activităţi agricole (art. 2 din Legea nr. 36/1991
privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură);
f. asocierea între doi sau mai mulţi executori judecătoreşti în cadrul unui birou
(art. 12 din Legea nr. 188/2000 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de executor
judecătoresc);
g. societatea civilă medicală, constituită din doi sau mai mulţi medici asociaţi (art.
2 alin. 4 din O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale);
h. asocierea a doi sau mai mulţi arhitecţi cu drept de semnătură (Legea nr.
184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de architect).
Caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de societate
civilă
A. Caracterele juridice ale contractului de societate
a. Contractul de societate este, după caz, bilateral (sinalagmatic) sau multilateral.
b. Contractul de societate este un contract cu titlu oneros. În schimbul aportului
său, asociatul nu va primi o contraprestaţie de la ceilalţi asociaţi, ci va participa la
împărţirea eventualelor câştiguri realizate din activitatea societăţii.
c. Societatea civilă este un contract comutativ.
d. Contractul de societate se încheie intuitu personae. Prin urmare, asociaţii nu
pot să cedeze drepturile lor în societate, să-şi substituie sau să-şi asocieze o altă persoană
decât dacă au acordul tuturor asociaţilor.
e. Societatea este un contract consensual.
389
f. Societatea este un contract cu executare succesivă, în timp, durata fiind de
esenţa acestui contract.
g. Contractul de societate este un contract civil, supus regulilor Codului civil şi
legilor speciale menţionate mai sus. Societatea civilă este lipsită de personalitate juridică.
B. Condiţiile de validitate ale contractului de societate civilă
a. Capacitatea părţilor. Asociaţii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
b. Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii.
c. Obiectul şi cauza contractului. Obiectul contractului de societate trebuie să fie
licit (art. 1492 C. civ.), moral şi posibil.
La rândul ei, cauza trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege pentru
valabilitatea contractului încheiat.
Efectele contractului de societate civilă
Durata societăţii
Conform art. 1501 C.civ., „societatea începe în momentul facerii contractului,
dacă nu se stipulează un alt timp”.
Ca regulă generală, părţile sunt libere să fixeze termenul pentru care societatea va
funcţiona, la împlinirea acestuia putând conveni prelungirea contractului pentru acelaşi
termen sau pentru o altă durată, de regulă, determinată.
Atunci când părţile nu au prevăzut un termen pentru existenţa societăţii, ea este
prezumată a fi contractată pentru toată viaţa asociaţilor (art. 1502 C.civ.), iar dacă
societatea are un obiect care, prin natura sa, nu poate dura decât o perioadă determinată,
Codul civil a instituit prezumţia că un astfel de contract va dura doar pentru respectiva
perioadă (art. 1505 alin 2 C. civ.).
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii poate fi realizată de către unul sau mai mulţi
administratori. De asemenea, societatea poate fi administrată şi de toţi asociaţii. Părţile
pot să desemneze şi un terţ pentru această funcţie.
Administratorul societăţii civile are atribuţiile unui mandatar al asociaţilor, putând
încheia acte de administrare a societăţii fără a- i fi necesară o împuternicire specială (art.
1514 alin. 1 C. civ.).
390
Părţile pot stipula în contractul de societate regulile după care se va administra
societatea, iar în cazul în care nu au prevăzut nimic, se vor aplica prevederile în materie
ale Codului civil (art. 1517 C. civ.), şi anume:
a. Operează prezumţia că toţi asociaţii din societate şi-au acordat reciproc mandat
în vederea realizării actelor de administrare;
b. Oricare dintre asociaţi poate folosi bunurile societăţii, cu condiţia ca acestea să
fie utilizate conform destinaţiei lor;
c. Oricare dintre asociaţi va putea cere de la ceilalţi o contribuţie la cheltuielile
necesare pentru păstrarea bunurilor societăţii, proporţională cu aportul fiecăruia (pct. 3);
d. Nici unul dintre asociaţi nu poate aduce modificări bunurilor imobile din
patrimoniul societăţii, dacă nu are acordul celorlalţi asociaţi (pct. 4).
Raporturile dintre asociaţi şi societate
Una dintre obligaţiile asociaţilor este aceea de a transfera, din patrimoniul lor în
patrimoniul societăţii, aportul social la care s-au angajat în momentul constituirii
societăţii, de regulă, acesta fiind o sumă de bani.
Conform art. 1508 C. civ., fiecare asociat este ţinut răspunzător pentru prejudiciile
cauzate societăţii din culpa sa. Reparaţia va fi întotdeauna efectivă, nefiind admisă
compensarea între prejudiciul produs societăţii şi foloasele (bunurile) aduse în societate
de asociatul culpabil (art. 1508 C. civ.).
Raporturile dintre asociaţi şi terţi
În ceea ce priveşte relaţiile cu terţii, societatea nu există ca subiect de drept cu
personalitate distinctă de cea a asociaţilor care o formează. Prin urmare, pentru obligaţiile
contractate faţă de terţi va răspunde asociatul care a încheiat acte juridice cu aceştia.
În schimb, va fi angajată răspunderea tuturor asociaţilor (art. 1522 C. civ.), atunci
când:
a. asociatul care a contractat cu terţii a fost împuternicit în acest sens de către
ceilalţi asociaţi;
b. din executarea actelor respective a rezultat un câştig pentru societate.
Pentru satisfacerea creanţelor lor, creditorii societăţii vor putea urmări atât
patrimoniul social, cât şi patrimoniul asociaţilor în raport de numărul lor.
391
Încetarea contractului de societate civilă
Cauzele de încetare a contractului de societate civilă
A. Expirarea termenului pentru care a fost contractată societatea (art.1523 pct. 1
C. civ.)
În situaţia în care societatea fusese constituită pentru un anumit termen, în
momentul împlinirii acestuia, contractul încetează de drept. Nimic nu împiedică, însă,
părţile să prelungească durata şi, implicit, efectele acestuia.
B. Atingerea scopului pentru care a fost constituită societatea sau imposibilitatea
atingerii acestuia (art.1523 pct. 2 C. civ.)
Contractul de societate se încheie de către părţi în vederea atingerii unui scop (art.
1491 C. civ.). Este firesc ca, atunci când acest scop a fost atins, societatea să înceteze.
Dacă, din anumite motive, societatea nu-şi mai poate atinge scopul pentru care a
fost contractată, ea încetează, pierzându-şi raţiunea de a exista.
C. Moartea unuia dintre asociaţi (art. 1523 pct. 3 C. civ.)
Fiind un contract intuitu personae, societatea va înceta prin moartea unuia dintre
asociaţi. Totuşi, pentru a permite continuarea societăţii, legiuitorul a prevăzut în art. 1526
C. civ. două cazuri în care contractul va continua şi după moartea unuia dintre asociaţi:
a. atunci când în contractul de societate părţile au stipulat că societatea va
continua şi în persoana moştenitorilor acestora;
b. atunci când părţile au prevăzut că societatea va continua numai între asociaţii
rămaşi în viaţă.
Aceleaşi efecte le va produce şi declararea judecătorească a morţii unui asociat.
D. Punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi (art. 1523
pct. 4 C. civ.)
În cazul în care un asociat este pus sub interdicţie sau declarat insolvabil (falit)
prin hotărâre judecătorească, societatea va înceta.
E. Denunţarea contractului de către unul sau mai mulţi asociaţi (art. 1523 pct. 5
C. civ.)
Dacă societatea a fost contractată pe o durată nelimitată, oricare dintre asociaţi
poate denunţa contractul.
392
Intenţia va trebui notificată tuturor asociaţilor (art. 1527 C. civ.), cu acordarea
unui termen de preaviz.
Consecinţele încetării contractului de societate
La data încetării contractului de societate, patrimoniul social se va lichida, activul
net şi pasivul împărţindu-se între asociaţi, în proporţia dată de drepturile fiecăruia.
Pentru realizarea concretă a împărţirii patrimoniului, se vor aplica regulile din
materia partajului succesoral (art. 1530 C. civ.).
E.9. Contractul de rentă viageră
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
Noţiunea şi reglementarea contractului de rentă viageră
Contractul de rentă viageră este actul juridic în baza căruia o parte, numită
credirentier, înstrăinează un bun sau o sumă de bani (capital) unei alte părţi, numită
debirentier, care se obligă, în schimb, să- i plătească, periodic, o anumită sumă de bani
(renta viageră) credirentierului, până la încetarea sa din viaţă. Contractul poate fi
constituit şi cu titlu gratuit, debirentierul neprimind nimic în schimbul rentei.
Renta viageră poate fi constituită şi în folosul unei alte persoane, care nu este
parte în contract (terţ beneficiar), ipoteză în care renta viageră constituie o stipulaţie în
favoarea altuia (art. 1642 alin. 1 C. civ.).
Esenţial este ca durata contractului să fie legată de timpul vieţii unei persoane.
În cazul în care credirentierul (sau terţul de viaţa căruia părţile leagă existenţa
contractului) era decedat la data încheierii acestuia sau dacă constituirea rentei s-a făcut
în favoarea unei persoane bolnave, care a decedat din cauza acelei boli în următoarele 20
zile de la încheierea contractului, acesta este nul (art. 1644-1645 C. civ).
Contractul de rentă viageră este reglementat de Codul civil în Cartea a III-a, Titlul
XIII (Despre contractele aleatorii), în Capitolul III, intitulat Despre contractul de rendită
pe viaţă, art. 1639-1651.
Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
a. Contractul de rentă viageră este consensual, cu excepţia cazului în care are ca
obiect un teren.
393
b. Contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, dar poate fi constituit şi cu titlu
gratuit, prin donaţie sau legat (art. 1640-1641 C. civ.
c. Contractu de rentă viageră este un contract aleatoriu, existând şanse de câştig
sau de pierdere pentru ambele părţi. Când renta viageră este constitută cu titlu gratuit,
prin donaţie sau legat, contractul nu mai are un caracter aleatoriu, fiind o liberalitate.
d. Renta viageră este un contract sinalagmatic. Dacă renta s-a instituit prin
donaţie, va avea caracter unilateral (cu excepţia cazului în care donaţia este cu sarcină).
Dacă renta s-a constituit prin legat, va urma regimul actelor juridice unilaterale.
e. Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate.
f. Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă pentru
debirentier.
Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră
Atât credirentierul, cât şi debirentierul trebuie să aibă capacitatea de a dispune,
întrucât renta viageră este translativă de proprietate. Dacă renta este constituită cu titlu
gratuit, debirentierul trebuie să aibă capacitatea cerută pentru încheierea contractului de
donaţie sau a unui testament.
Consimţământul trebuie să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol,
violenţă şi, în unele condiţii, leziune.
Obiectul prestaţiei credirentierului poate să fie atât un bun imobil, cât şi un bun
mobil, inclusiv o sumă de bani, iar obiectul obligaţiei debirentierului va consta într-o
sumă de bani (sau anumite cantităţi de bunuri fungibile), plătibilă la anumite intervale de
timp.
Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Efectele contractului de rentă viageră
Obligaţiile debirentierului
A. Plata rentei
Debirentierul este ţinut să plătească ratele de rentă în cuantumul convenit, pe toată
durata vieţii credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori până la decesul terţului
până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă. Debirentierul nu se
394
poate elibera de această obligaţie prin restituirea bunurilor primite de la credirentier, chiar
dacă ar renunţa la restituirea de către acesta a ratelor de rentă viageră deja încasate (art.
1648 C. civ).
Plata rentei va fi făcută la datele prevăzute în contract. Conform art. 1649 alin. 2
C. civ., părţile pot conveni ca ratele de rentă să se plătească anticipat.
Ca regulă, renta se datorează pentru fiecare zi cât credirentierul sau persoana de a
cărei existenţă a fost condiţionată plata rentei se află în viaţă.
În caz de neexecutare a obligaţiei de plată a rentei, credirentierul are dreptul de a
cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului în termenul general de
prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/l958), termen care se calculează separat
pentru fiecare rată de rentă, din momentul în care ea a devenit exigibilă.
Credirentierul nu va putea solicita rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, ci
numai executarea silită a contractului (art. 1647 C. civ.). Prin excepţie, se poate cere
rezoluţiunea în următoarele situaţii:
- părţile au stipulat în acest sens un pact comisoriu expres;
- părţile au prevăzut că anularea contractului de rentă viageră atrage obligaţia lor
de a restitui prestaţiile primite;
- debirentierul nu oferă sau micşorează garanţiile stipulate prin contract pentru
plata rentei.
Desfiinţarea contractului poate interveni şi atunci când constituirea rentei s-a făcut
cu titlu gratuit sau ca o sarcină a donaţiei, întrucât donaţia este revocabilă pentru
neexecutarea sarcinii (art. 829 C. civ.).
În cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea contractului de rentă
viageră, debirentierul va fi obligat să restituie bunurile primite, nefiind însă îndreptăţit la
înapoierea ratelor plătite, deoarece se consideră că acestea reprezintă echivalentul
folosinţei bunurilor transmise sau al sumei de bani plătite de către credirentier.
B. Obligaţia debirentierului de a oferi credirentierului garanţiile stipulate în
contract pentru asigurarea plăţii rentei
Debirentierul este obligat să ofere garanţii pentru plata rentei şi, o dată
instituite
395
aceste garanţii, să nu le diminueze. Astfel, debirentierul poate garanta plata rentei cu o
ipotecă sau cu o fidejusiune. Potrivit art. 1646 C. civ., persoana în favoarea căreia s-a
constituit renta viageră cu titlu oneros poate cere desfiinţarea contractului, dacă
debirentierul nu oferă garanţiile promise sau le micşorează. În cazul în care renta viageră
s-a constituit cu titlu gratuit, dispoziţiile art. 1646 C. civ. devin inaplicabile.
Obligaţiile credirentierului
A. Obligaţia de predare a lucrului sau de plată a sumei promise
În cazul în care contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, credirentierul este
ţinut să predea debirentierului bunul mobil ori imobil care formează obiectul contractului
sau să plătească suma de bani promise, ori ambele, după cum s-au învoit părţile
contractante.
B. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse
Credirentierul trebuie să asigure debirentierului liniştita posesiune a lucrului,
având obligaţia de garanţie contra evicţiunii, provenită atât din fapta terţilor, cât şi din
faptul său personal. În acelaşi timp, trebuie să- l garanteze pentru viciile ascunse ale
lucrului, existente în momentul încheierii contractului de rentă viageră.
Urmărirea rentei viagere de către creditori
Renta viageră, indiferent că a fost constituită cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
poate fi urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu
titlu gratuit, ea poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 1650 C. civ.).
Cu toate acestea, o astfel de rentă va putea fi urmărită pentru datorii de alimente, chirie
sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.
Renta viageră constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă,
deoarece reprezintă echivalentul bunului transmis sau a sumei de bani înstrăinate, astfel
că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului credirentierului
debitor nu suferă nici un fel de modificare.
Încetarea contractului de rentă viageră
Ca regulă, renta viageră încetează la moartea persoanei în funcţie de durata vieţii
căreia a fost constituită.
Contractul încetează şi prin rezoluţiune, care poate fi judiciară sau convenţională.
396
Dacă renta a fost constituită printr-o liberalitate (donaţiune între vii sau legat), ea
va putea fi revocată pentru oricare dintre cauzele prevăzute de lege în această materie
(art. 829 şi 930 C. civ.).
E.10. Contractul de întreţinere
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de
întreţinere
Noţiunea contractului de întreţinere şi conţinutul noţiunii de întreţinere
A. Noţiunea contractului de întreţinere
Contractul de întreţinere reprezintă o convenţie prin care o parte, numită
întreţinut, transmite unul sau mai multe bunuri individualizate ori o sumă de bani
(capital), sau şi bunuri şi bani unei alte părţi, numită întreţinător, care se obligă, în
schimb, să presteze întreţinere în natură fie contractantului său, fie unei alte persoane,
numită beneficiar al întreţinerii, pe o perioadă determinată sau, de regulă, pe tot restul
vieţii, iar după moarte să o înmormânteze.
Contractul de întreţinere este un contract nenumit, el nefiind reglementat de Codul
civil şi nici de alte acte normative cu caracter special. El este o creaţie a practicii
judiciare, fiindu- i aplicabile prevederile generale din materia obligaţiilor.
B. Conţinutul noţiunii de întreţinere
Noţiunea de întreţinere presupune o obligaţie complexă, care priveşte, pe de o
parte, mijloacele necesare traiului (în care se includ: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,
cele necesare îngrijirii sănătăţii etc.), iar, pe de altă parte, mijloacele necesare satisfacerii
nevoilor spirituale ale creditorului (în care se includ nevoile culturale, artistice, ştiinţifice,
de informare etc.).
De regulă, părţile prevăd elementele obligaţiei de întreţinere, strict necesare,
referitoare la: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă medicală, cheltuieli de
înmormântare etc., iar uneori recurg şi la formula generală „toate cele necesare traiului”.
În toate situaţiile în care instanţele de judecată sunt chemate să aprecieze
întinderea obligaţiei întreţinătorului, acestea vor trebui să ţină cont nu numai de ceea ce
părţile au prevăzut în contract, ci şi de specificul obligaţiei de întreţinere. În acest sens
397
sunt dispoziţiile art. 970 alin. 2 C. civ., potrivit cărora „ele (convenţiile – n.n.) obligă nu
numai la ceea ce este expres într- însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau
legea dă obligaţiei, după natura sa”.
Instanţele de judecată vor trebui să ţină cont şi de nivelul obişnuit de trai al
creditorului până la data încheierii contractului de întreţinere, deoarece, în principiu,
nimeni nu încheie un act cu titlu oneros pentru a-şi face situaţia mai grea.
Caracterele juridice ale contractului de întreţinere
a. Contractul de întreţinere este consensual, cu excepţia cazului în care bunul
înstrăinat este un teren.
b. Contractul de întreţinere este sinalagmatic, dar poate fi şi unilateral, când se
constituie prin donaţie sau testament.
c. Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu.
În cazul întreţinerii, factorul de risc (posibilitatea survenirii decesului creditorului
întreţinerii) există din momentul încheierii contractului şi este irelevant faptul dacă s-a
prestat sau nu ceva în contul întreţinerii.
În cazul în care contractul de întreţinere s-a încheiat pe o perioadă determinată, el
va avea caracter comutativ.
d. Contractul de întreţinere este un contract intuitu personae, întrucât conţine o
obligaţie de a face, strict personală şi netransmisibilă.
Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere
Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece întreţinutul
îşi asumă obligaţia transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun sau capital, iar
întreţinătorul va putea fi obligat la plata daunelor- interese în caz de neexecutare a
obligaţiilor.
Consimţământul trebuie să fie liber exprimat, neviciat prin eroare, dol sau
violenţă.
Obiectul contractului de întreţinere îl pot forma atât bunurile mobile, cât şi cele
imobile aflate în circuitul civil general.
Cauza trebuie să fie licită şi morală, contrar, contractul este lovit de nulitate
absolută.
398
Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi alte contracte civile
Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi contractul de rentă
viageră
Cele două contracte se aseamănă prin faptul că ambele se încheie, de regulă, pe
toată durata vieţii creditorului, ambele sunt oneroase, aleatorii, bilaterale, consensuale (cu
excepţia transmiterii terenurilor), cu executare succesivă pentru una dintre părţi şi
instantanee pentru cealaltă.
Pe lângă aceste asemănări, între cele două contracte există şi importante deosebiri.
Astfel:
- contractul de rentă viageră este un contract numit, fiind expres reglementat de
Codul civil (art. 1639-1651), în timp ce contractul de întreţinere este nenumit, părţile
stabilind prin voinţa lor conţinutul actului juridic, în care se regăsesc elemente specifice
altor contracte reglementate în Codul civil, precum şi elemente noi;
- în contractul de rentă viageră, obligaţia debitorului este o obligaţie de a da, pe
când în contractul de întreţinere, obligaţia debitorului este de a face;
- în cazul contractului de rentă viageră există posibilitatea transmiterii rentei
viagere către o altă persoană, pe când obligaţia de întreţinere este, în principiu, personală
şi netransmisibilă;
- contractul de rentă viageră trebuie încheiat pe durata vieţii unei persoane (acest
element fiind de esenţa convenţiei), pe când contractul de întreţinere poate fi încheiat şi
pe o perioadă determinată, fără ca această împrejurare să- i modifice natura juridică.
Asemănări şi deosebiri între contractul de întreţinere şi contractul de
vânzare-cumpărare
Contractul de întreţinere prezintă unele asemănări, dar şi deosebiri, faţă de
contractul de vânzare-cumpărare – numit, deseori în practică, în mod greşit, contract de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere.
Asemănarea existentă între cele două contracte se referă la caracterul translativ
al
dreptului de proprietate şi, în mod corelativ, la obligaţia de plată în sens juridic.
Statuarea exactă a naturii juridice a celor două contracte este mai dificilă în
ipoteza în care bunul se înstrăinează în schimbul unei sume de bani şi a întreţinerii.
399
Calificarea corectă a contractului încheiat între părţi este deosebit de importantă, întrucât
cele două contracte produc efecte diferite. Astfel:
- în situaţia neexecutării obligaţiei de întreţinere, debitorul acesteia este de drept
în întârziere, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, debitorul trebuie să fie
pus în întârziere;
- în cazul contractului de întreţinere, clauzele neclare se interpretează în favoarea
debitorului, în vreme ce, în cazul contractului de vânzare-cumpărare toate clauzele
îndoielnice se interpretează în contra vânzătorului;
- în ce priveşte cheltuielile contractuale, în cazul contractului de întreţinere, ele
sunt suportate de ambele părţi, pe când în cazul contractului de vânzare-cumpărare, în
lipsă de stipulaţie contrară, ele sunt suportate de către cumpărător.
- în caz de încetare a contractului prin rezoluţiune, în materia contractului
de vânzare-cumpărare, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, restituindu-şi prestaţiile
primite, pe când în cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea va produce efecte
retroactive numai pentru una din părţi (doar întreţinătorul va restitui ceea ce a primit).
Pentru corecta determinare a naturii contractului ca fiind de vânzare- cumpărare
sau de întreţinere, este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul
actului, precum şi din împrejurări de fapt.
În acest sens, va trebui să se stabilească care este scopul principal urmărit de
părţile contractante la încheierea actului. Astfel, atunci când se încheie un contract prin
care o parte se obligă ca, în schimbul bunului sau sumei de bani primite, să presteze
întreţinere şi, în acelaşi timp, să plătească şi o sumă de bani cu titlu de preţ, având în
vedere că proporţia între preţul în bani şi cel în natură nu poate fi calculată, întrucât
valoarea întreţinerii este aleatorie şi nu poate fi cuantificată, urmează ca prestaţia în bani
să fie raportată la valoarea bunului. Prin urmare, contractul va fi de întreţinere, dacă
prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în caz
contrar aflându-ne în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare.
400
Efectele contractului de întreţinere
Obligaţiile întreţinutului
Din contractul de întreţinere, întreţinutului îi revine obligaţia de a preda
întreţinătorului bunul (mobil sau imobil) care face obiectul prestaţiei sale şi, totodată, de
a-l garanta pe acesta împotriva evicţiunii şi pentru viciile ascunse a le acestui lucru, la fel
ca şi în cazul vânzătorului.
În cazul în care întreţinutul refuză remiterea bunului, întreţinătorul poate cere fie
executarea contractului, fie rezoluţiunea lui.
Obligaţiile întreţinătorului
Întreţinătorul are ca obligaţie principală prestarea întreţinerii către întreţinut care,
din cauza caracterului ei alimentar, trebuie executată în natură, zi de zi. Cerinţa
prestaţiilor succesive trebuie să vizeze deopotrivă, cele două planuri ale obligaţiei de
întreţinere: material şi spiritual.
Pot exista situaţii în care, din cauza unor motive independente de voinţa
debitorului (forţă majoră sau caz fortuit), întreţinerea să nu poată fi prestată pentru o
perioadă limitată de timp. În acest caz, dacă imposibilitatea fortuită de executare este
numai temporară, debitorul este obligat să-şi execute obligaţia după ce executarea devine
posibilă.
Deşi întreţinerea trebuie executată în natură, se pot plăti, în subsidiar, şi unele
sume de bani pentru procurarea unor servicii curente creditorului, atunci când debitorul
nu le poate realiza nemijlocit, prin persoana sa.
Dacă executarea în natură a devenit imposibilă din culpa debitorului, instanţa de
judecată, la cererea creditorului, poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de
bani, plătibilă la anumite intervale, sub forma unor prestaţii periodice şi cu titlu de
despăgubire echivalentă (art. 1075 C. civ.). La rândul lor părţile, prin acordul lor de
voinţă, pot să convină asupra transformării obligaţiei de întreţinere într-o obligaţie de
plată periodică a unei sume de bani.
În situaţia în care în calitate de întreţinători stau mai multe persoane, întreţinutul
poate să pretindă întreţinerea de la oricare dintre ei, iar cel care a plătit se poate regresa
împotriva celorlalţi (obligaţie indivizibilă cu pluralitate de debitor).
401
Rezoluţiunea contractului de întreţinere
În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere, creditorul poate cere fie
executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia.
Rezoluţiunea contractului de întreţinere poate fi cerută de întreţinut, moştenitorii
săi, creditorii chirografari ai acestora şi chiar de întreţinător.
În cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea produce efecte specifice: dreptul
de proprietate asupra bunului strămutat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de
către acesta, pe când valoarea întreţinerii prestate, din cauza caracterului aleatoriu al
contractului, nu se restituie, fiind reţinută de către întreţinut cu titlu de contraechivalent al
folosirii bunului de către întreţinător.
În ipoteza în care debitorul întreţinerii a achitat şi o sumă de bani în schimbul
bunului, aceasta trebuie să fie restituită celeilalte părţi.
Rezoluţiunea contractului de întreţinere duce şi la desfiinţarea cu efect retroactiv a
drepturilor dobândite de terţi. Cu toate acestea, terţii s-ar putea opune la restituire
invocând uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile (art. 1909 -
1910 C. civ.).
E.11. Contractul de tranzacţie
Noţiunea, caracterele juridice şi efectele contractului de tranzacţie
Noţiunea contractului de tranzacţie
Contractul de tranzacţie este acel act juridic prin care părţile previn un proces
care ar putea să se nască între ele sau termină un proces deja existent, fiecare dintre ele
făcând concesii reciproce, renunţând la anumite prestaţii sau drepturi, ori promiţând alte
prestaţii în schimbul renunţărilor făcute de cealaltă.
Tranzacţia poate fi:
- judiciară (atunci când se încheie în faţa instanţei de judecată, care ia cunoştinţă
de motivele contractului şi verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege);
- extrajudiciară (încheiată de părţi fără ştiinţa instanţei de judecată şi fără
verificarea de către aceasta a condiţiilor cerute de lege pentru încheierea convenţiei).
402
Tranzacţia extrajudiciară trebuie făcută în formă scrisă (art. 1705 C. civ).
Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie
a. Contractul de tranzacţie este consensual.
În situaţia în care una dintre părţi se obligă, în schimbul renunţării făcute de
cealaltă parte, să înstrăineze un teren, contractul se va încheia ad validitatem în formă
autentică.
b. Contractul de tranzacţie este bilateral (sinalagmatic).
c. Contractul de tranzacţie este un contract cu titlu oneros.
d. Contractul de tranzacţie este comutativ.
Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie
A. Capacitatea părţilor
Deoarece prin tranzacţie părţile renunţă la un drept, ele trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină. Prin urmare, atunci când una dintre părţile tranzacţiei este un
incapabil, pentru validitatea contractului se cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
În cazul în care tranzacţia se încheie prin mandatar, procura trebuie să fie
specială.
B. Consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile generale de
validitate, fiind necesară exprimarea sa liberă, neafectată de vicii.
C. Obiectul tranzacţiei
Bunurile la care se referă tranzacţia trebuie să fie în circuitul civil, să fie
determinate sau, cel puţin, determinabile, să fie posibile, licite şi morale.
D. Cauza tranzacţiei
Dacă părţile urmăresc prin încheierea contractului realizarea unui scop ilicit (de
exemplu, obţinerea cu titlu de despăgubire a unor sume de bani mult prea mari faţă de
paguba efectiv produsă), tranzacţia este nulă absolut.
Efectele contractului de tranzacţie
Efectele extinctive ale tranzacţiei
În ceea ce priveşte drepturile la care părţile renunţă în mod reciproc, contractul de
tranzacţie produce efecte extinctive. Prin urmare, pentru viitor, părţile nu vor mai putea
formula pretenţii legate de drepturile care au format obiectul tranzacţiei. Dacă, totuşi,
403
vreuna dintre părţi va promova o acţiune în legătură cu drepturile tranzacţionate, cealaltă
parte va putea invoca înţelegerea definitivă intervenită între părţi, consemnată prin
tranzacţie.
Efectele declarative ale tranzacţiei
În situaţia în care, prin tranzacţie, părţile se rezumă la a recunoaşte drepturi
existente, efectele contractului sunt declarative. Datorită acestui caracter al lor, efectele
tranzacţiei sunt retroactive, operând din chiar momentul naşterii drepturilor respective.
Efectele translative şi constitutive ale tranzacţiei
Prin intermediul contractului de tranzacţie, în vederea stingerii litigiului existent
între ele ori a preîntâmpinării unui litigiu, părţile pot chiar să promită şi o anumită
prestaţie (de exemplu, să transfere dreptul de proprietate asupra unui bun ori să plătească
o anumită sumă de bani), în schimbul renunţării de către cealaltă la pretenţiile sale. În
astfel de cazuri, contractul de tranzacţie generează efecte translative de drepturi.
E.12. Împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie
Împrumutul de folosinţă
1. Caracterele juridice ale împrumutului de folosinţă
a) Comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui
fiind necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului
care formează obiectul contractului.
b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o
contravaloare pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un
contract de locaţiune de lucruri.
c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii –
naşte obligaţii numai pentru comodatar.
d) În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă,
devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat
A. Obiectul contractului. Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri
nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în
404
individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui obiectul contractului lucrurile
neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuinţare, consumarea
substanţei ori înstrăinarea lor.
