1

MINISTERUL EDUCAłIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE

DRELCIUC SIMONA MARIA (ONCIU)

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

cu titlul

IMAGINEA NEFRATELUI ÎN

LITERATURĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINłIFIC: PROF.UNIV.DR. IOAN DERŞIDAN

ORADEA 2010

2

CUPRINS

Argument .........................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Capitolul I ........................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Dualitatea Fârtate-Nefârtate..........................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

1. Dualismul cosmocratic..............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 2. FuncŃiile dualismului cosmocratic ............Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3. Cosmogonii dualiste indo-europene..........Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.1 Egipt şi Mesopotamia..........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.2 Dualismul iranian................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3 Gnosticismul .......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.4 Maniheismul........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.5 Bogomilismul......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

4. Dualismul cosmocratic românesc .............Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.1 Fârtate şi Nefârtate ..............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.2 Facerea lumii.......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

5. Aspecte comparative în cercetarea dualismului cosmocraticEroare! Marcaj în document nedefinit.Capitolul II.......................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Aspectul cult al cercetării Nefârtatelui .........Eroare! Marcaj în document nedefinit.

1. Răul în imaginarul colectiv .......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 2. Răul şi teologia..........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3. Diavolul personal ......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.1 Imaginea lui Satan în tradiŃia iudaică..Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.2 Căderea luciferică ...............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3 Creştinismul terifiant...........................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

4. Diavolul – catalizator al civilizaŃiei europeneEroare! Marcaj în document nedefinit. 4.1 Estetica urâtului...................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.2 Femeia complice a lui Satan ..............Eroare! Marcaj în document nedefinit.

Capitolul III .....................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Nefârtate în vers şi fabulă ..............................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

1. De la monstrul Evului Mediu la rebelul romanticEroare! Marcaj în document nedefinit. 2. Diavolul ca instrument moralizator..........Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3. Motivul demonic în literatura occidentalăEroare! Marcaj în document nedefinit.

3.1 Diavolul ludic al francezilor ...............Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.2 Germania legendară ............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3 Ruinele britanicilor .............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.4 Nuvela fantastică.................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.5 Diavolul puritanilor............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.6 Demonul literaturii ruse ......................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

4. Ipostaze iconice ale temei demonice........Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.1 Divina comedie ...................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.2 Dunciada ............................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.3 Mitul faustic ........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3

4.4 Christabel............................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.5 Iago......................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 4.6 Paradisul pierdut ................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

5. Tipologia demonică. Diavolul ca personaj literarEroare! Marcaj în document nedefinit. Capitolul IV .....................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Imaginarul diabolic românesc .......................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

1. Repere metodologice în identificarea sferei maleficeEroare! Marcaj în document nedefinit.2. De la mit la ficŃiune...................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

2.1 Sacrul şi miturile .................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 2.2 Legendele apocrife ..............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 2.3 Specificul demonologiei folclorice româneştiEroare! Marcaj în document nedefinit.

2.3.1 Personaje malefice ale creaŃiilor populareEroare! Marcaj în document nedefinit.2.3.2 Basmul ........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3. Teme ale literaturii culte ..........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.1 Câteva consideraŃii metodologice .......Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.2 Repere ale fantasticului .......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3 Sfera maleficului în literatura română Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.1 Maiestatea infernală în persoană.Eroare! Marcaj în document nedefinit. • De vorbă cu Necuratul ..............Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Kir Ianulea ................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.2 Căderea lui Satan .........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Luceafărul .................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Demonism..................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Înger şi demon...........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Sărmanul Dionis .......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Anatolida sau Omul şi ForŃele ..Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Imnul dracilor ...........................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.3 FiinŃa nefastă ................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3.3.1 Zburătorul..................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

• Zburătorul .................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Sburătorul .................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Călin (file din poveste) ..............Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Luceafărul .................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.3.2 Strigoiul.....................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Strigoii. Domnişoara Christina.Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.3.3 Străinul ......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • Popa Man. Jandarmul...............Eroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.3.4 Omul însemnat ..........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • La hanul lui Mânjoală. La conacEroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.3.5 Femeia demonică ......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. • La hanul lui Mânjoală. Calul dracului. Iubire magică. LostriŃaEroare! Marcaj în document nedefinit.

3.3.4 Locul nefast..................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3.4.1 Hanul.........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

4

• La hanul lui Mânjoală. La conacEroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3.4.2 Moara ........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

• Moara lui Călifar ......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3.3.4.3 Spațiul damnat........................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

• Meşterul Manole .......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Concluzii ..........................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Bibliografie selectivă .....................................................................................................31

5

IMAGINEA NEFRATELUI ÎN LITERATURĂ – Rezumat –

Prin lucrarea de faŃă ne-am propus să identificăm şi să analizăm metamorfozele personajului mitic denumit în titlul lucrării Nefrate, opusul Fratelui şi component al perechii gemelare specifice cosmogoniei româneşti. Asimilat personajului biblic Satan sau Diavolul odată cu apariŃia creştinismului, Nefrate/Nefârtate împrumută caracterul de adversar al lui Dumnezeu-Fârtate, deşi nu într-o opoziŃie atât de contrastantă precum cea din dogma creştină oficială, păstrând atributele unui colaborator creativ şi ingenios la facerea lumii, mai ales în mentalitatea omului simplu, tributar încă mai paşnicei gândiri pre-creştine. Demersul a fost direcŃionat către identificarea ipostazelor literare ale acestui reprezentant al sacrului monstruos însă, pentru a ajunge la momentul în care Nefârtate, devenit Diavol, îşi face intrarea pe scena creaŃiilor literare, a fost necesară o reconstituire a etapelor parcurse până la stilizarea sa. Prin urmare, lucrarea are un caracter multidisciplinar, făcând uz de concepte şi informaŃii furnizate de domenii precum teologia, filozofia, istoria şi antropologia. Necesitatea intruziunii în aceste arii adiacente decurge din perspectivele multiple prin care personajul poate fi perceput, de la dimensiunea mitică şi până la cea artistică existând o evoluŃie atât în planul sacrului cât şi al profanului. Interesul pentru temă este generat de mai mulŃi factori. În primă instanŃă, amintim caracterul relativ necunoscut al perechii gemelare din cosmogonia românească pre-creştină, într-o societate secularizată care pierde treptat contactul cu lumea sacrului. EvoluŃia accelerată a tehnologiilor, mult mai pe înŃelesul omului modern decât arhaicele divinităŃi, cauzează o desacralizare sau o dezvrăjire a lumii, chiar şi în spaŃiul care a îngrijit şi perpetuat prin legende, ritualuri şi creaŃii folclorice aceste personaje originare care au făcut cerul şi pământul. FârtaŃii, a căror existenŃă a fost mai întâi destabilizată de mai organizatul rit creştin ortodox care i-a înlocuit cu Dumnezeu şi respectiv cu Diavolul, sunt daŃi uitării prin distanŃarea omului nu doar de lumea satului ci şi de lumea sacrului. Alegerea titlului reflectă dorinŃa de a sublinia importanŃa mitului cosmogonic românesc ce singularizează şi dă caracter spaŃiului autohton, prin natura paşnică a colaborării dintre cei doi reprezentanŃi ai divinităŃii. Un alt motiv ce stă la baza acestei direcŃii de cercetare este necesitatea identificării ipostazelor literare ale Nefârtatelui, devenit Satan sau Diavol prin asimilarea divinităŃilor arhaice cu dogma creştină oficială. Deşi traseul literar al Diavolului a fost reconstituit în studii dedicate literaturii universale, acestea nu au fost traduse în româneşte, din câte ştim, receptarea ipostazelor sale literare fiind facilitată de cele câteva istorii generale ale Diavolului, aparŃinând lui Robert Muchembled, Giovanni Papini, Alfonso M. di Nola şi Gerard Messadié. În mai nou apăruta Istorie a urâtului, sub îngrijirea lui Umberto Eco, regăsim opere în care Satan este înfăŃişat de-a lungul timpului, în câteva pagini ce ilustrează trecerea sa de la grotesc la sublim. Din nou, aceste ipostaze literare au caracter sporadic în perspectiva mai vastă a autorilor citaŃi care privesc evoluŃia diavolului mai ales din

6

punct de vedere teologic şi istoric, în diverse culturi ale lumii. Niciuna din aceste cărŃi nu include exemple din literatura română. Deşi critica dedicată literaturii fantastice include clasificări ale manifestărilor stranii şi apariŃiilor insolite în literatura română şi universală, nu regăsim o secŃiune specială dedicată diavolului ca personaj sau diverselor sale ipostaze. Desigur, există studii asupra satanicului sau demonicului în operele unor autori, precum şi minuŃioase analize ale personajelor malefice, însă nu atât de strict limitate la prezenŃa Diavolului. Actualitatea temei rezidă în reiterarea caracterului versatil al acestui personaj şi a felului în care multiplele sale personalităŃi şi manifestări pot fi valorificate în spaŃiul ficŃiunii literare, de la simpla apariŃie zgomotoasă şi pusă pe şotii din basmele populare şi până la demonul interior din marile drame existenŃialiste. Este evidentă latura senzaŃională a apariŃiilor sale, justificându-se astfel şi interesul stârnit de această temă, nu doar din partea amatorilor de insolit, ci şi din partea specialiştilor filologi. Ca personaj literar, Satan poate performa ca atare, în plinătatea condiŃiei sale de înger căzut, fie mânios, fie ironic sau melancolic, sau poate evidenŃia temele majore pe care sunt structurate creaŃiile literare. De exemplu, în romanul lui Norman Mailer, Castelul din pădure, demonul sub aripa căruia se dezvoltă micuŃul Adolf Hitler serveşte la evidenŃierea dimensiunii metafizice a răului, subliniind natura distorsionată a psihicului celui ce avea să devină unul din marii tirani ai istoriei. Într-o epocă a scepticismului, când odată cu neîncrederea în existenŃa diavolului se manifestă şi o accelerată dezvrăjire a lumii, aşa cum numeşte Marcel Gauchet, resuscitarea interesului în această dimensiune a sacrului este o iniŃiativă curajoasă, ce atrage atenŃia asupra adevăratelor valori spirituale şi literare, precum şi asupra bogatei resurse de inspiraŃie oferite literaturii de fondul mitologic al poporului român. Ipoteza investigaŃiei se fixează pe mai multe direcŃii. Începând cu justificarea în primul capitol a prezenŃei Nefratelui în titlul lucrării, a urmat o detaliere a procesului de transformare a acestuia în Diavolul a cărui intruziune a fost evidenŃiată în operele alese. Astfel, s-a conturat latura filozofică şi teologică a studiului, pe baza textelor biblice şi a câtorva lucrări de referinŃă în domeniul teodiceei, într-o analiză minuŃioasă care a revelat aspecte mai puŃin popularizate a imaginii Adversarului. Trecerea la dimensiunea literară a necesitat o descriere a contextului istoric în care demonul se cristalizează în conştiinŃa europeană. Parcursul a fost unul firesc, fără a ramifica excesiv problematica, limitând informaŃiile la scopul propriu-zis al lucrării. Aceste aspecte contribuie la creionarea unei imagini clare a condiŃiilor în care fenomenul satanic a luat amploare, atingând apogeul în perioada zbuciumată a InchiziŃiei. Din perspectivele multidisciplinare am reuşit să creăm, credem noi, o imagine completă la care am putut să ne raportăm în analiza operelor alese pentru a ilustra imaginea Nefârtatelui în literatură, făcând trimiteri la conceptele enunŃate în primele capitole şi argumentând fiecare ipostază într-un mod care ar putea fi înŃeles.

7

După reconstituirea acestui traseu filozofic, teologic şi istoric, metamorfozele literare ale Diavolului capătă sens, fiecare ipostază a sa, aşa cum scriitorii au ales să-l înfăŃişeze, putând fi argumentată cu trimiteri la primele capitole. Din informaŃiile care se regăsesc în prima parte a lucrării, este evidentă opŃiunea de a limita cercetarea la spaŃiul occidental şi cel autohton, o perspectivă mai vastă depăşind cadrul unei lucrări de asemenea dimensiuni. Chiar şi aceste limite care restrâng aria de investigaŃie sunt suficiente, operele în care sunt identificate tipurile demonice majore fiind ilustrative. Fireşte, cercetarea de faŃă nu pretinde a avea caracter exhaustiv, suplinind însă cantitatea prin specificul inedit al observaŃiilor. Perspectiva de cercetare este una tematică, mai ales în secŃiunea dedicată analizei operelor literare. În prima parte a lucrării am adoptat o perspectivă teoretică, structuralistă, dorind să stabilim reperele filozofice, teologice şi istorice care au fost necesare pentru a înŃelege tema şi personajul, surprinzând acele aspecte care singularizează tipul demonic şi îl separă de panteonul zeităŃilor infernale. În cea de-a doua parte, specificul cercetării este tematic, adecvat cercetării de acest tip. Nu am omis aspectele importante ce singularizează şi dau valoare operei literare, precum perioada şi curentul literar în care se încadrează fiecare scriitor, caracterul general al operei sale în ansamblu şi circumstanŃele care au stat la baza creaŃiei respective. Acolo unde a existat o punte de legătură, în afara personajului în sine, am creat paralele între diferiŃi autori sau perioade, subliniind aspectele comune, chiar dacă uneori au fost de alt ordin decât cel strict literar. Structura lucrării prezintă partea teoretică şi cea de contribuŃie personală, însă nu strict delimitate la enunŃarea unor concepte pe care mai apoi le-am fi aplicat în practică, în această ordine, remarcându-se o alternanŃă a acestor două planuri şi alegând să dăm fiecărei părŃi a lucrării cuvenita apreciere dintr-un punct de vedere original prin intervenŃii argumentate care sperăm să se dovedească a fi utile şi de interes pentru cercetarea imaginarului diabolic. Lucrarea este structurată pe liniile precizate mai sus, îmbinând noŃiunile teoretice cu cele practice şi având un specific aplicativ în analiza textelor ce ilustrează temele majore identificate. Astfel, dacă am delimita partea teoretică de restul cercetării, identificăm coordonatele istorice, teologice şi filozofice care ajută la conturarea imaginii universal recunoscute a Diavolului, fără a uita de latura teoretică a literaturii propriu-zise, concepte care sprijină cercetarea tematică, aprecieri privind perioadele literare şi caracterul general al operei scriitorilor analizaŃi. Partea de cercetare constă în interpretarea originală a operelor alese, criteriile fiind cele tematice, legate de diferitele ipostaze ale Nefârtatelui Diavol, iar fiecare temă aleasă, fie că este cea a îngerului căzut sau a strigoiului, poate fi identificată în opere aparŃinând fie genului liric sau epic, ordinea menŃionării lor în contextul dat fiind determinată în funcŃie de data apariŃiei sau din punctul de vedere al relevanŃei pentru respectiva ipostază demonică, fără a acorda întâietate vreunui criteriu anume. CreaŃiile literare la care facem referire în studiul nostru sunt emblematice pentru acest subiect, înglobând aspecte relevante pentru investigaŃia de faŃă.

