TOMA MIRCEA

DREPT AGRARcurs pentru învăţământ la distanţă

BUCUREŞTIEDITURA ARGUMENT

2012

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TOMA MIRCEADREPT  AGRAR / Mircea TomaEd I, Bucureşti: Argument 2012Bibliogr.ISBN 978­973­1761­19­0

© 2012 Editura ARGUMENTToate drepturile asupra acestei ediiţii sunt rezervate Editurii Argument

I. Introducere.Rolul şi conţinutul disciplinei „Drept agrar”           Acest curs este destinat studenţilor din anul ll, sem. II. de la cursul   de   învăţământ   la   distanţă   a   Facultăţii   de   Drept   din   cadrul Universităţii Ecologice din Bucureşti.

                Dreptul agrar este o ramură a Dreptului Privat Romăn, Disciplina  „Drept agrar ” are rolul de a facilita cunoaşterea următoarelor probleme:

      A. Introducere în problematica dreptului agrar      B. Proprietatea funciară

                   C. Publicitatea imobiliară şi cadastruD. Organizarea proprietăţii funciareE. Asigurările în agriculturăF. Calitatea produselor agricole şi agricultura ecologică G. Administraţia rurală     H.  Dezvoltarea teritorială    I.  Sprijinul Comunităţii Europene pentru dezvoltare rurală

ll. Obiectivele cursului sunt următoarele         a.Transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor privind dreptul rural şi principalele lui instituţii.      b.   Formarea   deprinderilor   şi   abilităţilor   necesare   pentru recunoaşterea instituţiilor dreptului rural  în contextul unor anumite cazuistici şi rezolvarea acestor cazuistici potrivit legii şi principiilor de drept în uz.        c. Formarea atitudinilor de echitate şi dreptate, care să permită distingerea categoriilor de drept / nedrept legal / nelegal, just / injust în mediul rural.

III. Competenţele conferite          După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili                      a. să definească, să identifice şi să soluţioneze situaţiile de drept şi de fapt ce fac obiectul întrebărilor şi speţelor din prezentul curs

             b. să explice elementele unor stări de drept şi de fapt             c. să rezume situaţiile de drept şi de fapt           d. să descrie consecinţele diverselor manifestări de vo­inţă în mediul rural.

IV. Resurse şi mijloace de lucru               Pentru parcurgerea cursului, vor fi utilizate metode curente la învăţământul   la   distanţă,   respectiv   suportul   de   curs,   testele   de autoevaluare / evaluare, teme de control.

V. Structura cursului        Cursul este structurat în:          ­10 unităţi de învăţare ( U.I.),      ­3 teme de control la unităţile de învăţare nr. 2, 6, 10. Temele de control, vor fi transmise de către tutore iar rezultatul evaluării va fi comunicat  de acesta   în  termen de  3 săptămâni  de  la   transmiterea temei.

VI. Disciplinele deservite     Nu este cazul

VII. Durata medie de studiu individual       Pentru parcurgerea unei unităţi de învaţare (UI), sunt necesare 3 ore de studiu individual, respectiv pentru cele 10 UI, este nrcesar un timp individual de studiu de 30 ore.

VIII. Evaluarea         Nota finală se va stabili astfel               ­ ponderea evaluării finale  60%

                     ­ ponderea evaluărilor pe parcurs  40%.

               Unitatea de  învăţare  IIntroducere în problematica dreptului agrar

1.1. Introducere         Această temă îşi propune să lămurească următoarele probleme           ­ Noţiune, obiect şi caracterele dreptului agrar

                 ­ Izvoarele dreptului agrar                 ­ Raportul juridic de drept agrar

          ­ Locul şi rolul dreptului agrar în cadrul sistemului de drept românesc

1.2. Competenţe         După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili           ­ să definească noţiunea de drept agrar, să precizeze obiectul şi să caracterizeze această ramură de drept           ­ să precizeze izvoarelor dreptului rural            ­ să definească şi caracterizeze raportul juridic de drept rural

                 ­ să precizeze locul şi rolul dreptului rural în cadrul sistemului de drept românesc

1.3.Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare­ 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare Introducere în problematica dreptului agrar

1.4.1. Noţiune, obiect, caractere juridice Dreptul agrar este acea ramură a dreptului privat care cuprin-de ansanblul nornelor care reglementează raporturile juridice născute în legătură cu spaţiul rural , dezvoltarea acestuia şi activităţile agricole1. Astfel o categorie importantă din normele care alcătuiesc dreptul

1 . Barabe Bouchad,  M. Herail, Droit rural, Editura Elipses Marcheting 2007 ,pg. 3;  J.Audier, Droit rural, Editura Dalloz, 2009 pg. 2,

agrar, au ca obiect reglementarea spaţiului rural2,respectiv regimul fondului funciar, contractele de dobândire şi transfer al proprietăţii terenurilor, contractele de constituire a unor drepturi reale, contracele de arendă, etc. Altă categorie de norme juridice au ca obiect dezvoltarea spaţiu-lui rural3 precum amenajări funciare, agricole, şi forestiere, vînătoarea, pescuitul, dezvoltarea durabilă, investiţiile, etc. În sfârşit, o altă categorie de norme au ca obiect activităţile agricole atât în formă individuală cât şi colectivă şi structurile de exploataţie (ferma individuală -gospodăria ţărănerscă-, asocierea de familii, asociaţiile familiale, societatea civilă agricolă, societatea agricolă, cooperativa agricolă), structurile de producţie şi de piaţă, structurile profesionale şi administrative ale spaţiului rural. Dreptul rural prezintă următoarele caractere juridice: -este o ramură distinctă a dreptului privat român, destinată să reglementeze domeniul raporturilor rurale, materia rurală. Ruralitatea caracterizează atât ramura cât şi obiectul de reglementare; -este o ramură complexă, compusă din norme proprii (cum sunt cele privind statutul fermierului, controlul structurilor asociate proprietăţii terenurilor, regimul amenajărilor funciare, acvatice, forestiere), cît şi din norme împrumutate din alte ramuri de drept care interesează spaţiul rural şi exploataţiile agricole (dreptul societăţilor, dreptul contractelor, drept fiscal, drept social etc.);4

-este o ramură modernă, un drept în acţiune, care face să evo-lueze exploataţiile individuale către intreprinderi agricole;5 -este un drept de activităţi specifice, complexe, reglementate, şi controlate. Dreptul rural este un drept al activităţilor agricole. Aceste activităţi îmbracă înfăţişări complexe, care pornesc de la activităţi individuale şi ajung la activităţi de grup, de la forme individuale la societăţi agricole, comerciale, cooperative. Activităţile agricole sunt reglementate atît prin norme ale

2  J. Audier, op. cit. pg.3;3 . J. Haudault, Droit rural. Droit de l'exploitation agricole, Editura 

Dalloz,  pg. 16;4 . V. Barabe Bouchad, M. Herail, op. cit.pg.4; M.O. Gain,Droit rural, 

l'exploitant agricole et les terres, Editura LITEC, Paris, 2008, pg.5;5 . V. Barabe Bouchad, M. Herail, op. cit. pg.4;

dreptului intern cît şi de norme ale dreptului european. Deasemenea, activităţile agricole sunt supuse controlului prin procedura autorizării sau a declarării6

1.4.2. Izvoarele dreptului agrar. Prin izvor de drept rural, înţelegem normele juridice grupate în di-ferite acte normative interne, europene, internaţionale, care reglemen-tează raporturile juridice de drept rural. Cele mai importnte izvoare interne ale dreptului rural sunt: Legile, Hotărîrile de Guvern, Ordonanţele Guvernului, actele normative emise de organele administraţiei publice centrale şi locale. Actele normative ale Comunităţii Europene au devenit parte a dreptului intern. Reglementările internaţionale (Acorduri, Convenţii, Pacte, Tratate) care care privesc spaţiul rural sunt obligatorii dacă au fost ratificate de Parlamentul României Principalele izvoare interne de drept rural din categoria Legilor sunt următoarele: - Constituţia României. Aceasta cuprinde reglementări funda-mentale care interesează dreptul rural. Astfel, în capitolul 11, „Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor” sunt menţionate: dreptul la un mediu sănătos si echilibrat ecologic ( art. 35 ), dreptul de asociere( art. 40 ), dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii(art. 41 ), dreptul la proprietate privată ( art. 44), accesul liber la o activitate economică(art. 45). Art. 121 şi art. 122 reglementează autorităţîle comunale şi orăşeneşti şi consiliul judeţean.

În sfîrşit, în Titlul IV „Economia şi finanţele publice” se arată că statul trebuie să asigure între altele şi: -refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, -crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, -aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.- În articolul 136 se reglementează de principiu proprietatea pu-blică şi cea privată. Un alt izvor important de drept rural il constituie Codurile. Din-

6 . Didier Kajescki, Droit rural, Editura Defrenois, 2009, pg. 14;

tre acestea menţionăm noul Codul civil cu importante reglementări pri-vind proprietatea şi alte drepturi reale, contractele, modurile de orga-nizare a proprietăţii, subiectele individuale şi colective de drept rural, etc. Alte legi ordinare cuprind reglementări privind spaţiul rural şi dezvoltarea acestuia. Astfel, Legea Nr. 18/1990 conţine reglementări pri-vind fondul funciar al României, regimul juridic al terenurilor propri-etate publică sau privată, circulaţia juridică a terenurilor, folosirea te-renurilor pentru produccţie agricolă şi silvică, folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în alte scopuri decît producţia agricolă şi silvică, organizarea şi amenajarea teritoriului, etc. Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare Nr. 7/ 1996 cu modi-ficările aduse, reglementează şi organizează cadastrul şi publicitatea imobiliară, iar Legea Nr.213/ 1998 reglementează proprietatea publi-că şi regimul său juridic Legea Nr.36/ 1991 privind societăţile agricole şi alte forme de organizare în agricultură, Legea Nr. 31/1990 privind societăţile comer-ciale, Ordonanţa Nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi Legea Nr. 566/2004 privind cooperativele agricole, reglementează regimul juridic al principalilor agenţi economici din mediul rural. Legea Nr. 215/ 2006 a administraţiei publice locale, modificată prin Legea Nr. 286/ 2006 reglementează alegerea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice locale din spaţiul rural. Legea Nr. 98/2009 vizează stimulare investiţiilor în agricultură , Legea Nr. 98/2009 reglementează registrul agricol iar Legea Nr.204/ 2008 priveşte protejarea exploataţiilor agricole. Alte izvoare de drept agrar sunt Hotărîrile şi Ordonanţele Guver-nului precum: H.G. Nr. 1460/2008 pentru aprobarea „Strategiei Naţionale pentru Dezvoltarea Durabilă a României”. H.G. Nr.1626/2008 privind aprobarea activităţilor pentru care se acordă sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal în anul 2009. H. G. Nr. 1627/ 2008 privind aprobarea activităţilor pentru care se acordă sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul zoo-tehnic în anul 2009. O.U.G. Nr. 103/2008 privind înfiinţarea organizaţiilor interpro-fesionale pentru produsele agroalimentare.

O.U.G. Nr. 39/2009 privind unele măsuri de creştere a suprafeţe-lor contractate pentru irigaţii. O.U.G. Nr. 13/ 2006 pentru înfiinţarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, etc. Dintre actele normative adoptate de organele centrale ale adminis-traţiei de stat, enumerăm: Ordinul ministrului agricultuii, pădurilor şi dezvoltării rurale Nr. 35/2009 pentru aprobarea regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică. Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale Nr.56/2008 pentru adoptarea măsurilor privind bunele condiţii agrico-le şi de mediu în România. Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale Nr./2007 pentru aprobarea Regulilor privind sistemul de inspecţie , certificare şi sistemul de control al produselor ecologice etc. Dintre reglementările Consiliului Europei care conţin norme de drept rural menţionăm: - Reglementarea C. E. Nr. 1290/2005 privind finanţarea politicii agricole comune; - Reglementarea C.E. Nr. 11698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European pentru Dezvoltare Rurală; -Regulamentul C.E. Nr.834/2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice; - Reglementarea C.E. Nr. 1290/2005 privind finanţarea politicii agricole comune etc.

1.4.3. Raportul juridic de drept agrar. A. Noţiune şi caractere juridice. Ca şi în celelalte ramuri de drept şi în dreptul agrar raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma de drept agrar. Raportul juridic de drept agrar prezintă următoarele caractere juridica: -raportul juridic de drept agrar are un caracter social, fiind o relaţie care se stabileşte între oameni şi nu între oameni şi lucruri; -raportul juridic de drept agrar are un caracter voliţional, fiind rezultatul reglementării juridice a relaţiilor sociale. Totodată, naşterea unor relaţii juridice presupune şi voinţa părţilor respective, astfel

încât putem spune că dreptul rural are caracter dublu voliţional; -raportul juridic de drept agrar are un caracter profesional, exercitat în cadrul unor activităţi agricole. Subiectele (sau cel puţin unul din ele) trebuie să aibă calitatea de agricultor sau în legătură cu agricultura ; -raportul juridic de drept agrar se stabileşte între subiecte aflate pe poziţie de egalitate juridică. Nici una din părţi nu are o poziţie de superioritate faţă de cealaltă şi nici nu are mijloace de constrângere pentru a obliga cealaltă parte la executarea obligaţiei sale. Pentru rezolvarea problemelor litigioase apărute în raporturile de drept rural, părţile pot apela instanţele de judecată.

B. Structura raportului juridic agrar. Raportul juridic rural are următoarele elemente structurale: -subiectele raportui juridic rural, sunt oamenii, fie în calitatea lor individuală, de titulari de drepturi şi obligaţii, fie în calitate de subiect colectiv de drepturi şi obligaţii. După cum sunt titulari de drepturi sau de obligaţii, subiectele raporturilor de drept rural pot fi subiecte active sau subiecte pasive. Condiţia ca persoana să devină subiect de drept rural este să aibă capacitate juridică de folosinţă; -conţinutul raportului juridic rural , este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective ale subiectului activ, şi totalitatea obligaţiilor corelative ale subiectului pasiv; -obiectul raportului juridic rural, este alcătuit din conduita (acţi-unea, inacţiunea, comportamentul) la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

C. Premisele naşterii raporturilor de drept agrar. Pentru naşterea, modificarea, stingerea unui raport juridic de drept rural sunt necesare următoarele premize: - o relaţie socială; - o normă de drept rural , care să reglementeze relaţia socială; - un fapt sau un act juridic de care norma de drept rural condi-ţionează naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii concrete între subiecte determinate.

D. Izvoarele raporturilor juridice agrar. Raporturile juridice rurale concrete au izvorul în fapte şi acte

juridice. Faptele juridice sunt înprejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice. După rolul voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se clasifică in: -evenimente ( fapte naturale) care sunt înprejurări care se produc independent de voinţa oamenilor, şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice (inundaţii, cutremure, război). În măsura în care aceste evenimente sunt considerate de lege caz de forţă majoră, ele au ca efect exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei; -acţiunile omeneşti, sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite de autor cu sau fără întenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în virtutea legii. În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, distingem între: -acţiuni săvărşite cu intenţia de aproduce efecte juridice, numi-te şi acte juridice; -acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, e-fecte care însă se produc în puterea legii, numite şi fapte juridice.

1.4.4. Locul şi rolul dreptului agrar în cadrul sistemului de drept românesc A. Dreptul agrar este o ramură a dreptului privat

Dreptul agrar este o subdiviziune a dreptului privat, concluzie susţinută de următoarele criterii: - natura relaţiilor sociale reglementate de normele juridice de drept rural (obiectul reglementării); - calitatea subiectelor între care se formează relaţiile sociale reglementate de dreptul rural (de regulă agricultori); - caracterul normelor juridice care reglementează relaţiile soci-ale ce formează obiectul dreptului rural (de regulă, norme juridice dispozitive, în special supletive); - metoda de reglementare a dreptului rural, bazată pe egalitatea juridică a părţilor între care se nasc relaţiile reglementate de normele dreptului rural. Fiind o ramură de drept privat, dreptul agrar are puternice afinităţi cu celelalte ramuri de drept privat, în principal, cu dreptul

civil.

B. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul civil.

Dreptul rural, ca şi dreptul civil, este prin natura lui o ramură de drept privat, ocupându-se de agricultori şi de activităţile agricole. Faţă de dreptul civil care este ramura principală a dreptului privat, dreptul rural este un drept autonom, deoarece instituţiile sale au suferit modifîcări legate de dinamica spaţiului rural. De exemplu, în cazul raporturilor obligaţionale, obligaţiile rurale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, în timp ce obligaţiile civile, de obicei, se dovedesc cu înscrisuri. Cu toate acestea, dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat. În aceste condiţii şi reglementările specifice dreptului rural se vor completa, făcându-se trimitere la normele juridice de drept civil. De exemplu, societăţile agricole sunt reglementate în mod specific de Legea nr. 36/1991, dar această lege se completează cu dispoziţiile Codului civil Între dreptul civil şi dreptul comercial există următoarele asemă-nări: - ambele sunt ramuri de drept privat; - în cadrul raporturilor juridice, subiectele se află pe poziţie de egalitate juridică; - normele juridice au de regulă caracter dispozitiv, predominând cele supletive; - contractul este principalul izvor de obligaţii (această trăsătură fiind întemeiată pe existenţa celorlalte asemănări precizate mai sus). Totuşi între dreptul civil şi dreptul rural există o serie de deosebiri precum obiectul reglementării Normele de drept civil reglementează, în principal, orice fel de relaţii sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, în timp ce normele juridice de drept rural reglementează numai acele relaţii patrimoniale care au un caracter rural. Unele drepturi subiective care în dreptul civil au caracter nepatrimonial, în dreptul rural, se transformă în drepturi patrimoniale (de exemplu, drepturile privind identitatea persoanei în dreptul rural sunt drepturi patrimoniale); O altă deosebire priveşte calitatea subiectelor participante la raporturile juridice. În dreptul civil, raporturile juridice se nasc, de

regulă, între orice fel de persoane fizice şi/sau juridice care au capacitatea juridică impusă de lege. În dreptul rural, raporturile juridice se formează, de regulă, între agricultori, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice (societăţi agricle / comerciale cu obiect agricol).

C. Raportul dintre dreptul agrarl şi dreptul familiei

Dreptul familiei reglementează relaţii patrimoniale şi relaţii perso-nal nepatrimoniale între persoane care au o anumită calitate (soţ-soţie, părinte-copil, înfiat-înfietor), precum şi instituţii specifice destinate protejării persoanelor fizice: tutela, curatela etc. Din totalitatea normelor juridice care reglementează “relaţiile de familie”, au relevanţă pentru dreptul rural normele care stabilesc regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Regimul matrimonial al comunităţii de bunuri instituit de Codul civil în art. 320 determină o serie de particularităţi în materie rurală. Astfel, prezumţia legală potrivit căreia, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt comune, limitează “libertatea în afaceri” în sensul că impune partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei, pentru a face posibil aportul cu bunuri proprii şi răspunderea nelimitată a agricultorului care are calitatea de soţ.

D. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul muncii

Relaţia dintre dreptul rural şi dreptul muncii, în contextul econo-miei de piaţă devine extrem de complexă. Probleme de mare interes se referă la:

- angajarea personalului necesar agricultorului şi regimul aplicabi; - regimul juridic al administratorului, angajat al societăţii şi al răspunderii materiale şi civile a acestuia; - regimul juridic al situaţiei patronului.

E. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul internaţional privat.

Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile private (civile de dreptul familiei, de dreptul muncii, etc.)

care conţin în structura lor un element de extraneitate. Prezenţa acestui element particular ridică problema legii aplicabile acelui raport juridic, lege determinată, de regulă, de norme de drept internaţional privat. Ori de câte ori, raportul juridic cu element de extraneitate are caracter rural, sunt implicate deopotrivă, norme de drept rural şi norme de drept internaţional privat.

1.5. Rezumat

          În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:      ­ Noţiunea, obiectul şi caracterele dreptului agrar;      ­ Izvoarele dreptului agrar;      ­ Raportul juridic de drept agrar;      ­ Locul şi rolul dreptului agrar în cadrul sistemului de drept românesc.

1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor1.  Definiţi şi pracizaţi  noţiunea, obiectul şi caracterele dreptului agrar.2. Precizaţi care sunt izvoarele dreptului agrar.3. Definiţi şi detaliaţi raportul juridic de drept agrar.4. Explicaţi locul şi rolul dreptului agrar în cadrul sistemului de drept  românesc.

Unitatea de învăţare 2

Proprietatea funciară

2.1. Introducere Această temă urmăreşte să lomurească următoarele probleme: - Noţiunea de fond funciar - Clasificarea terenurilor după destinaţii - Deţinătorii de terenuri - Proprietatea terenurilor. Noţiune, atribute - Formele de proprietate. Proproetatea publică Noţiune, titulari, obiect, conţinut, încetare.

2.2. Competenţe După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili: - Să definească noţiunea de fond funciar. - Să clasifice terenurile după destinaţii - Să definească deţinătorii de terenuri - Să definească şi să explice atributele proprietăţii - Să definească formele de proprietate si să detalieze proprietatea publică sub asectul noţiunii, titularilor, obiectului, conţinutului şi încetării acesteia

2.3. Durata medie de parcurgere a acestei teme este de: - 3 ore

2.4. Conţinutul unităţii de învăţareProprietatea funciară2.4.1. Noţiunea de fond funciar Una din cele mai importante categorii de bunuri în dreptul rural o reprezintă terenurile. Aceasta deoarece terenurile reprezintă cel mai important factor natural de producţie şi permite desfăşurarea activităţilor specifice dreptului rural respectiv activităţile agricole. Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 din Legea Nr. 18/ 1990 , terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.

2. 4.2. Clasificarea terenurilor după destinaţii După destinaţia ce li se dă terenurile pot fi, potrivit art.2 din Legea Nr. 18/1990: a) terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, planta-ţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă; b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împădu-rite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice; c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale; d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, in-clusiv terenurile agricole şi forestiere; e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere, petroliere, cariere şi halde de ori ce fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi altele asemenea.

2.4. 3. Deţinătorii de terenuri

Legea Nr. 18/1991 precizează în art.3 că prin deţinători de terenuri se înţelege titulari dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale asu-pra acestora sau cei care, potrivit legii civile au calitatea de

posesori ori deţinători precari.

2.4.4. Proprietatea terenurilor

A. Noţiune.

Dreptul de proprietate este dreptul subiectiv în temeiul căruia, titularul poate în formele şi în limitele prevăzute de lege să-şi aproprie bunuri, să pretindă şi să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv şi perpetuu7.

B. Atributele proprietăţii

a).Precizări Dreptul subiectiv conferă titularului său posibilitatea recunoscută de lege de a avea o anumită conduită, care diferă de la un drept la altul, exprimată în acte manifeste numite atributele dreptului. Totalitatea atributelor caracteristice unui anumit drept subiectiv alcătuieşte conţinutul acelui drept8. Majoritatea autorilor menţionează ca atribute ale dreptului de proprietate posesia, folosinţa şi dispoziţia.

b).Atributul posesiei. Posesia exprimă prerogativa ce permite titularului să însuşească, să-şi aproprie bunul ca fiindu-i propriu, adică prin puterea sa şi în interesul său9. Prin exerciţiul acestui atribut, titularul poate să dea bunului o întrebuinţare potrivit naturii lucrului sau voinţei sale.

Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate presupune nu numai manifestări exterioare sub forma actelor de stăpânire ci şi exprimarea atitudinii titularului cu privire la lucru pe care îl consideră ca fiindu-i

7 .M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura Argument, Bucureşti, 2003, p. 74.

8 . O prezentare a poziţiei doctrinei în materia drepturilor subiective în J. Ghestin, G. Gaubeaux, Droit civil. Introduction generale, L. G. D. J., 1983, p. 132 şi urm; GH. Beleiu, op. cit., p. 78.

9 .Tr. Ionaşcu, Salvador Bredeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi  alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul R. P. R., Editura ştiinţifică, 1964, p. 56 şi lucrările acolo citate.

propriu10. Ca urmare, tot ceea ce se săvârşeşte cu privire la lucru se face în puterea şi în interesul titularului, cu excluderea celorlalte subiecte de drept. Posesia, în aspectul său exterior, de stăpânire, este un atribut gene-ral al drepturilor subiective patrimoniale. Ceea ce deosebeşte dreptul de proprietate de alte drepturi reale sau de creanţă este atitudinea proprietarului care posedă şi foloseşte bunul ca fiindu-i propriu. În cazul tuturor celorlalte drepturi subiective titularul posedă şi foloseşte un bun ce-i este străin11. Posesia este pentru titular modul obişnuit de a exercita dreptul şi de a dobândi utilitatea lucrului. Ca atribut complex “posesia” cuprinde şi exprimă ceea ce, tradiţional, s-a înţeles prin: “a se bucura”, “apropriere” şi “însuşire”, “usus”, fără a se limita la acestea.c).Atributul folosinţei. Folosinţa este atributul ce conferă proprietaru-lui puterea de a dobândi toată utilitatea lucrului (fructele, veniturile şi productele acestuia). Prin fructe se înţelege tot ceea ce lucrul produce în mod periodic fără a-i fi afectată substanţa, precum recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor, etc.art.548 Cod civ.). Productele sunt produse ale lucrului care nu au caracter periodic, iar prin perceperea lor se aduce atingere substanţei lucrului în mod definitiv (precum la exploatarea unei cariere) sau pe timp îndelungat (exploatarea lemnelor unei păduri).(art. 549 Cod civ.) Fructele se clasifică în trei categorii: – fructe naturale, care se produc periodic fără intervenţia omului; – fructe industriale, care se produc periodic prin intervenţia omu-lui. Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs – fructe civile, care se produc periodic sub forma veniturilor obţinute prin valorificarea bunurilor precum: chirii, dobânzi, etc. Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin percepere, iar cele civile, zi de zi pe măsura trecerii timpului( art,550 Cod civ,).

10 .Ibidem.11 .Tr. Ionaşcu, S. Bredeanu, op. cit., p. 57.

d).Atributul dispoziţiei. Dispoziţia este prerogativa ce permite titula-rului să dispună material sau juridic de situaţia bunului. Dispoziţia este modul de a da o întrebuinţare definitivă unui bun (consum, desfi-inţare, distrugere, înstrăinare etc.) asupra căruia, ulterior, nu se vor mai exercita acte de posesie ori de folosinţă12. Prin urmare, dispoziţia este un mod excepţional de a dobândi utilitatea unui bun. Acest ca-racter excepţional este criteriul de distincţie între actele de dispoziţie săvârşite asupra unui bun şi actele de administrare care având un caracter obişnuit intră în componenţa atributului aproprierii13.

Atributul dispoziţiei este un atribut specific dreptului de proprie-tate. Absenţa acestuia din conduita permisă titularului echivalează cu inexistenţa dreptului de proprietate în timp ce existenţa sa conservă calitatea de proprietar chiar dacă toate celelalte atribute au fost înstrăinate.

2.4.5. Forme de proprietate

Potrivit art. 552 Cod civ., proprietatea este publică sau privată.

A.Proprietatea publică a).Noţiunea şi caracterele juridice ale proprietăţii publice14

Dreptul de proprietate publică este dreptul subiectiv în temeiul căruia, statul, sau unităţile administrativ teritoriale, îşi aproprie bunurile domeniului public şi dobândeşte utilitatea lor, exercitând atributele proprietarului în nume şi interes public15.

12 . P. M. Cosmovici, op. cit., p. 17.13 . G. Luţescu, op. cit., p. 71.14 . Cu privire la definiţia dreptului de proprietate publică a se vedea C. 

Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK 2001, p. 90 şi urm.; Gh. Luţescu, op. cit., p. 166 şi urm.; Gh. Lipoveanu, Domeniul statului. Inovaţiile codului civil Carol II, în Arhiva de Drept, Iaşi, 1939; I. P. Filipescu, op. cit., p. 84; E. Safta­Romano, op. cit., p. 97; I. Dogaru, T. Sâmbrianu, Drept civil român.  Tratat vol. II, p. 85 şi urm

15 . M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura Argument, Bucureşti, 2000, p. 166 şi urm.

Potrivit definiţiei date, dreptul de proprietate publică întruneşte următoarele caractere16:

- este un tip fundamental de proprietate, ca şi proprietatea pri-vată. Regimul său juridic particular rezultă din restricţiile privitoare la subiect, obiect, utilitatea şi finalitatea dată dreptului subiectiv de pro-prietate;

- are ca titulari exclusivi statul şi unităţile administrativ terito-riale (art. 135 pct. 3 din Constituţie);

- este o proprietate administrată în sensul art. 475 alin. 2 Cod civil;

- are natura proprietăţii de tip public întrucât este accesibil unui subiect de drept public şi poartă asupra lucrurilor scoase din circuitul civil (bunuri care formează domeniul public de interes naţional sau local). Din natura publică rezultă următoarele consecinţe: - bunurile ce fac obiectul ei sunt inalienabile (art.861 Cod civ.,art. 135 alin. 5 din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998), adică nu pot fi înstrăinate. Acest caracter presupune că bunurile sunt scoase din circuitul civil şi declarate astfel de lege. Caracterul inalie-nabil nu este însă o piedică pentru ca astfel de bunuri să fie date în ad-ministrarea regiilor autonome şi a altor instituţii publice ori să fie con-cesionate sau închiriate în condiţiile legii (art. 135 alin. 5 din Constituţie). Consiliile locale şi cele judeţene pot hotărî cu privire la concesionarea sau închirierea unor bunuri aflate în domeniul lor public; - bunurile domeniului public sunt imprescriptibile potrivit dispoziţiilor art.861 Cod civil; art. 74 alin 1 din Legea nr. 69 /1991, art. 11 din Legea nr. 213/1998. în consecinţă, astfel de bunuri nu vor putea fi dobândite de terţi pe calea uzucapiunii; - bunurile domeniului public sunt insesizabile aşa cum re-zultă expres din conţinutulart.861 Cod civ., art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998;

-- are un conţinut limitat la conservarea, supravegherea, pa-za şi administrarea bunurilor domeniului public. Aceste atribute revin deţinătorului căruia i-au fost încredinţate astfel de bunuri;

-- bunurile aflate în proprietatea publică sunt destinate a servi utilităţii publice. Corespunzător acestei utilităţii exclusive, finalitatea proprietăţii publice este pronunţat socială.

b). Titularii (subiectele) dreptului de proprietate publică

Titularul tipic al dreptului de proprietate publică este după caz, potrivit Constituţiei (art. 135 alin . 3) şi Legii nr. 213/1998 (art. 1): - statul, ca titular al domeniului public (şi privat), pe care îl

16 . Ibidem.

administrează direct, prin organele sale (Ministerul Finanţelor sau alte organe prevăzute de lege ); - unităţile administrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, sectorul, oraşul, comuna, ca titulari ai domeniului public şi privat de interes local.

c). Obiectul proprietăţii publice

Potrivit art.859 Cod civ. „Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică. Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite printr-unul din modurile prevăzute de lege. Proprietatea publică are un obiect restrictiv: bunuri scoase prin lege din circuitul civil, destinate unei afectaţiuni speciale, publice17. Ele alcătuiesc domeniul public. Nu toate bunurile sunt susceptibile a aparţine domeniului public, iar din categoria celor susceptibile nu toate dobândesc, prin voinţa legii această calitate. Constituţia, Codul Civil, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Potrivit art. 3 (1) din această ultimă lege, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Astfel, după criteriul naturii bunurilor şi destinaţia acestora, domeniul public este alcătuit din: a). domeniul public maritim, care cuprinde marea teritorială, ţărmurile mării, porturile şi radele. Potrivit art. 1 din Legea nr. 17/1990, marea teritorială este fâşia adiacentă ţărmului ori după caz apele maritime interioare având lăţimea de 12 mile maritime măsurate de la linia de bază. ţărmurile mării sunt teritorii scăldate de apele mării iar porturile şi radele locurile unde ancorează navele; b). domeniul public fluvial, care cuprinde fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare din interiorul frontierelor şi canalele de navigaţie, precum şi apele cu potenţial energetic valorificabil (art.

17 . M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura Argument, Bucureşti, 2000, p. 172

135 pct. 4 din Constituţie); c). domeniul public aerian, care cuprinde spaţiul atmosferic dintre frontierele ţării, aeroporturile, lucrările şi instalaţiile destinate semnalizării şi siguranţei zborului; d). domeniul public terestru, care cuprinde terenuri, căi de comunicaţie, construcţii, bunuri mobile, bogăţii naturale. Terenurile pot servi: amplasării construcţiilor de interes public; pieţelor; căilor de comunicaţii; reţelelor stradale; porturilor şi aeroporturilor; apărării sau creări fâşiei de protecţie a frontierei de stat (art. 4 lit. a. din Legea nr. 56/1991); folosinţa de către institute de cercetări ştiinţifice şi staţiunile de cercetare ştiinţifică cu profil agricol ori de instituţiile de învăţământ cu profil agricol şi silvic; destinaţiei forestiere; rezervaţiilor naţionale şi parcurilor naţionale; monumentelor. Construcţiile aflate în domeniul public pot fi afectate folosinţei publice, exploatării unui serviciu public ori apărării. Potrivit Codului Civil, construcţiile sunt accesorii ale terenurilor din domeniul public şi vor avea regimul juridic al acestora. În consecinţă: clădirile aflate pe terenurile institutelor de cercetări agricole şi de învăţământ agricol; gările şi anexele lor (magazii, instalaţii etc.); aerogările şi anexele lor; construcţiile portuare, inclusiv cele din zonele libere; podurile drumurilor şi căilor ferate; viaductele tunelurile şi alte lucrări de artă; farurile; statuile şi fântânile stradale etc. aparţin domeniului public. Apartenenţa clădirilor la domeniul public poate fi determinată şi de afectarea lor la uzul public, cum este cazul: clădirilor ministerelor, prefecturilor şi primăriilor; clădirilor unităţilor de învăţământ de stat ori ale altor instituţii sociale de stat (spitale, sanatorii etc.) cu toate accesoriile lor mobile şi imobile. Din acelaşi motiv sunt incluse domeniului public şi: instalaţiile şi serviciile publice; arhivele; depozitele şi echipamentele armatei; rezervele strategice etc. În această categorie sunt incluse şi clădirile, proprietatea statului român, aflate în străinătate, care servesc desfăşurării activităţii ambasadelor statului român. Lucrurile mobile ce fac parte din domeniul public pot fi din categoria obiectelor de artă din muzee publice, cărţi din biblioteci publice, arhivele publice, tezaurul Băncii Naţionale. Sunt cuprinse domeniului public şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, resursele naturale ale zonei economice şi platoului continental. Bunurile enumerate nu sunt limitative. Potrivit art. 135 alin. 4 din Constituţie, pot face obiect exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuri stabilite de lege. O altă clasificare a bunurilor aparţinând domeniului public, utilizează criteriul importanţei naţionale sau locale. În acest sens art. 3 din Legea nr. 213/1998 precizează că domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din

Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. La pct. 1 al Anexei Legii se precizează că domeniul public al statului cuprinde: - bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; - spaţiul aerian; - apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; - pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; - terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; - parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului con-tinental, împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; - drumurile naţionale: autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţi-onale europene, principale, secundare; - canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehni-ce aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; - reţelele de transport al energiei electrice; - spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; - canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale;

- lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care acti-vitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitura; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi senale de acces, drumuri tehnologice in porturi, monumente istorice aflate in porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pen-tru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; -terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parla-mentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora. Domeniul public al judeţelor este alcătuit, potrivit art. 3 (3) din Legea nr. 213/1998, din bunurile prezentate la pct. II din Anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional, respectiv: a) drumurile judeţene; b) terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local;

c) reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora. Domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor este alcătuit, potrivit dispoziţiilor art. 3 (4) din Legea nr. 213/1998, din bunurile prevăzute la pct. III din anexa şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean, respectiv: 1. drumurile comunale, vicinale şi străzile; 2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement; 3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public na-ţional sau judeţean; 4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente; 5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea; 6. locuinţele sociale; 7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional; 8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, daca nu au fost declarate de interes public naţional; 9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din dome-niul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; 10. cimitirele orăşeneşti şi comunale. Mai trebuie precizat că Legea nr. 17/1990 dispune în art. 5 că apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte integrantă din teritoriul ţării, iar Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat, dispune că fâşia de protecţie a frontierei de stat face parte din domeniul public şi se administrează de grăniceri, iar imobilele din punctele de trecere a frontierei constituie domeniu public şi se administrează de Ministerul de Interne.

d). Conţinutul dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este limitat în conţinut ca urmare a declarării inalienabilităţii bunurilor domeniului public, cât şi a utilităţii impuse acestora. În consecinţă, conţinutul acestui drept de

proprietate prezintă numeroase particularităţi18. Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 2 din Legea nr. 213/1998, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii. Art. 11 (1) din aceeaşi Lege, precizează că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: - nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; - nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot con-stitui garanţii reale; - nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor arătate sunt lovite de nulitate absolută (art. 11 (2)). În ce priveşte pe titularul dreptului de administrare a unui bun aparţinând domeniului public, art. 12 precizează: bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Titularii vor exercita atributele dreptului lor numai în scopul asigurării pazei, conservării şi administrării bunurilor obiect. Ei vor suporta cheltuielile de întreţinere şi toate sarcinile pe care legea le impune proprietarului. Întrucât aceste bunuri nu sunt susceptibile de a servi unei activităţi lucrative, ele nu produc, în principiu, fructe. Dacă acestea se produc totuşi ele se cuvin titularului dreptului de administrare. Tot astfel, dreptul titularului se întinde şi asupra accesoriilor bunului care sunt excluse de la uzul public. Sarcina administrării clădirilor guvernamentale, a celor necesare administraţiei de stat, a terenurilor, rezervelor de stat şi a altor asemenea bunuri revine instituţiei cărora le-au fost date în folosinţă. Administrarea unor categorii de bunuri ale domeniului public de interes naţional poate fi dată şi în sarcina unor regii autonome ori a instituţiilor publice, caz în care acestea vor evidenţia separat în patrimoniul lor astfel de bunuri. În sfârşit, administrarea unor bunuri ale domeniului public poate fi asigurată şi prin concesionare, locaţie de gestiune ori închiriere. Atributul dispoziţiei, limitat de inalienabilitatea bunurilor obiect se exprimă totuşi într-o multitudine de acte de voinţă cum ar fi: trecerea în domeniul public de interes local a unor bunuri aparţinând

18 M. Toma, op. cit., p. 172.

domeniului public de interes naţional, trecerea sub autoritatea consiliilor locale sau judeţene a unor instituţii, decizii referitoare la patrimoniul unor persoane juridice de stat în procesul constituirii, reorganizării, transferării sau desfiinţării acestora ori la dezafectarea sau declasarea unor bunuri ale domeniului public care astfel devin alienabile şi prescriptibile19. Ceea ce este caracteristic acestor acte de dispoziţie, este faptul că ele sunt precedate necesar de acte juridice de autoritate ale organelor administrative competente20. Aşa de exemplu, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale ori în patrimoniul altor persoane juridice de stat, se face la cererea acestora, prin hotărâri ale Guvernului (art. 9 (1) din Legea nr. 213/1998). Tot astfel, stabilirea destinaţiei bunurilor proprietate publică a statului se face prin decizia ministerelor sau organelor centrale de resort cu aprobarea Ministerului Finanţelor şi Ministerului Resurselor şi Industriei (art. 53 din legea nr. 15/1990). În ce priveşte competenţa de a decide cu privire la destinaţia bunurilor aflate în domeniul public de interes local, aceasta aparţine consiliilor locale şi judeţene, singurele îndreptăţite să se pronunţe asupra oportunităţii şi eficienţei măsurilor ce se preconizează a fi luate. Deciziile se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului (art. 29 şi art. 84-86 din Legea nr. 69/1991). Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă, emiterea actului de autoritate şi efectele acestuia atrag nulitatea actelor fondate pe un astfel de act21. În temeiul actului de autoritate, titularul dreptului de proprietate publică procedează la realizarea actului de dispoziţie în limitele şi în modalităţile prevăzute de lege. Evidenţa bunurilor domeniului public de interes naţional şi local este ţinută prin grija organelor administrative centrale şi locale precum şi a titularilor de drept. Starea şi existenţa acestor bunuri se verifică prin inventariere anuală, iar rezultatul acesteia se prezintă organelor ierarhice precum şi Ministerului Finanţelor care întocmeşte anual bilanţul patrimoniului public, parte a patrimoniului naţional (art. 34, 35, 36 din Legea contabilităţii nr. 82/1991). Toate aceste reguli urmăresc să asigure inalienabilitatea bunurilor domeniului public şi să împiedice pe cei ce le administrează să le înstrăineze. În cazul în care se aduce atingere în orice mod dreptului de proprietate publică, titularul acestuia poate utiliza toate mijloacele

19 . J. M. Aubry, P. Bon, op. cit., p. 44.20 . În acest sens, A. Treilescu, Competenţa decizională cu privire la  

bunurile din patrimoniul unităţilor administrativ ­teritoriale, în Dreptul nr. 9/1992, p. 66.

21 . Ibidem

de apărare prevăzute de lege. Acţiunea în revendicare a bunurilor domeniului public este imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv. În consecinţă, titularul va putea revendica bunurile imobile şi mobile aflate în posesia nelegitimă a altei persoane, oricât timp ar fi trecut de la pierderea posesiei bunului fără a i se putea opune uzucapiunea. În doctrină se consideră că declararea imprescriptibilităţii bunurilor domeniului public urmăreşte a le proteja contra particularilor care, prin efectul prescripţiei, le-ar deturna de la finalitatea şi utilitatea ce le-a fost stabilită prin lege22. În ce priveşte posibilitatea de urmărire a bunurilor domeniului public, de către creditorii titularului, ea nu este admisă, întrucât aceste bunuri sunt insesizabile, ca o consecinţă a inalienabilităţii lor. Dacă ele nu pot fi înstrăinate, nu vor putea fi nici dobândite pe calea unei acţiuni reparatorii în justiţie. Spre a nu nedreptăţi pe creditori, art. 41 alin. 1 din Constituţie instituie principiul potrivit căruia creanţele asupra statului sunt garantate şi plătite din resurse bugetare. În doctrină se consideră că soluţia arătată se impune şi pentru faptul că statul nu poate fi pus sub autoritatea magistraţilor şi auxiliarilor justiţiei care sunt proprii săi prepuşi23.

e). Încetarea dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat24. Aceste moduri de încetare rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 republicată. Trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat se face după caz prin hotărârea Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998). Aceste hotărâri pot fi atacate, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.

2.5. Rezumat În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre: - Noţiunea de fond funciar - Clasificarea terenurilor după destinaţii - Deţinătorii de terenuri - Proprietatea terenurilor. Noţiune, atribute - Formele de proprietate. Proproetatea publică Noţiune, titulari,

22 . I. Gh. Lipoveanu, op. cit., p. 8.23 . Ibidem24 . C. Stătescu, op. cit., p. 118.

obiect, conţinut, încetare.

2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor1. Definiţi noţiunea de fond funciar2. Explicaţi clasificarea terenurilor după destinaţii3. Definiţi categoria de deţinători de terenuri4. Definiţi proprietatea terenurilor şi explicaţi atributele acesteia 5. Definiţi formele de proprietate şi proprietatea publică şi precizaţi titularii, obiectul şi conţinutul acesteia,6. Explicaţi modurile de încetare a proprietăţii publice.

R: 1. vezi 4.1. 3. vezi 4.3 5. vezi 4.5.1 2. vezi 4.2. 4. vezi 4.4 6. vezi 4.5.1.E

2.7. Temă de control: Noţiunea şi atributele proprietăţii terenurilor.

Unitatea de învăţare 3Formele de proprietate. Proprietatea privată

3.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească urmă-toarele probleme:- Noţiunea şi caracterele proprietăţii private- Subiectele proprietăţii private- Obiectul dreptului de proprietate privată- Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Reguli- Stingerea dreptului de proprietate privată- Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată- Organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative- Exercitarea dreptului de proprietate privată- Regimul juridic al terenurilor şi al circulaţiei juridice a acestora- Regimul juridic comun al proprietăţii private- Folosirea terenurilor pentru producţie agricolă silvică şi în alte scopuri- Regimul juridic al constructiilor cu diferite întrebuinţări

3.2. Competenţe După parcurgerea aceste unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:- Să definească noţiunea şi caracterele proprietăţii private- Să explice care sunt subiectele proprietăţii private- Să explice care este obiectul dreptului de proprietate privată- Să descrie întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Reguli.- Să precizeze care sunt modurile de stingere a dreptului de pro-prietate privată- Să descrie limitele juridice ale dreptului de proprietate privată- Să enumere regulile privind organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative- Să descrie regulile privind exercitarea dreptului de proprietate privată- Să precizeze regimul juridic al terenurilor şi al circulaţiei juridice a acestora- Să descrie regimul juridic comun al proprietăţii private- Să explice folosirea terenurilor pentru producţie agricolă silvică şi în alte scopuri- Să descrie regimul juridic al constructiilor cu diferite întrebuinţări

3.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de: 3 ore

3.4. Conţinutul unităţii de învăţareProprietatea privată a terenurilor3.4.1. Noţiune şi caractere juridice Potrivit art.555 Cod civ., proprietatea privată este dreptul titula-rului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite se lege. Doctrina, defineşte dreptul de proprietate privată ca fiind dre-ptul subiectiv în temeiul căruia titularul, persoană de tip privat, îşi aproprie bunuri din circuitul civil şi dobândeşte utilitatea lor exercitând atributele proprietarului în nume şi interes propriu25. Dreptul de proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice: -este un tip fundamental de proprietate, ca şi proprietatea publică, ce se încadrează tipului privat, fiind accesibil unui subiect de tip privat şi poartă asupra bunurilor aflate în circuitul civil. Din caracterul privat al proprietăţii particulare rezultă următoarele consecinţe privind regimul său juridic: – se bucură de ocrotirea egală a legii (art. 41 pct. 1 din Constituţie);

- este inviolabilă (art. 135 pct. 6 din Constituţie) conferind titularului dreptul de a pretinde tuturor subiectelor de drept să nu împiedice exerciţiul dreptului şi să ceară repararea daunelor ce s-ar produce prin încălcarea dreptului său. Exproprierea, confiscarea şi orice alte moduri de deposedare forţată sunt admise numai în condiţiile legii;

– este alienabilă fiind deci susceptibilă de înstrăinare prin oricare din modurile prevăzute de lege;

– este sesizabilă; bunurile ce fac obiectul proprietăţii particulare, atât cele mobile cât şi cele imobile pot fi urmărite în principiu de creditori pentru satisfacerea creanţei lor.

– este imprescriptibilă extinctiv, dar acţiunea în revendicare poate fi paralizată prin uzucapiune (art.563(2) Cod civ.);

– este susceptibilă de dezmembrare (spre a constitui alte drepturi reale) şi exercitare în oricare din modalităţile comune (proprietatea rezolubilă, anulabilă, pe cote părţi, în devălmăşie);

– este supusă condiţiei dobândirii licite sub sancţiunea desfiinţării retroactive, sau confiscării;

– obligă pe titulari la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, a celorlalte sarcini care potriv legii sau obieceiului revin propritarului (art. 41 pct. 6 din

25 . M.Toma Drept Civil Drepturi Reale, Edit. Argument 2004 pg.130

Constituţie). -are ca finalitate asigurarea autonomiei economice şi juridice a titularului. Unele categorii de bunuri obiect accentuează după caz finalitatea individuală sau pe cea colectivă; -în acord cu finalitatea sa, utilitatea proprietăţii private are după caz, caracterul unui drept de consumaţie individuală, familială sau productivă, dar poate îmbrăca şi caracterul unei utilităţi complexe cum ar fi acumularea sau distribuirea averii titularului ori a membrilor familiei acestuia sau între aceştia. Noua reglementare dată proprietăţii private a extins conţinutul şi funcţionalitatea acesteia. Ca urmare, titularul dreptului de proprietate privată poate să dea bunului obiect nu numai o utilitate cu caracter de consumaţie individuală sau familială ci şi o utilitate cu caracter de consumaţie productivă, deci să folosească bunurile sale în activităţi din care să rezulte economii sau venituri sub forma profitului, dobânzii sau a rentei26. Astfel, prin lege s-a reglementat modul în care unele categorii de bunuri pot fi afectate unor activităţi comerciale, industriale sau agricole, desfăşurate independent sau de colectivitatea de oameni, dispunându-se şi în legătură cu structurile şi formele de organizare a unor astfel de activităţi27.

3.4.2. Subiectele dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată poate fi dobândit de orice subiect de drept privat. Această extensie îşi are raţiunea în finalitatea şi utilitatea conferită acestui drept, aceea de a asigura autonomia şi nevoile de consum ale titularului. Din acest motiv, dreptul de proprietate privată are un puternic ca-racter individual care se menţine chiar şi atunci când exerciţiul dreptu-lui se realizează în modalitatea proprietăţii comune pe cote părţi. În această ipoteză, titularii alcătuiesc pluralităţi de individualităţi distincte şi nu subiecte colective de drept28. Sunt titulari tipici ai dreptului de proprietate privată:

26 . A se vedea Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, op. cit., p. 92.27 . A se vedea în acest sens, dispoziţiile cuprinse în art. 468 şi 469 Cod 

civil   referitoare   la  afectarea  unor  bunuri  pentru  desfăşurarea  unor activi­tăţi   economice,  ori   în  cele  din  art.   1491­1531   referitoare   la societatea ci­vilă, precum şi dispoziţiile Decretului Lege nr. 54/1990 art.   23­31   privi­toare   la   organizarea   şi   desfăşurarea   de   activităţi economice,   de   către   aso­ciaţii   familiale   ori   de   persoane independente, abrogat şi înlocuit de Legea nr. 507/2002.