B. Forma şi dovada contractului de comodat. Comodatul este un contract
consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu),
fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Deci, forma scrisă este cerută numai ad
probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există
un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu
neputinţă (art. 1197-
1198 C. civ.).
C. Capacitatea părţilor. Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi
comodatarul trebuie să aibă capacitatea (respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de
lege pentru a încheia acte de administrare).
3. Efectele contractului de comodat
Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii
extracontractuale şi în sarcina comodantului.
A. Obligaţiile comodatarului:
a) Conservarea lucrului. Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea
lucrului împrumutat ca un bun proprietar (art. 1564 C. civ.) ş i chiar mai bine decât de
lucrurile sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului
împrumutat (art. 1566 C. civ.).
b) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei. Comodatarul este obligat să
întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul
părţilor, sub sancţiunea de a plăti daune- interese (art. 1564 C. civ.), de a suporta riscul
pieirii fortuite (art. 1565 C. civ.) şi rezilierea contractului potrivit regulilor generale.
c) Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întrebuinţare).
Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului (de exemplu, hrana
calului împrumutat etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt
un accesoriu al folosinţei.
405
d) Restituirea lucrului. Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la
scadenţă lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). Comodatarul nu
poate oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului
împrumutat, dacă restituirea în natură este posibilă.
e) Răspunderea comodatarului. Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau
pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a
produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă
din partea sa.
B. Obligaţiile comodantului:
a) Restituirea cheltuielilor de conservare. Comodantul este obligat să restituie
cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului; cheltuielile cu caracter
extraordinar, necesar şi foarte urgent (art. 1575
C. civ.).
b) Plata despăgubirilor. Comodantul mai are obligaţia de a- l despăgubi pe
comodatar pentru pagubele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi
nu le-a adus la cunoştinţa comodatarului (art. 1575 C. civ).
4. Stingerea efectelor comodatului:
a) Prin restituirea lucrului. Raporturile contractuale încetează prin restituirea
lucrului în stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea
trebuinţelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanţă.
b) Prin reziliere. În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar (de
exemplu, întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea
contractului conform regulilor generale, deşi contractul este unilateral.
c) Prin moartea comodatarului. În caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile
trec asupra succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.
Împrumutul de consumaţie
1. Caracterele juridice ale împrumutului de consumaţie
Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă
(comodatul) – este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât realizarea
406
acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează ob iectul
contractului.
Împrumutul de consumaţie – spre deosebire de comodat, care este un contract
esenţialmente gratuit – poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros. În acest
caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie
oarecare în schimbul transferării proprietăţii lucrului împrumutat. Această prestaţie
constă, de regulă, într-o sumă de bani, numită dobândă.
Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul – este un contract unilateral,
deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului.
Împrumutul de consumaţie – spre deosebire însă de împrumutul de folosinţă în
temeiul căruia comodatarul devine un simplu detentor precar, obligat la înapoierea
lucrului – este un contract translativ de proprietate; ca urmare, împrumutatul devine
proprietar şi suportă riscurile.
2. Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie
A. Obiectul contractului. Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect
numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în
natură, în individualitatea lor –, obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl
formează lucruri care sunt deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor. În
cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat (numit
în Codul civil „capital”) şi dobânda.
B. Forma şi dovada contractului. Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) este
un act consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo
consensu), fără vreo formalitate. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem,
contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de
dovadă scrisă ori preconstituirea sau reconstituirea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art.
1197-1198 C. civ.).
C. Capacitatea părţilor. Deoarece contractul este translativ de proprietate,
împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute
de lege pentru acte de dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul
contractului. Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească
condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin
407
pericolul la care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor
împrumutate – să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.
3. Efectele împrumutului de consumaţie
Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) – ca şi comodatul –, fiind un contract
unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina împrumutatului.
Dar, în cursul executării contractului, se pot naşte unele obligaţii extracontractuale
şi în sarcina împrumutătorului.
A. Obligaţiile împrumutatului. Principala obligaţie a împrumutatului este de a
restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art.
1584 C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din
momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
B. Obligaţiile împrumutătorului. În principiu, împrumutătorul nu are nici o
obligaţie (pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutătorului
ca proprietar. Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutatul devine
proprietar şi suportă riscurile.
4. Stingerea contractului de împrumut de consumaţie
a) Prin plată. Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul
prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuate
de împrumutat de bunăvoie.
b) Alte moduri de stingere. Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului
comun, şi prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea,
darea în plată etc.), inclusiv compensaţia, el având ca obiect lucruri fungibile.
408
E.13. Contractul de asigurare
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare. Clasificarea
asigurărilor
Noţiunea contractului de asigurare
Contractul de asigurare este acel act juridic prin care o parte, numită asigurat, se
obligă să plătească o primă unei alte părţi, numită asigurător, iar aceasta din urmă se
obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
asigurării despăgubirea ori suma asigurată (indemnizaţie), în limitele şi la termenele
convenite (art. 9 din Legea 136/1995).
Asigurările sunt reglementate, în principal, prin Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, la care se adaugă Legea nr. 32/2000, privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, modificată prin O.U.G. nr.
116/2000 şi prin Legea nr. 76/2003.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare
a. Contractul de asigurare este un contract bilateral.
b. Contractul de asigurare are un caracter oneros, întrucât asiguratul doreşte ca, în
cazul producerii riscului asigurat, să obţină o despăgubire pentru paguba creată suferită.
c. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, deoarece atât survenirea, cât
şi momentul la care se va produce riscul asigurat sunt incerte la data contractării.
d. Contractul de asigurare are un caracter consensual, cu toate că art. 10 alin. 1
din Legea nr. 136/1995 cere expres întocmirea unui înscris în momentul închirierii
contractului de asigurare. Cerinţa este prevăzută doar ad probationem.
e. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă, deoarece
asigurătorul îşi asumă o obligaţie continuă (suportarea riscului asigurat). În cazul
asigurării de bunuri şi asiguratul îşi asumă o obligaţie continuă, aceea de a întreţine bunul
asigurat (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 136/1995).
f. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, întrucât, de cele mai multe
ori, clauzele contractuale nu sunt supuse negocierii între părţi, ele fiind prestabilite de
către asigurător, asiguratul putând opta între a le accepta sau nu.
409
Clasificarea asigurărilor
A. În funcţie de obiectul lor, asigurările se clasifică în:
- asigurări de bunuri (de exemplu, construcţii, autovehicule, bunuri de uz gospo-
dăresc, animale etc.);
- asigurări de persoane (au ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice: viaţa
persoanei fizice, capacitatea de muncă, atingerea unei anumite vârste etc.);
La rândul lor, asigurările de personae se impart în:
- asigurări de viaţă;
- asigurări de accidente.
- asigurări de răspundere civilă (se referă la valoarea egală cu daunele- interese pe
care ar trebui să le plătească asiguratul unei terţe persoane, atunci când i-a produs
acesteia din urmă un prejudiciu).
B. În funcţie de modul în care iau naştere, asigurările se împart în:
- asigurări prin efectul legii (obligatorii), în cazul cărora raporturile de asigurare,
drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc şi se sting direct, în temeiul legii, voinţa părţilor
neavând nici o influenţă în acest sens;
- asigurări contractuale (facultative) sunt acelea în cadrul cărora drepturile şi
obligaţiile părţilor rezultă din contract.
C. În funcţie de felul raporturilor juridice generate de contract între asigurător şi
asigurat avem:
- asigurări directe, în care raporturile de asigurare se nasc între asigurător şi
asigurat;
- asigurări indirecte (sau reasigurările), în cazul cărora raportul de asigurare se
stabileşte între reasigurat şi reasigurător.
D. În funcţie de locul în care îşi au sediul (respectiv domiciliul) părţile avem:
- asigurări interne când ambele părţi (atât asiguratul, cât şi asigurătorul) îşi au
sediul, respectiv domiciliul, în aceeaşi ţară, unde se află şi obiectul asigurării şi unde se
produc şi riscurile legate de acesta.
- asigurări externe în cazul cărora părţile contractante îşi au sediul (domiciliul) în
ţări diferite ori obiectul asigurat sau riscul pe care îl vizează se află ori se produce într-o
410
altă ţară decât cea în care s-a încheiat contractul, în marea liberă sau în spaţiul aerian
internaţional.
E. În funcţie de natura juridică a contractului de asigurare avem:
- asigurări comerciale (ambele părţi sunt comercianţi);
- asigurări comercial-civile (asiguratul este persoană fizică).
Pentru asigurător operaţiunile de asigurare sunt întotdeauna fapte de comerţ, în
înţelesul legii comerciale (art. 3 pct. 17-18 C. com.), fiind guvernate de către aceasta din
urmă, pe când pentru asigurat raportul de asigurare poate avea şi un caracter civil (art. 6
alin. 1 C. com.).
Încheierea contractului de asigurare
Forma şi conţinutul contractului de asigurare
A. Forma contractului de asigurare
Pentru o interpretare corectă a voinţei părţilor, precum şi pentru a le oferi acestora
un mijloc de probă a drepturilor şi obligaţiilor asumate, Legea nr. 136/1995 prevede că
toate contractele de asigurare „se încheie în formă scrisă” (art. 10).
Forma scrisă este cerută de lege în toate cazurile, indiferent de valoarea primei de
asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare.
În lipsa unui înscris probator al convenţiei încheiate de părţi, „contractul de
asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă”
(art. 10).
B. Conţinutul contractului de asigurare
Conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare trebuie să
cuprindă: numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; obiectul
asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă; riscurile ce se asigură; momentul
începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului; primele de asigurare; sumele
asigurate; alte
elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Părţile contractului de asigurare
411
a. Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică care se asigură împotriva
producerii unui anume risc, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinţei sale, prin încheierea
contractului de asigurare;
b. Asigurătorul este persoana juridică care, în situaţia apariţiei evenimentului
asigurat, se obligă să suporte consecinţele păgubitoare pentru asigurat, în anumite limite,
stabilite prin contractul de asigurare sau prin lege;
c. Contractantul este persoana fizică sau persoana juridică care încheie contractul
de asigurare şi care se obligă faţă de asigurător să plătească primele contractuale (de
exemplu, un soţ încheie un contract de asigurare prin care asigură viaţa, integritatea
corporală sau bunurile celuilalt soţ);
d. Beneficiarul este persoana care, deşi nu este parte în contract, va primi
indemnizaţia de asigurare (suntem în prezenţa unei stipulaţii pentru altul).
Asigurările facultative
Asigurările facultative
A. Asigurarea de bunuri
Pentru a se putea încheia o astfel de asigurare, se cere ca asiguratul să aibă, în
momentul încheierii contractului, un interes faţă de bun (art. 25 din Legea nr. 136/1995).
În temeiul acestui tip de asigurare se nasc următoarele efecte:
a. Asiguratul are obligaţia de a plăti prima de asigurare la termenele stabilite în
contract; de a întreţine lucrul asigurat în stare bună (art. 26); de a lua măsuri pentru
limitarea pagubelor atunci când are loc producerea riscului; de a comunica survenirea
cazului (evenimentului) asigurat, în condiţiile şi în termenele prevăzute în contract.
b. Asigurătorul va fi obligat, în principiu, la plata indemnizaţiei de asigurare. În
limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului
(beneficiarului asigurării), contra celor care se fac răspunzători de producerea pagubelor.
Despăgubirile plătite de asigurător nu pot să depăşească valoarea bunului din
momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma pentru care s-a
făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare (art. 27 alin. 2).
B. Asigurarea de persoane
Asigurătorul se obligă ca, în momentul producerii riscului asigurat, să plătească
suma asigurată (indemnizaţia de asigurare) - art. 31 din Legea 136/1995.
412
Suma asigurată se va plăti asiguratului sau beneficiarului indicat de acesta (art.
32). Atunci când asiguratul nu a desemnat un beneficiar, după decesul acestuia, suma
asigurată se va plăti moştenitorilor asiguratului, potrivit regulilor dreptului succesoral.
Dacă există mai mulţi beneficiari desemnaţi şi unul dintre ei a produs intenţionat
decesul asiguratului, suma asigurată se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi.
De această dată suma asigurată nu mai este limitată la o anumită valoare şi se
plăteşte independent de existenţa şi cuantumul pagubelor. Asigurătorul nu se mai subrogă
în drepturile asiguratului contra terţelor persoane.
C. Asigurarea de răspundere civilă
În cadrul acestui tip de asigurare (art. 41-44 din Legea nr. 136/1995), asigurătorul
se
obligă să plătească o despăgubire pentru eventualul prejudiciu de care asiguratul va
răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite de el. De asemenea, tot în acest caz,
asigurătorul va suporta şi cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil dintre el şi terţele
persoane prejudiciate.
Despăgubirea se stabileşte prin convenţie de către asigurat, persoana păgubită şi
asigurător (art. 43 alin. 1). Cuantumul acesteia se va stabili în conformitate cu prevederile
contractuale sau prin ho tărâre judecătorească.
În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul va plăti despăgubirea direct
celui păgubit, în măsura în care acesta din urmă nu a fost despăgubit chiar de asigurat.
Dacă asiguratul demonstrează că l-a despăgubit el pe cel prejudiciat, va fi îndreptăţit să
primească despăgubirea de la asigurător.
Reasigurarea
Noţiune
Uneori, pentru o mai mare dispersare a riscurilor care ar putea rezulta dintr-un
contract de asigurare, asigurătorul însuşi recurge la asigurare, încheind cu alţi asigurători
contracte de reasigurare. În această situaţie, în noul contract, asigurătorul iniţial va
dobândi calitatea de reasigurat, iar persoana care îl asigură se va numi reasigurător.
Reasigurare este contractul prin care o persoană, numită reasigurător, se obligă
ca, în schimbul unei sume de bani (primă de reasigurare), să suporte în totalitate sau în
413
parte sumele pe care asigurătorul va trebui să le plătească persoanelor asigurate
(contractanţi sau
beneficiari) în baza contractelor de asigurare încheiate cu acestea.
Contractul de reasigurare prezintă aceleaşi elemente ca şi cel de asigurare.
Reasigurarea poate fi:
- totală în cazul în care reasigurătorul se obligă să suporte integral sumele care
vor fi plătite de asigurător persoanei asigurate (contractant sau beneficiar) cu titlu de
indemnizaţie de asigurare;
- parţială, atunci când reasigurătorul consimte să achite doar o parte din aceste
sume.
În raport de modul în care părţile convin să preia riscurile asumate prin contracte
de asigurare, reasigurarea poate fi:
- unilaterală - doar o parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă parte sau
o cotă din acesta;
- reciprocă - fiecare parte a contractului preia riscul asumat de cealaltă prin
contracte de asigurare, parţial sau în totalitate.
Efectele reasigurării
Reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător,
fiecare dintre ei rămânând terţ faţă de actul juridic la care celălalt este parte (asiguratul
faţă de reasigurare, iar reasigurătorul faţă de asigurarea iniţială).
De asemenea, prin reasigurare nu se stinge obligaţia asumată de către asigurător
(art. 47 din Legea nr. 136/1995).
Reasigurarea produce efecte doar între părţile contractante (asigurător şi
reasigurător). Astfel, în situaţia în care riscul asigurat în primul contract (asigurarea
iniţială) se produce, reasigurătorul este obligat să suporte plata indemnizaţiilor pe care
reasiguratul (asigurătorul iniţial) le plăteşte (art. 46 lit. a din Legea nr. 136/1995).
Încetarea contractului de asigurare
Contractul de asigurare încetează prin ajungerea la termen sau prin producerea
riscului asigurat.
414
Contractul poate înceta şi prin denunţare unilaterală a contractului de către
oricare dintre părţi, reziliere şi constatarea sau pronunţarea nulităţii contractului.
Rezilierea poate interveni de drept în situaţiile prevăzute de lege (de exemplu,
dacă înainte de a începe obligaţia asigurătorului riscul asigurat s-a produs sau producerea
lui a devenit imposibilă - art. 14 din Legea nr. 136/1995, sau în cazul în care bunul
asigurat este înstrăinat şi în contract nu se prevede altfel - art.30) sau poate fi pronunţată
de către instanţa de judecată, caz în care este judiciară.
415
F. Succesiuni
F.1. Reguli generale privitoare la moştenire . Caracterele generale ale
trnsmiterii moştenirii. Deschiderea moştenirii. Condiţiile generale ale dreptului la
moştenire
Reguli generale ale transmiterii moştenirii
Noţiunea de moştenire (succesiune)
Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori
statul).
În limbaj juridic, persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul se mai
numeşte şi de cujus, abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesione
agitur.
Despre moştenire, jurisconsultul roman Iulian scrie, că ea este dobândirea
întregului drept pe care l-a avut defunctul (Hereditas nihil alind est quam succesio in
universum ius quod defunctus habuit)
Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moştenitori” sau
„succesori”, la care adăugăm că în textele codului civil se utilizează termenii de „erede”
sau „erezi”, coerezi ( de ex. art. 692, 693, 696, 699, 701 Cod civil etc.).
În cazul moştenirii testamentare, cel care dispune de averea sa prin testament se
numeşte testator, iar cel care beneficiază de testament se numeşte legatar.
Felurile moştenirii
Potrivit art. 650 din C. civil, „succesiunea se deferă prin lege, sau după voinţa
omului, prin testament.”
Prin urmare, după cum rezultă din textul citat, moştenirea (succesiunea sau
ereditatea) este de două feluri: legală şi testamentară.
Moştenirea este legală atunci când transmisiunea din cauză de moarte are loc în
temeiul legii. Moştenirea legală intervine atunci când cel care lasă moştenirea nu a
416
dispus de averea sa total sau parţial prin act de ultimă voinţă, în timpul vieţii, adică prin
testament. De aceea, în doctrină succesiunea legală se numeşte şi ab intestat. Ea mai
operează şi atunci când manifestarea de voinţă, sub forma testamentului, deşi ea există,
nu îşi produce efectele, în total sau în parte.
Cu alte cuvinte, moştenirea este legală fiindcă patrimoniul defunctului se
transmite la persoanele care sunt determinate de lege, moştenitorii justificând această
calitate potrivit cu ordinea, gradul şi cotele pe care le determină textele legale
corespunzătoare.
Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori universali,
când unul sau mai mulţi moştenitori au vocaţie la întregul patrimoniu rămas după
defunct. Rezerva este culeasă în toate cazurile cu titlu universal. Moştenitorii legali nu
pot avea vocaţie numai la bunuri singulare, (ut singuli), adică nu pot exista moştenitori
legali cu titlu particular, ceea ce este specific, după cum vom vedea, în cazul moştenirii
testamentare.
Moştenirea este testamentară când se întemeiază pe testament ca act de ultimă
voinţă al defunctului.
În cazul moştenirii testamentare, cel care dispune de averea sa prin testament se
numeşte testator, iar persoanele gratificate se numesc legatari.
Legatarul poate să fie : a) universal, atunci când are vocaţie la întregul patrimoniu
lăsat de defunct, b) cu titlu universal, când are vocaţie la o fracţiune din masa
succesorală; c) cu titlu particular, când are vocaţie la bunuri singulare, anume
determinate (ut singuli).
Moştenirea convenţională se poate realiza printr-o donaţie de bunuri viitoare,
care poate avea ca obiect fie întregul patrimoniu ce îl va lăsa donatorul la moartea sa, fie
o fracţiune din acesta, fie, în sfârşit, unele bunuri anume individualizate.
Cel care dispune de averea sa prin donaţii de bunuri viitoare se numeşte donator
de bunuri viitoare, iar persoanele care culeg moştenirea se numesc donatari de bunuri
viitoare.
Dispoziţiile legale ale art. 933 şi 934 C. civil, care reglementează moştenirea
convenţională, au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954.
417
Lipsa de interes practic în prezent al acesteia, este motivul pentru care este amintită doar
în treacăt.
1. Coexistenţa celor două feluri ale moştenirii
În dreptul românesc este recunoscută coexistenţa moştenirii legale alături de
moştenirea testamentară. Interpretarea care este dată de art. 650 C. civil, duce la
concluzia că ele nu se exclud, ci dimpotrivă, moştenirea legală poate coexista cu cea
testamentară.
Dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe cu titlu universal, dar care nu
epuizează întregul patrimoniu succesoral (ex. a lăsat ½ din patrimoniu), devoluţiunea
moştenirii va fi testamentară, în limitele legatului (sau a legatelor) şi legală pentru restul
moştenirii.
În situaţia în care testatorul a instituit prin testament mai mulţi legatari cu titlu
universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moştenire, sau dacă testatorul a
instituit unul sau mai mulţi legatari universali, devoluţiunea moştenirii va fi numai
testamentară.
Dacă însă prin testament a fost încălcată rezerva instituită în favoarea
moştenitorilor rezervatari, atunci când aceştia există -ei beneficiază de o parte din
moştenire chiar şi împotriva voinţei liberale a testatorului-, ei vor dobândi, potrivit legii,
partea din moştenire corespunzătoare rezervei şi numai pentru restul rămas devoluţiunea
succesorală va fi testamentară.
Numai dacă nu există moştenitori rezervatari, iar legatele epuizează patrimoniul
succesoral, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă o persoană poate să vină la
moştenire atât în calitate de moştenitor legal cât şi în calitate de moştenitor testamentar,
adică să cumuleze cele două vocaţii succesorale. Răspunsul este afirmativ, având în
vedere coexistenţa dintre cele două forme de moştenire. De exemplu, în cazul în care un
legatar este în acelaşi timp şi rudă (fiu, etc.) cu vocaţie succesorală concretă la moştenirea
lăsată de defunct. Calitatea de legatar coexistând cu aceea de moştenitor legal este
dublată de aceasta.
418
2. Particularităţi ale moştenirii în dreptul roman şi evoluţia instituţiei în
diferite legislaţii
În dreptul roman moştenirea testamentară avea o mare însemnătate, la romani,
fiind o dezonoare de a muri fără testament. La romani, succesiunile erau considerate
legitime (succesio ab intestato sau legitima) sau testamentare (succesio testamentaria).
Succesiunea ab intestat nu avea loc decât în lipsa ce lei testamentare. Cu alte cuvinte,
succesiunea testamentară era, la romani, regula, iar cea legală (ab intestat), excepţia,
pentru că în mentalitatea juridică a epocii era de onoarea unui cetăţean roman să lase
întotdeauna un moştenitor instituit. De aceea, Legea celor XII table proclamase dreptul de
a testa într-un mod absolut, reflectând concepţia epocii.
În evoluţia sa dreptul succesoral s-a schimbat, în sensul că moştenirea legală
(numită legitimă şi ab intestat) este regula generală, iar moştenirea testamentară este
excepţia.
Există multă similitudine între textul art. 650 C. civil român şi cel similar din C.
civil italian (art. 720 C. civil italian), existând şi un precedent în Codul Caragea, potrivit
căruia moştenirea este primirea fără diată, sau cu diată.
În dreptul roman, testamentum are înţelesul de „mărturie a intenţiei” făcută şi în
faţa unei persoane, pentru a fi valabilă; definiţia dată testamentului roman în doctrină este
aproape identică celei care este valabilă ca accepţiune şi astăzi.
Aşadar, predominantă era devoluţiunea testamentară şi că aceasta avea ca ţintă
principală instituirea unui erede. Din aceasta rezultă că moştenirea testamentară era
incompatibilă cu cea legală, aceasta din urmă îşi găsea aplicabilitate numai în absenţa
testamentului.
În dreptul francez a existat, în doctrina de la începutul secolului XX, o
controversă vie asupra chestiunii de a şti dacă legiuitorul a urmat dreptului roman sau
obişnuielnic; părerile sunt împărţite, unii susţinând că voinţa omului nu poate să facă
decât legatari şi donatari, nu însă moştenitori.
Legiuitorul român nu a mai prilejuit această controversă. În dreptul nostru
moştenirea legală este regula, ea putând fi înlăturată, dar numai în anumite condiţii, prin
legatele instituite prin testament, care este excepţia.
419
Făcând comparaţie cu dreptul roman şi raportat la disputa din literatura juridică
franceză, din interpretarea ce rezultă din legislaţia noastră, testamentul este actul juridic
care nu poate şi nu îşi propune să instituie moştenitori (erezi), ci numai legatari.
Caracterele generale ale transmiterii moştenirii
În literatura juridică se admite că transmisiunea moştenirii are următoarele
caractere juridice: 1) este o transmisiune din cauză de moarte (mortis causa); 2) este o
transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul defunctului; 3) este o
transmisiune unitară şi indivizibilă, având în vedere că patrimoniul este privit unitar şi în
principiu, indivizibil.
1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte
(mortis causa), înţelegându-se prin aceasta că ea se produce numai la moartea unei
persoane fizice.
Prin moarte se înţelege încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba
de moarte fizic constatată, fie moarte declarată prin hotărâre judecătorească. Numai
decesul unei fiinţe umane poate deschide moştenirea. Încetarea existenţei unei persoane
juridice nu poate niciodată să aibă acest efect.
Faptul morţii persoanei fizice are consecinţa dispariţiei acesteia ca subiect de
drept, dar patrimoniul său, continuă să existe, şi pentru că el nu poate rămâne fără titular,
urmează să fie transmis, după anumite reguli reglementate legal, fie unor persoane fizice,
fie mai multor persoane juridice, fie statului. Ca transmisiune pentru cauză de moarte, în
cazul moştenirii, moartea este elementul distinctiv care o face să se deosebească de
transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos).
2. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală.
Acest caracter rezultă din faptul că transmisiunea moştenirii are ca obiect o
universalitate juridică: patrimoniul persoanei decedate. Patrimoniul persoanei fizice este
constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au aparţinut acesteia.
Astfel, moştenirea (succesiunea) nu este o transmisiune a unor bunuri singulare
privite în individualitatea lor specifică, pentru că ea constă în mod esenţial, în
420
transmiterea unei averi, privită în universalitatea ei, care este patrimoniul persoanei
decedate.
Din acest punct de vedere moştenirea este diferită transmisiunii între vii –inter
vivos-, pentru că aceasta din urmă nu poate avea ca obiect decât bunuri singulare, iar nu
patrimoniul însuşi sau fracţiuni din patrimoniu. Patrimoniul în totalitatea lui nu poate fi
transmis cât timp titularul său trăieşte şi are calitatea de subiect de drept, „deoarece
atributul nu poate fi separat de subiect”.
De aici rezultă că:
a) Transmisiunea moştenirii având ca obiect un patrimoniu – care este alcătuit atât
din drepturi cât şi din obligaţii -, în mod necesar prin moştenire se transmit nu numai
drepturile dar şi obligaţiile patrimoniale ale defunctului. Transmisiunea moştenirii
devine, atât activă, cât şi pasivă, deosebind-o de transmiterile între vii care nu pot
transmite în principiu doar drepturi, nu şi obligaţii. Transmiterea datoriilor pe care le-a
avut defunctul pot să aibă loc prin moştenire, tocmai pentru că ea are ca obiect o
universalitate.
b) Drepturile transmise prin moştenire nu sunt privite în individualitatea lor, ci
numai ca părţi alcătuitoare ale patrimoniului. De aici rezultă că transmisiunea activă a
acestei universalităţi se va efectua şi va fi opozabilă faţă de terţi fără a fi condiţionată de
efectuarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege pentru fiecare din drepturile ce o
compun, în conformitate cu regulile de publicitate a drepturilor imobiliare prevăzute de
Decr. Lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996. Unul dintre principiile de carte funciară
este principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii, dobândirii, modificării sau stingerii
drepturilor reale imobiliare, reglementat de art. 27 al Legii nr. 7/1996, privind cadastrul
funciar. Printre excepţiile de la regula opozabilităţii faţă de terţi a înscrierii dobândirii,
modificării sau stingerii de drepturi reale imobiliare, respectiv printre cazurile în care
dobândirea drepturilor reale imobiliare este opozabilă faţă de terţi fără înscrieri în cartea
funciară conform art. 28 al legii, este şi succesiunea, alături de accesiune, vânzare silită şi
uzucapiune.
Principiul transmisiunii universale a moştenirii operează şi atunci când
moştenitorul sau moştenitorii au vocaţie universală, legală sau testamentară, cât şi atunci
când au numai o vocaţie cu titlu universal.
421
Este de reţinut că transmisiunea moştenirii nu mai este universală, ci cu titlu
particular, atunci când cel care lasă moştenirea a dispus în timpul vieţii, prin testament,
de un anumit bun al său, sau de mai multe bunuri individual determinate. Aceasta nu
contrazice caracterul universal al moştenirii, chiar dacă legatele ar epuiza tot activul
succesoral.
3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul succesiunii patrimoniul fiind
privit ca un tot unitar, şi moştenirea este în principiu unitară. Aceasta înseamnă că
moştenirea compusă din patrimoniul defunctului (drepturile şi obligaţiile care îl
alcătuiesc) se transmite moştenitorilor legali sau testamentari după aceleaşi norme
juridice. Moştenirea „nu se frânge într-o pluralitate de moştenitori”, indiferent de natura
sau originea bunurilor care o compun. Acest principiu este creaţia jurisconsulţilor romani.
Aşadar, caracterul unitar al transmiterii moştenirii se bazează pe regula că
transmiterea patrimoniului se face după aceleaşi norme juridice, fără a face distincţie
între diferitele bunuri care îl compun: după natura lor (drepturi reale sau drepturi de
creanţă, mobile sau imobiliare); după provenienţa lor; după originea lor (moştenite sau
cumpărate); după modalităţile în care sunt afectate (termen sau condiţie).
Se admite şi existenţa unor excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii
moştenirii. Aceste excepţii sunt:
a) Dacă unul sau o parte dintre moştenitori sunt cetăţeni străini sau apatrizi,
aceştia nu pot dobândi terenuri prin moştenire. Dacă dobândesc terenuri sunt obligaţi să
le înstrăineze în termen de 1 an de la data dobândirii, sub sancţiunea trecerii gratuite în
proprietatea statului (art. 68 din legea nr. 18/1991-r-, privind fondul funciar şi art. 3 din
legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
b) În cazul soţului supravieţuitor, potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, dacă
acesta vine la moştenirea soţului decedat în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii, el are dreptul, afară de partea sa succesorală, la mobilele şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice, precum şi la darurile de nuntă. Aceasta înseamnă că
pentru aceste bunuri legiuitorul a înţeles să deroge de la caracterul unitar al moştenirii
astfel cum acesta este reglementat de articolele Codului civil român.
