DRAMATURGIA POSTBELICĂ

DRAMA

IONAde Marin Sorescu

Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie 1996, Bucureşti) este fondatorul dramaturgiei paradoxismului în literatura română şi unul dintre reprezentanţii poeziei neomoderniste.

Iona face parte din trilogia intitulată Setea muntelui de sare, alături de alte două drame: Paracliserul şi Matca. Este cea mai lirică şi cea mai cunoscută dintre cele trei piese. Fiecare dintre aceste drame este redimensionarea surprinzătoare a unui mit: Iona reinterpretează mitul biblic vetero-testamentar, Matca porneşte de la istoria Potopului, în timp ce Paracliserul este o variantă modernă a mitului creaţiei (Meşterul Manole). Această trilogie este sudată tematic prin metafora din titlul ei: fiecare dintre protagoniştii celor trei drame trăieşte „setea de Absolut”, manifestată printr-o căutare perpetuă şi neliniştitoare.

Prima creaţie dramatică din trilogie, Iona, este expresia metaforică a condiţiei tragice omeneşti în lume, tratând incompatibilitatea dintre om şi societate, toate întrebările personajului reunindu-se într-una singură, dramatică şi fundamentală, despre situaţia omului în Univers. Prin urmare, în noua formă a „hainei” teatrale a lui Sorescu se recompune aventura mitică a cunoaşterii, astfel încât scriitorul devine autorul unui teatru profund metafizic, parabolic şi arhetipal.

Solilocviu dramatic pe două voci, Iona este un poem al neliniştii metafizice: condiţia umană imperfectă a omului nu oferă nicio scăpare, aşa cum Iona, prizonier în burta peştelui, nu reuşeşte să se elibereze, nu reuşeşte decât să treacă din burta unui peşte în burta altui peşte şi mai mare, serie succesivă de limitări, de închisori, din care eliberarea către „afară” nu este posibilă.

Iona, publicată mai întâi în «Luceafărul», din 13 ianuarie 1968, şi bucurându-se, tot în aceeaşi revistă, dar în numărul din 20 ianuarie 1968, de o favorabilă „cronică de întâmpinare“, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, semnată de marele critic şi istoric literar, Vladimir Streinu, este subintitulată «tragedie în 4 tablouri». Ar fi, desigur, „tragedie“ în sens eroic „antic“; în realitate, din perspectiva modernă a dramaturgiei, este o dramă existenţial-paradoxistă, căci protagonistul este proiectat dinspre „vremurile noastre“, dintre limitele tragice ale omului din secolul al XX-lea, într-un „conflict“ cu Destinul / Soarta, într-o intrigă la cea mai înaltă tensiune, „ţesută“ în discrepanţa dintre idealul / ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea ens-ului uman la un orizont-pântece-de-chit care, odată ferestruit, îl „lansează“ într-altul, în serie infinită, macrocosmică şi microcosmică, într-o metafizică solitudine mistuitoare, antrenată şi de nimicnicia mediului / semenilor, ce acţionează împotrivă-i, obligându-l să evolueze între situaţii comice şi tragice, spre un deznodământ marcat de sinucidere, paradoxist harachiri,

nepermiţându-i „să guste fericirea“ (tot „absolută“) de dincolo de „peretele străpuns“ al noului „acvariu-univers-concentric“.

În esenţă, Marin Sorescu se dovedeşte creatorul şi continuatorul, în descendenţa lui Eugen Ionescu, unui teatru al absurdului, poematic şi filosofic, alegând să desfidă canoanele teatrului clasic: „Textele au curajul de a se dispensa de osatura convenţională, cea care generează acea „teatralitate”, comodă gândirii şi receptării, dar prăfuită. M-am ferit de formula teatrului care alunecă pe suprafaţa lucrurilor şi-am încercat să inventez un gen mai dificultos, mai aproape de modul meu de a vedea lumea” (Marin Sorescu). De fapt, Marin Sorescu este adeptul „antiteatrului”, declarând că vrea „să-şi bată joc” de normele tradiţionale, aşa cum afirma şi Eugen Ionescu.

Mitul biblic din Vechiul Testament are ca temă slăbiciunea omului, teama sa de a-şi asuma un destin, o misiune. Iona, profet evreu, este trimis în cetatea Ninive să propovăduiască învăţătura sfântă, astfel încât ninivitenii să scape de mânia divină. El nu are tăria de a-şi împlini misiunea şi fuge cu o corabie, dar călătorii şi echipajul sunt afectaţi de o furtună cumplită care-i înfricoşează. Corăbierii îşi dau sama că cel care aduce nenorocirea asupra lor este Iona şi hotărăsc să-l arunce peste bord. Este înghiţit de un chit, o balenă uriaşă, iar în pântecele acesteia Iona se căieşte de slăbiciunea sa cerând iertare de la Dumnezeu. Peste trei zile iese teafăr din burta chitului, plecând să propovăduiască ninivitenilor.