28 . C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 127.

- persoanele fizice. Acest titular specific al proprietăţii private, în temeiul capacităţii civile, are vocaţia de a dobândi în proprietate privată oricare din bunurile aflate în circuitul civil: bunuri mobile şi imobile, terenuri şi construcţii, bunuri corporale şi incorporale, destinate consumului sau producţiei, etc. Din motive temeinice, legea limitează accesul unor categorii de persoane la anumite categorii de bunuri. Astfel, art. 41 alin. 2 Constituţie dispune că străinul şi apatridul nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Tot astfel, circulaţia unor categorii de bunuri este restricţionată (droguri, substanţe toxice, explozive, etc.);

- persoanele juridice. Accesul persoanelor juridice la proprietate este o condiţie esenţială a existenţei lor, atât pentru că proprietatea este o componentă importantă a patrimoniului lor (care este o condiţie a cerută pentru existenţa persoanei juridice) cât şi pentru că atingerea scopului pentru care a fost constituită persoana juridică presupune utilizarea unor valori patrimoniale potrivit specializării capacităţii lor de folosinţă. Pot fi titulare tipice ale dreptului de proprietate asociativă următoarele categorii de persoane juridice de tip privat: a). societăţile comerciale. Acestea sunt persoane juridice, con-stituite potrivit legii, prin actul de voinţă şi cu aportul asociaţilor (persoane fizice sau juridice), în scopul obţinerii de beneficii sub forma dividendelor, rezultate din acte de comerţ29. Societatea comercială poate îmbrăca oricare din formele reglementate de Legea nr. 31/1990: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni, ori forma societăţii bancare reglementată de Legea bancară nr. 58/1998, forma societăţii de asigurări reglementată de Legea nr. 136/1995, ori forma societăţii cu capital străin reglementată de Legea nr. 35/1991. Ca persoană juridică, societatea comercială dispune de un patrimo-niu propriu şi de o organizare în acord cu scopul în vederea realizării căruia a fost constituită. În structura sa organizatorică, societatea dispune de organe de decizie şi execuţie; acestora din urmă revenindu-le în principiu sarcina administrării patrimoniului social. Ea poate avea sucursale sau filiale subordonate sediului principal30. b). societătţile agricole sau societăţile civile agricole, reglementate de Legea Nr. 36/1991. Societatea agricolă este o societate de tip

29 . C. Bîrsan, V. Dobrinoiu, Al. ţiclea, M. Toma, C. Tufan, Societăţile comerciale. Constituire. Organizare. Funcţionare, Editura şansa SRL, Bucureşti, 1993, 1995, p. 10

30 . Ibidem, p. 169.

privat, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Ca persoană juridică, societatea agricolă dispune de un patrimoniu propriu şi de o organizare în acord cu scopul în vederea realizării căruia a fost constituită. Societatea agricolă dispune de organe de decizie şi execuţie pentru administrarea patrimoniului. Societatea poate avea sucursale sau filiale subordonate sediului principal. c). cooperativele şi uniunile acestora. Cooperativa este persoana juridică privată, de tip asociativ, constituită potrivit legii, prin actul de voinţă şi cu aportul cooperatorilor, într-un scop lucrativ, ce procură acestora un folos sub forma unei economii sau a unui câştig31. Cooperativa poate avea, după caz, structura societăţii agricole reglementată de Legea nr. 566/2004, a cooperativei meşteşugăreşti, a cooperativei de consum ori a celei de credit reglementate prin Legea nr. 1/2005. În structura sa, cooperativa dispune de organe de decizie şi de execuţie, acestora din urmă revenindu-le sarcina administrării patrimoniului social. d) alte structuri asociative precum:

- organizaţii profesionale, politice, obşteşti, ca de exemplu: uniunile, asociaţiile, ligile, sindicatele, partidele politice, alte organizaţii obşteşti. Acestea se constituie în temeiul art. 37 din Constituţie care recunoaşte cetăţenilor dreptul de a se asocia liber în partide politice, sindicate şi în alte forme de asociere. În asemenea situaţii cei ce se asociază constituie un fond destinat a asigura îndeplinirea scopului ideal ce i-a animat pe asociaţi. Personalitatea juridică se dobândeşte pe baza autorizării prealabile a organelor competente;

- organizaţii confesionale, culte religioase. Acestea se pot constitui în temeiul art. 29 alin. 2 din Constituţie care dispune că toate cultele religioase sunt libere să se organizeze conform statutului propriu, în condiţiile legii;

- asociaţii de proprietari şi altele asemenea. Primele se constituie potrivit dispoziţiilor Legii nr. 114/1996, din proprietarii uneia sau mai multor clădiri cu mai multe apartamente, spre a întreţine şi asigura administrarea bunurilor ce fac obiectul proprietăţii comune pe cote părţi, forţată şi perpetuă;

- fundaţiile. Acestea sunt potrivit O.G. nr. 26/2000, persoane juridice înfiinţate de una sau mai multe persoane care, pe baza unui

31 . Cu privire la societăţile agricole a se vedea şi Al. ţiclea, M. Toma, C. Bîrsan, Societăţi agricole şi alte forme de asociere în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1992, p. 72 şi urm.

act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat în mod permanent şi irevocabil realizării unui scop de interes general sau după caz comunitar. e) persoane juridice de stat precum:

– statul, ca titular al domeniului public şi al celui privat, domenii pe care le administrează direct, prin organele sale (Ministerul Finanţelor sau alte organe prevăzute de lege).

– organele statului, corespunzătoare celor trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească.

3.4.3. Obiectul dreptului de proprietate privată Potrivit art. 553 Cod civ. „ Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

   Moştenirile   vacante   se   constată   prin   certificat   de   vacanţă  succesorală   şi   intră   în  domeniul   privat  al   comunei,  oraşului   sau  municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele  cu privire la care s­a renunţat la dreptul de proprietate conform art.  562 alin.   (2)   se  dobândesc,   fără   înscriere   în cartea   funciară,   de  comună, oraş sau municipiu, după caz şi intră în domeniul privat al  acestora prin hotărârea consiliului local.       Moştenirile vacante şi imobilele , aflate în străinătate, se cuvin  statului român. Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege”.

3.4.4.. Dobândirea dreptului de proprietate privată       Potrivit art. 557 Cod civ.,”Dreptul de proprietate se poate dobândi,   în   condiţiile   legii,   prin   convenţie,   testament, moştenire legală, accesiune, uzucapiune,  ca efect al posesiei de bună­credinţă   în  cazul   bunurilor  mobile   şi   al   fructelor,   prin ocupaţiune,  tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi.     În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi 

prin efectul unui act administrativ.       Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.   Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.

3.4.5. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilorDispoziţii legale. Potrivt art. 559 Cod civ.,Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.       Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările ce găseşte de cuviinţă, în afară  de excepţiile stabilite de lege,  şi poate  trage din ele toate foloasele ce acestea ar produce. El este ţinut să respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane,   lucrărilor   şi   instalaţiilor   subterane   şi   altora asemenea. Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului tere-nului pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.Obligaţia   de   grăniţuire.  Proprietarii   terenurilor   învecinate   sunt obligaţi   să  contribuie  la grăniţuire  prin  reconstituirea hota­rului   şi fixarea   semnelor   corespunzătoare,   suportând,   în   mod   egal, cheltuielile ocazionate de aceasta (art.560 Cod civ.).Dreptul de îngrădire. Orice proprietar poate să-şi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate (art 561 Cod civ.).

3.4.6. Stingerea dreptului de proprietate privată. Potrivit art. 562 Cod civ., „Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile

şi condiţiile anume determinate de lege.      Proprietarul   poate   abandona   bunul   său   mobil   sau   poate renunţa,   prin   declaraţie   autentică,  la   dreptul   de   proprietate asupra  bunului   imobil,  înscris   în  cartea   funciară.  Dreptul   se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.       Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică   stabilită   potrivit   legii,   cu   justă   şi   prealabilă despăgubire,   fixată   de   comun   acord   între   proprietar   şi expropriator.   În   caz   de   divergenţă   asupra   cuantumului despăgubirilor, acesta se  stabileşte pe cale judecătorească.  Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea”.

3.4.7. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privatăA Limite legalea).Noţiune.  Limitele    sunt  cauze   care   determină   restrângeri   ale  exercitării     dreptului   de   proprietate   care  afectează   întinderea dreptului de propri­etate  în privinţa dimensiunilor sale spaţiale sau temporale.      Deşi aduc atingere puterilor şi intereselor proprietarului, restricţi­ile impuse exercitării dreptului de proprietate constituie un mijloc im­portant prin care se realizează echilibrarea intereselor titularului cu cele ale vecinilor săi ori ale societăţii în general. Folosirea excesivă a acestui mijloc ar aduce însă neajunsuri importante titularului dreptului de proprietate.         Restricţiile dreptului de proprietate pot izvorî din lege, din  vo­inţa titularului şi din hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.       Potrivit Art. 602 Cod civ. „Legea poate limita exercitarea drep­tului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.        Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate  temporar prin acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară   îndeplinirea   formalităţilor   de   publicitate   prevăzute   de  

lege”.b). Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate.Dreptul  de   proprietate   obligă   la   respectarea   sarcinilor   privind   protecţia  mediului   şi  asigurarea  bunei  vecinătăţi,  precum  şi   la   respectarea  celorlalte   sarcini   care,   potrivit   legii   sau   obiceiului,   revin  proprietarului (art.603 Cod civ.).c).Regulile   privind   curgerea   firească   a   apelor.  Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.              Dacă  această  curgere  cauzează  prejudicii   fondului   inferior, proprietarul  acestuia poate cere autorizarea  justiţiei  spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării  direcţiei  apelor,  suportând toate   cheltuielile   ocazionate.  La   rândul   său,   proprietarul   fondului superior   este   obligat   să   nu   efectueze   nici   o   lucrare   de   natură   să agraveze situaţia fondului inferior (art.604 Cod civ.).d). Regulile privind curgerea provocată a apelor. Potrivit art. 605 Cod   civ.   Proprietarul   fondului   inferior   nu   poate   împiedica   nici curgerea   provocată   de   proprietarul   fondului   superior   sau   de   alte persoane, aşa cum este cazul apelor care  ţâşnesc pe acest din urmă fond   datorită   unor   lucrări   subterane   întreprinse   de   proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într­un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într­un curs de apă sau într­un şanţ.      În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior,  rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestui din urmă fond. Aceste dispoziţii nu   se  aplică   atunci   când  pe   fondul   inferior   se  află   o  construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.e).   Cheltuielile   referitoare   la   irigaţii.  Proprietarul   care   vrea   să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune  în mod efectiv, are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă,   să   facă   pe   terenul   riveranului   opus   lucrările   necesare pentru captarea apei (art.606 Cod civ.). 

f). Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa.  Potrivit art. 607 Cod civ.,”Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente   este   obligat   ca,   în   schimbul   unei   juste   şi   prealabile compensaţii, să ofere acest surplus pentru proprietarul care nu şi­ar putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.       Proprietarul nu poate fi scutit de această obligaţie  pretinzând că ar putea acorda surplusului de apă o altă destinaţie decât satisfacerea necesităţilor   curente.   El   poate   însă   cere   despăgubiri   suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse”. g).   Întrebuinţarea   izvoarelor.  Proprietarul   poate   acorda   orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.              Proprietarul  fondului  pe care  se  află   izvorul  nu poate  să­i schimbe cursul dacă  prin această  schimbare ar lipsi locuitorii  unei localităţi   de   apa   necesară   pentru   satisfacerea   nevoilor   curente (art.608 Cod civ.).h). Picătura streşinii. Proprietarul este obligat să îşi facă streaşina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin ( Art. 611Cod civ.).i). Distanţa minimă în construcţii             Orice construcţii,   lucrări  sau plantaţii  se  pot   face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de hotar, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă se poate face prin acordul părţilor exprimat printr­un înscris autentic.j). Distanţa minimă pentru arbori      Arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar,  cu excepţia  acelora  mai  mici  de 2 metri,  a  plantaţiilor  şi  a gardurilor vii. În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălţimea cuvenită,  a  arborilor,  plantaţiilor  ori  a gardurilor  vii,  pe  cheltuiala proprietarului   fondului   pe   care   acestea   sunt   ridicate.   Proprietarul fondului   peste   care   se   întind   rădăcinile   sau   ramurile   arborilor 

aparţinând proprietarului  vecin are dreptul  de a  le   tăia,  precum şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său (art. 613 Cod civ.).

        k). Vederea asupra proprietăţii vecinului              Potrivit art. 614 Cod civ.,nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun, decât cu acordul proprietarilor.  Este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin, şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond.Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt inter­zise la o distanţă mai mică de un metru. Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa zidului în care s­a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconu­lui, până la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucră­rii de linia de hotar şi până la această linie (art. 615 Cod civ.).l). Dreptul de trecere               Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul   să i să permită  trecerea pe  fondul vecinului  său pentru exploatarea fondului propriu.Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură   să   aducă   o   minimă   stânjenire   exercitării   dreptului   de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va   face   pe   fondul   căruia   i   s­ar   aduce   cele   mai   puţine prejudicii.Dreptul   de   trecere   este   imprescriptibil.   El   se   stinge   în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică(art.617 Cod civ.).m). Întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere               Întinderea şi modul de exercitare a  dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau printr­o folosinţă continuă pe timp de 10 ani (art. 620 Cod civ.). n). Dreptul de trecere pentru utilităţi             Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor   edilitare   ce   deservesc   fonduri   învecinate   sau  din   aceeaşi 

zonă   de   natura   conductelor   de   apă,   gaz   sau   altele   asemenea,   a canalelor şi  a  cablurilor  electrice,  subterane ori  aeriene,  după  caz, precum  şi   a  oricăror   alte   instalaţii   sau  materiale  cu  acelaşi   scop. Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este   vorba   despre   utilităţi   noi,   despăgubirea   trebuie   să   fie   şi prealabilă.  

3.4.8. Organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative. Factorul esenţial în constituirea masei de bunuri afectate unei exploatări îl constituie organizarea acesteia astfel încât fondul exploataţiei să dispună de bunurile mobile care servesc şi susţin activităţile ce fac obiectul exploataţiei. Mijlocul juridic prin care se realizează constituirea şi organizarea bunurilor afectate unei exploataţii este actul volitiv al proprietarului de a destina anumite bunuri “pentru serviciul şi exploatarea fondului” . Un astfel de act nu este decât expresia funcţiei de ordonare a formei dreptului de proprietate. În literatura juridică s-a arătat că destinaţia intelectuală aplicată bunurilor este de cele mai multe ori foarte greu de observat, ea având un caracter abstract şi nelăsând totdeauna să apară vreun semn exterior care să permită constatarea ei32. Actul destinaţiei intelectuale creează un raport de destinaţie între bunurile ce alcătuiesc patrimoniul titularului. De observat că legiuitorul, nemulţumit de formula adoptată pentru a defini raportul de destinaţie intelectuală, a procedat la enumerarea celor mai importante cauze sau ipoteze în care se poate naşte acest raport de destinaţie33, respectiv a structurilor în care această modalitate a proprietăţii particulare poate să apară. Acest raport de destinaţie este deci elementul ce determină organizarea dreptului în structurile prevăzute de lege. Actul destinaţiei intelectuale determină şi o “imobilizare” a bunurilor mobile afectate. Acestea capătă regimul juridic al bunurilor imobile prin destinaţie şi vor urma regimul juridic al imobilelor la care se aplică. Această imobilizare, juridică şi fictivă (şi nu reală), este un procedeu tehnic prin care, calităţile juridice ale fondului sunt extinse asupra bunurilor mişcătoare spre a le pune sub autoritatea aceloraşi reguli de drept şi a împiedica desfacerea sau separarea lor, atât timp cât interesul economic care le-a apropiat sau serviciul care

32 G. Luţescu, op. cit., p. 126.33 Ibidem

le-a legat nu au dispărut34. În consecinţă, în cazul urmăririi, împărţelii, cesiunii, garantării universalităţii de bunuri ce formează exploataţia, bunurile mobile afectate vor urma regimul juridic al fondului35. Condiţiile ce se cer actului destinaţiei intelectuale sunt: identitatea de titular şi patrimoniu şi raportul de destinaţie între bunul mobil afectat şi fondul imobiliar36.Identitatea de proprietar şi patrimoniu este necesară întrucât numai titularul poate dispune asupra destinaţiei bunurilor sale, iar acestea trebuie să se afle integral sub puterea şi în patrimoniul său. Raportul de destinaţie nu se poate crea decât în cuprinsul aceluiaşi patrimoniu şi numai dacă el este necesar exploataţiei.

3.4.9. Exercitarea dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată cuprinde în conţinutul său toate atributele recunoscute proprietarului: posesia, folosinţa, dispoziţia. Persoana fizică poate dobândi în proprietate particulară bunuri la orice vârstă şi chiar de la concepţie, cu condiţia de a se naşte viu. Persoanele juridice pot dobândi bunuri de la constituire. Exercitarea atributelor dreptului de proprietate sub forma actelor de conservare, administrare, dispoziţie, cu privire la bunuri, este supusă condiţiei capacităţii cerute de acele acte. Acestea pot fi săvârşite atât de titular cât şi de reprezentanţii săi legali. În materia exercitării dreptului de proprietate privată, legea instituie o serie de principii şi reguli. Astfel, art. 480 alin. 2 Cod Civil instituie principiul că oricine poate dispune de bunurile care sunt ale lui cu modificările stabilite de lege. Această dispoziţie are valoarea unui adevărat principiu al libertăţii titularului de a exercita dreptul său după cum doreşte, limitat doar de dispoziţiile legii. Pentru a nu fi însă abuzivă, exercitarea dreptului de proprietate privată trebuie să se facă în acord cu scopul (finalitatea şi utilitatea) acestuia37. Nu are un astfel de caracter exercitarea exclusivă a dreptului de proprietate cu scopul de a produce diferite inconveniente vecinilor săi ori exercitarea iraţională care ar duce la risipirea averii titularului. În această ultimă ipoteză, dacă risipirea averii este rezultatul absenţei discernământului, legea stabileşte procedura de punere sub interdicţie

34 Ibidem, p. 122.35 Este posibil ca prin actul destinaţiei să se determine şi o “mobilizare” a 

bunurilor imobile ce fac obiectul acestui act, bunuri care vor urma regimul juridic al bunurilor mobile prin destinaţie.

36 G. Luţescu, op. cit., p. 125.37 Infra, p. 83.

a persoanei şi cea de anulare a actelor în cauză38. Dacă însă actul risipirii averii constituie rezultatul unei acţiuni conştiente şi voluntare, în frauda intereselor creditorului său, legea prevede posibilitatea anulării actelor în cauză prin acţiune în justiţie la cererea celor interesaţi39. În ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate, art. 41 pct. 7 din Constituţie instituie principiul dobândirii licite: averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.Folosirea de către legiuitor a termenului de “avere” (care semnifică totalitatea bunurilor aparţinând unei persoane), trebuie interpretată în sensul că a dorit astfel să impună condiţia dobândirii licite tuturor drepturilor subiective patrimoniale fie ele reale, de creanţă sau intelectuale. Nerespectarea condiţiei dobândirii licite supune dreptul subiectiv unei existenţe nesigure. Astfel, deşi caracterul licit al dobândirii se prezumă, ori de câte ori se face dovada dobândirii ilicite, prin hotărâre judecătorească, dreptul se desfiinţează retroactiv cu toate consecinţele ce decurg de aici. Mai mult, la riscul desfiinţării retroactive a dreptului se adaugă şi riscul pierderii posesiei bunului fie prin restituirea acestuia adevăratului proprietar, fie prin trecerea în proprietatea statului, liber de orice sarcini, prin confiscare. Dacă bunul a fost destinat, a folosit sau a rezultat din infracţiune ori contravenţie acesta se confiscă în condiţiile legii. Sunt supuse confiscării chiar şi bunurile care servesc la exercitarea unei profesii independente (care se bucură în principiu de o anumită insesizabilitate) dacă au servit unuia din scopurile arătate. Deşi liceitatea dobândirii dreptului de proprietate personală este o condiţie ce se deduce şi din alte dispoziţii legale, înscrierea sa în Constituţie îi conferă puterea unui principiu de aplicabilitate mai largă decât a unei condiţii legale a dobândirii proprietăţii. Acest principiu ar putea servi spre exemplu combaterii activităţilor ilicite în domeniul comerţului cu bunuri din patrimoniul cultural naţional, droguri, mijloace de plată străine, etc. O altă dispoziţie de interes referitoare la exercitarea atributelor dreptului de proprietate este cea înscrisă în art. 482 Cod Civil care instituie principiul potrivit căruia proprietarul dobândeşte accesoriile şi produsele lucrului său. Cu privire la exercitarea atributelor dreptului de dispoziţie art. 481 Cod Civil instituie principiul că nimeni nu poate ceda proprietatea sa

38 Cu privire la acţiunea de punere sub interdicţie a persoanei fizice a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 302.

39 Cu privire la acţiunea revocatorie a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 316.

afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Constituţia României reia această dispoziţie în art. 41 pct. 3 în următoarea formulare: “nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, iar art. 41 pct. 4 dispune: “pentru lucrări în interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daune aduse subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor ori pentru alte daune imputabile autorităţii”. Legea mai precizează că despăgubirea se stabileşte de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. În afara regulilor arătate, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să ţină seama şi de normele instituite cu privire la anumite categorii de bunuri (toxice, stupefiante, arme, etc.) cât şi de cele cu privire la respectarea raporturilor de vecinătate. Pierderea dreptului de proprietate de către titular se poate produce ca urmare a dispariţiei bunului, pierderii sale prin prescripţie achizitivă, prin expropriere, rechiziţie sau naţionalizare.

3.4.10. Regimul juridic al proprietăţii funciareA. Regimul juridic comun Dreptul de proprietate funciară cuprinde în conţinutul său toate atributele recunoscute proprietarului: posesia, folosinţa, dispoziţia. Persoana fizică poate dobândi în proprietate bunuri la orice vârstă şi chiar de la concepţie, cu condiţia de a se naşte viu. Persoanele juridice pot dobândi bunuri de la constituire.Exercitarea atributelor dreptului de proprietate sub forma actelor de conservare, administrare, dispoziţie, cu privire la bunuri, este supusă condiţiei capacităţii cerute de acele acte. Acestea pot fi săvârşite atât de titular cât şi de reprezentanţii săi legali. În materia exercitării dreptului de proprietate privată, legea instituie o serie de principii şi reguli. Astfel, art. 480 alin. 2 Cod Civil instituie principiul că oricine poate dispune de bunurile care sunt ale lui cu modificările stabilite de lege. Această dispoziţie are valoarea unui adevărat principiu al libertăţii titularului de a exercita dreptul său după cum doreşte, limitat doar de dispoziţiile legii. Pentru a nu fi însă abuzivă, exercitarea dreptului de proprietate privată trebuie să se facă în acord cu scopul (finalitatea şi utilitatea) acestuia40. Nu are un astfel de caracter exercitarea exclusivă a dreptului de proprietate cu scopul de a produce diferite inconveniente vecinilor săi ori exercitarea iraţională care ar duce la risipirea averii titularului. În această ultimă ipoteză, dacă risipirea averii este rezultatul absenţei discernământului, legea stabileşte procedura de punere sub interdicţie

40 Infra, p. 83.

a persoanei şi cea de anulare a actelor în cauză41. Dacă însă actul risipirii averii constituie rezultatul unei acţiuni conştiente şi voluntare, în frauda intereselor creditorului său, legea prevede posibilitatea anulării actelor în cauză prin acţiune în justiţie la cererea celor interesaţi42.În ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate, art. 41 pct. 7 din Constituţie instituie principiul dobândirii licite: averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.Folosirea de către legiuitor a termenului de “avere” (care semnifică totalitatea bunurilor aparţinând unei persoane), trebuie interpretată în sensul că a dorit astfel să impună condiţia dobândirii licite tuturor drepturilor subiective patrimoniale fie ele reale, de creanţă sau intelectuale.Nerespectarea condiţiei dobândirii licite supune dreptul subiectiv unei existenţe nesigure. Astfel, deşi caracterul licit al dobândirii se prezumă, ori de câte ori se face dovada dobândirii ilicite, prin hotărâre judecătorească, dreptul se desfiinţează retroactiv cu toate consecinţele ce decurg de aici. Mai mult, la riscul desfiinţării retroactive a dreptului se adaugă şi riscul pierderii posesiei bunului fie prin restituirea acestuia adevăratului proprietar, fie prin trecerea în proprietatea statului, liber de orice sarcini, prin confiscare. Dacă bunul a fost destinat, a folosit sau a rezultat din infracţiune ori contravenţie acesta se confiscă în condiţiile legii. Sunt supuse confiscării chiar şi bunurile care servesc la exercitarea unei profesii independente (care se bucură în principiu de o anumită insesizabilitate) dacă au servit unuia din scopurile arătate.Deşi liceitatea dobândirii dreptului de proprietate personală este o condiţie ce se deduce şi din alte dispoziţii legale, înscrierea sa în Constituţie îi conferă puterea unui principiu de aplicabilitate mai largă decât a unei condiţii legale a dobândirii proprietăţii. Acest principiu ar putea servi spre exemplu combaterii activităţilor ilicite în domeniul comerţului cu bunuri din patrimoniul cultural naţional, droguri, mijloace de plată străine, etc.O altă dispoziţie de interes referitoare la exercitarea atributelor dreptului de proprietate este cea înscrisă în art. 482 Cod Civil care instituie principiul potrivit căruia proprietarul dobândeşte accesoriile şi produsele lucrului său. Cu privire la exercitarea atributelor dreptului de dispoziţie Codul civil instituie principiul că nimeni nu poate ceda proprietatea sa afară

41 Cu privire la acţiunea de punere sub interdicţie a persoanei fizice a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 302.

42 Cu privire la acţiunea revocatorie a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 316.

numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Constituţia României reia această dispoziţie în art. 41 pct. 3 în următoarea formulare: “nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, iar art. 41 pct. 4 dispune: “pentru lucrări în interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daune aduse subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor ori pentru alte daune imputabile autorităţii”. Legea mai precizează că despăgubirea se stabileşte de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.În afara regulilor arătate, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să ţină seama şi de normele instituite cu privire la anumite categorii de bunuri (toxice, stupefiante, arme, etc.) cât şi de cele cu privire la respectarea raporturilor de vecinătate. Pierderea dreptului de proprietate de către titular se poate produce ca urmare a dispariţiei bunului, pierderii sale prin prescripţie achizitivă, prin expropriere, rechiziţie sau naţionalizare.

B. Regimul juridic specific al unor categorii de bunuri Noua reglementare dată proprietăţii, a lărgit sfera bunurilor ce pot face obiectul proprietăţii private în general şi a proprietăţii particu-lare în special, potrivit principiului că orice bun poate fi obiect al acestui drept cu excepţia celor ce aparţin exclusiv proprietăţii publi-ce.

Interese de ordin general impun însă ca regimul juridc al unor categorii de bunuri să cuprindă reguli speciale care să asigure nu numai dobândirea utilităţii bunului ci şi siguranţa circuitului civil, respecatarea raporturilor de vecinătate, îndeplinirea obligaţiilor pe care legea le instituie în sarcina deţinătorilor unor categorii de bunuri. Din acest punct de vedere cât şi al importanţei lor, prezintă interes regimul juridic al terenurilor, construcţiilor şi al apelor.

C. Regimul juridic al terenurilor

Cadrul juridic general al regimului juridic al terenurilor este stabilit de Legea fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1991, totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţie şi titular, constituie fondul funciar al României. Legea clasifică terenurile, după destinaţia lor, în terenuri cu destinaţie agricolă, forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan (aflate în suprafaţa construibilă a localităţilor urbane şi rurale) şi cu destinaţii speciale (art. 2).

În raport cu titularul lor, legea distinge între terenuri ce fac obiectul dreptului de proprietate privată sau alte drepturi reale şi terenuri ce aparţin domeniului public sau privat (art. 4). În noţiunea de deţinător de terenuri, legea cuprinde nu numai pe proprietarii sau titularii unor drepturi reale ci şi pe posesorii sau detentorii precari (art. 3). În art. 5, 6 Legea nr. 18/1991 delimitează categoriile de terenuri ce aparţin domeniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. O serie de dispoziţii ale Legii nr. 18/1991 sunt destinate a înlocui regimul restrictiv al dobândirii şi circulaţiei terenurilor instituit de actele normative aflate în vigoare în perioada 1946-199043. În acest sens, Legea nr. 18/1991 dispune o serie de măsuri privind: reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate, circulaţia şi folosirea terenurilor, organizarea şi amenajarea teritoriului agricol, precum şi unele sancţiuni pentru încălcarea regimului juridic al terenurilor.

D. Circulaţia juridică a terenurilor

Circulaţia juridică a terenurilor este reglementată de Legea nr. 54/1998 potrivit următoarelor principii: a) terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor legii (art. 1 din Legea nr. 54/1998). Titularul poate dobândi utilitatea terenului în modurile tradiţionale şi poate de asemenea să constituie drepturi reale (dezmembrăminte) în folosul unor terţe persoane, în condiţile Codului Civil. Totodată, titularul poate înstrăina unele atribute reale ale dreptului său, în temeiul unor contracte (închiriere, arendare, etc); b) terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. Limita dobândirii de terenuri prin acte între vii este de 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 54/1998); c) cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de

43 Decretul 151/1950 pentru comasarea şi circulaţia bunurilor agricole; Decretul 144/1958 privind eliberarea autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor; Legea nr. 19/1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor; Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale; Legea nr. 59/1974 privind fondul funciar, etc.

proprietate asupra terenurilor (art. 3 alin. 1 din Legea nr. 54/1998). Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România, prin acte între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel. Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine (art. 3 alin. 4 din Legea nr. 54/1998). Astfel, potrivit art. unic din Legea nr. 68/1997 pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine, societăţile comerciale cu capital parţial sau majoritar străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi rele asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate; d) înstrăinarea de terenuri agricole situate în intravilan este liberă (art. 4 din Legea nr. 54/1998); e) înstrăinarea prin vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preemţiune al coproprietarilor, al vecinilor şi al arendaşilor. Dreptul de preemţiune conferă preferinţă la cumpărare, persoanelor din categoriile arătate, în ordinea instituită de lege. Pentru exercitarea acestui drept se cer întrunite următoarele condiţii:

– terenul ce face obiectul înstrăinării să fie un teren agricol situat în extravilan;

– terenul să fie în circuitul civil;– întrăinarea să se facă prin vânzare;– contractul de vînzare să aibă drept efect transmiterea

dreptului de proprietate în plenitudinea sa. Pentru a face posibilă exercitarea dreptului de preemţiune art. 6 alin. 1 instiutie în sarcina proprietarului terenului care urmează să fie vândut obligaţia de a înregistra oferta de vânzare a terenului agricol situat în extravilan la Consiliul local în raza căruia este sitat terenul. Această ofertă va fi afişată la sediul primăriei sub semnătura secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi cu aplicarea ştampilei. Oferta trebuie să cuprindă: – numele şi prenumele vânzătorului; – suprafaţa terenului ce face obiectul vânzării; – categoria de folosinţă a terenului; – locul situării terenului. Dreptul de preemţiune trebuie exercitat de titulari în termen de 45 de zile de la afişarea ofertei de vânzare.Oferta de cumpărare trebuie făcută în scris, cu arătarea preţului oferit şi se înregistrează la primărie (art. 7 din Legea nr. 54/1998). În cazul în care mai mulţi titulari din categoriile arătate de lege exercită

dreptul de preemţiune în termen, vânzătorul are dreptul de a alege pe unul dintre ofertanţi (art. 8 din Legea nr. 54/1998) Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preemţiune nu este convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul oricărei alte persoane (art. 9 din Legea nr, 54/1998). În cazul în care titularii dreptului de preemţiune nu-şi exercită dreptul în termenul legal (45 de zile de la afişarea ofertei de vânzare), terenul se vinde liber. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea dreptului de preemţiune se sancţionează, potrivit art. 14 din Legea nr. 54/1998, cu nulitatea relativă, precum şi cu o sancţiune specifică - reducţiunea. Reducţiunea constă în desfiinţarea totală sau parţială a actului juridic între vii încheiat cu nesocotirea interdicţiei de a dobândi o suprafaţă funciară mai mare de 200 ha teren agricol echivalent arabil de familie, sancţiune ce are natura unei nulităţi absolute întrucât norma încălcată este de ordine publică44. Desigur că nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică cuprinse în legea nr. 54/1998 (precum forma autentică a actului de înstrăinare, dobândirea de terenuri de către persoane fizice sau juridice străine ce nu au calitatea de investitori în România, înstrăinarea terenurilor cu privire la care există litigii, forma autentică a contractelor de schimb) se sancţionează cu nulitatea absolută. f) sunt interzise sub orice formă întrăinările terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti pe tot timpul soluţionării acestor litigii, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15 alin. 1, 2 din Legea nr. 54/1998). Înstrăinările realizate sub orice formă nu validează titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor dacă anterior înstrăinării aceste titluri erau lovite de cauze de nulitate absolută (art. 16 din legea nr. 54/1998). g) regimul juridic al circulaţiei terenurilor cu destinaţie forestieră se stabileşte prin legi speciale. Astfel, Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, precizează în art. 51, 52 condiţiile în care autoritatea publică centrală - Regia Naţională a Pădurilor - poate achiziţiona terenuri forestiere din domeniul privat pentru corectarea enclavelor forestiere, utilizând contracte de vânzare cumpărare sau de schimb în cadrul cărora se exercită un drept de preempţiune prioritar. Vânzătorul trebuie să anunţe intenţia de vânzare unităţii silvice teritoriale care îşi va manifesta opţiunea în termen de maxim 30 de zile. Eludarea dreptului de preempţiune a unităţilor silvice se sancţionează cu nulitatea actului. Contractele referitoare la vânzarea, cumpărarea sau schimbul terenurilor forestiere trebuie să aibă formă autentică sub sancţiunea nulităţii. În ce priveşte schimbul de terenuri, art. 12, 13 din Legea nr.

44 C. Bîrsan, op. cit., p. 158.

54/1998 instituie următoarele reguli: – schimburile de terenuri între persoane fizice, între persoane juridice ori între persoane fizice şi persoane juridice se pot face numai cu acordul părţilor contractante şi cu respectarea limitei de 200 de ha teren echivalent arabil / familie; – actul de schimb se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute; – nu pot face obiectul schimbului terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titlul cu care sunt administrate; – prin schimbul efectuat, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor anterior şi legal constituite; – punerea în posesie a noilor deţinători, în urma schimbului se face de către delegatul Oficiului de cadastru agricol şi organizarea teritoriul agricol judeţean sau al municipiului Bucureşti în prezenţa părţilor contractante ori a reprezentanţilor acestora; – schimbul de terenuri se operează în documentele cadastrale şi în registrul agricol.

E. Folosirea terenurilor pentru producţia agricolă, silvică sau în alte scopuri

În materia folosirii terenurilor Legea nr. 18/1991 a instituit următoarele principii: a) toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului, sub sancţiunea aplicării de către primării, prin decizie motivată, a unor amenzi după o prealabilă somare a acestora privind executarea obligaţiilor ce le revin; b) schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile ale persoanelor juridice în alte categorii de folosinţă agricolă se poate realiza cu avizul organelor agricole judeţene în cazurile prevăzute de art. 56.Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile, altele decât cele menţionate, se aprobă de Ministerul Agriculturii, iar schimbarea categoriei de folosinţă silvică cu aprobarea Ministerului Mediului. Când terenurile constituie zone de protecţie a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, schimbarea categoriei de folosinţă se poate face numai cu avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. c) pentru protecţia şi ameliorarea solurilor se realizează lucrări de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale, cu sprijinul şi sub coordonarea autorităţilor organelor de specialitate; d) folosirea temporară sau definitivă a unor terenuri din

producţia agricolă în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică, se face numai în condiţiile legii; e) amplasarea construcţiilor de orice fel se face în intravilanul localităţilor, cu excepţia celor care prin natura lor nu sunt indicate sau nu pot fi amplasate în intravilan şi a adăposturilor pentru animale care pot fi amplasate în extravilan. Scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol şi silvic se face cu plată, cu excepţia cazurilor menţionate expres în art. 71 alin. 4 (construcţii care deservesc activităţile agricole şi silvice, lucrări de îmbunătăţiri funciare, regularizarea cursurilor de ape, realizarea de surse de apă potabilă, obiective meteorologice. Folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole sau silvice în alte scopuri decât producţia agricolă, se aprobă după caz de organele agricole sau silvice judeţene pentru suprafeţe de până la 1 ha de Ministerul Agriculturii şi Ministerul Mediului pentru suprafeţe de până la 100 ha şi de Guvern pentru suprafeţe ce depăşesc 100 ha. f) lucrările pentru executarea sau remedierea liniilor de telecomunicaţii, transport şi distribuire a energiei electrice, conducte de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, gaze, produse petroliere şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropriere a căilor de comunicaţii, a digurilor, canalelor de irigaţii, etc. astfel încăt să nu stânjenească executarea lucrărilor agricole. Aprobarea ocupării terenurilor în cazurile arătate se dă de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului judeţean sau a municipiului Bucureşti, pe baza acordului deţinătorilor. În toate cazurile deţinătorii de terenuri au dreptul la despăgubiri pentru daunele cauzate.

F. Regimul juridic al constucţiilor cu diferite utilizări45

Regimul juridic al construcţiilor este stabilit prin dispoziţii înscrise în numeroase acte normative precum: Decretul Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe din fondurile statului câtre populaţie; Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie, construite din fondurile statului, lege modificată şi completată prin Legea nr. 76/1994; Legea nr. 50/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 453/2001 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea construcţiilor, lege modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1994 şi aprobată prin Legea nr. 82/1995; Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii; Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994; Ordonanţa Guvernului 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor; Hotărârea Guvernului nr. 376/1994 privind metodologia de elaborare

45 În cele ce urmează vom trata numai problemele generale privind regimul juridic al construcţiilor .

a devizului general pentru obiective de investiţii; Hotărârea Guvernului nr. 392/1994 penru aprobarea regulamentului privind agrementul tehnic pentru produse, procedee şi echipamente noi în construcţii, etc. Dispoziţiile cuprinse în aceste acte normative au ca obiect reglementarea raporturilor juridice născute în legătură cu autorizarea executării sau desfiinţării construcţiilor, dobândirea şi înstrăinarea locuinţelor şi a spaţiilor cu altă destinaţie, calitatea şi siguranţa construcţiilor, integrarea construcţiilor în planurile de sistematizare, urbanism şi dezvoltare zonală. Construcţiile de orice fel (civile, industriale, agricole sau de al-tă natură) pot fi edificate numai cu respectarea autorizaţiei de construire eliberată de organele de specialitate ale prefecturilor sau primăriilor şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea lor. Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 modificată prin Legea nr. 453/2001). Autorizaţia de construire se eliberează pentru lucrările prevăzute de art. 3 din Legea nr. 50/1991, modificată prin Legea nr. 453/2001, pe baza şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, cu excepţia lucrărilor de mică amploare (modificare, reparare, protejare a clădirilor de orice fel, a căilor de comunicaţie, împrejmuiri, spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, lucrări de cercetare şi prospectare a terenurilor, organizare de tabere şi corturi), potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 2 din Legea nr. 453/2001.Autorizaţiile de construire se emit de preşedinţii consiliilor judeţene, primarii municipiilor, oraşelor, comunelor. Cererea de eliberare a autorizaţiei poate fi înaintată numai de persoane care fac dovada că deţin terenul necesar realizării construcţiei. Cererea de eliberare a autorizaţiei trebuie însoţită de: certificatul de urbanism, planul de amplasare a construcţiei (executat de un proiectant autorizat), dovada titlului solicitantului asupra terenului, avizele legale necesare în raport cu natura construcţiei (sanitar, de protecţie a mediului, etc.), actele cerute de art. 7 din Legea nr. 50/1991 pentru construcţii în zone cu un anumit regim de protecţie. Certificatul de urbanism este un document tehnic, emis de organul specializat al primăriei, care cuprinde elemente privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor. Pentru realizarea construcţiei, solicitantul poate cere în prea-labil acordarea dreptului de concesiune asupra terenului în condiţiile prevăzute de art. 19, 20 (în schimbul unei redevenţe anuale care să asigure recuperarea preţului terenului în 25 de ani; concesiunea se acordă pe durata construcţiei) şi se înscrie în registrele de publicitate

imobiliară. Legea nr. 10/1995 instituie o serie de cerinţe privind construc-ţiile de orice fel, cu excepţia clădirilor pentru locuinţe cu parter şi parter + un etaj şi anexe gospodăreşti, situate în mediul rural precum şi a construcţiilor provizorii. Aceaşi lege instituie obligaţii şi răspunderi în sarcina investitorilor, proiectanţilor, executanţilor, verificatorilor de proiecte, proprietarilor de construcţii, administratorilor şi utilizatorilor construcţiilor precum şi celor din activitatea de cercetare. Majoritatea acestor răspunderi privesc viciile ascunse ale construcţiei, calitatea execuţiei, corecta amplasare, încadrarea clădirilor în infrasctructura sistemului naţional de apărare, respectarea normelor de igienă şi sănătate publică şi încadrarea în planurile de sistematizare şi amenajarea teritoriului. Desfiinţarea construcţiilor ori a amenajărilor de orice fel se poate face numai pe baza unei autorizaţii administrative prealabile de desfiinţare, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 50/1991, de competenţa aceloraşi organe care eliberează şi autorizaţiile de construcţie. Reglementare dată construcţiilor urmăreşte să înlăture restric-ţiile instituite în materia dobândirii şi înstrăinării acestei categorii de bunuri şi instituie umătoarele principii: – construcţiile de orice fel aflate în proprietate privată sunt şi rănân în circuitul civil. În consecinţă, ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin oricare din modurile reglementate de lege. Dreptul de proprietate asupra construcţiilor este compatibil cu constituirea unor drepturi reale principale asupra bunului şi cu grevarea acestuia prin ipotecă sau privilegii imobiliare; – înstrăinarea construcţiilor poate fi realizată prin simplul acord de voinţă al părţilor. Înscrierea acestor acte în registre de publicitate are ca efect numai opozabilitatea faţă de terţi a actului de înstrăinare. Între părţi efectul translativ al actului se produce în momentul realizării acordului de voinţă. Fac excepţie de la această regulă transmisiunile realizate prin acte cu titlu gratuit, pentru a căror valabilitate se cere forma autentică. – retrocedarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 cât şi a imobilelor cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului cu titlu, s-a putut realiza în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 112/1995 pe calea acţiunii în revendicare invocată de foştii proprietari sau succesorii lor.

3.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat despre: - Proprietatea privată şi regimul său juridic - Organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative - Exercitarea dreptului de proprietate privată

- Folosirea terenurilor pentru producţia agricolă, silvică şi în alte scopuri - Regimul juridic al construcţiilor cu diferite întrebuinţări

3.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor:1. Definiţi noţiunea şi caracterele proprietăţii private2. Precizaţi care sunt subiectele proprietăţii private3. Eexplicaţi care este obiectul dreptului de proprietate privată4. Descrieţi regulile privind întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor5. Precizaţi care sunt modurile de stingere a dreptului de proprietate privată6. Descrieţi limitele juridice ale dreptului de proprietate privată7. Enumeraţi regulile privind organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative8. Descrieţi regulile privind exercitarea dreptului de proprietate privată9. Precizaţi regimul juridic al terenurilor şi al circulaţiei juridice a acestora10. Descrieţi regimul juridic comun al proprietăţii private11. Explicaţi folosirea terenurilor pentru producţie agricolă silvică şi în alte scopuri12. Descrieţi regimul juridic al constructiilor cu diferite întrebuinţări

R: 1. vezi 4.1. 5. vezi 4.6. 9. vezi 4.10.3. 2. vezi 4.2. 6. vezi 4.7. 10. vezi 4.10.1. 3. vezi 4.3. 7. vezi 4.8. 1.1. vezi 4.10.5. 4. vezi 4.4. 8. vezi 4.9. 1.2. vezi 4.10.6.

Unitatea de învăţare 4Publicitatea imobiliară şi cadastru

4.1. Introducere Această unitate de învăţare urmează să lămurească următoarele probleme:- Ce este publicitatea imobiliară şi sistemul de publicitate instituit de Legea Nr.7/1996- Care sunt principiile sistemului de publicitate- Care este structura cărţii funciare- Care este procedura înscrierii în cartea funciară- Ce este cadastrul României

4.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:- Să definească publicitatea imobiliară şi sistemul de publicitate- Să rezume principiile sistemului de publicitate- Să explice care este structura cărţii funciare- Să rezume procedura înscrierii în cartea funciară- Să explice ce este cadastrul României şi care sunt etapele lui de dezvoltare

4.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: - 3 ore.

4.4. Conţinutul unităţii de învăţarePublicitate imobiliară şi cadastru.4.4.1.Noţiunea publicităţii drepturilor reale. Publicitatea drepturilor reale imobiliare este instituţia juridică care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează ansamblul mij-

loacelor juridice prin care se asigură certitudinea, evidenţa şi opoza-bilitatea actelor juridice prin care se constituie, se transmit şi se sting drepturi reale imobiliare. Instituirea măsurilor de publicitate imobiliară s-a impus din necesitatea de a face actele juridice prin care se constituie, se transmit sau se sting drepturi reale imobiliare, opozabile terţilor. Publicitatea dă posibilitate persoanelor ce nu au participat la încheierea actului juridic să ia la cunoştinţă de conţinutul acestuia. Sistemul de publicitate imobiliară presupune constituirea unei evidenţe cadastrale, tehnice, economice şi juridice a tuturor imobi-lelor din teritoriul naţional, indiferent de destinaţie şi proprietar, pe baza căruia situaţia juridică a acestor bunuri să fie cunoscută cu cer-titudine, să se evite transmisiunile frauduloase şi să se asigure stabi-lirea corectă a obligaţiilor fiscale ale deţinătorilor legali.

4.4.2. Sistemul de publicitate imobiliară instituit de Legea nr. 7/ 1996 Legea nr. 7/1996, stabileşte un sistem unitar de publicitate imo-biliară, ce urmează a fi aplicat pe întreg teritoriul ţării. Sistemul de publicitate este corelat cadastrului funciar general, el însuşi un sistem de evidenţă a fondului funciar din România, indiferent de deţinători şi de destinaţia terenurilor. Cadastrul general se organizează la nivelul fiecărei unităţi ad-ministrativ-teritoriale şi al întregii ţări şi este de tip parcelar. Propri-etăţile sau suprafeţele de teren sunt înscrise în cartea funciară, pe par-cele, delimitate şi determinate prin măsurare şi reprezentare pe hărţi cadastrale. Elementele structurale ale sistemului cadastral sunt, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, parcela, construcţia şi proprietarul. În raport cu aceste elemente, se defineşte şi conceptul de imobil ca fiind “parcela de teren cu sau fără construcţii” (art. 1 alin. 3). Potrivit legii, cadastrul general îndeplineşte trei funcţii: tehnică, economică şi juridică. Funcţia tehnică constă în determinarea prin măsurători a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţei terenurilor (pe des- tinaţii, categorii de folosinţă şi proprietari) şi ale construcţiilor. Funcţia economică constă în precizarea destinaţiei categoriilor de folosinţă şi a elementelor utilizate pentru stabi- lirea valorii

economice a imobilelor. Funcţia juridică se realizează prin identificarea proprietarilor, pe baza actului de proprietate şi prin publicitatea imobiliară. Publicitatea imobiliară este întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului şi se realizează prin intermediul cărţilor funciare. Toate cărţile funciare, întocmite şi numerotate, cu privire la imo-bilele dintr-o localitate, alcătuiesc registrul cadastral de publicitate imobiliară al teritoriului respectiv. Acest registru se ţine de către bi-roul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază teritorială de competenţă este situat imobilul. Potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996, registrul cadastral de pu-blicitate imobiliară se întregeşte cu următoarele evidenţe: – registrul special de intrare; – planul de identificare a imobilelor; – repertoriul imobilelor; – indexul alfabetic al proprietarilor; – mapa de păstrare a cererilor de înscriere şi a înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii. Rezultă aşadar că publicitatea imobiliară instituită de Legea nr. 7/1996, se bazează pe un sistem dublu de evidenţă: pe imobile şi pe persoane. El combină sistemul de publicitate bazat pe registre cu cel bazat pe cartea funciară. Se cuvine a mai arăta că înscrierile făcute în aceste cărţile funciare nu produc efect constitutiv de drepturi ci asi-gură numai opozabilitatea actului faţă de terţi.