8

Resursele bibliografice utilizate reflectă grija pentru o documentare cât mai minuŃioasă pentru ilustrarea conceptelor ordonate în lucrare. A fost necesară citarea autorilor recunoscuŃi în domeniile abordate, identificând informaŃii utile şi în lucrările mai puŃin popularizate, precum scrieri bisericeşti care nu se regăsesc pe rafturile librăriilor. Partea dedicată analizei literare trimite la monografii şi volume de critică literară, lucrări de sinteză dedicate imaginarului fantastic şi chiar la teze de doctorat publicate la edituri recunoscute pe plan naŃional. Acestea din urmă au servit drept exemplu pentru menŃinerea unui ton cursiv şi a unei structuri logice a textului. DificultăŃile prevăzute nu au fost legate doar de structurarea materialului într-o formă adecvată, ci şi de stabilirea unui ton narativ consecvent şi obiectiv, existând uneori tendinŃa de a da o notă subiectivă textului enunŃat, în secŃiunile care permit asemenea conexiuni, mai exact domeniul filozofic şi teologic în care dezbaterile pe marginea problematicii răului suscită interesul individual. În cazul analizei textelor literare au existat riscuri legate de modul de prezentare a ideilor noi, fără a se suprapune peste judecăŃile de valoare emise de critica de specialitate, evidentă fiind dificutatea de a parcurge în întregime volumele în care se regăsesc aprecierile critice. Clasificările întocmite în paginile acestui studiu au un caracter original şi sunt argumentate, alcătuirea lor angrenând o serie de resurse bibliografice care sprijină ideile enunŃate, însă există şi eventualitatea unor omiteri. Oscilând între clasificările temelor fantastice şi a motivelor şi simbolurilor literare realizate de autorii români citaŃi şi studiile de arhetipologie şi imaginar, a fost uneori dificilă identificarea unei direcŃii noi de structurare a tipologiei demonice a literaturii române. A existat o aplecare către literatura fantastică în care se regăsesc apariŃiile insolite cu caracter malefic, însă orizontul cercetării de faŃă cuprinde opere care nu se încadrează doar straniului, deşi este evidentă preponderenŃa acestui gen literar în operele selectate pentru a ilustra tema aleasă. Caracterul novator al cercetării constă în abordarea inedită a studiului imaginarului demonic al literaturii române. Cercetarea de faŃă este o încercarece ce îşi propune să aducă noutate în domeniu prin aprecierile şi clasificările realizate, deşi recunoaştem caracterul perfectibil al studiului nostru, considerând drept binevenită o continuare pe această direcŃie. Ipotezele avansate în analiza operelor alese au, de asemenea, un caracter original. Am încercat să emitem idei noi şi pertinente pe marginea textelor care, de cele mai multe ori, beneficiază deja de o bogată exegeză critică, fiind deosebit de dificil să găsim faŃete neexplorate ale unei opere precum Luceafărul lui Eminescu sau Zburătorul lui Heliade Rădulescu. Alegerea de a urma această cale mai puŃin bătută a identificării prezenŃei Nefârtatelui în literatura română este pariul unui început, ale cărui urmări s-ar putea dovedi a fi utile pentru cei interesaŃi. Lucrările alese pentru a argumenta fiecare capitol şi subcapitol, precum şi criteriile de ordonare a informaŃiei într-un mod care ni s-a părut relevant pentru parcursul acestui studiu reflectă modul propriu de receptare şi organizare a problematicii tipologiei demonice. Subliniem, de asemenea, intenŃia de a continua pe această direcŃie a investigaŃiei, lucrarea de faŃă

9

putând fi îmbogăŃită, lărgind perspectiva de cercetare şi acoperind un număr mai mare de creaŃii literare. SemnificaŃia şi valoarea aplicativă a cercetării constau în rezultatele obŃinute prin aplicarea criteriilor studiului tematic, precum şi în ipotezele noi emise pe marginea textelor alese. Cercetarea noastră deschide calea unui studiu al apariŃiilor Diavolului în literatura română, atrăgând după sine şi posibilitatea unui studiu comparativ al textelor autorilor români în paralel cu producŃia de aceeaşi factură a spaŃiului european. Termenii cheie ai cercetării: cădere luciferică, creştinism, demonologie, Diavol, diavolul instrument, diavolul ludic, diavolul romantic, diavol modern, demon interior, divinitate, dualism cosmocratic, fabulos, fantastic, folclor, imaginar, magie, malefic, metamorfoze, mit, motiv, nefast, Nefârtate, rău, sacru, supranatural, temă, terifiant. Lucrarea este structurată în patru capitole mari, într-o ordine aleasă pentru a da cursivitate demersului de faŃă, fiecare secŃiune a studiului fiind astfel concepută pentru a fi urmarea firească a celei precedente, dând astfel unitate discursului analitic şi relevanŃă concluziilor.

Capitolul I, intitulat Dualitatea Fărtate-Nefărtate este dedicat limpezirii premiselor de la care porneşte studiul de faŃă, aducând în prim plan problematica dualismului religios. Înainte de introducerea conceptelor de Fărtate şi Nefărtate s-a dovedit indispensabilă o scurtă incursiune în miturile dualiste indo-europene care au stat la baza cosmogoniei fratrocratice şi, în cele din urmă, au exercitat o influenŃă majoră asupra religiilor monoteiste şi patriarhale de astăzi.

Neputând fi aici vorba de enunŃarea unor ipoteze noi, istoria religiilor şi vastele tratate de mitologie acoperind deja peisajul în care au luat naştere cosmogoniile fratrocratice, se remarcă uneori neconcordanŃe între opiniile exprimate de cercetătorii din domeniu. Deşi este evidentă influenŃa covârşitoare exercitată de aceste cosmogonii dualiste asupra fratrocraŃiei divine autohtone, în cadrul căreia regăsim elemente aparŃinând doctrinei bogomilice sau iraniene, importanŃa colaborării cu caracter moralizator şi creativ dintre cele două divinităŃi şi influenŃa pozitivă a acestora asupra creştinismului în spaŃiul românesc sunt uneori contestate. Romulus Vulcănescu dedică un studiu detaliat noŃiunilor de Fârtate şi Nefârtate, Ivan Evseev defineşte acest al doilea personaj în dicŃionarul său, iar Lucian Blaga concentrează în eseul său despre fârtaŃi, intitulat Fărtate şi Nefărtate, esenŃa acestui mit dualist. Remarcăm utilitatea studiului elaborat de Lucian Blaga, care evidenŃiază câteva aspecte ale acestei colaborări originare, eseu din care am extras ideile care ajută la completarea perspectivei noastre. Culegerile de folclor înfăŃişează detaliat colaborarea dintre fraŃi, numeroasele legende Ńesute pe marginea acestor începuturi stând mărturie pentru viziunea optimistă asupra lumii care supravieŃuieşte încă în spaŃiul autohton. Acest capitol stabileşte premisele de la care porneşte studiul imaginarului diabolic, precizând echivalenŃa lui Nefârtate cu Satan şi conturând astfel dimensiunea lucrării prin limitarea exemplelor la spaŃiul creştin. Nu trebuie neglijată latura didactică a acestei prime părŃi în care, prin reiterarea mitului

10

cosmogonic şi a divinităŃilor pre-creştine, se subliniază caracterul paşnic şi creativitatea rezultată din colaborarea celor doi fărtaŃi în opoziŃie cu atmosfera încordată şi antiteza accentuată dintre personajele biblice cu care au fost asimilaŃi. Cercetările existente în domeniu continuă în subcapitolul următor, Aspecte comparative în cercetarea dualismului cosmocratic, în care am enumerat şi am detaliat contribuŃiile autorilor de culegeri de folclor şi dicŃionare de mitologie, care au fost citate şi utilizate în acest studiu, lucrări fără de care nu am fi putut argumenta diversitatea ipostazelor în care regăsim personajul asupra căruia ne-am îndreptat atenŃia. Capitolul II, intitulat Aspectul cult al cercetării Nefărtatelui direcŃionează atenŃia asupra dimensiunii culte, creştinizate, a personajului, filtrând caracterul antitetic dobândit odată cu impunerea dogmei creştine prin filiera filozofică şi teologică. De la dualismul cosmocratic trecem la opoziŃia dintre conceptele de bine şi de rău, atât din punctul de vedere al normelor morale cât şi din perspectiva lucrărilor de teodicee sau filozofie în punctarea transformărilor suferite de Diavol. Am evidenŃiat polemicile legate de existenŃa divinităŃii, considerând a fi utile cele câteva idei menŃionate aici ale marilor filozofi Gottfried Wilhelm Leibnitz şi David Hume, precum şi mai noua perspectivă a lui Richard Dawkins asupra acestor dezbateri, utilitate ce reiese tocmai din conştientizarea volatilităŃii crescute a dezbaterilor cu privire la conceptul de Dumnezeu şi implicit a celui de Diavol în mentalităŃile acestor vremuri, diminuarea credinŃei în existenŃa unuia atrăgând după sine şi dispariŃia celui de-al doilea. De la dimensiunea abstractă a răului am trecut la cea concretă, urmând destinul lui Satan şi transformările suferite odată cu trecerea de la Vechiul la Noul Testament, subcapitolul Diavolul personal fiind rezultatul valorificării textelor biblice. Pasajele biblice citate ilustrează în continuare caracteristicile în general acceptate ale Diavolului, dând la iveală un personaj ale cărui puteri îi permit să facă faŃă urgiei divine, dovedind încăpăŃânare în a destabiliza împărăŃia ce i-a fost dată în primire – lumea materială – şi perseverenŃă în asalturile asupra creaŃiei. Remarcabilă rămâne ipostaza în care apare în Vechiul Testament, aceea de colaborator al divinităŃii, de instrument pentru testarea credinŃei oamenilor, trimis de Dumnezeu pe pământ şi îndeplinind voinŃa acestuia. Asemănarea acestui rol cu cel deŃinut de Nefârtate în cosmogonia românească este subliniată şi păstrată în vedere pentru asocierea cu unul din cele patru tipuri demonice identificate în capitolul al treilea. Deosebirile dintre Dumnezeu şi Diavol, dintre ipostazele lui Satan din cele două Testamente şi controversa căderii luciferice sunt exemplificate cu pasaje din Biblie, aceste consideraŃii fiind valorificate apoi în capitolele III si IV ale tezei.

Dimensiunea filozofică şi cea teologică a personajului s-a conturat până aici prin prisma acestor domenii, dezvăluind multiplele interpretări ale problematicii răului, dar lăsând a se înŃelege şi ambiguitatea şi maleabilitatea caracteristicilor Diavolului, concept care începe să se infiltreze în realitatea materială printr-un proces pe care l-am urmărit prin prisma unui domeniu care se apropie mai mult de concret, cel al istoriei. În subcapitolele dedicate Creştinismului terifiant, Esteticii

11

urâtului şi imaginii Femeii, complice al lui Satan urmărim parcursul istoric al Nefârtatelui transformat în Diavol şi influenŃa acestei entităŃi nefaste asupra evoluŃiei omenirii creştinizate.

Ideile emanate de elita religioasă ajung la suverani prin intermediul intelectualilor, influenŃând astfel percepŃiile acestora, dominate încă de sfera magică a maselor. Cele două extreme, Biserica, reprezentantă a lui Dumnezeu, şi omul de rând, dominat de satisfacŃiile imediate ale unei existenŃe deja private de plăcerile accesibile celor puternici, sunt unite prin puntea oferită de credinŃa în Satan, mijlocul comun de comunicare fiind suveranul. Discursul teologic îşi află calea către mase prin misiunile de convertire, iar Diavolul devine instrument de manipulare în mîinile conducătorilor. Deşi dezbină prin natura sa adversă, Diavolul uneşte prin nevoia creării unui front comun împotriva sa, aducând sub acelaşi stindard naŃiunile Europei catolice şi stabilind un mijloc de comunicare accesibil tuturor, „de la vlădică la opincă”, cum se spune în popor. Prin vocea conducătorului politic, Biserica transmite mesajul mântuirii şi al pedepsei veşnice către masele dominante din punct de vedere numeric. Mitul demoniac este unificator prin puterea sa de a stârni controvese la nivelul cel mai înalt al intelectualităŃii şi de a înfricoşa omul lipsit de resursele lingvistice şi materiale care i-ar da forŃa să protesteze. Arta devine şi ea un mijloc de comunicare, imaginea lui Satan fiind astfel făcută accesibilă publicului larg, pe pereŃii bisericilor şi în mozaicurile clădirilor. „Arta produce un discurs deosebit de precis, de figurativ, cu privire la împărăŃia demonică, plasând cu exactitate noŃiunea de păcat în scopul de a-l determina în mod mai convingător pe creştin să se confeseze”.1 Progresele ştiinŃelor aduc tot mai multă lumină în realitatea dominată de prezenŃe malefice, scriitorii nu pregetă în a fructifica imaginarul demonic în texte tot mai accesibile populaŃiei, dând astfel startul procesului de interiorizare a demonului şi de secularizare a societăŃilor.

Capitolul III, intitulat Nefărtate în vers şi fabulă, marchează descinderea Diavolului în tărâmul ficŃiunii literare. În prima parte a acestui capitol am evidenŃiat traiectoria parcursă de personaj din sfera religioasă la cea literară şi metamorfozele suferite în perioadele de început ale istoriei sale.