422
c) O parte a literaturii juridice menţionează printre excepţiile de la caracterul
unitar al moştenirii cazul transmisiunii drepturilor de autor, astfel cum acestea sunt
reglementate de art. 6 din Decr. 321/1956, privind drepturile de autor. În prezent, acest
decret este abrogat şi în conformitate cu art. 25 (1) din Legea nr. 8/1996, privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile de autor se transmit prin moştenire
potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, iar dacă nu sunt moştenitori,
exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă, din domeniul
respectiv de creaţie. Reiese o transmitere restrictivă a moştenirii dreptului de autor în
raport de regulile generale ale moştenirii din codul civil, iar statul nu culege moştenirea
în lipsa moştenitorilor, potrivit art. 680 din acelaşi cod civil.
d) Tot astfel, potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992, privitoare la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, dacă persoana decedată a fost de cetăţenie
română şi în masa succesorală intră un bun imobil situat în străinătate, ori dacă defunctul
a fost străin şi în masa succesorală intră un imobil situat în România, succesiunea
imobilelor menţionate va fi guvernată de legea de la locul situării acestora (lex rei sitae);
iar în privinţa moştenirii bunurilor mobile, indiferent de locul situării lor, va fi guvernată
de legea naţională a ţării pe care defunctul o avea ca patrie la data morţii (lex patriae).
Aceste excepţii sunt relative, întrucât operează numai în cadrul devoluţiunii
legale a moştenirii, deoarece defunctul poate lăsa prin testament nu numai bunurile care
intră în compunerea patrimoniului său, dar chiar poate determina legea care să fie
aplicabilă, alegând între lex rei sitae şi lex patriae.
e) Alte derogări referitoare la termenul de acceptare al succesiunii care este altul
decât cel de 6 luni prevăzut de art. 700 din C. civil sunt cuprinse în legea nr. 18/1991,
privind fondul funciar, republicată; legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, privind
revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie
1989. Termenul de acceptare este prorogat de la data intrării în vigoare a acestor legi şi
nu de la data morţii lui de cujus (ex. art. 8 şi 13 din Legea nr. 18/1991).
f) În domeniul legislaţiei muncii şi al protecţiei sociale, în cazul decesului unui
salariat, drepturile băneşti care se cuvin până la data când s-a produs decesul, precum şi
în cazul accidentelor de muncă soldate cu moartea angajatului, se plătesc de către
autorităţile publice competente sau de către angajator soţului supravieţuitor, copiilor sau
423
părinţilor lui şi, numai în lipsa acestora se plătesc celorlalţi moştenitori în condiţiile
dreptului comun.
4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Acest caracter rezidă din
împrejurarea calificată juridic că patrimoniul persoanei fizice este un tot indivizibil şi, pe
cale de consecinţă, transmisiunea moştenirii nu poate fi decât indivizibilă. Materializarea
concretă a caracterului indivizibil al moştenirii constă în aceea că acceptarea sau
renunţarea la moştenire au fiecare dintre ele, ca acte de exprimare ale moştenitorului,
caracter indivizibil şi, drept urmare, nu se poate accepta sau, dimpotrivă, renunţa numai
la o parte din moştenire. Fiecare moştenitor trebuie să facă unul din cele două acte de
voinţă: fie să accepte moştenirea şi atunci este acceptant al moştenirii potrivit vocaţiei
sale, fie să renunţe la moştenire, şi atunci se consideră că este cu totul străin de
moştenire.
Caracterul indivizibil al moştenirii nu împiedică pe cel care îndeplineşte condiţiile
pentru a moşteni, având calitatea de moştenitor, de a accepta sub beneficiu de inventar,
situaţie în care succesibilul va răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limitele
activului primit (intra vires hereditatis).
Acelaşi principiu al indivizibilităţii moştenirii ne explică de ce, dacă la moştenire
sunt chemaţi mai mulţi moştenitori, fiecare având vocaţie la întreaga avere, renunţarea
sau nedemnitatea unuia dintre aceştia face să crească de drept, părţile celorlalţi
comoştenitori (în virtutea dreptului de acrescământ).
De la caracterul indivizibil al moştenirii există o derogare legală specială
recunoscută şi de jurisprudenţă, în privinţa moştenitorilor cu vocaţie succesorală care
depun cererea în condiţiile art. 12 din Legea nr. 18/1991 (art. 13 după republicare). Acest
text legal derogă de la caracterul indivizibil al devoluţiunii moştenirii în dublu sens: pe de
o parte, moştenitorii acceptanţi se pot prevala sau nu de dreptul de reconstituire a
proprietăţii private asupra terenurilor apreciind dacă depun sau nu cerere, iar pe de altă
parte, succesibilii neacceptanţi anterior (la data deschiderii moştenirii) sunt, în temeiul
legii, de drept, repuşi în termen, dar numai cu privire la reconstituirea terenurilor,
rămânând însă străini de moştenire în raport cu alte bunuri succesorale.
424
Deschiderea moştenirii
Noţiunea
Prin deschiderea moştenirii înţelegem faptul juridic care dă naştere transmisiunii
succesorale. În dreptul nostru civil, acest fapt coincide cu momentul morţii naturale a
celui care lasă patrimoniul alcătuitor al moştenirii. Potrivit art. 651 C. civil: „succesiunile
se deschid prin moarte.” Deschiderea moştenirii prezintă o importanţă juridică deosebită
întrucât moştenitorii nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului rămas după o altă
persoană faţă de care are vocaţie succesorală până în momentul deschiderii moştenirii
prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit
decât la moartea titularului. Din textul art. 651 din cod, citat, rezultă că o persoană în
viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire, de unde şi regula că nu poate fi
moştenit un om viu (nulla est viventis hereditas). Moartea naturală a aceluia care lasă
moştenirea poate fi constatată în mod fizic, prin examinarea directă a persoanei decedate,
iar dacă aceasta nu este cu putinţă, instanţa judecătorească o poate declara prin hotărâre
privind constatarea morţii prezumate. Hotărârea declarativă a morţii prezumate produce
efectele morţii de la data stabilită prin acea hotărâre ca fiind aceea a decesului (art. 18
din Decr. nr. 31/1954). Din punct de vedere al analizei pe care o facem, deschiderea
moştenirii prezintă importanţă sub două aspecte: data şi locul deschiderii moştenirii.
Data deschiderii moştenirii
1. Moştenirea se deschide în clipa morţii celui care lasă moştenirea.
Am văzut că moştenirea se deschide „prin moarte”, înţelegându-se prin aceasta că
data deschiderii ei coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.
Persoanele care pretind moştenirea sau anumite drepturi asupra acesteia trebuie
să dovedească faptul morţii fizice, precum şi data când acest fapt s-a întâmplat. Dovada
se face după regulile dreptului comun conform art. 1169-1170 din C. civil „înscrisuri,
prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea unei părţi.” Înscrisul doveditor cel mai
des întâlnit în asemenea împrejurări este actul de deces din registrul de stare civilă în
baza căruia se eliberează certificatul de deces, moartea fiind constatată şi înregistrată de
organele administrative competente de la locul decesului.
425
Atunci când decesul nu a putut fi constatat în mod direct, actul de deces se
întocmeşte pe baza hotărârii judecătoreşti declarative a morţii prezumate, în care este
cuprinsă şi data stabilită de instanţă ca fiind data morţii, în condiţiile art. 18 din Decr. nr.
31/1954.
Menţiunile trecute în certificatul de deces privitoare la dată fac dovadă până la
proba contrarie. Moartea este un fapt material, dovada contrară menţiunilor din certificat
se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv expertize şi prezumţii.
În cazul în care îşi pierd viaţa mai multe persoane (accidente, calamităţi naturale,
împrejurări de război, catastrofe etc.), dovada momentului morţii este greu de făcut. În
aceste situaţii, atunci când persoanele decedate au vocaţie la moştenire reciprocă (când
ora sau minutul morţii are importanţă), legiuitorul a instituit prezumţia că au murit în
aceeaşi clipă (art. 21 din Decretul nr. 31/1954).
2. Interesul practic al datei deschiderii moştenirii.
Stabilirea datei deschiderii moştenirii prezintă o importanţă juridică deosebită:
a) în funcţie de acest moment sunt determinate sfera persoanelor chemate la
moştenire, în temeiul legii sau al testamentului, după caz, capacitatea lor succesorală şi
drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;
b) acesta este momentul până la care retroactivează acceptarea moştenirii sau
renunţarea la moştenire;
c) acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6
luni prevăzut de art. 700 C. civil, pentru acceptarea moştenirii; sau în caz de repunere în
termen se are ca punct de pornire această dată;
d) în cazul în care moştenirea este culeasă de mai mulţi moştenitori, data
deschiderii moştenirii marchează începerea stării de indiviziune între ei şi totodată este
momentul până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii;
e) în raport de această dată se stabileşte compunerea masei bunurilor care
alcătuiesc moştenirea, a fructelor şi productelor care se aduc la masa succesorală;
f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, acest moment este cel în
raport de care se va stabili legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul
conflictului de legi în timp. Este aplicabilă legea care a fost în vigoare la data deschiderii
moştenirii, chiar dacă ulterior a fost modificată sau abrogată. Este de precizat că actele
426
ulterioare, care ţin de procedura de desfăşurare a devoluţiunii succesorale, cum sunt
acceptarea sau renunţarea la moştenire, deschiderea procedurii succesorale notariale,
organele competente (notar public, instanţă etc.) vor fi supuse legii care este în vigoare la
data când se îndeplinesc aceste acte, mai ales că majoritatea acestor acte sunt de drept
procesual, iar în materia procedurii civile funcţionează principiul aplicării imediate a legii
noi.
Locul deschiderii moştenirii
1. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii.
În formularea iniţială a textului art. 95 C. civil se prevedea că „domiciliul unei
succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului.” Acest articol a fost abrogat de art.
49 din Decr. nr. 32/1954, însă se consideră şi în prezent că locul deschiderii moştenirii
este locul ultimului domiciliu al defunctului şi nu are importanţă dacă acesta corespunde
sau nu cu locul decesului. Regula ultimului domiciliu rezultă implicit din art. 14 din C.
pr. civilă, care dă litigiile privitoare la moştenire în competenţa instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului precum şi din art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, legea
notarilor publici.
Această soluţie este conformă nu numai cu realitatea - în marea majoritate a
cazurilor locul decesului este chiar domiciliul ultim al persoanei în cauză - dar şi cu
necesităţile de ordin practic, fiindcă la acest ultim domiciliu se află de regulă probele care
atestă existenţa patrimoniului succesoral şi întinderea acestuia, precum şi bunurile care
compun masa succesorală, acolo sunt cunoscuţi sau locuiesc moştenitorii. Nu interesează
locul unde s-a produs decesul, ci ultimul domiciliu al celui care lasă moştenirea, care însă
nu întotdeauna coincide cu locul unde acesta a decedat. Noţiunea de domiciliu este dată
de art. 13 din Decr. nr. 31/1954, înţelegându-se locul unde o persoană „îşi are locuinţa
statornică sau principală.” Dacă o persoană are mai multe locuinţe statornice, domiciliul
acesteia este la locul unde este situată locuinţa principală, unde aceasta a locuit efectiv şi
şi-a desfăşurat activităţile principale sociale şi culturale.
În mod obişnuit domiciliul unei persoane este indicat de actul de identitate, însă
literatura juridică şi practica judiciară şi-au pus problema dacă dovada domiciliului se
poate face şi cu alte mijloace de probă, existând practic şi ipoteza că domiciliul real,
astfel cum este definit de art. 13 din Decr. 31/1954, să fie altul decât cel menţionat în
427
actul său de identitate. În această privinţă s-a pornit de la premisa că domiciliul este o
situaţie de fapt, ceea ce tinde spre concluzia că dovada existenţei unui alt domiciliu real
decât acela înscris în actul de identitate este admisibilă.
Din interpretarea textului arătat este vorba de domiciliul de drept comun, adică
domiciliul real, voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de
domiciliul legal, adică cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie,
cărora le este stabilit domiciliul la părinţi, la tutore, la curator, după caz.
În cazul decesului unei persoane care a avut domiciliul în străinătate – fără a se
face distincţie dacă este vorba de un cetăţean român sau de un cetăţean străin, locul
deschiderii moştenirii este locul din ţara unde se află bunurile cele mai importante ale
acestuia, în conformitate cu art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995. Această rezolvare, care
este consacrată doar în materia procedurii necontencioase notariale, s-a admis că se
impune şi în cadrul procedurii judiciare contencioase, când instanţele sunt chemate să
soluţioneze litigiile. Competenţa revine instanţei în circumscripţia teritorială a căreia este
sediul biroului notarial.
Dacă domiciliul celui care lasă moştenirea nu este cunoscut, pentru că a fost
nomad, deschiderea moştenirii se face la locul unde se află bunurile mai importante, iar în
lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea.
2. Interesul şi efectele de ordin practic al locului deschiderii succesiunii.
Din faptul că locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al defunctului
decurg unele consecinţe, de ordin juridic şi cu efecte practice:
a) cererea de deschidere a procedurii succesorale şi înaintarea dosarului la notarul
public competent se face de către secretarul consiliului local în raza căruia defunctul şi-a
avut ultimul domiciliu; la fel, procurorul competent sau orice persoană interesată pot să
ceară îndeplinirea unor activităţi în legătură cu procedura succesorală (art. 68 alin. 1 din
legea nr. 36/1995);
b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de legea nr. 36/1995, este
de competenţa notarului public care are biroul notarial cu sediul situat în circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din
legea nr. 36/1995);
428
c) instanţa judecătorească competentă a judeca cererile privitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la dezbaterea moştenirii şi cele
pe care le au moştenitorii reciproc între ei; cererile legatarilor sau ale creditorilor celui
decedat împotriva moştenitorilor sau executorului testamentar (art. 14 din C. pr. civilă).
De asemenea, cererile la care se referă art. 74 a lin. 3 şi art. 88 alin. 1 din Legea nr.
36/1995, privind cererile celor vătămaţi prin măsurile de inventariere şi conservare a
bunurilor succesorale dispuse de notarul public; cererile privitoare la anularea
certificatului de moştenitor etc.
În schimb, acţiunile reale imobiliare, fără legătură cu problemele succesorale sunt
de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 13 din C. pr. civilă).
Chiar dacă moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii,
competenţa este cea prevăzută de art. 14 al C. de pr. civilă, aparţinând instanţei celui din
urmă domiciliu al defunctului.
În cazul când există conflict de competenţă între instanţa de la ultimul domiciliu
al defunctului şi cea a locului unde se află imobilul, competenţa se stabileşte prin
prorogare în condiţiile art. 13 şi 14 din C. pr. civilă. Dispoziţiile sunt imperative şi se
aplică (este competentă instanţa de la locul deschiderii moştenirii) indiferent dacă în masa
succesorală se găsesc şi imobile aflate în raza teritorială a altei instanţe.
Condiţiile generale ale dreptului la moştenire
Noţiuni generale
1. Reglementare legală. Enumerare.
Pentru ca o persoană să poată culege o moştenire sau părţi din aceasta, ea trebuie
să întrunească următoarele trei condiţii, prevăzute de art. 654-658 din C. civil:
a) să aibă capacitate succesorală;
b) să aibă vocaţie succesorală;
c) să nu fie nedemnă de a moşteni.
Primele două sunt condiţii pozitive şi sunt comune celor două feluri de moştenire
–legală şi testamentară- , iar cea de a treia este o condiţie negativă şi este specifică
moştenirii legale. Condiţia vocaţiei (chemării) la moştenire este creaţia literaturii juridice
429
şi existenţa ei este unanim acceptată. Vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la
moştenire, numai că această chemare îşi are temeiul fie în lege (când vocaţia este legală)
fie în testamentul lăsat de defunct (când vocaţia la moştenire este testamentară).
Determinarea persoanelor chemate să dobândească patrimoniul unei persoane
fizice decedate se numeşte devoluţiunea moştenirii.
Dreptul la moştenire este garantat de însăşi Constituţia, fiind enumerat între
drepturile fundamentale la Titlul II al legii fundamentale, art. 42.
Capacitatea succesorală
1. Noţiune.
Orice persoană este capabilă de a moşteni, cu condiţia de a exista în momentul
deschiderii succesiunii. Capacitatea succesorală este prevăzută de art. 654 C. civil:
„Pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul născut mort
este considerat că nu există.”
Din examinarea textului rezultă următoarele:
a) pentru a moşteni, persoana trebuie să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii.
Adică ea trebuie să „existe”, ceea ce se pune în corelaţie cu dovada acesteia în momentul
morţii celui care lasă moştenirea. Numai o persoană vie poate moşteni o persoană
decedată; per a contrario, cel ce nu era în viaţă la data deschiderii succesiunii nu are
capacitatea de a moşteni. Excepţia, este copilul conceput, dar nenăscut.
b) nu poate moşteni nici copilul care nu era conceput la data deschiderii
moştenirii;
c) nu poate moşteni nici chiar copilul conceput la data deschiderii moştenirii,
dacă s-a născut mort.
Aceasta impune analiza pe rând a persoanelor care au capacitate succesorală,
precum şi a celor care nu au această calitate.
2. Persoanele fizice în viaţă au, indiscutabil, capacitate succesorală, drept ancorat
direct în dispoziţiile art. 654 C. civil. Dreptul la moştenire este garantat constituţional
oricărei persoane fizice (art. 42), fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială (art.4). Persoana fizică în viaţă în momentul deschiderii moştenirii are
430
această vocaţie, indiferent cât timp supravieţuieşte lui de cujus, chiar dacă aceasta
durează doar câteva secunde, fiind astfel realizată condiţia legii de a fi în viaţă şi drept
urmare dobândind capacitate succesorală.
Legea civilă nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii
moştenitorului după momentul deschiderii moştenirii. În ipoteza că la rândul său moare la
un răstimp scurt după deschiderea succesiunii autorului său, drepturile sale referitoare la
succesiune îl include şi pe cel de opţiune succesorală, se transmite propriilor săi
moştenitori, fiind inclus în patrimoniul care rămâne după acest moştenitor, ca un drept
patrimonial al succesorilor săi.
3. Persoanele dispărute. În ceea ce priveşte persoanele care au fost declarate
dispărute prin hotărâre judecătorească, art. 19 din Decr. nr. 31/1954, dispune: „Cel
dispărut este socotit în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă.” Din interpretarea textului citat reiese că persoanele dispărute –atât
cele declarate judecătoreşte (art. 16 alin. 1 din decret) cât şi cele nedeclarate, dar
considerate de lege ca fiind dispărute (art. 16 alin. 3 din decret) – au capacitate
succesorală. Textul instituie o prezumţie relativă că dispărutul este în viaţă. Dacă
persoana dispărută reapare fizic, prezumţia devine certitudine, caz în care drepturile
succesorale recunoscute dispărutului se consolidează. Dacă dispărutul a fost declarat
judecătoreşte mort, el moşteneşte după momentul care se stabileşte, în ce- l priveşte, prin
hotărâre judecătorească, ca fiind acela al morţii. Astfel, atunci când prin hotărâre
judecătorească devenită irevocabilă data morţii dispărutului se fixează după data încetării
din viaţă a lui de cujus, cel declarat mort este considerat că a existat la data deschiderii
moştenirii, şi, având capacitate succesorală drepturile sale vor trece la moştenitorii săi.
În altă ipoteză, atunci când în privinţa dispărutului s-a pronunţat ulterior o
hotărâre judecătorească de moarte, iar dată a morţii a fost stabilită una anterioară datei
deschiderii moştenirii, cel dispărut va fi considerat străin de moştenire. Consecinţa
juridică cea mai importantă este că prezumţia relativă că dispărutul a fost în viaţă, a fost
răsturnată şi dacă cel declarat mort a dobândit drepturi patrimoniale în calitate de
moştenitor, calitate care se va desfiinţa retroactiv, tot ce a dobândit se va întoarce la
masa succesorală de care vor profita ceilalţi moştenitori îndreptăţiţi. Moştenitorii
dispărutului sunt obligaţi să aducă la masa succesorală tot ce au primit în calitate de
431
moştenitori, în legătură cu fructele făcându-se distincţie după cum sunt de bună sau de
rea-credinţă.
Am văzut că în cazul dispariţiei cel dispărut se prezumă a fi în viaţă, iar hotărârea
judecătorească la rândul său stabileşte o moarte prezumată. Astfel se poate întâmpla ca
ulterior să se constate fizic că cel dispărut sau cel declarat judecătoreşte mort a decedat,
rezultând într-un anume context, o stabilire directă prin examinarea cadavrului,
indubitabil aceasta va fi data decesului pentru că este corespunzătoare realităţii. Evidenţa
realităţii înlătură prezumţiile şi înfrânge cele stabilite prin hotărâre judecătorească.
Soluţia va fi aceeaşi şi în cazul în care dispărutul a decedat, sau cel declarat
judecătoreşte mort a decedat şi s-a stabilit moartea fizică a acestuia la o dată anterioară
morţii lui de cujus. Drepturile succesorale urmează să fie puse în acord cu realitatea.
În fine, dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte a celui dispărut, care
a prevăzut o dată anterioară celei deschiderii moştenirii, a fost anulată, datorită reapariţiei
persoanei vizate de hotărâre –cum cel în cauză (dispărutul declarat mort) este în viaţă–,
acesta va beneficia retroactiv de drepturile sale, în concurs cu alţi moştenitori, sau
singur, după caz, potrivit cu principiile devoluţiunii succesorale.
4. Persoanele concepute la data deschiderii succesiunii au, de asemenea,
capacitate succesorală. În concepţia codului civil român, copilul conceput la data
deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, cu condiţia să se nască viu. Este o
receptare de către legislaţiile moderne a regulii cunoscută din dreptul roman infans
conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput trebuie
să fie considerat că s-a născut ori de câte ori aceasta este în interesul său). În legislaţia
noastră actuală regula se găseşte reglementată în art. 7 alin. 2 din Decr. nr. 31/1954, şi în
materia moştenirii în art. 654 C. civil.
Concepţia copilului este o împrejurare de fapt şi poate fi stabilită prin orice mijloc
de probă. Faţă de cuceririle ştiinţifice, deşi nu există o ierarhie a probelor în dreptul
procesual civil român, în materie de filiaţie expertizele privind data probabilă a
concepţiei copilului pot să ofere date cu mai multă certitudine.
Legea a instituit timpul legal al concepţiei (art. 61 C. fam.), ca prezumţie absolută
care nu poate fi combătută. Este important ca la data deschiderii succesiunii să fie
conceput.
432
În privinţa stabilirii momentului concepţiunii, nici un text legal nu dă criterii
concrete, codul civil nu conţine nici o dispoziţie.
În materie de filiaţie, art. 61 din C. familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire
la perioada concepţiei, care este cuprinsă între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea
naşterii copilului.
Prezumţia timpului legal al concepţiunii fiind prevăzută în legislaţia familiei, s-a
pus problema dacă poate fi aplicată, prin asemănare, şi în materia capacităţi succesorale a
copilului care nu era încă născut la data deschiderii succesiunii.
Într-o opinie, s-a reţinut că dovada momentului concepţiei unui copil, atunci când
se reclamă în justiţie o succesiune în favoarea acestuia, poate să se facă prin orice mijloc
de probă în condiţiile sistemului probator civil, în scopul de a se stabili că acesta era
conceput din relaţiile mamei cu bărbatul la momentul decesului acestuia pe care reclamă
că îl moşteneşte, fiind eredele acestuia.
Prin urmare, potrivit acestei opinii, prezumţia instituită de lege (art. 61 din C.
familiei) privitoare la filiaţia copilului faţă de tatăl său este aplicabilă doar în materia în
care a fost înscrisă, aceea a paternităţii din afara căsătoriei. Este concepţia vechilor autori,
tributară reflexului şi influenţei pe care a exercitat-o o perioadă îndelungată codul civil
asupra statutului juridic al copilului din afara căsătoriei. După acest sistem „prezumţia
legală privitoare la durata sarcinii nu poate fi extinsă ca atare de la materia filiaţiei la
aceea a moştenirii, dat fiind că prezumţiile legale sunt de strictă interpretare.”
Într-o altă opinie, astăzi aproape unanimă, se admite că prezumţia perioadei legale
de concepţie instituită de art. 61 C. fam. este valabilă şi în materia transmiterii moştenirii,
adică devine aplicabilă în dreptul succesoral în cazul în care problema filiaţiei se
interpune cu problema stabilirii capacităţii succesorale a copilului conceput, dar nenăscut.
De aici rezultă că un copil care s-a născut mai înainte de împlinirea a 300 zile de
la moartea lui de cujus, este presupus conceput înainte de deschiderea succesiunii. Este
soluţia care este mai realistă, ea se desprinde din interpretarea coroborată a textului art.
654 C. civil, art. 7 din Decr. 31/1954 raportat la art. 61 C. familiei.
5. Situaţia comorienţilor. Sunt comorienţi persoanele care au vocaţie
succesorală reciprocă, ce au încetat din viaţă în aceeaşi împrejurare (catastrofă,
433
naufragiu, război, incendiu, accident, cutremur, inundaţie etc), fără a se putea stabili
care a decedat mai întâi, respectiv care dintre ele a supravieţuit celeilalte.
Potrivit art. 21 din Decr. 31/1954, în cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socot ite
că au murit deodată.
Din punctul de vedere al dreptului la moştenire prezintă importanţă dacă între
aceste persoane există vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai în această situaţie
interesează a se stabili momentul morţii fiecăruia. Aşadar, pentru a se putea pune
problema comorienţilor interesează realizarea următoarelor situaţii: a) existenţa a două
sau mai multe persoane; b) aceste persoane să fie decedate în aceeaşi împrejurare; c)
decesul să aibă loc în condiţii care să nu se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia; d)
între persoanele decedate în aceeaşi împrejurare să existe vocaţie succesorală reciprocă.
În literatura juridică s-a remarcat pe bună dreptate că problema se pune, chiar dacă între
comorienţi vocaţia succesorală este unilaterală, pentru că spre deosebire de dreptul
francez, legea noastră nu prevede condiţia obligatorie reciprocităţii vocaţiei succesorale.
După cum vom vedea, reciprocitatea vocaţiei la moştenire este însă un principiu
în dreptul nostru succesoral. Dacă nu există nici o corelaţie care să intereseze vocaţia
succesorală, problema comorienţilor nu se mai poate pune, neavând o semnificaţie în
privinţa chestiunii care se analizează.
Dreptul roman care a folosit ca sursă de inspiraţie pentru cazul comorienţilor,
situaţia era rezolvată diferit de dreptul modern. Considerată commorientes, sau mai uzitat
simul periunt, se prezuma că persoanele socotite mai puternice, după sex sau în raport de
vârstă, sunt cele care au supravieţuit şi deci deveneau moştenitori la da ta deschiderii
moştenirii.
Legislaţia noastră a consacrat prezumţia morţii concomitente care este apreciată
justă, ea având consecinţa că persoanele respective nu se pot moşteni unele pe altele,
întrucât se prezumă că nu a supravieţuit una alteia şi nu au capacitate succesorală una faţă
de alta şi de aceea fiecare comorient va fi moştenit de proprii săi moştenitori. De
exemplu, soţii - care au vocaţie succesorală reciprocă – decedează în aceeaşi împrejurare
fără a se putea stabili care dintre ei a supravieţuit celuilalt, aplicând prezumţia morţii
concomitente, nici unul nu va putea moşteni pe celălalt, fiindcă nu se poate dovedi faptul
434
că „a existat în viaţă”, unul dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ şi astfel îi lipseşte
capacitatea succesorală. Moştenirile lăsate de cei doi soţi vor fi culese, ca două moşteniri
distincte, de către moştenitorii fiecăruia dintre ei, care atunci când moştenitorii sunt alte
persoane prezintă importanţă deosebită (nu au descendenţi, sau aceştia sunt din căsătorii
diferite etc).
Dacă comorienţii au moştenitori diferiţi, problema prezintă importanţă în ambele
cazuri, atât atunci când au vocaţie succesorală reciprocă cât şi unilaterală. Este cazul
soţilor decedaţi în aceleaşi împrejurări după care au rămas moştenitori legali, respectiv
ascendenţi sau colaterali sau fiecare dintre ei a dispus prin testament, în acest din urmă
caz fiecare în favoarea celuilalt. Astfel, luând în discuţie exemplul testamentului făcut de
un soţ în favoarea celuilalt, legatul instituit devine caduc din lipsa capacităţii succesorale
a legatarului.
În literatura juridică mai recentă s-a pus şi problema persoanelor fizice decedate
în acelaşi timp (codecedaţii). Ce soluţie trebuie adoptată dacă două sau mai multe
persoane fizice – cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau
testamentară- decedează în acelaşi timp şi nu se poate stabili momentul decesului, iar cei
în cauză nu sunt comorienţi în înţelesul art. 21 din Decr. nr. 31/1954? Moartea a survenit
în aceeaşi zi, dar nu în aceeaşi împrejurare şi nu există identitate de cauză a morţii.
Soluţia propusă ca singura posibilă trebuie asimilată cu aceea a comorienţilor,
adică prezumţia morţii concomitente, adică lipsa capacităţii succesorale reciproce sau
unilaterale, legale sau testamentare. Această soluţie se desprinde din textele codului civil
(art. 654), deoarece capacitatea succesorală este recunoscută persoanelor aflate în viaţă la
data deschiderii succesiunii şi dovada „existenţei” persoanei trebuie să fie făcută de cel
care reclamă moştenirea sau de cel care, la rândul său, îl succede pe acesta din urmă
(actori incubit probatio).
Într-o viitoare reglementare legislativă se impune de lege ferenda reformularea
sau revizuirea textului art. 21 din Decr. nr. 31/1954, în sensul înlă turării condiţiei
referitoare la „aceeaşi împrejurare”, pentru identitate de raţiune codecedaţii să fie
asimilaţi că au murit concomitent.