4.4.3. Principiile sistemului de publicitate instituit prin Legea nr. 7/1996 Noul sistem de publicitate instituit prin Legea nr. 7/1996 se ba-zează pe următoarele principii: – principiul publicităţii integrale, potrivit căruia sunt supuse înscrierii toate drepturile reale cu excepţia celor dobândite prin suc-cesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, cât şi cele dobândite de stat şi de orice persoană prin efectul legii, prin expropriere, sau prin hotărâri judecătoreşti (art. 28); – principiul opozabilităţii faţă de terţi a dreptului înscris, potri-vit căruia înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii (art. 27 alin. 1); – principiul legalităţii, potrivit căruia judecătorul este obligat

să verifice legalitatea actului, a cărui înscriere se cere şi să o respingă dacă nu sunt întrunite condiţiile legii (art. 50, 51); – principiul relativităţii, potrivit căruia înscrierea dreptului în cartea funciară se face numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută ori împotriva aceluia care înainte de a fi înscris şi-a grevat dreptul (art. 24); – principiul priorităţii, potrivit căruia înscrierea în cartea fun-ciară conferă, prin ordinea înregistrării cererii, rangul înscrierii (art. 27 alin. 2); – principiul forţei probante a înscrierii, potrivit căruia dreptul real înscris în cartea funciară se consideră a fi exact, iar cel ce-şi înte-meiază dreptul pe conţinutul cărţii funciare cu bună-credinţă este prezumat a fi titularul dreptului. Această prezumţie este relativă, dar are avantajul de a determina inversarea sarcinii probei; Dreptul radiat din cartea funciară determină prezumţia că nu mai există.

4.4.4. Structura cărţii funciare instituită de Legea nr. 7/1996A. Dispozţii legale Potrivit art. 21 din Lege, cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din trei părţi: - Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care cuprinde: a) numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil;b) suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţi-ile; c) amplasamentul şi vecinătăţile; d) valoarea impozabilă. - Partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:a) numele proprietarului;b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de propri-etate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept; c) strămutările proprietăţii; d) servituţile constituite în folosul imobilului; e) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice,

precum şi acţiunile privitoare la proprietate;f) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute. - Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembră-mintele dreptului de proprietate şi sarcini, care va cuprinde:a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscri-erile făcute în această parte. Datele din cartea funciară pot fi redate şi arhivate şi sub forma de înregistrări pe microfilme şi pe suporturi accesibile echipamente-lor de prelucrare automată a datelor. Acestea au aceleaşi efecte juri-dice şi forţă probatoare echivalentă cu înscrisurile în baza cărora au fost redate.

B. Procedura înscrierii în cartea funciară În cartea funciară pot fi făcute următoarele categorii de în-scrieri: – înscrierea definitivă a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, care se face pe baza actului prin care s-a constituit ori s-a transmis dreptul real (art. 22). În cazul coproprietăţii sau indivi-ziunii se înscriu toţi coproprietarii cu indicarea cotei părţi a fiecăruia (art. 46);Radierea înscrierii dreptului se face în temeiul actului ce exprimă consimţământul titularului la stingerea acestuia; – înscrierea provizorie, se face potrivit art. 31 din Lege, în cazul drepturilor afectate de o condiţie ori când hotărârea judecătorească constitutivă nu este definitivă şi irevocabilă. Această înscriere dă posibilitatea de a se beneficia de prioritatea ei; – înscrierea cu efect de informare, este prevăzută de art. 40 cu scopul de a informa terţele persoane asupra actelor şi faptelor juridi-ce privitoare la drepturile personale ori la starea şi capacitatea titula-rului;

– înscrierea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca, prevăzută de art. 41 şi care se face cu scopul de a căpăta rangul de la data îns-crierii intenţiei în cartea funciară. Acest efect se pierde dacă actul de ipotecare sau înstrăinare nu se încheie în termen de două luni de la data înscrierii; Efectuarea lucrărilor de publicitate imobiliară este de compe-tenţa judecătoriei. Înscrierea se efectuează dacă este cerută de cel îndreptăţit sau dacă, potrivit art. 56 alin. 2, instanţa a transmis pentru înscriere o hotărâre rămasă definitivă. Cererea se depune la biroul de carte funciară al judecătoriei în raza căreia este situat imobilul, însoţită de înscrisul original sau copie legalizată ori a hotărârii judecătoreşti. Judecătorul soluţionează cere-rea prin încheiere, fără citarea părţilor. În cazul respingerii prin încheiere motivată de face menţiunea în registrul de intrare. Înche-ierea se comunică celui ce a cerut înscrierea, persoanelor interesate, în termen de 20 de zile de la pronunţare, şi după rămânere ei defini-tivă, biroului de carte funciară. Rectificarea înscrierilor şi radierilor se face pe baza unei hotă-râri judecătoreşti. Erorile produse cu prilejul înscrierilor sau radieri-lor se îndreaptă prin încheiere motivată, dată de judecătorul de carte funciară, la cere sau din oficiu. În litigiile privitoare la înscrierile sau rectificările în cartea funciară pot fi exercitate acţiunea în prestaţie tabulară şi acţiunea în rectificare. Acţiunea în prestaţie tabulară este o acţiune personală supusă termenului de prescripţie de trei ani şi se promovează împotriva celui care a transmis sau constituit dreptul real în favoarea reclamantului. Acţiunea în rectificare se utilizează atunci când nu există co-respondenţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală şi are ca scop radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni susceptibile a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară (art. 35 alin. 2) Acţiunea în prestaţie tabulară cât şi acţiunea în rectificare sunt de competenţa judecătoriei.

4.4.5. Cadastrul RomânieiA. Noţiunea de cadastru Cadastrul general reprezintă sistemul unitar şi obligatoriu de

evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastra-le a imobilelor de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar, în vederea înscrierii acestora în cartea funciară. Spre deosebire de marea majoritate a statelor membre ale UE, România nu dispune încă de un cadastru general conţinând date esen-ţiale complete pentru întregul teritoriu al ţării privind delimitarea unităţilor teritorial-administrative, a proprietăţilor, a suprafeţelor cu destinaţie economică (inclusiv imobiliar-edilitare), imobilelor, eco-sistemelor terestre şi acvatice (inclusiv arealele protejate), siturilor cu valoare istorică (inclusiv cele arheologice) sau cele făcând parte din patrimoniul cultural. Pe teritoriul actual al României, un sistem de publicitate imo-biliară („Cartea Funduară”), pentru evidenţa tehnică şi fiscală a tere-nurilor, a funcţionat încă din secolul XIX în provinciile aflate atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar (Transilvania, Banat şi Bucovina). După Marea Unire din 1918, legislaţia corespunzătoare privind organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţii funciare pe întreg teritoriul naţional a fost promulgată abia în anul 1933 şi apoi modificată în 1938. Instalarea regimului comunist (1948-1989) a întrerupt procesul de aplicare a acestei legi, preocupările în materie limitându-se doar la evidenţa funciară a terenurilor pe categorii de folosinţă şi deţinători, dar fără efect juridic prin publicitate imobili-ară în cartea funciară.

B. Etapele dezvoltării cadastrului Pentru a răspunde noilor cerinţe ale unei economii funcţionale de piaţă şi a realiza treptat alinierea la reglementările juridice şi prac-ticile ţărilor din Uniunea Europeană, s-a înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, aprobată prin Legea nr. 499/2004 Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară are în subordine Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Foto-grammetrie şi Teledetecţie iar la nivelul fiecărui judeţ şi în munici-piul Bucureşti oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară. Este necesara intensificarea acţiunilor concrete pentru a urgenta realizarea Cadastrului General prin eşalonarea realistă a lucrărilor complexe ce

se cer executate.Caracterul prioritar al acestei acţiuni este subliniat de numărul mare de litigii de proprietate (multe dintre acestea legate de ambiguităţi de delimitare) aflate pe rolul instanţelor judecătoresti şi de necesităţile imediate privind efectuarea corectă a plăţilor directe către producătorii agricoli. În mod deosebit se impune folosirea sistemului cadastral pentru delimitarea perimetrelor de interes special din punct de vedere ecolo-gic, istoric şi cultural în vederea protejării efective a acestora faţă de agresiunea speculatorilor şi dezvoltatorilor imobiliari, precum şi faţă de deturnarea lor în alte scopuri (elemente de infrastructură, parcuri industriale, acumulări de apă etc.). Se estimează că finalizarea cadastrului general la nivel naţional pe baza planului cadastral index va putea avea loc estimativ în jurul anului 2020, având ca rezultat: - Asigurarea unei baze reale în vederea garantării dreptului de proprietate; - Susţinerea dezvoltării pieţei imobiliare şi a creditului ipotecar; - Stabilirea unei baze reale de impozitare; - Asigurarea transparenţei şi a accesului la informaţia publică. În acest scop se va adopta şi implementa un plan de acţiune pen-tru realizarea pe etape a următoarelor obiective specifice: - Modificarea cadrului legal; dezvoltarea de manuale operaţio-nale (regulamente etc.) urmare a derulării unui proiect pilot de in-troducere a cadastrului general într-o comună (2007-2008); - Consolidarea capacităţii instituţionale a tuturor celor care vor fi implicaţi în procesul de introducere a cadastrului general; programe de instruire (2007-2012); - Extinderea la nivel naţional a sistemului informatic existent (2007-2008) şi modernizarea acestuia (2007-2010); - Conversia în format digital a cărţilor funciare (11 milioane) şi a documentaţiilor cartografice existente (4 milioane) – (2007-2010); - Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale pentru 24 oraşe reşedinţă de judeţ scara 1:1.000 şi pentru municipiul Bucu-reşti şi zonele limitrofe scara 1:500; - Introducerea cadastrului general în aproximativ 10 judeţe (2009 -2012); - Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale scara 1:5.000 – refacerea ortofotoplanului pentru întreaga ţară (o dată la 5

ani), utilizabil şi pentru LPIS; - Campanii de conştientizare a populaţiei referitor la procesul de introducere a cadastrului general (2009-2012); - Achiziţionarea/amenajarea de spaţii adecvate de birouri (20) atât la nivel central cât şi la nivel local (2007-2012). Se consideră că,la orizontul anului 2013, în materia cadastrului, se va realiza modernizarea cadrului legal, consolidarea capacităţii instituţionale şi efectuarea lucrărilor preliminare vederea introduce-rii cadastrului general.

4.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi, studenţii au învăţat despre:- Ce este publicitatea imobiliară- Ce este cartea funciară şi procedura înscrierii în aceasta- Ce este cadastrul României

4.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor1. Definiţi publicitatea imobiliară şi sistemul de publicitate2. Rezumaţi principiile sistemului de publicitate3. Explicaţi care este structura cărţii funciare4. Rezumaţi procedura înscrierii în cartea funciară5. Explice ce este cadastrul României şi care sunt etapele lui de dezvoltare

R: 1. vezi 4.1. 3. vezi 4.3 5. vezi 4.5. 2. vezi 4.2 4. vezi 4.4

Unitatea de învăţare 5Organizarea proprietăţii funciareFerma individualăAsociatia familială

5.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Ferma individuală ca unitate economică- Asociaţia familială

5.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească ferma individuală din perspectiva Legii nr. 36/1991 şi a O.G. nr. 28/2008- Să rezume procedura înscrierii gospodăriei în Registrul Agricol- Să definească şi caracterizeze actul de constituir al asociatiei familiale- Să rezume condiţiile de valabilitate ale actului de constituire al asociaţiei familiale- Să precizeze cuprinsul actului de constituire al asociaţiei familiale- Să rezume cuprinsul statutului asociaţiei familiale- Să descrie procedura de constituire a asociaţiei familiale- Să rezume procedura obţinerii personalităţii juridice a asociaţiei familiale- Să rezume procedura înfiinţării filialelor asociaţiei familiale- Să rezume procedura înfiinţării federaţiilor asociaţiei familiale

5.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este:

- 3 ore

5.4. Conţinutul unităţii de învăţareOrganizarea proprietăţii funciareFerma individualăAsociatia familială5.4.1. Precizări Dreptul de proprietate se manifestă în patrimoniul titularului, după caz, fie ca un drept pur şi simplu, fie ca un drept afectat de mo-dalităţi. Dreptul de proprietate asupra terenurilor este de obicei afectat unei activităţi lucrative şi poate fi exercitat ca un drept exclusiv, ca un drept în devălmăşie sau ca un drept pe cote părţi. Este proprietar exclusiv, titularul care exploatează individual pămîntul ce-l deţine ( art. 1 din L. Nr 36/ 1991). Titularul exercită toate atributele dreptului de proprietate şi dobîndeşte toate foloasele acestui exerciţiu. Cînd exploataţia este organizată şi funcţionează prin asocierea membrilor unei familii ( asociaţie familială) , dreptul de proprietate capătă caracterul unui drept în devălmăşie. Este o asemenea structură gospodăra ţărănească sau asociaţia familiallă. În acest caz, exerciţiul dreptului de proprietate asupra universalităţii de bunuri ce servwşte exploataţia se va realiza de toţi membri familiei cu gospodărie comu-nă. În sfîrşit, cînd universalitatea de bunuri care alcătuieşte explo-ataţia se constituie prin aportul mai multor persoane fizice sau juridi-ce, dreptul de proprietate este exercitat ca drept comun pe cote părţi. Astfel de exploataţii pot avea structra asocierii de familii, a societăţii agricole, a societăţii comerciale agricole sau a cooperativei agricole. Dreptul de proprietate afectat unei exploataţii încetează prin ac-tul de voinţă al titularului care „dezafectează” bunurile mobile de la serviciul şi exploatarea fondului. Dezafectarea poate fi directă sau poate rezulta indirect, ca o consecinţă a vînzării de către titular a fondului sau a unei părţi din acesta ori a bunurilor mobile afectate serviciului sau intereselor fondului. La încetarea exploataţiei se înde-plinesc măsurile de radiere din registrele de publicitate.

5.4.2. Ferma individuală ca unitate economică (gospodăria ţără-

nească)A. Precizări Gospodăria ţărănească, conform ştiinţei sociologice, este struc-tura socială care are la bază apartenenţa de neam şi ocuparea unui te-ritoriu comun, care include locuinţă sau mai multe spaţii de locuit precum şi împrejmuirile ei, grădină, acareturi, alte bunuri de gospo-dărie, teren agricol şi care sunt gospodărite împreună. Ea poate fi unifamilială (un singur nucleu familial) sau plurifamilială (include două sau mai multe nuclee familiale ). Membrii gospodăriei locuiesc şi administrează împreună veni-turile aduse de orice membru al gospodăriei, constituind un fond co-mun, cheltuielile casei realizându-se din acest fond.46 Spaţiul administrativ în care se desfăşoară activitata gospoda-rilor a căpătat denumirea de gospodărie şi cuprinde atât locuinţa pro-priu-zisă cât şi anexele aferente cu întreg spaţiul deţinut. Gospodăria extinsă cuprinde şi spaţii de grădină de legume, livadă, teren arabil în funcţie de obiceiurile specifice diferitelor zone. Gospodăria românea-scă tradiţională este diferit organizată şi dezvoltată în funcţie de posi-bilităţile materiale şi cultura gospodarilor.

În enciclopedia Wikypedia, se dă următoarea definiţie: gospodăria romînească reprezintă spaţiul administrativ şi spiritual în care familia restrînsă sau extinsă romînă, trăieşte şi î-şi desfăşoară activitatea spirituală şi materială

În sfîrşit, Ordonanţa Guvernului Nr. 28/2008 privind registrul agricol, aprobată prin Legea Nr. 98/ 2009, defineşte în art.5 gospo-dăria ca fiind totalitatea membrilor de familie, rudelor sau a altor per-soane care locuiesc şi gospodăresc împreună, având buget comun, şi care, după caz, lucrează împreună terenul sau întreţin animalele, con-sumă şi valorifică în mod comun produsele agricole obţinute.

B. Ferma (gospodăria ţărănească)

Ferma sau exploataţia agricolă este sub aspect patrimonial en-titatea economică alcătuită din terenuri, plantaţii, animale, amenajări, construcţii, instalaţii afectate realizării uneia sau mai multor activităţi

46  Dan Adrian Raportul Dezvoltării Umane Academia Romînă, Editura Expert, bucureşti,  1999

prevăzute în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 36/1991. Rezultă deci, că exploataţia este concepută ca o universalitate de bunuri afectate realizării unei activităţi economice -respectiv activităţile agricole.

Legea nr. 36/1991, în art. 5 alin. 1 precizează că exploatarea agricolă are ca obiect: organizarea şi efectuarea de lucrări agricole şi îmbunătăţiri funciare, utilizarea de maşini şi instalaţii, aproviziona-rea, prelucrarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole şi alte asemenea activităţi. În art. 4 alin. 1 din Legea nr. 36/1991 se pre-cizează că terenurile agricole pot fi exploatate individual, în gospo-dăria ţărănească, sau colectiv, după caz în forma asocierii de familii, a societăţii civile, a societăţii agricole sau comerciale47.

C. Procedura înscrierii în Registrul Agricol Gospodăriile populaţiei sunt supuse potrivit art. 3 din aceeaşi ordonanţă, înregistrării în Registrul Agricol. Acesta este documentul oficial de evidenţă primară, unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populaţiei şi anume: – capul gospodăriei şi membrii acesteia; – terenurile pe care le deţin, indiferent de titlu, pe categorii de fo-losinţă, suprafeţele cultivate cu principalele culturi şi numărul de pomi pe specii; – efectivele de animale pe specii şi categorii, existente la începu-tul anului, evoluţia anuală a efectivului de bovine, porcine, ovine şi caprine; – clădirile de locuit şi celelalte construcţii gospodăreşti; – mijloacele de transport cu tracţiune animală şi mecanică; – tractoarele şi maşinile agricole. În Registrul Agricol se înscriu gospodăriile populaţiei cu tot te-renul, construcţiile şi animalele ce le deţin pe raza unei localităţi, in-diferent de domiciliul proprietarului. La comune, se înscriu în Registrul Agricol toate gospodăriile populaţiei chiar dacă nu deţin terenuri agricole şi silvice, animale sau construcţii gospodăreşti. Tot astfel se înscriu şi gospodăriile popula-

47 Cu privire la aceste forme juridice şi instituţionale de organizare a exploataţiei agricole, a se vedea Al. ţiclea, M. Toma, C. Bîrsan, Societăţi  agricole şi alte forme de asociere în agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1993

ţiei din localităţile ce aparţin administrativ de oraşe, municipii ori sectoare ale municipiului Bucureşti, stabilite potrivit legii. La oraşe, municipii, sectoare ale municipiului Bucureşti se în-scriu în Registrul Agricol numai gospodăriile care deţin terenuri agri-cole şi silvice precum şi cele care deţin animale, din speciile bovine, porcine, ovine, caprine, cabaline şi familii de albine. Persoanele care nu au domiciliul în localitate dar au pe raza acesteia terenuri, animale sau construcţii, vor fi înscrise în Registrul Agricol după gospodăriile persoanelor care au domiciliul în localita-te. Registrul reprezinta evidenta centralizata a numarului de gos-podarii, a cladirilor de locuinte, constructiilor din gospodarie, a mij-loacelor de transport cu tractiune animala sau a autoturismlor, a ma-sinilor agricole, a modului in care sunt folosite terenurile, a numaru-lui de pomi pe specii, sau a animalelor existente la inceputul anului, dar si evolutia anuala a acestora pe specii. Evidenta se face pe unitati administrative - respectiv comuna, oras, municipiu si sectoare ale municipiului Bucuresti. Inscrierea in Registrul agricol este una dintre conditiile impu-se pentru a desfaşura activitaţi economice in domeniul agricol. Ast-fel, inscrirea in Registru este necesara pentru a primi certificat de producator agricol, pentru vânzarea produselor la piaţă, sau pentru eliberarea unui document care să dovedească proprietatea asupra ani-malelor, pentru a le putea vinde in targuri si oboare. Totodată, produ-catorii agricoli pot primi sprijin financiar numai daca sunt inscrisi in Registrul agricol. Registrul agricol se elaborează pe o perioadă de 5 ani, datele completîndu-se anual potrivit formularelor aprobate pri hotărîre de guvern. Perioadele la care persoanele fizice şi jurdice au obligaţia să declare datele pentru înscrierea în registrul agricol sunt următoarele:

- 5 ianuarie -1 martie, pentru datele anuale privind membrii gospodăriei, terenul aflat în proprietate şi cel pe care î-l utilizează, clădirile cu destinaţie de locuinţă, construcţiile -anexe şi mijloacele de transport cu tracţiune animală şi mecanică, maşinile, utilajele şi instalaţiile pentru agricultură şi silvicultură, efectivele de animale existente în gospodărie/ unitatea cu personalitate juridică la începutul fiecărui an, precum şi modificările intervenite în cursul anului prece-

dent în efectivele de animale pe care le deţin, ca urmare a vînzării-cumpărării, a produşilor obţinuţi a morţii sau sacrificării animalelor ori a altor intrări-ieşiri.

-1-31 mai, pentru datele privind modul de folosinţă a terenu-lui, suprafeţelor cuvenite, numărul pomilor din anul agricol respec-tiv; persoanele fizice şi juridice, au obligaţia să declare date pentru a fi înscrise în registrul agricol şi în afara acestor intervale de timp, în cazul în care au intervenit modificări în proprietate, în termen de 30 zile dela apariţia modificării.

Datele centralizate pe comune, oraşe, municipii şi sectoare se comunică de către secretarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi sec-toarelor municipiului Bucureşti şi se trimit direcţiilor teritoriale de statistică cât şi direcţiilor judeţene pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

Un mod specific de constituire a exploataţiei agricole este cel prevăzut de art. 39 din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia primăriile pot atribui în proprietate, la cerere, în zone montane, suprafeţe de teren de până la 10 ha. (echivalent arabil), familiilor tinere de ţărani care provin din mediul agricol montan, au priceperea necesară şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării, să se ocupe de creşterea ani-malelor şi să exploateze raţional pământul în aceste regiuni. În prezent există peste 4.200.000 exploataţii individuale, care utilizează peste 9.100.000 ha teren arabil. Marea majoritate a acesto-ra, peste 3.750.000, deţin sub 5ha., circa 360.000 deţin între 5-50 ha., iar 6100 deţin peste 50 ha. teren agricol , adică 2,15 ha. teren pe ex-ploataţie.48

5.4.3.Asociaţia familialăA.Actul de constituire Asociaţia este, prin natura ei, un efect al voinţei asociaţilor concretizată într-un contract de asociere. Potrivit art. 4 din OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, asociaţia se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza actului constitutiv încheiat sub forma unui înscris autentic, care cuprinde decizia de asociere, lista membrilor fondatori cu valoarea părţilor sociale subscrise de fiecare,

48  Institutul Naţional de Statistică,2007.

însoţit de statut. Actul juridic de constituire are natură contractuală. Prin interme-diul lui, asociaţii se obligă să pună în comun aportul lor şi să execute, în cooperare, operaţiuni potrivit scopului social, urmând a se bucura de serviciile sociale şi beneficiile ce rezultă. Contractul de asociere este un contract consensual, sinalagma-tic, cu titlu oneros, comutativ, de adeziune şi numit deoarece are un cuprins reglementat expres de lege, pe care părţile sunt obligate a-l respecta. Fondatorii subscriu actul de constituire.

B. Condiţii de validitate

Încheierea valabilă a actului de constituire a asociaţiei presu-pune, atât îndeplinirea condiţiilor fundamentale cerute contractelor, cât şi îndeplinirea altor condiţii specifice cerute de lege. Astfel, ca orice contract, actul de constituire presupune con-simţământul părţilor, capacitatea de a contracta a acestora, un obiect determinat, o cauză licită, o formă autentică şi alte formalităţi de pu-blicitate. Orice act juridic este rodul manifestării de voinţă a subiectelor de drept care urmăresc astfel să încheie, să modifice ori să stingă ra-porturi judiciare. Consimţământul desemnează manifestarea de voinţă exprima-tă de subiectele de drept la încheierea actului juridic. Fondatorii îşi exprimă consimţământul în actul constitutiv, în timp ce asociaţii care aderă ulterior constituirii societăţii îşi manifestă consimţământul sub forma cererii de aderare. Indiferent de forma pe care o capătă consimţământul, acesta fi-ind o manifestare de voinţă, un proces psihic, va putea fi declanşat prin conştientizarea unor nevoi economice şi sociale, rezolvabile prin asociere. Declanşarea procesului psihic care va conduce la consimţă-mântul necesar constituirii asociaţiei este realizată de ofertă. Aceasta este propunerea pe care iniţiatorul sau grupul de fondatori o face viitorilor asociaţi care o pot accepta sau respinge, ori pot prezen-ta la rândul lor o contraofertă dacă au rezerve sau condiţii la oferta iniţială, contraofertă ce poate fi acceptată sau respinsă de ofertantul iniţial. Din acest joc al voinţelor se va naşte consensul părţilor nece-sar încheierii actului de constituire.

Legea impune un număr minim de asociaţi, pentru constituirea asociaţiei, astfel că, potrivit art. 4 din OG nr. 26/2000, este necesară reunirea consimţământului a cel puţin 3 persoane fizice sau juridice. Pentru a putea fi cunoscut, consimţământul trebuie exteriorizat şi făcut public. Legea cere ca exteriorizarea consimţământului să se facă în formă scrisă, prin semnarea contractului şi statutului.În ipo-teza asociaţiei deja constituite, noii asociaţi îşi vor exprima consim-ţământul prin semnarea unei cereri de aderare. În această ipoteză, oferta va fi reprezentată de contractul de asociere şi statut (act con-stitutiv). Noii asociaţi nu vor putea însă trata sau modifica actul con-stitutiv cu prilejul aderării. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ, să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie afectat de vicii. Participarea la încheierea actului de constituire a unei asociaţii atrage din partea membrilor asociaţi asumarea unor obligaţii cu ca-racter patrimonial, cea mai importantă dintre acestea fiind cea de aport. Acest fapt presupune ca asociatul să aibă aptitudinea şi capa-citatea de a contracta. Participarea asociaţilor la constituirea unei asociaţii şi expri-marea consimţământului în acest sens implică asumarea unor obligaţii şi exercitarea unor drepturi corelative. Aceste obligaţii şi drepturi formează obiectul contractului de constituire el fiind acela care deter-mină, în ultimă instanţă, conduita la care este ţinut sau îndreptăţit fiecare asociat. Conduita juridică a asociatului consistă în obligaţii de a da, a face sau a nu face, care sunt corelative unor drepturi personale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.49 Întrucât obiectul actului de constituire prezintă o anumită complexitate, el este dezvoltat în statut. Potrivit art. 6 alin. 3, statutul asociaţiei cuprinde obligatoriu obiectul de activitate cu enumerarea precisă şi completă a activităţilor. Pentru ca obiectul să fie valabil, el trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi în conformitate cu legea. Dacă obiectul nu îndeplineşte aceste cerinţe, actul de constituire va fi nul prin absenţa unei condiţii fundamentale. Componentele cele mai importante ale obiectului actului de

49  A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.245

consti-tuire a asociaţiei sunt: obligaţia de aport, exerciţiul comun al activi-tăţii sociale şi dreptul de a participa la beneficii şi pierderi. Aportul este principala obligaţie a asociaţilor ce constituie o asociaţie. Ea este o obligaţie de tipul „a da”, prin care asociatul transmite în fondul social proprietatea unui bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, folosinţa acestuia sau un alt drept real. Prin aport, vom înţelege, deci, nu actul predării bunului (care este o obligaţie de a face), ci obligaţia ce şi-o asumă asociatul de a executa aportul la termenul stabilit. Aportul membrilor asociaţi serveşte la constituirea patrimoniului social care are are o mare importanţă în viaţa socială. Pe calea aportului sunt aduse în patrimoniul asociaţiei terenuri, construcţii cu diferite destinaţii, obiecte de inventar, utilaje, numerar şi alte bunuri. Obişnuit, aportul operează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor menţionate, de la asociat la asociaţie. Aporturile în natură trebuie evaluate pentru cunoaşterea exactă a valorii lor. Este supus evaluării, inclusiv dreptul de folosinţă a terenului adus ca aport în asociaţie. Evaluarea se face la valoarea actuală a bunurilor. Neîndeplinirea obligaţiei de aport atrage dreptul asociaţiei de a obţine daune de la asociat. Când aportul constă într-o sumă de bani şi se întârzie executarea lui, asociatul datorează dobânzi legale fără a fi necesară punerea în întârziere. O altă obligaţie specifică obiectului contractului de societate în general este affectio-asociatis, adică exerciţiul comun al activităţii. Dacă în cadrul societăţilor comerciale, affectio-societatis presupune exerciţiul unor acte de comerţ, în ce priveşte asociaţiile, în literatura juridică s-a subliniat că obligaţia desemnată de affectio-asociatis presupune exerciţiul comun al unei activităţi nelucrative, deoarece elementul de speculaţiune, de esenţă comercială, este înlocuit de asistenţa mutuală şi cooperarea între asociaţi. Acest element specific al obiectului actului de constituire a asociaţiei îl deosebeşte de societăţile comerciale şi recomandă asociaţia ca agent economic pentru mediul rural. Participarea la activitatea comună este un alt element specific al obiectului contractului de asociere. El reprezintă un drept corelativ obligaţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale şi obligaţiei de aport. În literatura de specialitate se arată că în asociaţii, participarea la beneficiu nu este neapărat corelativă obligaţiei de aport aşa cum se

întâmplă în societăţile comerciale, ci este mai degrabă corelativă obligaţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale.50 Asociaţia, având un scop nelucrativ, urmăreşte obţinerea unui folos care urmează a fi distribuit după regulile stabilite de asociaţi la încheierea contrac-tului şi în statut. Scopul sau cauza este o condiţie esenţială a actului de consti-tuire a asociaţiei, fiind o componentă a voinţei juridice şi explicitând pentru ce s-a încheiat actul juridic. În literatura juridică s-a arătat că scopul actului juridic cuprinde un scop imediat şi un scop mediat, fiecare componentă având un rol precis în fundamentarea actului volitiv. Scopul imediat este abstract, obiectiv şi întotdeauna acelaşi la aceeaşi categorie de contracte. Pentru asociaţii unei asociaţii, scopul imediat este de a obţine economii şi beneficii în activitatea agricolă din operaţiuni sociale realizate prin schimburi de servicii cu coopera-tiva. Scopul mediat este concret, subiectiv şi variabil, de la un contract la altul. Ceea ce este caracteristic contractului de asociere în ce priveşte scopul mediat este că în cadrul social se produce o identitate de interese a asociaţilor reflectată în obiectul de activitate al asociaţiei, aşa cum s-a arătat. Scopul actului constitutiv trebuie să îndeplinească anumite cerinţe. Astfel, el nu trebuie să contravină legii, ordinii publice şi regulilor de convieţuire socială sub sancţiunea nulităţii. Nesocotirea restricţiilor impuse de lege obiectului de activitate atrage, aşa cum s-a mai arătat, fie refuzul aprobării înregistrării asociaţiei, fie dizolva-rea acesteia prin hotărâre judecătorească. Dacă asociaţiei, prin natura scopului sau obiectivelor propuse urmează să desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii sunt nece-sare autorizaţii administrative prealabile, aceste activităţi nu vor pu-tea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiei respective51. Legea impune actului de constituire a asociaţiei, forma scrisă şi autentică. Prin această dispoziţie, legiuitorul nu a urmărit să facă din actul de constituire un act solemn, iar din forma contractului o

50  Ibidem, p. 819.51  A se vedea art. 14 din OG nr. 26/2000.

condiţie de validitate a acestuia, ci ca actul să devină un element de probă şi de publicitate. Acest lucru a fost necesar, deoarece acceptarea utilizării formei verbale deşi ar asigura valabilitatea contractului între părţi, nu ar putea face proba în viitor a contractului. Autentificarea actului de constituire va fi făcută de notar, la cererea împuterniciţilor şi a fondatorilor. Actul respectiv este supus şi formalităţii de publicitate, al cărui scop este de a încunoştinţa terţii în legătură cu constituirea asociaţiei, organele care o reprezintă şi puterile lor, numărul de asociaţi, zona în care se operează etc. Sunt supuse, de asemenea, formalităţilor de pu-blicitate orice modificare a statutului, schimbările intervenite în per-soana administratorilor şi a cenzorilor. Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate atrage inopozabilitatea faţă de terţi a actului în cauză.

C. Cuprinsul actului de constituire

Actul de constituire a asociaţiei fiind un contract consensual va cuprinde, în principiu, orice dispoziţie asupra cărora asociaţii au că-zut de acord. Legea cere, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca actul constitutiv să cuprindă: - datele de identificare a asociaţilor: numele sau denumirea şi, du-pă caz, domiciliul sau sediul acestora; - exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus; - denumirea asociaţiei; - sediul asociaţiei; - durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu in-dicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; - patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin dublul salariului minim brut pe economie, la data constitu-irii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/ sau în bani al aso-ciaţilor; - componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, admi-nistrare şi control ale asociaţiei; - persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice; - semnăturile asociaţilor.

D. Cuprinsul statutului

Statutul este un act adiţional actului constitutiv destinat să re-glementeze întreaga organizare internă a asociaţiei. Această organi-zare este utilă şi necesară atingerii scopului asociaţiei. Tocmai de aceea, în literatura juridică, s-a afirmat că statutul guvernează în mod obiectiv o situaţie creată în vederea atingerii unui scop.52 Legea dis-pune că statutul este un act obligatoriu la constituirea acesteia. Statutul nu este un contract, ci o dezvoltare a obiectului actului constitutiv, de care este strâns legat. El izvorăşte din voinţa asocia-ţilor, dar nu este o sumă a voinţelor individuale, ci rezultatul acordu-lui de voinţe ce reflectă concordanţa de interese. Izvorând din voinţa socială, statutul va putea fi modificat numai de această voinţă. Puterea de lege a statutului faţă de asociaţi derivă nu numai din voinţa părţilor, ci este mai ales o consecinţă a funcţiei conferită aces-tuia de lege. Ca urmare, statutul va constitui legea comună a membri-lor asociaţi, aplicabilă tuturor, cu caracterul imperativ al unei reguli drept. El se va aplica nu numai persoanelor care au participat la în-tocmirea lui, ci şi tuturor celor ce vor adera la asociaţie. Datorită importanţei pe care statutul o are în constituirea şi funcţionarea asociaţiei, legiuitorul a dispus ca acest act să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii:53

a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h); b) explicitarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei; c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat; d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor; e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei; f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei; g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respec-tarea dispoziţiilor art. 60.

E. Procedura de constituire

a). Precizări

52  C. C. Zamfirescu, op. cit., p.61.53  A se vedea art. 6 alin. 3 din OG nr. 26/2000.

Crearea unei asociaţii presupune îndeplinirea prealabilă a unei proceduri de constituire. Principalele etape ale acestui proces sunt ur-mătoarele: formarea grupului de fondatori, elaborarea actului de con-stituire şi a statutului; autentificarea actului de constituire şi a statu-tului; obţinerea personalităţii juridice a asociaţiei şi îndeplinirea for-malităţilor de publicitate. b).Formarea grupului de fondatori. Elaborarea actului de consti-tuire şi a statutului. Constituirea unei asociaţii este condiţionată, în primul rând, de existenţa unui număr de persoane fizice dispuse să negocieze un acord de voinţă în acest sens. Identificarea acestora şi antrenarea lor în negocieri este o sarcină a iniţiatorilor şi fondatorilor. Sunt consideraţi fondatori persoanele fizice şi persoanele juridice care semnează actul constitutiv al asociaţiei. Legea cere ca asociaţia să fie constituită de cel puţin 3 membri fondatori. Numărul lor poate fi însă, evident, oricât de mare. Fondatorii pot fi persoane fizice sau juridice. Ei trebuie să aibă capacitatea de a contracta cu discernământ şi să îndeplinească condiţiile specifice. Calităţile morale ale fondato-rilor sunt utile şi necesare în atragerea de noi membri. Dacă aceştia vor avea o moralitatea îndoielnică adeziunea de noi membri va fi în pericol. Cu privire la formarea grupului de asociaţi, art. 4 din OG nr. 26/2000 are în vedere situaţia semnării actului constitutiv simultan de toţi membrii fondatori. În practică, găsirea numărului necesar de asociaţi şi negocierea actului de constituire şi a statutului presupune un anumit timp, iar acceptarea şi semnarea actului de asociere se face succesiv. De obicei, persoana sau persoanele iniţiatoare încep prin a redacta proiectul de act constitutiv şi de statut, având în vedere ca acestea să cuprindă menţiunile prevăzute de lege. Actul constitutiv şi statutul se vor definitiva astfel prin acordul tuturor fondatorilor. Acceptarea ofertei, după sau fără negocieri, implică nu numai acordul asupra actului constitutiv, ci şi subscrierea la patrimoniul social. În acest sens, acceptantul va preciza în cuprinsul actului sau într-o cerere adiţională bunurile sau suma de bunuri pe care o aduce la asociaţie. Subscrierea capitalului se face atât în numerar, cât şi în natură. Prin subscrierea capitalului social de către fondatori are loc formarea patrimoniului asociaţiei. Sub aspectul mărimii, capitalul

social poate fi oricât de mare, legiuitorul limitând numai valoarea minimă a acestuia, respectiv dublul salariului minim pe economie la data constituirii. Subscripţia trebuie să fie pură şi simplă, neafectată de o moda-litate, termen sau condiţie. Această cerinţă se justifică prin aceea că modalitatea nefiind supusă publicităţii este inoperantă faţă de terţi.54 Prin activitatea desfăşurată de iniţiatori şi negocierile purtate între asociaţi în finalul acestei etape se va reuşi formarea grupului de fondatori, definitivarea actului constitutiv şi a statului, materializarea patrimoniului social şi numirea organelor de administrare, control şi reprezentare ale asociaţiei.

c). Autentificarea actului de constituire şi a statutului

Potrivit legii, actul de constituire şi statutul trebuie să fie auten-tificate la notar.55 Autentificarea acestor acte este destinată a îndeplini mai multe funcţiuni. Astfel, autentificarea este utilă în primul rând judecătoriei, care pentru a putea dispune înregistrarea asociaţiei face o examinare amănunţită a acestor documente spre a verifica confor-mitatea lor cu prevederile legii şi, ca urmare, trebuie să dispună de garanţii că documentele ce i se prezintă sunt documentele emanate de voinţa fondatorilor şi nu altele. Autentificarea urmăreşte, pe de altă parte, a conferi acestor ac-te, în viitor, o putere doveditoare sporită. În sfârşit, autentificarea oferă o garanţie că formalităţile de publicitate vor prezenta corect conţinutul lor, fără a-l vicia. Cu privire la autentificarea menţionată, legea cere ca actul de constituire să fie semnat de fondatori. Actul de constituire semnat şi statutul se prezintă pentru autentificare notarului de către împuterniciţii fondatorilor.56

d). Obţinerea personalităţii juridice

Asociaţiile dobândesc personalitatea juridică prin procedura înscrierii lor în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Înscrierea în re-

54  C. C. Zamfirescu, op. cit., p.53.55  Art. 7 din Legea nr. 36/1991.56  Art. 10 din Legea nr. 36/1991.

gistru este precedată de verificarea efectuată de organele judecăto-reşti asupra actului de constituire şi a statutului pentru a stabili dacă au fost respectate condiţiile cerute de lege pentru ca asociaţia să ia fiinţă. Declanşarea acestei proceduri se face prin depunerea la jude-cătoria în raza căreia va avea sediul asociaţia, de către împuterniciţii fondatorilor, a cererii de înscriere, însoţită de statut, act de constitutiv şi acte care dovedesc sediul şi patrimoniul iniţial. Pot fi împuterniciţi oricare din asociaţi.57 Preşedintele judecătoriei sau judecătorul desemnat va examina actul de constituire şi statutul şi, dacă acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de OG nr. 26/2000, va dispune, prin încheiere, înregistrarea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţi-ilor. În caz contrar, prin încheiere se va dispune înlăturarea nere-gularităţilor, în termen de 3 zile. De la data înscrierii, asociaţia do-bândeşte personalitate juridică.58

Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a înscrisului de admitere, eliberându-se la cerere reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acestuia, un cer-tificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fun-daţiilor.

e). Înfiinţarea filialelor

Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patri-moniu distinct de cel al asociaţiei.Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare şi de conservare, în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei. Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării gene-rale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de la data în-scrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu hotărârea de constituire a filialei şi

57  A se vedea art. 7 din OG nr. 26/2000.58  A se vedea art. 8 din OG nr. 26/2000.

cu actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial, la judecă-toria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul filiala.

f). Federaţia

Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în fe-deraţie. Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţi-onează în condiţiile prezentei ordonanţe.Cererea de înscriere se solu-ţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul. Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personali-tate juridică, inclusiv propriul patrimoniu. În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în sta-tut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.

5.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţarestudenţii au învăţat:- Ce este ferma individuală ca unitate economică- Ce este asociaţia familială

5.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor 1. Definiţi ferma individuală din perspectiva Legii nr. 36/1991 şi a O.G. nr. 28/20082. Rezumaţi procedura înscrierii în Registrul Agricol a gospodăriei ţărăneşti3. Definiţi şi caracterizaţi actul de constituir al asociatiei familiale4. Rezumaţi condiţiile de valabilitate ale actului de constituire al asociaţiei familiale5. Precizaţi cuprinsul actului de constituire al asociaţiei familiale6. Rezumaţi cuprinsul statutului asociaţiei familiale7. Descrieţi procedura de constituire a asociaţiei familiale8. Rezumaţi procedura obţinerii personalităţii juridice a asociaţiei familiale9. Rezumaţi procedura înfiinţării filialelor asociaţiei familiale

10. Rrezumaţi procedura înfiinţării federaţiilor asociaţiei familialeR: 1. vezi 4.1. 4. vezi 4.3.2 7. vezi 4.3.5. 10. vezi 4.3.5.F 2. vezi 4.2 5. vezi 4.3.3 8. vezi 4.3.5.D. 3. vezi 4.3.1 6. vezi 4.3.4. 9. vezi 4.3.5.E

Unitatea de învăţare 6Organizarea proprietăţii funciareSocietatea agricolă

6.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Organizarea şi funcţionarea societăţii agricole 6.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească societatea agricolă şi să rezume funcţiile acesteia- Să rezume elementele de identificare a societăţii agricole- Să definească şi caracterizeze actul de constituire al societăţii agricole- Să rezume condiţiile de valabilitate ale actului de constituire al societăţii agricole - Să precizeze cuprinsul actului de constituire al societăţii agricole- Să rezume cuprinsul statutului societăţii agricole- Să descrie procedura de constituire a societăţii agricole- Să rezume procedura obţinerii personalităţii juridice a societăţii agricole- Să rezume procedura înfiinţării sucursalelorşi filialelor societăţii agricole - Să rezume drepturile şi obligaţiile asociaţilor societăţii agricole- Să explice modurile de încetare a calităţii de asociai al societăţii agricole- Să rezume competenţa adunării generale a societăţii agricole- Să rezume atribuţiile consiliului de administraţie al societăţii agri-cole- Să explice răspunderea administratorilor societăţii agricole

- Să rezume atribuţiile cenzorilor societăţii agricole

6.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este: - 3 ore

6.4. Conţinutul unităţii de învăţareOrganizarea proprietăţii funciare6.4. Societatea agricolă6.4.1. Noţiune şi caractere juridice Art.5 bin Legea nr. 36/1991 defineşte societatea agricolă ca fiind o societate de tip privat, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi a altor mijloace aduse în so-cietate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. O primă trăsătură specifică a societăţii agricole o reprezintă faptul că legea impune un număr minim de asociaţi, şi anume 10.59 Această dispoziţie are caracter imperativ şi nu poate fi modificată de asociaţi sub sancţiunea neregulatei constituiri. Asociaţii pot să preva-dă în statut un număr minim mai mare de 10, ca de exemplu: 15, 20 etc., dar ei nu vor putea conveni un număr mai mic. În literatura ju-ridică s-a arătat că legiuitorul a prevăzut un număr minim de asociaţi cu scopul de a împiedica folosirea acestui tip de societate de către un număr mic de persoane, numai cu scopul de a profita de avantajele pe care legea le acordă acestor unităţi60 (scutiri de impozite, taxe etc.). O altă trăsătură distinctivă a societăţii agricole este aceea că asociaţii trebuie să îndeplinească condiţii speciale de admisibilitate. Legea stabileşte că “prin statut se vor determina condiţiile pentru admiterea asociaţilor în societate”61. Unele din condiţii sunt prevăzu-te de lege, altele, legate de obiectul de activitate sau de alte criterii, sunt la latitudinea asociaţilor fondatori care le pot stipula în contract. Una din cele mai importante condiţii este aceea că cel ce vrea să se asocieze trebuie să fie proprietar de teren agricol. Nu este suficientă deţinerea terenului cu un titlu legal, ci numai cu titlu de proprietate.

59  Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 36/199160  I. L. Georgescu, op. cit., p.80161  Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 36/1991.

O altă condiţie impusă prin statut se referă la profesiunea a-sociaţilor. Ea este necesară pentru a opri accesul în societate a celor ce au, prin ocupaţie, interese contrare obiectului social. Alte condiţii se pot referi şi la locul de domiciliu sau reşedinţă, apartenenţa la o organizaţie profesională sau politică etc. Este inte-resant de arătat că de la apariţia acestui tip de societate şi până astăzi, în diferite ţări, s-a admis condiţionarea aderării asociaţilor de apar-tenenţa lor la anumite mişcări profesionale, sindicale, confesionale, partinice etc., acest agent economic fiind utilizat pentru consolidarea economică a acelor grupări sociale. O astfel de condiţie nu poate fi însă contrară legii sub sancţiunea nulităţii. Spre deosebire de alte tipuri de societate, asociatul unei socie-tăţi agricole trebuie să presteze în societate o activitate personală. Această trăsătură ţine de esenţa societăţii agricole şi în principiu nu poate fi eludată de asociaţi. Participarea minimă cerută asociaţilor este de a fi prezenţi la adunările generale ale societăţii.62 Pentru a asigura această participare, legea limitează drastic dreptul de reprezentare a asociaţilor la adunările generale, în sensul că nu admite decât ca un mandatar să reprezinte interesele unui singur asociat, iar mandatarul însuşi trebuie să aibă la rândul său calitatea de asociat.63

Fiecare asociat are un singur vot, oricare ar fi valoarea părţilor sociale pe care le deţine.64 şi prin această trăsătură, societatea agrico-lă se deosebeşte de alte tipuri de societăţi. În temeiul acestei trăsături s-a afirmat că societăţile agricole democratizează viaţa economică, făcând ca în adunarea generală, la elaborarea voinţei sociale să se în-lăture privilegiul avuţiei.65 Se împiedică astfel posibilitatea ca o mi-noritate de asociaţi să aservească organismul social în interesul lor, pe care dreptului de vot. Fiind o trăsătură esenţială a societăţii agri-cole, egalitatea de vot a asociaţilor nu poate fi modificată prin stipu-laţie contrară a membrilor asociaţi sub sancţiunea nulităţii absolute. Limitarea aportului membrilor este o altă trăsătură specifică a societăţii agricole. Legea arată că prin statut se va determina numărul

62  I. L. Georgescu, op. cit., p.802.63  Art. 62 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 36/1991.64  Art. 62 alin. 1 din Legea nr. 36/1991.65  I. L. Georgescu, op. cit., p.803.

de părţi sociale pe care îl poate avea un asociat. Deşi legea însăşi nu stabileşte o limită maximă, ea cere asociaţilor să stabilească prin sta-tut o astfel de limită. Această trăsătură este în concordanţă cu cele-lalte caracteristici ale societăţilor agricole şi tinde la acelaşi scop: înlăturarea posibilităţii dobândirii de către un asociat a unei puteri in-compatibile cu caracterul egalitar al societăţii agricole şi de a impri-ma, pe această cale, societăţii un caracter comercial66. Limitarea păr-ţilor sociale ale asociaţilor nu implică şi limitarea capitalului social, acesta putând fi oricât de mare, creşterea capitalului fiind posibilă, atât pe calea creşterii numărului de asociaţi, cât şi pe calea vărsării de noi aporturi, a reproducţiei şi constituirii de rezerve. O altă trăsătură esenţială a societăţii agricole este variabilitatea capitalului social. Prin aceasta, ea se deosebeşte esenţial de societăţile comerciale cu capital fix la care intangibilitatea şi fixitatea capitalului este o trăsătură de bază. În societăţile agricole, modificările de capitel social se produc în virtutea specificităţii sale. Variabilitatea capitalului se produce prin modificarea numărului de asociaţi, care au o mai mare libertate de a se asocia sau de a se retrage decât au asociaţii societăţilor comerciale. Societatea agricolă devine astfel o “societate cu uşi deschise” în care oricine îndeplineşte condiţiile cerute de statut poate să se asoci-eze sau să se retragă. Astfel, societatea agricolă este nu numai o for-mă democratică, ci şi o formă liberă, lăsând deschisă calea intrării asociaţilor în structura sa67. Societatea agricolă nu are caracter comercial. Această trăsătură este expres arătată de lege68. Precizarea este importantă, deoarece ur-mează, în consecinţă, că nu i se vor aplica regulile comercţului ci regulile dreptului comun. Aceasta nu înseamnă însă că societatea agricolă are o natură civilă. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, ea are o natură juridică distinctă. Ea este un tip de societate coope-rativă69. Faţă de alte tipuri de societate, societăţile agricole au un obiect

66  I. L. Georgescu, op. cit., p.803.67  C. Vivante, op. cit., p.110.68  Art. 5 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.69  Pierre Gilles Gourlai, op. cit., p.11, I. L. Georgescu, op. cit., p.800 şi 

urm., C. Zamfirescu, op. cit., p.38.

de activitate restrictiv. Legea enumeră limitativ activităţile ce fac o-biectul operaţiunilor lor, precizând chiar înţelesul termenului “explo-atare agricolă”.70 În consecinţă, numai societăţile ce vor avea un ast-fel de obiect de activitate, care se constituie şi funcţionează potrivit Legii nr. 36/1991, sunt socotite şi au dreptul să adopte denumirea de “societate agricol” şi se vor bucura de avantajele acordate de lege. O ultimă trăsătură a societăţilor agricole o reprezintă faptul că aria lor de activitate este delimitată teritorial. Legea cere ca statutul să prevadă delimitarea teritorială71. Acest lucru este fireasc având în vedere că elementul principal al exploataţiei agricole create prin aso-ciere este terenul agricol, care impune o delimitare riguroasă înraport cu ceilalţi proprietari. În afară de delimitarea cadastrală trebuie făcu-tă şi delimitarea în raport cu unitatea administrativ-teritorială în care societatea îşi desfăşoară activitatea. Dacă în statut nu este înscrisă delimitarea teritorială, constituirea societăţii va fi neregulată, iar pre-şedintele judecătoriei sau judecătorul desemnat să soluţioneze cauza va putea respinge, prin încheiere, înregistrarea societăţii respective.