În primele secole creştine, în care accentul este pus pe misiunile de convertire, pe propăvăduirea cuvântului Mântuitorului, Satan este încă în umbră. Probabil şi discordanŃele dintre Vechiul şi Noul Testament au pus o oarecare piedică dezvoltării acestui subiect în discuŃiile teologice. Până în secolul al XII-lea, Diavolul joacă pe scena neoficială a oamenilor de rând, înfăŃişat în ipostaze ilare. Adesea este batjocorit de oameni, păcălit, prigonit şi fugărit cu pietre. Omul de rând încă mai respectă un bogat panteon păgân, populat de zâne, spiriduşi şi zeităŃi diverse de care depinde fiecare aspect al vieŃii sale. El poate duce o existenŃă în acord cu poruncile divinităŃii şi poate lupta împotriva ispitelor prin inteligenŃă, credinŃă şi curajul cu care a fost înzestrat. Deşi aflat sub acest scut al divinităŃilor

1 R. Muchembled, O istorie a diavolului. CivilizaŃia occidentală în secolele XII-XX, Editura Cartier, Chişinău, 2002, p.35

12

casei, omul medieval acceptă salvarea creştinismului, o pavăză în plus pe lângă descântecele în care crede în continuare, fiind convins că va fi mântuit prin împărtăşanie şi botez. Infernul îi devine familiar, însă este doar un loc rezervat celor păcătoşi.

Urmează neagra istorie a Evului Mediu, a InchiziŃiei şi a persecuŃiilor, perioadă de câteva secole în care Satan a fost popularizat şi propăvăduit într-atât încât, unui privitor obiectiv, poate dintr-o cu totul altă cultură, a altui continent, i s-ar fi părut că Diavolul se află în centrul religiei creştine, şi nu Isus sau Dumnezeu. De la iconografia timidă a secolului VI, în câteva secole Satan a crescut, la propriu, căpătând dimensiuni covârşitoare, fiind înzestrat cu atâta putere încât părea, şi chiar s-a dovedit a fi, invincibil în faŃa oricărei puteri, pământene sau cereşti, monstru de temut, dar şi adorat în secret.

O perioadă de temporară debilizare a Diavolului marchează trecerea de la realitate la trăire interioară, perioadă în care, sătui de persecuŃie şi de înfricoşarea cu flăcările iadului, oamenii de litere satirizează personajul, asigurându-i o trecere mai lină către planul spiritual. A treia etapă a evoluŃiei sale, paralelă cu tendinŃa de dedramatizare a imaginii demonului, este marcată de exaltarea într-un alt plan a rebelului Lucifer. El devine simbol al luptei împotriva tiraniei, reprezintă spiritul liber şi eliberarea de sub neagra noapte a ignoranŃei. Este perioada cea mai înfloritoare a lui Satan, timp în care evoluează în plan spiritual şi, deşi descris în detaliu, cu trăsături din cele mai flatante, Diavolul se transformă mai mult într-o idee, lăsând în urmă povara trupului şi devenind simbol al idealurilor romantice. Planul fizic în care s-a manifestat de-a lungul a primelor şaptesprezece secole ale creştinismului este părăsit, odată cu eliberarea de sub stricta supraveghere a Bisericii. Treptat, trecând de la abstract la concret şi apoi reîntorcându-se în planul spiritual, demonul înspăimântător şi acŃiunile sale devin instrumente literare în lumea cultă, principii îndelung dezbătute în filozofie, pierzându-şi din monstruozitate dar având totuşi o oarecare răspândire şi neîndoită influenŃă concretă în rândul credincioşilor. Diavolul devine o componentă a vieții psihice, fără o realitate exterioară. Subcapitolele următoare, Diavolul ca instrument moralizator şi Motivul demonic în literatura occidentală reconstituie pe scurt parcursul literar al demonului, în creaŃiile autorilor occidentali, trecând de la utilitatea sa ca instrument al Bisericii, evidentă în scrierile lui Martin Luther sau François de Rosset, către mai artisticile sale întruchipări din operele care au devenit repere ale literaturii universale. Am urmărit evoluŃia sa în spaŃiul literar francez, unde primele scrieri ale lui Cazotte şi Lesage creează atmosfera propice germinării genului fantastic. Simbol atractiv al scriitorilor francezi, Diavolul îi ajuta pe aceştia să-şi exprime ambiŃiile şi gândurile ascunse, în timp ce în spaŃiul german se dă tonul mişcării romantice prin scrierile lui Johann Christoph Friedrich von Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe, care au susŃinut mişcarea Sturm und Drang, manifest al romanticilor împotriva raŃionalismului, legată îndeaproape de evoluŃia romanului gotic englez prin traduceri directe. În acelaşi timp, Ernst Theodor Amadeus Hoffmann perfecŃionează genul fantastic şi dă literaturii opere care vor impulsiona

13

creatorii genului pe plan european şi internaŃional, povestirile sale cu aer terifiant constituind modele ale genului. Mitul faustic şi motivul Lenore îşi găsesc în literatura germană forma cea mai şlefuită, sub pana lui Goethe şi, respectiv, a lui Gottfried August Bürger care, impulsionaŃi de îndemnul mişcării romantice de a valorifica baladele şi cântecele populare tradiŃionale, reînvie interesul pentru resursa folclorică şi dau literaturii opere ce vor inspira autori precum Thomas Mann, Edgar Allan Poe sau Mihai Eminescu, pentru a numi doar câŃiva. Urmărim prelucrarea tipologiei demonice în spaŃiul britanic, prin emergenŃa genului specific insularilor, cel a romanului negru. William Blake, Robert Burns, Samuel Coleridge sunt printre primii care au adus în prim plan personajele şi atmosfera sumbră. PoeŃii englezi erau la rândul lor influenŃaŃi puternic de curentul german al baladei lui Bürger, mireasa fantomă sau femeia statuie devenind motive recurente în povestirile lui Thomas Moore sau Prosper Merimée. În a doua decadă a secolului al XVIII-lea, Blake a scris Căsătoria cerului cu iadul, oferind o reevaluare a figurii satanice şi înfăŃişându-l pe domnul întunericului într-o manieră asemănătoare cu cea a lui John Milton în Paradisul pierdut: un individ energic care se opunea unui Dumnezeu autocratic. PoeŃii mai sus amintiŃi au transformat Diavolul într-o imagine reprezentativă a mişcării romantice. Mai mult decât un simbol al răului pur, Satan este întruchiparea vitalităŃii, a puterii şi îndrăznelii, a revoltei politice şi culturale. Horace Walpole a fost primul care a concretizat aceste prime încercări şi a devenit astfel creatorul povestirii de groază ca formă literară. În 1764 Walpole a publicat Castelul din Otranto, o povestire supranaturală care, deşi mediocră, a exercitat o influenŃă fără precedent asupra literaturii fantastice. Au urmat scrierile lui Anne Radcliffe, Matthew Lewis şi Charles Robert Maturin care au declanşat proliferarea extraordinară a genului. Mary Shelley creează monstrul lui Frankenstein, iar John Polidori pune vampirul pe harta ficŃiunii, dând astfel avânt scrierilor centrate în jurul acestei creaturi preluate din folclor şi care se bucură încă de popularitate în paginile cronicilor create de Anne Rice şi Stephenie Meyer. Am dedicat un subcapitol separat nuvelei fantastice franceze, în care menŃionăm câteva din creaŃiile emblematice ale lui Nodier, Gautier, Maupassant şi d’Aurevilly, amintind de epopeea lui Victor Hugo, La fin de Satan, şi de Litaniile dedicate aceluiaşi personaj de către Charles Baudelaire, creaŃii care se desprind de filonul fantasticului pur, aducând în prim-plan un demon asemănător celui creat de Milton. AnimaŃi de aceeaşi pasiune pentru întunecatele căi şi neaşteptatele reacŃii ale psihicului uman, scriitorii francezi s-au detaşat de curentul romanului negru care înspăimânta prin alte mijloace. Subtilitatea metodelor de construire a fantasticului se dovedesc mult mai eficace decât introducerea directă într-o atmosferă sumbră. Castelul bântuit, labirintul grădinilor englezeşti şi personajele sumbre sunt înlocuite de francezi cu intruziunea neaşteptată a supranaturalului într-un peisaj banal, este exploatată dimensiunea onirică a fiinŃei umane, labirinturile minŃii fiind cu atât mai întunecate cu cât realitatea este pe neaşteptate voalată.

14

Urmează o scurtă trecere pe continentul american pentru a puncta creaŃiile care fac uz de imaginarul diabolic, fie pe fundalul mentalităŃii puritane, precum Litera stacojie de Hawthorne sau Diavolul și Tom Walker al lui Washington Irving, sau apropiindu-se de fantasticul germanilor şi cel al francezilor, reprezentativ pentru acest gen rămânând Edgar Allan Poe. Diavolul lui Poe nu apare ca întruparea lui Mefistofel, încarnarea răului, ci mai degrabă ca un bufon, un măscărici, nicidecum menit a semăna spaima şi a încurca iŃele existenŃei umane. În schimb întreaga galerie de spectre, vampiri, fantome, obiecte însufleŃite şi evenimente misterioase fac din proza lui Poe un exemplu de fantastic prin excelenŃă. Într-o perioadă îndepărtată de cea a puritanilor regăsim demonul creat de Norman Mailer, scriitorul american sub penelul căruia se conturează o mai puŃin cunoscută perioadă a vieŃii temutului dictator Adolf Hitler. Publicat în anul 2007, an în care se stinge şi autorul, romanul Castelul din pădure aduce în prim-plan copilăria şi adolescenŃa lui Hitler, evenimente redate de D.T., naratorul care în al treilea capitol îşi dezvăluie originea demonică. Trimis de Maestru (Satan), Dieter are rolul de a superviza dezvoltarea lui Adolf, de la naştere şi până în momentul în care pornirile sale dictatoriale aveau să fie dirijate de către un alt demon sau chiar de Satan însuşi. Demonul literaturii ruse urmează un parcurs deosebit. Regăsim în operele lui Dostoievski şi Bulgakov un diavol modern, pierdut printre muritori şi nedeosebindu-se de aceştia, însă păstrându-şi încă o aură enigmatică sau excentrică, pe când Leonid Andreev aduce în prim-plan o entitate de o altă factură, ce păstrează aura mitică a originilor sale divine şi care acŃionează într-o atmosferă magică, fantastică, asemeni lui Mefisto cel creat de Goethe. De o analiză detaliată au beneficiat câteva titluri alese pentru a ilustra ipostazele lui Satan, acordând spaŃiul cuvenit Divinei Comedii (Dante Alighieri), lui Faust (Goethe) şi Paradisului Pierdut (Milton). Această succintă trecere prin istoria metamorfozelor Diavolului este doar o încercare de a contura evoluția unui arhetip cultural, creație simptomatică a fiecărei epoci în parte, în care am dorit să surprindem câteva dintre diferențele pe care fiecare epocă le-a gravat asupra imaginii acestui personaj. Cele câteva pagini nu îți propun să contureze o sinteză globală a personajului, însă au utilitatea de a identifica unele stereotipuri care pot fi detectate ți în operele autorilor români.

Am încheiat această succintă trecere prin cele câteva opere ale literaturii universale cu o inedită clasificare detaliată a celor patru tipuri demonice pe care le-am identificat a fi: Diavolul ca instrument (fie al lui Dumnezeu, fie al Bisericii), Diavolul ludic (sau al folclorului), Diavolul romantic, Diavolul modern (umanizat) şi Demonul interior. Criteriile după care am diferenŃiat primele patru tipuri demonice sunt: nume, înfăŃişare (aspect fizic), metamorfoze, personalitate, intelect, scop declarat, susŃinători, adoratori, victime Ńintă, oponenŃi şi final/destin.

Fiind o primă încercare de acest fel, s-a dovedit necesitatea unor anumite precizări: această clasificare are scop orientativ, de laicizare a acestui concept şi nicidecum nu trebuie considerată ca fiind exhaustivă sau foarte strictă. InterferenŃe

15

între aceste tipuri există, diavolul romantic împrumutând trăsături ale diavolului instrument sau ale celui din mica cultură. Ceea ce trebuie avut mereu în vedere este că toate aceste calităŃi, infirmităŃi sau abilităŃi au fost Ńesute de-a lungul timpului pe marginea aceluiaşi personaj biblic, a Adversarului, fiecare cultură, mediu social, perioadă istorică, literară sau zonă geografică contribuind la modelarea a ceea ce cunoaştem astăzi despre Diavol. De asemenea, foarte importantă este şi precizarea că schema propusă a avut în vizor doar civilizaŃia creştină europeană.

Demonul interior, inerent naturii umane, manifestare a pornirilor considerate a fi imorale, decadente, negative, distructive, trăsături ale psihicului uman, nu urmează aceleaşi criterii, fiindcă aici nu avem de-a face cu Diavolul propriu-zis, ci cu personaje literare care manifestă, într-o anumită măsură, caracteristici demonice sau malefice. De asemenea, complexitatea personajelor literare care ar putea fi încadrate în această categorie generoasă dictează necesitatea elaborării altor criterii de evaluare, precum identificarea proporŃiei de demonic/satanic şi demoniac/titanism. Răzvrătirea este comună ambelor porniri, însă lupta celor animaŃi de demonic/satanic este dată împotriva cuiva (divinitate/omenire/semeni), pe când cei cu atribute titanice nu urmează schema opoziŃiilor, ci luptă pentru ceva sau cineva. Lupta celor din urmă se finalizează adesea prin înfrângere, firea activă a protagonistului transformându-se în firea contemplativă, specifică geniului. Lipsa referinŃelor bibliografice în aceste câteva pagini de caracterizare a personajului îşi găseşte justificarea în faptul că aceste aprecieri sunt formulate prin prisma propriei înŃelegeri a textelor literare citate sau la care am făcut referire în continuare. Am oferit totuşi câte un exemplu din literatura universală şi unul din literatura română pentru fiecare tip demonic, ipostaze pe care le-am considerat a fi reprezentative şi care au reunit în majoritate caracteristicile unei anumite categorii din cele patru. Clasificarea se regăseşte într-o formă sintetizată, însoŃită de exemple, în partea finală a lucrării, cea dedicată concluziilor. Capitolul IV, intitulat Imaginarul diabolic românesc, fixează atenŃia asupra spaŃiului literar românesc şi, deşi este ultima parte a lucrării, beneficiază de cea mai detaliată analiză. Pentru început, am făcut căteva precizări privind metodele de abordare a imaginarului diabolic şi am evidenŃiat dificultăŃile pe care le putem întâmpina în cercetare, acordând prioritate perspectivei tematice în detrimentul unei analize diacronice sau centrate pe recurenŃa motivului în variatele genuri literare. O perspectivă adecvată pentru analiza arhetipului demonic este, fără îndoială, cea propusă de Corin Braga2, a cărui abordare întruneşte cele trei direcŃii de cercetare – diacronică, tematică şi structurală – sub denumirea de arhetipologie culturală. Am urmat, de asemenea, calea mai accesibilă propusă de Doina Ruşti3, cea a interpretării simbolurilor şi temelor din operele alese dintr-o perspectivă personală, dar având la bază repere clare stabilite de specialişti. Această direcŃie

2 Corin Braga, 10 studii de arhetipologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 14-20. 3 Doina Ruşti, DicŃionar de teme şi simboluri din literatura română, Editura Polirom, Iaşi, 2009.