Prezumţia instituită fiind una relativă, ea poate fi combătută de cei interesaţi, care
pot fi moştenitorii diferiţi ai comorienţilor (sau codecedaţilor). Datele cele mai elocvente
435
în această privinţă pot fi furnizate de ştiinţa medicală atât de avansată în zilele noastre,
prin administrarea unei expertize medico- legale de acest gen, sau prin alte mijloace de
probă.
6. Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii moştenirii . Persoanele
juridice au capacitatea de a moşteni cu condiţia să fie în fiinţă la data deschiderii
moştenirii, adică la data când sunt înregistrate în condiţiile prevăzute de legea specială de
înfiinţare a acelei persoane juridice. Caracteristic pentru persoanele juridice este faptul
că ele pot dobândi moştenirea exclusiv printr-un legat cuprins în testamentul lăsat de
defunct, deci întotdeauna prin moştenire testamentară.
În cazul persoanelor juridice, ca şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte o
capacitate de folosinţă anticipată, deci şi dreptul de a moşteni, înainte de data actului de
înfiinţare, în măsura în care bunurile sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod legal. În categoria aceasta intră bunuri necesare formării patrimoniului viitoarei
persoane juridice. De exemplu, o fundaţie cu personalitate juridică poate să ia fiinţă şi
prin testamentul celui care lasă moştenirea ceea ce presupune că fundaţia respect ivă ia
fiinţă ulterior decesului testatorului, fără ca ea să fi „existat” efectiv la data deschiderii
succesiunii (legea nr. 21/1924 şi O.G. nr. 26/2000). Dacă celelalte condiţii de înfiinţare
sunt îndeplinite, fundaţia înfiinţată prin testament devine ulterior realitate şi ca atare
trebuie recunoscută capacitatea ei succesorală în mod anticipat. Situaţia este des întâlnită
în toate legislaţiile, unele fundaţii create ulterior decesului “creatorului” lor, au devenit
celebre (Ex. Fundaţia Nobel).
Legatul instituit care nu corespunde scopului, sau din alte motive persoana
juridică anticipată nu ia ulterior fiinţă, va fi nul sau caduc, după cum motivul de
ineficacitate a existat anterior întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte
de deschiderea moştenirii.
Vocaţia la moştenire
1. Noţiune. Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire este
cea de a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau
juridică, ori statul pentru a putea să culeagă moştenirea rămasă după de cujus. Chemarea
la moştenire trebuie să fie în virtutea legii sau în virtutea testamentului.
436
Determinarea persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă
denumirea de devoluţiune succesorală. Devoluţiunea succesorală este legală când se face
prin lege, este testamentară când se face prin testament; este convenţională când se face
prin contract de donaţie de bunuri viitoare.
2. Vocaţia la moştenire generală şi concretă. Vocaţia la moştenire are un dublu
înţeles:
a) În sens general le desemnează vocaţia potenţială (eventuală) de a culege o
moştenire lăsată de o altă persoană. De exemplu, în cadrul devoluţiunii legale au vocaţie
rudele defunctului în linie directă fără limită de grad, precum şi cele în linie colaterală, la
care vocaţia este limitată până la gradul IV inclusiv.
b) În sens concret vocaţia utilă, efectivă este determinată, prin devoluţiunea
succesorală, prin care, dintre persoanele cu vocaţie generală, sunt alese (selectate) după
criterii legale acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia
concretă presupune două condiţii: una pozitivă, existenţa vocaţiei generale şi una
negativă, care presupune că persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un
alt succesibil, care să aibă vocaţie (chemare) în rang preferat sau de un legatar.
Vocaţia la moştenire în ambele sale accepţiuni (generală sau concretă) nu se
confundă cu dreptul general la moştenire garantat de art. 42 din Constituţie. Dreptul la
moştenire, ca aptitudine abstractă „devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale
generale şi efectiv prin vocaţia concretă la moştenire.”
Nedemnitatea succesorală
1. Noţiune. Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o pedeapsă civilă care
constă în decăderea moştenitorului, vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă
moştenirea sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a- l moşteni.
Natura juridică a nedemnităţii este apreciată ca fiind o pedeapsă civilă care este
opera legii şi nu a voinţei celui care lasă moştenirea. Este a treia condiţie, cea negativă,
care este alăturată celorlalte două condiţii pozitive.
Nedemnitatea are un cadru de aplicaţie mult mai restrâns. Excluderea nedemnului
este bazată pe o prezumţie de justiţie socială, având la bază principiul că o persoană, care
s-a făcut vinovată de fapte grave faţă de alta nu poate fi chemată la moştenire. Odată ce
437
este constatat faptul care generează nedemnitatea şi dovada lui rezultă dintr-o hotărâre
judecătorească, succesibilul vinovat de acel fapt pierde definitiv aptitudinea de a succede.
Originea nedemnităţii se trage din instituţia romană a exheredării, fiind prezentă
şi în legislaţiile moderne, dar cu accepţiuni diferite.
2. Cazurile de nedemnitate. Acestea sunt prevăzute în mod expres ş i limitativ de
art. 655 C. civil.
a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea. Art. 655 pct. 1 C. civil, prevede
că este nedemn de a moşteni „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare
pe defunct.” Prin urmare, cel care s-a făcut vinovat de omor sau de tentativă de omor
asupra celui care lasă moştenirea, pe lângă pedeapsa penală, va fi sancţionat cu
excluderea de la moştenire. Într-adevăr, ar fi imoral şi contrar regulilor de convieţuire
socială ca cineva să păstreze dreptul de a moşteni pe cel pe care l-a omorât ori a încercat
să-l omoare. Spre exemplu, într-o speţă s-a statuat că soţia este exclusă de la moştenirea
defunctului său soţ, a cărui viaţă a suprimat-o.
Din textul art. 655 pct. 1 C. civil rezultă că pentru a opera acest caz de
nedemnitate, este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii:
Prima condiţie este aceea ca moştenitorul să fi omorât cu intenţie sau să fi
încercat să omoare pe cel care lasă moştenirea. Din punctul de vedere al legii civile,
pentru a opera cazul de nedemnitate, este îndeajuns intenţia de a ucide şi nu faptul
material, consumat, al omului. Simpla tentativă va fi sancţionată de legea civilă. În
doctrină s-a arătat unanim că sub aspect subiectiv, aceste fapte atrag nedemnitatea numai
dacă sunt săvârşite cu intenţie - directă sau indirectă -, iar nu şi atunci când uciderea este
rezultatul unei culpe, deşi este o infracţiune săvârşită.
A doua condiţie este să existe o hotărâre judecătorească de condamnare a
moştenitorului –în calitate de autor, coautor, complice, instigator, favorizator. Per a
contrario, dacă moştenitorul nu a fost condamnat, datorită unor împrejurări cum sunt
prescripţia răspunderii penale, a fost achitat pentru că există o împrejurare care înlătură
caracterul penal al faptei, atunci nu va fi nedemn.
În fine, este necesar ca hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă.
Accepţiunea de tentativă sau faptă consumată se face potrivit dreptului penal.
438
b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Art. 655
pct. 2 din C. civil prevede că este nedemn: „acela care a făcut în contra defunctului o
acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă.” Textul foloseşte terminologia de
„Acuzaţie capitală” prin care se înţelege ca moştenitorul să facă un denunţ, o plângere
sau o mărturie împotriva celui care lasă moştenirea şi care să atragă după sine
condamnarea la moarte. În prezent pedeapsa cu moartea nu se mai găseşte reglementată
în legislaţia penală română, rezultă că acest caz de nedemnitate a devenit desuet,
inoperant. De lege ferenda se impune o reconsiderare a acestui caz de nedemnitate, în
sensul că cel care aduce învinuiri, denunţuri grave la adresa defunctului, să nu-l poată
moşteni.
Acest caz de nedemnitate este de domeniul trecutului, el presupunea un denunţ, o
plângere sau o mărturie din partea moştenitorului la adresa persoanei la a cărei moştenire
are o vocaţie legală; aceste acuzaţii să fie susceptibile să atragă condamnarea la moarte,
dar care se dovedeau a fi calomnioase, adică nereale, aspect ce rezultă (calomnia, lipsa de
realitate) din hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă moştenirea. Aşa
cum prevede art. 655 pct. 3 C. civil este nedemn de a moşteni pe de cujus: „moştenitorul
major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei.”
Legiuitorul a considerat că aceasta este o neglijenţă culpabilă, un fel de complicitate a
moştenitorului major. Este prezumat că el a acceptat omorul defunctului, ceea ce este
imoral şi nu poate să aibă satisfacţia de a culege moştenirea. Din articolul citat rezultă că
pentru opera nedemnitatea, legea cere ca moştenitorul să fi fost major, să fi cunoscut
omorul şi să nu îl fi denunţat organelor competente. Obligaţia de denunţare a infracţiunii
este prevăzută şi de legea penală.
Moştenitorii minori, majorii puşi sub interdicţie sunt presupuşi a fi lipsiţi de
discernământ şi nu au această obligaţie de a denunţa omorul a cărui victimă a fost cel care
lasă moştenirea. Obligaţia de scutire a denunţului operează numai pe timpul minorităţii
sau a interdicţiei.
Reticenţa moştenitorului de a face denunţul să nu fie socotită de lege scuzabilă. În
acest sens art. 656 C. civil prevede că „lipsa de denunţare nu poate vătăma în drepturile
lor pe ascendenţii şi descendenţii omorâtorului, pe afinii săi de acelaşi grad, pe soţul
439
sau soţia sa, pe fraţii sau surorile sale.” În aceste cazuri, legea are în vedere aproprierea
gradului de rudenie sau de afinitate a persoanei moştenitorului cu ucigaşul lui de cujus.
Prin urmare, prin legătura de rudenie sau afinitate pe care o are cu criminalul, legea
dispensează persoana menţionată de obligaţia omorului şi, în consecinţă, această persoană
nu este sancţionate pentru omisiunea sa.
3. Modul cum operează nedemnitatea. Nedemnitatea operează de drept, în
puterea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile sus-arătate, fără să fie necesar să fie
pronunţată de justiţie.
Instanţa judecătorească nu pronunţă nedemnitatea, dar ea poate fi chemată, în caz
de litigiu, să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera
nedemnitatea. În literatura juridică s-a arătat că instanţa nu aplică pedeapsa civilă a
nedemnităţii, deci nu decide ea sancţiunea prin hotărârea pe care o pronunţă, ci numai
constată intervenirea acesteia în virtutea legii. Efectul său este înlăturarea calităţii de
erede.
Momentul în care se constată nedemnitatea succesorală este ulterior deschiderii
moştenirii, pentru că numai atunci acesta prezintă interes. Cât timp dreptul nedemnului
nu a luat naştere şi nu a devenit actual, el nu poate fi decăzut de lege din acest drept. El se
poate exclude şi singur prin renunţare.
Invocarea nedemnităţii poate să o facă orice persoană interesată, adică:
comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul
de acrescământ în cazul în care nedemnul este înlăturat de la moştenire; de moştenitorii
subsecvenţi, care vor culege ei moştenirea în locul nedemnului; de donatarii sau legatarii
gratificaţi de defunct peste limitele calităţii disponibile; de creditorii acestora, care
înlăturând pe nedemn pe calea acţiunii oblice şi-ar asigura conservarea dreptului de gaj
general asupra patrimoniului debitorului lor; de instanţa de judecată din oficiu, şi chiar de
către cel considerat nedemn.
Invocarea nedemnităţii poate să fie făcută împotriva moştenitorului vizat a fi
nedemn, iar după decesul acestuia poate fi invocată împotriva propriilor moştenitori.
Moştenitorii nu se pot apăra ca fiind vorba de o pedeapsă civilă are doar efect strict
personal. Nevrednicia operează de plin drept şi dacă s-a realizat în privinţa aceleiaşi
persoane calitatea de moştenitor dublată de nedemnitate el va fi socotit că nu a fost
440
niciodată moştenitor. El nu poate transmite propriilor succesori o calitate pe care nu o are,
prin reprezentare.
Pentru că nedemnitatea operează de drept –ipso jure- s-a pus problema că ea nu
poate deveni operantă decât dacă a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, atunci
când nedemnul contestă acest lucru. Consecinţa care rezultă din faptul că, pe de o parte,
nedemnitatea operând de plin drept, pe durata procesului nedemnul este considerat egal
celorlalţi moştenitori sub aspectul vocaţiei sale, pe de altă parte, odată rămasă irevocabilă
hotărârea judecătorească, calitatea se pierde în mod retroactiv, considerându-se că nu a
avut niciodată calitatea de moştenitor.
4. Efectele nedemnităţii. Titlul de moştenitor al nevrednicului este retroactiv
desfiinţat şi, drept urmare, nevrednicul este considerat că nu a avut niciodată această
calitate. Partea de moştenire care i se cuvine sau, după caz, întreaga moştenire este
atribuită de lege celor care moştenesc alături de el ori, în lipsa lor, celor pe care
nevrednicul i-ar fi înlăturat, în tot sau în parte, de la moştenire.
Înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii
legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. În cazul în care nedemnul a fost un
moştenitor rezervator, constatarea nedemnităţii poate fi profitabilă şi legatarilor sau
donatarilor.
Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea
nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite.
Restituirea se face, în principiu, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă
din cauza dispariţiei sau pieirii bunului, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri.
După regulile generale nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite
pentru achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile.
Efectele nedemnităţii trebuie privite distinct, după cum ele sunt: efectele
nedemnităţii faţă de nedemn; între nedemn şi terţele persoane; efectele nedemnităţii faţă
de descendenţii nedemnului.
a) Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Pentru că nedemnitatea îl vizează în
principal pe cel nedemn, ea este o lipsă de calitate, apariţia ei anulează vocaţia ereditară a
succesibilului. Titlul nedemnului, dacă a existat şi nu a operat nedemnitatea înainte de
aceasta, este desfiinţat retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. El nu va putea
441
pretinde cu succes partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal. Această
parte va fi culeasă de cei care au venit la moştenire împreună cu el, în virtutea dreptului
de acrescământ, sau de cei pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire.
Rezultă că înlăturarea de la moştenirea nedemnului va fi profitabilă pentru
comoştenitorii legali sau moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi
legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervator, a cărui
prezenţă ar fi determinat reducţiunea liberalităţilor excesive făcute de cel care lasă
moştenirea.
Dacă anterior constatării nedemnităţii nedemnul a intrat în posesia bunurilor, va fi
obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite, pentru că nu mai are nici un temei ca să le
mai reţină. Restituirea se face, în principiu, în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai
este posibilă pentru că bunul respectiv nu se mai găseşte în materialitatea sa (a pierit, a
fost prelucrat, transformat) sau a fost înstrăinat ori a fost expropriat pentru cauză de
utilitate publică (potrivit legii nr. 33/1994), nedemnul care a fost considerat de rea
credinţă este de drept pus în întârziere din chiar momentul intrării sale în folosinţa
bunurilor moştenirii va fi obligat să plătească despăgubiri, respectiv indemnizaţia de
expropriere sau de asigurare.
Conform art. 657 C. civil, în privinţa fructelor naturale, industriale sau civile,
nedemnul are situaţia posesorului de rea-credinţă de la data deschiderii moştenirii, fiind
obligat să le restituie în natură, iar dacă nedemnul le-a consumat sau a neglijat ca posesor
să le culeagă, sau dacă au pierit va restitui valoarea lor.
Nedemnul este îndreptăţit să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea
datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile, considerându-se că acestea
au conservat bunul, l-au pus în valoare şi le-ar fi făcut orice bun gospodar, deci şi
moştenitorul cu vocaţie, în locul nedemnului.
Mai este important de menţionat că drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de
moştenire, care se stinseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de
la succesiune. Nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor succesorale, dar
nu şi în privinţa altor drepturi patrimoniale ale nedemnului ce nu-şi au ca temei
dobândirea în legătură directă cu moştenirea.
442
b) Efectele nedemnităţii în raporturile dintre nedemn şi moştenitorii săi. În
conformitate cu art. 658 C. civil „copiii nedemnului vin la succesiune, în virtutea
dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala
tatălui lor.” De aici rezultă că descendenţii nedemnului pot veni la moştenirea
defunctului în nume propriu, dar nu şi prin reprezentarea părintelui (tatălui) nedemn.
Nevrednicia care este o pedeapsă civilă produce efecte şi faţă de ei, deşi ei nu sunt
vinovaţi de faptele părinţilor, însă după regulile devoluţiunii, nedemnitatea întrerupe
continuarea pe tulpină.
De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului era nedemn, copilul său va putea
culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât în lipsă de moştenitori de un
grad mai apropriat, el este chemat la moştenire, fără ajutorul reprezentării şi cu
înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului, care fac parte din clase de
moştenitori subsecvente, adică din clase de moştenitori inferioare (de exemplu fraţii
defunctului care sunt colaterali) sau sunt rude de un grad mai îndepărtat (cum ar fi nepoţii
defunctului). Astfel, în acest caz, nedemnitatea nu produce nici un efect asupra copiilor
nedemnului, pentru că el are vocaţie proprie, iar nu prin reprezentarea autorului său.
Dacă însă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii
nedemnului nu vor putea moşteni după bunicul lor (chiar dacă tatăl lor nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii), deoarece sunt rude de gradul II cu defunctul şi vor fi
înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil al defunctului, care este rudă de gradul I,
acţionând principiul proximităţii gradului de rudenie.
De aici rezultă că art. 658 C. civil face distincţie după cum copiii vin la
succesiune, în temeiul dreptului lor sau preluând vocaţia autorului lor.
În primul caz, atunci când vin la succesiune în nume propriu, nevrednicia
părintelui nu împiedică pe urmaşii săi să vină la moştenirea de la care acesta este
îndepărtat ca nedemn.
În al doilea caz, când copilul vine la moştenire prin reprezentare, care este un
beneficiu al legii potrivit căruia un succesibil de grad mai îndepărtat poate să urce în
locul şi în gradul unui ascendent al său precedat pentru a veni în concurs cu rudele
defunctului de grad mai apropriat, în această situaţie nedemnitatea părintelui se răsfrânge
şi asupra lor.
443
Rezultă că nevrednicia, ca pedeapsă civilă, produce totuşi efecte şi asupra
urmaşilor celui nevrednic, înţelegându-se prin aceasta că sunt împiedicaţi să vină la
moştenirea ascendenţilor prin reprezentarea părintelui lor precedat dacă acesta este exclus
de la moştenire.
c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil, ca în intervalul de timp trecut
de la intrarea în posesiune şi până la constatarea nevredniciei, nedemnul să fi încheiat
acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile moştenirii. El putea să fi înstrăinat
bunuri succesorale sau să fi constituit drepturile reale asupra lor ori să fi săvârşit anumite
acte de administraţie cu privire la bunuri din averea succesorală, de exemplu a vândut un
bun sau a constituit o ipotecă asupra unui bun al moştenirii.
Se pune întrebarea care va fi soarta acestor acte?
Întrucât ca urmare a nedemnităţii titlul de moştenitor al nedemnului s-a desfiinţat,
actele juridice încheiate cu privire la bunurile moştenirii vor fi şi ele desfiinţate potrivit
adagiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis. Înseamnă de aici, că, în
principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie deplin justificată în cazul
terţilor de rea-credinţă (care cunosc în prealabil situaţia de nedemnitate sau sunt în
conivenţă cu nedemnul care a săvârşit actul înstrăinării în mod fraudulos), dar nu şi în
cazul terţilor de bună-credinţă care au avut încredere şi au fost induşi de aparenţa titlului
de moştenitor al nedemnului.
Trebuie reţinut că, în mod excepţional, unele acte juridice încheiate de nedemn cu
terţele persoane îşi vor produce totuşi efectel,e în virtutea unor principii care le justifică.
a) Actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii încheiate de
nedemn cu terţele persoane vor fi menţinute pentru că ele profită moştenitorilor
adevăraţi şi interesul economic general este acela ca aceste bunuri să fie puse în valoare.
b) Tot astfel, actele de înstrăinare vor rămâne neatinse după cum facem distincţie:
- dacă actul de înstrăinare priveşte un bun mobil corporal şi a fost încheiat cu un
terţ de bună-credinţă, el este menţinut în baza art. 1909 C. civil, care instituie prezumţia
de proprietate favorabilă posesorului.
- dacă actul de înstrăinare priveşte un imobil şi a fost încheiat cu un terţ de bună-
credinţă, actul rămâne neatins dacă terţul dovedeşte că l-a încheiat cu credinţa că a
încheiat actul cu adevăratul proprietar. Pentru a păstra actul terţul trebuie să dovedească
444
că a fost supus unei erori comune şi invincibile asupra calităţii de moştenitor a
înstrăinătorului nedemn (error communis facit jus). Dacă înainte de vânzare imobilul era
trecut în mijlocul de publicitate pe numele moştenitorului vânzător în calitate de
proprietar, terţul dobânditor este apărat de principiile publicităţii imobiliare în care
trebuie să se încreadă publicul. Buna-credinţă a terţului achizitor este prezumată, de
vreme ce a cumpărat de la proprietarul tabular, având în vedere că atât notarul public cât
şi judecătorul de carte funciară sunt obligaţi –în virtutea Legilor nr. 36/1995 şi nr.
7/1996- să verifice legalitatea operaţiunii.
F.2. Moştenirea legală. Condiţiile dreptului de moştenire legală. Principiile generale
ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii. Dreptul de
moştenire al rudelor defunctului. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
Condiţiile dreptului de moştenire legală
Noţiunea de moştenire legală. Prin devoluţiune succesorală se înţelege
determinarea persoanelor chemate să moştenească patrimoniul unei persoane fizice
decedate.
Determinarea persoanelor chemate să moştenească poate fi făcută prin lege, prin
testament sau prin contract.
Prin urmare, moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în
temeiul legii, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Defunctul nu a dispus prin
testament de bunurile sale, de aceea, această moştenire încă din perioada dreptului roman
poartă denumirea de moştenire ab intestat. Se poate ivi împrejurarea ca defunctul să fi
dispus prin testament de bunurile sale, însă testamentul se constată ulterior că nu este
valabil, situaţie în care moştenirea este deferită tot după lege.
După cum am arătat şi în titlul anterior, reamintim că există situaţii când aceeaşi
moştenire se transmite atât prin lege, cât şi prin testament; de exemplu când s-a testat
pentru întreaga avere, dar existând moştenitori rezervatari, dispoziţiile testamentare vor fi
supuse reducţiunii şi astfel actul de ultimă voinţă al defunctului (testamentul) va fi
executat în limita cotităţii disponib ile, iar partea pentru care legea a constituit rezerva
445
revine anumitor moştenitori legali. Reiese de aici că în codul nostru civil nu a fost urmată
calea rigidă a unităţii transmiterii moştenirii, prin recunoaşterea coexistenţei devoluţiunii
legale a moştenirii cu cea testamentară, fiind o abatere de la principiul transmiterii
unitare.
Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea legală a moştenirii,
care reprezintă determinarea persoanelor chemate în temeiul legii să moştenească
patrimoniul persoanei fizice decedate.
În lipsă de testament, legiuitorul se substituie voinţei defunctului, atribuind
moştenirea acelor persoane care fiind apropiate defunctului se presupune că nutreşte faţă
de acestea sentimente de afecţiune puternică şi îşi însuşeşte dispoziţiile date de legiuitor.
2. Mijloace tehnice folosite pentru determinarea celor chemaţi la moştenire în
temeiul legii. Legiuitorul acordă vocaţie succesorală rudelor apropiate ale defunctului,
care pot să fie: din căsătorie, din afara căsătoriei, din adopţie; în plus de rude soţul
supravieţuitor, iar în lipsa acestora statului.
Rezultă că se acordă semnificaţie criteriului legăturilor apropiate de familie.
Rudele defunctului sunt, fie în linie dreaptă, fie în linie colaterală.
Caracteristica fundamentală a devoluţiunii succesorale legale este reciprocitatea
vocaţiei la moştenire. Aceasta înseamnă că dacă o persoană are dreptul, după lege, să
moştenească pe alta, atunci şi aceasta din urmă, în sens invers, are dreptul să o
moştenească pe cea dintâi.
Pentru a evita fărâmiţarea excesivă a moştenirii şi pentru a ţine seama cât mai
bine de apropierea, de afecţiunea diferită ale defunctului pentru rudele sale, presupusă de
legiuitor, legea civilă stabileşte o anumită ordine în care rudele pot veni la moştenire, prin
excludere între ele. În acest scop legea foloseşte clasa (ordinul) de moştenitori şi gradul
de rudenie cu cel care lasă moştenirea. Aşadar, folosind cele două mijloace tehnice,
legiuitorul a recurs, pe de o parte, la stabilirea unei ordini de preferinţă între diferitele
categorii de rude (clasa de moştenitori), iar pe de altă parte, la limitarea vocaţiei
succesorale prin restrângerea cercului rudelor chemate la moştenire (gradul de rudenie) în
cadrul aceleiaşi clase.
446
După cum rezultă din dispoziţiile art. 45 din C. familiei: „Rudenia este legătura
bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un descendent comun.
În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în cel de al doilea în linie
colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.” (Subl. ns.)
De asemenea, art. 659 C. civil prevede că: „succesiunile sunt deferite copiilor şi
descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor sale colaterale…”
Clasa sau ordinul. Legiuitorul împarte pe moştenitori în mai multe grupe,
denumite clase sau ordine, chemate la moştenire într-o anumită ordine, după o ierarhie
preferată de lege. Adică ordinea cu care ele vin la rând.
Codul civil român în art. 669-675 împarte rudele defunctului în patru clase de
moştenitori, care sunt enumerate în următoarea ordine de preferinţă:
a) clasa descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi,
etc), la infinit fără limită de grad;
b) clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului, din căsătorie şi din afara
căsătoriei) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii
acestora);
c) clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii defunctului etc);
d) clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, precum şi verii primari ai
defunctului).
Deosebit de clasele de moştenitori enumerate de Codul civil, între moştenitorii
legali figurează şi soţul supravieţuitor, chemat la moştenire de legea nr. 319/1944. Soţul
supravieţuitor este chemat la moştenirea defunctului în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori, având un drept distinct.
În cazul când nu există moştenitori din niciuna din cele patru clase de moştenitori
şi nu există nici soţ supravieţuitor al defunctului, iar defunctul nu a dispus în mod valabil
de bunurile sale nici prin testament, moştenirea devine vacantă şi se cuvine statului
potrivit art. 680 C. civil.
Gradul de rudenie. Ordinea în care rudele din aceeaşi clasă sunt chemate la
moştenire este determinată de gradul de rudenie, prin care se înţelege intervalul ce
447
desparte două naşteri sau generaţii. Gradul de rudenie care este distanţa între două rude
măsurată pe linia legăturii de rudenie, care se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor) care despart două rude;
astfel fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al
doilea şi aşa mai departe. Câte generaţii, tot atâtea grade de rudenie conform adagiului
Tot sunt gradus, quot sunt generationes.
b) în linie colaterală, se numără naşterile urcând de la una dintre rude până la
ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta la cealaltă rudă (art. 46 C. familiei);
astfel fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea; verii
primari în gradul al patrulea.
Din raţiunile arătate vocaţia succesorală este limitată. Prin legea din 28 iunie 1928
şi apoi prin legea nr. 319/1944, cercul rudelor chemate la moştenire a fost restrâns, în
linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv. Teoretic, nici o limitare nu există în linie
dreaptă, dar aici legile naturii (care, dau o limită vieţii umane), fac abstracţie de legile
făcute de societate şi impun o limitare firească, care este de fapt durata vieţii fiecărui om.
Vocaţia legală la moştenire este bazată pe principiul reciprocităţii, în virtutea
căruia, o persoană are vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de o altă persoană,
atunci şi aceasta din urmă, are vocaţie la prima. De exemplu, copilul are vocaţie la
moştenirea părintelui său dar şi invers, părintele îl moşteneşte pe copil, dacă este cazul, în
concurs cu alţi moştenitori. Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale nu este aplicabil
în cazul statului şi nici al persoanelor juridice. Aceasta pentru că statul şi persoanele
juridice nu pot fi moştenite. Patrimoniul persoanei juridice poate face obiect al moştenirii,
dar numai în măsura în care aparţine persoanei fizice decedate. Şi atunci pe drept cuvânt
vorbim de moştenirea persoanei fizice, pentru că niciodată persoana juridică nu
decedează în înţelesul dreptului succesoral.
Rudenia stabilită pe “grade” are loc după numărul de generaţii care despart două
rude.
448
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste
principii.
1. Enumerarea principiilor
În temeiul legii sunt chemate la moştenire rudele defunctului şi alături de ele soţul
supravieţuitor, iar în lipsa acestora statul, pe baza a trei principii: principiul chemării la
moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de
rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire.
2. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de
moştenitori legali
Printr-o clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care, ca atare, adică în
mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din
categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria
chemată.
Codul civil stabileşte 4 clase de moştenitori:
- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă: copii nepoţi, strănepoţi ai
defunctului, fără limită de grad;
- clasa a II-a a ascendenţilor privilegiaţi: (părinţi) şi colateralilor privilegiaţi
(fraţi, surori şi descendenţiilor până la gradul 4 de rudenie, inclusiv);
- clasa a III-a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, fără limită de grad);
- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuşi, veri, fraţii surorile
bunicilor).
Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, nefiind posibilă venirea
concomitentă la moştenire a rudelor din două clase de moştenitori, cu excepţia
exherendării prin testament a tuturor moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia
erau rezervatari, caz în care se vor întâlni la moştenire rude din două clase de moştenitori.
Soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul dar vine la moştenire în concurs cu
orice clasă chemată la moştenire.
3. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă
449
Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad
înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad; ex: copiii înlătură de la moştenire
pe nepoţi. Cu alte cuvinte vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde
de apropierea gradului de rudenie.
Excepţii:
- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau
surorile defunctului şi descendenţii lor;
- reprezentarea succesorală.
4. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad
chemate la moştenire
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de
acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
Excepţii:
- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de
acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
- dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi proveniţi
din părinţi diferiţi, între ei şi dacă este cazul între descendenţii lor, moştenirea nu se
împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai
între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă parte pe
ambele linii.
450
Dreptul de moştenire al rudelor defunctului
Noţiune
Persoanele chemate de lege la moştenire sunt rudele şi soţul supravieţuitor al
celui care lasă moştenirea.