6.4.2. Funcţiile societăţii agricole Societatea agricolă îndeplineşte următoarele funcţii economice şi juridice: -Concentrarea terenurilor, a capitalului şi a forţei de muncă ne-cesare atingerii scopului social. Fracţionarea proprietăţii funciare prin efectul Legii nr. 18/1991 atrage, pe termen lung, consecinţe ne-gative pentru producţia agricolă. De aceea, constituirea societăţilor agricole reprezintă o modalitate bună de concentrare a terenurilor. -Realizarea producţiei agricole cu cheltuieli minime în avantajul direct al asociaţilor şi consumatorilor. Această funcţie a fost avută în vedere de o serie de autori, care au definit acest tip de societate fie ca organism economic ce tinde să producă bunuri cu cel mai mic cost în avantajul asociaţilor întreprinzători, fie ca un mod de gestiune a funcţiei economice adusă la îndeplinire prin muncă şi pe contul ace-lora care se servesc de prestaţiile sau produsele societăţii pentru ne-voile lor personale72.

70  Art. 5 din Legea nr. 36/1991.71  Art. 12 din Legea nr. 36/1991.72  O prezentare a numeroase opinii în această problemă în C. C. 

-Facilitarea schimbului reciproc de servicii dintre asociaţi şi organismul social şi invers este o altă funcţie importantă a societăţii agricole. Organismul social este astfel construit încât să favorizeze aceste schimburi73. Asociaţii sunt călăuziţi spre asociere de aspiraţiile lor de producători agricoli şi de nevoile lor de consumatori. Identitatea de interese a asociaţilor conduce la ideea satisfacerii lor prin aceleaşi mijloace, asigurate de organismul social. Originalitatea societăţii agricole stă în faptul că satisfacerea intereselor asociaţilor se realizează cu aportul colectivităţii înseşi, direct şi nemijlocit. Schimbul permanent de servicii între asociaţi şi organismul social ţine de esenţa societăţii agricole. Literatura juridică a subliniat constant că societăţile agricole sunt obligate să facă operaţiuni cu proprii lor asociaţi şi că acest prin-cipiu de exclusivism trebuie să constituie un principiu de bază în sta-tutul societăţii74. -Garantarea drepturilor creditorilor prin patrimoniul social este o altă funcţie a societăţii agricole. Această funcţie este intim legată de funcţionarea societăţii. Săvârşirea operaţiunilor sociale pre-supune intrarea în relaţii juridice cu alte subiecte de drept în cadrul cărora se nasc, modifică sau sting raporturi obligaţionale. În unele asemenea raporturi, societatea apare în calitate de debitor, fapt ce im-plică şi necesitatea garantării creanţelor creditorilor societăţii. Cea mai bună garanţie pentru creditori o reprezintă patrimoniul social. În acest sens, legea arată expres că obligaţiile societăţii agricole sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind răspunzători cu părţile lor sociale75. -O altă funcţie a societăţii agricole este conservarea naturii private a proprietăţii asupra terenului şi a altor bunuri. În art.6 al Legii nr. 36/1991 se arată că terenurile agricole se aduc numai în fo-losinţa societăţii, asociaţii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra lor. Această dispoziţie, împreună cu cea conţinută în art.29 din lege (care dispune că părţile sociale ale asociatului nu pot fi cedate, gajate sau urmărite atâta vreme cât acesta are calitatea de asociat),

Zamfirescu, op. cit., p.30 şi urm.73  C. Vivante, op. cit., p.1174  Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.20.75  Art. 7 din Legea nr. 36/1991.

constituie un original sistem de protecţie a proprietăţii funciare individuale. Se poate observa că, intrând în societate, proprietarul individual nu mai este supus riscului ruinării şi implicit al pierderii terenului, întrucât schimbul permanent de servicii cu societatea îi dă posibilitatea să-şi satisfacă interesele, să facă economii şi să obţină beneficii. -În sfârşit, o ultimă funcţie a societăţii agricole este cea lucra-tivă. Legea insistă asupra ei şi conferă societăţii agricole un obiect exclusiv: exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol76. Se urmăreşte astfel ca societăţile agricole să devină redutabili producători agricoli, aşa cum este deja în numeroase ţări ale lumii.

6.4.3. Elementele de identificareA. Denumirea şi firma societăţii agricole Denumirea societăţii este un element principal de identificare a societăţii agricole, el dând posibilitatea a deosebi, în mediul econo-mic, o societate de altele de acelaşi fel sau asemănătoare. Denumirea reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se individuali-zează societatea. Denumirea societăţii se stabileşte de membrii fondatori şi va fi inclusă obligatoriu în actul de constituire şi statut.77 Pentru a facilita cunoaşterea denumirii societăţii în mediul economic, aceasta se în-scrie pe toate documentele emise de societate, pe marcă, pe ambala-je, în anunţuri şi materialele de publicitate. Denumirea este parte componentă a firmei sociale. Firma este denumirea sub care o societate îşi exercită operaţiunile sociale. Po-trivit legii, firma se alcătuieşte din denumirea societăţii şi din cuvin-tele “Societate agricolă” şi indicarea localităţii în care se află sediul social, ca de exemplu: “Spicul”. Societate agricolă, Copăceni. Societatea agricolă, neavând natură comercială , nu este intere-sată în protejarea firmei, deoarece aceasta nu are o funcţie concuren-ţială, ci numai o funcţie de identificare a acesteia. De aceea, legea dispune că societatea agricolă nu se supune legilor speciale cu privire

76  Art. 5 din Legea nr. 36/1991, Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.15.77  Art. 11 lit. a din Legea nr. 36/1991.

la firmă.78

B. Sediul societăţii agricole Pentru persoana juridică, sediul este ceea ce reprezintă domici-liul pentru persoana fizică, adică locul de identificare în spaţiu a acesteia.79 Legea prevede că sediul societăţii agricole trebuie înscris în contractul de societate şi statut.80 Stabilirea sediului este extrem de importantă, mai ales dacă societatea are mai multe filiale sau sucursale, deoarece sediul îndeplineşte următoarele funcţii: - în lipsă de stipulaţie contrară, sediul este locul unde se execută contractele la care societatea s-a obligat; - din punct de vedere procedural, sediul este locul unde societa-tea este citată în judecată şi unde i se comunică actele de procedură (citaţii, somaţii, notificări etc.); - sediul determină tribunalul competent să judece litigiile în care societatea este parte.81 Este considerat sediu al societăţii, locul unde se desfăşoară reuniunile consiliului de administraţie.

C. Durata Durata societăţii poate fi considerată element de identificare în măsura în care permite o localizare a existenţei în timp a acesteia. Durata trebuie să fie fixată prin statut. Legea cere imperativ ca sta-tutul societăţii să cuprindă ca o menţiune distinctă durata societăţii.82 Ea se înscrie şi în registrul societăţilor agricole la înmatriculare.83 Durata societăţii poate fi determinată sau nedeterminată. O durată determinată se impune atunci când societatea are drept obiect principal realizarea unor lucrări de construcţii, amenajări funciare sau de investiţii specifice sectorului agricol şi care pot fi delimitate în

78  Art. 14 alin. ultim din Legea nr. 36/1991.79  Corneliu Bîrsan, Elemente de identificare, în Subiecte colective în 

România (coordonator Yolanda Eminescu), Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.47.

80  Art. 12 lit. d din Legea nr. 36/1991.81  I. L. Georgescu, op. cit., p.101.82  Art. 12 lit. c din Legea nr. 36/1991.83  Art. 17 lit. f din Legea nr. 36/1991.

timp. D. Zona de activitate (delimitarea teritorială) Zona de activitate a societăţii agricole reprezintă un element de identificarea geografică (administrativ-teritorială) a acesteia. Potrivit legii, delimitarea teritorială trebuie să fie fixată prin statut.84

Fiind un agent economic de interes local şi având un obiect de activitate strâns legat de terenurile agricole este justificată dispoziţia legii ca asociaţii, prin statut, să facă delimitarea teritorială . Sucursa-lele sau filialele societăţii agricole vor putea avea propria lor delimi-tare teritorială. Delimitarea teritorială presupune indicarea vecinătăţilor şi a poziţiilor cadastrale în cadrul cărora se află plasate terenurile socie-tăţii. Delimitarea va cuprinde şi unitatea teritorial-administrativă în care funcţionează societatea (sat, comună, judeţ, zonă agricolă). Nimic nu se opune ca delimitarea teritorială să cuprindă întreg teritoriul ţării, dacă obiectul de activitate impune aceasta. Astfel, o societate agricolă, al cărui obiect este producerea şi valorificarea materialului de reproducţie a plantelor şi animalelor exotice sau rare, poate avea ca zonă de activitate o anumită regiune sau chiar întreaga ţară. În schimb, o societate agricolă al cărui obiect constă în cultura cerealelor nu justifică decât o zonă de activitate limitată la comuna sau comunele învecinate în care se află terenurile societăţii şi sediul social.

6.4.4. Constituirea societăţii agricoleA. Actul de constituire. Caractere Potrivit legii, societatea agricolă se constituie prin act scris, au-tentificat de notar.85 Actul juridic de constituire are natură contractu-ală. Prin intermediul lui, asociaţii se obligă să pună în comun aportul lor şi să execute, în cooperare, operaţiuni de exploatare agricolă po-trivit scopului social, urmând a se bucura de serviciile sociale şi be-neficiile ce rezultă. Acest contract prezintă următoarele caractere juridice: - este un contract consensual, care se încheie prin simplu acord

84  Art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991.85  Art. 10 din Legea nr. 36/1991.

de voinţă. Faptul că dispoziţia legală cere ca manifestarea de voinţă a membrilor asociaţi să aibă forma unui înscris autentic nu schimbă natura consensuală a contractului. - este un contract sinalagmatic, deoarece prin el părţile se obli-gă reciproc, una faţă de cealaltă. Ca şi la celelalte tipuri de soci-etăţi, interesele părţilor în contract nu sunt opuse, ci concurente, condu-când practic la identitatea de interese. - este un contract cu titlu oneros, deoarece părţile voiesc a-şi procura un folos. Acest folos poate căpăta forma economiilor sau a beneficiilor ori le poate cuprinde pe amândouă. Folosul urmărit sau realizat are importanţă în materia răspunderii contractuale care va fi apreciată diferit, în raport cu echivalentul obligaţiei neexecutate. - este un contract comutativ. Deşi el reglementează obligaţiile părţilor pentru viitor, existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de părţi sunt certe, pot fi apreciate din momentul încheierii contractului, nefiind dependente de hazard. - este un contract cu executare succesivă, care se realizează succesiv in timp şi este supus rezilierii în cazul neexecutării sale. Această trăsătură îşi găseşte aplicaţie în procedura excluderii sau retragerii din societate, ambele forme de reziliere având efecte numai pentru viitor. - este un contract de adeziune. Dacă fondatorii societăţii par-ticipă la un contract propriu-zis, stabilind liber condiţiile acestuia şi întocmind statutul, în ce priveşte persoanele devenite membri asoci-aţi ulterior constituirii, ei nu au posibilitatea să modifice clauzele contractului, ci doar să le accepte sau nu. Ei vor putea deci să adere sau să nu adere la contract. Fondatorii subscriu actul de constituire, iar cei deveniţi asociaţi după constituire semnează o declaraţie (de aderare).86

- este un contract numit, deoarece are un cuprins reglementat expres de lege, pe care părţile sunt obligate a-l respecta.

B. Condiţii de validitatea). Precizări Încheierea valabilă a actului de constituire a societăţii agricole presupune, atât îndeplinirea condiţiilor fundamentale cerute contrac-

86  Art. 25 din Legea nr. 36/1991.

telor, cât şi îndeplinirea unor condiţii specifice cerute de lege cum sunt: calitatea de proprietar de teren agricol a viitorului asociat, nu-mărul minim de asociaţi ce pot constitui societatea, delimitarea teri-torială etc.

b). Consimţămîntul Consimţământul desemnează manifestarea de voinţă exprima-tă de subiectele de drept la încheierea actului juridic. Fondatorii îşi exprimă consimţământul în actul constitutiv, în timp ce asociaţii care aderă ulterior constituirii societăţii îşi manifestă consimţământul în forma declaraţiei de aderare. Indiferent de forma pe care o capătă consimţământul, acesta va putea fi declanşat prin conştientizarea unor nevoi economice şi soci-ale, rezolvabile prin asociere şi va avea forma unei oferte. Oferta poate fi adresată celor interesaţi direct sau pe calea corespondenţei. Deoarece legea impune un număr minim de asociaţi, pentru constituirea societăţii agricole este necesară reunirea consimţămân-tului a cel puţin 10 persoane. Pentru a putea fi cunoscut, consimţământul trebuie exteriorizat şi făcut public. Legea cere ca exteriorizarea consimţământului să se facă în formă scrisă, prin semnarea contractului şi statutului. În ipoteza societăţii deja constituite, noii asociaţi îşi vor expri-ma consimţământul prin semnarea unei declaraţii. În această ipoteză, oferta va fi reprezentată de statutul societăţii. Noii asociaţi nu vor pu-tea însă trata sau modifica actul constitutiv cu prilejul aderării. c). Capacitatea părţilor Participarea la încheierea actului de constituire a unei societăţi agricole atrage din partea membrilor asociaţi asumarea unor obligaţii cu caracter patrimonial, cea mai importantă dintre acestea fiind cea de aport. Acest fapt presupune ca asociatul să aibă aptitudinea şi ca-pacitatea de a contracta. Capacitatea de a contracta este recunoscută tuturor persoanelor care nu sunt declarate necapabile de lege. Sunt incapabili minorii până la vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie87.

87  Art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.

Persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu (în vârstă de la 14 la 18 ani) contractează sub asistenţa părinţilor (tutorilor) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

d). Obiectul contractului Participarea asociaţilor la constituirea unei societăţi agricole şi exprimarea consimţământului în acest sens implică asumarea unor obligaţii şi exercitarea unor drepturi corelative. Aceste obligaţii şi drepturi formează obiectul contractului de constituire el fiind acela care determină, în ultimă instanţă, conduita la care este ţinut sau în-dreptăţit fiecare asociat. Conduita juridică a acestuia consistă în obligaţii de a da, a face sau a nu face, care sunt corelative unor drepturi personale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.88

Pentru ca obiectul să fie valabil, el trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi în conformitate cu legea. Dacă obiectul nu îndeplineşte aceste cerinţe, actul de constituire va fi nul prin absenţa unei condiţii fundamentale. Componentele cele mai importante ale obiectului actului de constituire a societăţii agricole sunt: obligaţia de aport, exerciţiul co-mun al activităţii sociale şi dreptul de a participa la beneficii şi pier-deri. Aportul este principala obligaţie a asociaţilor ce constituie o societate agricolă prin care asociatul transmite în fondul social pro-prietatea unui bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, folosin-ţa acestuia sau un alt drept real. Prin aport, vom înţelege, deci, nu ac-tul predării bunului (care este o obligaţie de a face), ci obligaţia ce şi-o asumă asociatul de a executa aportul la termenul stabilit. Aportul membrilor asociaţi serveşte la constituirea capitalului social, partea componentă cea mai importantă a patrimoniului soci-etăţii agricole. Deoarece patrimoniul are o mare importanţă în viaţa socială, legea cere ca aportul fiecărui asociat să aibă o valoare mini-mă de 10.000 lei. În acelaşi timp, dorind a opri tendinţa asociaţilor de a privi societatea ca un mijloc de plasament de capital ori de renunţa, din lipsă de interes, la schimbul de servicii reciproce, legea dispune

88  A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.245

ca asociaţii să hotărască prin statut numărul maxim de părţi sociale pe care un asociat îl poate subscrie.89

Pe calea aportului sunt aduse în patrimoniul societăţii terenuri agricole, construcţii cu diferite destinaţii, obiecte de inventar agricol, animale, utilaje, numerar şi alte bunuri. Obişnuit, aportul operează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor menţionate, de la asociat la societate. Privitor la terenuri, legea precizează clar că aces-tea vor fi aduse în societate cu titlu de folosinţă90. Aporturile în natură trebuie evaluate pentru cunoaşterea exactă a valorii lor. Este supus evaluării, inclusiv dreptul de folosinţă a tere-nului adus ca aport în societate.91 Evaluarea se face la valoarea actu-ală a bunurilor. Odată aportul introdus în capitalul social, asociatul devine titular al unui drept de creanţă, sub forma părţilor sociale de egală valoare, a căror mărime nu poate fi mai mică de 10.000 lei fie-care.92 Părţile sociale pot fi indivizibile pentru o mai uşoară ţinere a evidenţelor contabile. Orice asociat poate face subscrieri de noi părţi sociale, pe lângă cele stabilite iniţial. El îşi poate retrage din părţile sociale o anumită valoare cu condiţia să rămână cu minimum de părţi sociale admise de statut.93 Neîndeplinirea obligaţiei de aport atrage dreptul societăţii de a obţine daune de la asociat. Când aportul constă într-o sumă de bani şi se întârzie executarea lui, asociatul datorează dobânzi legale fără a fi necesară punerea în întârziere. Exerciţiul comun al activităţii ( affectio-societatis ). În ce pri-veşte societăţile agricole, în literatura juridică s-a subliniat că obliga-ţia desemnată de affectio-societatis presupune exerciţiul comun al unei activităţi de cooperare agricolă, deoarece elementul de specula-ţiune, de esenţă comercială, este înlocuit de asistenţa mutuală şi coo-perarea între asociaţi. Acest element specific al obiectului actului ju-ridic de constituire a societăţii agricole deosebeşte acest tip de soci-etate de societăţile comerciale.94

89  Art. 8 din Legea nr. 36/1991.90  Art. 6 din Legea nr. 36/1991.91  Art. 8 din Legea nr. 36/1991.92  Art. 8 din Legea nr. 36/1991.93  Art. 9 din Legea nr. 36/1991.94  I. L. Georgescu, op. cit., p.818

Participarea la beneficii este un alt element specific al obiec-tului contractului de asociere. El reprezintă un drept corelativ obliga-ţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale şi obligaţiei de aport. În literatura de specialitate se arată că în aceste societăţi participarea la beneficiu nu este neapărat corelativă obligaţiei de aport aşa cum se întâmplă în societăţile comerciale, ci este mai degrabă corelativă obligaţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale.95

Societatea agricolă, având un scop lucrativ, urmăreşte obţinerea unui folos care urmează a fi distribuit după regulile stabilite de asoci-aţi la încheierea contractului şi în statut. Specific societăţii agricole este că folosul realizat de asociaţi poate să constea atât în economii care se distribuie imediat, cât şi în excedente care se distribuie la încheierea exerciţiului social. Participarea la beneficii presupune şi participarea la pierderi. Legea consacră acest principiu într-o formulare ce vizează mai ales asigurarea egalităţii de tratament a asociaţilor, arătând că prin actul de constituire sau prin statut nu se pot stabili drepturi speciale pentru anumiţi asociaţi.96

e). Scopul contractului Scopul sau cauza este o condiţie esenţială a actului de constitu-ire a societăţii agricole, fiind o componentă a voinţei juridice şi ex-plicitând pentru ce s-a încheiat actul juridic. Scopul actului constitutiv trebuie să îndeplinească anumite ce-rinţe. Astfel, el nu trebuie să contravină legii, ordinii publice şi regu-lilor de convieţuire socială sub sancţiunea nulităţii.97 Nesocotirea restricţiilor impuse de lege obiectului de activitate atrage, fie refuzul aprobării înregistrării societăţii agricole, fie dizolvarea acesteia prin hotărâre judecătorească, la sesizarea Ministerului de Finanţe sau a Procuraturii.98

f). Forma şi publicitatea actului Legea impune actului de constituire a societăţii agricole, forma scrisă şi autentică. Prin această dispoziţie, legiuitorul a urmărit ca

95  Ibidem, p.819.96  Art. 13 din Legea nr. 36/1991.97  A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.250.98  Art. 64 din Legea nr. 36/1991.

actul să devină un element de probă şi de publicitate. În acest fel, de-vine posibilă proba în justiţie a contractului şi aducerea lui la cunoş-tinţa terţelor persoane, pentru ca prevederile sale să fie opozabile. Autentificarea actului de constituire va fi făcută de notar, la cererea împuterniciţilor şi a fondatorilor. Actul respectiv este supus şi formalităţii de publicitate, al cărui scop este de a încunoştinţa terţii în legătură cu constituirea societăţii, organele care o reprezintă şi puterile lor, mărimea capitalului, numă-rul de asociaţi, zona în care se operează etc. Legea impune formali-tăţi de publicitate nu numai la constituirea societăţii, ci ori de câte ori în structura ei se produc modificări ce pot interesa pe terţi. Aceste formalităţi cuprind obligativitatea afişării în extras a încheierii jude-cătoriei, publicarea ei în Monitorul Oficial şi înscrierea în registrul societăţilor agricole, ţinut la judecătorie, a unui complex de date pri-vind societatea. Sunt supuse, formalităţilor de publicitate orice modificare a statutului, schimbările intervenite în persoana administratorilor şi a cenzorilor. Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate atrage inopozabilitatea faţă de terţi a actului în cauză.

C. Cuprinsul actului constitutiv Actul de constituire a societăţii agricole cuprinde, în principiu, orice dispoziţie asupra cărora fondatorii au căzut de acord. Legea cere ca, obligatoriu, actul de constituire să cuprindă următoarele:99

- denumirea - firma societăţii; - obiectul activităţii; - numele, prenumele şi domiciliul asociaţilor; valoarea părţilor subscrise şi vărsate de fiecare; - felul răspunderii; - numele şi prenumele administratorilor şi a cenzorilor desemnaţi; - numele şi prenumele persoanelor care au semnătură legală; -numele şi prenumele persoanelor asociate, împuternicite cu îndeplinirea formalităţilor de constituire. Totodată, actul de constituire va cuprinde semnăturile membrilor fondatori şi menţiunile de legalizare şi autentificare a actului.

99  Art. 11 din Legea nr. 36/1991.

D. Cuprinsul statutului Statutul este un act adiţional actului constitutiv destinat să regl-ementeze întreaga organizare internă a societăţii. Această organizare este utilă şi necesară atingerii scopului societăţii. Tocmai de aceea, în literatura juridică, s-a afirmat că statutul guvernează în mod obiectiv o situaţie creată în vederea atingerii unui scop.100 Legea dispune că statutul este un act obligatoriu la constituirea societăţii agricole.101

Statutul nu este un contract, ci o dezvoltare a obiectului actului constitutiv, de care este strâns legat. El izvorăşte din voinţa asociaţi-lor, dar nu este o sumă a voinţelor individuale, ci rezultatul acordului de voinţe ce reflectă concordanţa de interese. Izvorând din voinţa so-cială, statutul va putea fi modificat numai de această voinţă.102

Statutul constituie legea comună a membrilor asociaţi, aplicabilă tuturor, cu caracterul imperativ al unei reguli drept.103 El se va aplica nu numai persoanelor care au participat la întocmirea lui, ci şi tuturor celor ce vor adera la societate. Statutul trebuie să cuprindă următoarele:104

- denumirea - firma societăţii; - obiectul de activitate - enumerarea activităţilor ce constituie obiectul societăţii şi delimitarea teritorială; - durata societăţii; - sediul societăţii; - condiţiile pentru admiterea asociaţilor în societate; - numărul minim de asociaţi; - capitalul social şi numărul părţilor sociale ce-l compun; - numărul părţilor sociale pe care îl poate avea un asociat; - modul de evaluare a părţilor sociale în cazul aportului în natu-ră, inclusiv a folosinţei pământului; - prevederi referitoare la constituirea, majorarea sau diminuarea capitalului social; - modul de vărsare a părţilor sociale subscrise şi de restituire a

100 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.61.101 Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 36/1991.102 Art. 22 din Legea nr. 36/1991.103 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.62.104 Art. 8 şi 12 din Legea nr. 36/1991.

lor; - modul de admitere, retragere sau excludere a asociaţilor; - regulile privind desemnarea, componenţa şi funcţionarea con-siliului de administraţie, a comisiei de cenzori, a comitetului de di-recţie, dacă este cazul, competenţele, îndatoririle şi responsabilităţile acestor organe; - modul de convocare a adunării generale, modul de deliberare, condiţiile de validitate a hotărârilor, precum şi atribuţiile adunării generale; - regulile privind ţinerea evidenţei contabile; - modul de împărţire a profitului sau pierderilor; - modul de formare şi păstrare a fondului de rezervă, destinaţia lui în caz de lichidare, modul de formare a altor fonduri, inclusiv a fondului de risc, constituit pentru cazuri de calamităţi naturale; - modul în care se vor face încunoştinţările prevăzute de lege, precum şi actele pe care le emite; - dispoziţii referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţii agricole; - dispoziţii privind stabilirea regulamentelor interioare ale societăţii agricole; - orice alte clauze, a căror necesitate rezultă din dispoziţiile Legii nr. 36/1991 şi din alte dispoziţii legale.

E. Procedura de connstituirea). Precizări Crearea unor societăţi agricole presupune îndeplinirea preala-bilă a unei proceduri de constituire. Deşi Legea nr. 36/1991 nu rea-lizează o reglementare amănunţită a acestei proceduri, din examina-rea capitolului II “Constituirea societăţilor agricole” rezultă că prin-cipalele etape ale acestui proces sunt următoarele: formarea grupului minim de fondatori, elaborarea actului de constituire şi a statutului şi subscrierea capitalului social; autentificarea actului de constituire şi a statutului; obţinerea personalităţii juridice a societăţii şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate.105

b). Formarea grupului de fondatori, elaborarea actului de

105Art. 21 din Legea nr. 36/1991.

constituire şi a statutului, subscrierea capitalului social Constituirea unei societăţi agricole este condiţionată, în primul rând, de existenţa unui număr de persoane fizice dispuse să negocie-ze un acord de voinţă în acest sens. Sunt consideraţi fondatori atât persoanele care au un rol determinat în constituirea societăţii, cât şi semnatarii contractului de societate.106 Legea cere ca societatea să fie constituită de cel puţin 10 membri fondatori. Numărul lor poate fi însă, evident, oricât de mare. Fondatorii trebuie să aibă capacitatea de a contracta cu discer-nământ şi să îndeplinească condiţiile specifice care se cer asociaţilor societăţilor agricole, şi anume să fie proprietari de terenuri agricole, să aibă o profesiune legată de activitatea agricolă, să locuiască într-o anumită localitate etc. Cu privire la formarea grupului minim de asociaţi, art.10 din Legea nr. 36/1991 are în vedere situaţia semnării actului constitutiv simultan de toţi membrii fondatori. În practică, găsirea numărului necesar de asociaţi şi negocierea actului de constituire şi a statutului presupune un anumit timp, iar acceptarea şi semnarea actului de asociere se face succesiv. Acceptarea ofertei, după sau fără negocieri, implică nu numai acordul asupra actului constitutiv, ci şi subscrierea la capitalul social. În acest sens, acceptantul va preciza în cuprinsul actului sau într-o cerere adiţională suprafaţa de teren agricol pe care o aduce în folosinţa societăţii, animalele, utilajele şi alte bunuri, inclusiv creanţele cu care intră în societate, numărul şi valoarea părţilor sociale ce urmează a fi subscrise, suma pe care o varsă în contul părţilor subscrise etc. Subscrierea capitalului se face atât în numerar, cât şi în natură. Prin subscrierea capitalului social de către fondatori are loc formarea patrimoniului societăţii agricole. Aportul asociaţilor, trecut în patri-moniul societăţii dă naştere unui drept de creanţă al asociaţilor faţă de societate, sub forma părţilor sociale. Acestea sunt diviziuni de mărime egală ale capitalului social. Mărimea părţilor sociale se stabi-leşte prin statut, dar, aşa cum am arătat, nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Fiecare asociat va putea deţine una sau mai multe părţi sociale, după cum stabileşte statutul. Capitalul social va cuprinde, deci, suma părţilor sociale atribuite

106 Art. 27 din Legea nr. 31/1990.

în schimbul subscripţiei în numerar la care se adaugă părţile sociale atribuite în schimbul aportului în natură. Sub aspectul mărimii, capitalul social poate fi oricât de mare, legiuitorul limitând numai valoarea minimă a acestuia. Ea rezultă din numărul minim de asociaţi, înmulţit cu valoarea minimă a unei părţi sociale. Calculul conduce la o valoare minimă a capitalului social de 100.000 lei. Deoarece societatea agricolă este o societate cu capital variabil, ea poate anunţa subscrierea unui capital oricât de mare, în raport cu natura activităţii ce o va realiza şi se va putea constitui îna-inte ca acest capital să fie integral subscris aşa cum se cere, de exem-plu, societăţii pe acţiuni. Acest lucru este posibil, întrucât terţii sunt preveniţi că societatea agricolă este o societate cu capital variabil şi pot controla realitatea vărsămintelor şi capitalul existent prin exam-inarea actului constitutiv şi a listelor asociaţilor.107

Subscrierea se face direct prin actul constitutiv, în care se va arăta numele, prenumele şi domiciliul asociatului, valoarea părţilor subscrise şi vărsate, felul răspunderii.108 În acest fel, subscripţia devine neîndoielnică şi valabilă din punct de vedere juridic. Subscrierea trebuie să fie pură şi simplă, neafectată de o moda-litate, termen sau condiţie. Această cerinţă se justifică prin aceea că modalitatea nefiind supusă publicităţii este inoperantă faţă de terţi.109 Pentru a asigura societăţii în constituire anumite resurse, o parte a capitalului subscris, stabilită prin statut, se depune, în numerar, în contul societăţii, prin vărsământ efectuat în momentul subscrierii.Vărsământul trebuie făcut în numerar. El se dovedeşte cu recipisa de consemnare a sumei în contul societăţii în formare sau în contul reprezentantului fondatorilor însărcinat cu urmărirea vărsămintelor efectuate. Asupra vărsământului nu se admite nici o prelevare. La constituirea societăţii, vărsământul se ridică de reprezentanţii fondatorilor sau de administratori şi se depune la casa societăţii sau în contul bancar al acesteia. Dacă societatea nu se constituie, sumele vărsate vor fi ridicate de cei ce le-au depus. Prin activitatea desfăşurată de iniţiatori şi negocierile purtate între asociaţi în finalul acestei etape se va reuşi formarea grupului de

107 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.52108 Art. 11 lit. c şi  d din Legea nr. 36/1991. 109 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.53.

fondatori, definitivarea actului constitutiv şi a statului, materializarea patrimoniului social şi numirea organelor de administrare, control şi reprezentare ale societăţii.

c). Autentificarea actului de constituire şi a statutului Potrivit legii, actul de constituire şi statutul trebuie să fie autentificate la notariat.110 Legea cere ca actul de constituire să fie semnat de fondatori, iar semnăturile acestora şi împuternicirea dată persoanelor însărcinate cu îndeplinirea formalităţilor de constituire să fie legalizate de primăria localităţii în care se a-flă sediul viitoarei societăţi. Actul de constituire semnat, semnăturile şi împuternicirile legalizate şi statutul se prezintă pentru autentificare notarului de stat de către împuterniciţii fondatorilor.111 Vor fi solicitate patru exemplare originale, iar unul (al cincilea) va fi păstrat la organul ce face autentificarea.

d). Obţinerea personalităţîi juridice Societăţile agricole dobândesc personalitatea juridică prin pro-cedura înscrierii lor în registrul anume rezervat, ţinut la sediul jude-cătoriilor. Înscrierea în registru este precedată de verificarea efectu-ată de organele judecătoreşti asupra actului de constituire şi a statu-tului pentru a stabili dacă au fost respectate condiţiile cerute de lege pentru ca societatea agricolă să ia fiinţă. Declanşarea acestei proceduri se face prin depunerea la judecătoria în raza căreia va avea sediul societatea, de către împuterniciţii fondatorilor, a cererii de înscriere, însoţită de patru exemplare din statut şi actul de constituire. Totodată, vor fi anexate şi specimenele de semnătură a doi împuter-niciţi care o reprezintă.112 Preşedintele judecătoriei sau judecătorul desemnat va examina actul de constituire şi statutul şi, dacă acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.11 şi 12 din Legea nr. 36/1991, va dispune, prin încheiere, înscrierea societăţii agricole în registrul rezervat anume acestor societăţi, ce se va înfiinţa la fiecare judecătorie. În caz contrar, prin încheiere se va dispune neînregistra-rea societăţii. De la data înscrierii, societatea agricolă dobândeşte

110 Art. 7 din Legea nr. 36/1991.111 Art. 10 din Legea nr. 36/1991.112 Art. 15 din Legea nr. 36/1991.

personalitate juridică.113

e). Îndeplinirea formalităţilor de publicitate Legea cere ca la constituirea societăţii să fie îndeplinite câteva formalităţi de publicitate. Una dintre ele este afişarea încheierii jude-cătoriei la sediul acesteia şi al primăriei. De la data afişării, constitu-irea societăţii devine publică şi opozabilă tuturor, sub rezerva înde-plinirii înregistrării societăţii în registrul societăţilor agricole. Înche-ierea privind înscrierea societăţii se publică şi în Monitorul Oficial. Înregistrarea societăţii în registrul destinat societăţilor agricole presupune înscrierea în acesta a datelor privind: firma, obiectul şi sediul, felul şi limitele răspunderii asociaţilor, mărimea părţilor soci-ale, modul şi perioada în care se efectuează vărsămintele, numărul administratorilor şi clauzele din statut care limitează puterile lor, pre-cum şi dispoziţiile referitoare la obligarea societăţii prin semnătura socială, numele şi prenumele administratorilor, precum şi numele şi prenumele celor care au semnătura socială, numele şi prenumele cenzorilor, durata societăţii.114

f). Înfiinţarea sucursalelor şi afilialelor Potrivit legii, societăţile agricole pot înfiinţa una sau mai multe sucursale sau filiale în orice localitate. În acest scop, este necesară hotărârea adunării generale şi înscrierea lor în registrul societăţilor agricole. Procedura înscrierii acestora este asemănătoare procedurii înregistrării societăţii agricole.115

6.4.2. Asociaţii societăţii agricole

A. Dobîndirea calităţii de asociat în societatea agricolă Societatea agricolă, este deschisă, ea având, potrivit art.5 alin.1 din Legea nr. 36/1991, un număr nelimitat şi variabil de membri. Societăţile agricole nu pot fi înfiinţate şi funcţiona cu un număr de asociaţi mai mic de 10, acest număr trebuie să fie stabilit de statut. În tăcerea acestui act, se va considera că numărul minim de membri este 10.

113 Art. 16 din Legea nr. 36/1991.114 Art. 17 din Legea nr. 36/1991.115 Art. 24 din Legea nr. 36/1991.

Asociaţii sunt proprietarii de terenuri agricole care doresc să in-tre în societate. Dobândirea acestei calităţi este condiţionată de subscrierea actului de constituire, prin care este înfiinţată societatea, sau, după constituire, prin semnarea unei declaraţii. În temeiul art.8 din Legea nr. 36/1991, orice societate agricolă va determina prin statut condiţiile pentru admiterea asociaţilor. Însă, în nici un caz nu pot fi stabilite condiţii care ar împiedica intrarea şi ieşirea membrilor din societate. Intenţia de a deveni membru într-o societate agricolă trebuie manifestată în forma indicată de lege. Modalităţile prevăzute sunt subscrierea actului de constituire şi semnarea unei declaraţii. Prima este caracteristică membrilor fondatori, deci celor care înfiinţează societatea, cealaltă, persoanelor care dobândesc ulterior calitatea de asociat. Conform art.10 alin.2 din Legea nr. 36/1991, actul de constituire va fi semnat de membrii fondatori, iar semnăturile acestora şi împuternicirile vor fi legalizate la primărie. Una din menţiunile statutului se referă la numele, prenumele şi domiciliul asociaţilor, valoarea părţilor subscrise şi vărsate de fiecare (art.11 lit. c din Legea nr. 36/1991). Cea de a doua modalitate de dobândire a calităţii de asociat, “semnarea unei declaraţii”, presupune întocmirea unei cereri de înscriere în societate, care, bineînţeles, va fi semnată de cel care o face. În această declaraţie (cerere) trebuie înscrise datele prin care se identifică persoana, firma societăţii, suprafaţa de teren agricol adusă în folosinţă, animalele, utilajele, precum şi alte bunuri, inclusiv cre-anţele cu care titularii intră în societate, numărul şi valoarea părţilor sociale ce urmează a fi subscrise, suma pe care o varsă în contul păr-ţilor subscrise şi data declaraţiei (art.25 alin.2). Prezentarea declara-ţiei (cererii) fondatorilor sau, după caz, consiliului de administraţie va fi însoţită de justificarea vărsământului din valoarea părţilor subscrise. Legea a stabilit o competenţă diferită pentru aprobarea cererii (declaraţiei) de înscriere în societate. În faza de constituire, compe-tenţa revine fondatorilor; după această dată, consiliului de adminis-traţie (art.27 din Legea nr. 36/1991). Fondatorii sau, după caz, consiliul de administraţie trebuie să rezolve cererea în termen de 20 de zile de la depunerea ei. În caz

contrar, precum şi în situaţia respingerii acesteia, cel ce se socoteşte neîndreptăţit poate să se adreseze adunării generale, care este obliga-tă să rezolve cazul la prima sa şedinţă, hotărârea acestui organ fiind definitivă (art.27 alin.1 din Legea nr. 36/1991). B. Drepturile asociaţilor Nefiind prevăzute expres, drepturile asociaţilor rezultă din eco-nomia şi finalitatea legii. Aceste drepturi sunt: - dreptul la egalitate de tratament. Acest drept izvorăşte din ac-tul de constituire şi statutul societăţii. El constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii ale asociaţilor. - dreptul de a participa la adunările generale, la elaborarea şi adoptarea hotărârilor acesteia. ÎAcest drept nu este condiţionat de mărimea aportului adus, ci de calitatea de membru al societăţii. Exercitarea lui presupune dreptul asociatului la cuvânt, de a face pro-puneri, de a vota. Potrivit art. 62 alin.1 din Legea nr. 36/1991, fiecare asociat are un singur vot, oricare ar fi valoarea părţilor sociale pe ca-re le deţine. Dreptul la vot are caracter personal, iar un asociat poate fi reprezentat în adunarea ge-nerală numai de un alt asociat (art.62 alin.2). - dreptul de a contesta hotărârile adunării generale. În baza art.59 din Legea nr. 36/1991, orice hotărâre a adunării generale, cu excepţia celei care se referă la înscrierea în societate, poate fi contes-tată la judecătorie, dacă ea este contrară legii sau statutului. Contestaţia poate fi făcută însă numai de asociatul care, fiind prezent la adunare, a protestat împotriva hotărârii trecute în procesul-verbal, sau dacă, fiind absent, demonstrează că a fost oprit din motive justifi-cate să participe, ori asociatul îşi motivează contestaţia că nu s-a fă-cut în regulă convocarea, sau problema nu a fost înscrisă în ordinea de zi (ar.60 din Legea nr. 36/1991); - dreptul de a participa la întreaga activitate a societăţii, pen-tru înfăptuirea obiectului ei de activitate. Acest drept priveşte efec-tuarea de lucrări agricole şi de îmbunătăţiri funciare, utilizarea ma-şinilor şi instalaţiilor, aprovizionarea, prelucrarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole etc.; - dreptul de a face subscrieri de noi părţi sociale pe lângă cele stabilite iniţial şi de a-şi retrage din părţile sociale o anumită valoare, cu condiţia să rămână cu minimul de părţi sociale admise de statut

(art.9 din Legea nr. 36/1991); - dreptul de a beneficia de cota parte din excedent. Orice soci-etate agricolă este înfiinţată şi în considerarea posibilităţii de a obţine excedente. Modul de împărţire a excedentelor trebuie înscris în statut şi acesta nu poate fi afectat prin voinţa organelor societăţii; - dreptul, în caz de lichidare a societăţii, la împărţirea finală a patrimoniului. Acest drept izvorăşte din statut, în care trebuie înscri-se dispoziţii referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţii agricole (art.12 lit. n din Legea nr. 36/1991). - dreptul de a se retrage din societate. Conform legii, una din modalităţile de ieşire din societate estre retragerea, care se face la ce-rerea asociatului. Acest drept nu trebuie îngrădit nici prin statut, nici prin hotărârea organelor societăţii.

C. Obligaţiile asociaţilor Asociaţii au următoarele obligaţii principale:

- de a contribui la formarea capitalului social, prin subscri-erea şi vărsarea părţilor sociale la care s-au angajat. Valoarea unei părţi sociale - stabilită prin statut - nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Aportul unui asociat poate fi în numerar sau în natură, în acest din urmă caz, el trebuie evaluat. În acest sens, art.6 din Legea nr. 36/1991 dispune că uneltele agricole şi alte utilaje, mijloacele mate-riale şi băneşti, precum şi animalele pot fi aduse în societate, în pro-prietatea sau numai în folosinţa acesteia, după caz. Terenurile agrico-le se aduc numai în folosinţa societăţii, asociaţii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra acestora. Statutul trebuie să cuprindă prevederi referitoare la constituirea capitalului social şi modul de vărsare a părţilor subscrise. Aportul trebuie adus în proprietatea sau folosinţa societăţii, până la termenul stabilit de statut. Cu privire la vărsămân-tul în numerar, acesta trebuie făcut la casieria societăţii anterior depunerii cererii de înscriere în societate (art.26 din Legea nr. 36/ 1991).116;

- obligaţia de a participa la suportarea pierderilor şi de a răspunde pentru obligaţiile asumate de societate. Această obligaţie este corelativă dreptului de a beneficia de o cotă parte din excedent. De altfel, în statut se va înscrie şi modul de împărţire a pierderilor.

116 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.98.

Clauzele statutului care ar da unui asociat numai obligaţia de a su-porta pierderile, ca şi numai dreptul la profit sunt lovite de nulitate.

- obligaţia de a nu folosi bunurile societăţii în interes pro-priu, fără autorizare. Asociatul care s-ar folosi de un bun ce nu-i aparţine comite, evident, un abuz, iar cel păgubit (societatea) va avea dreptul la despăgubiri;

- obligaţia de a nu se amesteca în administrarea societăţii. Potrivit legii, administrarea societăţii se face de consiliul de adminis-traţie (şi, după caz, comitetul de direcţie). Drept urmare, asociaţii ca-re nu sunt membri în acest organ, nu pot pretinde să administreze so-cietatea, să facă acte de administrare şi gestiune în numele ei. Singura formă instituţionalizată, care permite participarea la condu-cerea societăţii a asociaţilor, este adunarea generală;

- obligaţia de a nu ceda sau gaja părţile sociale. Societatea agricolă are un caracter personal117 şi de aceea nu sunt permise cedarea şi gajarea părţilor sociale. Art.28 din Legea nr. 36/1991 dispune că “părţile sociale ale asociatului nu pot fi cedate, gajate sau urmărite atâta vreme cât are calitatea de asociat.”

D. Încetarea calităţii de asociat Potrivit art.30 din Legea nr. 36/1991, calitatea de asociat înce-tează prin retragere, excludere, înstrăinare terenului adus în folosinţă sau prin deces. După încetarea acestei calităţi, societatea este obliga-tă să restituie părţile sociale ale asociaţilor, la care se va adăuga sau scădea partea cuvenită din profitul sau pierderea societăţii, potrivit bilanţului încheiat la finele anului respectiv (art.34 alin.1).

E. Retragerea asociatului din societate Variabilitatea numărului asociaţilor şi a capitalului social, fiind de ordine publică, statutul nu poate interzice dreptul de retragere al asociaţilor din societate. De asemenea, nici organele de conducere - consiliul de administraţie şi adunarea generală - nu se pot opune re-tragerii unui asociat. În acest sens, conform art.58 lit. h din Legea nr. 36/1991, adunarea generală hotărăşte asupra ieşirii în orice mod a asociaţilor din societate, dar nu poate amâna sau respinge cererile de retragere. Statutul trebuie să arate modul de retragere a

117 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.71.

asociaţilor, adică formalităţile ce trebuie îndeplinite în acest scop (art.12 lit. g din Legea nr. 36/1991). Legea dispune că retragerea din societate se face la cerere (art.30 alin.2). Având în vedere că “adunarea generală nu poate amâna sau respinge cererile de retragere” (art.58 lit. f din Legea nr. 36/1991), dacă se procedează contrar dispoziţiilor legale, retragerea operează automat prin simplul fapt al amânării sau ignorării cererii.

F.. Excluderea asociaţilor Legea nu prevede cazurile de excludere a asociaţilor; dispune însă că un asociat nu poate fi exclus din societate decât pentru motive stabilite de statut şi în condiţiile prevăzute de acesta (art.31 alin.1 din Legea nr. 36/1991). Aşa fiind, cazurile în care un asociat poate fi ex-clus trebuie stabilite, în mod obligatoriu, de statut. În literatura juridică s-a mai arătat că sunt cazuri în care un asociat în cursul funcţionării societăţii încetează de a mai întruni condiţiile prevăzute în statut, de exemplu: îşi mută domiciliul, devine incapabil, nu mai este cultivator de pământ etc. În toate aceste cazuri, asociatul este considerat că a pierdut de drept calitatea de membru al societăţii la sfârşitul anului financiar, chiar fără a fi exclus din socie-tate.118

G. Încetarea calităţţii de asociat prin înstrăinarea terenului agricol Această modalitate de încetare a calităţii de asociat este speci-fică acelor asociaţi care au adus în folosinţa societăţii terenurile lor agricole. Întrucât ei sunt proprietari pot, fără nici o îngrădire, să înstrăi-neze terenurile ce le aparţin. În acest mod, încetând aportul lor la ca-pitalul social, va înceta, fireşte, şi calitatea de asociat. Înstrăinarea terenului, însă, trebuie făcută în formă legală, deci prin act autentic, şi în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991 privitoare la inter-dicţiile de înstrăinare, la circulaţia juridică a terenurilor, inclusiv la exercitarea dreptului de preemţiune (art.32 alin.2 din Legea nr. 36/ 1991). Încetarea calităţii de asociat prin înstrăinarea terenului nu tre-buie aprobată de adunarea generală, ea operând la data când

118 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.81.

înstrăinarea a fost notificată adunării generale (art.32 alin.1). Şi în cazul înstrăinării, terenul respectiv, grevat de sarcină, va rămâne în folosinţa societăţii până la aceeaşi dată.

H. Decesul asociatului Este logic ca decesul asociatului să atragă încetarea calităţii sale de membru al societăţii. Deoarece societatea agricolă are un caracter intuitu personae, calitatea de asociat nu se poate transmite la moşte-nitori. Se prevede că drepturile acestora se stabilesc, potrivit legii, pe baza bilanţului încheiat la sfârşitul anului financiar (art.33 din Legea nr. 36/1991) şi, deci, vor primi părţile sociale şi cota de beneficiu ale autorului lor.