16

permite o mai mare flexibilitate şi abordarea originală a manifestărilor demonice din creaŃiile folclorice şi din literatura română cultă. Incursiunea în lumea sacrului monstruos începe cu câteva consideraŃii asupra conceptelor cheie analizate de Mircea Eliade, Roger Caillois şi Antoaneta Olteanu, accentul fiind pus pe felul în care aceste irumperi ale sacrului în lume au generat miturile. Eliade subliniază importanŃa mitului cosmogonic primordial, specific spaŃiului românesc: „Doar mitul primordial poate păstra istoria adevărată, istoria condiŃiei umane, şi doar aici trebuie căutate şi găsite principiile şi paradigmele oricărui comportament”4, în timp ce Antoaneta Olteanu, fin observator al diferitelor faŃete ale mitologiei româneşti, domeniu căruia îi dedică numeroase lucrări, supune discuŃiei decizia de demonizare a unuia dintre cei doi FărtaŃi. DivinităŃile gemelare au fost „tranşate de creştinism”5, care l-a făcut pe Fărtate Dumnezeu, „în diavol transformându-se Nefârtatul, demiurgul ratat, aşa cum se vede din legendele care prezintă eşuarea menirii lui creatoare”.6 Acelaşi lucru l-am subliniat în primul capitol al acestui demers, când am dezbătut această idee cu privire la adevăratul rol de creator al lui Dumnezeu care, din numeroase legende populare, ne lasă cu impresia unui privilegiat al sorŃii, dar cu puteri limitate în comparaŃie cu inventivitatea Nefărtatelui. Continuăm cu o scurtă prezentare a legendelor apocrife, naraŃiuni care au avut o influenŃă majoră asupra creaŃiilor populare. Inspirate de Vechiul şi Noul Testament, legendele apocrife sunt acele scrieri neacceptate de canoanele Bisericii, povestiri care uneori şochează prin evenimentele inedite pe care le relatează. În monumentala sa lucrare, Cuvente den Bătrâni, B.P. Haşdeu face o primă introducere, foarte bine documentată şi exemplificată prin texte în slavonă şi greacă, la legendele apocrife de pe urma cărora au beneficiat şi creaŃiile populare. O incursiune în lumea acestora urmează firesc în continuarea cercetării noastre, remarcând caracteristicile aparte ale textelor populare prin prisma lucrărilor dedicate acestei bogate resurse a poporului nostru. CreaŃiile populare urmează aproximativ schema genurilor literaturii culte, la care se adaugă compoziŃiile cu caracter ritualic specifice obiceiurilor calendaristice. Având în vedere faptul că autorii români menŃionaŃi în paginile studiului nostru au apelat la acest fond cultural şi au valorificat în operele lor câteva dintre manifestările demonice specifice folclorului românesc, am continuat cercetarea cu identificarea acelor tipuri demonice pe care le regăsim cel mai adesea în creaŃiile lor. Acordând o atenŃie deosebită metamorfozelor şi faptelor Diavolului, am singularizat şi am evidenŃiat trăsăturile care îi sunt specifice. Tudor Pamfile menŃionează că Diavolul nu apare niciodată în carne şi oase în povestiri, ci mereu ia alte înfăŃişări, mai pământeşti. Întocmai ca şi Fărtatul său, Dumnezeu, Nefărtatul/Diavolul se va arăta oamenilor sub alte forme sau va năimi pe altcineva care să-i ducă la bun sfârşit „poveŃele” ori intrigile, dintre cei care se pun în cârd cu el femeia fiind uneori o unealtă potrivită. 4 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 72. 5 Antoaneta Olteanu, Metamorfozele sacrului, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 69. 6 Ibidem

17

Diavolul se poate înfăŃişa sub formă zoomorfă sau poate fi doar o voce, poate lua forma unui obiect sau se poate ascunde sub înfăŃişarea altor spirite. În folclorul românesc, întâlnim numeroase menŃiuni despre sălaşul Diavolului: pe dealuri, în munŃi, în ape. Se fac referiri la înŃelegeri sau târguri cu Diavolul, fie pentru că acesta îşi cere partea, fie pentru că oamenii doresc să obŃină bogăŃii cu „strâmbătatea”, şi nu cu dreptatea. B.P. Haşdeu numeşte „dracul cel mai periculos din România, cel mai distrugător: frigurile. Acolo, bietul creştin afuriseşte pe «dracul din ape», adecă – în limbagiu mai prozaic – alungă de la sine miazmele palustre, nesecata sorginte a frigurilor şi chiar izvor aproape ale tuturor boalelor din România”.7 Cel-din-baltă, strigoiul sau pricoliciul, stahia, vâlva, precum şi Zburătorul, sunt alte apariŃii demonice care au fost preluate din folclor de către scriitorii români care au prelucrat aceste imagini, dându-le valoare de motiv literar în creaŃii care se înscriu în rândul capodoperelor literaturii române. Acesta este şi motivul pentru care fiecare dintre aceste apariŃii beneficiază de o descriere detaliată înainte de descinderea în peisajul literar cult. De la creaŃiile populare am trecut la lumea feerică a basmelor care oferă o pleiadă de asemenea fiinŃe demonice care se manifestă destul de puternic pentru a-l Ńine pe erou din cale vreme de trei încercări. Dracii basmelor sunt uneori fiinŃe la limita imbecilităŃii, suferind de o prostie incurabilă şi fiind exorcizate cu uşurinŃă. „Protagonişti secundari şi până la un punct umoristici”8, ei au o mamă, Crăiasa Iadului, o babă lungă şi deşirată. Dracul Chirică, din Povestea lui Stan PăŃitul, ajunge slugă şi complice la însurătoarea flăcăului tomnatic. Basmul lui Creangă îmbină fabulosul cu realismul povestirii populare, însă în spatele dialogurilor şugubeŃe dintre Stan şi Chirică se ghiceşte o încordare generată de faptul că ambii îşi ghicesc adevărata natură, fără să o rostească, încheind astfel un pact nescris, în urma căruia dracul, după ce-l va sluji timp de trei ani, va lua ceva din casa lui Stan, ceva ce nu-i trebuieşte. Nu avem de-a face cu motivul romantic al pactului diabolic, în care eroul încearcă să rupă înŃelegerea, în cazul acesta pactul fiind avantajos pentru ambele părŃi. Dracii aproape umanizaŃi, „crăpând de ciudă”, „hămesiŃi de foame”, „tremurând ca varga”, sunt împrăştiaŃi de Scaraoschi, căpetenia lor, să învrăjbească lumea. LipsiŃi de însuşirile supraumane care le sunt de obicei atribuite, copiii lui Satan sunt uneori neputincioşi şi păguboşi, asemeni celor înfăŃişaŃi de Caragiale în Kir Ianulea sau în Calul dracului. Scaraoschi se dovedeşte a fi cu totul supus lui Dumnezeu, recunoscându-i supremaŃia şi respectându-i canoanele. Paradoxul constă totuşi în faptul că atât oamenii, cât şi dracii sunt pedepsiŃi pentru încălcarea aceloraşi reguli: cele impuse de Dumnezeu. De regulă, personajele malefice din lumea basmelor, în confruntarea cu oamenii, pierd bătălia. Moartea este păcălită, diavolul subjugat, femeia îmblânzită. În basmele lui Creangă, ca şi în majoritatea celorlalte creaŃii de acest tip, specifice spaŃiului românesc, diavolul aparŃine celui de-al doilea tip demonic: diavolul ludic.

7 Ibid., p. 204. 8 George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 69.

18

Sfera literaturii culte este secŃiunea în introducerea căreia am reiterat o parte din principiile cercetării tematice şi am subliniat acele riscuri la care este supusă o abordare de acest tip. Ca şi demersul de faŃă, cercetarea comparatistă a temelor implică antrenarea mai multor discipline, precum – şi aici ne vom referi la studiul de faŃă – filozofie, religie, istorie, antropologie şi literatură. Dacă nu sunt precizate toate aceste repere ale cercetării Nefratelui, devenit Satan, firul recompunerii drumului său de la origine şi până la prelucrarea ca motiv literar ar fi trunchiat, împiedicând perceperea în ansamblu a evoluŃiei sale din toate punctele de vedere. Al. Dima subliniază că „un autentic studiu de acest tip nu poate neglija descrierea atentă a firului tradiŃional al unei teme, nici sensul sau influenŃele ce leagă operele între ele de-a lungul veacurilor, nici caracterul propriu, specific, al fiecăreia dintre ele, nici cercetarea condiŃiilor economico-sociale în cadrul cărora apar, în diferite epoci”.9 Dintre clasificările tematice menŃionate de Al. Dima şi Tudor Vianu, aflăm că personajul analizat, Nefărtatele sau Diavolul, aparŃine categoriei personajelor legendare biblice. Spre deosebire de tipurile naŃionale (turcul, evreu, englezul), profesionale (ofiŃerul, soldatul, curtezana), sociale (Ńăranul, proletarul), categoria tipului legendar biblic (Diavolul, Cain), mitologic (Prometeu, Medeea) sau istoric (Napoleon, Cleopatra, Cezar) implică şi o delimitare a expresivităŃii, o „geamandură” până la care se poate aventura imaginaŃia autorului care s-a decis să facă uz de acest motiv, pentru că personajele respective au deja un traseu bine cunoscut de cititor, destin care nu poate fi schimbat fără a pierde din credibilitate. Am continuat studiul cu o descriere a peisajului fantastic al literaturii române, mediu propice apariŃiilor malefice, pe care Sergiu Pavel Dan le clasifică în apariŃii demonologice (diavolul), tanatologice (stafia, strigoiul) sau alte apariŃii supranaturale (duhuri, fiinŃe invizibile). Aceste apariŃii demonice frecventează cel mai adesea genul epic, al nuvelei fantastice, rare fiind instanŃele în care genul liric împrumută tehnicile straniului şi ale terifiantului. Scopul studiului nostru însă nu a fost acela de a detecta nuanŃele de fantasticitate ale operelor literare, ci de a identifica prezenŃa tipului demonic, cercetarea de faŃă incluzând şi creaŃii lirice. În următorul subcapitol introducem tipurile demonice identificate în operele alese pentru a ilustra fiecare dintre aceste ipostaze. Analiza tematică face trimiteri la genul în care se încadrează opera respectivă, recunoscând de la bun început că metoda tematică aduce uneori pe aceeaşi pagină opere aparŃinând unor genuri diferite, dificultăŃi pe care le-am soluŃionat prin argumente privind rolul acelor alăturări în contextul respectiv. Acolo unde a fost cazul, am precizat eventualele paralele cu opere ale literaturii universale care au prelucrat aceeaşi temă, subliniind, de asemenea, apartenenŃa la unul sau mai multe dintre cele cinci tipuri demonice identificate în clasificarea propusă în capitolul anterior.

9 Al. Dima, Principii de literatură comparată, Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1972, p. 86.

19

Această schiŃă a imaginarului diabolic, cu un caracter original, asemeni celei în care am prezentat cele patru ipostaze ale Diavolului în literatură, implică şi suprapunerea temelor în aceeaşi creaŃie. Din aceasta rezultă şi dificultatea de a fixa limite foarte stricte acestor apariŃii, asumându-ne în schimb riscul de a da cititorului acea senzaŃie de déjà-vu, prin menŃionarea repetată a unui autor sau a unei opere, dar dintr-un alt punct de vedere.

Astfel, o primă apariŃie a fost cea a MajestăŃii infernale în persoană, categorie pe care am ales să o ilustrăm cu ubicuul domn Damian, demonul modern creat de Ion Minulescu în nuvela sa De vorbă cu necuratul. „Dracul adevărat... Diavolul... Necuratul!”, cu care se întâlneşte prietenul povestitorului, este un ins încrezut, aparŃine clasei mijlocii, poartă haine ce par de împrumut, dar are o atitudine ce compensează aspectul său umil, afişând „un zâmbet insinuant ce părea mai repede un rânjet de răzbunare”. Descrierea domnului Damian include elemente din folclor, precum figura spână, părul roşcat, bărbuŃa de Ńap şi infirmitatea. Motivul demonului şchiop nu este specific doar literaturii române, ci apare şi în literatura universală, de pildă în Diavolul şchiop al lui Lesage amintit în capitolul dedicat spaŃiului occidental. Vocea domnului Damian aduce cu un „behăit de capră”, iar întreaga sa făptură e asemeni unui „păpuşoi mecanic”. Foarte citit şi interesat de filozofie, Damian provoacă discuŃii pe marginea existenŃei binelui şi a răului şi asupra imaginaŃiei poeŃilor, mai ales a celor doi prieteni care, conştienŃi de natura fiinŃei nefaste ce le stă în faŃă, n-ar avea nici o şansă să dovedească prin scrierile lor că el, Diavolul, există cu adevărat.