Rudenia cu defunctul constituie principalul izvor pentru vocaţia succesorală
legală.
Rudele chemate la moştenire pot fi: descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi; ascendenţii ordinari şi, în sfârşit colateralii ordinari.
Clasa întâi de moştenitori legali - a descendenţilor.
Prin descendenţi se înţelege copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din
căsătorii diferite (art. 669 C. civil). Această clasă (ordin) este alcătuită din copiii
defunctului şi urmaşii acestora (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) fără deosebire de sex şi
indiferent de ordinea naşterilor.
Copiii şi ceilalţi descendenţi ai defunctului chemaţi la moştenire sunt, în mod
obişnuit, din căsătorie; ei au vocaţie succesorală indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie
sau din căsătorii diferite.
Fac parte din aceeaşi clasă şi copiii din afara căsătoriei, cu condiţia ca filiaţia să fi
fost stabilită faţă de defunct potrivit legii (art. 63 C. familiei). Codul familiei consacră
principiul deplinei egalităţi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Regimul
legal aplicabil este acelaşi şi în consecinţă, are aceeaşi chemare succesorală, fără a se face
vreo deosebire între moştenirea lăsată pe linie paternă şi moştenirea lăsată pe linie
maternă. Faptul procreaţiei dă naştere dreptului la moştenire atât în privinţa succesiunilor
lăsate de mamă şi rudele acesteia, cât şi în privinţa moştenirii lăsate de tată şi de rudele
acestuia.
Alături de copiii din căsătorie, şi cei din afara căsătoriei fac parte din clasa
descendenţilor şi copiii adoptaţi. Dreptul român, în art. 75 din C. familiei prevede că
adoptatul dobândeşte faţă de adoptator, prin efectul adopţiei, aceleaşi drepturi ca acelea
pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Astfel, ca şi copilul, din afara
căsătoriei, adoptatul este asimilat cu copilul din căsătorie şi în ce priveşte dreptul la
451
moştenirea rămasă de pe urma adoptatorului, fără a deosebi după cum acesta lasă sau nu
o posteritate cu calitatea de moştenitori.
Astfel, persoana care lasă moştenirea este adoptatorul; în ambele cazuri;
adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire. Dacă adopţia a fost consimţită de
copilul defunctului ori de descendentul acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală
numai dacă adopţia este cu efecte depline.
În cazul în care, persoana care lasă moştenirea este rudă firească a adoptatului, se
pot ivi două situaţii, după cum este vorba de adopţia cu efecte depline sau cu efecte
restrânse.
În prima situaţie, nu pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte depline,
deoarece legăturile de rudenie cu rudele fireşti încetează.
În a doua situaţie, pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
întrucât adoptatul păstrează legăturile de rudenie în familia firească, astfel că el şi
descendenţii lui vor avea vocaţie succesorală faţă de ascendenţii fireşti.
În toate cazurile, adopţia va produce efecte numai dacă a fost făcută în scopul şi
cu finalitatea prevăzută de lege, adică de a crea legături de rudenie în interesul celui
adoptat şi nu doar cu scopul de a moşteni.
Drepturile la moştenire ale descendenţilor se caracterizează prin aceea că dacă
vin singuri, au vocaţie la întreaga moştenire.
Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I, fiecare
va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete). Tot astfel se procedează
dacă sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi în grad subsecvent, care nu vin prin
reprezentare.
În schimb, dacă descendenţii de gradul II şi următorii vin la moştenire prin
reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, după caz, principiul egalităţii
aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină. Descendenţii mai îndepărtaţi în
grad şi care nu beneficiază de reprezentare sunt excluşi de la moştenire.
Dacă deodată cu descendenţii la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, se stabileşte mai întâi cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între
descendenţi după regulile sus-arătate.
452
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor rezultă din
dispoziţiile art. 653, 669, 751 şi 841 C. civil, astfel:
a) - descendenţii sunt moştenitori sezinari, ei au posesiunea de drept a titlului de
moştenitor, având posibilitata de a intra în stăpânirea efectivă a moştenir ii. Aceasta
presupune că înainte de eliberarea certificatului de moştenitor descendenţii au dreptul să
stăpânească bunurile moştenirii fără altă formalitate (art. 653 C. civil);
b) - descendenţii sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că ei beneficiază,
în puterea legii de o parte din moştenire denumită rezervă, peste care cel care lasă
moştenire este oprit să facă liberalităţi inter vivos (donaţii) sau mortis causa (legate
testamentare) sub sancţiunea reducerii acestora în limita calităţii disponibile (art. 841,
842 C. civil);
c) - descendenţii pot veni la moştenire atât în nume propriu cât şi (sau) prin
reprezentare (art. 669 C. civil);
d) – descendenţii, atunci când vin mai mulţi la moştenire, aceştia au unii faţă de
alţii obligaţia de raport, adică să readucă la masa succesorală donaţiile primite de la
defunct –direct sau indirect- de la cel care lasă moştenirea, cu excepţia cazului când
donaţia s-a făcut expres cu scutire de raport (art. 751 C. civil).
Clasa a II-a de moştenitori – a ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor
privilegiaţi
Această clasă de moştenitori este o clasă mixtă, ea cuprinzând ascendenţi şi
colaterali ai defunctului care se numesc privilegiaţi întrucât sunt preferaţi altor ascendenţi
şi altor colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele următoare de
moştenitori.
Clasa mixtă a ascendenţilor şi a colateralilor privilegiaţi urmează la succesiune în
lipsa descendenţilor, sau, dacă aceştia au renunţat la moştenire sau au fost declaraţi
nedemni.
Ascendenţii privilegiaţi. Conform art. 671 C. civil, ascendenţii privilegiaţi sunt
părinţii defunctului: tatăl şi mama, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.
Prin părinţi, trebuie să înţelegem pe cei trecuţi la rubrica corespunzătoare din
actul de naştere al celui care lasă moştenirea, la data morţii, pentru că asupra maternităţii
sau paternităţii copilului pot să apară modificări în timpul vieţii acestuia, care sunt puse
453
în acord cu realitatea în cele mai frecvente cazuri prin hotărâre judecătorească
irevocabilă. Din textele codului civil (art. 670, 671-673 şi 678) rezultă neîndoielnic că
priveşte pe părinţii din căsătorie şi pe mama din afara căsătoriei. Textele enunţate nu
conferă expres tatălui din afara căsătoriei vocaţie la moştenirea lăsată de copilul său; în
prezent, faţă de prevederile art. 63 din C. familiei, dreptul acestuia nu mai poate fi
contestat, controversa pe această temă din literatura juridică este stinsă (lipsită de
actualitate)
Asimilarea deplină a drepturilor copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie
(art. 63 C. familiei), consacrarea indirectă a vocaţiei succesorale (art. 106 C. familiei),
principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale sunt argumente care converg pentru
recunoaşterea dreptului tatălui din afara căsătoriei la moştenirea copilului său. Dacă se
dovedeşte că recunoaşterea de paternitate a tatălui s-a făcut pro causa, adică cu scopul
exclusiv pentru a da naştere vocaţiei succesorale, această recunoaştere este lovită de
nulitate.
O concluzie similară se impune şi în legătură cu vocaţia succesorală a
adoptatorului la moştenirea lăsată de cel adoptat, în cazul în care nu sunt descendenţi sau
aceştia au renunţat sau nu pot să vină la moştenire.
În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul devenind rudă cu adoptatorul şi
rudele acestuia, vocaţia adoptatorului este în afara oricărei discuţii, ca şi în rudenia
firească.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse (adopţii încuviinţate până în anul 1997)
părerile autorilor sunt împărţite, o parte a literaturii juridice contestând vocaţia
adoptatorului pe motiv că raporturile de rudenie ale adoptatului cu familia firească nu au
încetat, adopţia făcându-se exclusiv în interesul celui adoptat.
Opinia majoritară, considerată justă, apreciază că adoptatorul are vocaţie
succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse,
având în vedere că raporturile de rudenie create sunt aceleaşi fără deosebire de felurile
adopţiei şi, în fine, vocaţia este impusă de principiul reciprocităţii vocaţiei moştenirii
legale.
454
a) În privinţa moştenirii în cadrul acestei clase de moştenitori, trebuie să facem
deosebire după cum ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire, pe de o parte, şi dacă
aceştia vin împreună (în concurs) cu colateralii privilegiaţi, pe de altă parte, astfel:
Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (tatăl
şi mama acestuia), moştenirea se împarte în mod egal, dacă vin în concurs, sau dacă este
un singur părinte acesta culege întreaga avere succesorală (art. 670 alin. 2 C. civil). În
cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul vine la moştenire alături de părinţii fireşti,
care se află în viaţă la data deschiderii moştenirii.
Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună (în concurs) cu colateralii
privilegiaţi sau descendenţii acestora, fiind vorba de aceeaşi clasă de moştenitori,
întinderea drepturilor se va stabili în felul următor:
a/1) - dacă există un singur părinte, el va primi ¼ din moştenire, diferenţa de ¾
va reveni colateralilor privilegiaţi care o vor împărţi în mod egal;
a/2) - dacă există ambii părinţi, aceştia vor primi ½ parte din moştenire împreună
(fiecare o pătrime), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de
numărul acestora, care o vor împărţi în mod egal;
a/3) - dacă la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (cu efecte
restrânse), aceştia toţi, împreună vor culege tot ½ parte din moştenire, pe care o vor
împărţi egal între ei, iar cealaltă jumătate ½ parte va reveni colateralilor privilegiaţi, care
la fel va fi împărţită în mod egal între ei;
a/4) - dacă alături de casa II de moştenitori, este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia, apoi se împarte restul între
moştenitorii din clasa II, după criteriile arătate.
b) Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele
caractere juridice:
b/1) - ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Nu se
poate pune problema de a veni la moştenire prin reprezentare sau să fie reprezentaţi în
caz de predeces, pentru că s-ar contraveni ordinii fireşti a devoluţiunii succesorale legale
şi ar fi un non-sens juridic;
455
b/2) - ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari, rezerva lor fiind mai
mică decât a clasei descendenţilor;
b/3) - ascendenţi privilegiaţi sunt moştenitori sezinari.
Colateralii privilegiaţi. În categoria colateralilor privilegiaţi sunt cuprinşi fraţii şi
surorile defunctului precum şi descendenţii acestora, până la gradul IV de rudenie cu
defunctul inclusiv (nepoţii şi strănepoţii de frate şi soră).
La rândul lor, prin fraţi şi surori înţelegem pe cei din căsătorie (din aceeaşi
căsătorie sau din căsătorii diferite), din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele
adoptatorului şi, prin urmare, nici cu descendenţii săi, deci nu există nici vocaţie
succesorală.
a) În privinţa împărţirii moştenirii între colateralii privilegiaţi, cota succesorală
este diferită după cum fraţii şi surorile sau descendenţii lor vin singuri la moştenire sau în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (ultima ipoteză a fost analizată):
a/1) - dacă vin singuri colateralii privilegiaţi culeg întreaga moştenire, iar dacă
vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi vor primi ¾ sau ½ după cum vin în concurs cu
unul, respectiv cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Mai mulţi ascendenţi
privilegiaţi, după cum am analizat, apar la adopţie cu efecte restrânse.
a/2) - dacă vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului cota
parte cuvenită acestuia va fi aplicată (imputată) cu întâietate şi diferenţa se cuvine
colateralilor privilegiaţi.
O situaţie aparte se iveşte atunci când vin la moştenire fraţi sau surori născuţi din
căsătorii diferite. Fraţii şi surorile pot fi de 3 categorii: fraţi buni ori primari, adică fraţi
cu defunctul şi după mamă şi după tată; fraţi consanguini, adică fraţi numai după tată, şi
fraţi uterini, adică fraţi numai după mamă.
Regula generală este că moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi, se
împarte între fraţii şi surorile defunctului în mod egal – pe capete-, fiind în conformitate
cu principiul egalităţii care funcţionează între moştenitorii de grad egal.
Dacă fraţii şi surorile sunt reprezentaţi de descendenţii lor, aceştia vin la
moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, moştenirea se împarte pe
tulpini şi pe subtulpini.
456
Prin abatere de la regula genera lă arătată este împărţeala pe linii, care are loc
atunci când fraţii şi surorile care vin la moştenirea lui de cujus, nu provin din aceiaşi
părinţi, adică sunt fraţi (sau surori) cu defunctul din părinţi diferiţi, pe linie paternă
(consangvină) sau maternă (uterină).
Schema alăturată este edificatoare asupra regulilor transmiterii moştenirii pe linii.
Procedeul tehnic este că moştenirea se divide în două părţi egale (una pe linie
paternă şi una pe linie maternă). Fraţii buni, primari (provenind din aceiaşi părinţi –tată
sau mamă- cu defunctul) vin la moştenire în ambele linii, deci şi după mamă şi după tată.
Fraţii şi surorile, care sunt rude cu defunctul numai după tată (consangvini) sau
numai după mamă (uterini), vin la moştenire numai pe o singură linie, deci vor culege
mai puţin decât fraţii buni, adică jumătate.
La împărţirea pe linii, fraţii buni vor culege o parte mai mare, decât fraţii care vin
pe o singură linie, fie paternă, fie maternă. Împărţirea pe linii este o excepţie de la
principiul potrivit căruia în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi
egale.
De exemplu, la moartea lui A există ca moştenitori: B frate bun cu defunctul (atât
după mamă cât şi după tată), C frate consangvin (numai după tată), D frate uterin (numai
după mamă). Moştenirea decedatului A de 8 milioane lei (cota de 8/8) se va împărţi:
jumătate (4/8) pe linie paternă şi jumătate (4/8) pe linie maternă. Fratele bun B va
Secunda Primus Defunct Tertius
sora consanguină frate bun
1/2 din moştenire
frate uterin
1/4 din moştenire
1/4 din moştenire
Tatăl Mama
457
moşteni în ambele linii (2/8 x 2 = 4/8), va culege jumătate din moştenire; ceilalţ i fraţi, C
şi D, moştenesc fiecare în linia sa (fie paternă, fie maternă) şi va culege fiecare câte un
sfert din moştenire (1/4 = 2/8 din întreg). Partea lor cumulată este egală cu a fratelui bun.
Împărţeala pe linii este prevăzută de art. 674 C. civil şi vizează textual numai
ipoteza în care colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi numai
dacă fraţii şi surorile sunt din “căsătorii diferite”, însă pe drept cuvânt s-a reţinut în
doctrina juridică că ea se aplică şi atunci când moştenirea se împarte numai între
colateralii privilegiaţi, când se iveşte ipoteza că sunt din categorii diferite. La fel, deşi
textul nu prevede expres, împărţeala pe linii este aplicabilă şi descendenţilor din fraţi şi
surori, indiferent dacă ei vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.
b) În ce priveşte caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
privilegiaţi, din dispoziţiile textelor arătate ale codului civil rezultă următoarele:
b/1) - colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu.
Excepţia o constituie descendenţii lor, care pot veni la moştenire şi prin reprezentare;
b/2) - colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;
b/3) - colateralii nu sunt sezinari;
b/4) - colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Clasa a III-a de moştenitori legali – ascendenţii ordinari.
Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două clase, deja analizate, sau
aceştia nu vor să moştenească renunţând, sau dacă nu pot (fiind declaraţi nedemni sau
exheredaţi), legea cheamă la moştenire pe ascendenţii ordinari, care sunt alţii decât
părinţii: bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc. fără limită de grad, limitare care însă
practic există din cauze naturale.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei, din rudenia civilă
rezultată din adopţia cu efecte depline. Dacă adopţia a fost cu efecte restrânse, vin la
moştenie ascendenţii ordinari din rândul rudelor fireşti.
Ascendenţii ordinari vin la moştenire indiferent de sex şi de linie, moştenirea
atribuindu-se cu respectarea principiului proximităţii gradului de rudenie, cei de grad egal
au drept la părţi egale din moştenire (art. 670 C. civil). Spre exemplu, dacă după defunct
au rămas doi bunici şi un străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici (gradul II),
458
care împărţind în cote egale de câte ½ parte întreaga moştenire, vor înlătura de la
moştenire pe străbunic –rudă de gradul al treilea pe linie ascendentă cu defunctul.
Dacă alături de ascendenţii ordinari, la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce i se cuvine acestuia şi apoi restul se împarte
potrivit celor două principii: al proximităţii gradului de rudenie şi cel al egalităţii în
cadrul aceluiaşi grad.
Dreptul la moştenire al clasei ascendenţilor ordinari are următoarele caractere
juridice:
-ascendeţii ordinari pot veni la moştenire exclusiv în nume propriu ;
-ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
-ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, caracter juridic ce rezultă din
faptul că sunt rude în linie directă.
Clasa a IV-a de moştenitori legali – colateralii ordinari.
În clasa colateralilor ordinari sunt cuprinşi de codul civil: unchii şi mătuşile, verii
primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului.
Potrivit art. 675 C. civil, dacă nu există nici un succesibil din primele trei clase
sau dacă aceştia sunt renunţători sau declaraţi nedemni, moştenirea este culeasă de
colateralii ordinari, adică colateralii care nu sunt fraţi sau surori cu defunctul sau
descendenţi ai acestora.
La rândul lor, colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în
cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultată din adopţie. Nu se poate pune
problema adopţiei cu efecte restrânse, când colateralii ordinari vor fi recrutaţi din rândul
rudelor fireşti.
Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari se face potrivit principiului
proximităţii gradului de rudenie, unchii şi mătuşile (rude de gradul III) înlătură de la
moştenire pe verii primari şi fratele sau sora bunicilor defunctului (rude de gradul IV).
Între colateralii ordinari chemaţi la moştenire care sunt de grad egal se aplică principiul
egalităţii prevăzut de art. 675 C. civil. În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este
459
aplicabilă împărţeala pe linii, pentru că aceasta vizează numai împărţirea între fraţii şi
surorile defunctului şi descendenţii lor (art. 674 C. civil).
De exemplu, potrivit principiului egalităţii, dacă nu există unchi sau mă tuşi,
atunci verii primari şi fratele bunicului, vor împărţi moştenirea în mod egal.
Dacă alături de colateralii ordinari, la moştenire vine cu vocaţie şi soţul
supravieţutor al defunctului, se stabileşte mai întâi, cota parte ce se cuvine acestuia şi
restul se împarte între colateralii ordinari după regulile arătate.
Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari are următoarele caractere juridice:
-colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu ( nu şi prin
reprezentare);
-colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;
-colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;
-colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare din
clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele 4 clase
Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar
concurează cu orice clasă chemată la moştenire. Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la
moştenire, dar nici nu înlătura de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă
fac ele parte.
Legea 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cota parte din masa succesorală a
cărei mărime variază în funcţie de clasa sau subclasa de moştenitori cu care vine în
concurs (art.1):
- în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la ¼ din moştenire;
- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la
moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;
460
- dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, el culege ½ din
moştenire;
- în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa III) sau cu colateralii ordinari (clasa a
IV-a), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la ¾ din moştenire;
- în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă
succesorală.
Stabilirea cotei soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor
moştenitorilor cu care concurează.
Lipsa rudelor influenţează câtimea soţului supravieţuitor numai dacă este totală,
în cadrul clasei sau subclasei cu care vine la moştenire.
Ipoteza bigamiei sau poligamiei
În cazul existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi
succesorale în calitate de soţi supravieţuitori, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau
poligam, sau cota-parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului
supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de nmoştenitori legali, se împarte în mod egal
între soţul din căsătoria valabilă şi soţul sau soţii inocenţi din căsătoria sau căsătoriile
nule, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă.
Ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de
moştenitori legali
Această problemă se pune numai în caz de exherendare a unor moştenitori legali,
rezervatari. Soluţia problemei constă în stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi
a rezervei lui dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care
concurează. Ex: dacă concurează cu descendentul exherendat şi cu moştenitorii din clasa
a II-a, cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de ¼, restul moştenirii, după
scăderea şi a rezervei exherendatului va reveni moştenitorului sau moştenitorilor din
clasa a II-a.
La fel se va proceda şi dacă va concura cu subclasele de moştenitori făcându-se
aplicarea, după caz, a art.1, lit. b şi c, din Legea 319/1944.
Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi
micşorarea,în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori.
461
Cota parte din moştenire, recunoscută soţului supravieţuitor, modifică
(micşorează) implicit şi inevitabil părţile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în
concurs.
Astfel în prezenţa soţului supravieţuitor, celelalte clase de moştenitori legali cu
care acesta vine în concursa la moştenire, împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu
moştenirea întreagă ci doar cota rămasă din moştenire după defalcarea cotei cuvenite
soţului supravieţuitor. Deci, partea soţului supravieţuitor, prevăzută de legea 319/1944 se
impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu
care concurează, fără a se admite vreo excepţie.
Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (nu poate
reprezenta şi nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor sezinar, în schimb este
moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului este obligat şi
la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.
Dreptul la moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă
1. Sediul materiei
Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor, dacă vine la moştenire
în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV – va moşteni, în afară de partea sa
succeosorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de
nuntă.
2. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
a) Condiţii speciale
Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-a folosit
împreună cu soţul decedat, modificându-I-se condiţiile sale de viaţă, legea recunoaşte în
afară de parte sa succesorală din celelalte bunuri care I se cuvine în concurs cu diferitele
clase de moştenitori legali, un drept special de moştenire privind mobilele şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice, dacă sunt respectate următoarele condiţii
462
1) Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii
defunctului
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire fie şi cu un singur descendent al
defunctului aceste bunuri se include în masa succesorală şi se împart ca şi celelalte bunuri
ale moştenirii, conform legii.
În schimb dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasele II – IV de
moştenitori legali, aceste bunuri vor fi culese de el peste cota sa succesorală din celelalte
bunuri.
2) Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donaţii
sau legate
Legiuitorul a avut în vedere prin conferirea acestui drept special de moştenire, nu
totalitatea bunurilor gospodăriei casnice ci numai partea soţului decedat din astfel de
bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din această
categorie. Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor precum şi partea sa din bunurile
comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte
din masa succesorală.
Este însă posibil ca defunctul să fi dispus prin donaţii sau legate de partea sa din
aceste bunuri, ipoteză în care ele nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul
supravieţuitor. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind
rezervatar în privinţa acestor bunuri, cu condiţia însă a nu fi încălcată rezerva legală a
soţului supravieţuitor.
Soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire numai dacă
defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri. Dacă a dispus
numai de o parte din ele, soţul supravieţuitor va culege restul bunurilor din această
categorie.
Dreptul special de moştenire nu se pierde dacă soţul supravieţuitor a dat la o parte
sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice.
În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor
supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice urmează a se
face în funcţie de afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei
casnice.
463
b) Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice; bunuri care
nu intră în această categorie.
Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care
serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, aparatul radio etc.) şi
obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice
(obiectele de menaj, maşina de gătit şi de spălat rufe, frigiderul etc.) şi care au fost
afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor, chiar dacă nu satisfac o necesitate ci
numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor.
Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice;
- bunuri care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul
gospodăriei casnice propriu zise: automobilul, motocicleta, pianul etc., bunurile necesare
exercitării profesiei sau meseriei soţului, obiecte care prin valoarea lor deosebită depăşesc
înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;
- bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice;
- bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, textul legii vizând obiectele
gospodăriei casnice iar nu bunurile gospodăreşti în general, iar includerea acestor bunuri
în rândul celor vizate de art.5 din Legea 319/1944 ar fi excesivă şi inechitabilă.
c) Natura juridică a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor
S-a considerat multă vreme că soţul supravieţuitor culege bunurile prevăzute de
art.5 din Legea 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu particular) prezumat. Aşa încât
fiind un legat prevăzut de lege este supus regimului liberalităţilor testamentare.
Începând cu anul 1968 practica a adopta o altă concepţie potrivit căreia dreptul
special la moştenire a soţului supravieţuitor este tot un drept de moştenire legală, dar
afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinaţie specială. Această ultimă
concepţie este susţinută şi de doctrină care afirmă ca ea este cea mai justă şi mai
corespunzătoare nevoilor practice.
3. Darurile de nuntă
Art.5 din Legea 319/1944 menţionează alături de mobilele şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice şi darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale derogatorii, pentru
acestea din urmă. Rezultă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi
în privinţa darurilor de nuntă.
464
Deosebiri
Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la
celebrarea căsătoriei, indiferent dacă aceste daruri au fost făcute în comun soţilor sau
numai unuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt şi indiferent dacă
aceste bunuri au fost sau nu afectate gospodăriei comune.
În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de specialitate se mai
fac două precizări de amănunt pentru darurile de nuntă:
- darurile făcute numai defunctului se contopesc în patrimoniul lui şi fac obiectul
moştenirii de drept comun, împreună cu celelalte bunuri ale sale;
- darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul supravieţuitor se
dobândesc de către acesta din urmă în baza art.5 din Legea 319/1944.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
Noţiune
În timpul convieţuirii soţul care locuieşte în locuinţa proprietatea exclusivă a
celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. Prin asimi lare, art.4 din Legea
319/1944 a prevăzut că soţul supravieţuitor are în momentul deschiderii moştenirii, în
afară de celelalte drepturi succesorale, un drept de abitaţie asupra casei de locuit (dacă
aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie).
De menţionat că dreptul soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii
cu care acesta mai vine în concurs la moştenire.
Condiţii
Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează
obiectul dreptului de abitaţie;
- să nu aibă altă locuinţă proprie;
- să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul în
care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu
poate avea în plus şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate;
465
- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa
succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat, exclusiv sau comună cu alte persoane;
dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alţii (comoştenitori) dreptul de
abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor şi nu în raport cu cota parte
dobândită prin moştenire;
- defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate fi înlăturat de defunct
fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar asupra acestuia (decât în raport cu
drepturile prevăzute de art.1 din Legea 319/1944).
Caractere juridice
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin:
- este un drept real ce are ca obiect o casă de locuit;
- este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune sau până la
recăsătorirea soţului supravieţuitor, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii;
- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau
grevat în favoarea altei persoane; Moştenitorii au dreptul de a cere restrângerea dreptului
de abitaţie şi de asemenea ei au dreptul să procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă
parte, în caz de neînţelegere dintre ei hotărând instanţa;
- este cu titlu gratuit, în sensul că pe timpul cât se bucură de acest drept soţul
supravieţuitor nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este proprietarul
locuinţei.
466
F.3. Moştenirea testamentară. Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.
Testamentul autentic. Legatul. Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii
Noţiunea de testament
Definiţia testamentului
Testamentul este un act revocabil, prin care testatorul dispune, pentru timpul
încetării sale din viaţă, de tot sau în parte din avutul său (art. 802 C.civ.).
Caractere juridice
Testamentul este un act juridic, unilateral, solemn, esenţialmente persona l şi
revocabil.
a) Testamentul este un act juridic
Este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu
intenţia de a produce efecte juridice şi ca atare pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor.
b) Testamentul este un act juridic unilateral
Voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului
şi înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul
deschiderii succesiunii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la
legat.
c) Testamentul este esenţialmente personal
El nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului lega l.
Dacă testatorul are capacitatea de a testa el o va face personal, iar dacă nu are această
capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Din
caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului reiese şi caracterul lui
individual, în sensul necesităţii ca acesta să reprezinte voinţa unei singure persoane, legea
interzicând ca mai multe persoane să testeze prin acelaşi act.
d) Testamentul este un act juridic solemn
Testamentul trebuie încheiat într-una din formele stabilite de lege, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte
467
Dacă legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai
la moartea testatorului. Prin urmare condiţiile de valabilitate a testamentului se apreciază
raportat la momentul întocmirii sale, în schimb efectele care le produc dispoziţiile sale,
raportat la momentul morţii testatorului.
f) Testamentul este un act esenţialmente revocabil
Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral
dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a
revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa valabil la acest
drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege.
Cuprinsul testamentului
Legate şi alte manifestări de voinţă
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziţii
referitoare la patrimoniul succesoral (legate universa le sau cu titlu universal) sau la
bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular).
Alături de legate testamentul poate cuprinde şi alte manifestări de voinţă ale
defunctului, cum ar fi:
- exherendări (dezmoşteniri);
- numirea de executor testamentar;
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali;
- revocarea, parţială sau totală, a unui testament anterior ori retractarea revocării
anterioare;
- partajul de ascendent;
- recunoaşterea filiaţiei;
- alte dispoziţii de ultimă voinţă: privitoare la funeralii şi îngropare, recunoaşterea
unei datorii etc.
Consecinţele teoriei actelor juridice de sine stătătoare, îmbrăcate în forma
testamentară
Având în vedere faptul că testamentul pe lângă legate poate cuprinde şi dispoziţii
de altă natură ce nu vizează transmiterea patrimoniului succesoral, s-a ajuns la concluzia
potrivit căreia dacă un testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură
468
diferită, ne aflăm în faţa a două sau mai multe acte juridice deosebite, întrunite sub forma
unui testament. De aici următoarele consecinţe :
- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare în
parte, deoarece este posibil ca un act să fie nul, fără să atragă nulitatea celorlalte;
- revocarea unor dispoziţii testamentare printr-un testament ulterior, poate
produce efecte chiar dacă celelalte dispoziţii ale testamentului revocator ar fi ineficace,
dacă dispoziţia revocatorie este valabilă şi testamentul care o conţine nu este nul în
întregime;
- forma testamentară fiind comună, viciile de formă se răsfrâng asupra tuturor
dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de validitatea testamentului;
- recunoaşterea unui copil printr-un testament se distinge de celelalte dispoziţii
deoarece este un act irevocabil şi produce efecte imediat. Validitatea actului de
recunoaştere nu depinde de validitatea testamentului dacă condiţiile speciale prevăzute de
lege pentru recunoaştere sunt îndeplinite; ex: recunoaşterea făcută printr-un testament
autentic conjunctiv, nul de drept, este valabilă deoarece s-a făcut prin act autentic.
Interpretarea conţinutului testamentului
Dacă testamentul nu exprimă suficient de clar voinţa testatorului , instanţa este
chemată să interpreteze conţinutul acestuia.