6.4.3.Conducerea şi controlul activităţii societăţii agricoleA. Adunarea generalăa). Noţiune Adunarea generală reprezintă forma de organizare a asociaţilor, care le permite să conducă întreaga activitate a societăţii agricole. În ansamblul acestei societăţi, adunarea generală este cel mai important organ, ea se află în vârful ierarhiei sistemului organelor de conduce-re. Deciziile sale se impun tuturor, prezenţilor, absenţilor, minorita-rilor.119 Rolul său deosebit în funcţionarea societăţii agricole este re-levat de următoarele aspecte: alege organele care administrează şi controlează activitatea societăţii, le fixează acestora limitele de com-petenţă, exercită controlul asupra administratorilor şi cenzorilor, de-cide modificarea sau completarea actului constitutiv şi a statutului. Puterile adunării generale sunt depline şi multivalente, ele fiind limi-tate doar de prevederile statutului şi dispoziţiile legii. Adunarea generală este constituită din totalitatea asociaţilor, şi fiecare asociat are un singur vot, oricare ar fi valoarea părţilor sociale pe care le deţine. Legea prevede posibilitatea ca un asociat să fie re-prezentat în adunarea generală numai de un alt asociat, dar un man-datar nu poate să reprezinte în aceeaşi adunare decât un singur asoci-at, afară de dreptul său personal.120 Două categorii de adunări generale sunt reglementate: ordinare şi extraordinare. Primele se

119 Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.104.120 Art. 62 din Legea nr. 36/1991. 

convoacă cel puţin o dată pe an, secundele, ori de câte ori este nevoie.121

b). Convocarea şi desfăşurarea adunării generale Legea nu reglementează procedura convocării şi desfăşurării adunării generale, dispunând că aceasta se stabileşte prin statut. Într-adevăr, printre menţiunile din acest act trebuie să figureze cea pri-vind “modul de convocare a adunării...., modul de deliberare, condi-ţiile de validitate a hotărârilor, precum şi atribuţiile adunării gene-rale.”122

Privind data convocării, se precizează că adunarea ordinară an-uală trebuie să aibă loc, cel mai târziu, până la data de 15 martie, în această adunare, evident, analizându-se activitatea din anul prece-dent. În toate situaţiile de adunări generale sau extraordinare, data va fi fixată de organele care fac convocarea. Punctele din ordinea de zi trebuie să fie clare şi bine definite. S-a decis că hotărârile luate asupra unei chestiuni care n-a fost cuprinsă în ordinea de zi, sau n-a fost cu precizie indicată, este nulă. Adunarea generală, fie ea ordinară sau extraordinară, este legal constituită dacă participă cel puţin 2/3 din numărul asociaţilor; sta-tutul poate stabili şi un număr mai mare.123

Desfăşurarea adunării generale cuprinde operaţiunile pregăti-toare, de efectuare a prezenţei, stabilirea prezidiului, desemnarea secretarului care va întocmi procesul-verbal, precum şi aspectele de fond, care privesc prezentarea materialelor, dezbaterea lor şi exercitarea dreptului la vot pentru adoptarea rezoluţiilor şi hotărârilor ce exprimă voinţa socială. Dreptul asociatului de a lua parte la deliberări şi de a vota nu poate fi nici ridicat şi nici restrâns, el fiind de ordine publică. Hotărârile adunării generale, luate în urma votului asociaţilor, sunt dominate de principiul majorităţii. Aceasta înseamnă că majoritatea voinţelor asociaţilor, reuniţi în adunarea generală, este considerată ca exprimând voinţa însăşi a societăţii. Minoritatea trebuie să se supună, şi dacă nu-i convine, să se retragă din societate. Dar, într-o societate

121 Art. 54 şi 55 din Legea nr. 36/1991.122 Art. 12 lit. i din Legea nr. 36/1991. 123 Art. 56 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.

agricolă, în care interesele asociaţilor sunt asemănătoare, se presupune că majoritatea va lua hotărâri în interesul tuturor.124

Potrivit art.56 din Legea nr. 36/1991, adunarea generală nu poate lua hotărâri valabile decât în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul asociaţilor sau a unui număr mai mare stabilit de statut. Hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea simplă, dacă statutul nu prevede altfel. Dacă nu se întruneşte numărul de voturi cerut, adunarea se va ţine într-un termen stabilit de statut, putând lua hotărâri valabile cui numărul celor prezenţi, însă numai asupra chestiunilor care au fost înscrise în ordinea de zi de la prima convocare. Art.57 din aceeaşi lege prevede că schimbarea obiectului societăţii, precum şi dizolva-rea ei nu pot fi hotărâte decât de adunarea generală la care au luat parte 2/3 din numărul total al asociaţilor, hotărârea trebuind să se adopte cu majoritatea de cel puţin 2/3 a membrilor prezenţi. Modalitatea de votare va fi prevăzută în statut, în caz contrar, votarea se va face aşa cum decide, de fiecare dată, adunarea generală, prin vot deschis sau secret etc. Legea nu prevede nimic în ceea ce priveşte consemnarea dez-baterilor şi a hotărârilor adunării generale, într-un proces verbal. Însă, fără nici o îndoială că trebuie să se întocmească un asemenea document de vreme ce unul din registrele societăţilor agricole este cel al “şedinţelor şi hotărârilor adunării generale cu procesele-verbale ale fiecărei şedinţe”125, iar una din obligaţiile administratorilor este de a depune la judecătorie, după ţinerea fiecărei adunări generale, o copie de pe procesul-verbal al adunării126; procesele-verbale referi-toare la modificarea statutelor se înaintează în trei exemplare judecă-toriei, care va proceda la îndeplinirea aceloraşi formalităţi ca la con-stituirea societăţii.127

Procesul-verbal va cuprinde: data şi locul ţinerii adunării, numărul asociaţilor prezenţi, numele şi prenumele persoanelor din prezidiu, ordinea de zi, discuţiile purtate, hotărârile supuse votului, rezultatele acestuia etc. el va fi semnat de preşedintele prezidiului şi, eventual de cel care îl întocmeşte.

124 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.124­125.125 Art. 44 lit. e din Legea nr. 36/1991. 126 Art. 48 lit. b din Legea nr. 36/1991.127 Art. 63 din Legea nr. 36/1991.

c). Competenţa adunării generale Competenţa adunării generale este determinată de lege şi de statut. Competenţa legală. Potrivit art.58 din Legea nr. 36/1991, atribuţiile adunării generale sunt următoarele: a) să examineze şi să aprobe sau să modifice bilanţul, bugetul de venituri şi cheltuieli şi proiectul de repartiţie a excedentului ori pagubele rezultate; b) să fixeze suma maximă până la care consiliul de administraţie poate angaja societatea în cursul anului; c) să stabilească limita maximă până la care se pot acorda împru-muturi unui asociat ori a unei persoane străine de societate, dacă statutul permite astfel de operaţiuni d) să stabilească, la propunerea consiliului de administraţie, organizarea producţiei pe ferme, sectoare sau alte compartimente funcţionale; e) să aprobe structura culturilor ce se vor însămânţa, modul de angajare şi execuţie a lucrărilor agricole, retehnologizările şi investiţiile, importurile de bunuri şi mijloace, modul de desfacere a produselor agricole şi alte operaţiuni legate de activităţile productive ale societăţii; f) să hotărască asupra ieşirii în orice mod a asociaţilor din societate şi asupra cererilor celor cărora li s-a refuzat înscrierea, conform prevederilor din statut; g) să aleagă membrii consiliului de administraţie şi cenzorii; h) să delibereze asupra rapoartelor de control ale cenzorilor; i) să hotărască intentarea acţiunii în despăgubiri, împotriva administratorilor; k) să hotărască asupra modificării sau completării statutului; l) să hotărască asupra dizolvării societăţii sau schimbării obi-ectului de activitate. Competenţa statutară. În conformitate cu pct. m al art.58 din Legea nr. 36/1991, adunarea generală poate hotărî asupra oricăror alte măsuri necesare, în spiritul statutului. Aceasta înseamnă că sta-tutul poate prevedea şi alte atribuţii, precum şi că adunarea generală poate hotărî şi în alte probleme ce privesc buna activitate a societăţii.

d). Contestaţiile împotriva hotărîrilor adunării generale

Art. 59 din Legea nr. 36/1991 dispune că orice hotărâre a adu-nării generale (cu excepţia celei privind înscrierea în societate, care e definitivă) poate fi contestată la judecătorie, dacă ea este contrară le-gii sau statutului. Legea nu prevede ce formă trebuie făcută contestaţiei, şi nici dacă sunt admise sau nu dezbaterile. În tăcerea ei, va trebui să admi-tem că se aplică dreptul comun. Sentinţa de anulare a unei hotărâri a adunării generale trebuie înscrisă în registrul societăţii la partida res-pectivă, dacă şi hotărârea fusese înscrisă. Anularea produce efecte fa-ţă de toţi asociaţii.128

B. Consiliul de administraţie Administrarea societăţii agricole se face de consiliul de admi-nistraţie, căruia îi este încredinţată conducerea permanentă a afaceri-lor. Acest organism este alcătuit din 3 până la 13 membri, aleşi de către adunarea generală dintre asociaţi, pe un anumit termen. Membrii al căror mandat a expirat pot fi realeşi, dacă statutul nu prevede altfel.129 Regulile privind desemnarea, componenţa şi funcţi-onarea consiliului de administraţie, competenţele, îndatoririle şi res-ponsabilităţile acestui organ trebuie prevăzute în statut. Numirea administratorilor este o condiţie indispensabilă la con-stituirea societăţii agricole. Aceasta rezultă din dispoziţia legii, care prevede că primii administratori trebuie să fie desemnaţi prin chiar actul constituirii, semnat de toţi asociaţii. Administratorii sunt man-datari temporari şi revocabili ai societăţii agricole. Într-adevăr, se dispune că membrii consiliului de administraţie pot fi revocaţi în condiţiile prevăzute de statut.130 Acest act nu poate aduce nici o schimbare principiului revocabilităţii administratorilor. El este de ordine publică şi interesează mersul însuşi al societăţii.131 Mandatul administratorilor poate fi cu titlu oneros, dar şi gratuit. Se prevede astfel că ei au drept la remuneraţie sau la alte avantaje de orice fel, numai dacă aceasta se prevede în statut.132

128 Ibidem, p.135.129 Art. 37 din Legea nr. 36/1991.130 Art. 37 alin. 1 din Legea nr. 36/1991.131 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.105.132 Art. 42 din Legea nr. 36/1991.

C. Comitetul de direcţie În conformitate cu art.38 din Legea nr. 36/1991, consiliul de administraţie poate alege, dacă e cazul, un comitet de direcţie, organ colegial cu activitate permanentă, care conduce activitatea curentă a societăţii. Din acest organism pot face parte şi persoane care nu sunt asociaţi. Legea nu prevede nici numărul de membri ai acestui orga-nism, nici cine sunt neasociaţii care pot fi desemnaţi în calitate de membri ai comitetului respectiv. Privind numărul de membri, evident că acesta nu poate fi decât mai mic decât numărul membrilor consi-liului de administraţie. şi, în nici un caz la un consiliu alcătuit din 3 membri nu se va desemna şi un comitet de direcţie. Referitor la nea-sociaţii desemnaţi în comitet, aceştia pot fi specialişti agricoli (ingi-neri, medici veterinari), economişti, contabili etc., care prin pregăti-rea şi profesia lor pot contribui la rezolvarea problemelor societăţii. Regulile privind desemnarea, componenţa şi funcţionarea comitetu- lui de direcţie, competenţele, îndatoririle şi responsabilităţile acestui organ trebuie prevăzute în statut.

D. Funcţîonarea consiliului de administraţie Pentru buna lui funcţionare, consiliul de administraţie alege din-tre membrii săi un preşedinte şi un vicepreşedinte. Nu pot fi aleşi în aceste funcţii nici casierii, nici contabilii societăţii (chiar dacă ei au şi calitatea de administratori). În lipsa preşedintelui şi a vicepreşedinte-lui, funcţia de preşedinte este exercitată de cel mai bun în vârstă din-tre membri.133

Regulile privind funcţionarea consiliului de administraţie se stabilesc prin statut. El se întruneşte periodic, ori de câte ori este ne-voie la sediul societăţii, sau acolo unde se hotărăşte. Convocarea sa se face în modul prevăzut în statut, de preşedinte, vicepreşedinte etc.134 În literatură se arată că toate chestiunile consiliului sunt rezol-vate prin deliberări, iar adeziunile membrilor acestui organism la propunerea scrisă a unuia dintre administratori nu au putere dacă au

133 Art. 40 din Legea nr. 36/1991.134 Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.74 şi urm.

fost strânse fără să fi avut loc discuţiuni.135 Pentru valabilitatea deliberărilor consiliului de administraţie este necesară prezenţa a acel puţin jumătate plus unu din administra-tori, iar decizia se adoptă cu majoritatea de 2/3 din numărul celor prezenţi.136 Dezbaterile şi deciziile consiliului de administraţie (şi ale comi-tetului de direcţie, care funcţionează după aceleaşi reguli) se consem-nează în procesul-verbal de şedinţă. Într-adevăr, unul din registrele societăţii agricole este “registrul şedinţelor şi hotărârilor consiliului de administraţie cu procesele-verbale ale fiecărei şedinţe.137 Se men-ţionează că procesul-verbal trebuie semnat de toţi cei care au parti-cipat la şedinţă, însă lipsa de semnătură a unui din ei nu atrage nuli-tatea acestuia. Procesul-verbal face probă despre conţinutul său nu-mai până la proba contrarie.138

Administratorii (deci membri ai consiliului de administraţie şi ai comitetului de direcţie, chiar dacă, în acest ultim caz, unii nu sunt asociaţi) sunt mandatari ai societăţii agricole. Din acest fapt rezultă că ei nu contractează personal, ci obligă societatea atâta timp cât lu-crează în limita puterilor conferite lor. Datorită publicităţii prevăzute de lege, terţii vor avea întotdeauna posibilitatea să se informeze asu-pra puterilor lor.139 Terţilor de bună credinţă nu li se poate opune decât limitarea puterilor administratorilor prevăzute în statut.140

Administratorii trebuie să-şi desfăşoare personal activitatea, ei nu pot da împuternicire altei persoane; cei ce au semnătură socială nu o pot ceda sau transmite.141

E. Atribuţiile consiliului de administrare Atribuţiile consiliului de administraţie sunt stabilite de lege, de statut şi adunarea generală. Legea prevede următoarele atribuţii: a) consiliul de administraţie sau, după caz, comitetul de

135 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.109­110.136 Art. 41 din Legea nr. 36/1991.137 Art. 44 lit. d din Legea nr. 36/1991.138 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.110.139  Ibidem, p.105.140 Art. 43 din Legea nr. 36/1991.141 Art. 38 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 36/1991.

direcţie, unde există, reprezintă societatea în justiţie şi faţă de terţi, putând da mandat de reprezentare oricărui asociat ori chiar unei per-soane care nu este membru al consiliului;142

b) consiliul de administraţie angajează şi concediază salariaţii societăţii;143

c) consiliul de administraţie ţine toate registrele prevăzute de lege şi toate actele de administrare a societăţii.144

Dacă textele menţionate prevăd atribuţii în sarcina consiliului de administraţie, ca organ colegial de conducere, alte dispoziţii legale stabilesc obligaţii pentru administratori, ca membri ai acestui organ. Astfel, potrivit art.47 din Legea nr. 36/1991, administratorii sunt îndatoraţi să întocmească bilanţul anual şi să-l prezinte cenzo-rilor, împreună cu contul pe profit şi pierderi şi cu toate documentele justificative, cu cel puţin 15 zile înainte de ziua fixată pentru aduna-rea generală. Tot astfel, conform art.48 din aceeaşi lege, în termen de 15 zile de la data ţinerii adunării generale anuale, administratorii sunt obli-gaţi să depună la judecătorie, pentru a fi ataşate la dosarul societăţii, precum şi la Direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea, ur-mătoarele: a) copie de pe bilanţ, însoţită de contul de profit şi pierderi şi raport; b) copie de pe procesul-verbal al adunării generale; c) lista asociaţilor intraţi şi ieşiţi din societate în cursul anului, cu valoarea părţilor sociale subscrise de fiecare. Consiliul de administraţie poate avea şi alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală. Într-adevăr, în statut tre-buie menţionate şi competenţele, îndatoririle şi responsabilităţile acestui organ.145 Consiliul este obligat să nu depăşească puterile con-ferite de lege, statut şi adunarea generală.146

Administratorii trebuie să-şi desfăşoare personal activitatea; ei

142 Art. 38 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.143 Art. 39 din Legea nr. 36/1991.144 Art. 44 din Legea nr. 36/1991.145 Art. 12 lit. h din Legea nr. 36/1991.146 Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.79 şi urm.

nu pot da împuternicire altei persoane; cei ce au semnătură socială nu o pot ceda sau transmite.147 În ipoteza în care statutul nu ar indica cine are semnătură socială, practica judiciară interbelică a considerat că societatea nu va fi valabil angajată decât prin semnătura tuturor administratorilor.148

F. Răspunderea administratorilor În activitatea lor de mandatari ai societăţii, administratorii tre-buie să depună diligenţa unui bun proprietar la îndeplinirea tuturor obligaţiilor, pe care legea şi statutele le stabilesc în sarcina lor. Neîndeplinirea acestor obligaţii va atrage responsabilitatea celor aflaţi în culpă149. Art.49 din Legea nr. 36/1991 prevede că adminis-tratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate: a) de realitatea vărsămintelor efectuate de către asociaţi; b) de cultivarea terenurilor şi protejarea mediului înconjurător; c) de existenţa reală a profitului repartizat; d) de existenţa registrelor cerute de lege şi de corectitudinea şi regularitatea înregistrărilor; e) de executarea întocmai a hotărârilor adunării generale; f) de stricta respectare a îndatoririlor pe care legea şi statutele le impun şi care nu au caracterul unei înstrăinări speciale sau personale. Legea, prevede o solidaritate între administratori, din puncte de vedere al responsabilităţii lor. Stabilindu-se această responsabilitate s-a voit ca administratorii să dea dovadă de vigilenţă, să se contro-leze reciproc. Solidaritatea fiind de ordine publică, nu poate fi nici înlăturată, nici atenuată.150 Răspunderea administratorilor nu înce-tează prin aprobarea bilanţului şi nici prin descărcarea ce se dă anual acestora de către adunarea generală. Administratorul va evita răspunderea dacă s-a opus la luarea hotărârii dăunătoare societăţii sau dacă se află în situaţia prevăzută de art.60 din Legea nr. 36/1991, care dă dreptul asociatului să facă contestaţie la judecătorie împotriva hotărârii respective. Acţiunea în responsabilitate, contra administratorilor, aparţine

147 Art. 38 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 36/1991.148 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.112.149 Pierre Gilles Gourlay, op. cit., p.63 şi urm.150 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.114.

adunării generale. Mandatul acestora fiind dat de societate, acţiunea contra lor este o acţiune socială.151 Din momentul în care adunarea generală a hotărât darea în judecată, administratorul respectiv decade din funcţie, iar adunarea generală trebuie să aleagă alţi administra-tori.152

Desigur că administratorii au şi o răspundere penală atunci când au săvârşit fapte de natură penală. Legea cere administratorului, care, într-o operaţiune determinată, are, fie în numele său personal, fie ca reprezentant al altuia, interese contrare societăţii, să încunoştinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori şi să se abţină de la orice deliberarea privitoare la această operaţiune. Cel care încalcă această dispoziţie este răspunzător de pierderile ce vor rezulta pentru societate.

G. Controlul în societatea agricolăa). Cenzori Activitatea societăţii agricole trebuie să se desfăşoare potrivit legii şi statutului. De aceea, s-a prevăzut un organ de control - cen-zorii - care veghează asupra legalităţii gestiunii sociale. Controlul societăţii agricole este destinat să prevină situaţii ce pot provoca falimentul, reducerea capitalului social, diminuarea pa-trimoniului, încălcarea statutului, să prevină abuzul în activitatea ad-ministratorilor, să protejeze interesele asociaţilor. Latura economică şi financiar-contabilă a acestui control este predominantă, având în vedere obiectul activităţii societăţii agricole şi deci, orice operaţiune materială trebuie să reflecte corespunzător în contabilitate. Prezenţa cenzorilor este utilă, în egală măsură, şi pentru consi-liul de administraţie şi pentru comitetul de direcţie. Deşi, poate să descopere iregularităţi şi chiar ilegalităţi în activitatea acestor organe, ale societăţii însăşi, şi să le facă publice, cenzorii pot fi adevăraţi consilieri ai conducerii, în materie financiar-contabilă, competenţi să clarifice şi să releve mersul real al operaţiunilor. Cenzorii desfăşoară o activitatea utilă şi pentru terţii interesaţi să trateze cu societatea. Ei pot cunoaşte rezultatele acesteia, bilanţul, contul de profit şi pierderi, registrele societăţii etc., la a căror întoc-

151 Ibidem, p.115.152 Art. 50 din Legea nr. 36/1991.

mire corectă participă nemijlocit şi cenzorii.

b). Alegerea cenzorilor Cenzorii sunt aleşi de adunarea generală, în fiecare an, dintre asociaţi. Primii cenzori sunt desemnaţi de fondatorii societăţii agri-cole, prin actul de constituire.153 Pot fi aleşi de la unul la trei cenzori titulari şi de la unu la trei cenzori supleanţi.154 Cenzorii supleanţi au sarcina ca, în caz de vacanţe, să-i înlocuiască pe cei titulari. Dacă nici astfel nu se poate completa numărul cenzorilor, cei rămaşi vor face cooptările necesare, deci vor desemna dintre asociaţi, noi cen-zori. Condiţia impusă de lege unei persoane ca să poată fi cenzor este calitatea de asociat. Dar, sunt şi asociaţi care nu pot fi aleşi în această funcţie sau dacă totuşi au fost aleşi, ei decad din funcţiile lor, şi anume: a) salariaţii societăţii; b) rudele administratorilor până la gradul al treilea inclusiv, pre-cum şi soţii sau soţiile acestora; c) cetăţenii străini, cei puşi sub interdicţie sau lipsiţi, pe cale ju-decătorească, de drepturile civile şi politice, precum şi cei care au fost condamnaţi pentru infracţiuni contra patrimoniului ori infracţi-uni de serviciu.155 Aşadar, nu pot fi cenzori persoanele care nu pot fi nici administratori. Pentru activitatea lor, cenzorilor li se poate stabili o indemnizaţie fixă, dacă statutul prevede aceasta. De altfel, acest act trebuie să pre-vadă regulile privind desemnarea şi funcţionarea comisiei de cenzori, competenţele, îndatoririle şi responsabilităţile acestui organ de con-trol.156

c). Atribuţiile cenzorilor Conform art.53 din Legea nr. 36/1991, cenzorii sunt obligaţi: a) să stabilească, de acord cu administratorii şi potrivit dispoziţiilor legii, forma bilanţului şi situaţia părţilor sociale;

153 Art. 11 lit. e din Legea nr. 36/1991.154 Art. 51 din Legea nr. 36/1991.155 Art. 52 din Legea nr. 36/1991.156 Art. 12 lit. h din Legea nr. 36/1991.

b) să examineze, cel puţin la fiecare trei luni, registrele societăţii, pentru a lua la cunoştinţă de operaţiunile financiare şi să certifice că scriptele sunt bine ţinute; c) să facă periodic şi inopinat controlul casieriei şi, în orice caz, cel puţin o dată pe trimestru; d) să constate, cel puţin o dată pe lună, prin intermediul registrelor sociale, existenţa titlurilor sau valorilor de tot felul, depuse în păstrarea societăţii; e) să verifice îndeplinirea dispoziţiilor actului de constituire şi ale statutului privitoare la condiţiile cerute pentru prezenţa asociaţilor la adunarea generală; f) să revadă bilanţul şi să facă raportul cu cel puţin opt zile mai înainte de data adunării generale; g) să supravegheze operaţiunile lichidării; h) să convoace adunarea generală potrivit legii şi statutului; i) să ia parte la toate adunările generale şi să vegheze ca dis-poziţiile legii, ale statutului şi ale contractului să fie respectate de către administratori. Cenzorii au dreptul să asiste la şedinţele consiliului de adminis-traţie şi ale comitetului de direcţie şi să ceară ca în ordinea de zi a acestor organisme şi a adunărilor generale să se înscrie problemele pe care ei le cred de cuviinţă.

d). Modul de lucru şi răspunderea cenzorilor Cenzorii (când evident, sunt mai mulţi de unu) se întrunesc într-un comitet, la care ei trebuie să ia parte, personal. Acest organism, decide cu majoritatea simplă, care, de fapt, este şi absolută, pentru că din trei cenzori va trebui, pentru a se adopta o hotărâre valabilă, să existe două voturi “pentru”. De aici, rezultă că numărul cenzorilor trebuie să fie impar (unu sau trei, nu şi doi). În situaţia în care nu se poate întruni majoritatea (întâlnită numai acolo unde există şi fiin-ţează doar doi cenzori), raportul pentru verificarea bilanţului va fi făcut separat de către fiecare cenzor. În mod curent, cenzorii lucrează individual, fiecare putând face inspecţiile şi controalele prevăzute de lege şi statut. Răspunderea cenzorilor este aceea a unui mandatar. Ei răspund, deci, nu numai de dol, ci şi de culpa rezultată, fie din fapte pozitive, fie din activitatea

lor.157

6.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat:- Ce este societatea agricolă

6.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor1. Definiţi societatea agricolă şi rezumaţi funcţiile acesteia2. Rezumaţi elementele de identificare a societăţii agricole3. Definiţi şi caracterizaţi actul de constituire al societăţii agricole4. Rezumaţi condiţiile de valabilitate ale actului de constituire al societăţii agricole 5. Precizaţi cuprinsul actului de constituire al societăţii agricole6. Rezumaţi cuprinsul statutului societăţii agricole7. Descrieţi procedura de constituire a societăţii agricole8. Rezumaţi procedura obţinerii personalităţii juridice a societăţii agricole9. Rezumaţi procedura înfiinţării sucursalelor şi filialelor societăţii agricole 10.Rezumaţi drepturile şi obligaţiile asociaţilor societăţii agricole11.Explicaţi modurile de încetare a calităţii de asociai al societăţii agricole12.Rezumaţi competenţa adunării generale a societăţii agricole13.Rezumaţi atribuţiile consiliului de administraţie al societăţii agri-cole14.Explicaţi răspunderea administratorilor societăţii agricole15.Rezumaţi atribuţiile cenzorilor societăţii agricole

R: 1.vezi 4.4.1,2 6.vezi 4.1.4.D. 11.vezi 4.5.7.C. 2.vezi 4.3. 7.vezi 4.1.4.E. 12.vezi 4.6.1. 3.vezi 4.4. 8.vezi 4.1.4. d. 13.vezi 4.6.2. 4.vezi 4.4.B. 9.vezi 4.1.4.f. 14.vezi 4.6.6. 5.vezi 4.4.C. 10.vezi 4.2.3,4. 15.vezi 4.7.3.

6.7. Temă de control Noţiunea şi caracterele juridice ale societăţii agricole

157 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.12.

Unitatea de învăţare 7Cooperativa agricolă

7,1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Organizarea şi funcţionarea cooperativei agricole 7.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească şi caracterizeze actul de constituire a cooperativei agricole- Să rezume condiţiile de valabilitate ale actului de constituire a cooperativei agricole- Să precizeze cuprinsul actului de constituire al cooperativei agricole- Să rezume cuprinsul statutului societăţii agricole cooperativei agricole- Să descrie procedura de constituire a cooperativei agricole- Să rezume procedura obţinerii personalităţii juridice a cooperativei agricole- Să rezume procedura înfiinţării sucursalelorşi filialelor cooperativei agricole

7.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este: - 3 ore

7.4. Conţinutul unităţii de învăţareOrganizarea proprietăţii funciare

7.4.1. Cooperativa agricolăA. Actul de constituire Potrivit art. 10 din Legea nr. 566/2004, cooperativa agricolă se înfiinţează, se organizea-ză şi funcţionează pe baza actului constitu-tiv încheiat sub forma unui înscris autentic, care cuprinde decizia de asociere, lista membrilor fondatori cu valoarea părţilor sociale sub-scrise de fiecare, însoţit de statut. Actul juridic de constituire are natură contractuală. Prin inter-mediul lui, asociaţii se obligă să pună în comun aportul lor şi să exe-cute, în cooperare, operaţiuni de exploatare agricolă potrivit scopului social, urmând a se bucura de serviciile sociale şi beneficiile ce re-zultă. Actul de constituire a societăţii agricole dă naştere la drepturi şi obligaţii între părţi, acestea urmărind ca finalitate atingerea scopului social şi prezintă următoarele caractere: -Este un contract consensual, fiind rodul acordului de voinţă a părţilor. Concluzia este întărită şi de principiul libertăţii de asociere înscris în art. 2 din Legea nr. 566/2004. Faptul că dispoziţia legală cere ca manifestarea de voinţă a membrilor asociaţi să aibă forma unui înscris autentic nu schimbă natura consensuală a contractului. -Este de un contract sinalagmatic, deoarece prin el părţile se obligă reciproc, una faţă de cealaltă. Ca şi la celelalte tipuri de soci-etăţi, interesele părţilor în contract nu sunt opuse, ci concurente, con-ducând practic la identitatea de interese. -Este un contract cu titlu oneros, deoarece părţile voiesc a-şi procura un folos. Acest folos poate căpăta forma economiilor sau a beneficiilor ori le poate cuprinde pe amândouă. Interesul în a obţine un anumit folos reprezintă o componentă importantă în formarea voinţei de a contracta. Folosul urmărit sau realizat are importanţă în materia răspunderii contractuale care va fi apreciată diferit, în raport cu echivalentul obligaţiei neexecutate. -Este un contract comutativ. Deşi el reglementează obligaţiile părţilor pentru viitor, existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de părţi sunt certe, pot fi apreciate din momentul încheierii contractului, nefiind dependente de hazard. -Este un contract cu executare succesivă, deoarece executarea obligaţiilor se realizează în timp, succesiv. Ca urmare, contractul de constituire a societăţii agricole supus rezilierii în cazul neexecutării

sale. Această trăsătură îşi găseşte aplicaţie în procedura excluderii sau retragerii din societate, ambele forme de reziliere având efecte numai pentru viitor. -Este un contract de adeziune. Dacă fondatorii cooperativei participă la un contract propriu-zis, stabilind liber condiţiile acestuia şi întocmind statutul, în ce priveşte persoanele devenite membri cooperatori ulterior constituirii, ei nu au posibilitatea să modifice clauzele contractului, ci doar să le accepte sau nu. Ei vor putea deci să adere sau să nu adere la contract. Dacă la societăţile comerciale sau civile, asociaţii au calitate de fondatori, întrucât fixitatea capitalului social nu face necesară atrage-rea de noi asociaţi, la cooperativele agricole, caracterul lor de socie-tăţi cu capital variabil şi număr nelimitat de asociaţi impune accepta-rea de noi membri, oricând, şi ca urmare cei mai mulţi din aceştia vor fi aderenţi şi nu fondatori. Această trăsătură se reflectă şi în proce-dura de dobândire a calităţii de asociat. Fondatorii subscriu actul de constituire, iar cei deveniţi asociaţi după constituire semnează o ce-rere de aderare158. -Este un contract numit, deoarece are un cuprins reglementat expres de lege, pe care părţile sunt obligate a-l respecta.

B. Condiţii de validitate

a). Precizări

Încheierea valabilă a actului de constituire a societăţii agricole presupune, atât îndeplinirea condiţiilor fundamentale cerute contractelor, cât şi îndeplinirea altor condiţii specifice cerute de lege. Astfel, actul de constituire, presupune consimţământul părţilor, capacitatea de a contracta a acestora, un obiect determinat, o cauză licită, o formă autentică şi alte formalităţi de publicitate. În afara acestor condiţii fundamentale, Legea nr. 566/2004 impune şi o serie de condiţii speciale fără îndeplinirea cărora actul constitutiv nu se poate încheia. Astfel de condiţii sunt: calitatea de proprietar de teren agricol a viitorului asociat, numărul minim de cooperatori ce pot constitui cooperativa, delimitarea teritorială etc.

158 Art. 16 pct. c din Legea nr. 566/2004.

b). Consimţământul

Orice act juridic este rodul manifestării de voinţă a subiectelor de drept care urmăresc astfel să încheie, să modifice ori să stingă ra-porturi judiciare. Consimţământul desemnează manifestarea de voinţă exprimată de subiectele de drept la încheierea actului juridic. Fondatorii îşi ex-primă consimţământul în actul constitutiv, în timp ce cooperatorii ca-re aderă ulterior constituirii societăţii îşi manifestă consimţământul în forma cererii de aderare. Aderarea, trebuie înţeleasă în limitele art.948 pct.2 din Codul civil, care vorbeşte de “consimţământul părţii care se obligă”, deoa-rece noii asociaţi se vor supune condiţiilor preexistente în actul de constituire şi statut, pe care nu le pot modifica. Declanşarea procesului psihic care va conduce la consim-ţământul necesar constituirii societăţii agricole este realizată de ofer-tă. Aceasta este propunerea pe care iniţiatorul sau grupul de fondatori o face viitorilor cooperatori care o pot accepta sau respinge, ori pot prezenta la rândul lor o contraofertă dacă au rezerve sau condiţii la oferta iniţială; contraofertă ce poate fi acceptată sau respinsă de ofer-tantul iniţial. Din acest joc al voinţelor se va naşte consensul părţilor necesar încheierii actului de constituire. Oferta poate fi prezentată în termeni generală sau poate fi amănunţită, cuprinzând proiectul actu-lui de constituire şi de statut, urmând ca, prin discuţii, actul de con-stituire să fie completat şi să capete forma şi conţinutul cerute de lege. Legea impune un număr minim de asociaţi, pentru constituirea cooperativei agricole, astfel că, potrivit art. 5 din Legea nr.566/2004, este necesară reunirea consimţământului a cel puţin 5 persoane fizice sau fizice şi juridice (în cazul cooperativelor de gradul 2). Legea cere ca exteriorizarea consimţământului să se facă în formă scrisă, prin semnarea contractului şi statutului. În ipoteza cooperativei deja constituite, noii cooperatori îşi vor exprima consimţământul prin semnarea unei cereri de aderare (art. 16 pct. c). În această ipoteză, oferta va fi reprezentată de contractul de asociere şi statut (act constitutiv). Noii cooperatori nu vor putea însă trata sau modifica actul constitutiv cu prilejul aderării. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să emane de la o

persoană cu discernământ, să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie afectat de vicii.

c). Capacitatea părţilor

Participarea la încheierea actului de constituire a unei coopera-tive agricole atrage din partea membrilor asociaţi asumarea unor obligaţii cu caracter patrimonial, cea mai importantă dintre acestea fiind cea de aport. Acest fapt presupune ca asociatul să aibă aptitudi-nea şi capacitatea de a contracta. Persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu (în vârstă de la 14 la 18 ani) contractează sub asistenţa părinţilor (tutorilor) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

C. Obiectul cooperativei

Participarea asociaţilor la constituirea unei cooperative agricole şi exprimarea consimţământului în acest sens implică asumarea unor obligaţii şi exercitarea unor drepturi corelative. Aceste obligaţii şi drepturi formează obiectul contractului de constituire el fiind acela care determină, în ultimă instanţă, conduita la care este ţinut sau în-dreptăţit fiecare asociat. Conduita juridică a acestuia consistă în o-bligaţii de a da, a face sau a nu face, care sunt corelative unor drep-turi personale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.159

Potrivit art. 11 pct. 2 a, „statutul cooperativei agricole cuprinde obligatoriu obiectul de activitate cu enumerarea precisă şi completă a activităţilor. Pentru ca obiectul să fie valabil, el trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi în conformitate cu legea. Dacă obiectul nu îndeplineşte aceste cerinţe, actul de constituire va fi nul prin absenţa unei condiţii fundamentale. Componentele cele mai importante ale obiectului actului de constituire a cooperativei agricole sunt: obligaţia de aport, exerciţiul comun al activităţii sociale şi dreptul de a participa la beneficii şi pierderi. Aportul este principala obligaţie a asociaţilor ce constituie o societate cooperativă. Ea este o obligaţie de tipul „a da”, prin care

159 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.245

asociatul transmite în fondul social proprietatea unui bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, folosinţa acestuia sau un alt drept real. Prin aport, vom înţelege, deci, nu actul predării bunului (care este o obligaţie de a face), ci obligaţia ce şi-o asumă asociatul de a executa aportul la termenul stabilit. Statutul trebuie să prevadă numă-rul şi valoarea nominală a părţilor sociale subscrise şi vărsate de fie-care membru cooperator, menţionarea aportului fiecărui membru co-operator care nu poate depăşi 20% din capitalul social, menţionarea aportului fiecărui cooperator în numerar sau în natură, valoarea apor-tului în natură şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa întregul capital social subscris, modalitatea de vărsare a părţilor soci-ale subscrise şi condiţiile de restituire a lor (art. 11 pct. d şi e din Legea nr. 566/2004. Aportul membrilor asociaţi serveşte la constituirea capitalului social şi dispune ca asociaţii să hotărască prin statut numărul maxim de părţi sociale pe care un asociat îl poate subscrie şi impune ca acesta să nu fie mai mare de 20 % din capitalul social160. Pe calea aportului sunt aduse în patrimoniul cooperativei tere-nuri agricole, construcţii cu diferite destinaţii, obiecte de inventar agricol, animale, utilaje, numerar şi alte bunuri. Obişnuit, aportul operează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor menţi-onate, de la asociat la societate. Privitor la terenuri, legea precizează clar că acestea vor fi aduse în societate cu titlu de folosinţă161. Prin similitudine, tot cu titlu de folosinţă vor fi aduse şi construcţiile şi imobilele în general. Aporturile în natură trebuie evaluate pentru cunoaşterea exactă a valorii lor162. Este supus evaluării, inclusiv dreptul de folosinţă a terenului adus ca aport în cooperativă. Evaluarea se face la valoarea actuală a bunurilor. Odată aportul introdus în capitalul social, asociatul devine titular al unui drept de creanţă, sub forma părţilor sociale de egală valoare, a căror mărime nu poate fi mai mică de 100.000 lei fiecare.163 Părţile sociale pot fi indivizibile pentru o mai uşoară ţinere a evidenţelor contabile. Orice asociat poate face subscrieri de noi părţi sociale, pe lângă

160 Art. 11 din Legea nr. 566/2004.161 Art. 15 din Legea nr. 566/2004.162 Art. 11 pct. 4 din Legea nr. 566/2004163 Art. 15 pct. 2 din Legea nr. 566/2004.

cele stabilite iniţial. El îşi poate retrage din părţile sociale o anumită valoare cu condiţia să rămână cu minimum de părţi sociale admise de statut. Neîndeplinirea obligaţiei de aport atrage dreptul cooperativei de a obţine daune de la asociat. Când aportul constă într-o sumă de bani şi se întârzie executarea lui, asociatul datorează dobânzi legale fără a fi necesară punerea în întârziere. O altă obligaţie specifică obiectului contractului de societate în general este affectio-societatis, adică exerciţiul comun al activităţii. Dacă în cadrul societăţilor comerciale, affectio-societatis presupune exerciţiul unor acte de comerţ, în ce priveşte cooperativele agricole, în literatura juridică s-a subliniat că obligaţia desemnată de affectio-societatis presupune exerciţiul comun al unei activităţi de cooperare agricolă, deoarece elementul de speculaţiune, de esenţă comercială, este înlocuit de asistenţa mutuală şi cooperarea între asociaţi. Acest element specific al obiectului actului de constituire a cooperativei agricole îl deosebeşte de societăţile comerciale164. Art. 7 din Legea nr. 566/2004 detaliază acest element precizând interesul cooperatorilor în: - asigurarea condiţiilor pentru obţinerea avantajelor economice de către toţi membrii cooperatori; - asigurarea cerinţelor membrilor cooperatori în aprovizionarea cu mijloace necesare producţiei agricole; - obţinerea de bunuri agricole de origine animală, vegetală şi piscicolă conform standardelor de piaţă; - crearea de condiţii pentru procesarea produselor agricole pentru obţinerea de produse alimentare la standardele de calitate ale pieţii; - valorificarea producţiei realizate; - dezvoltarea economico-socială a spaţiului rural. Art. 8 din Lege enumeră principiile cooperaţiei care conferă consistenţă elementului affectio-societatis. Participarea la beneficii este un alt element specific al obiec-tului contractului de asociere. El reprezintă un drept corelativ obliga-ţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale şi obligaţiei de aport. În literatura de specialitate se arată că în aceste societăţi participarea la beneficiu nu este neapărat corelativă obligaţiei de aport aşa cum se

164 I. L. Georgescu, op. cit., p.818

întâmplă în societăţile comerciale, ci este mai degrabă corelativă obligaţiei exerciţiului comun al activităţilor sociale.165

Cooperativa agricolă, având un scop lucrativ, urmăreşte obţi-nerea unui folos care urmează a fi distribuit după regulile stabilite de asociaţi la încheierea contractului şi în statut. Specific cooperativei agricole este că folosul realizat de asociaţi poate să constea atât în economii care se distribuie imediat, cât şi în excedente care se distri-buie la încheierea exerciţiului social (profitul net). Şi în cadrul aces-tor societăţi îşi găseşte aplicare principiul general, potrivit căruia participarea la beneficii presupune şi participarea la pierderi. Legea consacră acest principiu într-o formulare ce vizează mai ales asigura-rea egalităţii de tratament a asociaţilor. În cooperativa agricolă drep-turile şi obligaţiile membrilor cooperatori sunt egale166.

D. Scopul

Scopul sau cauza este o condiţie esenţială a actului de constitu-ire a societăţii agricole, fiind o componentă a voinţei juridice şi ex-plicitând pentru ce s-a încheiat actul juridic. În literatura juridică s-a arătat că scopul actului juridic cuprinde un scop imediat şi un scop mediat, fiecare componentă având un rol precis în fundamentarea actului volitiv.167

Pentru asociaţii unei cooperative agricole, scopul imediat este de a obţine economii şi beneficii în activitatea agricolă din operaţiuni sociale realizate prin schimburi de servicii cu cooperativa. Scopul mediat este acela că în cadrul social se produce o identitate de interese a asociaţilor care se reflectată în obiectul de activitate al cooperativei. Scopul actului constitutiv trebuie să îndeplinească anumite ce-rinţe. Astfel, el nu trebuie să contravină legii, ordinii publice şi regu-lilor de convieţuire socială sub sancţiunea nulităţii.168 Nesocotirea restricţiilor impuse de lege obiectului de activitate atrage, aşa cum s-a mai arătat, fie refuzul aprobării înregistrării societăţii agricole, fie

165 Ibidem, p.819.166 Art. 17 din Legea nr. 566/2004.167 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.249.168 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.250.

dizolvarea acesteia prin hotărâre judecătorească, la sesizarea Minis-terului de Finanţe sau a Procuraturii.

E. Forma şi publicitatea actului

Legea impune actului de constituire a cooperativei agricole, forma scrisă şi autentică. Prin această dispoziţie, legiuitorul nu a urmărit să facă din actul de constituire un act solemn, iar din forma contractului o condiţie de validitate a acestuia, ci ca actul să devină un element de probă şi de publicitate. În acest fel, devine posibilă proba în justiţie a contractului şi aducerea lui la cunoştinţa terţelor persoane, pentru ca prevederile sale să fie opozabile. Acest lucru a fost necesar, deoarece acceptarea utilizării formei verbale a contrac-tului, admisă de natura consensuală a acestuia, ar fi creat mari greu-tăţi în judecarea litigiilor ce s-ar fi născut din aceste contracte. Pentru a preveni asemenea situaţii şi pentru a conferi o forţă probantă cât mai mare înscrisului, legea a prevăzut obligativitatea formei înscrisului autentic. Autentificarea actului de constituire va fi făcută de notar, la cererea împuterniciţilor şi a fondatorilor. Actul respectiv este supus şi formalităţii de publicitate, al cărui scop este de a încunoştinţa terţii în legătură cu constituirea coopera-tivei, organele care o reprezintă şi puterile lor, mărimea capitalului, numărul de asociaţi, zona în care se operează etc. Precizăm că legea impune formalităţi de publicitate nu numai la constituirea coopera-tivei, ci ori de câte ori în structura ei se produc modificări ce pot interesa pe terţi. Aceste formalităţi cuprind obligativitatea afişării în extras a încheierii judecătoriei, publicarea ei în Monitorul Oficial şi înscrierea în registrul comerţului, a unui complex de date privind cooperativa. Totodată, legea prevede posibilitatea persoanelor intere-sate de a consulta registrul menţionat. Tot din considerente legate de protecţia terţilor, legea prevede şi obligativitatea depunerii specimenelor de semnătură a membrilor fondatori, a administratorilor şi a cenzorilor la judecătorie.

Sunt supuse, de asemenea, formalităţilor de publicitate orice modificare a statutului, schimbările intervenite în persoana administratorilor şi a cenzorilor. Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate atrage inopozabilitatea faţă de terţi a actului în cauză.

F. Cuprinsul actului de constituire

Actul de constituire a societăţii agricole fiind un contract consen-sual va cuprinde, în principiu, orice dispoziţie asupra cărora fonda-torii au căzut de acord. Legea cere încă ca, obligatoriu, actul de con-stituire să cuprindă următoarele169: - denumirea, sediul şi zona în care aceasta activează; - tipul şi gradul cooperativei agricole; - numele, prenumele şi datele de identificare ale membrilor coo-peratori, denumirea, numărul din registrul comerţului şi sediul per-soanelor juridice membri cooperatori. Totodată, actul de constituire va cuprinde semnăturile membrilor fondatori şi menţiunile de legalizare şi autentificare a actului.

G. Cuprinsul statutului

Statutul este un act adiţional actului constitutiv destinat să re-glementeze întreaga organizare internă a cooperativei. Această orga-nizare este utilă şi necesară atingerii scopului cooperativei. Tocmai de aceea, în literatura juridică, s-a afirmat că statutul guvernează în mod obiectiv o situaţie creată în vederea atingerii unui scop.170 Având în vedere funcţia de reglementare internă a cooperativei, legea dispu-ne că statutul este un act obligatoriu la constituirea acesteia.171

Statutul nu este un contract, ci o dezvoltare a obiectului actului constitutiv, de care este strâns legat. El izvorăşte din voinţa asociaţi-lor, dar nu este o sumă a voinţelor individuale, ci rezultatul acordului de voinţe ce reflectă concordanţa de interese. Izvorând din voinţa socială, statutul va putea fi modificat numai de această voinţă. Puterea de lege a statutului faţă de asociaţi derivă nu numai din voinţa părţilor, ci este mai ales o consecinţă a funcţiei conferită aces-tuia de lege – aşa cum rezultă din mai multe dispoziţii ale Legii nr. 566/2004. Ca urmare, statutul va constitui legea comună a membrilor asociaţi, aplicabilă tuturor, cu caracterul imperativ al unei reguli de drept.172 El se va aplica nu numai persoanelor care au participat la

169 Art. 11 din Legea nr. 566/2004.170 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.61.171 Art. 11 pct. 2 din Legea nr. 566/2004.172 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.62.

întocmirea lui, ci şi tuturor celor ce vor adera la societate. Datorită importanţei pe care statutul o are în constituirea şi funcţionarea cooperativei, legiuitorul a dispus ca acest act să cuprin-dă obligatoriu următoarele:173

a) obiectul de activitate, cu enumerarea precisă şi completă a activităţilor; b) durata de funcţionare a cooperativei agricole; c) condiţiile în care se dobândeşte sau se retrage calitatea de membru cooperator al cooperativei agricole, precum şi condiţiile în care acesta poate fi exclus; d) numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, numărul minim şi limita maximă de părţi sociale subscrise şi vărsate de fiecare membru cooperator, menţionarea aportului fiecărui membru cooperator, în numerar şi/sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa integral capitalul social subscris; e) modalitatea de vărsare a părţilor sociale subscrise şi condiţiile de restituire a lor; f) reguli privind alegerea, componenţa şi atribuţiile adunării generale, consiliului de administraţie şi ale cenzorilor, atribuţiile şi obligaţiile acestora; g) modul de dizolvare şi lichidare a cooperativei agricole; h) modul de distribuire a profitului net sau a acoperirii pierderilor rezultate la sfârşitul exerciţiului financiar, modul de formare a cotei minime a fondului de rezervă; i) modul de convocare a adunărilor generale, a consiliului de administraţie şi condiţiile de validitate a hotărârilor acestora; j) evidenţele contabile specifice sistemului cooperatist, altele de-cât cele prevăzute în legea contabilităţii; k) condiţiile privind înfiinţarea de sucursale, filiale, agenţii, re-prezentanţe, secţii, puncte de lucru; l) drepturile şi obligaţiile membrilor cooperatori; m) modul de înstrăinare sau de transmitere în folosinţă a terenu-rilor, clădirilor sau a altor bunuri aflate în patrimoniul cooperativei agricole; n) orice alte prevederi a căror necesitate rezultă din dispoziţiile

173 Art. 11 pct. 2 din Legea nr. 566/2004.

prezentei legi şi din alte dispoziţii legale.

H. Procedura de constituire

a). Precizări

Crearea unei cooperative agricole presupune îndeplinirea pre-alabilă a unei proceduri de constituire. Deşi Legea nr. 566/2004 nu realizează o reglementare amănunţită a acestei proceduri, din exami-narea capitolului II “Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea coopera-tivelor agricole” rezultă că principalele etape ale acestui proces sunt următoarele: formarea grupului minim de fondatori, elaborarea actu-lui de constituire şi a statutului şi subscrierea capitalului social; au-tentificarea actului de constituire şi a statutului; obţinerea personali-tăţii juridice a societăţii şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Parcurgerea acestor etape este o sarcină pe care şi-o asumă iniţiatorii şi membrii fondatori ai cooperativei, scop în care vor crea şi executa raporturi obligaţionale. Şi în cazul cooperativelor se aplică regula potrivit căreia fon-datorii, administratorii şi toţi cei care înainte de constituirea societăţii lucrează în numele acesteia, îşi asumă, personal, răspunderea, în mod solidar şi nelimitat, pentru toate obligaţiile ce se contractează.

b). Formarea grupului de fondatori. Elaborarea actului de constituire şi a statutului. Subscrierea capitalului social.