În aceeaşi categorie am menŃionat personajele create de I.L. Caragiale în nuvela cu aer de basm, Kir Ianulea. Caragiale a ales să prelucreze un basm de origine italiană, Belphegor al lui Machiavelli, al cărui rezumat l-am redat în paginile dedicate literaturii populare. Elementele folclorului autohton şi ale mitologiei se împletesc într-o naraŃiune ce pune faŃă în faŃă Diavolul şi omul, recunoscută fiind aspiraŃia celui dintâi de a râvni uneori la condiŃia umană. Demonul se umanizează, asumându-şi slăbiciunile şi natura fricoasă a oamenilor, capacitatea de a iubi şi naturaleŃea traiului liniştit de om însurat, iar omul (AcriviŃa) se îndrăceşte. Dardarot – ScaraoŃchi, transformare a numelui lui Iuda Iscarioteanul – Satan în persoană, Talpa Iadului, este un demon antropomorfizat şi înzestrat cu o mimică şi gestică teatrale, este desprins cu totul din cadrul sacrului, al mitului, comportându-se mai degrabă ca un zbir modern, ca un mare şef corporatist ce râde şi glumeşte cu angajaŃii, dar îi şi sancŃionează din simpla dorinŃă de a-şi afirma autoritatea. Asemeni unui politician înainte de a-şi începe discursul demagogic, Dardarot „s-a tras de Ńăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jeŃul şi a holbat ochii” la mulŃimea de diavoli înfăŃişaŃi la ordine. Dardarot îi porunceşte lui AghiuŃă să se împieliŃeze ca muritor, să trăiască zece ani însurat cu o femeie, să moară pe pământ şi să pregătească un raport detaliat la întoarcere. Ca un bun strateg, Dardarot îl sfătuieşte cum să urmeze paşii necesari pentru a fructifica acea experienŃă. Din poveŃele lui Dardarot şi din reticenŃa lui AghiuŃă de a reveni pe pământ deducem că Iadul este de fapt un loc cu

20

mult mai civilizat, mai paşnic şi mai bine organizat din punct de vedere social şi economic decât pământul. Caragiale învăluie iadul într-o aură de bună înŃelegere şi pace, făcându-ne să credem că ar fi mai degrabă o aripă mai severă a raiului, şi nicidecum un loc de care să ne ferim. Este uimitor şi frustrant în acelaşi timp să descoperim, într-o nuvelă scrisă acum o sută de ani, aceste arhetipuri, clişee am fi crezut, al subalternului umil şi al şefului autocrat din zilele noastre. Neschimbate de progresul ştiinŃific, cultural, social sau economic, aceste personaje populează structurile organizatorice ale mileniului trei, dându-le astfel dreptul de a fi înscrise, la rândul lor, în categoria tipurilor legendare, nu biblice sau istorice, ci poate mitologice. Eliade spune că mitul este istoria unei „faceri”. Parafrazând această definiŃie, acest nou mit – de factură dualistă, fără îndoială – poate fi calificat drept istoria facerii corporatismului. A doua categorie aleasă a fost cea a Căderii lui Satan. Mitul îngerului căzut, aşa cum a fost prelucrat de romantici, dând un alt sens răzvrătirii lui Satan şi atribuindu-i astfel eroului nostru titanismul şi genialitatea fiinŃei ce se opune autorităŃii şi mediocrităŃii, cunoaşte apogeul în Paradisul Pierdut al lui John Milton. Satan devine, din demonul instrument al Bisericii, demon romantic, simbol al revoltei spirituale şi al geniului poetic, oscilând mereu între cer şi pământ, nemulŃumit de sentinŃa divinităŃii şi de micimea oamenilor, biruitor asupra binelui, dar condamnat la singurătate veşnică. Acordând atenŃia cuvenită vastei exegeze critice dedicate operei eminesciene, am încercat să cuprindem aici Luceafărul, ales pentru a exemplifica această ipostază demonică. Luceafărul poate fi unul dintre acei îngeri coborâŃi pentru a se iubi cu femeile muritoare, despre care ne vorbesc legendele apocrife10 şi unele interpretări ale Scripturii, iubire inegală din care se vor naşte titanii. Sau poate că Eminescu a ales să-l lase pe cel mai frumos dintre îngeri la dreapta Tatălui, omiŃând cu bună ştiinŃă răstălmăcirea creştină a căderii împăratului Babilonului. Orice interpretare am da acestui personaj, în cazul în care am dori să trecem peste explicaŃia autorului, Luceafărul se relevă în mod diferit de la un cititor la altul, iar cu fiecare recitire găsim noi înŃelesuri, suprapunându-le peste cele existente sau anulându-le pentru a face loc unei noi viziuni; pe de altă parte, demonul este simbolul romantismului, întrupând idealurile spiritelor însetate de cunoaştere şi de libertate. Pentru Eminescu, demon este adesea echivalent cu daimon, geniul din mitologia greacă, spirit ce aduce cunoaşterea şi revelează mistere, departe de satanismul demonului romantic. „Revolta sa [a lui Hyperion] este îndreptată, mai curând, împotriva înŃepenirii fiinŃei pământene în condiŃia, prin nimic justificată, a relativului şi a eternei treceri.”11

10 „Cartea lui Hénoch ne povesteşte cum îngerii, «subjugaŃi de fiicele oamenilor», coboară pe pământ, se împreună cu seducătoarele lor şi zămislesc uriaşi colosali. Aceşti îngeri rebeli sunt condamnaŃi de Azazel şi de Semiazas. Arhanghelul Rafael, la porunca lui Dumnezeu, îi pedepseşte pe transfugi, strivindu-i sub greutatea unor stânci mai înainte de a-i azvârli pentru vecie într-o prăpastie de foc.” G. Durand, op.cit., p. 139. 11 Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 41.

21

Un alt exemplu ales din opera eminesciană este poezia Demonism. Identificăm în versurile acestei creaŃii influenŃele maniheice din cosmogonia dualistă iraniană, în care Ormuz şi Ahriman (nenumit aici) îşi dispută lumea, primul fiind întruchiparea Binelui, iar cel de-al doilea reprezentând Răul. În Înger şi demon descoperim revolta ce semnifică „neîmplinirea vocaŃiei geniului de a se dedica binelui”12, motiv recurent în opera eminesciană şi adevărat manifest al poetului, la care revine necontenit. O poezie a contrariilor, în care revolta demonului este cu atât mai accentuată în contrast cu angelica fiinŃă pe care o pândeşte din umbră.

Continuând cu exemplele din opera marelui poet, am acordat o atenŃie deosebită lui Ruben din Sărmanul Dionis. Acesta se dovedeşte a fi Diavolul însuşi, transformat din dascăl în demon, în casa din care iese Dan şi care „se prefăcu într-o peşteră cu păreŃii negri ca cerneala”, cu „draci mici spânzuraŃi de coarne, care zupăiau din picioruşe”. Precum un maestru păpuşar, Ruben regizează întreaga istorie, aici, pe pământ, folosindu-se de puterile pe care încă le are, blestemat să-şi retrăiască izgonirea, căderea, la nesfârşit, uitând, cu fiecare reîncarnare, viaŃa anterioară sau urmărind ca prin fiecare încercare eşuată a ucenicilor săi să-şi perfecŃioneze metoda.

Întrezărind anumite principii gnostice în nuvela eminesciană, precum aspiraŃia către cunoaşterea divinităŃii, dualitatea fiinŃei divine – cunoaştere şi iubire, cunoaşterea revelatoare a fiinŃei, autoanihilarea psihologică şi crearea de noi structuri animice, putem identifica cele trei etape ale eliberării13, care se succedă astfel: trezirea (ieşirea lui Dionis din timp şi transformarea sa în misticul ucenic al lui Ruben), revelarea ştiinŃei salvatoare (prin dezlegarea tainei cărŃii şi desprinderea de lumea materială) şi anamnesis (posesor al cunoaşterii şi autocunoaşterii, Dionis se îndreaptă către următoarea treaptă iniŃiatică: iubirea).

Căderea lui Dionis a fost pusă în legătură cu zgomotoasa cădere a lui Lucifer din epopeea lui Heliade Rădulescu, Anatolida sau Omul şi ForŃele. Am citat cele două pasaje în care se regăsesc elemente asemănătoare şi care amintesc de căderea lui Satan din Paradisul Pierdut. Autorul Anatolidei este influenŃat în mod vădit de epopeea miltoniană în creaŃia sa pe care nu a reuşit, din păcate, să o finalizeze.

Încheind exemplificarea mitului căderii cu poemul Imnul dracilor, aparŃinând aceluiaşi autor, am continuat clasificarea cu o a treia ipostază, cea a fiinŃelor nefaste. Aceste personaje aparŃin sferei malefice, populând lumea tenebrelor şi având trăsături specifice care le singularizează şi le conferă un potenŃial fantastic ce poate fi fructificat cu măiestrie de autorii acestui gen literar, având uneori un efect mult mai cutremurător decât apariŃia Diavolului în persoană.

Zburătorul este primul ales pentru a ilustra această categorie, prezenŃa sa fiind identificată în ordine ascendentă, în funcŃie de gradul de prelucrare a personajului folcloric. În cea mai apropiată ipostază de cea populară, în poezia cu 12 E. Sorohan, op.cit., p. 214. 13 Mircea Eliade, Istoria credinŃelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 378-379.

22

acelaşi nume a lui Heliade Rădulescu, regăsim entitatea ce bulversează simŃurile Floricăi, tânăra fată mistuită de dorinŃă. Heliade surprinde modul în care iubirea este privită ca o tulburare a simŃurilor, vindecabilă prin ritualuri asupra trupului. Remediile împotriva fiinŃei nefaste pot fi oferite de preot sau de baba descântătoare din sat, colaborare ce aminteşte de paşnica împletire a credinŃelor pre-creştine cu religia oficială în spaŃiul românesc, armonie reflectată şi prin faptul că în Ńara noastră nu au existat asemenea atrocităŃi precum cele din timpul vânătorii de vrăjitoare din Europa occidentală, Fârtate şi Nefârtate, deşi transformaŃi în Dumnezeu şi Diavol, păstrând în mare măsură relaŃiile de cordialitate. ExplicaŃia lui Lucian Blaga cu privire la țfrăŃia˝ Fratelui şi Nefratelui este edificatoare.

O ată ipostază a zburătorului apare în poezia Sburătorul, scrisă de Vasile Alecsandri, în care junele ispititor este un brunet ce ademeneşte fetele în timpul zilei, imagine romanŃată şi departe de creatura arhaică vinovată de lipitură din poezia anterioară.

CondiŃia supremă atinsă de personajul în cauză este, fără îndoială, cea creată de Mihai Eminescu în Călin (file din poveste). Poetul se afla sub influenŃa lui Ion Heliade-Rădulescu, cunoscând varianta mitului prelucrat de acesta, însă alege să pluseze pe latura romantică a mitului, dezvoltând ceea ce Alecsandri începuse timid: dorinŃa şi chemarea iubitului misterios. PotenŃarea erotică a poemului nu exclude semnele fizice ale trecerii Zburătorului, însă sugerează epuizarea plăcută la care este supusă, noapte de noapte, fata de împărat. Ea îşi aşteaptă vizitatorul nocturn cu o dulce abandonare şi, chiar dacă buzele îi sunt „vinete şi supte”, ea îl cheamă, stârnindu-i simŃurile cu ale sale „haruri goale”.

Am ales să comparăm apariŃia fiinŃei nefaste din această creaŃie eminesciană, precum şi Luceafărul, cu tabloul lui Henry Fuseli, The Nightmare (1781), care este ilustrat în paginile lucrării tocmai pentru a sublinia extraordinara asemănare a fiinŃei descrise de poetul nostru cu ipostaza surprinsă în tabloul respectiv.

Tot în categoria fiinŃelor nefaste se înscrie şi strigoiul, despre care am oferit câteva amănunte în contextul creaŃiilor populare. În literatura cultă, strigoiul, vampir pentru occidentali, cunoaşte ipostaze romanŃate, apărând în contextul interferenŃei celor două planuri, eros şi thanatos, tema mortului îndrăgostit proliferând odată cu fenomenul de difuzare a motivului Lenore. Strigoiul romantic se aseamănă foarte vag cu cel al folclorului, diferenŃe pe care le-am evidenŃiat în capitolul dedicat literaturii occidentale, în care am discutat despre romanŃarea vampirului.

Exemplele alese pentru a ilustra această ipostază, Strigoii şi Domnişoara Christina, au, fiecare, un specific aparte, unul aparŃinând genului liric, iar cel de-al doilea prozei fantastice. Motivul pentru care au fost selectate tocmai aceste două creaŃii este diferenŃa dintre personajele malefice create de Eminescu şi Eliade, fiecare autor având maniera proprie de a valorifica această temă. Poemul lui Eminescu este legat de nuvela fantastică a lui Eliade prin faptul că cel de-al doilea citează versuri eminesciene în vorbele pe care Christina i le spune lui Egor, promiŃându-i viaŃa după moarte. Ea recită din Luceafărul, din vorbele Cătălinei

23

către domnul nopŃii, însă în cazul Christinei rolurile sunt inversate, ea apărând în postura agresorului, iar Egor în cea a victimei amorului morbid: „Şi dacă au fost fete care s-au îndrăgostit de luceferi, de ce nu te-ai putea şi tu îndrăgosti de mine?”, îi spune Christina lui Egor în visul parfumat de violete în care îi apare noapte de noapte.

Străinul este o altă ipostază aleasă pentru a ilustra tema fiinŃei nefaste. Aceste apariŃii au menirea fie de a introduce acea breşă în realitate, ajutând astfel la înfăptuirea intrigii fantastice, fie se prezintă ca personaje principale cu rol perturbator al comunităŃii în care îşi fac apariŃia. Caracterul straniu al acestor străini este dat de aura de mister care îi înconjoară, de apariŃia subită în peisajul de altfel banal şi de dispariŃia lor misterioasă, în cele din urmă, lăsând deschisă calea către interpretări şi supoziŃii din partea cititorului. Natura malefică este semnalată prin caracteristici ieşite din comun, în mod convenŃional acceptate ca fiind semne ale demonicului, precum privirea piezişă, ochii pătrunzători, părul roşcovan, temperamentul imprevizibil şi, mai ales, originea lor necunoscută.

Exemplele alese aparŃin scrierilor lui Ion Agârbiceanu. În nuvelele sale, Popa Man şi Jandarmul, regăsim aceste personaje stranii ce apar ca din senin în comunitatea liniştită a satului ardelenesc, provocând psihoze colective prin natura necunoscută a originii lor. ViaŃa sătenilor este marcată de trecerea acestor purtători de însemne demonice (ochi negri ce strălucesc, paloare, trup puternic şi darul lipiturii – tinerele femei se simt deodată lipsite de vlagă şi căzute în melancolie, uitându-se galeş la aceşti bărbaŃi).

Urmând aceeaşi factură a omului străin, enumerăm în continuare şi omul însemnat, identificat în persoana hangiŃei Mânjoloaia de la Hanul lui Mânjoală şi a saşiului străin din La conac, nuvele ale lui Caragiale, ambele personaje având privirea crucişă (însemn demonic) şi darul deochiului.