Legea nu stabileşte reguli de interpretare decât referitor la legatul care are ca
obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate
mijlocie. Aşa fiind se admite că sunt aplicabile, în mod corespunzător şi în această
materie regulile care guvernează interpretarea contractelor.
Aspecte care trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării
testamentelor:
- interpretarea testamentelor trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală a
testatorului nu după sensul literal al termenilor;
- intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi
numai în mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare;
- în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali iar nu
a legatarilor;
469
- clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul care rezultă din actul întreg.
Condiţii de validitate
Formele testamentare; ordinare; extraordinare.
Legea prevede ad solemnitatea, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite forme
testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea produce
efecte juridice.
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare: testament
olograf, autentic şi secret), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare,
numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când
testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme
de testamente, special prevăzute de lege.
Enumerarea condiţiilor generale de formă
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare legea consacră două
condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: forma scrisă şi forma
actului separat.
Forma scrisă
Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări
excepţionale, în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în forma scrisă. Forma
scrisă este condiţie a valabilităţii testamentului.
Întregul conţinut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă testamentară,
valabil întocmită, nefiind permis actul per relationem. Numai pentru descoperirea
adevăratului înţeles al unei dispoziţii cuprinse în testamentul valabil încheiat se pot folosi
dovezi extrinseci, iar nu pentru a constata dispoziţii necuprinse în testament.
În cazul în care testamentul întocmit în forma legală nu poate fi prezentat de către
cel interesat deoarece a fost distrus pierdut sau dosit, se admite folosirea oricăror mijloace
de probă pentru dovedirea cuprinsului înscrisului ce nu poate fi prezentat, deci trebuie
dovedit:
470
- că testamentul a existat, fiind legal întocmit; dacă imposibilitatea prezentări se
datorează pârâtului se prezumă relativ existenţa testamentului;
- dispariţia sau distrugerea testamentului;
- conţinutul pretins al testamentului.
Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv
Legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act, una
în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane. Asemenea testamente numite
conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter
contractual şi deci irevocabil prin voinţa unilaterală.
Testamentul nu va fi conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe
aceeaşi coală de hârtie, dacă actele de dispoziţie sunt distincte, valabile în sine şi semnate
separat.
Dacă testamentele sunt separate vor fi valabile chiar dacă conţin dispoziţii
reciproce şi interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui testament atrage ţi
revocarea celuilalt.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă: regula, limitări şi derogări.
Nerespectarea condiţiilor generale ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de
formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută,
constatarea nulităţii putând fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.
Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări
- acoperirea, după moartea testatorului, a nulităţii pentru vicii de formă prin
confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a actului de către moştenitorii legali sau
alţi reprezentanţi ai testatorului, dacă ratificarea, confirmarea sau executarea sunt făcute
în cunoştinţă de cauză;
- sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care potrivit legii pot
fi făcute şi în altă formă decât cea testamentară;
- testamentul autentic sau mistic şi testamentele privilegiate, nule pentru vicii de
formă, sunt valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de formă
prevăzute de lege pentru acesta (scris, datat şi semnat de mâna testatorului);
471
- dacă testamentul s-a făcut sub incidenţa altor legi ori în străinătate sau de către
străini, regulile de formă se apreciază diferit, aplicându-se sub aspectul formei regula
tempus regit actum, în plan spaţial aplicându-se principiul locus regit actum;
- interzicerea testamentului conjunctiv nu este o reglementare de ordine publică.
Testamentul autentic
Noţiune şi reglementare
Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere, a fost
învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă
autentică de către notarul public (art.860 C.civ şi art.65 din Legea 36/1995).
Avantaje şi inconveniente
Testamentul autentic prezintă avantajele:
- în această formă pot testa şi persoanele care nu pot să scrie sau să citească sau
persoanele care din cauza boli sau alte cauze nu pot semna;
- contestarea testamentului autentic este mai anevoioasă, actul autentificat are
autoritate publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze
contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare de natură a genera procese inutile;
- testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, sarcina dovezii
revenind celui care- l contestă;
- un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial, astfel încât nu poate
fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate;
- dacă testamentul dispare se poate obţine cu uşurinţă un duplicat.
Testamentul autentic prezintă următoarele dezavantaje :
- presupune anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea
formalităţilor de autentificare;
- nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă (inconvenient existent doar
teoretic).
Autentificarea testamentelor
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa exclusivă
a notarilor publici.
472
Teritorial competenţa de autentificare a testamentelor este generală.
Testamentul care urmează a fi autentificat poate să fie redactat, după indicaţiile şi
voinţa testatorului, de către notarul public sau de testator sau, la cererea testatorului, chiar
de un terţ.
Autorul nu poate fi reprezentat la autentificare, el trebuind să fie prezent fie la
sediul biroului notarial, fie la domiciliul sau reşedinţa sa, sau în alt loc (spital, penitenciar
etc.).
Testamentul va fi întocmit în limba română, sau la cererea justificată a testatorului
notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte
sau după ce aluat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret.
Autentificarea se constată prin încheierea de autentificare care va cuprinde toate
elementele prevăzute de lege.
Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în cerere,
notarul public dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de
respingere motivată, care poate fi atacată la judecătorie.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legale,
sancţiunea este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament autentic poate valora
testament olograf dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acesta.
Forţa probantă
Testamentul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals în ceea ce
priveşte constatările personale ale notarului public făcute pr in propriile sale simţuri, în
limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare.
Declaraţiile testatorului fac dovada numai până la proba contrară. Tot astfel pot fi
combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale.
473
Legatul
Noţiune
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai
multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său
patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
Legatul ca act unilateral de voinţă, este o liberalitate pentru cauză de moarte.
Clasificare (enumerare)
Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem legate universale sau cu titlu universal
şi legate cu titlu particular.
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa)
modalităţilor care afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure
şi simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.
Desemnarea legatarului
Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele
prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către testator. Cu respectarea acestor cerinţe,
testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului.
a) Desemnarea trebuie să fie făcută prin testament
Elementele necesare pentru identificarea legatarului trebuie să se găsească în
cuprinsul testamentului.
Prin urmare legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau determinabilă în
momentul deschiderii succesiunii, putând fi chiar şi o persoană viitoare cu condiţia să
existe la data deschiderii succesiunii şi să fie determinabilă.
Este considerat nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu este
identificată în testament, ci este comunicată de testator unui terţ.
b) Desemnarea trebuie făcută personal de către testator
Deoarece testamentul este esenţialmente personal, desemnarea legata rului nu se
poate face prin reprezentant. Este nul legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a
lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane.
474
În schimb este valabil legatul în următoarele cazuri:
- dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina
predării bunurilor unor persoane alese de către legatar sau terţ;
- dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar repartizarea între ele a
bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terţ care are calitatea de mandatar;
- dacă legatul este făcut în favoarea unei persoane aleasă de un terţ dintr-un cerc
restrâns de persoane stabilit de testator (problemă controversată).
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului
Testatorul nu este obligat să respecte formule sacramentale în desemnarea
legatarului.
Desemnarea poate fi directă – numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi
prin arătarea calităţii care îl individualizează pe legatar; ex: nepot, soră etc.
Desemnarea poate fi indirectă – ce rezultă din exherendarea (directă, parţială,
nominală) a unor moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale
cuvenite comoştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului
subsecvent. De asemenea desemnarea mai poate fi indirectă şi în cazul indicări unor
elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l
individualizează; ex: persoana care mi-a salvat viaţa etc.
Clasificarea legatelor
Clasificarea legatelor după obiectul lor.
Felurile legatelor
Legatul poate fi:
- universal – dacă obiectul lui este o universalitate de bunuri;
- cu titlu universal – dacă obiectul lui este o fracţiune dintr-o universalitate;
- cu titlu particular – dacă obiectul lui sunt bunuri determinate.
Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică deosebirea
dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele ci titlu particular, care au altă
natură juridică, deosebirea fiind calitativă.
475
Legatul universal
Noţiune
Legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa, la una
sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Legatul este universal dacă
conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire, cea ce interesează nu este culegerea
efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul său eventual) de
a culege întreaga universalitate succesorală. Prin urmare legatarul universal are vocaţie la
întreaga moştenire, asemănător moştenitorului legal cu vocaţie concretă (utilă) la
moştenire, izvorul vocaţiei fiind diferit: legea, respectiv testamentul.
Ipoteze speciale
Legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a culege întreaga moştenire
vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută
imperativ de lege în favoarea lor.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga
moştenire, conţinutul ei concret (emolumentul) determinându-se numai la decesul
testatorului, până în acel moment putând interveni schimbări în patrimoniul testatorului
dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune.
Legatul universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire dar şi prin
termeni echivalenţi, cum ar fi:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile;
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii;
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor
cu titlu universal şi particular).
Legatul cu titlu universal
Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la o cotă
parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă parte exprimată printr-o fracţiune
matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura
lor juridică de imobile sau de mobile.
Sunt legate cu titlu universal:
- legatul unei fracţiuni din moştenire;
476
- legatul tuturor bunurilor imobile;
- legatul tuturor bunurilor mobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;
- legatul întregii averi ce ar fi făcut de un minor de 16-18 ani.
Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o cotă parte din
moştenire (universalitate), iar nu emolumentul ce va fi cules de legatar şi care poate fi
micşorat din diverse pricini.
Legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică ca şi legatul universal,
diferenţa dintre ele fiind doar cantitativă, deci exprimat sub forma unei fracţiuni
matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi:
- legatul unei fracţiuni din toate bunurilor mobile şi imobile;
- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;
- legatul unei fracţiuni din nuda proprietate a întregii moşteniri;
- legatul unei fracţiuni din prisos (rămăşiţa).
În ceea ce priveşte legatul tuturor bunurilor imobile sau a tuturor bunurilor mobile
când cota parte cuvenită legatarului rezultă din separaţia făcută între două categorii de
drepturi asupra succesiunii (deşi imobilele sau mobilele nu reprezintă o universalitate) ele
constituie legate cu titlu universal pentru că legea le califică astfel. Dacă însă
determinarea se face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (ex: mobilele dintr-
un apartament etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal ci cu titlu particular.
Legatul cu titlu particular
Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal este singular. Prin
urmare legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul
sau mai multe bunuri determinate privite izolat.
Legatul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) la universalitatea
succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate ci numai asupra unor bunuri
determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea
acelor bunuri.
Varietăţi de legate cu titlu particular
Constituie legate particulare:
477
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau bunuri de
gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc.
Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate asupra bunului,
dar poate fi şi alt drept real (uzufruct, abitaţie, etc.).
Lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare, în starea în care se găsea la moartea
testatorului.
Dacă legatul are drept obiect un lucru de gen nedeterminat, cel obligat la predarea
lui trebuie să presteze un lucru de calitate mijlocie, fie dintre cele existente în patrimoniul
succesoral, fie procurate din altă parte.
b) Legatul unor bunuri incorporale
De exemplu legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui terţ sau alte
drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor
dividente sau alte beneficii etc.
c) Legatul prin care testatorul creditor iartă datoria legatarului debitor, caz
în care datoria se stinge din momentul deschiderii succesiunii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu
universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului; ex: să-I repare
casa.
e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă
parte din universalitate.
f) Legatul nudei proprietăţi a unui sau unor bunuri determinate.
g) Legatul uzufructului
Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată
unei persoane, iar uzufructul altei persoane.
Legatul uzufructului este lăsat, de regulă, în favoarea soţului supravieţuitor, iar
nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului care, după moartea soţului
supravieţuitor al testatorului să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate
asupra bunurilor legate.
Legatul uzufructului, chiar dacă este vorba de un uzufruct universal sau cu titlu
universal, este un legat cu titlu particular deoarece legatul are ca obiect un bun (drept)
determinat şi anume uzufructul, uzufructuarul neavând un drept eventual la
478
universalitatea moştenirii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra
dreptului de uzufruct specificat de testament. De asemenea şi legatul altor
dezmembrăminte ale proprietăţii constituie legate cu titlu particular.
h) Legatul bunului altuia
Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat asupra
căruia testatorul, la data deschiderii moştenirii, nu are nici un drept actual sau viitor,
liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză
sau cu credinţa greşită că bunul este al său. Astfel:
- dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul;
- dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, însărcinatul cu
acel legat este dator a da sau lucrul sau valoarea lui la epoca morţii testatorului.
i) Legatul bunului indiviz
Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat aflat în
indiviziune la data deschiderii moştenirii, acesta va fi valabil sau nul după cum urmează:
- dacă testatorul a lăsat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota
sa asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil;
- dacă legatul are ca obiect – nu cota parte ideală ce aparţinea testatorului – ci
chiar bunul în natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun) şi
dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză (ştiind că este proprietar numai pro parte)
atunci legatul este valabil; dacă a dispus cu credinţa greşită că bunul îi aparţine în
exclusivitate legatul va fi nul (pentru partea ce depăşeşte cota testatorului).
Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
Felurile legatelor
În funcţie de modalităţi legatele se pot clasifica în legate pure şi simple, respectiv
legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.
Legatul pur şi simplu
Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate. În acest caz
drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din
momentul deschiderii moştenirii.
479
Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de
creanţă ce intră în conţinutul legatului, indiferent de momentul exercitării dreptului de
opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.
Astfel, el poate, din acel moment, înstrăina prin acte între vii dreptul dobândit, iar
în caz de moarte a legatarului după această dată, drepturile lui se transmit asupra
moştenitorilor proprii.
Legatul cu termen
Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,
după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea
transmite între vii şi pentru cauză de moarte din momentul deschiderii moştenirii, numai
executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului.
În termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii
întocmai ca un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge
pentru viitor; ex: dreptul la o rentă.
Interpretând voinţa reală a testatorului, instanţa poate aprecia dacă modalitatea
prevăzută afectează naşterea sau desfiinţarea dreptului (deci este o condiţie) ori numai
executarea legatului (este deci un termen), ţinând seama şi de faptul că testatorul nu
totdeauna este conştient de semnificaţiile termenilor folosiţi.
Legatul sub condiţie
Condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea) legatului poate fi
suspensivă sau rezolutorie.
a) Dacă condiţia este suspensivă
În această situaţie legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea
moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei; din acele momente condiţia produce
efecte retroactive, legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii
moştenirii.
Pendente conditione legatarul poate lua măsuri conservatorii. Legatul devine
caduc dacă legatarul încetează din viaţă în această perioadă, iar dreptul la legat nu trece la
moştenitorii săi. Există însă posibilitatea transmiteri legatului sub ondiţie suspensivă prin
480
acte între vii, dreptul dobânditorului fiind dublu condiţionat: de realizarea condiţiei şi de
supravieţuirea legatarului.
b) Dacă condiţia este rezolutorie
Drepturile legatarului se nasc de la data deschiderii moştenirii.
Pendente conditione legatul produce efecte ca un legat pur şi simplu: este
transmisibil inter vivos şi mortis causa.
Eveniente conditione legatul se desfiinţează cu efecte retroactive de la data
deschiderii succesiunii şi implicit şi drepturile eventualilor dobânditori inter vicos şi
mortis causa.
În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat sau este sigur că nu se va putea
realiza, legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost pur şi simplu.
Legatul cu sarcină
Sarcina ca modalitate a legatului este o obligaţie impusă de testator legatarului
care, după acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina poate afecta orice fel de
legat.
Sarcina nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din momentul
deschiderii moştenirii, neexecutarea sarcinii producând efecze retroactive.
Sarcina obligă pe legatarul acceptant, în caz de neexecutare persoanele interesate
putând cere executarea silită sau revocarea judiciară a legatului pentru neexecutarea
sarcinii. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere executarea
dar nu şi revocarea legatului.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau chiar în
interesul legatarului.
- dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru
altul şi constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă;
- sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes –
material şi moral – în executarea sarcinii. În nici un caz nu se poate impune legatarului o
obligaţie care să fie executată în timpul vieţii testatorului;
- dacă sarcina este stipulată în favoarea legatarului suntem în prezenţa unei
liberalităţi cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes – cel puţin moral – în
executarea sarcinii.
481
Revocarea voluntară a legatelor.
Noţiune
În principiu, testamentul ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice
esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel.
Legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a
vieţii, în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi
expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi
consimţământul neviciat.
Revocarea voluntară expresă (directă)
Testatorul poate revoca testamentul printr-un testament posterior sau printr-un act
autentic, deci revocarea voluntară expresă este un act solemn, sub sancţiunea nulităţii
absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă
autentică.
A) Testamentul revocator
Acesta trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeaşi formă ca
şi testamentul pe care îl revocă, neaplicându-se regula simetriei formelor.
Este indiferent dacă testamentul revocatori conţine ori nu ş i alte dispoziţii, de
exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în favoarea unei alte persoane;
dac testamentul revocator cuprinde legate, ineficienţa acestora nu afectează validitatea
revocării
B) Înscrisul autentic revocator
Acesta poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut şi în
cadrul unui alt act autentic, iar nefiind testament nu implică respectarea condiţiilor de
valabilitate al acestuia.
Voinţa revocatorie nu trebuie exprimată în termeni sacramentali, dar intenţia
testatorului trebuie să fie neîndoielnică.
Revocarea voluntară tacită (indirectă)
Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar
neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de e l.
482
Revocarea tacită se poate face prin: confecţionarea unui testament nou,
înstrăinarea obiectului legatului cu care se asimilează şi distrugerea lui şi distrugerea
testamentului de către testator sau cu ştirea lui.
A) Facerea unui testament nou; condiţii
Constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de
lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul
neviciat;
- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior, căci dacă conţine
o asemenea clauză revocarea devine expresă;
- testamentul anterior să conţină legate care sunt necompatibile sau contrarii cu
acelea ale testamentului posterior; incompatibilitatea presupune o imposibilitate absolută,
obiectivă, materială sau juridică de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din
două testamente succesive. Contrarietatea presupune şi ea o imposibilitate, dar aceasta nu
este obiectivă, ci se datorează intenţie testatorului.
Legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită incompatibilităţii sau
contrarietăţii cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă at fi
ineficace, căci voinţa revocatorie nu se identifică cu voinţa de a face liberalitatea.
Există însă şi legate făcute prin testamente succesive care nu sunt incompatibile
sau contrarii, putând eventual modifica emolumentul de care beneficiază legatarul:
- legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră revocat prin
legatele cu titlu universal sau cu titlu particular instituite prin testamentul posterior;
- nu există contrarietate nici între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal
făcut prin testamentul anterior şi legatul universal instituit prin testamentul posterior;
- dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană este desemnată legatar, în
principiu testamentul posterior urmează să producă efecte, revocând tacit legatul anterior
care este incompatibil sau contrar dispoziţiei din testamentul posterior.
B) Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul
legatului
Din înstrăinarea bunului legat legea deduce intenţia testatorului (manifestată
indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea
483
moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât însctrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a
redobândit bunul în cauză
a) Domeniul de aplicare
Acest caz de revocare poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu particular,
care au ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen, dar
individualizate. Bunul individual de terminat poate fi un bun corporal sau un bun
incorporal
b) Condiţii privind actul de înstrăinare
Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului
individual determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- înstrăinarea trebuie să fie voluntară;
- înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; o înstrăinare our fictivă, un simplu
proiect de înstrăinare sau un pact de preferinţă nu este de natură să atragă revocarea;
- înstrăinarea poate fi totală sau parţială, revocarea fiind şi ea totală, respectiv
parţială;
- legatul particular trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate.
Invaliditatea înstrăinării nu afectează valabilitatea revocării cu excepţia cazurilor
în care anularea a survenit datorită incapacităţii sau vicierii consimţământului
testatorului.
Revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de modalităţi.
Se asimilează înstrăinării şi distrugerea bunului individual determinat care
formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţia materială), dacă distrugerea este
voluntară din partea testatorului.
C) Distrugerea voluntară a testamentului
Doctrina admite că legatul este neîndoielnic revocat şi în cazul în care, în mod
voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu ştirea lui: dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur exemplar, în posesia
testatorului;
484
- distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către
altul cu ştirea testatorului;
- distrugerea testamentului să fie efectivă;
- testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispoziţiilor
testamentare şi voinţa lui să nu fie viciată.
Revocarea prin distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială.
Revocarea prin ştergerea dispoziţiei testamentare, urmată de datarea şi semnarea
de către testator, poate interveni şi în cazul testamentului autentic.
Retractarea revocării voluntare
Retractarea revocării este de fapr posibilitatea unor revocări succesive.
Retractarea fiind tot o revocare, pate interveni în aceleaşi condiţii şi poate fi expresă sau
tacită.
Retractarea revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea bunului sau prin
distrugerea testamentului nu poate fi retractată, în aceste cazuri testatorul trebuind să facă
un nou testament.
Retractarea şi efectele ei trebuie să fie analizate de la caz la caz şi în funcţie de
împrejurările cauzei şi de analiza atentă a intenţiei testatorului, urmează să se stabilească
dacă retractarea revocări are sau nu drept efect reînvierea dispoziţiilor testamentare
revocate, o regulă generală fiind imposibil de stabilit.
Caducitatea legatelor.
Noţiune; deosebire faţă de nulitate şi revocare
Legatele instituite în mod valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze
intervenite ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilă executarea lor.
Ea se deosebeşte de nulitate deoarece aceasta din urmă se datorează unor cauze
existente în momentul întocmirii testamentului, pe când caducitatea se datorează unor
cauze ulterioare.
Ea se deosebeşte de revocare voluntară deoarece se produce independent şi chiar
împotriva voinţei testatorului.
Se deosebeşte de revocarea judecătorească deoarece aceasta sancţionează anumite
atitudini culpabile ale legatarului, cauzele care determină caducitatea nefiind condiţionate
de culpa legatarului.
485
Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, institui
valabil şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din
cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea moştenirii.
Cazuri de caducitate
Codul civil prevede 4 cauze de caducitate: decesul legatarului, incapacitatea
legatarului de a primi legatul, neacceptarea legatului de către legatar şi pieirea totală a
bunului care formează obiectul legatului.
a) Decesul legatarului
Legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului, deoarece
liberalităţile în general şi cele făcute mortis causa au caracter exclusiv personal.
Dacă legatarul al murit înainte ca succesiunea să se deschidă, executarea legatului
devine imposibilă din cauza lipsei capacităţii succesorale a legatarului.
Legatul nefiind dobândit de legatar nici moştenitorii sau creditorii acestuia nu au
nici un drept asupra lui.
Dacă legatarul şi testatorul sunt comorienţi sau codecedatţi , capacitatea
succesorală neexistând, legatul devine de asemenea caduc.
Dacă legatarul există însă la data deschiderii succesiunii, indiferent de durata
supravieţuirii, el dobândeşte dreptul la legat cu excepţia legatului sub condiţie
suspensivă, deoarece legatul devine caduc dacă legatarul moare înaintea realizării
condiţiei. Excepţie de la caducitatea legatului este şi cazul în care legatarul desemnat în
primul rând nu ar fi în viaţă în momentul deschiderii succesiunii sau ar deceda după
această dată dar înaintea realizării condiţiei suspensive, dat testatorul a stipulat în
testament ca în astfel de cazuri legatul să revină moştenitorilor legatarului decedat
(substituţie vulgară permisă de lege).
În concluzie decesul legatarului determină caducitatea legatului dacă a intervenit
înainte de moartea testatorului, o dată cu aceasta, sau în cazul legatului sub condiţie
suspensivă, după moartea testatorului dar înainte de realizarea condiţiei.
b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul
Întrucât capacitatea de a primi legatul trebuie, de regulă, apreciată la data
deschiderii succesiunii, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o
incapacitate de a-l primi.
486
c) Neacceptarea legatului de către legatar
Drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, dar legatarul
are drept de opţiune succesorală, în virtutea căruia poate renunţa la legat, caz în care
acesta devine caduc.
d) Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului
Pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie să fie
îndeplinite mai multe condiţii:
- legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,
individual determinate;
- pieirea bunului să fie totală; dacă pieirea este parţială legatul nu devine caduc,
micşorându-se numai emolumentul;
- pieirea bunului să fie produsă în timpul vieţii testatorului, adică în perioada
dintre momentul întocmirii testamentului şi data morţii testatorului: Excepţie: legatul sub
condiţie suspensivă, dacă bunul a pierit după moartea testatorului şi înainte de realizarea
condiţiei. (această condiţie o putem formula şi altfel: pieirea bunului să fie produsă între
momentul întocmirii testamentului şi momentul când acesta îşi produce efectele).
- Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit ori o faptă culpabilă săvârşită
de o terţă persoană sau chiar de testator sau legatar
e) Alte cazuri de caducitate
Literatura de specialitate mai adaugă următoarele cazuri de caducitate:
neîndeplinirea condiţiei suspensive, depăşirea cotităţii disponibile, dispariţia cauzei
impulsive şi determinante a actului de liberalitate
Soarta legatului grefat pe un legat principal devenit caduc
În cazurile în care legatarul al cărui legat a devenit caduc a fost însărcinat cu un
legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului principal nu va atrage
caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra succesorului care
beneficiază de caducitatea legatului principal. Excepţie: dacă legatul principal este cu
titlu particular el devenind caduc prin pieirea totală a bunului.
În toate cazurile caducitatea legatului sarcină nu afectează legatul principal.
487
Limitele dreptului de dipoziţie asupra moştenirii
Este recunoscut cu valoare gnoseologică dreptul oricărei persoane de a dispune de
bunurile care îi aparţin, atât în timpul vieţii prin acte inter vivos cât şi pentru timpul
încetării sale din viaţă, prin acte mortis causa (testament). Acest drept, şi aici, ne
interesează libertatea testamentară, nu poate funcţiona discreţionar, nemărginit. Sunt
raţiuni de ordin filosofic, moral şi social, care, pentru ocrotirea intereselor generale ale
societăţii sau ale unor categorii de persoane (sunt vizate rudele apropiate ale lui de
cujus), au determinat legiuitorul să impună unele restricţii de a dispune prin acte juridice
de bunurile alcătuitoare ale patrimoniului succesoral al dispunătorului. Învederăm
totodată că sunt situaţii când limitarea dreptului de a dispune foloseşte chiar
dispunătorului însuşi.
Limitele de a dispune stabilite de legea civilă se manifestă după următoarele
reguli:
a) Dispoziţiile mortis causa îmbracă forma unui act juridic manifestat în formă
testamentară, dispoziţii care sunt esenţialmente revocabile. Sunt interzise pactele
(convenţiile) asupra moştenirii viitoare, care nu sunt deschise.
b) Dispunătorul poate testa în privinţa bunurilor sale prin acte juridice exclusiv
pentru cazul propriei sale morţi. Drept urmare, dispunătorul nu poate stabili care va fi
soarta bunurilor sale şi după moartea moştenitorilor săi, adică ce să se întâmple cu
bunurile respective şi după moartea celui (celor) căruia le-a transmis. Testatorul nu va
putea să-şi impună voinţa pentru a stabili devoluţiunea succesorală din generaţie în
generaţie, după ce el nu va mai fi în viaţă, adică pentru viitor şi după ce succesorul său nu
va mai fi în viaţă. Această ordine succesorală, denumită substituţie fideicomisară este
interzisă de lege fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Instituţia a fost în vigoare în
Ardeal în baza art. 608-614 C. civ. austriac şi desfiinţată prin Legea specială de
desfiinţare din 1926.
c) Pentru ocrotirea rudelor apropiate ale lui de cujus, acesta poate face liberalităţi
prin acte de ultimă voinţă cu titlu gratuit, legea instituind oprelişti pentru a nu se aduce
atingere rezervei succesorale, care aparţine moştenitorilor legali. O persoană fizică, poate
488
face acte de ultimă voinţă cu titlu gratuit, numai în limita cotităţii disponibile, cu alte
cuvinte nu poate afecta rezerva succesorală, care aparţine rezervatarilor.
Rezultă aşadar că există următoarele limite ale dreptului de a dispune prin acte juridice de
bunurile moştenirii:
- oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (nedeschise);
- oprirea substituţiilor fideicomisare;
- interzicerea actelor juridice care încalcă rezerva succesorală.
În cele ce urmează vor fi analizate pe rând:
Oprirea pactelor asupra unei succesiuni viitoare
Prin pact asupra unei succesiuni viitoare (nedeschise), se înţelege orice
convenţie sau chiar act juridic unilateral, care nu este admis de lege, prin care o persoană
dobândeşte drepturi potenţiale la acea moştenire sau renunţă la ele.
Pactele asupra unei moşteniri viitoare (nedeschise) sunt interzise de lege, indiferent dacă
privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, indiferent dacă
sunt făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Acest pact este interzis de art. 965 alin. 2 C. civil, care prevede: “Nu se poate face
renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei
astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în
chestiune.”
Pentru existenţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) Să existe un pact, adică o convenţie – un act juridic unilateral sau bilateral cu
caracter irevocabil, de renunţare sau de acceptare, art. 702 şi 965 al. 2 din C. civil
interzicându- l;
b) Pactul (convenţia) trebuie să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă în
momentul încheierii lui, o fracţiune dintr-o moştenire sau chiar un bun singular din
aceasta (pot să fie pacte universale, pacte cu titlu universal, pacte cu titlu particular);
c) Dreptul care se dobândeşte, la care se renunţă sau la care se acceptă prin
convenţie trebuie să fie un drept succesoral eventual , o simplă expectativă, iar nu un
drept actual şi născut (art. 702 C. civil). Dreptul este eventual până în momentul
489
decesului lui de cujus, deoarece până în acel moment, dreptul pe care urmează să îl
moştenească este o simplă speranţă.
d) Pactul să nu fie permis de lege, adică este necesar ca respectiva convenţie să
nu facă parte dintre acelea care sunt admise în mod excepţional de lege. Astfel, art. 1526
C. civil, recunoaşte ca valabilă convenţia prin care asociaţii se înţeleg că societatea va
continua şi după moartea unuia dintre ei cu moştenitorii celui decedat. Tot aşa este
valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie a bunurilor existente în prezent, cu
efecte şi după moarte, dacă au fost respectate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege pentru donaţie. Persoana juridică de drept privat poate fi continuată de fondatorii
acesteia cu moştenitorii unora dintre ei.