Constituirea unei cooperative agricole este condiţionată, în pri-mul rând, de existenţa unui număr de persoane fizice dispuse să ne-gocieze un acord de voinţă în acest sens. Identificarea acestora este o sarcină a iniţiatorilor şi fondatorilor. Sunt consideraţi fondatori persoanele fizice şi persoanele juridice care semnează actul con-stitutiv al cooperativei.174 Legea cere ca, cooperativa, să fie constituită de cel puţin 5 membri fondatori. Numărul lor poate fi însă, evident, oricât de mare. Fondatorii pot fi persoane fizice sau juridice. Ei trebuie să ai-bă capacitatea de a contracta cu discernământ şi să îndeplinească condiţiile specifice care se cer asociaţilor agricole, şi anume să fie

174 Art. 9 din Legea nr. 566/2004.

proprietari de terenuri agricole, să aibă o profesiune legată de activi-tatea agricolă, să locuiască într-o anumită localitate etc. Legea nr. 566/2004 face precizări potrivit cărora nu pot fi fon-datori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost con-damnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, înşelă-ciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pre-cum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de lege175. Restricţiile menţi-onate sunt necesare pentru a preveni fraudarea cooperativei, în dauna asociaţilor ei, de persoane cu preocupări infracţionale, care, preva-lându-se de calitatea de fondatori, ar obţine desemnarea ca adminis-tratori, cenzori sau membri în comitetul de administraţie. Pe de altă parte, calităţile morale ale fondatorilor sunt utile şi necesare în atra-gerea de noi membri. Dacă aceştia vor avea o moralitatea îndoielnică adeziunea de noi membri va fi în pericol. Cu privire la formarea grupului minim de asociaţi, art. 10 din Legea nr. 566/2004 are în vedere situaţia semnării actului constitutiv simultan de toţi membrii fondatori. În practică, găsirea numărului necesar de asociaţi şi negocierea actului de constituire şi a statutului presupune un anumit timp. De obicei, persoana sau persoanele iniţiatoare încep prin a redacta proiectul de act constitutiv şi de statut, având în vedere ca acestea să cuprindă menţiunile prevăzute de lege. Aceste acte le vor înainta pe cale directă sau prin corespondenţă, ca ofertă, persoanelor susceptibile a devenit asociaţi. Cei ce au primit oferta o pot accepta sau pot negocia asupra unor clauze. Actul constitutiv şi statutul se vor definitiva astfel prin acordul tuturor fondatorilor. Acceptarea ofertei, implică nu numai acordul asupra actului constitutiv, ci şi subscrierea la capitalul social. În acest sens, acceptantul va preciza în cuprinsul actului sau într-o cerere adiţională suprafaţa de teren agricol pe care o aduce în folo-sinţa cooperativei, animalele, utilajele şi alte bunuri, inclusiv crean-ţele cu care intră în cooperativă, numărul şi valoarea părţilor sociale ce urmează a fi subscrise, suma pe care o varsă în contul părţilor subscrise etc. Subscrierea capitalului se face atât în numerar, cât şi în natură. Prin subscrierea capitalului social de către fondatori are loc formarea patrimoniului societăţii agricole. Aportul asociaţilor, trecut în patri-moniul cooperativei dă naştere unui drept de creanţă al asociaţilor

175 Art. 16 pct. 4

faţă de cooperativă, sub forma părţilor sociale. Acestea sunt diviziuni de mărime egală ale capitalului social. Mărimea părţilor sociale se stabileşte prin statut, dar, potrivit art. 15 pct. 1 din Legea nr. 566/ 2004, nu poate fi mai mică de 100.000 lei. Fiecare asociat va putea deţine una sau mai multe părţi sociale, după cum stabileşte statutul. Capitalul social va cuprinde, deci, suma părţilor sociale atribu-ite în schimbul subscripţiei în numerar la care se adaugă părţile soci-ale atribuite în schimbul aportului în natură. Sub aspectul mărimii, capitalul social poate fi oricât de mare, legiuitorul limitând numai valoarea minimă a acestuia. Ea rezultă din numărul minim de asoci-aţi, înmulţit cu valoarea minimă a unei părţi sociale. Calculul condu-ce la o valoare minimă a capitalului social de 5.000.000 lei pentru cooperativele de gradul 1 şi minim 100.000.000 lei pentru cooperati-vele de gradul 2. Deoarece cooperativa agricolă este o societate cu capital variabil, ea poate anunţa subscrierea unui capital oricât de mare, în raport cu natura activităţii ce o va realiza şi se va putea con-stitui înainte ca acest capital să fie integral subscris aşa cum se cere, de exemplu, societăţii pe acţiuni. Acest lucru este posibil, întrucât terţii sunt preveniţi că cooperativa agricolă este o societate cu capital variabil şi pot controla realitatea vărsămintelor şi capitalul existent prin examinarea actului constitutiv şi a listelor asociaţilor.176

Subscrierea se face direct prin actul constitutiv, în care se va arăta numele, prenumele şi domiciliul asociatului, valoarea părţilor subscrise şi vărsate, felul răspunderii.177 În acest fel, subscripţia devine neîndoielnică şi valabilă din punct de vedere juridic. Subscrierea trebuie să fie pură şi simplă, neafectată de o moda-litate, termen sau condiţie. Această cerinţă se justifică prin aceea că modalitatea nefiind supusă publicităţii este inoperantă faţă de terţi.178 Pentru a asigura cooperativei în constituire anumite resurse, o parte a capitalului subscris, stabilită prin statut, se depune, în nume-rar, în contul cooperativei, prin vărsământ efectuat în momentul sub-scrierii. Vărsământul trebuie făcut în numerar. El se dovedeşte cu re-cipisa de consemnare a sumei în contul societăţii în formare sau în contul reprezentantului fondatorilor însărcinat cu urmărirea vărsă-

176 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.52177 Art. 11 lit. c şi  d din Legea nr. 36/1991. 178 C. C. Zamfirescu, op. cit., p.53.

mintelor efectuate. Vărsământul trebuie făcut cu titlul real, concomitent cu subscri-erea sau, cel mai târziu, până la autentificarea actului constitutiv şi a statului. Asupra vărsământului nu se admite nici o prelevare. La con-stituirea societăţii, vărsământul se ridică de reprezentanţii fondatori-lor sau de administratori şi se depune la casa cooperativei sau în con-tul bancar al acesteia. Dacă cooperativa nu se constituie, sumele văr-sate vor fi ridicate de cei ce le-au depus. În situaţia în care subscrierea s-a făcut pe un proiect de statut fondatorii pot fi convocaţi în adunarea de constituire care va da forma definitivă actului de constituire şi statutului care vor fi semnate cu acest prilej, va verifica realitatea vărsămintelor efectuate şi va numi reprezentanţii şi administratorii cooperativei. În cadrul acestei adunări, fiecare asociat are drept la un vot, iar hotărârile se vor lua cu majoritatea absolută de voturi. Deşi adunarea de constituire nu este prevăzută în Legea nr. 566/2004 ca element al procedurii de constituire, nimic nu se opune ca ea să se desfăşoare.

c). Autentificarea actului de constituire şi a statutului Potrivit legii, actul de constituire şi statutul trebuie să fie auten-tificate la notar.179 Autentificarea acestor acte este destinată a înde-plini mai multe funcţiuni. Astfel, autentificarea este utilă în primul rând judecătoriei, care pentru a putea dispune înregistrarea coopera-tivei face o examinare amănunţită a acestor documente spre a veri-fica conformitatea lor cu prevederile legii şi, ca urmare, trebuie să dispună de garanţii că documentele ce i se prezintă sunt documentele emanate de voinţa fondatorilor şi nu altele. Autentificarea urmăreşte, pe de altă parte, a conferi acestor acte, în viitor, o putere doveditoare sporită. În sfârşit, autentificarea oferă o garanţie că formalităţile de publicitate vor prezenta corect conţinutul lor, fără al vicia. Aceste funcţiuni sunt posibile datorită procedurii de autenti-ficare şi efectelor sale. Astfel, notarul, în vederea autentificării, exe-cută o serie de operaţiuni care urmăresc a stabili dacă înscrisul cores-punde scopului urmărit de părţi, dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege, dacă se verifică identitatea părţilor sau a reprezentanţilor şi

179 Art. 7 din Legea nr. 36/1991.

legalita-tea împuternicirii acestora, existenţa capacităţii juridice a părţilor şi dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege. Urmare a acestor proceduri, forţa probantă a actului autentificat este sporită. Cu privire la autentificarea menţionată, legea cere ca actul de constituire să fie semnat de fondatori, iar semnăturile acestora şi îm-puternicirea dată persoanelor însărcinate cu îndeplinirea formalităţi-lor de constituire să fie legalizate de primăria localităţii în care se a-flă sediul viitoarei cooperative. Actul de constituire semnat, semnă-turile şi împuternicirile legalizate şi statutul se prezintă pentru autentificare notarului de către împuterniciţii fondatorilor.180

d). Obţinerea personalităţii juridice

Societăţile agricole dobândesc personalitatea juridică prin procedura înscrierii lor în registrul comerţului. Înscrierea în registru este precedată de verificarea efectuată de organele judecătoreşti asupra actului de constituire şi a statutului pentru a stabili dacă au fost respectate condiţiile cerute de lege pentru ca cooperativa agri--colă să ia fiinţă.181 Preşedintele judecătoriei sau judecătorul desemnat va examina actul de constituire şi statutul şi, dacă acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 566/2004, va dispune, prin încheie-re, înregistrea cooperativei agricole în registrul comerţului. În caz contrar, prin încheiere se va dispune neînregistrarea cooperativei. De la data înregistării, cooperativa agricolă dobândeşte personalitate juridică.182

e). Îndeplinirea formalităţilor de publicitate

Legea cere ca la constituirea societăţii să fie îndeplinite câteva formalităţi de publicitate. Una dintre ele este afişarea încheierii jude-cătorului delegat la sediul acesteia şi al primăriei. De la data afişării, constituirea cooperativei devine publică şi opozabilă tuturor, sub re-zerva îndeplinirii înregistrării cooperativei în registrul comerţului. Încheierea privind înscrierea cooperativei se publică şi în Monitorul Oficial.

180 Art. 10 din Legea nr. 36/1991.181 Art. 15 din Legea nr. 36/1991.182 Art. 14 pct. 3 din Legea nr. 566/2004.

Înregistrarea cooperativei în registrul comerţului presupune în-scrierea în acesta a datelor privind: firma, obiectul şi sediul, felul şi limitele răspunderii asociaţilor, mărimea părţilor sociale, modul şi perioada în care se efectuează vărsămintele, numărul administrato-rilor şi clauzele din statut care limitează puterile lor, precum şi dispo-ziţiile referitoare la obligarea cooperativei prin semnătura socială, numele şi prenumele administratorilor, precum şi numele şi prenu-mele celor care au semnătura socială, durata cooperativei.

f). Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor

Potrivit legii, cooperativele agricole pot înfiinţa una sau mai multe sucursale sau filiale în orice localitate. În acest scop, este nece-sară hotărârea adunării generale şi înscrierea lor în registrul comerţu-lui. Procedura înscrierii acestora este asemănătoare procedurii înre-gistrării cooperativei agricole.

7.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat despre: - Cooperativa agricolă

7.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor1. Definiţi şi caracterizaţi actul de constituire a cooperativei agricole2. Rezumaţi condiţiile de valabilitate ale actului de constituire a cooperativei agricole3. Precizaţi cuprinsul actului de constituire al cooperativei agricole4. Rezumaţi cuprinsul statutului cooperativei agricole5. Descrieţi procedura de constituire a cooperativei agricole6. Rezumaţi procedura obţinerii personalităţii juridice a cooperativei agricole7. Rezumaţi procedura înfiinţării sucursalelor şi filialelor coopera-tivei agricole

R: 1.vezi 4.1.1. 4. vezi 4.1.4. 7. vezi 4.1.5. 2.vezi 4.1.2. 5. vezi 4.1.5. 3.vezi 4.1.3. 6. vezi 4.1.5.

Unitatea de învăţare 8Asigurări în agriculturăCalitatea produselor agricole Agricultura ecologică

8.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Asigurări în agricultură- Calitatea produselor agricole - Agricultura ecologică

8.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească asigurările in agricultură- Să rezume condiţiile pentru asigurarea facultativă a culturilor agricole şi a rodului viilor- Să rezume condiţiile pentru asigurarea facultativă a pădurilor- Să rezume condiţiile pentru asigurarea facultativă a animalelor- Să explice noţiunea standardizării produselor agricole- Să rezume funcţiile standardizării produselor agricole- Să precizeze obiectivele standardizării- Să rezume istoricul agriculturii ecologice- Să rezume obiectivele agriculturii ecologice.- Să rezume avantajele agriculturii ecologice - Să rezume dezavantajele  agr icultur ii  ecologice

8.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare

este: - 3 ore

8.4. Conţinutul unităţii de învăţare 8Asigurări în agriculturăCalitatea produselor agricole Agricultura ecologică8.4.1. Precizări Această varietate de asigurare are ca scop protecţia exploataţiilor agricole contra riscurilor specifice domeniului agricol vegetal, cu particularităţi privind:- asigurarea facultativă a culturilor agricole şi a rodului viilor;- asigurarea facultativă a rodului pomilor fructiferi;- asigurarea facultativă a culturilor de legume;- asigurarea facultativă a pădurilor.Asigurătorul se obligă să despăgubească pierderile cantitative produse de riscuri asigurate în perioada derulării asigurării, de la semănat până la recoltare (culturi) respectiv de la înflorit până la recoltare (rodul viilor şi al pomilor fructiferi) şi de la semănat/plantat până la recoltare (legume).

8.4.2. Condiţii privind asigurarea facultativă a culturilor agricole şi a rodului viilor În asigurare pot fi cuprinse culturile de pe terenurile agricole proprietate a persoanelor juridice şi/sau fizice, primite în folosinţă sau luate în arendă de către acestea.Riscuri asigurate: grindină, incendiu (din orice cauză), furtună, ploaie torenţială - efecte directe, prăbuşire/alunecare de teren cultivat, îngheţ timpuriu de toamnă, îngheţ de iarnă, îngheţ târziu de primăvară.În funcţie de opţiunile şi solicitările clienţilor, aria protecţiei prin asigurare poate fi extinsă şi pentru alte riscuri. Se acordă despăgubiri numai pentru pagubele la valoarea producţiei suferite prin pierderi cantitative, cu excepţia culturii de tutun la care se acoperă şi pagubele suferite prin pierderi calitative. În situaţia în care cultura asigurată suferă o daună totală din cauze necuprinse în asigurare, asiguratului i se restituie o parte din primele de asigurare plătite, în funcţie de data la care s-au produs acele cauze.

Asigurarea poate fi încheiată oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul agricol în curs.Prima de asigurare:- se stabileşte pentru anul agricol în curs, indiferent de data încheierii, pe feluri de culturi;- se achită integral sau în rate. Răspunderea asigurătorului începe:- pentru culturile agricole însămânţate, din momentul răsăririi lor;- pentru cultura de tutun din momentul transplantării răsadului în câmp;- pentru viţa de vie din momentul înfloririi. Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării, iar la recoltele a căror recoltă se treieră, răspunderea pentru pagubele produse de incendiu încetează din momentul în care recolta a fost treierată. Cota de primă variază între 2-10% din suma asigurată pe hectar, în funcţie de felul culturii şi de judeţ. În funcţie de mărimea suprafeţei se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă.

8.4.3. Condiţii privind asigurarea facultativă a rodului pomilor fructiferi În asigurare pot fi cuprinse plantaţiile de pe terenurile agricole proprietate a persoanelor juridice şi/sau fizice, primite în folosinţă sau luate în arendă de către acestea. Riscuri asigurate: grindină, incendiu (din orice cauză), furtună, ploaie torenţială - efecte directe, prăbuşire/alunecare de teren cultivat şi îngheţ târziu de primăvară. În funcţie de opţiunile şi solicitările clienţilor, aria protecţiei prin asigurare poate fi extinsă şi pentru alte riscuri. Se acordă despăgubiri numai pentru pagubele la valoarea producţiei suferite prin pierderi cantitative.Asigurarea poate fi încheiată oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul agricol în curs. Prima de asigurare se stabileşte pentru anul agricol în curs, indiferent de data încheierii, pe feluri de specii pomicole asigurate şi se achită integral sau în rate. Răspunderea asigurătorului începe pentru rodul pomilor fructiferi, din momentul înfloririi lor lor.Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării. Cota de primă variază între 6-11% din suma asigurată pe hectar, în funcţie de felul speciei pomicole asigurate şi de judeţ. În funcţie de

mărimea suprafeţei se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă.

8.4.4. Condiţii privind asigurarea facultativă a culturilor de legume În asigurare pot fi cuprinse culturile de pe terenurile agricole proprietate a persoanelor juridice şi/sau fizice, primite în folosinţă sau luate în arendă de către acestea. Riscuri asigurate: grindină, incendiu (din orice cauză), furtună, ploaie torenţială - efecte directe, prăbuşire/alunecare de teren cultivat. În funcţie de opţiunile şi solicitările clienţilor, aria protecţiei prin asigurare poate fi extinsa şi pentru alte riscuri. Se acordă despăgubiri numai pentru pagubele la valoarea producţiei suferite prin pierderi cantitative.Asigurarea poate fi încheiată oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul agricol în curs. Prima de asigurare se stabileşte pentru anul agricol în curs, indiferent de data încheierii, pe feluri de culturi şi se achită integral sau în rate. Răspunderea asigurătorului începe pentru culturile de legume, din momentul sădirii/transplantăriilor; Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării. Cota de primă variază între 2-10% din suma asigurată pe hectar, în funcţie de felul culturii şi de judeţ. În funcţie de mărimea suprafeţei se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă.

8.4.5. Condiţii privind asigurarea facultativă a pădurilor. În asigurare pot fi cuprinse pădurile de pe terenurile proprietate a persoanelor fizice sau juridice, cât şi cele de pe terenurile primite în folosinţă sau luate în arendă de către acestea. Se pot asigura pădurile formate din aceeaşi specie forestieră sau în amestec de mai multe specii forestiere. Riscuri asigurate: incendiu, fulger, explozie, prăbuşire de avioane, furtună, greutatea zăpezii. Se acordă despăgubiri pentru pagubele suferite prin pierderi cantitative şi calitative. Specii forestiere cuprinse în asigurare:1. răşinoase: molid, brad, duglas, larice, pin.2. foioase: fag, stejar, gorun.

3. diverse specii tari: salcâm, paltin, frasin, cireş, nuc.4. diverse specii moi: tei, salcie, plop. Suma la care se face asigurarea pe ha se stabileşte potrivit cererii asiguratului dar nu poate depăşi suma obţinută prin înmulţirea mc/ha specie lemnoasă şi preţul pe mc/specie lemnoasă. Prima de asigurare se stabileşte pentru un an şi se achită integral sau în rate. Asigurarea poate fi încheiată oricând în cursul anului şi este valabilă pentru un an.

8.4.6. Asigurarea facultativă a animalelor183.

A. Precizări Această asigurare facultativă se adresează exploataţiilor agricole specializate în producţia zootehnică şi prezintă particularităţi în ce priveşte: - asigurarea facultativă a animalelor; - asigurarea facultativă a găinilor ouătoare cu vârsta cuprinsă între 20-72 săptămâni, inclusiv. Acoperire: se despăgubesc pierderile de animale ca urmare a bolilor şi/sau accidentelor, în perioada asigurată, până la valoarea reală a pagubei.

B. Condiţii privind asigurarea facultativă a animalelor Asigurarea se încheie pe o perioadă de un an. La cerere, asigura-rea se poate încheia şi pe o perioadă mai mică de un an. Se pot asigura următoarele animale:a) bovine în vârstă de 6 luni sau peste 6 luni;b) cabalinele în vârstă de l an sau peste l an până la 15 ani inclusiv (dacă în cursul perioadei asigurării depăşesc vârsta de 15 ani, rămân mai departe asigurate până la expirarea asigurării);c) porcinele în vârstă de 6 luni sau peste 6 luni (porci, scroafe, vieri); porcinele având o greutate de cel puţin 30 kg indiferent de vârsta lor, aflate în îngrăşătorie, aparţinând persoanelor juridice;d) ovinele şi caprinele, în vârstă de 1 an sau peste un an;e) găini ouătoare cu vârsta cuprinsă între 20 - 72 săptămâni inclusiv.

C. Riscuri asigurate

183. Ib.idem. pg.105,

Asigurarea acoperă daunele produse prin mortalitate ca urmare a: - bolilor infecto-contagioase (la bovine, ovine şi caprine, porcine, cabaline) şi a bolilor parazitare la găini ouătoare. - accidentelor, cum ar fi: - incendiu, explozie, trăznet, acţiunea curentului electric, cutremur de pământ, prăbuşire, alunecare sau surpare de teren, inundaţie, furtună, uragan, viscol, avalanşe de zăpadă, grindină, îngheţ; - atacul animalelor sălbatice sau altor animale, muşcătura şerpilor, înţepătura insectelor veninoase, otrăvirea subită (intoxicaţia) cu ierburi sau cu substanţe toxice ori medicamentoase, umflarea (meteorizaţia acută) din cauza furajelor etc.;

D. Prima de asigurare Prima de asigurare, se stabileşte pentru perioada de asigurare menţionată în contractul de asigurare şi se achită integral sau în rate. Cota de primă variază între 2 şi 14% din sumele asigurate, funcţie de specia de animale şi riscurile asigurate. Se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă, după caz.

8.5. Standardizarea produselor agricole8.5.1. Noţiune Asigurarea şi ridicarea continuă a calităţii produselor constituie scopul principal al activităţii de standardizare într-o economie de pia-ţă. Prescripţiile de calitate, incluse în standarde,contribuie la perfec-ţionarea continuă a proceselor de producţie şi implicit în livrarea u-nor produse de calitate superioară. Standardul, este un document stabilit prin consens, aprobat de un organism recunoscut care prevede, pentru utilizări comune şi re-petate, reguli, prescripţii şi caracteristici referitoare la activităţi sau rezultatele acestora, în scopul obţinerii unui nivel considerat optim de ordine într-un context dat.

Standardul de stat este un document cu caracter de lege prin care se impun norme unitare şi raţionale de producţie (tehnologie, di-mensiuni, calitate, recepţie, clasificare, nomenclaturi etc.), obligatorii în toate ramurile economiei naţionale. Standardele de stat stabilesc

condiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească pro-dusele pentru a putea fi introduse în circulaţie, precum şi metodele pentru determinarea calităţii produselor respective. De asemenea, standardele cuprind prescripţii cu referire la depozitare, ambalare, marcare, transportul produselor etc., iar în cadrul altor standarde se stabileşte terminologia pentru produsele standardizate. Standardele de stat au caracter de lege, iar nerespectarea acestora atrage sancţionarea celor vinovaţi.

Coordonarea şi efectuarea activităţii de standardizare se reali-zează de către Institutul Român de Standardizare, organ de speciali-tate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Institutul Român de Standardizare colaborează cu ministerele şi celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei publice, cu organele de standardizare din alte ţări şi reprezintă România în organizaţiile regionale şi internaţionale de standardizare.

Fiecare standard - după denumirea prescurtată STAS - tratează o problemă separată, iar împreună cu alte standarde se regăsesc într-o anumită grupă ce reprezintă un domeniu de utilizare.

Standardizarea constituie activitatea organizată, sistematică şi permanentă de elaborare şi aplicare a standardului.

Standardizarea este o activitate importantă în economia naţi-onală, o cale principală prin care se asigură coordonarea diferitelor ramuri într-o economie de piaţă, îmbunătăţirea calităţii produselor prin accelerarea aplicării progresului tehnic şi dinamica pieţei, du-când în final la creşterea volumului producţiei.

8.5.2. Funcţiile standardizării

Standardizarea urmăreşte asigurarea următoarelor funcţii:

-ridicarea calităţii produselor pe baza unor realizări performante pe plan naţional şi mondial; -creşterea gradului de competitivitate a produselor pe piaţa internaţională; -reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale şi de manoperă; -promovarea utilizării cu precădere de materiale noi şi

înlocuitori din producţia internă, apte de a substitui materialele scumpe şi deficitare, precum şi valorificarea superioară a materiilor prime secundare (mai ales din producţia agricolă); -extinderea produselor pe clase de calitate şi corelarea prevederilor de calitate din standardele de stat ale produselor finite cu acelea ale materiilor prime, precum şi includerea metodelor de determinare şi verificare a calităţii.

8.5.3. Standardizarea produselor agricole

Standardizarea produselor agricole este o reglementare unitară cu caracter normativ privitoare la condiţiile tehnice minimale pe care trebuie să le îndeplinească produsele agricole, pentru a fi acceptate şi plătite la preţul stabilit de beneficiar. Standardizarea stabileşte indicii de calitate şi abaterile (toleranţele) admisibile, precum şi reguli pen-tru luarea probelor şi utilizarea metodelor de verificare şi determina-re a calităţii produselor agricole. Normele de standardizare sunt sta-bilite diferenţiat în domeniul producţiei agroalimentare, la nivel naţional şi internaţional.

Standardizarea internaţională, condusă şi organizată de Orga-nizaţia Internaţională de Standardizare (I.S.O.), are ca obiect uşura-rea schimburilor de mărfuri şi servicii la nivel mondial. Politica euro-peană în domeniul standardizării se limitează în prezent la următoa-rele cinci condiţii esenţiale: protecţia sănătăţii publice, necesitatea in-formării consumatorilor, loialitatea tranzacţiilor comerciale, necesi-tatea asigurării unui control public, protecţia mediului înconjurător.

Standardele specifice producţiei agroalimentare au în vedere producţia vegetală, animală, industrial-agricolă, producţia alimentară şi mecanizarea agriculturii.

În condiţiile competitivtăţii pe piaţă, standardele devenite ne-corespunzătoare ca rezultat al creşterii exigenţei cumpărătorilor, po-sibilităţilor tehnico-materiale de a obţine produse superioare etc., sunt înlocuite cu altele mai perfecţionate.

Derogările de la standardele de stat se pot da numai de organul care le-a aprobat, la propunerea ministerelor, celorlalte organe cen-trale şi locale interesate. Astfel, standardizarea este o activitate dina-mică prin care se realizează îmbunătăţirea continuă a calităţii produ-

selor.

Pentru standardele din ţara noastră s-a adoptat clasifica-rea alfanumerică . Conform acestei clasificări problemele de stan-dardizare sunt structurate pe sectoare, notate cu câte o literă (A, B, C ... U). Sectoarele sunt împărţite în câte zece grupe, notate cu câte o cifră (de la 0 la 9), iar grupele se împart în zece subgrupe, notate cu o a doua cifră (de la 0 la 9). Drept criteriu de clasificare s-a adoptat do-meniul de producţie şi nu domeniul de aplicare, deoarece un produs poate fi mai uşor de identificat după domeniul de producţie, iar unele produse au mai multe domenii de aplicare.

Sectorul agricultură S cuprinde subgrupele: S0 - generalităţi; S1 - seminţe şi material săditor; S2 - cereale şi leguminoase alimentare; S3 - plante industriale; S4 - produse agricole furajere; S5 - produse horticole şi viticole; S6 - materii prime medicinale; S7 - practici agricole; S8 - animale şi produse animaliere.

Fiecare grupă este împărţită în subgrupe notate cu litera secto-rului şi cifra grupei, care este urmată de o a doua cifră; de exemplu, grupa S2 - grupa cereale şi leguminoase alimentare este împărţită în două subgrupe, şi anume S21 - cereale şi S22 - leguminoase alimen-tare.

Standardizarea prezintă avantaje atât pentru producătorii cât şi pentru consumatorii de mărfuri.

Prin precizarea procesului tehnologic pentru fiecare produs, prin simplificarea, unificarea şi specializarea acestora se influenţează po-zitiv producţia, făcând posibilă specializarea şi perfecţionarea lucră-torilor şi a tehnologiei. De asemenea, se uşurează introducerea tehni-cii noi, se reduce consumul de materii prime, procentul de rebuturi şi deşeuri, micşorând în cele din urmă costul de producţie.

Cumpărătorii şi personalul din sfera circulaţiei produselor pot identifica uşor şi cunoaşte mai bine caracteristicile acestora. Abateri-le calitative pot fi uşor sesizate iar producătorul poate fi făcut răs-punzător mult mai uşor.

Standardizarea favorizează accelerarea mecanismului de vân-zare-cumpărare pe piaţa internă şi externă, deoarece în STAS calita-

tea produselor este complet definită, iar beneficiarul este asigurat că ea va fi respectată.

8.5.4. Obiectivele standardizării

Standardizarea urmăreşte următoarele obiective:

-simplificarea tipurilor de produse prin eliminarea celor inutile şi eventual prin crearea unor tipuri corespunzătoare scopului pentru care au fost create; -simplificarea elaborării tipurilor noi de produse, ce are ca obiectiv uşurarea trecerii la producerea în serie şi ca urmare o mai bună valorificare a produsului; -unificarea dimensiunilor produselor de acelaşi fel, care au ca scop identificarea dimensiunilor; -reglementarea calităţii produselor, având ca scop eliminarea celor de calitate necorespunzătoare, în stabilirea caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice, obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească.

Pentru produsele nestandardizate se utilizează, potrivit legis-laţiei în vigoare, normele interne. Acestea reprezintă acte normative care reglementează caracteristicile unor produse fiind în multe cazuri precursoare ale standardelor, de care vor fi înlocuite după o experi-mentare mai îndelungată. Uneori normele interne completează stan-dardele existente sau reglementează producerea unui sortiment larg de mărfuri, cu aceeaşi întrebuinţare, dar diferenţiate ca formă, dimensiune, calitate, cost etc.

Într-un mod sintetic norma internă cuprinde elementele mai importante dintr-un standard (referitoare la tehnologie, indici de calitate etc.) şi urmăreşte acelaşi scop, dar are o arie de aplicare mai restrânsă. Normele interne nu au caracter de lege şi nu sunt unitare. Respectarea însă a tuturor prescripţiilor înscrise în norma internă este obligatorie, iar abaterile constatate sunt sancţionate de către organele însărcinate cu controlul respectării lor, în acelaşi mod în care se sancţionează nerespectarea standardelor. Derogările pentru normele interne (tehnice) de ramură se pot acorda în mod excepţional şi pe timp limitat de către ministerul coordonator sau organul central coordonator de ramură, cu avizul Institutului Român de

Standardizare.

8.5.5. Certificatele de omologare

Necesitatea stringentă a retehnologizării în actuala etapă de restructurare a sectorului agricol şi industriei agroalimentare impune introducerea în producţie a noilor soiuri sau hibrizi alături de tehno-logiile de prelucrare în industria alimentară. Dar introducerea aces-tora pe teritoriul ţării noastre, precum şi scoaterea din producţie, re-vine organelor abilitate din subordinea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Această comisie împreună cu Academia de ştiinţe Agricole şi Silvice organizează examinarea soiurilor şi hibrizilor în condiţii experimentale şi de producţie pe baza rezultatelor obţinute, bine fundamentate economic şi tehnic, care propune MAA omologa-rea şi autorizarea pentru introducerea în cultură, precum şi ponderea acestora în structura culturii pentru fiecare specie şi a tehnologiilor agroalimentare.

Omologarea constituie momentul adoptării deciziei de intro-ducere în producţie a unui nou produs agricol sau agroalimentar şi coincide cu identificarea însuşirilor calitative ale produselor, a teh-nologiilor agricole de producţie sau ale sectorului industriei alimen-tare, a preţurilor informative, a volumului de mărfuri ce urmează a se produce etc. Chiar dacă producătorul deţine rolul major în omolo-garea produselor noi, participarea reprezentanţilor comerţului devine utilă şi necesară mai ales în cazul mărfurilor agroalimentare com-plexe sau cu un sortiment bogat.

Omologarea finală se realizează de fapt atunci când mărfurile agroalimentare se contractează pentru a fi produse pe piaţă. Ca atare pentru noile soiuri de plante, tehnologii agricole şi de industrie ali-mentară se întocmesc certificate de omologare, adică acte oficiale prin care se confirmă calitatea unor produse noi, şi care sunt intro-duse recent în procesul de producţie. Ele preced normele interne sau standardele.

8.5.6. Sistemele de control prin HACCP

În actuala etapă de tranziţie în orice activitate se impune o formă perfecţionată a controlului efectuat prin metoda de Analiză a

riscului prin puncte critice de control ( HACCP). Aceasta reprezintă un sistem prin care se identifică, evaluează şi controlează pericolele care sunt semnificative pentru securitatea alimentară. În cadrul aces-tui sistem sunt delimitate toate regulile de bază ale inspecţiei speci-fice, ale autocontrolului pe profil, aplicat de-a-lungul întregii filiere agroalimentare. Se identifică riscurile specifice ( fizice, chimice, bio-logice ) probabile, din fiecare fază de fabricaţie, depozitare sau dis-tribuţie şi se stabilesc mijloacele de control ale acestora şi măsurile de prevenire a lor.

Metodica sistematică a acestei metode urmăreşte ţinerea sub control a punctelor critice dintr-o întreprindere cu scopul obţinerii de produse lipsite de nocivitate pentru consumator. În aplicarea sistemu-lui HACCP este necesară întocmirea unui plan adecvat profilului şi structurii întreprinderii care trebuie transpus asupra procesului în ca-uză. Planul HACCP este un document scris care se bazează pe anu-mite principii de urmat pentru ţinerea sub control şi corectarea suc-cesiv-continuă ( din mers ) a proceselor de obţinere a unui produs.

În lucrările de specialitate la nivel naţional şi internaţional s-au elaborat ghiduri cu metode practice de siguranţă a alimentelor bazate pe conceptul HACCP. Unităţile din sectorul alimentar, conform actelor normative din România trebuie să identifice activităţile care sunt determinante pentru securitatea alimentară şi trebuie să garan-teze ca procedurile de securitate corespunzătoare să fie stabilite, im-plementate, menţinute şi revizuite pe baza principiilor utilizate în sistemul de analiză a riscurilor şi punctelor critice de control, abre-viat HACCP.

Viziunea acestei metode conturează un sistem de tehnologii agroalimentare cu bune practici, orientate în obţinerea în cantităţi mari a unor produse agricole/agroalimentare igienice, pentru colectivităţile de consumatori, cu respectarea în totalitate a verigilor tehnologice şi a practicilor tradiţionale modernizate.

Controlul pe flux tehnologic al produsului-aliment a fost introdus de PAC, iar fluxul lipsei de risc încadrează comportamentul actual al producătorilor şi consumatorilor. În schiţa redată printr-o etapă de fi-nalizare sunt prezentate constatări, măsuri, termene, responsabilităţi, verificări, supraveghere, elemente care reprezintă o analiză monito-

rizată riscului specifică acestei metode. Etapele în procesul de certi-ficare al sistemului HACCP sun reprezentate prin: iniţiere proces de certificare, evaluarea iniţială, evaluarea sistemului HACCP, evalu-area dosarului de certificare, acordarea certificatului pentru sistemul HACCP, supravegherea, reînoirea certificării.

8.6. Agricultura ecologică184

8.6.1. Scurt istoric.          Agricultura ecologică, în toate curentele sale, propune actua­lizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea lor cu metodele moderne. în scopul menţinerii şi creşterii potenţia­lului productiv natural al solului.           Au existat trei mari curente care şi­au lăsat amprenta în agri­cultura ecologică de azi:                ­ Rudolf Steiner şi agricultura bio­dinamică. In anul 1924 filozoful austriac Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile '"agriculturii biodinamice".Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi pentru agricultură, propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de diversitatea "comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale acestora.         Este primul om care a intuit noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.               ­ Sir A. Howard şi agricultura organică.  Sir A. Howard a lucrat timp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării problemei alimen­tare. El a . reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a încercat să generalizeze agricultura taraneasca în Anglia, începând încă din anii 1940­1945, iar în concepţia sa fertilizarea organică a so­lului, puţin costisitoare, este singura capabilă să întreţină capacitatile 

184 Agricultura ecologică,http://www.madr.ro/pages  

de productie ale solului.         A.Howard este la originea mişcării anglo­saxone de agricultură organică şi a "ASOCIAţIEI SOLULUI”. El a preconizat compostarea materiei organice pe platforme, procedeul ÎNDORE descris în lucra­rea sa "Testament agricol", şi care influenţează creşterea rezistenţei culturilor la paraziţi numai fertilizând solul cu acest compost.               ­Rush­Muller şi agricultura biologică.  În plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără a afecta poten­ţialul productiv al agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse reciclabile. Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu trebuie încorporată decât după fermentare.           În 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricul­tură biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda Rush­Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează "Cooperativa Muller"'. Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia şi Austria. Anterior au fost prezentate trei curente privitoare la un alt fel de agricultură decât cea intensiv industrializată practicată curent pe suprafeţele cele mai mari.           Aceste trei curente, au condus la trei noţiuni şi la trei tehnolo­gii agricole, respectiv :          ­ agricultura biodinamică ­ (R. Steiner) ­ ce presupune înlocui­rea îngrăşămintelor minerale cu compostul de gunoi de grajd, produs pe cale aerobă, şi propune tratamente cu preparare biodina­mizatoare care ridică nivelul fertilităţii solului, asigură recolte agricole corelate cu starea soiului şi cu climatul, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi dăunători şi nu strică echilibrul ecologic;         ­ agricultura organică (sir A. Howard) ­ practicată in Anglia şi S.U.A.­ se bazează pe fertilizarea solului cu composturi organice, in­clusiv cu dejecţii animaliere sau reziduuri urbane;         ­ agricultura biologică ­ (Rush­Muller) ­ presupune păstrarea materiei organice la suprafaţa solului,care nu trebuie încorporată decât după fermentare, iar cu ajutorul microorganismelor se menţine un nivel corespunzător de humus.

           Cele trei denumiri se raportează Ia o agricultură alternativă, care refuză în esenţă chimizarea, fiind opusă agriculturii intensiv­industrială. Existenţa numeroaselor concepte privitoare la denumirea agriculturii alternative au dus la unele controverse şi în final nu s­a stabilit încă o denumire acceptată de specialiştii în domeniu, pentru condiţiile din ţara noastră. Measnicov M. (1999) încearcă să prezinte semnificaţia corectă a termenilor utilizaţi, conform Micului Dicţionar Enciclopedic (1972) şi din Dicţionarul Limbii Române Contemporane (1980).               Conform definiţiei, dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura FAO (Food şi Agriculture   organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în "Codul Alimentarius", agricultura ecologică reprezintă un "sistem integral de gestionare a procesului de producţie, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Agricultura ecologică pune accent pe folosirea unor practici de gestionare corespunzătoare, in loc de introducerea unor produse fabricate afar  din ferma respectivă şi iaǎ  in consideraţie şi faptul c  particularit ţile fiec rei regiuni în parteǎ ǎ ǎ  necesită sisteme, bine adaptate specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi mecanice in loc de folosire a materialelor sintetice pentru anumite operaţii in cadrul sistemului. "Agricultura biologică respectă reguli stricte, stabilite prin normele legislative.               Ca orice marcă comercială, care garantează o mai înaltă calitate şi originea produselor, agricultura biologică este strâns legată de respectarea unor reguli stricte de producţie, stabilite prin anumite norme legislative agricultura biologică trebuie controlată şi certificată. In scopul a garanta consumătorului respectarea regulilor de producţie stabilite.               Agricultura ecologică este o metodă de producţie care ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate disciplinele agronomice, răspunzând preocupărilor sociale fi ale mediului înconjurător, fumizăndu­se consumatorilor produse de calitate chiar şi în ţările mai sărace.              Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a 

proteja biosfera şi resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodeie de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a buruienilor.          Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să  se ţină seama de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându­se   la   realităţile   socio­economice   dar   şi   la   metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă  a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.                 Principiile pe care este fondată  agricultura ecologică  sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale.             Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare şi de reflexie. Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru,   necesitând  deci   locuri   noi   de  muncă,   şi  menţine   ţăranii   la munca câmpului, aspect important într­o perioadă de şomaj, pe de o parte şi exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.         Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu   rezultate   care   au   la   bază   date   ştiinţifice   ce   creează   o   nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse  în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.             Relaţia AGRICULTURĂ ­ ALIMENTAŢIE ­ SĂNĂTATE este   din   ce   în   ce   mai   evidentă,   deoarece   în   mare   parte  „bolile civilizaţiei"  sunt puse pe seama unei alimentaţii necorespunzătoare calitativ,   urmare   a   exceselor   de   utilizare   a   chimizării   în   cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa produselor  ,bio"  este din ce mai căutată şi mai apreciată.                Agricultura   ecologică   este   considerată   ca  fiind   singura alternativă  pentru   mileniul   trei.   Europa   şi   în   special   statele occidentale,  au  început sâ­şi  organizeze această  activitate  încă  din anii   1935­1940,   dar   primele   semne   de   recunoaştere   a   activităţii productive   şi   comerciale   datează   din   anul   1980,   când   agricultura ecologică   este   recunoscută   atât   de  piaţă,   cât   şi   de   către   guverne, 

organisme naţionale  şi   internaţionale.  După  anul  1990 dezvoltarea devine   spectaculoasă,   astfel   ca   la   nivelul   anului   1997   agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44% din suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 1999 să ajungă la 2,1% din total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări  ca   Italia,  Australia.  Spania.  Marea Britanie.  Germania.  Franţa etc.               Statistici   recente  publicate  de  SOEL ­  SURVEY (2004), INFOAM, EUROSTAT, şi USDA arată că agricultura ecologică este în   plină   ascensiune,   practicându­se   în   peste   100   de   ţări   din   5 continente, dar inclusiv reuşite şi preocupări în multe alte ţări.         În 2003, numarul cel mai mare de ferme ecologice era în Italia ( 56,4 mii hectare), Turcia ( 18,4 mii hectare), si Austria ( 18,3 mii hectare), iar procentul cel mai mare de ferme ecologice din numarul total   de   ferme   era   în   Liechtenstein   (   28%),  Elvetia   (   10,2   %)   si Austria ( 9,3 %).          În majoritatea ţărilor producătoare există organisme naţionale care protejează şi controlează producţia       „ecologică". În 1972 s­a constituit   Federaţia   Internaţională   a   Mişcărilor   de   Agricultură Organică   (I.F.O.A.M.­înternational   Federation   of   Organic Agriculture Movements)  cu sediul în Germania care grupează peste 500 de organizaţii de agricultură ecologică şi peste 80 de ţări.      I.F.O.A.M.   organizează   manifestări   ştiinţifice,   simpozioane, congrese   mondiale,   editează   lucrări   ştiinţifice   şi   de   popularizare, adoptă la Congresele mondiale ..Caietul de sarcini cadru" important în   unificarea   mişcărilor   de   agricultură   biologică,   unde   orice   ţară poate interveni, corecta sau substitui unele prevederi.     Principiul  de bază  al  agriculturii  ecologice este  ,,de a dezvolta agricultura ca un organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează   în  natură   şi   constituie  o   alternativă   la   intensivizare   la specializare şi la dependenţă faţă de utilizarea produşilor chimici".

8.6.2. Obiectivele agriculturii ecologice.

         Obiectivele agriculturii ecologice sunt:          ­să realizeze produse agricole de înaltă calitate nutritivă şi în condiţii eficiente;

          ­să dezvolte şi să întărească sistemele vii pe parcursul ciclurilor de producţie;          ­să menţină şi să amelioreze fertilitatea solului pe termen lung;          ­să evite  toate formele de poluare care pot rezulta din practica agricolă;        ­să permită agricultorilor o remunerare justă ca satisfacţie a muncii lor şi un mediu de lucru sigur şi  sănătos.         ­s  promoveze şi diversifice ciclurile biologice în cadrulǎ  sistemelor agrare, respectând micro­           organismele,flora şi fauna solului, culturile şi creşterea animalelor;           ­să menţină  şi să amelioreze fertilitatea solurilor pe termen lung;           ­să utilizeze atât cât se poate resursele naturale si reciclabile la nivel local;           ­să puna la punct sisteme agricole cât mai autosuficiente, în ceea ce priveste materia organică           ­ să asigure tuturor animalelor conditii de viaţa cât mai puţin contrarii aspectelor fundamentale ale comportamentului lor natural;           ­ să menţina diversitatea genetica a sistemelor agricole, a mediului lor, inclusiv protecţia plantelor si a animalelor salbatice;           ­ să ţina cont de impactul tehnicilor culturale asupra mediu­lui si a relaţiilor sociale.    I.F.O.A.M.­ înglobând toate cele trei curente ale agriculturii ecologice   prezintă   în   caietul   de   sarcini   elemente   specifice tuturor. Ele nu se contrazic ci  se completează  având la bază aceleaşi   principii,   dar  mai   ales   aceleaşi   obiective  nobile   ale „menţinerii   sănătăţii   pământului,   plantelor,   animalelor   şi omului".

8.6.3. Avantajele agriculturii ecologice       Aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin contaminate.  Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai   bună   în   principal   prin   faptul   că   nu   se   mai   utilizează produse chimice care se pulverizează.

         Prezenta  pesticidelor   în  apa  potabilă   a  devenit  o problemă   din   ce   în   ce   mai   mare,   agricultura conven ţională   f iind   pr incipala   sursa   de   contaminare a apei cu nitra ţ i,  nitr it i,  bacter ii,  pesticide.      Neutilizarea   pesticidelor   determin ă   un   r isc   mai mic  de  contaminare  a  produselor  agricole.  Produsele agricole   sunt   produse   sănătoase,   sigure   pentru   con­sumul uman si animal.

               Condiţii sigure de muncă pentru agricultori. Agricultor i i care  practică  agr icultura  ecologică   sunt  expuş i  mai  pu ţ in r iscului   contaminăr ii   cu   pesticide.   Este   cunoscut   faptul că   mul ţ i   agr icultor i   mor   anual   sau   reprezint ă   diverse afec ţ iuni   grave,   acestea   f i ind   cauzate   de   util izarea pest icidelor.         Biodiversitate. Scăderea biodiversităţ ii  în sistemele agricole conven ţionale are următoarele cauze: specializarea, intensif icarea, l ipsa fermelor mixte, lipsa terenurilor necultivate,  folosirea pesticidelor (insecticide, erbicidde,  fungicide).  Utilizarea pesti­cidelor reprezintă  un pericol atât  pentru plante,  pen­tru animale,  cât ş i pentru om, Pesticidele amenin ţă existenta anumitor specii sălbatice de plante ş i ani­male, cu implica ţ ii  deosebite de­a lungul lan ţului trof ic. Pr in utilizarea pesticidelor se reduc conside­rabil sursele de hrană  pentru pasăr i.  În fermele eco­logice se observă  o creş tere a numărului ş i a specii­lor de pasăr i.

           Rota ţia cultur ilor practicată   în fermele ecologice men ţ ine   durabili tatea   solului,   determină   un   număr mai   mic   de   probleme   cauzate   de   boli,   d ăunător i   si buruieni.Agricultura   ecologică   contr ibuie   la   reali­zarea  unui  peisaj  mult  mai  var iat   ş i   asigură   o  biodi­versitate mai mare.          Sol   fertil   şi   sănătos.  Agricultura   conven ţională   a determinat scăderea con ţinutului de mater ie  organică din   sol   ş i   acumularea  de   compuş i   toxici.   În  practica ecologică   fer tili tatea   ş i   sănă tatea   solului   sunt men ţ inute   pr in   metode   biologice,   precum:   rota ţ ia cultur ilor,Lucrăr i   manuale,   prăş it,   compostare, mulcire   pr in   folosirea   ongrasamintelor   organice   se măreş te   ş i   se   men ţine   procentul   de  mater ie   organica a solului.     Reducerea pierderilor de elemente nutritive prin levigare.  Neutilizarea   îngrăşămintelor   chimice   ş i   apor tul   de îngrăşăminte   organice   reduc   r iscul   spălăr ii substan ţelor   nutr itive,   o   problema   în   multe   ţăr i   ş i   o amenin ţare pentru apa potabilă .