Femeia demonică, o altă subdiviziune a categoriei fiinŃei nefaste, este regăsită în nuvelele deja menŃionate ale lui Caragiale, în persoana hangiŃei şi a babei din Calul dracului, continuând apoi cu două titluri din creaŃia lui Vasile Voiculescu. În Iubire magică, Mărgărita este jumătate vrăjitoare, jumătate strigoi, de o frumuseŃe subjugantă în ochii celui fermecat. Deşi personajul poate aparŃine unei categorii precum echivalenŃa om-animal sau animalul demonic, am ales inserarea LostriŃei în rândul femeilor demonice, dată fiind atracŃia şi erotismul emanat de această femeie-peşte care ia minŃile flăcăului din povestirea lui Vasile Voiculescu.

Cititorul este avertizat de la începutul povestirii de prezenŃa demonicului prin intermediul legendei populare a celui-din-baltă. FiinŃele acvatice demonice, specifice mitologiei româneşti, sunt elementele ce conturează de la început cadrul fantastic al povestirii. Strania fiinŃă amnezică, peşte transformat în femeie prin puterea vrăjii bătrânului vraci, îşi râde de biserică şi de preoŃi, o nouă dovadă a demonismului său, însă caracterul lostriŃei-femeie nu depăşeşte complexitatea unei creaturi buimăcite, scoase din mediul său şi purtate de sforile nevăzute ale păpuşarului ce i-a insuflat însuşiri de cuvântătoare.

24

O ultimă categorie tematică pe care am singularizat-o în cercetarea de faŃă este cea a locului nefast. De obicei, locurile cele mai expuse invaziei forŃelor răului sunt cele părăsite de om, case şi mori abandonate, ziduri ruinate, mine părăsite etc. În asemenea ruine îşi face sălaş diavolul, se spune, iar el poate fi alungat doar de o stafie. Nu întotdeauna locul nefast este şi unul părăsit. Răspântiile, unde sunt de obicei situate hanurile, constituie, de asemenea, locaŃii propice pentru lucrarea Nefărtatelui. Deşi locuit, hanul este aşezat destul de departe de aglomeraŃiile urbane sau rurale, izolarea fiind, din nou, pe placul personajului demonic. Fluxul continuu de oameni care vin şi pleacă, mulŃi fără a se mai întoarce vreodată prin acele locuri, acumularea de energii pozitive şi negative, de experienŃe şi poveşti de viaŃă, fac din acest loc un microcosmos, un loc de trecere, un spaŃiu în care fiecare călător este atins de spiritele celor care au trecut pe acolo, lăsând, la rândul său, o urmă a propriului său tranzit.

În nuvelele lui Caragiale, La hanul lui Mânjoală şi La conac, hanul este un loc în care evenimentele nefireşti se succed cu repeziciune, eroii ambelor nuvele fiind dezechilibraŃi de prezenŃele malefice, în persoana hangiŃei, a roşcovanului saşiu, a jupânesei ce aduce cu Igor sau Boris14, al animalelor precum pisica neagră şi căpriŃa ce par a fi metamorfoze ale hangiŃei Marghioala. Satanismul este mai mult insinuat, este introdus prin indicii subtile, precum lipsa icoanelor, privirile saşii ale oamenilor însemnaŃi (hangiŃa şi străinul roşcat), caracteristică pe care o întâlnim şi la AcriviŃa, o altă unealtă a Diavolului. Timpul se dilată, simŃurile sunt adormite, fie prin privirea ce deoache a hangiŃei, fie cu basmaua saşiului drumeŃ, farmecele femeii îi subjugă, iar eroii uită de drumul pe care-l aveau a face mai departe. În ambele cazuri, eroii sunt treziŃi la realitate prin intervenŃia cuiva din afară, socrul şi respectiv unchiul, iar experienŃa la han rămâne pentru fiecare, o întâmplare inexplicabilă pe care ar vrea s-o dea uitării. Moara părăsită este un spaŃiu demonizat, în care timpul este suspendat, iar cei care reuşesc să stăpânească acest spaŃiu nu pot fi decât, la rândul lor, animaŃi de forŃele răului. Moara ieşită din uz, cu roata nemişcată, este o privelişte neobişnuită, tocmai această nemişcare şi linişte anormală fiind motivul pentru care devine simbol al demonicului. Autorul care reuşeşte să intre în antologia nuvelei fantastice alcătuite de Roger Caillois, pe lângă Eminescu, Eliade şi Voiculescu, tocmai prin reuşita prelucrare a simbolului morii părăsite, este Gala Galaction cu nuvela La moara lui Călifar. De la bun început se anunŃă participarea Diavolului în poveste: morarul îşi vânduse sufletul Satanei, denumit în continuare Vicleanul, Nichipercea, Necuratul, Naiba, Ucigă-l Crucea şi Întunericul, în schimbul vieŃii îndelungate. Partea lui în acest pact era să ducă la pierzanie cât mai multe suflete, ademenind tinerii lacomi cu bogăŃiile, ca în unele din ispitele biblice. Cei căzuŃi în patima avuŃiei îşi pierd minŃile şi se aruncă în laŃul apelor nemişcate ale iazului.

14 deseori numit astfel, slujitorul hidos şi cocoşat, cu suflet bun dar credincios până la moarte stăpânului malefic, al savantului nebun sau al contelui vampir, personaje din filme şi desene animate contemporane

25

Am detectat în acest pact dintre Diavol şi morar o altă dimensiune, o altă înŃelegere, încheiată între Dumnezeu şi Diavol, după tradiŃia Vechiului Testament. Conform acesteia, Satan, Adversarul, Acuzatorul, are mână liberă să ispitească oamenii, tocmai pentru a le testa credinŃa şi integritatea sufletească. Îngerul care stă lângă tronul lui Dumnezeu, Satan pe numele său, acŃionează în interesul Binelui. Cei ce nu au tăria şi puterea necesară, nu sunt demni de a ajunge în Rai, pierzania lor fiind binemeritată şi chiar încurajată de divinitatea supremă. Avem aici un caz evident al Diavolului ca instrument al lui Dumnezeu, contribuŃie originală pe care o putem aduce în analiza acestei povestiri. Mistuit de setea de bani, Stoicea se supune, fără să ştie, dar, fără îndoială, din proprie iniŃiativă, testului lui Dumnezeu. Călifar este ales ca instrument la rândul său, de trei sute de ani împlinind ordinul stăpânului, iar singura cale de a muri este de mâna altuia. Averea căpătată de Stoicea este visul de mărire, iluzie veridică a unei vieŃi complet realizate, flăcăul devenind boier avut, iubit de soŃie şi respectat de oameni, „procopsit” de morar, aşa cum ceruse. Ori, tocmai aceasta este şi cea mai ademenitoare promisiune a lui Mefisto/Satan: o oază de bunăstare, mărire, iubire, nesfârşită beatitudine, care se dovedeşte a fi precum Fata Morgana, iluzie zămislită de psihicul tulburat al celor însetaŃi – aici, de mărire, pieriŃi în nesfârşita întindere de nisip – aici, în nemişcata oglindă a apelor. Am încheiat studiul dedicat imaginii Nefratelui cu o creaŃie a celui care a inspirat alegerea titlului tezei, autorul eseului Fărtate şi Nefărtate, Lucian Blaga. Ezitând în a înscrie motivul dramei Meşterul Manole într-o categorie anume, cea mai potrivită fiind, cu siguranŃă, mitul sacrificiului, am decis asupra inserării acestor câteva observaŃii în categoria locului nefast, dată fiind şi necesitatea sacrificiului: trăinicia unei construcŃii ridicate într-un spaŃiu damnat, unde forŃele mitico-magice conlucrează pentru desăvârşirea creaŃiei. Puterile necunoscute ce animă acest spaŃiu pot fi anihilate doar prin construcŃia în plan vertical. Blaga îşi înzestrează personajele cu valenŃe filozofice şi o simbolistică conceptuală ce depăşeşte limitele spaŃiale şi temporale ale individualităŃii umane. Manole reprezintă destinul creator al omului, în el conlucrează forŃele demonice şi cele creatoare, energia daimonică degajată de conflictul dintre acele forŃe, idee ce îşi are originea în teoria goetheeană a demoniei.15 StareŃul Bogomil este cel care îndeamnă la sacrificiu, afirmaŃia sa subliniind dualismul care stă la baza credinŃei bogomililor, doctrină prezentată în primul

15 „În natura vie şi în cea lipsită de viaŃă, însufleŃită şi neînsufleŃită, ceva care nu se manifestă decât prin contradicŃii şi de aceea, nu poate fi cuprins în niciun concept şi cu atât mai puŃin într-un cuvânt. Acest ceva nu era divin, căci părea lipsit de raŃiune; nu era drăcesc, căci era binefăcător; nu era îngeresc, căci părea adeseori că arată plăcerea răutăcioasă de a produce oarecare rău. Semăna cu hazardul căci nu manifesta vreo consecinŃă; amintea providenŃa, căci scotea în relief legături de fapte. Tot ce se mărgineşte părea că poate fi pătruns de acest ceva; dădea impresia că poate să se joace în voie cu mediul necesar existenŃei noastre: concentra timpul şi extindea spaŃiul. Părea că se complace numai în imposibil şi îndepărtează cu dispreŃ de la sine tot ceea ce era posibil. Am dat acestei fiinŃe care apărea printre toate celelalte, pentru a le despărŃi sau a le uni, numele de fiinŃă demonică”, Johann Wolfgang von Goethe, Poezie şi adevăr. Din viaŃa mea, trad., pref. şi note de Tudor Vianu, vol III, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p.384

26

capitol al cercetării noastre: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraŃi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt.” Aceeaşi temă a dualismului cosmocratic o întâlnim şi în Arca lui Noe, unde Moşul şi Nefârtate participă la creaŃie, bogomilismul pornind „de la ipoteza că bunul Dumnezeu şi Diavolul au prezidat împreună la facerea lumii şi că ei continuă să participe, şi unul şi celălalt, la crearea lucrurilor şi fiinŃelor din zilele noastre”.16 Zidirea, creaŃia, se sprijină „pe totala acceptare a celor două planuri, demonic şi sacral”17, Blaga identificând conştientul cu Nefârtate şi inconştientul cu energia creatoare a lui Fârtate18, desăvârşirea fiind posibilă doar prin conlucrarea celor doi, sau a celor două planuri ale fiinŃei umane. Astfel se încheie studiul imaginarului diabolic românesc, deşi aria tematică ar fi putut include motive precum echivalenŃa om-animal, pactul cu diavolul sau demonologizarea naturii însă acestea au fost evidenŃiate în operele analizate în acest studiu, acolo unde a fost cazul. De asemenea, am decis să restrângem această clasificare prin limitarea la cele câteva instanŃe în care demonicul îşi face simŃită prezenŃa în mod clar, prin lărgirea ariei tematice riscând să diluăm prezenŃa puternică a Nefârtatelui. Concluziile surprind traseul urmat în analiza personajului demonic, accentuând rezultatele cercetării. Înainte de formularea acelor aspecte care evidenŃiază originalitatea şi utilitatea studiului, sunt reluate câteva din conceptele enunŃate în argument, privite din perspectiva actuală, după încheierea studiului. Este evidenŃiat caracterul original al lucrării prin accentul pus pe secŃiunea dedicată tipurilor demonice identificate, imaginea Nefratelui/Diavol concretizându-se în cinci ipostaze sub care apare în literatură, tipuri demonice care pot fi înfăŃişate în paralel, în funcŃie de specificul operelor. Urmărind apariŃiile demonului în literatură, tipurile demonice se conturează în următoarele categorii: (1) diavolul ca instrument (al divinităŃii, al bisericii sau al autorului), (2) diavolul ludic (din folclor), (3) diavolul romantic, (4) diavolul modern şi (5) demonul interior. Patru dintre cele cinci tipare demonice au fost clasificate după o serie de criterii privind: a. numele; b. aspectul; c. metamorfozele; d. personalitatea; e. intelectul; f. scopul declarat; g. susŃinători; h. adoratori; i. victime; j. oponenŃi şi k. finalitate/destin. Astfel, personajul demonic poate fi identificat în funcŃie de măsura în care el întruneşte o majoritate din aceste caracteristici, specifice unui anumit tip. Aceste criterii au rolul de a creiona sau de a schiŃa un şablon după care cititorul se poate ghida, însă au o flexibilitate ce permite suprapunerea mai multor caracteristici aparŃinând tipurilor demonice diferite, în acelaşi personaj. O categorie aparte este cea a demonului interior, care desemnează fie teroarea nevăzută din nuvela fantastică franceză sau din romanul negru englez, fie personaje demonizate, oameni ce manifestă porniri satanice, personaje negative stăpânite de dorinŃa de

16 Titus Bărbulescu, Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale, traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 88 17 Dan C. Mihăilescu, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.105 18 Ibid., p.75