Sancţiunea pactelor asupra unei succesiuni viitoare (nedeschise), aşa cum deja s-a
anticipat, este nulitatea absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Printre aceste persoane se pot număra în primul rând moştenitorii succesibilului care au
exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau au
înstrăinat drepturi sau bunuri dintr-o moştenire încă nedeschisă.
În literatura juridică s-a pus problema dacă nulitatea asupra unei succesiuni
viitoare poate fi acoperită prin confirmarea ei expresă sau tacită după deschiderea
moştenirii, răspunsul care se poate da fiind acela că o ratificare sau confirmare nu este
acceptabilă fiind supusă regimului nulităţii absolute. Sancţiunea nulităţii absolute este
deplin justificată pentru că asemenea pacte nasc dorinţa şi anticipează moartea unei
persoane, ceea ce contravine moralei celei mai simple, contravine ordinii publice şi
regulilor de convieţuire socială.
Oprirea (interzicerea) substituţiilor fideicomisare.
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prin care o persoană este chemată prin
actul de liberalitate-donaţie sau testament - să fie beneficiarul acesteia, alternativ, în lipsa
unei alte persoane sau după aceasta. Beneficiarul liberalităţii este obligat de dispunător să
conserve bunurile primite şi să le transmită, la rândul său, după moartea sa, unei alte
persoane desemnate de acelaşi dispunător. Cel gratificat iniţial se numeşte instituit şi cel
desemnat să primească în cele din urmă se numeşte substituit, desemnat tot de
dispunător. De exemplu: testatorul (dispunătorul) A lasă un bun singular (imobil) lui B
(instituit), cu obligaţia acestuia de a păstra şi conserva bunul exercitând toate
490
prerogativele asupra lui, cu excepţia dispoziţiilor care sunt limitate în a-l transmite după
propria moarte lui C (substituit), pe care l-a desemnat tot A.
Rezultă că substituţia fideicomisară conţine o dublă liberalitate, care are acelaşi
obiect: prima liberalitate făcută în folosul celui dintâi gratificat –instituitul -, a doua
liberalitate în folosul celei de a treia persoane –substituit -, aceasta din urmă chemată să
primească obiectul liberalităţii la moartea instituitului, dar care este dispusă tot de către
primul testator.
Substituţia fideicomisară poate să meargă şi mai departe, fiind instituit în
continuare un al doilea substituit, al treilea substituit şi aşa mai departe, când se susţine că
substituţia este graduală. Când este făcută la infinit ea este veşnică, ceea ce a existat în
dreptul feudal de la noi în privinţa descendenţelor familiilor domnitoare. Ea îşi are
originea în dreptul Romei antice, fiind analizată de jurisconsultul roman Ulpian
(fideicommissa vacantur), transmisiunea pentru mai multe generaţii fiind limitată în
Pandectele lui Justinian la patru generaţii.
Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze pentru viitor, de la bun
început devoluţiunea moştenirii în mod succesiv, a aceluiaşi bun sau mase de bunuri. Ea
nu este posibilă pentru că de la capul locului contravine principiului proprietăţii,
amputând exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ceea ce este nefiresc, prin
restrângerea drepturilor titularului.
Condiţiile necesare pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare, şi care
trebuie întrunite cumulativ, sunt următoarele:
a) Dispunătorul trebuie să fi făcut o dublă liberalitate, sau mai multe liberalităţi,
succesive, care să aibă aceleaşi drepturi sau aceleaşi bunuri, făcute în folosul a două
persoane diferite. Condiţia nu este îndeplinită în cazul dublei liberalităţi, una constând în
nuda proprietate şi alta în uzufruct, pentru că obiectul juridic este diferit pentru o
liberalitate faţă de alta.
b) Cele două liberalităţi succesive cu privire la acelaşi bun să fie legate între ele
printr-un interval de timp şi intermediat de moartea primului beneficiar (tractus
temporis). Acest tractus temporis durează din momentul deschiderii moştenirii
dispunătorului prin testament până la moartea instituitului, pentru ca apoi substituitul să
491
primească bunurile după moartea instituitului. Cu alte cuvinte instituitul să fie obligat de
dispunător să conserve bunul obiect al legatului şi să-l transmită la moartea sa
substituitului desemnat tot de dispunător (testator), neavând relevanţă dacă acesta
“există”, este conceput sau neconceput la momentul actului de liberalitate. Cele două
liberalităţi să vină una după alta, în succesiune.
c) Să cuprindă obligaţia pentru instituit de a conserva bunul obiect al legatului şi
de a-l păstra toată viaţa pentru a fi predat la moartea sa în favoarea substituitului.
Această obligaţie să fie inserată în termeni imperativi şi să nu fie doar o simplă
rugăminte, dorinţă sau recomandare.
d) Dreptul substituitului să se nască în viitor, la moartea instituitului.
Dispunătorul nu dispune doar pentru cauza propriei sale morţi ci şi aceea a urmaşului său
pe care îl instituie ca beneficiar al testamentului, ceea ce nu este de acceptat. Substituţia
fidecomisară este interzisă de legiuitorul român, pentru că dispunătorul nu are dreptul să
dispună decât pentru soarta bunurilor după propria sa moarte. Ea a existat în Codul civil
austriac de la 1811, aplicabil în Ardeal până în anul 1926 şi în Legiuirea Caragea de la
1818, în Ţara Românească.
Sancţiunea aplicabilă substituţiei fideicomisare este nulitatea absolută. Ea se
răsfrânge atât asupra liberalităţilor făcute în favoarea instituitului cât şi a substituitului,
conform adagiului roman tam quod substitututm quam quod institutum. Nulitatea
integrală este prevăzută de art. 803 C. civil şi nu poate fi acoperită prin confirmarea ei
ulterioară, de către moştenitorii care ar urma să execute legatele şi nici prin renunţarea la
legat a unuia dintre legatarii succesivi. Sancţiunea este necesară pentru că se suprapune
voinţei proprietarului, stabilind inalienabilitatea bunului şi scoţându- l din circuit civil,
atâta vreme cât durează proprietatea instituitului.
S-a admis, că dacă unul dintre legate devine caduc prin decesul unuia dintre
legatarii gratificaţi înainte de moartea testatorului, deoarece beneficiarul celuilalt legat va
dobândi, la deschiderea moştenirii, un legat liber de orice sarcini şi nu se mai pune
problema unei transmiteri duble-succesiv în condiţiile supra-arătate. Validitatea
dispoziţiilor testamentare se va aprecia în raport de situaţia reală existentă efectiv în
momentul morţii testatorului, iar dispoziţiile sunt analizate atunci când încep să îşi
producă efectele. Adică, dacă instituitul este predecedat, testamentul care a prevăzut o
492
substituţie fideicomisară este valabilă, pentru că nu mai există una din condiţiile acesteia,
anume dubla liberalitate care să opereze una după alta, ci doar o liberalitate obişnuită,
care revine direct substituitului.
Substituţia vulgară se deosebeşte de substituţia fideicomisară, pentru că este o
măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul când primul legat devine ineficace. Ea
reprezintă acea dispoziţie cuprinsă în actul de liberalitate (contract de donaţie sau
testament) prin care dispunătorul desemnează în subsidiar un al doilea gratificat (legatar
sau donatar) care va primi liberalitatea, prin substituţie, în situaţia când primul gratificat
nu ar putea sau ar renunţa să primească bunul care face obiect al legatului (art. 804 C.
civil).
Substituţia vulgară este permisă de lege pentru că nu indisponibilizează bunul şi
nu îl scoate din circuitul civil. Ea poate avea ca obiect universalitatea bunurilor, o
fracţiune din această universalitate sau bunuri determinate singular.
În cazul substituţiei vulgare sunt două liberalităţi alternative (iar nu succesive),
numai una dintre cele două liberalităţi se execută la data deschiderii moştenirii celui care
a dispus şi nu afectează bunul de inalienabilitate.
Substituţia vulgară prezintă următoarele caracteristici:
a) Cele două liberalităţi având acelaşi obiect, nu sunt succesive, ele sunt
alternative. Prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de a doua este făcută sub
condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi;
b) Cele două drepturi –al substituitului cât şi cel al instituitului - se nasc la
moartea dispunătorului, fără să fie stabilită o ordine succesorală, dar numai unul dintre
legatarii aceştia primeşte bunul prevăzut în actul liberal;
c) Obiectul substituţiei vulgare nu este indisponibilizat în mâinile instituitului, nu
devine inalienabil şi nu este scos nici un moment din circuitul civil.
În doctrină şi în jurisprudenţă este controversată în materie de fideicomis fără
obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional:
c/1) - fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului, fără
obligaţia de a conserva bunurile şi apoi să le transmită la moartea sa unei a treia persoane,
493
adresată numai ca o rugăminte şi numai dacă bunurile vor mai exista la moartea
instituitului;
c/2) - legatul rămăşiţei prin care prin actul de dispoziţie se impune instituitului să
transmită substituitului numai ceea ce a rămas din bunurile legatului;
c/3) - dublul legat condiţional constă în dispoziţia testatorului prin care acesta
face două liberalităţi, la persoane diferite, având acelaşi obiect, sub dublă condiţie, una
rezolutorie impusă instituitului şi alta suspensivă impusă substituitului. Dacă condiţia
rezolutorie se realizează, bunul este primit de substituit, fiind realizată condiţia
suspensivă sub care primeşte el bunul.
F.4. Transmisiunea moştenirii (inclusiv împărţeala pe ascendent)
Dreptul de opţiune succesorală (noţiune, variante de opţiuni, subiectele
dreptului de opţiune).
Noţiunea de opţiune succesorală
La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moştenitorilor săi legali
sau testamentari. Transmiterea patrimoniului celui care decedează operează din clipa
morţii persoanei care lasă succesiunea. Cu toate acestea această transmitere nu are
caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea
precizează că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine.
Prin urmare succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune succesorală –
între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui
titlu prin renunţarea la moştenire.
Variante de opţiune
a) Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
Prin aceasta succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi va fi obligat să
răspundă pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăşi ca valoare
activul moştenit.
b) Renunţarea la moştenire
494
Prin renunţare succesibilul desfiinţează, cu titlu retroactiv, vocaţia sa succesorală,
devenind străin de succesiune. Astfel nu răspunde pasiv dar nici nu beneficiază de activ.
Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
c) Acceptarea sub beneficiu de inventar
Succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi deci beneficiază de moştenire,
dar îşi limitează răspunderea sa pentru datoriile şi sarcinile moştenirii la emolumentul
moştenirii. EL va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral şi numai cu
bunurile moştenite.
Subiectele dreptului de opţiune
a) Moştenitorii legali
Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi trebuie să fie exercitat de toate
persoanele cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar numai de cei cu vocaţie
concretă (utilă). Dacă moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează
titlul de moştenitor şi anihilează efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi,
desfiinţând drepturile succesorale ale acestora.
b) Legatarii
Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor,
pentru că vocaţia lor este universală sau cu titlu universal, dobândirea moştenirii implică
şi suportarea pasivului. Legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune
deoarece – exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi
gratificat fără voie, în lpus dacă legatul este cu sarcină implică şi unele interese
patrimoniale.
Toţi legatarii au drept de opţiune, voinţa unilaterală a testatorului nu poate
constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moştenire şi cu atât mai puţin
să suporte anumite obligaţii sau sarcini.
c) Creditorii succesibilului
1) Acţiunea oblică
Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de către creditorii personali ai
succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), deoarece dreptul de opţ iune
succesorală este de natură patrimonială şi nu exclusiv personală.
495
Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă se dovedeşte,
în concret, că alegerii făcute de el I se opun considerente de ordin moral, caz în care
opţiunea ar avea caracter exclusiv personal.
2) Acţiunea pauliană
Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, în paguba creditorilor, dar renunţarea
nu a devenit irevocabilă, creditorii vor putea retracta renunţarea pe calea acţiunii
pauliene. În această materie trebuie dovedită numai frauda debitorului (succesibilul
renunţător), constând în conştiinţa rezultatului păgubitor al defunctului faţă de creditor.
Acţiunea trebuie intentată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Efect: actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant şi în limita
prejudiciului suferit de el – creditorul poate opta pentru acceptarea moştenirii, în favoarea
sa şi în limita creanţei sale. Faţă de comoştenitori renunţarea îşi produce efectele.
Revocarea pauliană este posibilă şi în cazul acceptării moştenirii şi, de asemenea,
îşi produce efectele numai între creditor şi debitorul acceptant.
În toate cazurile revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi
cerută numai de către creditorii optantului, nu şi de către creditorii succesiunii sau de
către legatar
Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală.
Actul de opţiune succesorală este un act: unilateral, voluntar, irevocabil,
indivizibil, declarativ de drepturi, nesusceptibil de moda lităţi.
Act juridic unilateral
Opţiunea succesorală, oricare ar fi sensul în care se exercită, trebuie să reprezinte
voinţa unei singure persoane, fiind prin urmare un act juridic unilateral. În ipoteza în care
există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod colectiv, fiecare
urmând a se exprima individual.
Spre deosebire de testament, actul de opţiune poate fi săvârşit şi prin reprezentare
legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare, deci actul de opţiune
nu este un act esenţialmente personal.
Act juridic voluntar
Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai
multe planuri:
496
- nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce I se cuvine;
- succesibilul are, în principiu, un drept absolut de a alege între posibilităţile
conferite prin dreptul de opţiune, el neputând fi obligat să justifice motivele opţiunii şi
nici să răspundă pentru consecinţele alegerii sale;
- în cazul pluralităţii de moştenitori, fiecare este liber să opteze în sensul dorit,
indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.
Principiul libertăţii de alegere cunoaşte şi unele excepţii:
- acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei
persoane pusă sub interdicţie, va fi socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de
inventar, dreptul acestora restrângându-se în scopul ocrotirii lor si pentru evitarea
riscurilor moştenirii pure şi simple;
- dreptul de opţiune al succesibilului decedat înaintea de stingerea dreptului de
opţiune, se transmite prin succesiune la propriul său moştenitor; în cazul în care există
mai mulţi moştenitori (ce nu vin la moştenire prin reprezentare) aflaţi în dezacord în
privinţa opţiunii unice succesorale a autorului lor, legea prevede că succesiunea va fi
acceptată sub beneficiu de inventar
- nu se bucură de libertate de opţiune moştenitorul care cu intenţie frauduloasă a
dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moştenirii; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea
moştenitor este considerat acceptant pur şi simp lu.
Act juridic irevocabil
Prin aceasta se înţelege că, o dată exercitat dreptul de opţiune succesorală nu se
mai poate reveni asupra opţiunii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în
cazul acceptării pur şi simple a moştenirii.
Excepţie: în cazul renunţării la moştenire, această opţiune poate fi retractată prin
acceptarea pur şi simplă, dar numai în termenul legal de opţiune şi dacă moştenirea nu a
fost acceptată de alţi moştenitori. De asemenea moştenitorul care a acceptat sub beneficiu
de inventar poate renunţa la beneficiul de inventar, devenind moştenitor pur şi simplu.
Act juridic indivizibil
Acest caracter reiese din faptul că succesibilul are dreptul să opteze între a
renunţa sau a accepta moştenirea în întregul ei, neavând posibilitatea de a accepta o
anumită parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte.
497
Deci succesibilul, fie chiar legatar, trebuie să accepte în întregime succesiunea sau
legatul, sau trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele, prin efectul renunţării.
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă unele excepţii:
- moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la
moştenirea legală şi la legat; cumularea calităţii de moştenitor legal cu cea de legatar,
conferă posibilitatea opţiunii diferite. De asemenea opţiunea succesorală poate fi diferită
şi în cazul în care el beneficiază de mai multe legate care nu sunt indivizibile;
- o altă excepţie este cea prevăzută în Legea 18/1991, republicată, care arată că
reconstituirea dreptului de proprietate se face la cerere depusă de fostul proprietar sau de
moştenitorii lui. Deci, chiar dacă au acceptat succesiunea, moştenitorii, prin derogare de
la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa, prin nedepune rea cererii, la
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Moştenitorul care a renunţat la
succesiunea fostului proprietar decedat, nu poate să beneficieze de reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor.
- O altă excepţie asemănătoare cu cea precedentă, reiese din reglementările Legii
112/1995: moştenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în
proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data
depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau pentru acordarea
despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege nu
beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă la decesul fostului proprietar a acceptat
moştenirea;
- divizibilitatea opţiunii succesorale poate rezulta şi din relativitatea autorităţii
lucrului judecat; dacă opţiunea succesorală rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va
avea efecte relative, numai între părţile din proces;
- dacă în cadrul devoluţiunii succesorale intervine un element de extraneitate,
condiţiile şi efectele opţiunii succesorale fiind supuse unor legi diferite, succesibilul va
putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri şi renunţând la alta.
Act juridic declarativ de drepturi
Efectele opţiunii se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. Aceste
efecte se produc şi în cazul retractării renunţării. Prin derogare, însă, drepturile debândite
498
de terţii de bună credinţă asupra bunurilor succesiunii între momentul renunţării şi acela
al retractării ei vor trebui respectate.
Act juridic nesusceptibil de modalităţi
Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiţie, soarta juridică a
moştenirii neputând să depindă de un eveniment viitor şi incert sau de un termen fie el şi
cert.
Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate nu va putea produce nici un efect
fiind nulă absolut.
Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.
Termenul de opţiune succesorală
Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de
opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni, calculat de la data deschiderii
moştenirii.
Legea califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripţie a dreptului la
acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material. Astfel, termenul de prescripţie a
dreptului patrimonial de opţiune succesorală este susceptibil de întrerupere, suspendare şi
repunere în termen, fiindu-I aplicabile regulile care guvernează materia prescripţiei
extinctive.
Termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.700 C.civ. pentru exercitarea
dreptului de opţiune se aplică nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali
sau cu titlu universal. În ceea ce priveşte legatele cu titlu particular, din practica judiciară
reiese că, termenul de 6 luni nu se aplică, în această privinţă fiind aplicabile dispoziţiile
referitoare la prescripţie din dreptul comun. În ultimul timp, însă, doctrina susţine că
termenul de 6 luni se va aplica şi legatarului particular.
Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.
Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la deschiderea succesiunii,
deci de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie începe să curgă de la
deschiderea moştenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea
celui care lasă moştenirea. Prescripţia curge de la deschiderea moştenirii faţă de toţi
succesibilii, cu alte cuvinte termenul de opţiune este unic.
499
În cazul în care succesibilul moşteneşte prin retransmitere, când moartea
succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai înainte de a fi optat şi
dreptul său de opţiune se retransmite la proprii săi moştenitori, aceştia vor putea exercita
dreptul de opţiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data
morţii sale.
De la regula calculării termenului de prescripţie din momentul deschiderii
moştenirii există şi unele excepţii:
- în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior,
termenul de prescripţie va începe să curgă de la data naşterii;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul de
prescripţie începe să curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii ci de
la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.
- Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul se face pe cale judecătorească,
prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
- Începutul prescripţiei mai poate fi amânat datorită unor împrejurări care
constituie cauze de suspendare a prescripţiei, dacă aceste cauze operează şi la data
deschiderii moştenirii, împiedicându- l pe succesibil să-şi exercite dreptul său de opţiune.
Suspendarea prescripţiei
Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de 6 luni se suspendă de drept
cât timp succesibilul:
- este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune
succesorală;
- face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de
război;
- este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-I încuviinţeze actele; dacă între cel
ocrotit şi ocrotitor există contrarietate de interese, cursul prescripţiei se suspendă faţă de
cel ocrotit atâta timp cât acesta nu a avut curator desemnat pro causa de autoritatea
tutelară;
500
- în cazurile când este nevoie de obţinerea autorizaţiei autorităţii tutelare se admite
suspendarea cursului prescripţiei pe durata necesară obţinerii autorizaţiei, dacă
demersurile în acest scop au fost făcute înainte de împlinirea termenului de prescripţie.
După încetarea suspendării, în materia dreptului de opţiune succesorală, practic,
succesibilul va avea la dispoziţie un nou termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului
său.
Întreruperea prescripţiei
În fapt, problema întreruperi prescripţiei – cu consecinţa începerii curgerii unui
nou termen de prescripţie posterior întreruperii – nu se pune în această materie.
Repunerea în termenul de prescripţie
Succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie dacă se constată ca fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul a fost depăşit, cu condiţia să fi cerut
repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justific ă depăşirea
termenului de prescripţie.
Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot
fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici
caracterele forţei majore; ex: ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cujus de către
comoştenitori; necunoaşterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa,
boala succesibilului dacă este gravă şi de durată etc. Repunerea în termen este de
competenţa instanţei judecătoreşti şi produce efecte şi faţă de terţi.
Efectul repunerii în termen este acordarea unui nou termen de opţiune
succesibilului, care nu va putea depăşi 6 luni.
Dacă, însă, în cererea de repunere în termen sau în cursul soluţionării declară că
acceptă pur şi simplu moştenirea instanţa nu va mai acorda un termen pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală. Dacă însă succesibilul se pronunţă în cursul judecăţii
pentru acceptarea sub beneficiu e inventar, termenul va fi acordat.
Efectele prescripţiei
Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul
prevăzut de lege, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi odată cu acest drept se
stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de moştenitor, el devine străin de moştenire.
Neexercitarea dreptului de opţiune nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire.
501
Stingerea prin prescripţie a titlului de moştenitor, a vocaţiei succesorale, produce
efecte absolute.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.
Acceptarea voluntară expresă
Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de
erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată – art.689 C.civ.
Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:
- Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie
manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Înscrisul constatator
poate îmbrăca şi forma unei simple scrisori, dacă ea are caracter juridic; ex: o scrisoare
adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de împărţeală voluntară a moştenirii etc. De
asemenea poate îmbrăca şi forma unor acte adresate instanţei sau biroului notarial, ori
forma unei declaraţii date la consiluil local prin care se indică compunerea masei
succesorale şi calitatea de moştenitor, în vederea depunerii înscrisului la biroul notarial.
Acceptarea poate fi făcută şi prin reprezentant, mandatar împuternicit în formă scrisă şi
cu procură specială. Mandatarul trebuie să accepte în termenul legal de opţiune.
- Din conţinutul înscrisului trebuie să rezulte că succesibilul şi-a însuşit în
mod neechivoc calitatea de moştenitor, altfel spus, trebuie să rezulte că succesibilul
înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea sa de
moştenitor.
Acceptarea voluntară tacită
Acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu- l putea
săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă, indirect dar neîndoielnic, intenţia
sa de acceptare a moşteniri.
Condiţii:
- voinţa succesibilului de a accepta moştenirea;
- conduita succesibilului din care să rezulte indirect intenţia sa de a accepta pur şi
simplu moştenirea.
Acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar
convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moştenirii. Actele de
acceptare trebuie săvârşite în termenul legal de opţiune.
502
Acceptarea tacită mai poate fi făcută şi printr-un gestionar de afaceri, dacă
succesibilul ratifică în termenul legal de opţiune gestiunea, prefăcând-o într-un mandat.
Acceptarea poate fi tacită şi în cazul moştenirii testamentare.
Acceptarea tacită este, în toate cazurile, acceptare pură şi simplă.
Acte cu semnificaţia acceptării tacite
Legea nu stabileşte concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie
manifestarea intenţiei de a accepta moştenirea, revenind instanţelor de judecată sarcina de
a aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârşit de succesibil, în această calitate,
reprezintă sau nu o acceptare tacită a moştenirii.
Acte (fapte) materiale
Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în posesiunea şi
folosinţa bunurilor succesorale, faptul mutării definitive a succesibilului în casa
moştenită, demolarea unor construcţii etc, fapte pentru care succesibilul se comportă ca
un proprietar.
Nu constituie acte de acceptare tacită: luarea din patrimoniu a unor obiecte ca
amintiri de familie, fotografii, bibelouri, preluarea hârtiilor de valoare pentru a le feri de
furt sau de pierdere etc.
În ipoteza în care actele săvârşite de moştenitor în calitate de coproprietar iar nu
de moştenitor, ele nu mai au în mod neechivoc valoarea unei acceptări tacite. Într-o atare
situaţie este necesar a se stabili, prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care
să rezulte neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii.
Acte de dispoziţie
Încheierea actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi
de natura lui, presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea pur
şi simplu, chiar dacă actul de dispoziţie nu ar putea produce efecte.
În privinţa acestor acte se poate distinge între:
A) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale singulare (ex:
renunţarea la un drept, valorificarea dreptului de autor privitor la o operă literară etc.)
constituie acte de acceptare tacită, cu următoarele excepţii:
- vânzarea de către succesibil a unor obiecte ale moştenirii supuse stricăciunii sau
a căror conservare ar fi prea oneroasă;
503
- înstrăinarea unui bun din masa succesorală, dacă succesibilul a acţionat cu
credinţa greşită că este proprietatea sa.
B) Actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea privită ca universalitate ,
implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a accepta succesiunea.
De asemenea renunţarea cu titlu oneros la moştenire, constituie întotdeauna
acceptare pură şi simplă, iar renunţarea cu titlu gratuit numai dacă se face în favoarea
unui moştenitor determinaţi, nominalizaţi.
Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale
Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a
unor acţiuni în justiţie ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însuşirea calităţii de
moştenitor, cum ar fi: cererea de împărţeală a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor
ori de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de anulare a testamentului etc.
Intentarea unei acţiuni succesorale valorează acceptare oricare va fi soarta
acţiunii. De asemenea poate valora acceptare şi participarea succesibilului la proces în
calitate de pârât, dacă din atitudinea adoptată de el, rezultă însuşirea calităţii de
moştenitor. În toate cazurile instanţa trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a
succesibilului poate fi interpretată drept acceptare a moştenirii.
Acte de administrare definitivă
În ceea ce priveşte valoare de acceptare a succesiunii a actelor de administrare, se
pot preciza următoarele:
- legea conţine o singură precizare de principiu. Astfel, actele curat conservatorii,
de îngrijire şi de administrare provizorie, nu sunt acte de primire a moştenirii, dacă cel ce
le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede. Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în
bune condiţii a patrimoniului succesoral, determinate de necesităţi urgente şi folositoare
tuturor comoştenitorilor şi care nu angajează viitorul bunurilor din moştenire, nu pot fi
apreciate ca acte de acceptare tacită
- per a contrario, rezultă că actele de administrare care nu au caracter urgent şi
provizoriu, deci care au un caracter definitiv şi angajează viitorul reprezintă acte de
acceptare tacită, pură şi simplă a moştenirii. Ex: încasarea unor creanţe de la debitorii
succesiunii, încheierea între succesibilia unei convenţii cu privire la administrarea
bunurilor succesorale, locaţiunea bunurilor succesorale pe o perioadă mai înde lungată etc.
504
Plata impozitelor valorează acte de acceptare tacită. Cu atât mai mult plata taxelor
succesorale.
Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate, valorează acceptare
tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin declaraţia expresă în
act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, căci, în principiu,
afirmaţia nu are valoare faţă de actele făcute.
Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii.
Noţiune şi natură juridică
Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii este impusă de lege în cazul în care
succesibilul (unul sau mai mulţi) a dat la o parte ( a sustras) sau a ascuns (a tăinuit)
bunuri ale moştenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la inventar, cu intenţia frauduloasă de
a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii.
Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte
juridice de opţiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită) ci ca fapte juridice ilicite,
deci delicte civile. Iar sancţiunea – constând în efectele speciale care se produc în urma
săvârşirii acestor fapte – reprezintă pedeapsă civilă, calificare cu multiple consecinţe sub
raportul condiţiilor ei de aplicare.
Condiţiile acceptării forţate
a) Elementul obiectiv
Acest element esenţial constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea,
tăinuirea unor bunuri din moştenire, săvârşită singur sau în participaţie cu altul
(comoştenitor sau terţ).
Poate fi vorba de fapte comisive (ascunderea materială a unor bunuri,
confecţionarea şi prezentarea unui testament falsificat etc.) sau de fapte omisive
(omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar, nedeclararea unei donaţii raportabile
etc.). Aceste fapte se pot exercita atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor.
Fapta ilictă poate fi săvârşită înainte şi după deschiderea succesiunii, chiar şi cu
complicitatea defunctului, înainte dar şi după expirarea termenului legal de opţiune.
În toate cazurile darea la o parte presupune clandestinitatea cerinţă esenţială
pentru ca acceptarea forţată să opereze.
b) Elementul subiectiv
505
Acest element necesar îl reprezintă intenţia frauduloasă a moştenitorului, fraudă
destinată a înlătura aplicarea între moştenitori a regulilor devoluţiuni i succesorale, a
principiului egalităţii, prin ruperea echilibrului dintre ei. Frauda succesorală poate consta
şi în intenţia de a păgubi creditorii succesiunii prin ascunderea unei părţi din activul
succesoral, deci poate proveni şi de la moştenitorul unic.
Frauda succesorală trebuie să fie intenţionată, dolosivă, săvârşită cu rea credinţă,
intenţia frauduloasă trebuind să fie dovedită de comoştenitorul sau creditorul interesat.
Nu suntem în prezenţa fraudei succesorale dacă sustragerea sau ascunderea este
săvârşită de succesibilul care are drepturi succesorale exclusive asupra bunurilor în
cauză; ex: soţul supravieţuitor a sustras, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, bunuri
ale gospodăriei casnice; legatarul cu titlu particular care sustrage bunuri ce formează
obiectul legatului.
c) Precizări privind autorul faptei ilicite
Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţiie concretă la
moştenire, fie moştenitor legal, fie legatar universal sau cu titlu universal. Legatarul cu
titlu particular nu poate fi obligat la acceptare.
Dacă autorul faptei ilicite a decedat înainte de lichidarea moştenirii, moştenitorii
lui (acceptanţi) vor suporta consecinţele acceptării tacite, retransmiterea operând fără
beneficiu dreptului de opţiune.
Autorul faptei ilicite trebuie să aibă capacitatea delictuală în momentul săvârşirii
ei, lucrând cu discernământ, discernământul prezumându-se relativ în cazul persoanelor
care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie, iar în cazul persoanelor
incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicţie) trebuie să fie dovedit.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu participarea mai multor succesori universali
sau cu titlu universal pentru a frauda pe ceilalţi sau pe creditori, consecinţele vor fi
suportate de toţi, iar pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse
vor răspunde delictual, deci solidar.