      Reducerea   eroziunii   solului.  Eroziunea   solului   este determinată   ş i   de   scăderea   con ţinutului   de   mater ie organică   a   solului   care   se   realizează   în   agr icultura conven ţională   pr in   util izarea   îngrăşămintelor chimice   de   sinteză ,   acestea   determinând   ş i distrugerea   structur ii   solului.   Ameliorarea   structur ii solului   cât   ş i   reducerea   eroziunii   se   poate   realiza pr in  men ţ inerea   terenului  acoperit  cât  mai  mult   timp posibil,   f ie   pr in   mulcire,   f ie   pr in   cultivarea   unor cultur i de acoper ire.        Utilizarea eficienta a apei.  Ameliorarea solului pr in creş terea con ţinutului  în mater ie organică  ş i  îmbu­nătăţ irea structur ii acestuia,  precum  ş i o mai buna 

acoperire pr in mulcire sau pr in cultur i acoperitoare duc la reducerea consumului de apă  în agricultura ecologică ,  con ţinutul r idicat al solului  în mater ie organică  în sistemele de agr icultură  ecologică  duce la o mai bună  reţinere ş i conservare a apei  în sol, ceea ce are ca efect reducerea cheltuieli lor cu ir iga­rea.        Calitatea nutritivă a produselor ecologice. Produsele ecologice se caracter izează  pr intr­un con ţinut mai r idicat  în substan ţă  uscată ,  respectiv  în aminoacizi, vitamine, sărur i minereale,  oligoelemente. Produsele agroalimentare ecologice sunt l ipsite de metale grele.           Protecţia mediului înconjurator. gricultura ecologica urmăreş te păstrarea nealterată  a mediului pr in folo­sirea  îngrăşămintelor organice ş i a celor minerale mai pu ţin solubile,  a composturilor, a  îngrăşămin­telor verzi, a preparatelor vegetale.  Folosirea pes­tieidelor este interzisă ,  f iind permise doar produsele ce nu dăunează  plantelor, bazate pe sărur i minerale simple sau extracte de plante.        Agricultura   ecologică   minimizează   problemele globale   de   mediu,   precum:   ploaia   acidă ,   incalzirea globală ,   reducerea   biodiversităţii,   deşer tif icarea. Agricultura   ecologică   reduce   emisia   de   gaze răspunzătoare   de   efectul   de   sera   (C0 2 ,   metan,   oxizi de   azot).  Emisia   de   C0 2   într­un   sistem  ecologic   este mai   mică   cu   40­60%   la   nivelul   unui   hectar   decât într­un sistem de agricultură   conven ţională .  Emisiile de   oxizi   de   azot   sunt   mai   mici   dator it ă   neutralizăr ii îngrăşămintelor   chimice   cu   azot.   Metanul   este   emis în  cantitate  mai  mica  deoarece  densitatea  animalelor în fermele zootehnice este redusă .

       Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile.  Agricultura ecologică  este bazată  pe practici care necesita multă  muncă  manualaă .  Aceiaş i cantitate de alimente poate f i produsa  în agricultura ecologica cu 19% mai pu ţ ină  energie comparativ cu sistemul de agr icultură  conven ţională .  Produsele agr icole ecolo­gice parcurg o distan ţă  mai mică  de la producător la consumator, f iind preferate  în stare proasptă  ş i ne­prelucrate.       Reducerea riscurilor agricultorilor. Terenurile agricole cultivate   în   sistem   ecologic   rezistă   mai   bine   la intemper iile   climatice,   plantele   prezent ând   o toleran ţă   mai   mare   la   factor ii   climatici   restr ictivi (seceta,  ploi abundente).          Protejarea generaţiilor viitoare. Copii sunt expuş i mai mult decât  adul ţ ii  la efectul nociv al  pestieidelor folosite  în agricultura conven ţională .  Folosirea produselor agroalimentare ecologice  în alimenta ţia copiilor va avea un efect pozitiv asupra dezvolt ăr ii acestora.           Economice. Piaţa produselor agricole ecologice este  în plină  expansiune,  în special  în  ţăr ile industr i­alizate.  Cerer ile tot mai mari de produse agricole ecologicce din par tea consumatorilor determin ă  pe mulţ i fermieri să   treacă   la practici ecologice. Agricultura ecologică  poate constitui o sursă  de profit pentru micii  fermier i,  pentru fermele de tip familial.

8.6.4.  Dezavantajele   agriculturii  ecologice             Nivel sc zut al randamentelor. ǎ  În agr icultura ecologica productii le pe unitatea de suprafata sunt mai scazute comparativ cu sistemele agricole con­

ventionale.  Sc derea randamentelor se  înregistreazaǎ  mai ales  în per ioada de conversie de la agricultura conventionala catre agr icultura ecologica, f iind ne­cesar un timp pâna ce la nivelul ecosistemului agri­col se restabileste un echilibru ecologic,  dupa care nivelul productiilor se stabilizeaza.            Pretul de valorif icare al produselor agricole  ecologice este mai ridicat decât cel al produselor  conven ţ ionale.  Tehnicile specif ice de productie uti­lizate  în sistemele de agricultura ecologica la care se adauga productiile ceva mai mici decâ t  în sistemele conventionale fac ca pretul de productie sa f ie ceva mai r idicat. Ca atare, daca  în tar ile dezvoltate aces­tea sunt accesibile majoritatii populatiei,   în tar ile mai putin dezvoltate,  unde  înca este impor tant as­pectul cantitativ al  alimentatiei,  produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori  cu posi­bili ţă ti  f inanciare peste medie populatiei.         Produsele ecologice sunt adeseori susceptate  a  f i  toxice.  Ca urmare a unei tehnologii  def icitare de­a lungul procesului de productie, dar si al conservarii ş i păstrăr i i produselor agricole cu pr ivire la comba­terea bolilor, consumatorii  sunt pusi  în situatia de a alege  între posibili tatea prezen ţei micotoxinelor  în produsele ecologice ş i prezen ţa reziduur ilor de pes­ticide  în produsele agr icole rezultate  în sistemele de agricultura conventionala.         Caracteristici organo­leptice (aspect,  gust) une­ori def icitare la unele produse agricole. Exista posi­bilitatea ca unele produse ecologice,  ca urmare a ne­utilizar ii de produse chimice de combatere a bolilor ş i dăunător ilor, a regulator ilor de crestere  ş i a altor substante chimice, sa aiba un aspect comercial def i­

citar ( ex. fructe mai mici,  cu pete pe ele etc.),  dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de va­loarea nutr itiva si biologica a acestor produse.          Prezen ţa produselor ecologice  false pe pia ţa .  

Anumiti  comercianti sunt atraş i de pre ţul ş i prof itul mare al  produselor ecologice si comercializeaza pro­duse agr icole conventionale ca f iind produse ecolo­gice.         Controlul si procesul de certif icare trebuie sa f ie  ameliorat.  Pentru ca produsele ecologice sa f ie co­mercializate pe piata sub aceasta formă ,  acestea tre­buie sa f ie controlate si ver if icate de c ătre labora­toare autor izate.  Aceste laboratoare trebuie sa f ie accesibile producatorilor agr icoli,  atâ t ca timp ş i spatiu, câ t si din punct de vedere f inanciar. De exemplu, produsele ecologice ob ţ inute  în România sunt tr imise pentru control unor laboratoare din alte ţăr i,  aceasta ca urmare a neexistentei  încă  a unor astfel de laboratoare autor izate la noi  în  ţară .           Lipsa sistemelor de cercetare ş i extensie pentru  agricultură  ecologic .  ǎ Chiar daca s­au făcut unele progrese  în ceea ce pr iveş te cercetarea ş i extensia cu pr ivire la agricultura ecologică ,  comparativ cu activităţile similare desfăşurate  în cadrul agricul­tur ii conven ţionale acestea sunt  încă  nesemnif icati­ve.

8.6.5.  Necesitatea sus ţ inerii  agriculturii  ecologice             Chiar  în  ţăr ile dezvoltate unde agricultura eco­logica detine o pondere mai impor tanta,  aceasta a fost ş i mai este  înca sus ţ inuta pr in difer ite pârghii economice (pr ime, scutir i de taxe etc.).   În prezent, când aceste forme de sustinere a agricultur ii  ecolo­

gice sunt eliminate din difer ite motive, se constata revenirea unor agr icultor i  la sistemul de agr icultura conventionala.     Necesitatea sustiner ii  agr icultur ii ecologice este cu atât  mai impor tanta cu cât  aceasta este  în stadii incipiente de dezvoltare  în anumite  ţăr i.           Controlul ş i procesul de certif icare trebuie sa  f ie ameliorat.  Pentru ca produsele ecologice sa f ie comercializate pe piata sub aceasta form ă ,  acestea trebuie sa f ie controlate si ver if icate de c ă tre labo­ratoare autor izate. Aceste laboratoare trebuie sa f ie accesibile producatorilor agricoli,  atât  ca timp ş i spatiu,  cât  ş i din punct de vedere f inanciar. De e­xemplu, produsele ecologice ob ţinute  în România sunt tr imise pentru control unor laboratoare din alte ţăr i,  aceasta ca urmare a neexistentei  încă  a unor astfel de laboratoare autor izate la noi  în  ţară .             Lipsa sistemelor de cercetare ş i extensie pentru  agricultură  ecologic . ǎ Chiar daca s­au făcut unele progrese  în ceea ce pr iveş te cercetarea ş i extensia cu pr ivire la agr icultura ecologică ,  comparativ cu activităţ ile similare desfăşurate  în cadrul agricul­tur ii  conven ţ ionale acestea sunt  încă  nesemnif icati­ve.

8.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat despre: - Asigurări în agricultură - Calitatea produselor agricole - Agricultura ecologică

8.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi asigurările in agricultură

2. Rezumaţi condiţiile pentru asigurarea facultativă a culturilor agricole şi a rodului viilor3. Rezumaţi condiţiile pentru asigurarea facultativă a pădurilor4. Rezumaţi condiţiile pentru asigurarea facultativă a animalelor5. Explicaţi noţiunea standardizării produselor agricole6. Rezume funcţiile standardizării produselor agricole7. Precizaţi obiectivele standardizării8. Rezumaţi istoricul agriculturii ecologice9. Rezumaţi obiectivele agriculturii ecologice.10. Rezumaţi avantajele agriculturii ecologice 11. Rezumaţi dezavantajele  agr icultur ii  ecologice

R: 1.vezi 8 .1.1 5.vezi 8.3.1 9.vezi 8 .4.2

2.vezi 8 .1.2 6.vezi 8.3.1 10.vezi 8.4.3

3.vezi 8 .1.5 7.vezi 8 .3 .1. 11.vezi 8.4.4

4.vezi 8 .2 8.vezi 8.4.1

Unitatea de învăţare 9Administraţia rurală

9.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Administraţia rurală

9.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească noţiunea de administraţie publică- Să rezume organele administraţiei locale- Să rezume compoziţia consiliilor locale- Să rezume condiţiile pentru alegerea primarilor- Să rezume condiţiile pentru alegerea viceprimarilor- Să rezume condiţiile pentru alegerea/numirea secretarului, a şefilor serviciile publice locale şi a aparatului propriu de specialitate.- Să rezume funcţiile condiţiile pentru alegerea preşedintelui consiliului judeţean- Să explice funcţia prefectului- Să rezume atribuţiile consiliilor locale- Să rezume atribuţiile consiliilor judeţene- Să rezume atribuţiile primarului- Să rezume atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean- Să rezume atribuţiile prefectului

9.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este: - 3 ore

9.4. Conţinutul unităţii de învăţare 9Administraţia rurală9.4.1. Organele administraţiei rurale.A. Noţiunea de administraţie publcă. Prin administraţie publică, se înţelege sistemul autorităţilor administraţiei centrale şi locale prin intermediul căruia se realizează puterea executivă.185

Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează in temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii au-torităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării ce-tăţenilor in soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi adm-inistrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de inregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public si privat in care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, in condiţiile legii. În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, dupa caz, de primar sau de presedintele consiliului judetean.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul recunoscut şi garantat de lege pentru colectivităţile locale în limitele competenţei date de a-şi soluţiona problemele ce interesează membrii acestora.

Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, compe-tenţele şi atribuţiile, precum si gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, dupa

185 A.P. Parlagi, Dicţionar de administraţie publică, Editura Economica, 2000, pg. 11

caz." De mare inportanţă pentru autonomia locală este principiul autonomiei locale care constă în adoptarea de politici şi aplicarea de măsuri proprii pentru dezvoltarea comunei, oraşului sau judeţului în conformitate cu necesităţile specifice cetăţenilor. Sub raport financiar, autonomia locală presupune ca administraţia să dispună de resurse financiare proprii adecvate şi să poată dispune liber de utilizarea lor.186

B. Organele administraţiei locale. Enumerare Potrivit art 1 al 2 pct. d din Legea Nr286/ 2006 pentru comple-tarea Legii administraţiei publice locale Nr. 215/ 2001, sunt următoa-rele autorităţi deliberative : -Consiliile locale: -consiliile comunale; -consiliile orăşeneşti; -consiliile municipale; -consiliile subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; Potrivit art.1 al2 pct.e din Legea Nr.286/ 2006 sunt următoarele autorităţi executive: -Primarul: -comunelor; -oraşelor; -municipiilor; -subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; -general al municipiului Bucureşti -Preşedintele consiliului judeţean.

Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi ale adminis-traţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din comune, oraşe si municipii, in conditiile legii.

C. Alegerea organelor administraţiei locale a). Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret si liber. Numărul membrilor

186 Ib. Idem,pg. 22

fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, in funcţie de numărul locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului in curs sau, dupa caz, la data de 1 iulie a anului care preceda alegerile. Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, in funcţie de numarul locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului in curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 31 de consilieri locali.Numarul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective, potrivit art. 29 din Legea Nr.215/2001. Consiliul General al Municipiului Bucureşti este compus din 31 de consilieri locali. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se stabileşte in funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective. Validarea alegerii consilierilor se face de către judecătoria în raza căreia se află unitatea administrativ-teritorială, de către un judecător desemnat de preşedintele instanţei. Cererea de validare a consilierilor locali se depune in termen de 3 zile de la data constatării rezultatelor alegerilor, în conditiile legii. Constituirea consiliilor locale se face in termen de 25 de zile de la data desfaşurării alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleşi şi validaţi în funcţie se face de către prefect, in maximum 5 zile de la pronunţarea hotărârii de validare. La şedinţa de constituire participă prefectul sau reprezentantul sau, precum şi primarul sau, după caz, candidatul declarat câstigator la alegerile pentru funcţia de primar. După validare, in şedinţa de constituire a consiliului local, con-silierii locali depun jurământul prevăzut la Art. 34.din Legea Nr. 215/ 2001. Consiliul local se declară legal constituit dacă majoritatea consi-lierilor locali validaţi au depus juramântul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii consili-erilor locali validaţi.

După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorităţii consilierilor locali in funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta. Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Consi-liul local îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data de-clarării ca legal constituit a consiliului nou ales. Consiliul local se intruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convo-carea primarului. Consiliul local se poate întruni şi in şedinţe extra-ordinare, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului. Convocarea consiliului local se face in scris, prin intermediul secretarului unitaţii administrativ-teritoriale, cu cel putin 5 zile ina-intea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. In caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai oraşului convo-carea consiliului local se poate face de îndată. In invitaţia la şedinţă se vor preciza data, ora, locul desfăşurării şi ordinea de zi a acesteia. Ordinea de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţa locuitorilor comunei sau ai oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. In comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoştinţa publică şi în limba maternă .

şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă este pre-zentă majoritatea consilierilor în funcţie. Prezenţa consilierilor la şedinţă este obligatorie. Cazurile în care se consideră că absenţa este motivată se vor stabili prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local. In situaţia în care un consilier absentează de două ori consecutiv, fară motive temeinice, el poate fi sancţionat în condi-ţiile regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local.

şedinţele consiliului local sunt conduse de un consilier, ales în condiţiile prevăzute de lege. şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate de voturi,

ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise. Problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare trans-frontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localitaţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau coope-rarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoa-ne juridice române sau străine se vor discuta întotdeauna în şedinţă publică. În legătură cu aceste probleme primarul poate propune con-sultarea cetaţenilor prin referendum, în condiţiile legii. În exercitarea mandatului consilierii sunt in serviciul colec-tivitătii locale. Consilierii sunt obligaţi ca în timipul mandatului să organizeze periodic întâlniri cu cetăţenii şi să acorde audienţe. Fiecare consilier, precum şi viceprimarul sunt obligaţi să pre-zinte un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului. Consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului local din care fac parte sau, dupa caz, în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi pentru hotărârile pe care le-au votat. Hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţele de consiliu şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care consilierul ales lipseşte sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri. Secretarul nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră ca aceasta este ilegală sau că depăşeşte competenţele ce revin, potrivit legii, consiliului local. În acest caz secretarul va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi consemnată in procesul-verbal al şedinţei. Secretarul va comunica hotărârile consiliului local primaru-lui şi prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării. Comunicarea, însoţită de eventualele obiecţii cu privire la legalitate, se face în scris de către secretar şi va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop. Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, iar cele individu-ale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor cu caracter norma-tiv se face in termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către

prefect. După constituire consiliul local îsi organizează comisii de spe-cialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai co-misiilor de specialitate numai consilierii, cu excepţia viceprimarului. Comisiile de specialitate îsi aleg câte un preşedinte şi un secre-tar. Comisiile de specialitate analizează şi avizează proiectele de ho-tărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrea-ză în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.

b). Primarul. Comunele şi oraşele au câte un primar şi un vice-pri-mar, iar oraşele reşedinţă de judeţ, câte 2 viceprimari, aleşi în condi-ţiile legii. Viceprimarii nu pot fi in acelaşi timp şi consilieri. Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îsi exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dez-baterii. Primarul şi viceprimarul primesc, pe toată durata exercitării mandatului, o indemnizaţie stabilită în condiţiile legii. Calitatea de primar, respectiv de viceprimar, este incompatibilă cu: - funcţii anume prevăzute de lege; - orice funcţie de conducere din cadrul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar majoritar ori din cadrul societăţilor naţionale, companiilor naţionale sau regiilor autonome; - orice alte activităţi sau funcţii publice, cu excepţia funcţiilor didac-tice şi a funcţiilor din cadrul unor fundaţii ori organizaţii neguverna-mentale. Validarea alegerii primarului se face in termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecatoriei. Hotărârea de invalidare a alegerii primarului poate fi atacată de cel interesat in termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa de con-tencios administrativ. Instanta de judecata este obligata sa se pronun-ţe in termen de 30 de zile. Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunostinţa prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către

un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. In caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propu-nerea prefectului, va stabili data alegerilor în termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, de la data rămânerii definitive şi ire-vocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii. Primarul depune în faţa consiliului local jurământul prevăzut de lege. Primarul care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept. Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de speci-alitate al autoriăaţilor administraţiei publice locale, pe care il con-duce şi îl controlează. Primarul raspunde de buna functionare a admi-nistratiei publice locale, in conditiile legii. Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte auto-rităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie. Semnul distinctiv al primarului este o esarfa in culorile drapelului national al Romaniei. In exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu ca-racter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depu-nerea jurământului de primarul nou-ales. şi poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de razboi sau de catastrofă. Mandatul primarului înceteaza de drept în unul dintre urmatoa-rele cazuri: a) demisie; b) incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială; d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevăzute la Art. 77 alin. (2); e) când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale; f) a fost condamnat, prin hotărâre judecatorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;

g) punerea sub interdicţie judecătorească; h) pierderea drepturilor electorale; i) când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă; j) deces; Mandatul primarului înceteaza, de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat in condiţiile legii.

c). Viceprimarul. Consiliul local alege din rândul membrilor săi viceprimarul, respectiv viceprimarii, cu votul secret al majoritaţii consilierilor în funcţie. Durata mandatului viceprimarului este egală cu cea a mandatului consiliului local. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consi-liul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilie-rilor sau a primarului, prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcţie. Viceprimarul exercită atribuţiile ce îi sunt delegate de către primar, în condiţiile legii. Mandatul viceprimarului încetează de drept în condiţiile prevazute de lege, caz în care consiliul local ia act de încetarea mandatului şi alege un nou viceprimar. In caz de vacanţa a funcţiei de primar, precum şi în caz de sus-pendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin le-ge vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, dupa caz, de unul din-tre viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majori-tăţii consilierilor în funcţie.

d). Secretarul, serviciile publice locale şi aparatul propriu de specialitate.

Fiecare comună, oraş sau subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, oraşului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a muni-cipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii superioare ju-ridice sau administrative. În mod excepţional în funcţia de secretar al comunei poate fi numită şi o persoană cu alte studii superioare sau cu

studii liceale atestate prin bacalaureat. Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea eliberării din funcţie şi nici soţ, soţie sau rudă de gradul întai cu primarul sau cu viceprimarul.

Funcţia de secretar se ocupă pe bază de concurs sau de examen iar numirea se face de către prefect. Concursul sau examenul se orga-nizeaza de primar, potrivit legii, in termen de 30 de zile de la data la care postul a devenit vacant. Din comisia de concurs sau de examina-re vor face parte in mod obligatoriu primarul, secretarul general al prefecturii, secretarul general al judetului şi 2 reprezentanţi desem-nati de consiliul local respectiv. Secretarul se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii. Eliberarea din funcţie, precum şi sancţionarea disciplinară a secreta-rului se fac de către prefect, la propunerea consiliului local, adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, ca urmare a iniţiativei primarului sau a unei treimi din numărul con-silierilor, pe baza concluziilor reieşite din desfăşurarea unei cercetări administrative.

e). Serviciile publice ale comunei sau orasului se înfiinţează şi se organizează de consiliul local în domenii de activitate, potrivit speci-ficului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în li-mita mijloacelor financiare de care dispune. Numirea si eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice ale comunei sau oraşului se fac de conducătorii acestora şi de primar în condiţiile legii. Funcţionarii din cadrul serviciilor publice ale comunei sau ora-şului şi din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor adminis-traţiei publice locale se bucură de stabilitate în funcţie. Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul co-munei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a mu-nicipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, de-numită primaria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotă-rârile consiliului local şi dispoziţiile primarului.

f). Preşedintele consiliului judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţile publice, cu persoanele fizice şi juridice româ-ne şi străine, precum şi în justiţie. Preşedintele răspunde în faţa con-siliului judeţean de bună funcţionare a administraţiei publice judeţe-ne. Aparatul propriu al consiliului judeţean este subordonat preşedin-telui acestuia. Funcţionarii din aparatul propriu de specialitate se bu-cură de stabilitate în funcţie, conform legii. Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna functionare a aparatului propriu de specialitate pe care îl conduce şi il controlea-ză. Coordonarea unor compartimente din aparatul propriu de specia-litate va fi delegată vicepreşedinţilor sau secretarului general al jude-ţului, prin dispoziţie.

g). Prefectul.

Guvernul numeşte câte un prefect, ca reprezentant al său, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este ajutat de un subprefect. La municipiul Bucuresti prefectul este ajutat de 2 subprefecti. Numirea şi eliberarea din funcţie a prefecţilor se fac prin hotă-râre a Guvernului. Pentru a fi numit în funcţie prefectul trebuie să aibă studii superioare de lungă durată. Numirea şi eliberarea din funcţie a subprefecţilor se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi a Minis-terului Administraţiei Publice. Pentru a fi numit în funcţie subpre-fectul trebuie să aibă studii superioare. Pe toată durata îndeplinirii funcţiei de prefect sau de subprefect contractul de muncă al acestuia la instituţiile publice, regiile autono-me, companiile naţionale, societaţile naţionale şi societăţile comer-ciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspendă. Prefectul şi subprefectul nu pot fi deputaţi sau senatori, primari, consilieri locali sau consilieri judeţeni şi nu pot îndeplini o funcţie de reprezentare profesională, o altă funcţie publică sau o funcţie ori o activitate profesională remunerată în cadrul regiilor autonome, pre-cum şi al societaţilor comerciale cu capital de stat sau privat. În calitate de reprezentant al Guvernului prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene să se desfăşoare în conformitate cu

prevederile legii. Prefectul conduce activitatea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate la nivelul unitaţilor administrativ-teritoriale. Numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor se fac cu avizul consultativ al prefectului, în condiţiile legii. În situaţii bine motivate prefectul poa-te retrage avizul acordat, propunând, in conditiile legii, eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora.

9.1.3. Atribuţiile organelor administraţiei rurale.A. Atribuţiile autorităţilor deliberative.a). Atribuţiile consiliilor locale. Potrivit art. 38 din Legea Nr.215/ 2001, Consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu exceptia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice lo-cale sau centrale. Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specia-litate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societaţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local;b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a co-munei, oraşului sau municipiului;c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al co-munei, oraşului sau municipiului;d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;e) atribuţii privind cooperarea interinstituţionala pe plan intern şi ex-tern.b). Atribuţiile consiliului judeţean. Potrivit art.104 din Legea Nr.215/ 2001 Consiliul judeţean îndeplineşte următoarele categorii principa-le de atribuţii:a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specia-litate al consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societaţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;b) atribuţii privind dezvoltarea economico-sociala a judeţului;

c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională;f) alte atribuţii prevăzute de lege.

B. Atribuţiile autorităţilor executive

a). Atribuţiunile primarului. Potrivit art. 68 din Legea Nr.215/2001,(1) Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;c) atribuţii referitoare la bugetul local;d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;e) alte atribuţii stabilite prin lege. În temeiul alin. (1) lit. a), primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură funcţionarea servi-ciilor publice locale de profil, atribuţii privind organizarea şi desfă-şurarea alegerilor, referendumului şi a recensământului. Primarul indeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege. În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. b), primarul:a) prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale;b) prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări;c) elaborează proiectele de strategii privind starea economică, soci-ală şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune apro-bării consiliului local. În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c), primarul:a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exer-ciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;c) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de îm-prumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unitaţii admi-nistrativ-teritoriale;d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistra-

re fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediu-lui social principal, cât şi a sediului secundar. În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. d), primarul:a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, presta-te prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;b) ia măsuri pentru prevenirea şi, dupa caz, gestionarea situaţiilor de urgenţa;c) ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activitaţilor din domeniile prevazute la Art. 38 alin. (6) lit. a)-d);d) ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenţei statistice, in-specţiei şi controlului efectuării serviciilor publice de interes local prevăzute la Art. 38 alin. (6) lit. a)-d), precum şi a bunurilor din pa-trimoniul public şi privat al unitaţii administrativ-teritoriale;e) numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum şi pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;f) asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobarii consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora;g) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative;h) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor. Pentru exercitarea corespunzatoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul jude-ţean. Numirea conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de inte-res local se face pe baza concursului organizat potrivit procedurilor şi criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea primarului. Numirea se face prin dispoziţia primarului, având anexat contractul

de management.b). Atribuţi i le preşedintelui consilului judeţean. Potrivit art .116 din Legea Nr. 215/2001, preşedintele consi l iului judeţean îndeplineşte, în condiţ ii le legi i , următoarele atr ibuţi i principale: a) asigură respectarea prevederi lor Consti tuţ iei , punerea în aplicare a legi lor, a decretelor Preşedintelui Români-ei, a hotărâri lor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărâri-lor consi liului judeţean, precum şi a altor acte normati-ve; b) întocmeşte proiectul ordini i de zi a şedinţei consil iu-lui judeţean; c) dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfă-şurarea în bune condiţi i a lucrări lor consi liului judeţean; d) întocmeşte şi supune spre aprobare consi liului jude-ţean regulamentul de organizare şi funcţionare a acestu-ia; e) asigură aducerea la îndeplinire a hotărâri lor consi l iu-lui judeţean şi analizează periodic stadiul îndeplinir ii acestora; f) conduce şedinţele consi liului judeţean; g) coordonează şi controlează act ivitatea insti tuţi i lor şi servicii lor publice de sub autoritatea consi liului jude-ţean; h) exerci tă funcţia de ordonator principal de credite; i ) întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de incheiere a exercit iului bugetar şi le supune spre aprobare consil iului judeţean, în condiţ ii le şi la termenele prevăzute de lege; j ) urmăreşte modul de real izare a venituri lor bugetare şi propune consil iului judeţean adoptarea măsuri lor nece-sare pentru încasarea acestora la termen; k) propune consil iului judeţean spre aprobare, în condi-ţ ii le legi i , organigrama, statul de funcţi i , numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de special itate, a insti tuţ i i lor şi servi-cii lor publice de sub autoritatea acestuia; l ) prezintă consi liului judeţean, anual sau la cererea

acestuia, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţii lor proprii şi a hotărâri lor consi l iului; m) propune consil iului judeţean numirea şi el iberarea din funcţie, în condiţ i i le legii , a conducătorilor insti tu-ţi i lor publice şi servicii lor publice de sub autoritatea acestuia; n) emite avizele, acorduri le şi autorizaţi i le date în com-petenţa sa prin lege; o) îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează act i-vi tăţ i le de stare civi lă şi autori tate tutelară, desfăşurate în comune şi oraşe; p) acordă, prin aparatul propriu şi servici i le de speciali-tate ale consi liului judeţean, sprij in şi consultanţă teh-nică şi juridică pentru autori tăţ ile administraţiei publice locale, comunale şi oraşeneşt i , la solicitarea acestora; q) coordonează, controlează şi răspunde de act ivitatea privind protecţia drepturilor copilului. Preşedintele consil iului judeţean poate delega vicepre-şedinţi lor, prin dispoziţ ie, atribuţi i le prevăzutela al in. (1) l i t . g) şi p) . Preşedintele consil iului judeţean îndeplineşte şi al te atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consi liul judeţean. c). Atribuţi ile prefectului . Potrivi t art . 134 din Legea Nr. 215/2001,(1) Prefectul, ca reprezentant al Guvernu-lui, îndeplineşte următoarele atr ibuţii principale: a) asigură real izarea intereselor naţ ionale, aplicarea şi respectarea Consti tuţiei, a legilor, a hotărâri lor şi ordo-nanţelor Guvernului, a celorlal te acte normative, precum şi a ordinii publice; b) exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autori taţ ile admini-straţ iei publice locale şi judeţene, precum şi ale preşe-dintelui consil iului judeţean, cu excepţia actelor de ges-tiune curentă; c) dispune măsuri le corespunzătoare pentru prevenirea infracţ iunilor şi apărarea drepturi lor cetăţenilor, prin organele legal abil i tate;

d) asigură, împreună cu autori tăţ ile şi organele abili tate, pregătirea şi aducerea la indeplinire, în condiţi i le stabi-l i te prin lege, a măsuri lor de apărare care nu au caracter mil itar, precum şi a celor de protecţ ie civi lă, autori taţ ile mil itare şi organele locale ale Ministerului de Interne au obligaţia să informeze şi să sprij ine prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme de interes naţ ional sau judeţean, în condiţ ii le legi i; e) prezintă anual Guvernului un raport asupra stadiului real izării sarcini lor ce î i revin potrivit programului de guvernare, precum şi în legatură cu controlul exerci tat asupra legali tăţ i i actelor autorităţi lor administraţ iei pu-blice locale. Prefectul îndeplineşte şi al te atr ibuţii prevăzute de lege şi de celelal te acte normative, precum şi însărcină-rile date de Guvern.

9.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat despre:- Administraţia rurală

9.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi noţiunea de administraţie publică2. Rezumaţi organele administraţiei locale3. Rezumaţi compoziţia consiliilor locale4. Rezumaţi condiţiile pentru alegerea primarilor5. Rezumaţi condiţiile pentru alegerea viceprimarilor6. Rezumaţi condiţiile pentru alegerea/numirea secretarului, a şefilor serviciile publice locale şi a aparatului propriu de specialitate.7. Rezumaţi condiţiile pentru alegerea preşedintelui consiliului judeţean8. Explicaţi funcţia prefectului9. Rezumaţi atribuţiile consiliilor locale10. Rezumaţi atribuţiile consiliilor judeţene11. Rezumaţi atribuţiile primarului12. Rezumaţi atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean13. Rezumaţi atribuţiile prefectului

R: 1.vezi 9 .1.1 2.vezi 9 .1.2 3 .vezi 9 .1.2 4 .vezi 9.1.2 5.vezi 9 .1.2 6.vezi 9 .1.2 7 .vezi 9 .1 .2 8 .vezi 9.1.2 9.vezi 9 .1.3 10vezi 9 .1.3 11.vezi 9 .1.3 12.vezi 9 .1.3

Unitatea de învăţare 10Dezvoltarea teritorială

10.1. Introducere Această unitate de învăţare urmăreşte să lămurească următoareleprobleme:- Dezvoltarea teritorială

10.2. Competenţe După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili:- Să definească conceptul de dezvoltare a teritoriului- Să rezume principalele documente europene la care ţara noastră îşi aliniază politicile de dezvoltare- Să rezume obiectivele amenajării teritoriului şi urbanismului- Să rezume atribuţiile administraţiei centrale în domeniul amenajării teritoriului.- Să rezume atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajării teritoriului.- Să rezume atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului.- Să explice conceptul de dezvoltarea rurală durabilă- Să rezume autorităţile şi sarcinile aferente privind implementarea PNDR- Să rezume obiectivele şi responsabilităţile privind reţeaua naţională de dezvoltare rurală (RNDR)- Să precizeze structura RNDR

10.3.  Durata medie de parcurgere a   acestei  unit ăţ i  de învăţare    este:        ­  3 ore

10.4.  Conţ inutul unităţ i i  de  învăţare 10Dezvoltarea teritorială10.4.1.  Conceptul  „dezvoltare ter itor ial ă”

Gestionarea spaţială a teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă, desfăşurată în interesul colec-tivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile, aspiraţiile soci-etăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european. Dezvoltarea teritorială se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care reprezintă ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit şi la îmbu-nătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale. Gestionare problematicii privind amenajarea teritoriului, urba-nismul şi politicile de locuire sunt încredinţate Ministerului Dezvol-tării, Lucrărilor Publice şi locuinţelor, care prin Direcţia Generală Dezvoltare Teritorială: -asigură cadrul legislativ şi reglementarea unitară în domeniul dezvoltării teritoriului; -sprijină elaborarea, adoptarea şi implementarea Conceptului Strategic de Dezvoltare Spaţială a României (CSDSR 2007-2025; -elaborează documentaţii de amenajare a teritoriului; -susţine elaborarea documentaţiilor de urbanism; -creează sistemul informaţional specific domeniului imobiliar edilitar şi băncilor de date urbane.

10.4.2. Amenajarea teritoriului în context european Principalele documente europene la care România îşi aliniază politicile în domeniul amenajării teritoriului sunt: -Carta europeană a amenajării teritoriului- document al Consi-liului Europei, adoptat la cea de a 6-a Conferinţă Europeană a Miniştrlor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983); -Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) -Dezvoltarea spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene- document adoptat la Consiliul Informal al Miniştrîlor

Responsabili cu Amenajarea Terioriului din ţările Uniunii Europene – Posdam, Germania (mai 1999). -Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu amenajarea teritoriului( CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000) -Agenda Teritorială Europenă – document al Comisiei Europene (mai 2007).

10.4.3. Amenajarea teritoriului în context naţional.187

Cadrul legal de desfăşurare a activtăţilor de amenajare a terito-riului şi de urbanism este în prezent reglementat de Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului,, care stabileşte: -obiectivele amenajării teritoriului, care sunt următoarele:a) dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor , cu resoectarea specificului acestora;b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;d) utilizarea raţională a teritoriului. - obligativitatea desfăşurării activităţilor de amenajarea teritoriului, în vederea gestionării teritoriului continuu şi de perspectivă, în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european; - structura instituţională şi atribuţiile în domeniu ale administraţiei publice centrale, judeţene şi locale;

- categoriile de documentaţii de Amenajarea Teritoriului şi Urbanism, competenţele de avizare şi aprobare ale acestora. Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la principalele documente europene din acest domeniu. Conform Legii 350/2001, activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întreg teritoriul României pe baza principiului ierarhiză-rii, coeziunii şi integrării spaţiale la nivel naţional, regional, judeţean, orăşenesc şi comunal, creind cadrul adecvat pentru

187. Conceptul Strategic de Dezvoltare Spaţială a României

dezvoltarea echi-librată şi utilizarea raţională a teritoriului precum şi gestionarea res-ponsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului.

10.4.4. Atribuţiile administraţiei centrale în domeniul amenajării teritoriului. Activitatea în domeniu la nivel naţional este coordonată de Gu-vern, care stabileşte programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale. Organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, este Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, care are următoarelor atribuţii: -asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional-PATN; -asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Regional-PATR- care fundamentează dezvoltarea regională; -asigură elaborarea Regulamentului General de Urbanism; -asigură colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului şi al urbanismului, a programelor strategice sectoriale; -asigură colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, con-silile judeţene şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în ca-re se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în dome-niul amenajării teritoriului şi al urbanismului la nivel regional, judeţean şi local; -asigură avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, potrivit competenţelor stabilite prin lege.

10.4.5. Atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajării teritoriului. Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a te-ritoriului şi de urbanism la nivel judeţean, conform legii şi stabileşte orientările generale privind amenajarea teritoriului şi organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de amenaja-re a teritoriului şi de urbanism. În acest scop coordonează activitatea consililor locale şi le acordă asistenţă tehnică de specialitate. Consiliul judeţean asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, regional şi zonal în ca-drul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism pentru

teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ, asigură elaborarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă con-form prevederile legii.

10.4.6. Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului. Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de ame-najare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru realizarea progra-mului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comu-nei sau oraşului. În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amena-jării teritoriului şi al urbanismului consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială. În cadrul Consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc şi în cel al Consiliului General al Municipiului Bucureşti funcţionează potrivit legii structuri specializate în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, conduse de arhitectul şef al judeţului, al municipiului sau oraşului, respectiv de arhitectul şef al Municipiului Bucureşti. Funcţia de arhitect şef este îndeplinită de un funcţionar public având de regulă formaţia de arhitect sau urbanist licenţiat al învăţămîntului superior de lungă durată.

10.5. Planul de amenajare a teritoriului naţional, zonal, judeţean10.5.1. Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este supor-tul dezvoltării complexe şi durabile a teritoriului şi reprezintă contri-buţia specifică a ţării noastre la dezvoltarea spaţiului european şi pre-miza înscrieri în dinamica dezvoltării economico-sociale europene. Planul de amenajare a Teritoriului Naţional are caracter director şi fundamentează programele strategice sectoriale pe termen mediu şi lung şi determină dimensunile, sensul şi priorităţile dezvoltării în cadrul teritoriului României, în acord cu ansamblul cerinţelor euro-pene. PATN, se aprobă prin lege, şi se elaborează pe următoarele secţiuni specializate: -Reţele de transport;

-Apa; -Zone protejate; -Reţeaua de localităţi; -Zone de risc natural; -Zone turistice;

10.5.2. Planul de amenajare a teritoriului zonal (PATZ), se întocmeşte pentru teritorii grupate într-o zonă cu caracteristici comune, geogra-fice, economice sau/şi de altă natură, care cuprinde în întregime sau parţial teritoriul administrativ al mai multor unităţi teritorial adminis-trative. Acest tip de plan generează politici teritoriale zonale pe pro-bleme concrete de interes comun. Planurile de Amenajare a Teritoriului Zonal se elaborează pentru teritoriul regional, interjudeţean, interorăşenesc, intercomunal, peri-urban, metropolitan şi frontalier. Aceste planuri definesc cadrul de desfăşurare a activităţilor eco-nomice şi sociale în concordanţă cu planurile de amenajare a terito-riului superioare. Pe baza acestor planuri se stabileşte profilul socio-economic şi zonificarea teritoriului în funcţie de posibilităţile de dezvoltare a uni-tăţilor economice corelate cu disponibilul de forţă de muncă, ampla-sarea construcţiilor, doărilor şi echipărilor, respectând patrimoniul natural, trăsăturile specifice urbanistice şi utilizarea raţională a tere-nurilor în cadrul unei organizări structurale a perimetrului constru-ibil.

10.5.3. Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ), se întoc-meşte pentru teritoriul administrativ al judeţului şi reprezintă expre-sia spaţială a programului de dezvoltare socio-economică a acestuia. Elaborarea acestor planuri este o condiţie pentru realizarea Planurilor Urbanistice Generale ale unităţilor administrativ-teritoriale compo-nente. Planurile de amenajare a teritoriilor zonale şi judeţene conţin programe de măsuri pe termen scurt, mediu şi lung care privesc înlăturarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor şi disparităţilor care se manifestă în acea zonă.

10.6. Dezvoltarea rurală durabilă .188

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin di-mensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii social-culturale, de habitat şi de turism. În Raportul asupra Cartei europene a spaţiului rural, Comisia de agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, apreciază că spaţiul rural al Europei reprezintă 85% din suprafaţa sa totală şi afectează, direct sau indirect, mai mult de jumătate din populaţia europeană. Spaţiul rural românesc cuprinde, majoritatea suprafeţei României, având, conform datelor statistice, ponderea de 93,7%. Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1296/1996 cu privire la Carta europeana a spaţiului rural, documentul-cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării rurale în Europa. Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o parte, şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În fine, dezvoltarea şi amenajarea rurală, care tinde să se modernizeze, să se europenizeze ca arie de cuprindere, la nivelul fiecărei ţări, are ca principal obiectiv menţinerea şi conservarea caracterului naţional al spaţiului şi culturii rurale. Un moment important pentru cercetarea ştiinţifică în domeniul dezvoltării rurale l-a reprezentat Conferinţa Internaţională de la Cork intitulată Europa rurală – perspective de viitor, care a avut ca obiectiv stabilirea orientărilor fundamentale ale politicilor rurale ale Europei comunitare după anul 2000. Întrunind peste 500 de specialişti, oameni de ştiinţă şi politicieni din ţările UE, ţările PECO, SUA, Japonia, Canada, Conferinţa de la Cork a răspuns următoarelor provocări:- mondializarea economiei, inclusiv a agriculturii;

188 Acad. Păun Ion Otiman  „Dezvoltarea rurală durabilă a Romîniei în contextul integrării europene” 

- introducerea monedei unice europene ;- lărgirea Uniunii Europene. Lucrările Conferinţei de la Cork teoretizează şi lărgesc problematica aplicării practice a dezvoltării rurale în ţările UE, precum şi în celelalte ţări participante. Declaraţia finală a conferinţei cuprinde 10 puncte, în centrul cărora este pusă preferinţa rurală bazată pe dezvoltare durabilă, ca principiu fundamental de politică rurală europeană. Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea populaţiei în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea (combaterea) sărăciei prin stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând egalitatea de şanse pentru toţi locuitorii rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale, prin conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului şi peisajului rural. Principalele obiective finanţate de UE, propuse la Conferinţa Internaţională de la Cork pentru Agenda 2000, sunt:1) investiţiile în fermele agricole, care vizează, cu precădere, ameliorarea calitativă a producţiei, reducerea costurilor (având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale, în primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea peisajului (agrosilvic), asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor, încurajarea pluriactivităţii. Prin Agenda 2000, investiţiile în fermele agricole vizează descurajarea intensificării producţiei şi susţinerea tehnologiilor mai prietenoase cu mediul, peisajul şi animalele de producţie;2) cheltuieli pentru resursele umane cu trei componente: susţinerea fermierilor tineri, încurajarea pensionării anticipate şi stimularea formării profesionale. Constatându-se fenomenul de îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare concrete, întinerirea fermierilor prin schimbul de generaţii. 3) finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţii de mediu constă în plăţi compensatorii pentru un management al fermei adecvat programului de protecţie a mediului înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şi compensarea pierderilor de recoltă sau a cheltuielilor suplimentare generate de programul Natura 2000;4) finanţarea măsurilor de agromediu constă în plăţile efectuate către fermierii care se angajează în acorduri de mediu pentru protejarea mediului agricol, respectarea tehnologiilor prietenoase cu mediul,

conform standardelor cuprinse în acquis-ul comunitar;5) finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili pentru această acţiune agenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori agroalimentari, care sporesc calitatea produselor, acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca obiectiv desfacerea produselor pe noi pieţe;6) finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea de noi suprafeţe împădurite, investiţii pentru procesarea lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.;7) finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cum sunt: comasarea, reparcelarea şi reorgnizarea terenului agricol al fermelor; Stimularea fermelor care practică pluriactivitatea şi diversifi-carea producţiei agricole de la care se obţin produse agricole cu desfacere asigurată, măsuri de protejare a mediului şi de asigurare a bunăstării animalelor, dezvoltarea şi îmbunătăţirea echipării tehnice a localităţilor şi teritoriului rural, conservării, renovării şi modernizării localităţilor rurale, cu respectarea tradiţiilor şi arhitecturii specifice, prin folosirea de materiale locale, extinderea serviciilor de toate felurile pentru grupurile de producători agricoli. Preocuparea în această direcţie constă în consolidarea modelului agricol european în cadrul unei politici orientate către piaţă, pentru a evidenţia simultan trei funcţii importante ale agriculturii (care se împletesc şi cu economia rurală neagricolă) - economică, de amenajare a teritoriului şi de mediu (economică, rural-peisagistică şi ecologică): Funcţia economică se referă la rolul tradiţional al agriculturii de producere de alimente pentru consumatori şi materii prime pentru industrie, contribuind la creşterea economică, crearea de locuri de muncă şi îmbunătăţirea balanţei comerciale; Funcţia de amenajare a teritoriului (rural-peisagistică) este fondată pe diversificare, agricultura fiind completată de alte activităţi industriale, service, comerciale sau turistice; Funcţia de mediu (ecologică) se referă la rolul de conservare a spaţiului natural, apărarea biodiversităţii şi de protecţie a peisajului pe care îl are agricultura durabilă, care promovează practici agricole prietenoase cu mediul. Pornind de la realităţile rurale româneşti, este necesară o politică a dezvoltării (susţinerii) zonelor rurale defavorizate. Zonele

agricole care trebuie să intre în programul de susţinere financiară sunt de trei feluri: zone defavorizate (ecologic, geografic), zone rămase în urmă (nedezvoltate din punct de vedere economic) şi zone rurale în dificultate. Cea mai întinsă zonă defavorizată se găseşte în regiunile montane care cuprinde o suprafaţă de aproximativ 750.000 ha teren agricol (în principal pajişti naturale), 3,5 milioane locuitori şi circa un milion de gospodării agromontane. În ultimii ani, Comisia Zonei Montane a determinat autorităţile româneşti să se aplece asupra zonei montane. Pentru aceste zone (regiuni) sunt necesare facilităţi de dezvoltare a gospodăriilor agro-turistice montaniarde, pentru creşterea animalelor, extinderea pomiculturii specifice şi a activităţilor tradiţionale de prelucrare a lemnului, culegerii şi prelucrării fructelor de pădure, revitalizarea meşteşugurilor casnice etc. Pe lângă zonele montane, în România mai sunt şi alte regiuni rurale defavorizate precum: Delta Dunării, Podişul Moldovei (Zona Bârlad-Vaslui-Iaşi-Botoşani), unele zone din Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii Meridionali şi Orientali, nisipurile din sudul Olteniei. În aceste zone se impune, în primul rând, un program complex de împădurire, în vederea reechilibrării ecologice a regiunilor, precum şi programe severe de combatere a eroziunii solului, prin reorganizarea exploataţiilor şi parcelelor, corelate cu un sistem de agricultură biologică. În urma cercetărilor complexe întreprinse în unele zone (Podi-şul Vasluiului şi nisipurile Olteniei), se desprinde necesitatea unor programe complexe de contracarare a deşertificării. În cazul în care nu se va interveni cu măsuri viguroase de eliminare a factorilor negativi, deşertificarea se va instala ireversibil sau cu costuri imense de reechilibrare ecologică. Deşertificarea este atât un fenomen fizic (natural) cât şi un fenomen economic şi social. Fenomenele de deşertificare fizică se găsesc în cazul nisipurilor din vestul României şi din Oltenia şi a podişurilor puternic erodate. Deşertificarea economică şi socială este un fenomen complex care se instalează, de regulă, în regiunile periferice, cu populaţie mai redusă şi condiţii precare de dezvoltare. Deşertificarea socială trebuie studiată în vederea stabilirii unor politici economice şi financiare de descurajare. Aceste localităţi, prin

reducerea drastică a activităţii economice, nu mai au potenţialul economic de autoadministrare şi dezvoltare. O primă problemă ce se ridică în acest caz este delimitarea zonelor (regiunilor) rămase în urmă. A doua chestiune se referă la întreprinderea unor studii complexe de teren pentru cunoaşterea din interior a cauzelor care determină subdezvoltarea. şi, în fine, pe această bază, întocmirea de programe de reorientare a producţiei agroalimentare, de extindere a întreprinderilor mici şi mijlocii complementare agriculturii sau din aval şi amonte de agricultură, extinderea economiei neagricole sau complementară agriculturii. Statul, prin politici fiscale şi financiare, are posibilitatea de a sprijini dezvoltarea rurală a acestor regiuni. Politicile de sprijinire a zonelor rămase în urmă pot fi circumscrise în următoarele domenii:· acordarea de prime de instalare tinerilor agricultori;· reducerea de impozite pe termene variabile pentru întreprinzătorii care dezvoltă întreprinderi mici şi mijlocii conexe agriculturii; · acordarea de credite cu dobândă redusă şi perioade de graţie mai îndelungată pentru agenţii economici care investesc în aceste zone. Zonele rurale în dificultate sunt microregiuni, zone punc-tiforme, unde au apărut disfuncţionalităţi, perturbaţii de dezvoltare, presiuni asupra mediului înconjurător sau acţiuni sociale nocive, ca efect al unor măsuri politice aberante (cazul satelor sistematizate), depopularea prin exod rural etc. Fiecare zonă în dificultate presupune un program adecvat de dezvoltare rurală. Pentru satele distruse prin programul de sistematizare se im-pune un program de refacere cu sprijin financiar de la bugetul statului deoarece statul român are obligaţia morală şi financiară să le refacă, chiar dacă acum statul este organizat pe alte principii şi condus de alţi politicieni. Dinamica economică şi socială din toate ţările a demonstrat faptul că apar în permanenţă mutaţii importante în ceea ce priveşte structura economică a regiunilor. Modificările structurale determinate de viaţa economică reală, de piaţă ridică probleme referitoare la: - dezvoltarea regională şi locală (zonale); - strategii de integrare în programe de dezvoltare regională şi transfrontalieră; - reconversia economică a regiunilor şi a forţei de muncă.