27

răzbunare, sete de avere, nemurire, întruchipări ispititoare, melancolice şi neliniştite care sfârşesc tragic de cele mai multe ori. Heathcliff (La răscruce de vânturi), Vathek (Istoria califului Vathek), Iago (Othello), Dorian Grey (Portretul lui Dorian Grey), Chillingworth (Litera stacojie), personajele lui Edgar Allan Poe şi ale lui Anne Radcliffe, Medardus, călugărul lui Hoffmann din Elixirele Diavolului, doctorul Jeckyll şi domnul Hyde sunt doar câteva exemple ce ilustrează satanicul şi maleficul inerent fiinŃei umane. Rămân astfel celelalte patru mari categorii ale căror caracteristici se întrepătrund uneori, făcând astfel destul de dificilă sarcina de a identifica tipul demonic ale cărui criterii le întruneşte în majoritate un anumit personaj însă, în ciuda acestor suprapuneri, se pot aplica la textele avute în vedere în paginile lucrării. Scrierile teologice nu menŃionează o descriere concretă a lui Satan, după nişte canoane iconografice clare, permiŃând astfel scriitorilor şi artiştilor plastici să creeze un imaginar diabolic divers, de la monstruoasa creatură încornorată a iadului şi până la atrăgătorul şi melancolicul înger căzut al romanticilor. Astfel, diavolul ca instrument moralizator, cunoscut după numele biblice de Satan, Belzebut, uneori Mefisto (deşi acesta este numele unuia din cei şapte prinŃi ai Iadului), poate fi înfăŃişat într-o manieră înspăimântătoare, sub forma unui uriaş hirsut, musculos, cu aripi membranoase şi trei capete, poate apărea în formă zoomorfă, şarpele rămânând deghizarea cea mai frecvent întâlnită, însă de cele mai multe ori are caracteristici antropomorfe, preferând sutana preoŃească. Ca duşman al omenirii şi uneori al lui Dumnezeu, acesta dispune de capacităŃi intelectuale ce-i permit să facă faŃă oponenŃilor săi, dând dovadă de viclenie şi inventivitate, manifestând aroganŃă şi maliŃiozitate şi o neobosită perseverenŃă în atingerea scopurilor sale: ispitirea oamenilor, răzbunarea statutului său decăzut şi obŃinerea câtor mai multe suflete. SusŃinut de cohortele de demoni ce l-au însoŃit în cădere, sau ducându-şi singur planurile la capăt, Satan are adoratori şi în rândul oamenilor, în persoana vrăjitoarelor, solomonarilor, ereticilor şi, surprinzător, din rândul clerului. Aceştia îl asistă în atacurile asupra sufletelor slabe sau a celor stăpâniŃi de lăcomie, el rezistând de cele mai multe ori în faŃa mijloacelor de combatere, precum crucea, apa sfinŃită, exorcismele sau descântecele, alungat pentru moment dar neînvins pentru eternitate. Exemplele ce ilustrează acest tip demonic sunt alese atât din literatura universală cât şi din cea românească. Astfel, în temutele Teufelsbucher, Theatrum diabolorum şi Histoires tragiques de la începutul secolului al XVI-lea, Diavolul este astfel înfăŃişat, povestirile având valenŃe moralizatoare prin accentuarea necesităŃii căinŃei păcătoşilor astfel expuşi ispitelor, intervenŃia divină salvatoare fiind scăparea din ghearele lui Satan. Mitul faustic poate fi inclus în această categorie, pactul diabolic semnalând prezenŃa demonului ca instrument, fie al Bisericii, fie al lui Dumnezeu. Întâlnim prelucrări ale acestui motiv în Tragica istorie a doctorului Faustus (Marlowe), Faust (Goethe), Diavolul şi Tom Walker (Irving), Doktor Faustus (Mann), Călugărul (Lewis), precum şi alte opere în care pactul diabolic aduce eroului iluzia bogăŃiei sau a dragostei. Demonul care supraveghează dezvoltarea întru malefic a lui Hitler în romanul Castelul din

28

Pădure (Mailer) este, după propriile spuse, un instrument, al Maestrului (Satan), de această dată, punând în discuŃie funcŃia similară îndeplinită chiar de superiorul său şi bănuindu-l de a fi la rândul său o marionetă a unei puteri supreme. Dintre personajele autohtone îl amintim pe Ruben din Sărmanul Dionis şi pe morarul din Moara lui Călifar, deşi Ruben este însuşi Satan, pe când al doilea personaj îşi vinde sufletul în schimbul vieŃii veşnice, însă este un instrument în mîinile Diavolului, ducând la îndeplinire lucrarea acestuia. Asemeni lui Călifar, personajele demonice ale lui Agârbiceanu, Jandarmul şi Popa Man par a-şi fi vândut sufletul diavolului şi chiar împrumută din demonismul acestuia, evident în straniile lor apariŃii, manifestări şi dispariŃii. Tot în acest tipar demonic se încadrează şi Lucifer din Divina comedie, deşi este redus la tăcere şi condamnat să rumege veşnic trupurile celor trei damnaŃi, aici funcŃionând în special ca instrument în mâinile scriitorului. Acesta evidenŃiază starea deplorabilă în care ajunge însuşi stăpânul infernului din pricina căilor josnice prin care a încercat să destabilizeze divinitatea. Preamărit în Căderea dracilor (Heliade Rădulescu), papa Satan aparŃine şi el acestei categorii, vinovat fiind de mai toate nenorocirile şi pornirile imorale care există pe pământ. Caracteristicile acestor personaje pot face trimitere şi la celelalte tipuri demonice, existând de multe ori o latură ludică, romantică sau modernă a demonului, însă pe baza criteriilor stabilite, trăsăturile întrunite în majoritate se încadrează primei categorii. Diavolul ludic, este o variantă miniaturală şi grotescă a maleficei entităŃi, denumit astfel din pricina naturii sale zgomotoase, răutăcioase şi mereu sâcâitoare, prezenŃă căreia omul ştie să-i vină de hac, prin descântece, şiretlicuri sau confruntare fizică, în urma cărora diavolul este mereu păcălit şi alungat. Prin urmare, acesta dispune de un intelect limitat şi de aspiraŃii pe măsură, rezumându-se la a ademeni, a ispiti, a lua temporar minŃile sau a chinui cu pofte, a împiedica omul în cale, sperând totuşi să-i cadă ceva în plasă. Adesea, în zadar. Având de multe ori înfăŃişări zoomorfe de balaur cu coada înflăcărată sau zmeu, el se poate deghiza în tineri flăcăi (incubus) sau fetişcane ademenitoare (sucubus), proferând blestemăŃii la adresa divinităŃii şi însoŃindu-se de diverşi acoliŃi, din rândul celor de-o teapă sau dintre oameni. Neobosit şi lipsit de remuşcări, uneori demoralizat de eşecurile repetate, diavolul ludic se teme de urgia divină şi încearcă să nu şi-o atragă asupră-i, umblând pe căi ascunse. Cel mai apropiat de Nefârtatele cosmogoniei româneşti, Dracul, AghiuŃă, ScaraoŃchi, Ucigă-l Crucea, Necuratul, Old Nick, Asmodeu, sau Heinekin este personajul cu care se confruntă omul simplu în creaŃii populare, basme sau nuvele fantastice cu elemente feerice precum: Diavolul îndrăgostit (Cazotte), Diavolul şchiop (Lesage), zburătorul lui Heliade Rădulescu şi Alecsandri, AghiuŃă şi Dardarot din Kir Ianulea (Caragiale), Chrică din Stan PăŃitul şi alŃii asemenea. Dintr-o lume cu totul diferită provine diavolul romantic. Cunoscut sub numele clasice de Satan sau Lucifer, acest reprezentant al sacrului monstruos este departe de măruntele preocupări ale primilor doi enumeraŃi mai sus. Sublima creatură îşi păstrează înfăŃişarea angelică deşi căderea îi cauzează pierderea unor

29

privilegii, preferând aspectul antropomorf, de o frumuseŃe răscolitoare. Melancolic, trist şi nemulŃumit, el poate adopta un ton cinic şi batjocoritor şi este capabil de planuri măreŃe ce vizează redobândirea condiŃiei divine sau chiar înlocuirea Creatorului. De o inteligenŃă sclipitoare, geniul satanic al romanticilor simbolizează revolta spiritelor creatoare, eliberarea de sub constrângerile puterii, imposibilitatea de a atinge idealul prin căile limitate ce le sunt accesibile muritorilor, uneori tânjind la micile bucurii de care aceştia au parte. De obicei solitar, Lucifer convoacă uneori, în scopuri strategice, spiritele rebele care l-au însoŃit în cădere, bucurându-se însă de admiraŃia exaltată a intelectualilor, poeŃilor şi alchimiştilor şi tulburând adesea simŃurile femeilor muritoare de care, la rândul său, se îndrăgosteşte. Singurii care-i pot Ńine piept sunt Dumnezeu şi Fiul, iar influenŃele sale nefaste întâmpină rezistenŃă şi din partea oamenilor. Deşi temporar victorios, destinul său rămâne veşnica damnare, eterna neputinŃă de a atinge idealul, tristeŃea şi izolarea. Personajele aparŃinând acestei categorii, manifestă în proporŃii diferite demonicul/satanicul sau demonismul/titanismul, prima tendinŃă, cea a energiei distructive întreptate împotriva divinităŃii, fiind înlocuită în al doilea caz de o luptă pentru eliberare de sub constrângeri, firea activă a personajului animat de acest titanism devenind adesea firea contemplativă specifică geniului izolat şi incapabil de a se adapta în cercul strâmt al acestei lumi. Două exemple din literatură sunt edificatoare pentru acest tip demonic: Lucifer din Paradisul pierdut (Milton) şi Hyperion în Luceafărul (Eminescu). John Milton este cel care conturează pentru prima dată această creatură magnifică, aflată la polul opus faŃă de monstrul îmbăloşat al lui Dante, inspirând autorii care preiau acest ideal şi îl transpun în opere ce transmit întreaga simfonie de simŃiri înălŃătoare care animă spiritul romantic. Majoritatea eroilor eminescieni manifestă acest demonism romantic, apărând fie în postura îngerului căzut (Demonism) sau ca spirite melancolice sau nefericite care nu-şi găsesc liniştea, eroi animaŃi de revolta împotriva opresiunii (Înger şi demon, Geniu pustiu). La fin de Satan (Hugo), Demonul (Lermontov), Litaniile către Satan (Baudelaire), Éloa (de Vigny) sunt câteva dintre creaŃiile liricii universale care înfăŃişează rebelul înger căzut, învăluindu-l în mantia tristeŃii şi a neîmplinirii sau în aura titanismului romantic. Inspirat de căderea luciferică miltoniană, Ion Heliade Rădulescu începe o epopee bazată pe acelaşi mit biblic al căderii în păcat şi a izgonirii din rai, Anatolida sau Omul şi ForŃele, nereuşind însă să o finalizeze. Valorificând fondul legendar şi mitic al micii culturi, romanticii transferă o parte din acest demonism creaturilor din folclor, prelucrând motivul eros-ului ca soluŃie împotriva morŃii (thanatos). IniŃierea în moarte sau spre viaŃă este făcută de personaje precum strigoii sau vampirii, motivul baladei Lenore fiind frecvent întâlnit atât în creaŃiile lirice cât şi în proză, amintind aici doar de Strigoii lui Eminescu şi de Domnişoara Christina a lui Eliade. Vampirul, echivalentul occidental şi mai romanŃat al strigoiului, este o apariŃie frecventă în literatura anglo-saxonă, cunoscând apogeul în romanul lui Bram Stoker, Dracula, şi inspirând până astăzi creaŃiile literare, mărturie stând succesul unor cupluri precum

30

Lestat şi Akasha din Cronicile Vampirilor (Anne Rice) sau Edward şi Bella din Twilight (Stephenie Meyer). În cele din urmă, demonul modern se remarcă prin discreŃie, acest ultim tip demonic desemnând o creatură care nu iese în evidenŃă decât foarte rar. Recomandându-se cu nume ce pot sugera o oarecare înrudire cu îngerul căzut, precum Damien, Mr. Scratch, Damian, Dieter sau Woland, el lasă impresia unui ins obişnuit însă deseori are trăsături care ochiului antrenat i-ar da câteva indicii privind originea sa: ochii sclipitori, uneori ceacâr, spân, roşcat sau brunet, uscăŃiv, cu o bărbuŃă ascuŃită, îmbrăcat în haine demodate şi posesor al unui bagaj impresionant de cunoştinŃe (de aşteptat, la vârsta sa). Recurgând cel mult la ubicuitate, el evită metamorfozele epatante, aflându-se adesea între sceptici şi atei, oameni cărora fizica şi biologia le-a dat certitudinea evoluŃionismului. Arma sa este talentul oratoric prin care îşi face cunoscute ideile anarhice sau îşi atrage în plasă victimele credule, răzbunarea împotriva divinităŃii fiind amânată sau chiar uitată. Cercul restrâns de cunoscuŃi include uneori un servitor credincios, suflet amăgit printr-un contract ce-i garantează nemurirea, iar cei cărora alege să li se dezvăluie au deseori parte de un sfârşit neaşteptat. Există şi persoane cărora le răsplăteşte discreŃia, dovedindu-se generos în a le prezice viitorul sau a le împărtăşi din vasta sa experienŃă. Victimele sale, alese dintre intelectuali sau oameni simpli, reprezintă adesea doar un amuzament trecător, departe de neobositul asediu spiritual menit a atrage de partea sa cât mai multe suflete. Cea mai mare satisfacŃie o obŃine prin destabilizarea psihicului muritorilor, punându-i sub lupă şi privind cum aceştia îşi croiesc singuri drumul către pierzanie, animaŃi de porniri distructive care nu sunt insuflate de demon. Subtilitatea acestor atacuri îl fereşte de adversari iar atunci când începe să dea de bănuit îşi schimbă adresa, cel mult dezamăgit de eşec. Dintre apariŃiile demonului modern se remarcă în literatura universală profesorul Woland, diavolul a cărui apariŃie insolită răscoleşte vieŃile personajelor create de Mihail Bulgakov în Maestrul şi Margareta. Tot în literatura rusă apare şi diavolul cu care se confruntă Ivan, în FraŃii Karamazov de F.M. Dostoievski, pe când în spaŃiul românesc face legea domnul Damian, straniul şi ubicuul personaj al nuvelei De vorbă cu Necuratul a lui Ion Minulescu. AparŃinând categoriei demonului instrument, Dieter al lui Mailer este, la rândul său, şi un demon modern, nu doar prin longevitatea, adaptabilitatea la epoca actuală, discreŃia şi capacităŃile intelectuale dezvoltate, ci şi prin resemnarea şi aproape capitularea în faŃa singurătăŃii: „nu mai sunt sigur dacă îmi caut în continuare clienŃi promiŃători sau dacă îmi doresc un prieten loial”. Exemplele citate aici se regăsesc în capitolele şi subcapitolele dedicate literaturii universale şi româneşti, însoŃite de precizări cu privire la specificul operei şi al genului literar în care se înscriu, fără a omite contextul istoric sau literar în care respectivele titluri au apărut. Aceste tipuri demonice au particularităŃi specifice perioadelor istorice în care au apărut, însă pot fi adaptate şi îmbogăŃite din perspectiva actuală, îngăduind astfel nu doar utilizarea lor în creaŃiile literare viitoare, ci şi evoluŃia către alte dimensiuni ale personajului care se adaptează la noile tehnologii, împrumutând din neliniştile şi idealurile fiecărei generaŃii.