Efectele acceptării pure şi simple a moştenirii.
Efecte generale
a) Consolidarea titlului de moştenitor
506
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii consolidează, definitivează titlul de
moştenitor al succesibilului, în toate cazurile.
În toate cazurile, ca urmare a acceptării pure şi simple transmisiunea moştenirii,
care a operat cu titlu provizoriu din momentul deschiderii succesiunii, se consolidează,
devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea (în
cadrul termenului de opţiune) se produce retroactiv.
b) Stingerea definitivă a dreptului de opţiune a succesibilului
Prin efectul acceptării pure şi simple se stinge definitiv dreptul d opţiune al
succesibilului; el decade din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub
beneficiu de inventar.
c) Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este contopirea,
confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului,
succesor universal sau cu titlu universal. De aici următoarele consecinţe :
- moştenitorul va răspunde personal pentru pasivul moştenirii peste limitele
(puterea) activului averii moştenite ;
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de decujus se sting prin confuziune,
integral dacă este singurul moştenitor şi proporţional cu cota moştenită, dacă este
comoştenitor; tot astfel încetează şi drepturile reale – dezmembrăminte ale proprietăţii
sau drepturi reale accesorii pe care moştenitorul le avea asupra unui bun moştenit sau pe
care le avea de cujus asupra unui bun din patrimoniul moştenitorului – prin consolidare
(uzufruct, uz, abitaţie), respectiv prin confuziune (servitiţi, ipoteci etc. );
- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, prin acceptarea pură şi simplă a
moştenirii moştenitorul va lua locul acestuia.
Efecte speciale în cazul acceptării forţate
a) Decăderea din dreptul de opţiune succesorală
Succesorul vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de lege este decăzut din
dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Mai mult
decât atât, dacă a optat anterior în acest sens, decade din beneficiul de inventar, respectiv
din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea
moştenirii de către alţi erezi. În consecinţă el este socotit că a acceptat moştenirea pur şi
simplu.
507
b) Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau
ascunse
Succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor (acceptant) nu
are nici un drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Această decădere se produce
numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi.
Legea prevede decăderea numai din drepturile succesora le asupra bunurilor
sustrase sau ascunse, nu şi din obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile moştenirii.
Renunţarea la moştenire.
Noţiune
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care
succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la) titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect
retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire. Dreptul de a renunţa
aparţine tuturor moştenitorilor.
Condiţiile de fond speciale
a) Renunţarea nu poate fi decât expresă.
Ea nu poate fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.
Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de prescripţie
– deşi produce practic efecte asemănătoare – nu valorează nici ea renunţare tacită la
moştenire; prescripţia stinge titlul de moştenitor, câtă vreme remunţătorul este considerat
că nici n-a fost vreodată moştenitor.
Renunţarea la moştenire prin convenţie între moştenitori va fi nulă absolut, dacă
intervine înainte de deschiderea succesiunii. Dacă însă ea intervine după deschiderea
succesiunii, poate fi valabilă, dacă nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Dacă, în pofida convenţiei, moştenitorul acceptă succesiunea, acceptarea va fi valabilă,
dar se va angaja răspunderea civilă contractuală a debitorului obligaţiei neexecutate. La
fel şi în cazul în care succesibilul renunţă la moştenire în schimb comoştenitorii nu-şi
respectă obligaţiile asumate prin convenţie, renunţătorul poate cere executarea sau
despăgubiri, dar nu va putea retracta renunţarea decât în condiţiile legii.
508
b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai
dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare – fie
tacită sau forţată ori sub beneficiu de inventar, acceptarea fiind irevocabilă.
c) Renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil, succesibilul
neputând renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.
- Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit);
renunţarea in favorem reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de acte
de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi
transmiterii drepturilor succesorale.
Condiţii de formă
Renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi
alta de opozabilitate.
a) Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Declaraţia de renunţare
trebuie să fie dată în faţa notarului public, putându-se face la orice birou notarial, un
exemplar al declaraţiei, autentificat, se trimite de îndată, la notarul public la care se află
registrul special de renunţări la succesiune, pentru înscriere.
Declaraţia de renunţare care nu este dată în aceste condiţii, este lovită de nulitate
absolută, având ca efect redobândirea dreptului de opţiune succesorală de către
succesibil. Nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.
b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul special de
renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia
teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. Înscrierea se face pentru
opozabilitate.
Succesibilul renunţător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a
renunţării. În schimb, faţă de terţul de bună-credinţă (ex: cel care a cumpărat un bun
succesoral de la succesibilul renunţător) renunţarea neînscrisă nu este opozabilă,
dimpotrivă, încheierea actului de dispoziţie de către succesibil poate fi invocată ca act de
acceptare tacită a moştenirii.
Efectele renunţării
509
Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu
opozabilitate erga omnes, vocaţia succesibilului, el devenind străin de succesiune. De aici
următoarele consecinţe:
- Renunţătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici nu este obligat
să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului – activul şi pasivul – va
reveni comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor subsecvenţi acceptanţi, care o vor
dobândi ab initio, din momentul deschiderii succesiunii, direct de la defunct, potrivit
regulilor devoluţiunii moştenirii;
- În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nu
se transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin
reprezentare ci numai în nume propriu, în condiţiile legii;
- Renunţătorul nu va fi obligat la raportul donaţiilor, indiferent dacă donaţia a fost
făcută cu raport sau cu scutire de raport;
- Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale
acestuia împotriva succesibilului renunţător, care s-au stins prin consolidare sau
confuziune, la dat deschiderii succesiunii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
- Renunţătorul pierde şi dreptul sezinei, menţinându-se însă actele conservatorii
sau de administraţie provizorie care sunt făcute de succesibili înainte de repudierea
succesiunii, chiar dacă renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor sezinar;
- Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele succesorale.
Retractarea renunţării
a) Condiţiile retractării:
- Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a
împlinit termenul de pescripţie a dreptului de opţiune succesorală. Decăderea
renunţătorului din dreptul de a retracta renunţarea prin îndeplinirea termenului de
prescripţie operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar şi din
oficiu;
- Retractarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până la
momentul retractării de un alt succesibil cu vocaţie legală sau testamentară, universală
sau cu titlu universal. În raport cu drepturile statului asupra moştenirii vacante retractarea
devine inoperantă numai prin împlinirea termenului de prescripţie.
510
Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, succesibilul poate retracta renunţarea.
b) Pentru retractare nu se prevăd condiţii de formă, aşa încât se admite că ea poate
fi expresă sau tacită, ori chiar forţată. Este expresă când rezultă dintr-un înscris autentic
sau sub semnătură privată; este tacită când rezultă neîndoielnic din acte cu semnificaţia
acceptării tacite a moştenirii şi este forţată dacă succesibilul renunţător săvârşeşte faptele
ilicite ce cad sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ..
c) Efectele retractării:
- succesibilul devine moştenitor acceptant, doctrina împărtăşind părerea că
retractarea constituie prin ea însăşi o acceptare pură şi simplă a moştenirii, cu excepţia
minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie, în cazul cărora acceptarea este făcută sub
beneficiu de inventar dacă retractarea nu s-a făcut prin acceptare forţată;
- retractarea operează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, cu excepţia
drepturilor dobândite de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul
renunţării şi acela al retractării.
Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar.
Noţiune şi condiţii de fond
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opţiune expres şi solemn prin
care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor (comoştenitor) al patrimoniului
succesoral, dar înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului
moştenit şi numai cu bunurile moştenite, inventarul întocmit împiedicând confuziunea
patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu.
Se optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli cu privire la
solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral.
Cu excepţia legatarului cu titlu particular, orice moştenitor poate accepta
moştenirea sub beneficiu de inventar, cu condiţia să nu o fi acceptat pur şi simplu sau nu
a renunţat la moştenire.
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic indivizibil; nu poate avea
ca obiect numai o parte a moştenirii.
Caracterul facultativ; derogări
511
Opţiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având doar
facultatea nu şi obligaţia de a accepta sub beneficiu de inventar.
În cazul pluralităţii de moştenitori, atunci când unii acceptă pur şi simplu, iar alţii
sub beneficiu de inventar, moştenitorii care au acceptat pur şi simplu vor răspunde de
datoriile şi sarcinile succesiunii, nelimitat, însă numai pentru porţiunea de pasiv care le
incumbă. În schimb acceptantul beneficiar va răspunde pentru pasivul ce-I revine din
moştenire numai în limita şi cu activul moştenit.
Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar,
legea prevede acest mod de acceptare în următoarele situaţii:
- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;
- în cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de opţiune, dacă
are mai mulţi moştenitori iar aceştia nu se înţeleg cu privire la exercitarea dreptului de
opţiune unic şi indivizibil dobândit prin retransmitere.
Statul, ca beneficiar al moştenirii vacante, răspunde în toate cazurile numai în
limita activului, fără a fi obligat a face o acceptare sub beneficiu de inventar.
Condiţii de formă
a) Pentru validitate
Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă şi constatată printr-
un înscris autentic, în aceleaşi condiţii ca şi renunţarea la moştenire.
Dacă această condiţie nu este respectată, intervine sancţiunea nulităţii beneficiului
de inventar, succesibilul păstrând dreptul de opţiune. Se poate încă ca acceptarea sub
beneficiu de inventar, constatată printr-un înscris sub semnătură privată, să valoreze
acceptare pur şi simplă, dacă condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite.
b) Pentru opozabilitate
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul
special de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia
teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. În caz contrar beneficiul nu va
putea fi invocat faţă de terţi şi între terţi.
c) Întocmirea inventarului
512
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau
urmată de întocmirea unui inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale. Lipsa acestuia
face ca beneficiul de inventar să nu producă efecte, însă moştenirea se consideră
acceptată pur şi simplu.
Inventarul infidel sau inexact, întocmit cu rea-credinţă, atrage decăderea
succesibilului vinovat din beneficiul de inventar, acesta fiind socotit acceptant pur şi
simplu.
Cererea de inventariere nu valorează în sine acceptare sub beneficiul de inventar.
Efectele acceptării sub beneficiu de inventar
a) Efecte generale (comune)
Prin efectul acceptării beneficiare se stinge definitiv dreptul de opţiune al
succesibilului, el putând totuşi, în condiţiile legii, renunţa la beneficiul de inventar,
rămânând moştenitor pur şi simplu.
Succesibilul îşi consolidează titlul său de moştenitor, definitivând transmisiunea
succesorală care a operat de la data deschiderii succesiunii. El devine titular al
patrimoniului succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are
dreptul la activul net al patrimoniului, poate încheia valabil ac te juridice, poate cere
ieşirea din indiviziune etc. În caz de deces patrimoniul dobândit se tansmite la proprii
moştenitori. El poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive şi raportul donaţiilor.
b) Efecte specifice
1) Separaţia de patrimonii
Acceptarea beneficiară împiedică confuziunea patrimoniului succesoral cu
patrimoniul personal al moştenitorului, producând deci separaţia de patrimonii. În
consecinţă, moştenitorul beneficiar devine titular a două patrimonii distincte, separate
între ele.
Separaţia de patrimonii rezultând din acceptarea sub beneficiu de inventar
produce efecte tripartite – faţă de toţi creditorii moştenirii şi legatari, precum şi faţă de
moştenitorul însuşi şi creditorii săi personali.
Efectele separaţiei de patrimonii:
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cujus nu se sting prin
confuziune; drepturile reale (dezmembrăminte ale proprietăţii sau drepturi reale
513
accesorii) ce există între cele două patrimonii, nu încetează prin consolidare sau
confuziune.
- În caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitaţie, moştenitorul beneficiar
poate deveni adjudecatar în calitate de titular al patrimoniului propriu, asimilat unui terţ;
- Moştenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului propriu, poate
dobândi drepturi şi obligaţii noi faţă de patrimoniul succesoral;
- În raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar nu va lua
locul acestuia, aşa încât excepţiile personale pe care terţii le puteau invoca contra lui de
cujus vor fi inopozabile faţă de moştenitorul beneficiar;
- Creditorii succesorali şi legatari urmează să fie plătiţi din preţul bunurilor
succesorale cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, care vor putea
ridica pretenţii numai asupra valorilor rămase după lichidarea pasivului moştenirii.
2) Răspunderea moştenitorului beneficiar
Moştenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii numai până
la concurenţa valorii bunurilor din moştenire; această limitare nu este numai valorică, dar
vizează chiar bunurile în natură care fac parte din patrimoniul succesoral, în sensul că
numai bunurile succesorale pot fi urmărite de creditorii succesiunii.
Moştenitorul beneficiar are facultatea de a se libera de sarcina lichidării pasivului
succesoral predând toate bunurile succesiunii creditorilor şi legatarilor cu titlu particular.
Ca urmare a abandonării bunurilor succesorale el este descărcat de sarcina administrării
patrimoniului succesoral, dar păstrează calitatea de moştenitor şi de proprietar al
bunurilor succesorale.
Administrarea şi lichidarea patrimoniului succesoral
Dacă nu preferă abandonarea, moştenitorul beneficiar devine administratorul şi
lichidatorului patrimoniului succesoral.
Administrarea se face în interesul său, dar şi în interesul creditorilor succesorali şi
al legatarilor, faţă de care va răspunde – ca administrator – dacă nu depune diligenţa pe
care o depune în administrarea propriului patrimoniu, asemănător unui mandatar sau
depozitar gratuit. În aceste cazuri el răspunde faţă de creditori şi legatari inclusiv cu
bunurile sale proprii.
514
Pentru a plăti datoriile şi sarcinile succesiunii bunurile succesorale vor putea fi
vândute doar prin licitaţie, în condiţiile legii, cu excepţia mobilelor corporale supuse
stricăciunii şi a celor a căror conservare ar necesita cheltuieli prea mari. În caz contrar,
vânzarea va fi valabilă dar va putea fi atacată de creditori cu acţiunea pauliană, iar în
cazul imobilelor, sancţiunea este decăderea din beneficiul de inventar.
Valorile active din moştenire trebuie să fie folosite numai pentru plata datoriilor şi
sarcinilor succesiunii cu excepţia celor rezultând din raportul sau reducţiunea donaţiilor.
Valorile rămase după plata datoriilor şi sarcinilor se cuvin moştenitorului.
Încetarea beneficiului de inventar
Beneficiul de inventar poate să înceteze cu efect retroactiv prin renunţarea
moştenitorului la beneficiul de inventar şi prin decăderea lui din beneficiu, cu titlu de
pedeapsă.
a) Încetarea prin renunţare
Renunţarea poate fi expresă sau tacită, rezultând din acte care denotă intenţia
vădită de a accepta confiziunea propriului patrimoniu cu patrimoniul succesoral:
săvârşirea de acte materiale sau încheierea de acte de dispoziţie nepermiose în cadrul
administrării patrimoniului succesoral.
b) Încetarea prin decăderea din beneficiul de inventar
Aceasta intervine dacă:
- moştenitorul cu intenţie frauduloasă a ascuns sau a dat la o parte bunuri
succesorale;
- moştenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea
formalităţilor prevăzute de lege (licitaţie publică cu autorizarea justiţiei).
Transmiterea activului şi pasivului moştenirii.
Precizări privind obiectul transmisiunii
La decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei se transmite asupra moştenitorilor
legali sau testamentari. Transmiterea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi
obligaţiile defunctului cu conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale fiind
netransmisibile pe cale de moştenire.
Cuprinsul activului succesoral
515
Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu, numai drepturile
patrimoniale existente la dat deschiderii succesiunii. Drepturile personale nepatrimoniale
nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional; ex: exercitarea dreptului de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei literare etc.
Drepturile patrimoniale ele defunctului intră în alcătuirea activului succesoral,
indiferent de natura lor; ex: drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă sau
drepturi patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale, acţiunile patrimoniale la care avea
dreptul defunctul, acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori. De asemenea
intră în patrimoniul succesoral drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului
la data deschiderii succesiunii intră ulterior în activul succesoral; ex: valori intrate prin
reducţiunea liberalităţilor excesive sau raportul donaţiilor, fructele naturale, civile şi
industriale produse ulterior deschiderii succesiunii sau echivalentul bănesc al folosinţei
exercitată de un moştenitor asupra unui bun din masa succesorală.
Nu intră în activul moştenirii acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente la
data deschiderii succesiunii, se sting la moartea titularului lor, având caracter viager sau
din alte cauze.
Transmisiunea activului succesoral
Transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
a) Transmisiunea universală sau cu titlu universal
Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul succesoral; titularii dreptului
sunt: moştenitorii cu vocaţie universală – moştenitorii legali şi legatarii universali.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune din universalitate;
titularii dreptului sunt legatarii cu titlu universal.
b) Transmisiunea cu titlu particular
Are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite
izolat. Este cazul legatului particular.
Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor
bunuri individual determinate ori drept de proprietate intelectuală sau drept succesoral
moştenit de testator, legatarul dobândeşte dreptul direct de la defunct, în momentul
deschiderii succesiunii.
516
Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen determinabile după diferite criterii
obligaţii de a face sau a nu face etc., legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva
moştenitorului obligat la plata legatului.
Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu
titlu universal
În momentul deschiderii succesiunii creanţele defunctului se divid prin efectul
legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional cu cota ce- i revine fiecăruia din moştenire;
dacă obiectul creanţei este indivizibil fiecare moştenitor poate cere în totalitate
executarea obligaţiei.
Drepturile reale se dobândesc în stare de indiviziune.
Cuprinsul pasivului succesoral
În alcătuirea pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile moştenirii.
a) Datoriile succesorale
Sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care – indiferent de izvorul lor –
există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile
defunctului faţă de moştenitori.
Nu reperzintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea lui de cujus sau
care au fost contractate intuitu personae; efectele acestora sunt însă opozabile
moştenitorilor.
c) Sarcinile succesorale
Sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul lui de cujus, se nasc în
persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa
defunctului sau din voinţa lui:
- cheltuielile de înmormântare;
- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii;
- plata legatelor cu titlu particular, atunci când legatul nu are ca obiect un drept
real asupra unui lucru individual determinat, deci în acele situaţii care co nferă legatarului
calitatea de creditor al unei creditor.
Transmiterea pasivului succesoral
a) Transmisiunea universală şi cu titlu universal
517
Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal,
deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu care
cuprinde atât drepturi cât şi obligaţii.
b) Transmiterea cu titlu particular
Legatarii particulari, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral, cu
excepţia următoarelor ipoteze şi limite:
- dacă testatorul a prevăzut expres plata, totală sau parţială, de către legatarul
particular a unei datorii sau sarcini;
- dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu
numai drepturi dar şi obligaţii;
- dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat; legatarul nu este obligat
la plată dar o poate face pentru a salva imobilul de la urmărire, subrogându-se în locul
creditorului plătit şi putând recupera plata pe cale acţiunii în regres de la cei obligaţi să
suporte pasivul moştenirii;
- dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat,
legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului;
- în ipoteza legatarului cu titlu particular al uzufructului având ca obiect
universalitatea succesorală sau cotă parte din universalitate
Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu
titlu universal, proporţional cu părţile ereditare
Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti pasivul
succesoral proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Această regulă se aplică atât în
cazul acceptării pure şi simple a moştenirii cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de
inventar, felul acceptării determinând numai limitele răspunderii.
Calitatea de moştenitori sezinari nu are nici o relevanţă sub aspectul divizării
pasivului succesoral, obligaţia de plată a pasivului nefiind o consecinţă a sezinei ci a
transmisiunii universale sau cu titlu universal.
În cazurile în care pentru divizare este necesară evaluarea legatului şi a moştenirii,
în mod provizoriu se admite divizarea pasivului în părţi virile, adică după numărul
succesorilor universali sau cu titlu universal, creditorii putând acţiona în acest sens,
518
urmând ca după stabilirea definitivă a părţilor ereditare să se opereze regularizarea între
moştenitori a plăţilor făcute.
Bunurile gospodăriei casnice, moştenite în exclusivitate de soţul supravieţuitor,
nu intră în calculul pentru divizarea pasivului.
Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului proporţional cu părţile
ereditare:
- dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor va
putea fi acţionat singur, cu drept de regres împotriva comoştenitorilor;
- dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei;
- dacă obligaţia este indivizibilă – indivizibilitate naturală sau convenţională – oricare
moştenitor poate fi urmărit pentru întreg cu drept de regres;
- dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat va
fi obligat ipotecar pentru tot dar numai până la concurenţa valorii imobilelor ce deţin; pentru
rest obligaţia se divide între moştenitori;
- dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil, cât timp durează indiviziunea
între moştenitori.
Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres
Problema vizează raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul sau unii
dintre ei a plătit din datoriile şi sarcinile moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea
plată poate fi făcută voluntar sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti peste partea sa
din datorie.
În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa are acţiune
personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu au achitat părţile lor contributive;
fie o acţiune din gestiunea de afaceri, fie o acţiune rezultând din subrogaţia legală, fie
acţiunea în garanţie a împărţelii.
Acţiunea este în toate cazurile divizibilă şi prescriptibilă, în termenul general de
prescripţie, indiferent că cererea se valorifică într-o acţiune separată sau în cadrul acţiunii
de ieşire din indiviziune.
Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru
pasivul succesoral
519
În această privinţă se face, în mod tradiţional, deosebirea între moştenitorii
regulaţi şi cei neregulaţi.
Moştenitorii regulaţi (rudele defunctului cu vocaţie succesorală şi soţul
supravieţuitor) răspund pentru plata pasivului moştenirii cu bunurile moştenite dar şi cu
patrimoniul propriu, dacă nu au oprit confuziunea dintre cele două patrimonii.
Moştenitorii neregulaţi (legatari universali, cu titlu universal sau statul) răspund
pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor moştenite, cu condiţia ca prin
întocmirea unui inventar să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral.
Dacă legatarul a intrat în posesiunea bunurilor fără inventar va răspunde pentru pasiv ca
şi moştenitorii regulaţi.
Această diferenţiere este nejustificată, în practică limitarea răspunderii pentru
pasiv în limita bunurilor moştenite se face prin acceptarea sub beneficiu de inventar de
către toţi succesorii universali sau cu titlu universal.
Petiţia de ereditate
A. Noţiune. Uneori, din diferite motive, bunurile moştenirii sunt deţinute de o
persoană străină. În asemenea cazuri, pentru a intra în posesia moştenirii, adevăratul
moştenitor are la îndemână o acţiune denumită petiţie de ereditate. Prin urmare, petiţia
de ereditate este o acţiune prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau testamentar şi obligarea celui care
deţine bunurile succesorale să le restituie.
B. Efectele petiţiei de ereditate: a) efectele în raporturile dintre adevăratul
moştenitor şi moştenitorul aparent. În cazul în care acţiunea în petiţie de ereditate a
fost admisă, moştenitorul aparent este obligat să înapoieze adevăratului moştenitor toate
bunurile succesorale; b) efectele în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţele
persoane. În legătură cu actele juridice pe care moştenitorul aparent le-a încheiat cu terţii
referitoare la bunurile moştenirii trebuie făcute anumite distincţii: actele de administrare
sunt menţinute; ele sunt în interesul adevăratului moştenitor şi concordă cu interesul
general, care impune ca bunurile să fie gospodărite în mod corespunzător; actele de
dispoziţie privind bunurile mobile se menţin şi ele, dacă terţa persoană a fost de bună-
credinţă; în materie de mobile, posesiunea de bună-credinţă valorează titlu (art. 1909 C.
520
Civ.); actele de dispoziţie referitoare la bunurile imobile sunt menţinute; aparenţa este
creatoare de drept, dacă ea dă naştere unei erori obşteşti (error communis facit jus).
C. Termenul de prescripţie. Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă; ea
se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).
Termenul curge de la data când pârâtul a făcut acte de moştenitor, care prin natura
lor contestă drepturile adevăratului moştenitor.
Împărţeala de ascendent
1. Noţiune, utilitate şi natură juridică
Partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între vii (donaţie) sau
pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toţi descendenţii
săi cu vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale – în tot sau în parte –
aceste bunuri fiind dobândite de aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote părţi
ideale, ce caracterizează starea de indiviziune.
Prin partajul de ascendent se preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între
descendenţi la moartea ascendentului, şi se evită dificultăţile unui partaj succesoral.
Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, ea reprezintă o
donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală, dar de
natură specială întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune, ci
dimpotrivă preîntâmpină naşterea unei astfel de stări între descendenţii dispunătorului la
deschiderea succesiunii. Fiind un act mixt ea trebuie realizată atât cu respectarea regulilor
donaţiei sau dispoziţiilor testamentare, cât şi a normelor privitoare la împărţeală.
2. Condiţii de validitate
a) Condiţii de formă
Împărţeala de ascendent se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai cu
respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.
După deschiderea moştenirii nulitatea donaţiei sau testamentului pentru vicii de
formă pot fi acoperite prin ratificare, confirmare sau executare voluntară.
b) Condiţii de fond
1) Condiţii de drept comun
521
Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond de drept
comun – capacitate, consimţământ, obiect, cauză) prevăzute de lege pentru donaţii şi
testamente.
2) Condiţii speciale
Persoanele îndreptăţite a face împărţeala de ascendent
Potrivit legii numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile pe
această cale între descendenţi.
Persoanele între care se face împărţeala
Împărţeala de ascendent se face numai între descendenţii dispunătorului.
Împărţeala prin donaţie conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni.
Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă în
nume propriu sau prin reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea expres
sau tacit. Vocaţia succesorală se apreciază în funcţie de data deschiderii moştenirii.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie să cuprindă pe
toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare.
Împărţeala testamentară rămâne valabilă şi în ipoteza în care unul dintre
descendenţi vine la moştenire – fiind decedat şi neavând descendenţi – partea
descendentului lipsă se va dobândi în ondiviziune de ceilalţi moştenitori.
Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea
împărţelii.
Obiectul împărţelii
Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul a lăsat la
moartea sa sau numai o parte a acesteia.
Împărţeala-donaţie nu poate avea obiect decât bunurile prezente nu şi cele
viitoare.
Bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent inclusiv cele dobândite de el
ulterior actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se vor partaja conform dreptului
comun.
Bunurile ce fac obiectul partajului de ascendent trebuie să aparţină exclusiv
ascendentului dispunător.
Condiţiile împărţelii propriu zise
522
Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza material
bunurile, ea trebuind să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenţi.
Împărţeala trebuie făcută cu respectarea părţii legitime (rezerva succesorală) a
fiecărui descendent, cel vătămat putând ataca împărţeala prin acţiunea în reducţiune. În
cadrul împărţelii de ascendent nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând
favoriza pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile (luând în
considerare şi rezerva soţului supravieţuitor).
3. Efectele împărţelii de ascendent
A) Efectele împărţelii donaţie
a) Efectele înainte de deschiderea moştenirii
Între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi specifice contractului de donaţie.
Astfel, donatarii vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii contractului,
drepturile care formează obiectul lui, putând dispune liber de bunurile ce le-au fost
atribuite, fără să mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului donator.
Creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiunea pauliană.
Descendenţii au între ei calitatea de copărtaşi, raporturi născute din împărţeală. În
virtutea acestor relaţii copărtaşul evins se bucură de acţiunea în garanţie împotriva
celorlalţi, inclusiv de privilegiul imobiliar corespunzător.
Rezoluţiunea împărţelii nu se poate cere, pentru neexecutarea obligaţiilor
rezultând din împărţeală, numai în cazul în care s-a prevăzut aceasta în actul de
împărţeală.
b) Efecte după deschiderea moştenirii
Descendenţii donatori care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a
moşteni:
- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia;
- dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile primite
donaţie;
- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive dacă rezerva a fost
încălcată prin împărţeala de ascendent;
- nu pot cere raportul donaţiilor.
523
Descendentul donatar care nu poate sau nu vrea să vină la moştenire păstrează
bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun; calitatea de donatar al
descendentului şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate d venirea la moştenire. Însă, fiind
străin de moştenire, el va putea păstra bunurile donate numai în limitele cotităţii
disponibile, cotitate calculată numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari care
vin efectiv la moştenire, inclusiv soţul supravieţuitor, dacă este cazul.
B) Efectul împărţelii testamentare
a) Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului testator
Fiind o dispoziţie mortis causa, nu produce efect cât timp ascendentul trăieşte şi el
o poate revoca sau modifica până în ultima clipă a vieţii.
b) Efecte după deschiderea moştenirii
Descendenţii dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din chiar momentul
deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului.
Ei urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie acceptând moştenirea
– aşa cum le-a fost transmisă – fie renunţând la ea, ei neavând calitatea dublă de
moştenitori legali şi testamentari, având doar calitatea de moştenitori legali, deoarece
actul valorează împărţeală şi nu liberalitate testamentară.
Ca urmare a împărţelii testamentare între descendenţi se nasc raporturi de
împărţeală şi ca atare datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul
imobiliar al copărtaşului.
Bunurile care nu au fost împărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în
stare de indiviziune, potrivit dreptului comun.
Dacă bunurile care au fost atribuite prin testament unuia dintre descendenţi nu
mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, descendentul rămas
fără lot poate cere constatarea nulităţii actului de împărţeală în calitate de descendent
omis de la partaj, iar dacă lotul să u a fost diminuat, în aşa măsură încât nu mai acoperă
nici rezerva succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea
loturilor copărtaşilor avantajaţi.
4. Ineficacitatea împărţelii de ascendent
a) Cauze de drept comun
Partajul de ascendent poate deveni ineficace datorită:
524
- anulării – pentru incapacitate sau vicii de consimţământ;
- din cauza nulităţii absolute;
- cauze care atrag caducitatea
- revocarea donaţie pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine;
- creditorii pot cere revocarea actului prin acţiunea pauliană.
b) Cauze de ineficacitate speciale
- împărţeala este nulă pentru omiterea unui descendent chemat efectiv la
moştenire;
- în cazul în care încalcă rezerva succesorală, împărţeala poate fi atacată prin
acţiunea în reducţiune;
525
526
527
528