Pentru România, aflată în tranziţie şi reformă economică, di-namica restructurărilor sectoriale, regionale, zonale şi locale este mult mai accentuată. Programele de reconversie-restructurare au une-le caracteristici determinate de trecerea de la un tip ocupaţional la al-tul, de la o ramură la alta (sau altele), trecerea de la o activitate rela-tiv specializată la activităţi multiple, de la o activitate concentrată la altele disparate teritorial etc. De asemenea, programele de reconver-sie-restructurare sunt programe pe termen mediu şi lung, cu durate de 3-15 ani.

10.7. Planul Naţional de Dezvoltare Rurală.10.7.1. Analiza situaţiei socio-economice şi de mediu. România are un Plan Naţional de Dezvoltare Rurală, conceput de Ministerul Agreculturii şi Dezvoltării Rurale pentru perioada 2007-2013.189

România se bucură de un potenţial de dezvoltare important, încă nefolosit. Cu o suprafaţă totală de 238 mii km pătraţi şi o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea re-prezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din popu-laţia acesteia. Investiţiile şi competitivitatea din România constituie încă elemente care trebuie îmbunătăţite, pentru a se reuşi o accelerare a creşterii economice şi asigurarea unei convergenţe a veniturilor cu cele din UE. În anul 2005, România deţinea mai puţin de 1% din PIB-ul Co-munităţii Europene, înregistrând o creştere rapidă a PIB-ului pe cap de locuitor, dar rămânând la 34% din media Uniunii celor 25 (INS – Anuarul Statistic al României, 2006). Aceste discrepanţe sunt în curs de diminuare, în urma integrării în Uniunea Europeană. După înre-gistrarea unui declin important, către sfârşitul anilor 1990, economia românească şi-a reluat creşterea începând cu anul 2000 şi a înregis-trat o rată anuală medie de creştere de 5%. Vârful acestei evoluţii a fost atins în 2004, înregistrând o rată de creştere a PIB de 8,5% faţă de anul anterior şi în 20089 (8%) Zonele rurale dispun de un potenţial de creştere substanţial şi au un rol social vital. Conform definiţiei1 din legislaţia naţională, zone-

189 Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007­20013.

le rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie (la 1 iulie 2005, conform indicatorilor Institutu-lui Naţional de Statistică), şi anume, 9,7 milioane de locuitori. Densitatea medie a populaţiei din zonele rurale a rămas relativ constantă de-a lungul anilor (la circa 45,1 locuitori/km2). Definiţia OCDE, care ia în considerare densitatea populaţiei de la nivel local, clasifică drept rurale unităţile administrative de stat de la nivel local cu mai puţin de 150 locuitori/km2. Apoi identifică trei categorii de regiuni (de nivel NUTS3 sau NUTS2): majoritar rurale (cu peste 50% din populaţie, aflată în comunităţi rurale),intermediare (între 15 şi 50% din populaţie, în comunităţile rurale) şi majoritar urbane (cu mai puţin de 15 % în comunităţi rurale). Deşi asemănătoare din punctul de vedere al distribuţiei în teri-toriu, populaţia României are un nivel de ruralitate mult mai pronun-ţat, ponderea populaţiei rurale din România reflectă incidenţa mai mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde aşezările rurale sunt mai puţin populate şi la scară mai redusă, ca alternativă faţă de con-centrările urbane. Multe dintre aceste comunităţi rurale contribuie, într-o mică măsură, la creşterea economică, însă îşi păstrează struc-tura socială şi modul tradiţional de viaţă. Populaţia rurală nu este distribuită uniform. Există diferenţe semnificative din punctul de vedere al densităţii populaţiei, pe tot teritoriul României. Majoritatea comunelor cu mai puţin de 50 locuitori/km2 sunt grupate în partea de vest a ţării, comparativ cu zonele din est şi din sud, unde predomină comunele, cu densităţi ale populaţiei de 50-100 locuitori/km2. Cele mai populate zone rurale sunt cele din nord-estul ţării, unde rata natalităţii este ridicată, şi în regiunile din sud, puternic industrializate în perioada comunistă. Există mari disparităţi, determinate în special de influenţa reliefului la nivel regional şi judeţean. În acest context, se remarcă cele 24 de comune şi oraşe care se suprapun în totalitate sau parţial cu Rezervaţia Biosferei Delta Dunării unde densitatea medie a populaţiei este de 28,7 locuitori/km2. Restructurarea agriculturii şi revitalizarea economiei rurale pot constitui pârghii importante de dezvoltare. Contribuţia agriculturii la PIB a fost întotdeauna ridicată. Valoarea adăugată brută (VAB) a agriculturii a reprezentat 12,1% din PIB şi 13,6% din totalul VAB (INS, 2006). Cu toate acestea, ea rămâne scăzută, având în vedere

resursele neutilizate. Populaţia angajată în agricultură şi silvicultură, de exemplu, are o pondere mult mai mare (32%), reflectând şomajul şi o productivitate redusă a muncii. Restructurarea agriculturii va avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă esenţială de venit pentru gospodării. Restructurarea activităţilor la nivelul fermelor şi intensificarea capitalului pentru fermele comerciale va duce inevitabil la utilizarea unei forţe de muncă mai scăzute, pentru îmbunătăţirea competitivităţii. Experienţa din alte sisteme agricole, din statele membre sau din alte ţări, reprezintă o dovadă importantă în acest sens. Populaţia activă reprezintă 46,3% din totalul locuitorilor din spaţiul rural şi poate contribui la susţinerea creşterii economice din zonele rurale, dacă vor exista mijloace de stimulare adecvate. Suprafeţe mari ale fondului funciar românesc pot fi utilizate pentru practicarea agriculturii. Având o suprafaţă agricolă de 14.741,2 mii ha (sau 61,8% din suprafaţa totală a ţării) în anul 2005, România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală şi de Est. Deşi zone semnificative din suprafaţa agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate, condiţiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităţilor agricole de producţie în regiunile de sud şi de vest ale ţării. Cea mai mare parte a suprafeţei agricole este arabilă (63,9%) iar păşunile şi fâneţele deţin de asemenea ponderi importante (22,8% şi respectiv 10,2%). Podgoriile şi livezile, inclusiv pepinierele, reprezintă restul de 1,5% şi respectiv, 1,4% din suprafaţa arabilă a ţării (INS – Anuarul Statistic al României,2006). Suprafaţa agricolă a României a scăzut uşor de la un an la altul. Transferul suprafeţelor de teren către sectorul forestier şi al construc-ţiilor a constituit cauza principală a reducerii suprafaţei agricole înultimii douăzeci de ani. Reducerea suprafeţelor de teren, prin inclu-derea acestora în zona urbană, reprezintă un fenomen întâlnit în zo-nele cu productivitate mai mare, în timp ce schimbarea categoriei de folosinţă a terenului agricol în cel forestier apare, în special, în zone-le defavorizate. Pădurile acoperă o suprafaţă importantă, însă se situează încă sub potenţial. Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6.742,8

mii ha) reprezintă 28,28% din fondul funciar al României. Acesta este compus din păduri (6,233 mii ha), reprezentând 92,4% şi alte terenuri acoperite cu vegetaţie forestieră. (INS – Anuarul Statistic al României, 2006). Ponderea suprafeţelor împădurite în totalul suprafeţei României se situează sub media europeană şi cu mult sub nivelul pe care cerce-tătorii îl consideră ca fiind un prag minim posibil, având în vedere condiţiile naturale ale ţării (32-35%). Aproape toată suprafaţa agricolă şi peste o treime din fondul fo-restier au fost privatizate. Retrocedarea şi redistribuirea suprafeţelor de teren agricol şi forestier a început în anul 1991, desfăşurându-se în mai multe etape succesive. Ca urmare, până în anul 2005, 95,6% din suprafaţa agricolă a ţării şi circa 33% din cea împădurită au fost retrocedate foştilor proprietari sau moştenitorilor legali ai acestora. Totuşi, titlurile de proprietate au fost emise fără o verificare corespunzătoare a terenurilor din punct de vedere cadastral şi fără înscriere în Cartea funciară. Identificarea şi delimitarea parcelelor retrocedate nu au fost întotdeauna corect realizate, făcând astfel obiectul multor litigii şi dispute. Terenurile aflate în proprietatea publică a statului au în prezent o pondere de numai 0,5% din suprafaţa totală arabilă (367,2 mii ha), 0,7% din suprafaţa totală păşuni (231,2 mii ha) şi 0,2% din suprafaţa totală de fâneţe (32,4 mii ha) (INS, 2004). Distribuţia exploataţiilor agricole are un pronunţat caracter dual. În 2005, existau 4.256.152 exploataţii, din care 4.121.247 utilizau o suprafaţă agricolă de 13.906,7 mii ha. Suprafaţa agricolă medie a u-nei exploataţii agricole din România este de 3,37 ha şi este divizată în aproximativ 3,73 parcele, fapt care o situeaz ắ cu mult sub dimen-siunea medie a unei ferme europene. Această medie scăzută mas-chează disparitatea dintre exploataţiile agricole în ce priveşte dimen-siunea acestora, remarcându-se o distribuţie bipolară sau duală. Aproape 80% din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) este împărţită aproximativ egal între două categorii: un grup foarte numeros (80% din totalul exploataţiilor), format din exploataţii de mici dimensiuni, sub 5 ha şi un grup foarte mic, de exploataţii cu dimensiuni de peste 50 ha (13.830, care exploatează 40% din SAU). Restul de 20% din SAU este exploatată de către un segment intermediar, reprezentat de exploataţii cu dimensiuni între 5 şi 50 ha, segment care este redus

comparativ cu alte ţări din UE şi care necesită a fi dezvoltat (INS –Anuarul Statistic al Romaniei, 2006). Fermele mici sunt reprezentate în principal de exploataţiile in-dividuale. Există 4.121.247 exploataţii individuale, care lucrează 65,45% (sau 9.102.018,22 ha) din SAU, în timp ce 18.263 explo-ataţii cu personalitate juridică exploatează diferenţa de 34,55% (4.804.683,06 ha). Exploataţiile individuale au, în medie, 2,15 ha, împărţite în 3,7 parcele, în timp ce exploataţiile cu personalitate juridică exploatează în medie 269 ha, divizate în circa 9 parcele. Majoritatea exploataţiilor cu personalitate juridică sunt ferme mari: 43% din ele exploatează mai mult de 50 ha, în timp ce numai 30% exploatează sub 5 ha (INS – Anuarul Statistic al României, 2006). Cea mai mare parte a suprafeţei agricole a exploataţiilor cu personalitate juridică aparţine administraţiei publice, şi anume, municipiilor şi comunelor (44,2%). Restul este împărţit între societăţile comerciale cu capital majoritar privat (35,81%), unităţile agricole private (15,44%), societăţile comerciale cu capital majoritar de stat (1,25%), cooperative (0,08%) şi alte tipuri (3,2%) (INS – Anuarul Statistic al României, 2006). Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate reprezintă un tip particular de exploataţii, fără personalitate juridică. Ele sunt, totuşi, incluse în Registrul Comerţului. Există 3.863 asociaţii fami-liale înregistrate şi 9.935 persoane fizice autorizate. Majoritatea celor din a doua categorie cultivă cereale (1.449), altele se ocupă cu culti-varea sau ameliorarea legumelor, cu horticultura şi obţinerea produ-selor de seră (743), fructelor (235), creşterea animalelor pentru lapte (498), creşterea ovinelor, caprinelor şi ecvinelor (368), porcinelor (68) şi păsărilor (109), în timp ce restul sunt furnizori de servicii agricole (Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - 2007). Proprietatea reprezintă principalul mod de deţinere al unui te-ren agricol. Fragmentarea excesivă a proprietăţii şi lipsa asocierii în-tre agricultori diminuează competitivitatea sectorului agricol. În anul 2005, trei sferturi din SAU a fost exploatată de proprietari (sursa: Ancheta Structurală a Exploataţiilor Agricole, 2005) în timp ce doar 14% a fost arendată. Deşi aflată în curs de dezvoltare, piaţa arendării rămâne limitată şi beneficiază de aceasta mai ales exploataţiile mai mari. Ponderea terenurilor arendate din totalul suprafeţei agricole devine relativ importantă numai în exploataţiile mai mari de 50 ha,

unde terenurile arendate reprezintă circa o treime din dimensiunea totală a fermei. Performanţa sectoarelor agricol, forestier şi alimentar. Perfor-manţa în agricultură a fost scăzută şi a devenit tot mai instabilă. Lu- cru acesta este rezultatul unei structuri duale şi învechite a exploa-taţiilor agricole, lipsei pieţelor care să sprijine restructurarea şi mo-dernizarea sectorului agricol şi a industriei alimentare care nu şi-a încheiat încă procesul de restructurare .

10.7.2.Desemnarea autorităţilor responsabile privind implementarea PNDR.A. Precizări Conform prevederilor art. 74 al Regulamentului Consiliului (CE) nr.1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat prin FEADR, în România, sistemul instituţional de administrare, control şi implementare este alcătuit din: - Autoritatea de Management, reprezentată de Direcţia Gene-rală Dezvoltare Rurală din Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care are în responsabilitate funcţia de implementare şi management al Programului (DGDR-AM PNDR). - Agenţia de Plăţi acreditată, reprezentată de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit - are în responsabilitate funcţia de plată (APDRP); - Organismul de Certificare, reprezentat de Autoritatea de Audit constituită pe lângă Curtea de Conturi a României – are în responsabilitate certificarea veridicităţii, integralităţii şi acurateţeiconturilor Agenţiilor de Plăţi acreditate.

B. Definirea autorităţilor şi a sarcinilor aferente.190

Autoritatea de Management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală al României este Ministerul Agriculturii şi Dez-voltării Rurale, reprezentat prin Direcţia Generală Dezvoltare Rurală, conform Hotărârii de Guvern nr.385/2007 care are următoarea structură: -Direcţia strategii, politci şi programe de dezvoltare rurală -Direcţia asistenţă tehnică şi pregătire profesională

190 Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007­2013

-Direcţia coordonare, monitorizare, promovare -Direcţia de control pentru implementarea PNDR Autoritate de Management pentru PNDR a dezvoltat în cadrul Direcţiilor pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (DADR – structurile judeţene ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) un departament de dezvoltare rurală, ce va desfăşura la nivel local activităţi corespunzătoare sarcinilor de implementare ale AM PNDR. Potrivit art.75 al Regulamentului Consiliului (CE) nr.1698/ 2005, Autoritatea de Management este responsabilă cu managemen-tul şi implementarea eficientă, efectivă şi corectă a programului şi trebuie.C. Agenţia de plăţi Agenţia de plăţi acreditată, conform art.6 al Regulamentului Consiliului (CE) nr.1290/2005, pentru implementarea măsurilor cu finanţare din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală este Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP), înfiinţată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2006 şi având la bază structura Agenţiei SAPARD. Regulamentul intern de organizare şi funcţionare a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr.113/2006, iar atribuţiile Agenţiei au fost aprobate prin Ordinul Ministrului nr.137/2006, amendat prin Ordinul Ministrului nr. 669/ 2006. Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP) are o structură formată din: -o unitate centrală de coordonare; -8 Centre Regionale de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescu-it (CRPDRP), care corespund celor opt regiuni de dezvoltare, defi-nite conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 315/ 2004 privind dezvoltarea regională în România; -42 Oficii Judeţene de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescu-it (OJPDRP). APDRP, agenţie acreditată, conform art. 6 al Regulamentului (CE) nr.1290/2005, pentru efectuarea plăţilor pentru măsurile finan-ţate din FEADR, a delegat o parte din funcţiile specifice aferente mă-surilor ce implică plăţi pe suprafaţă Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA).Aceasta a fost constituită în baza Legii

nr.1/2004, cu modificările şi completările ulterioare. D. Organismul de certificare Organismul de certificare pentru fondurile ce vor fi derulate în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală, conform art.7 al Regulamentului (CE) nr.1290/2005 este Autoritatea de Audit, consti-tuită pe lângă Curtea de Conturi a României. Autoritatea de Audit funcţionează în baza Legii nr.200/2005, privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.22/2005 pentru completarea Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţio-narea Curţii de Conturi. Autoritatea de Audit, este un organism inde-pendent din punct de vedere operaţional faţă de Curtea de Conturi şi instituţiile implicate în implementarea fondurilor comunitare. Conform art. 5 din Regulamentul Comisiei (CE) nr.885/2006, Organismul de Certificare derulează verificările atât pe parcursul, cât şi după sfârşitul fiecărui an financiar şi este responsabil de certi-ficarea veridicităţii, conformităţii şi acurateţei conturilor agenţiei de plăţi acreditate, având la bază sistemul de management şi control creat. Examinările realizate sunt conforme Standardelor Internaţio-nale de Audit şi Liniilor Directoare emise de Comisia Europeană.

10.8. Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală10.8.1. Baza legală Conform art. 68 din Regulamentul CE nr.1698/2005, România înfiinţează Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală care grupează, la nivel naţional, organizaţiile şi autorităţile implicate în procesul dedezvoltare rurală.191

10.8.2. Obiective şi responsabilităţi Având în vedere principalele orientări strategice stabilite de România cu privire la dezvoltarea rurală pentru perioada 2007 – 2013 , Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală are ca obiectiv gene-ral înrolarea energiei tuturor actorilor în procesul de dezvoltare rurală şi promovarea unui flux eficient de informaţii, schimburi de idei şi bune practici şi cooperarea dintre actori, grupând toate organizaţiile şi instituţiile care sunt implicate în dezvoltarea rurală în vederea:

191  Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007­2013

- creării unei economii agricole şi forestiere bazate pe exploataţii care trebuie să se angajeze pe calea modernizării; - dezvoltării unei agriculturi care să favorizeze biodiversitatea şi conservarea mediului; - îmbunătăţirii calităţii vieţii şi dezvoltării economice în spaţiul rural; - îmbunătăţirii guvernanţei locale în vederea creării şi implementării strategiilor de dezvoltare locală.

10.8.3. Planul de acţiune Planul de acţiune a fost stabilit având în vedere acţiunile obli-gatorii prevăzute în Regulamentul (CE) nr.1698/2005, articolul 68, paragraful 2 (b), alte acţiuni adiţionale obligatorii care trebuie să asigure realizarea obiectivelor prevăzute în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013. Principalele activităţi ale RNDR sunt: a) Încurajarea activităţilor de studiu şi analiză pentru PNDR şi pentru guvernanţa politicii dedezvoltare rurală; b) Sprijin pentru îmbunătăţirea eficienţei PNDR, luând în considerare evoluţia contextului şi apriorităţilor tematice/teritoriale prevăzute în axele PNDR; c) Furnizarea de servicii de formare pentru capacitatea de construcţie instituţională în vedereasprijinirii dezvoltării guvernanţei locale a GAL-urilor; d) Organizarea schimburilor între actorii dezvoltării rurale la nivel naţional, precum şi cu statelemembre UE (inclusiv facilitarea unui schimb de expertiză şi sprijinirea implementării şi evaluării politicii de dezvoltare rurală); e) Sprijin pentru GAL-uri şi alţi posibili actori/parteneriate în vederea implementării proiectelorde cooperare intra-naţională şi transnaţională teritorială; f) Furnizarea liniilor directoare privind modul de identificare a bunelor practici şi a inovaţiilor,catalogarea şi diseminarea acestora; g)Importarea bunelor practici şi inovaţii europene prin contacte între membrii RNDR, ReţeleiRurale Europene şi alte Reţele Rurale Naţionale;

h) Informarea şi comunicarea privind programul şi măsurile de dezvoltare rurală i) Furnizarea informaţiei privind dezvoltările în spaţiile rurale Comunitare şi în alte ţări; j) Organizarea de întâlniri şi seminarii la nivel Comunitar pentru cei activ implicaţi în dezvoltarea rurală; k) Acţiuni de promovare a produselor specifice locale (tradiţionale) certificate (expoziţii, reclame, publicitate etc.); l) Acţiuni de promovare şi de încurajare a înfiinţării şi funcţionării administrative a grupurilorde producători, recunoscute în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale în vigoare; m) Acţiuni de informare şi promovare a activităţilor şi serviciilor turistice (ghiduri turistice, pliante cu obiective turistice etc); n) Animarea şi coordonarea activităţilor RNDR; o) Sprijin pentru monitorizarea fizică, procedurală şi financiară; p) Coordonarea Grupurilor Tematice de Lucru; r) Achiziţii pentru bunuri (calculatoare, produse IT, mobilier de birou, orice alte lucruri legatede structurile RNDR); s) Asigurarea costurilor de participare la evenimentele Reţelei Rurale Europene, contacte cu alţiparteneri şi membri ai RNDR pentru organizarea activităţilor planului de acţiune; costuri generale şi adiacente etc.

10.8.4. Structura Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală Reţeaua Naţională de đezvoltare Rurală are o structură func-ţională alcătuită din: - Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin Autoritatea de Management pentru PNDR - Unitatea de Sprijin a Reţelei; - Comitetul Naţional de Coordonare; - Actorii (membrii Reţelei).

10.8.5.Baza legală Conform art. 68 din Regulamentul CE nr.1698/2005, România

a înfiinţat Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală, care va grupa, la nivel naţional, organizaţiile şi autorităţile implicate în procesul dedezvoltare rurală. Funcţionarea Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală va fi finanţată prin componenta Asistenţă Tehnică a Programului Naţional de Dez-voltare Rurală, conform art. 66 (3) al Regulamentului Consiliului (EC) nr.1698 /2005.

10.8.6.Obiective şi responsabilităţi Având în vedere principalele orientări strategice stabilite de România cu privire la dezvoltarea rurală pentru perioada 2007 – 2013 şi consolidarea acestor orientări prin facilitarea cunoaşterii şi însuşirii lor de către actorii din spaţiul rural, Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală are ca obiectiv generalînrolarea energiei tuturor actorilor în procesul de dezvoltare rurală şi promovarea unui flux eficient de informaţii, schimburi de idei şi bu-ne practici şi cooperarea dintre actori, grupând toate organizaţiile şiinstituţiile care sunt implicate în dezvoltarea rurală în vederea: - Creării unei economii agricole şi forestiere bazate pe exploa-taţii care trebuie să se angajeze pe calea modernizării; - Dezvoltării unei agriculturi care să favorizeze biodiversitatea şi conservarea mediului; - Îmbunătăţirii calităţii vieţii şi dezvoltării economice în spaţiul rural; - Îmbunătăţirii guvernanţei locale în vederea creării şi imple-mentării strategiilor de dezvoltare locală.

10.8.7. Activităţile Reţelei Naţionale de Dezvoltare Rurală Activităţile şi metoda animării vor fi definite pe baza obiecti-vului difuzării şi însuşirii strategiei stabilite pentru dezvoltarea rura-lă, iar temele lucrărilor vor fi organizate în jurul obiectivelor RNDR. Principalele activităţi ale RNDR sunt: a) Încurajarea activităţilor de studiu şi analiză pentru PNDR şi pentru guvernanţa politicii dedezvoltare rurală; b) Sprijin pentru îmbunătăţirea eficienţei PNDR, luând în considerare evoluţia contextului şi apriorităţilor tematice/teritoriale prevăzute în axele PNDR;

c) Sprijin în pregătirea şi implementarea de documente furni-zate de forumul naţional permanent pentru parteneriate d) Furnizarea de servicii de formare pentru capacitatea de con-strucţie instituţională în vederea sprijinirii dezvoltării guvernanţei locale a GAL-urilor; e) Organizarea schimburilor între actorii dezvoltării rurale la nivel naţional, precum şi cu statele membre UE (inclusiv facilitarea unui schimb de expertiză şi sprijinirea implementării şi evaluării po-liticii de dezvoltare rurală); f) Sprijin pentru GAL-uri şi alţi posibili actori/parteneriate în vederea implementării proiectelor de cooperare intra-naţională şi transnaţională teritorială; g) Furnizarea liniilor directoare privind modul de identificare a bunelor practici şi a inovaţiilor, catalogarea şi diseminarea acestora; h) Importarea bunelor practici şi inovaţii europene prin con-tacte între membrii RNDR, Reţelei Rurale Europene şi alte Reţele Rurale Naţionale; i) asistenţă tehnică pentru transferul şi implementarea bunelor practici şi a inovaţiilor având la bază cererile actorilor rurali ; j) Informarea şi comunicarea privind programul şi măsurile de dezvoltare rurală; k) Furnizarea informaţiei privind dezvoltările în spaţiile rurale Comunitare şi în alte ţări; l) Organizarea de întâlniri şi seminarii la nivel Comunitar pen-tru cei activ implicaţi în dezvoltarea rurală etc.;

10.9. Sprijinul Comunităţii Europene în dezvoltarea rurală.10.9.1. Fondul European pentru agricultură şi dezvoltare rurală Politica Agricolă Comună, pe care şi ţara noastră o urmează odată cu integrarea în Uniunea Europeană constă într-o serie de mă-suri, majoritatea legate de dezvoltarea rurală. Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală este un fond european post-aderare, spre deosebire de Programul SAPARD care este un fond eu-ropean de preaderare. România a primit numai în anul 2008 aproape un miliard de euro pentru agricultură. Investiţiile care vor putea primi fonduri nerambursabile prin FEADR nu sunt stabilite cu exactitate, în acest moment există propuneri pentru stabilirea acelor investiţii eligibile.

Potrivit Reglementării Consiliului Europei nr. 1290/2005 pri-vind finanţarea politicii agricole comune s-au creat doua fonduri eu-ropene pentru agricultură, numite FEGA (Fondul European de Ga-rantare Agricolă) pentru finanţarea măsurilor de marketing şi FEADR (Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) pentru finanţarea programelor de dezvoltare rurală.

In anul 2004, Comisia Europeana a propus pentru perioada 2007 – 2013 crearea Fondului European pentru Pescuit. Acest fond va în-locui Instrumentul Financiar pentru Orientare în Pescuit care acoperă anii 2000 – 2006.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/27 februarie 2006 a fost înfiinţată Agentia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală si Pescuit. Noua structură, pe lângă derularea Programului SAPARD, va asigura implementarea tehnică şi financiară a Fondului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a Fondului European pentru Pescuit (FEP).

Modul în care aceste fonduri vor finanţa concret investiţiile este dat de către Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007 – 2013, document elaborat la Ministerul Agriculturii, Padurilor şi Dez-voltării Rurale. În urma definitivării Planului Naţional Strategic 2007 – 2013 s-au conturat patru direcţii prioritare pentru finanţare prin FEADR. - Astfel, se va urmări restructurarea şi dezvoltarea producţiei agricole şi silvice, dar şi a industriilor prelucrătoare aferente. Toate acestea vor ţine cont de îmbunătăţirea competenţelor profesionale, de un management durabil şi de respectarea exigenţelor de mediu. - O componentă asupra căreia Uniunea Europeană pune accent este cea de biodiversitate şi conservare a naturii, care se va materializa prin sprijinirea conservării şi dezvoltării pădurii, asigurarea unei ocupări echilibrate a teritoriului şi dezvoltarea practicilor de management durabil al terenurilor agricole şi forestiere. - Nu vor fi uitate mult aşteptatele investiţii în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor rurale, o mai mare importanţă acordată multifuncţionalităţii economice a zonelor rurale, dar şi conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi arhitectural.

- O a patra direcţie se va ocupa de implementarea unor strategii locale de dezvoltare pentru îmbunataţirea guvernării administrative la nivel rural.

10.9.2. Axele prioritare de dezvoltare

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit are res-ponsabilitatea implementării financiare şi / sau tehnice a măsurilor cuprinse in AXA I si Axa III. Aceste axe sunt definite cu claritate în Ordinul nr. 243 din 14 aprilie 2006.

Iată măsurile cuprinse în toate cele patru axe:

AXA PRIORITARĂ I - Îmbunătăţirea competitivitaţii sectorului agricol şi silvic (45% din totalul fondurilor alocate):

1. Acţiuni de pregătire profesională şi informare, incluzând difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice şi practici inovatoare persoanelor angrenate în sectoarele agricol, alimentar şi silvic. 2. Stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural. 3. Pensionarea timpurie a fermierilor şi a muncitorilor agricoli. 4. Utilizarea serviciilor de consultanţa de către fermieri şi deţinătorii de păduri. 5. Modernizarea exploataţiilor agricole. 6. Creşterea valorii economice a pădurilor. 7. Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice. 8. Îmbunătaţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii. 9. Sprijinirea exploataţiilor agricole de semisubzistenţă. 10. Sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători.

AXA PRIORITARĂ II- Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului.

1. Investiţii nonproductive în domeniul agricol şi silvic. 2. Prima înfiinţare a sistemelor agroforestiere pe terenurile agricole.

AXA PRIORITARĂ III– Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea economiei rurale.

1. Diversificarea activitaţilor nonagricole.

2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microintreprinderilor cu scopul de a promova spiritul intreprinzător. 3. Încurajarea activităţilor turistice. 4. Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală. 5. Renovarea şi dezvoltarea satelor. 6. Conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale. 7. Pregătire şi informare. 8. Animare şi dobândire de aptitudini profesionale.

AXA PRIORITARĂ IV – LEADER.

În ceea ce priveşte Fondul European pentru Pescuit, Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit i-a fost atribuită funcţia de plată şi, în condiţiile delegării în baza unui acord interinstituţional, şi funcţia de implementare aferentă acestui fond.

Fondul European pentru Pescuit va implementa Politica Comu-nă de Pescuit care se referă la asigurarea pe termen lung a activită-ţilor de pescuit printr-o exploatare eficientă a resurselor acvatice, la di-mensionarea flotelor de pescuit, precum şi dezvoltarea şi îmbună-tăţirea vieţii marine, a lacurilor şi zonelor de coastă afectate de acti-vităţile intensive de pescuit şi acvacultura.

Sprijinul acordat prin FEP poate fi direcţionat pe cinci priori-tăţi, dintre care menţionăm reabilitarea flotei de pescuit, Acvacultura, dar şi dezvoltarea sustenabilă a zonelor de pescuit costalier. Fondul European pentru Pescuit (FEP) este propus de către Comisia Euro-peană drept un instrument nou de programe pentru pescuit, în cadrul perspectivei financiare a Uniunii Europene 2007-2013. FEP înlocu-ieşte vechiul Instrument Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) care a fost in vigoare în perioada 2000-2006. Aceasta propunere vi-zeaza modificarea Regulamentului CE nr 1263/1999 a Consiliului din 21 iunie 1999, referitoare la instrumental financiar de ori-entare a pescuitului şi a Regulamentului nr 2792/1999 a Consiliului din 17 decembrie 1999 care defineşte modalităţile şi condiţiile pentru acţiunile structurale ale Comunităţii în sectorul de pescuit. FEP la fel ca şi instrumentul precedent, are la bază Politica Comună pentru Pescuit (PCP). Printre altele, FEP va contribui la implementarea schimbărilor aduse PCP de la ultima reformă, din 2002. Având în

vedere evoluţia sectorului şi ultima extindere a Uniunii Europene, FEP va ajuta efectuarea unui pescuit durabil şi diversificarea activi-taţilor economice în zonele de pescuit.

Pentru a asigura realizarea PCP, FEP poate acorda un sprijin financiar pentru atingerea obiectivelor economice, de mediu şi soci-ale, în vederea:- asigurării perenităţii activităţii de pescuit şi de exploatare durabilă a resurselor halieutice;- reducerii presiunii stocurilor, echilibrând capacitatea flotei comu-nitare în raport cu resursele marine disponibile;- întăririi dezvoltării intreprinderilor viabile economic în sectorul de pescuit şi dezvoltarea structurilor de exploatare a resurselor mult mai competitive;- favorizării conservării şi protecţiei mediului şi resurselor marine;- încurajării dezvoltării durabile în zonele costiere, maritime, şi la-custre unde desfăşoară activităţi de pescuit, acvacultură şi ameliora-rea condiţiilor de muncă în aceste zone;- valorificarea resurselor umane şi promovarea egalitaţii între bărbaţi şi femei, care işi desfăşoară activitatea în sectorul de pescuit;

Unul dintre obiectivele principale ale FEP este simplificarea alocării şi gestionării fondurilor. Responsabilităţile Comisiei şi a Statelor Membre vor fi precizate pe baza principiului subsidiarităţii. După discuţii cu partenerii , Statele Membre vor elabora un plan stra-tegic naţional care indică obiectivele specifice şi priorităţile naţionale pentru implementare PCP. Acţiunile susţinute prin FEP, în conformi-tate cu orientările strategice ale Comunităţii pentru dezvoltare PCP, vor servi drept cadru de referinţă pentru programare. Acest plan strategic, care cuprinde intervenţiile, participarea financiară a FEP şi a altor resurse, va servi ca bază pentru stabilirea programelor opera-ţionale.

Consiliul stabileşte orientările strategice pentru dezvoltarea durabilă a sectorului de pescuit şi a zonelor costiere în vederea defi-nirii priorităţilor de intervenţie pentru perioada de programare 2007-2013. Orientările strategice vor fi adoptate prin procedura prevăzută la art.37 din Tratatul instituind Comunităţile Europene, cel tarziu 3 luni după intrarea în vigoare a reguloamentului propus.

Programul financiar IFOP prevede pentru perioada 2000-2006 finanţarea a maximum 3,7 miliarde euro pentru UE-15 şi cele 10 sta-te care au devenit member în mai 2004. Noul instrument financiar FEP propune o alocare financiara de 4,963 miliarde euro pentru Eu-ropa largită la 27 state membre.

10.9.3. Agenţia de plăţi în agricultură.

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale în baza Legii 1/2004 cu modificările şi comple-tările ulterioare. Instituţia are următoarea organizare: aparat central, 42 de centre judeţene şi 210 centre locale. Începând cu 1 ianuarie 2007, APIA de-rulează fondurile europene pentru implementarea măsurilor de sprijin finanţate din Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA).

APIA este organizată pe trei niveluri: central, judeţean (42 Su-cursale Judeţene) şi local (322 Centre Locale). În vederea realizării sarcinilor delegate de către APDRP, APIA a dezvoltat un departament de dezvoltare rurală la nivel central.

În concordanţă cu normele comunitare, Agenţia de Plăţi pen-tru Dezvoltare Rurală şi Pescuit rămâne în totalitate responsabilă de legalitatea şi respectarea termenelor de plată, inclusiv de protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene precum şi de declararea cheltuielilor către Comisie şi de gestionarea corespunzătoare a evi-denţelor contabile. APDRP este responsabilă de documentele aferente plăţilor efectuate şi de documentele privind rezultatele verificărilor fizice şi administrative solicitate prin legislaţia comunitară şi va pune la dis-poziţia Comisiei documentele şi informaţiile disponibile. Pentru mă-surile ce prevăd plăţi pe suprafaţă agricolă, implementate de APIA, astfel de documente vor fi păstrate de aceasta conform delegării din partea APDRP, fiind astfel responsabilă de autorizarea plăţilor. Având în vedere acestea, APIA va raporta Agenţiei de Plăţi pentru Dezvol-tare Rurală şi Pescuit asupra verificărilor efectuate, conţinutul aces-tora şi asupra măsurilor luate ca urmare a rezultatelor constatate.

Subvenţiile se acordă sub formă de plăţi directe la hectar ges-

tionate de Sistemul Integrat de Administrare şi Control (IACS) şi în cadrul măsurilor de piaţă pentru implementarea mecanismelor comer-ciale conform Politicii Agricole Comune (PAC). Astfel, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură administrează sistemul de certificate de export-import şi garanţii pentru importul şi exportul produselor agricole, elaborează şi implementează procedurile privind aplicarea sistemului de intervenţie pentru produsele agricole. Atribuţiile APIA:

- Asigură derularea operaţiunilor financiare legate de gestiona-rea fondurilor alocate;

- Asigură verificarea cererilor de plată primite de la beneficiari; -Autorizează plata către beneficiari în urma verificării cererilor de plată sau îi înştiinţează pe aceştia cu privire la eventualele nere-guli sesizate, în vederea soluţionării acestora;

- Execută plăţile autorizate către beneficiari; - Ţine contabilitatea plăţilor efectuate; -Urmăreşte încadrarea în fondurile alocate pentru activităţile prevăzute mai sus; -Asigură îndeplinirea cerinţelor cu privire la informarea pu-blică privind activităţile desfăşurate; -Asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor economi-ce, administrative, contabile, de personal şi audit ale Agenţiei; -Colaborează pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice cu orga-nele administraţiei publice centrale şi locale; -Pregăteşte şi implementează prevederile privind mecanismele comerciale; -Administrează sistemul de certificate de export-import şi ga-ranţii pentru importul şi exportul produselor agricole; -Elaborează şi implementează procedurile privind aplicarea sistemului de intervenţie pentru produsele agricole; -Este autoritatea publică responsabilă cu implementarea Sis-temului Integrat de Administrare şi Control; -Asigură managementul cotelor de producţie de zahăr şi izo-glucoză şi gestionează contribuţiile aferente acestor cote; -Elaborează manuale de proceduri şi metodologii în vederea implementării corespunzătoare a atribuţiilor care îi revin; -Implementează şi administrează restituţiile la export şi siste-

mul de garanţii aferente restituţiilor; -Furnizează toate informaţiile solicitate de Organismul coor-donator al agenţiilor de plăţi pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit.

10.5. Rezumat În cadrul acestei unităţi de învăţare studenţii au învăţat despre:- Dezvoltarea teritorială

10.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi conceptul de dezvoltare a teritoriului2. Rezumaţi principalele documente europene la care ţara noastră îşi aliniază politicile de dezvoltare3. Rezumaţi obiectivele amenajării teritoriului şi urbanismului4. Rezumaţi atribuţiile administraţiei centrale în domeniul amenajării teritoriului.5. Rezumaţi atribuţiile administraţiei publice judeţene în domeniul amenajării teritoriului.6. Rezumaţi atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului.7. Explicţi conceptul de dezvoltarea rurală durabilă8. Rezumaţi autorităţile şi sarcinile aferente privind implementarea PNDR9. Rezumaţi obiectivele şi responsabilităţile privind reţeaua naţională de dezvoltare rurală (RNDR)10. Precizaţi structura RNDR

R : 1.vezi  10.1.1     2.vezi  10.1.2   3 .vezi10.1.3   4.vezi  10.1.4    5.vezi  10.1.5     6 .vezi  10.1.6   7.vezi  10.3.      8 .vezi  10.4.2 9.vezi  10.5.2 10.vezi  10.5.4 

10.7.  Temă  de control :  Conceptul  de dezvoltare   ter i tor ial ă

Bibliografie

1. Barabe Bouchad,  M. Herail, Droit rural, Editura Elipses Marcheting 2007

2.  J.Audier, Droit rural, Editura Dalloz, 2009 3. J. Haudault, Droit rural. Droit de l'exploitation agricole, 

Editura  Dalloz, 4. M.O. Gain,Droit rural, l'exploitant agricole et les terres, 

Editura LITEC, Paris, 20085. Didier Kajescki, Droit rural, Editura Defrenois, 2009,6. M. Toma, Drept civil. Drepturi reale, Editura 

Argument, Bucureşti, 2003,7. C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, 

Editura ALL BECK 2001,8.  Gh. Lipoveanu, Domeniul statului. Inovaţiile codului 

civil Carol II, în Arhiva de Drept, Iaşi, 1939;9.  I. P. Filipescu, Drept civil. Drepturile reale, Editura 

Universitară 1995. Bucureşti  10.  I. Dogaru, Cercel S , Drept civil. Teoria generală a  

drepturilor reale, Editura All Beck, Bucureşti 200311. Dan Adrian Raportul Dezvoltării Umane Academia 

Romînă, Editura Expert, bucureşti, 199912.  M. Toma, Al. Ţiclea, C. Bîrsan, Societăţi agricole şi  

alte forme de asociere în agricultură, Editura Ceres  1993

13.  A.P. Parlagi, Dicţionar de administraţie publică,  Editura Economica, 2000

14. Acad. Păun Ion Otiman  „Dezvoltarea rurală durabilă  a Romîniei în  contextul integrării europene

15. C. Bârsan, Al. Ţiclea, V.Dobrinoiu Societăţi  comerciale, Editura Şansa 1995

16. I.L,Georgescu Drept comercial român, Editura SOCEC, Bucureşti, 1948

17. I. Turcu Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996

18. M: Cozian, A. Viandier, Droit des societes, Editura Litec, Paris 1995

19. Yves Guyon, Droit des affaires, Editura Economica Paris  1998

20. Programul Național de Dezvoltare rurală 2007-20013.

Cuprins

   I. Introducere.         Rolul şi conţinutul disciplinei „Drept agrar”.............................3   ll. Obiectivele cursului sunt următoarele ........................................3   III. Competenţele conferite .............................................................3   IV. Resurse şi mijloace de lucru  .....................................................3   V. Structura cursului ........................................................................3   VI. Disciplinele deservite  ...............................................................3   VII. Durata medie de studiu  ndividual  ......................................... 3

         VIII.Evaluarea  ................................................................................4Unitatea de  învăţare  I Introducere în problematica dreptului agrar ......................................5     1.1. Introducere  .............................................................................5     1.2. Competenţe  ............................................................     1.3.Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare ........5     1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Introducere în problematica dreptului agrar .....................................5 1.4.1. Noţiune, obiect, caractere juridice ......................................5 1.4.2. Izvoarele dreptului agrar......................................................7 1.4.3. Raportul juridic de drept agrar...................................... ....10 A. Noţiune şi caractere juridice...............................................10 B. Structura raportului juridic agrar.........................................10 C. Premisele naşterii raporturilor de drept agrar......................11

D. Izvoarele raporturilor juridice agrar....................................11 1.4.4. Locul şi rolul dreptului agrar în cadrul sistemului de drept

românesc .............................................................................12 A. Dreptul agrar este o ramură a dreptului privat ...................12

B. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul civil...........................12C. Raportul dintre dreptul agrarl şi dreptul familiei.....................13

D. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul muncii .................14 E. Raportul dintre dreptul agrar şi dreptul  internaţional privat...14

                   1.5. Rezumat...............................................................................     .14Unitatea de învăţare  2 

Proprietatea funciară.....................................................................16 2.1. Introducere...........................................................................16 2.2. Competenţe .........................................................................16 2.3. Durata medie de parcurgere a acestei teme .. .....................16 2.4. Conţinutul unităţii de învăţare.............................................16 Proprietatea funciară ..........................................................16 2.4.1. Noţiunea de fond funciar .................................................16 2.4.2. Clasificarea terenurilor după destinaţii ..........................17 2.4.3. Deţinătorii de terenuri.......................................................18

2.4.4. Proprietatea terenurilor.....................................................18

A. Noţiune.............................................................................18

B. Atributele proprietăţii .......................................................18

a).Precizări...................................................................................18b).Atributul posesiei.  ........................................................................19c).Atributul folosinţei ......................................................................19d).Atributul dispoziţiei.  ....................................................................20

2.4.5. Forme de proprietate.........................................................20

A.Proprietatea publică...........................................................20

a).Noţiunea şi caracterele juridice ale proprietăţii publice..........20

b). Titularii (subiectele) dreptului de proprietate publică ................22c). Obiectul proprietăţii publice  .......................................................22

                   d). Conţinutul dreptului de proprietate publică.................................27                   e). Încetarea dreptului de proprietate publică....................................30

2.5. Rezumat.................................................................................30 2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor......................30

2.7. Temă de control.....................................................................31 Unitatea de învăţare 3 Formele de proprietate. Proprietatea privată .........................32 3.1. Introducere..........................................................................32 3.2. Competenţe.........................................................................32 3.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare ...33

3.4. Conţinutul unităţii de învăţare Proprietatea privată a terenurilor........................................33 3.4.1. Noţiune şi caractere juridice............................................33

3.4.2. Subiectele dreptului de proprietate privată..............................343.4.3. Obiectul dreptului de proprietate privată................................37 

3.4.4.. Dobândirea dreptului de proprietate privată.....................38 3.4.5. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dispoziţii legale.................................................................38 3.4.6. Stingerea dreptului de proprietate privată..........................39     3.4.7. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată........40    A Limite legale.............................................................................40 3.4.8. Organizarea bunurilor destinate unei activităţi lucrative...44     3.4.9. Exercitarea dreptului de proprietate privată............................45 3.4.10. Regimul juridic al proprietăţii funciare.............................47 A. Regimul juridic comun.............................................................47

B. Regimul juridic specific al unor categorii de bunuri......49

                  C. Regimul juridic al terenurilor........................................................49    D. Circulaţia juridică a terenurilor.....................................................50    E. Folosirea terenurilor pentru producţia agricolă, silvică sau în alte scopuri....................................................................................................53

                  F. Regimul juridic al constucţiilor cu diferite utilizări....................   55 3.5. Rezumat................................................................................57 3.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor......................57 Unitatea de învăţare 4 Publicitatea imobiliară şi cadastru..........................................59 4.1. Introducere ..........................................................................59 4.2. Competenţe..........................................................................59

4.3 Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare...59 4.4. Conţinutul unităţii de învăţare.............................................59 Publicitate imobiliară şi cadastru........................................59 4.4.1.Noţiunea publicităţii drepturilor reale...............................59 4.4.2. Sistemul de publicitate imobiliară instituit de Legea nr. 7/ 1996 ......................................................................................60 4.4.3. Principiile sistemului de publicitate instituit prin Legea nr. 7/1996...............................................................................61 4.4.4. Structura cărţii funciare.....................................................62

A. Dispozţii legale ......................................................................62 B. Procedura înscrierii în cartea funciară....................................63 4.4.5. Cadastrul României...........................................................65 A. Noţiunea de cadastru ..............................................................65 B. Etapele dezvoltării cadastrului ...............................................66 4.5. Rezumat................................................................................67 4.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor .....................68 Unitatea de învăţare 5 Organizarea proprietăţii funciare.................................................69 Ferma individuală Asociatia familială 5.1. Introducere............................................................................69 5.2. Competenţe...........................................................................69 5.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare....69 5.4. Conţinutul unităţii de învăţare Organizarea proprietăţii funciare..........................................70 Ferma individuală Asociatia familială 5.4.1. Precizări............................................................................70 5.4.2. Ferma individuală ca unitate economică (gospodăria ţărănească)...............................................................71 A. Precizări....................................................................................71 B. Ferma (gospodăria ţărănească) ................................................71 C. Procedura înscrierii în Registrul Agricol .................................72 5.4.3.Asociaţia familială..............................................................75 A.Actul de constituire...................................................................75

B. Condiţii de validitate.....................................................................75C. Cuprinsul actului de constituire ...................................................80

                   D. Cuprinsul statutului......................................................................80E. Procedura de constituire................................................................81

c). Autentificarea actului de constituire şi a statutului.................83d). Obţinerea personalităţii juridice..............................................83e). Înfiinţarea filialelor.................................................................84f). Federaţia...................................................................................85

5.5. Rezumat........................................................................... 85 5.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor..................85 Unitatea de învăţare 6 Organizarea proprietăţii funciare

Societatea agricolă.....................................................................87 6.1. Introducere........................................................................87 6.2. Competenţe........................................................................87 6.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare.88 6.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Organizarea proprietăţii funciare........................................88 6.4. Societatea agricolă............................................................88 6.4.1. Noţiune şi caractere juridice..........................................88 6.4.2. Funcţiile societăţii agricole............................................91 6.4.3. Elementele de identificare.............................................93

6.4.4. Constituirea societăţii agricole................ ......................96   6.4.5. Asociaţii societăţii agricole................................................108

6.4.6. Conducerea şi controlul activităţii societăţii agricole...114 6.5. Rezumat.........................................................................127 6.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor............ 127 6.7. Temă de control ...........................................................128 Unitatea de învăţare 7 Cooperativa agricolă............................................................129 7,1. Introducere......................................................................129 7.2. Competenţe.....................................................................129 7.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare.................................................................................129 7.4. Conţinutul unităţii de învăţare Organizarea proprietăţii funciare 7.4.1. Cooperativa agricolă....................................................129 7.5. Rezumat.........................................................................146 7.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor..............146 Unitatea de învăţare 8 .....................................................147 Asigurări în agricultură Calitatea produselor agricole Agricultura ecologică 8.1. Introducere......................................................................147 8.2. Competenţe.....................................................................147 8. 3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi ................147 8.4. Conţinutul unităţii de învăţare 8 ....................................147 Asigurări în agricultură.....................................................148 Calitatea produselor agricole ............................................152 Agricultura ecologică........................................................159

   8.5. Rezumat  .............................................................................174  8.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor................174 Unitatea de învăţare 9 Administraţia rurală...........................................................175 9.4. Conţinutul unităţii de învăţare 9 Administraţia rurală 9.4.1. Organele administraţiei rurale....................................175 9.1.3. Atribuţiile organelor administraţiei rurale................ 185 9.5. Rezumat.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .191 9.6. Test de autoevaluare/evaluare a cunoştinţelor...............191 Unitatea de învăţare 10 Dezvoltarea teritorială......................................................193 10.1. Introducere....................................................................193 10.2. Competenţe....................................................................193           10.3.Durata  medie de parcurgere a   acestei  unit ăţ i . .193           10.4.1.  Conceptul  „dezvoltare   ter itor ial ă”. . . . . . . . . .        194

10.5 .Atribuţiile administraţiei publice locale în domeniul amenajării teritoriului..........................197

10.7. Planul Naţional de Dezvoltare Rurală..........................204 10.8. Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală.......................207

10.9. Sprijinul Comunităţii Europene în dezvoltarea rurală...217