31

Bibliografie selectivă

I. EdiŃiile operelor analizate 1. Agârbiceanu, Ion, Nuvele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986 2. Idem, Povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986 3. Alighieri, Dante, Divina Comedie, traducere de Eta Boeriu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 4. Andreev, Leonid, Jurnalul Satanei, traducere de Anamaria Brezuleanu, Editura Leda, Bucureşti, 2004 5. Antologia Nuvelei Fantastice, Editura Univers, Bucureşti, 1970 6. Baudelaire, Charles, Florile răului, alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978 7. Blaga, Lucian, Teatru. Proză autobiografică, Editura Albatros, Bucureşti, 1980 8. Bulgakov, Mihail, Maestrul şi Margareta, traducere de Natalia Radovici, Editura Univers, Bucureşti, 1995 9. Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973 10. Caragiale, Ion Luca, Nuvele. Povestiri. Poveşti, Editura Erc Press, Bucureşti, 2009 11. Creangă, Ion, Amintiri. Poveşti. Povestiri, Editura Art, Bucureşti, 2006 12. D’Aurevilly, Barbey, Diabolicele, traducere şi prefaŃă de Irina Bădescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975 13. De l’Isle-Adam, Villiers, Povestiri crude şi insolite, traducere, prefaŃă şi note de Alexandru George, Editura Polirom, Iaşi, 2003 14. Delavrancea, Barbu, Nuvele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 15. Dostoievski, F.M., FraŃii Karamazov, traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabela Dumbravă, Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucureşti, 2007 16. Eliade, Mircea, Domnişoara Christina, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008 17. Eminescu, Mihai, Poezii, Litera InternaŃional, Bucureşti, 2010 18. Idem, Proză, Volumul I, Litera InternaŃional, Bucureşti, 2009 19. Finn Garner, James, Poveşti corecte politic de adormit copiii, traducere de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 20. Galaction, Gala, Moara lui Călifar, Editura Minerva, Bucureşti, 1973 21. Gautier, Théophile, Proză fantastică franceză, antologie, prefaŃă şi prezentări de Irina Mavrodin, vol. I-III, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 22. Heliade Rădulescu, Ion, Poezii, proză, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 23. Hoffmann, E.T.A., Elixirele Diavolului, traducere de I. Cassian Matasaru, Editura Leda, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2004 24. Mailer, Norman, Castelul din pădure, traducere şi note de Ioana Văcărescu, Editura Polirom, Iaşi, 2007 25. Milton, John, Paradisul Pierdut, traducere de Aurel Covaci, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

32

26. Minulescu, Ion, Versuri şi proză, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 27. Poe, Edgar Allan, Masca MorŃii Roşii şi alte povestiri, traducere de Liviu Cotrău, Diana Cotrău, Mihu Dragomir, Constantin Vonghizas, Despina Neagoe, Petre Solomon, Maria Ana Tupan, Ion Vinea, ediŃie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Liviu Cotrău, Editura Polirom, Iaşi, 2003 28. Stoker, Bram, Dracula, traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu, Editura Leda, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2004 29. Voiculescu, Vasile, Iubire magică. Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 30. Goethe, Johann Wolfgang von, Faust, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Goethe despre Faust, traducere de Horia Stanca, Editura Univers, Bucureşti, 1983 31. Weeks, M. J., Jurnalul Diavolului, traducere de Oana Zamfirache, Editura Art, Bucureşti, 2008 II. ReferinŃe generale. DicŃionare 1. Bierce, Ambrose, DicŃionarul Diavolului, traducere de Silvia Constantin, Editura Aldo Press, Bucureşti, 2004 2. De Plancy, Jacques Collin, DicŃionar diabolic, vol. I-II, traducere de Rodica Rotaru, Casa de Editură şi Presă “ViaŃa românească”, Bucureşti, 1992 3. DicŃionar Enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 4. Evseev, Ivan, DicŃionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Armacord, Timişoara, 1998 5. Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc. DicŃionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001 6. Kernbach, Victor, DicŃionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 2004 7. Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985 8. Lewis, James R., Satanism today. An encyclopedia of religion, folklore and popular culture, ABC-CLIO, Inc., Library of Congress Cataloging-in- Publication Data, 2001 9. Marino, Adrian, DicŃionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 10. Negrea Gelu, DicŃionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009 11. Olteanu, Antoaneta, DicŃionar de mitologie: demoni, duhuri, spirite, Editura Paideia, Bucureşti, 2004 12. Ruşti, Doina, DicŃionar de teme şi simboluri din literatura română, Editura Polirom, Iaşi, 2009 13. Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. DicŃionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001 14. Zei şi Demoni, Lexicon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

33

III. Studii de filozofie, istorie, mitologie şi folclor 1. Brill, Tony, Tipologia legendei populare româneşti. Vol II, Legenda mitologică. Legenda religioasă. Legenda istorică, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006 2. Caillois, Roger, Omul şi sacrul, traducere de Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2006 3. Carus, Paul, The history of the Devil and the idea of evil from the earliest times to the present day, Open Court, 1900 4. Delumeau, Jean, Frica în occident, Vol I-II, traducere de Modest Morariu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986 5. Di Nola, Alfonso M., Diavolul: Chipurile, isprăvile, istoria Satanei şi prezența sa malefică la toate popoarele din Antichitate până astăzi, traducere de Radu Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2001 6. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978 7. Idem, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 8. Idem, Istoria credințelor ți ideilor religioase, Vol. I-III, Editura țtiințifică ți Enciclopedică, Bucurețti, 1981 9. Idem, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 10. Idem, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 11. Gaster, Mozes, Literatura populară română, Editura Minerva, Bucureşti, 1983 12. Idem, Studii de folclor comparat, Editura Saeculum, I.O., Bucureşti, 2003 13. Gordon, Stuart, Cartea Blestemelor, traducere de Tania Mochi, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2004 14. Hume, David, Cercetare asupra intelectului omenesc, traducere şi note de Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu şi ConstanŃa NiŃă, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984 15. Istoria urâtului, ediŃie îngrijită de Umberto Eco, traducere de Oana Sălişteanu şi Anamaria Gebăilă, EdiŃia a II-a Editura Rao, Bucureşti, 2008 16. Kolakowski, Leszek, Horror Metaphysicus, traducere şi adnotare de Germina Chiroiu, Editura All, Bucureşti, 1997 17. Lecouteux, Claude, Vampiri şi Vampirism. Autopsia unui mit, traducere de Mihai Popescu, Editura Saeculum, I.O., Bucureşti, 2002 18. Messadié, Gerald, Istoria generală a Diavolului, traducere de Radu Tudoran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008 19. Muchembled, Robert, O istorie a diavolului. CivilizaŃia occidentală în secolele XII-XX, traducere de Em. Galaicu-Păun, Editura Cartier, Chişinău, 2002 20. NiculiŃă Voronca, Elena, Datinele şi credinŃele poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 1998 21. Noddings, Nel, Women and evil, University of California Press Ltd., Berkeley, London, England, 1989 22. Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura Gramar, Bucureşti, 2008

34

23. Olteanu, Antoaneta, Metamorfozele sacrului, Editura Paideia, Bucureşti, 1998 24. Idem, Şcoala de solomonie. DivinaŃie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti, 1999 25. Pamfile, Tudor, Diavolul învrăjbitor al lumii – după credinŃele poporului român, Editura Paideia, ColecŃia ŞtiinŃe Sociale, Bucureşti, 2001 26. Idem, Mitologia poporului român, Editura Vestala, Bucureşti, 2006 27. Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1995, 28. Papini, Giovanni, Diavolul, traducere de IonuŃ Rădulescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009 29. Petriceicu Haşdeu, Bogdan, Cuvente den bătrâni, vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984 30. Tradowsky, Peter, Christ şi Antichrist. Din exerciŃiile de cunoaştere pentru sfârşitul de secol, traducere de András Zoltán, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009 31. VlăduŃescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1998 IV. Imaginar şi teologie 1. Bachelard, Gaston, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaŃia mişcării, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1997 2. Idem, Apa şi visele. Eseu despre imaginaŃia materiei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995 3. Idem, Pământul şi reveriile voinŃei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti,1998 4. Idem, Psihanaliza focului, traducere de Lucia Alexandra Munteanu, Bucureşti, Editura Univers, 1989 5. BădiliŃă, Cristian, Manual de anticristologie, Editura Polirom, Iaşi, 2002 6. Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, traducere şi prefaŃă de Horia Lazăr, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1996 7. Blaga, Lucian, Isvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972 8. Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999 9. Idem, De la arhetip la anarhetip, Editura Polirom, Iaşi, 2006 10. Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, traducere de Gabriela Duda şi Micaela Gulea, prefaŃă de Gabriela Duda, Editura Univers, Bucureşti, 1988 11. Codrescu, Răzvan, Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Editura Nemira, Bucureşti, 2005 12. Dalarun, Jacques, Dumnezeu şi femeia, traducere de Lucia Postelnicu Pop, Editura Artemis, Bucureşti, 2009 13. Dawkins, Richard, Himera credinŃei în Dumnezeu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007

35

14. Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. ImaginaŃia simbolică, imaginarul, traducere din limba franceză de Muguraş Constantinescu şi Anişoara Bobocea, Editura Nemira, 1999 15. Idem, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, postfaŃă de Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000 16. Idem, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefaŃă de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 17. Gauchet, Marcel, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, traducere de Vasile Tonoiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2006 18. Girard, René, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, traducere de Miruna Runcan, Editura Nemira, Bucureşti, 2008 19. Idem, Prăbuşirea Satanei, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2006 20. Leibniz, Gottfried Wilhelm, Eseuri de teodicee: asupra bunătăŃii lui Dumnezeu, a libertăŃii omului şi a originii răului, traducere de Diana Moraraşu şi Ingrid Ilinca, Editura Polirom, Iaşi, 1997 21. Păcurariu, Dim., Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Editura Albatros, Bucureşti, 1990 22. Paul, Jacques, Biserica şi cultura în Occident. Secolele IX-XII, volumul II, Editura Meridiane, Oradea, 1996 23. Pavel Dan, Sergiu, FeŃele fantasticului. Delimitări, clasificări şi analize, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005 24. Idem, Proza fantastică românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1975 25. Vultur, Ioan, NaraŃiune şi imaginar. Preliminarii la o teorie a fantasticului, Editura Minerva, Bucureşti, 1987 V. Studii critice şi monografii 1. Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999 2. Balaci, Alexandru, Dante Alighieri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 3. Barbu, Eugen, Măştile lui Goethe, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967 4. Bărbulescu, Titus, Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale, traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997 5. Brunel, Pierre, Invocarea morŃilor şi coborârea în infern, traducere de Aurora Băgiag şi Cristina Chirteş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2008 6. Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965 7. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969 8. Călinescu, Matei, Titanul şi geniul în poezia lui Mihai Eminescu : semnificaŃii şi direcŃii ale etosului eminescian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964

36

9. Ciobanu, Nicolae, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987 10. Corpusul receptării critice a operei lui Mihai Eminescu. Secolul XX, Vol. I- XIII, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006 11. CuŃitaru, Virgil, Metamorfozele lui Hyperion, Editura Junimea, Iaşi, 1983 12. Derşidan, Ioan, Mateiu I. Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1997 13. Idem, Viziera cavalerului. Studii despre modernitate şi iconi, Biblioteca revistei „Familia”, Editura UniversităŃii din Oradea, Oradea, 2008 14. Diaconu, Mircea, Ion Creangă: nonconformism şi gratuitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002 15. Dima, Al., Principii de literatură comparată, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972 16. Dimitriu, Daniel, Introducere în opera lui Minulescu Ion, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 17. Dugneanu, Paul, I. Heliade Rădulescu, un atlas al poeziei, Editura Minerva, Bucureşti, 1995 18. Eliade, Mircea, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Editura Junimea, Iaşi, 1992 19. Glodeanu, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006 20. Henderson, George, Goticul, traducere de Gabriel GafiŃa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980 21. Izvoare folclorice şi creaŃie originală, ediŃie îngrijită de Ovidiu Papadima, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970 22. Kennedy, J. Gerald Poe, Death and the Life of Writing, Yale University Press, New Haven &London, 1987 23. Mario, Praz, The Romantic Agony, Oxford University Press, 1970 24. Mihăilescu, Dan C., Dramaturgia lui Lucian Blaga, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1984 25. Milton, introducere şi note de K. Deighton, MacMillan and Co., London, 1892 26. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 27. NiŃu, Gheorghe, Elemente mitologice în creaŃia populară românească, Editura Albatros, Bucureşti, 1988 28. Noica, Constantin, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, 29. Panu, George, Amintiri de la ”Junimea” din Iaşi, ediŃie, prefaŃă şi tabel cronologic de Z.Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1998 30. Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 31. Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, traducere de Leonid Dimov, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers, Bucureşti, 1988

37

32. Rogalski, Florina, EvoluŃia fantasticului. Aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, Editura Corint, Bucureşti, 2007 33. Sorohan, Elvira, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu şi Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 34. Tacciu, Elena, Mitologie romantică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973 35. Teodorescu, Alexandru, Lucian Blaga şi cultura populară românească, Editura Junimea, Iaşi, 1983 36. Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, traducere de Virgil Tănase, Editura Univers, Bucureşti, 1973 37. Vianu, Tudor, Studii de metodologie literară, cuvânt înainte de Alexandru Dima, Societatea de ŞtiinŃe Filologice din R.S. România, 1976 38. Virgolici, Teodor, Gala Galaction, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967 39. Vodă Căpuşan, Maria, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982 40. Vrabie, Gheorghe, Proza populară românească, Editura Albatros, Bucureşti, 1986 41. Zaharia-Filipaş, Elena, Introducere în opera lui Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980 42. Frye, Northrop, Dubla viziune. Limbaj şi semnificaŃie în religie, traducere, cuvânt înainte şi note de Ioana Stanciu şi Aurel Sasu, Editura FundaŃiei Culturale Române, Bucureşti, 1993 43. Idem, Marele cod. Biblia şi literatura, traducere de Aurel Sasu şi Ioana Stanciu, Editura Atlas, Bucureşti, 1999 VI. Izvoare: Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990 VII. Resurse web 1. http://lett.ubbcluj.ro/~echinox/arhiva/1997_789/07.html 2. www.sacredtexts.com 3. http://www.greatdante.net/texts/commedia/commedia.html 4. Encyclopaedia Iranica , www.iranica.com 5. http://www.romlit.ro/ion_minulescu 6. http://www.jstor.org/pss/27533823 7. www.dexonline.ro 8. www.biblegateway.com 9. www.contrafort.md/2005/123-124/813.html 10. http://biblia.resursecrestine.ro 11. http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=7040474

VIII. Suport iconografic: John Henry Fuseli – The nightmare (1781)