Construcţia dramei se realizează pe două voci, pentru că Iona, care nu poate suporta singurătatea şi tăcerea, vorbeşte cu sine însuşi, făcând haz de necaz, încercând să-şi aducă aminte de viaţa trăită, încercând, în acelaşi timp să-şi înţeleagă destinul. Lirismul transpare tocmai în aceste definiţii poetice pe care le găseşte Iona, realizate într-o manieră ironică, utilizând un registru colocvial: „ Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa” (Tabloul I).

Este, după cum se poate destul de uşor înţelege, un poem despre ideal şi despre efemeritatea vieţii. Nadele, momeala reprezintă metafora idealului absolut, „o fericire” pe care omul nu reuşeşte să îl îndeplinească.

Un tragism discret al meditaţiei despre condiţia umană şi sentimentul de eşec pe care-l trăieşte omul apare într-un alt pasaj al dramei, din Tabloul al III-lea. Este vorba despre scrisoarea pe care Iona ar dori să o trimită mamei sale:

„-Mamă, aş scrie, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.-(Rugător, exaltat) Mai naşte-mă o dată!-Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după

pofta inimii? Dar poate a doua oară...-Şi dacă nu a doua, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate

a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.-Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”Prins în burta chitului, Iona nu-şi pierde speranţa şi încearcă să se elibereze. Dar

mereu nimereşte într-o altă burtă de peşte. Sentimentul libertăţii absolute, dorinţa împlinirii ajung să fie numite printr-un simplu şi singur cuvânt: „afară”: „Afară... Astfel de loc trebuie totuşi să existe. Poate nu prea mare, să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă”.

Gestul final, cel în care Iona îşi spintecă propriul pântec, pare dificil de interpretat. Personajul însă îşi explică alegerea: „-Gata, Iona? (Îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină”.

Dumitru Micu, referindu-se la semnificaţia finalului, consideră că „O înviere este chiar şi suprimarea. Sinuciderea din finalul poemului dramatice, în înţelegerea eroului însuşi, un act de posibilă evadare din carceră, o tehnică a ruperii limitelor... integrarea în spiritul universal.”

Piesa a fost interpretată nu doar ca o dramă a insului ce caută „lumina”, ci şi ca o revoltă la lipsa adevăratei libertăţi, strânsă în chingile unei morale conformiste (principiile eticii şi echităţii comuniste). În acest caz, şirul de burţi de balenă pe care Iona este nevoit să le spintece pentru a ieşi la lumină reprezintă un mediu concentraţionar care era „societatea multilateral dezvoltată”. Astfel, obsesia de a se naşte din nou capătă un contur tot mai consistent, ca o garanţie sigură a altui Iona, capabil să-şi asume destinul şi să nu i se supună orbeşte. Sinuciderea din final poare reprezenta, în această paradigmă de interpretare, moartea lumii vechi şi „noua naştere”, un nou Iona eliberat prin revoluţie.

Formula este modernă mai ales prin felul în care scriitorul integrează o gândire de tip poetic în dramele sale. Aceasta şi pentru că poeziile sale au un nucleu dramatic, o mirare pe care o dezvăluie eul liric, un limbaj care trăieşte şi prin „vocea” care spune, asemenea unui monolog.

Modernitatea dramei lui Marin Sorescu, integrarea ei în curentele de gândire universale ale epocii se pot observa prin prezenţa elementelor de tip existenţialist, amintind mai ales de Albert Camus, cel care îl aseamănă pe om cu Sisif- condamnat să treacă mereu un obstacol, pentru ca apoi să ia de la capăt aceeaşi trudă, dar fără să aibă tăria de a renunţa la acest chin care este chiar viaţa. Singura libertate în acestă lume în care omul este mărginit de timp şi de moarte este, ca şi în Iona, sinuciderea. Numai că finalul piesei, prin prezenţa motivului luminii (care poate semnifica libertate, fericire sau cunoaştere) nu este unul tragic, ci chiar optimist.

Situaţia în care este pus personajul este specifică teatrului absurdului. Tot ca în teatrul absurdului este şi tratarea situaţiilor dramatice, în cheie comică şi folosirea limbajului familiar. Marin Sorescu a explicat de ce a ales această formulă de teatru: „ca tehnică, formula tradiţională mi-a surâs crispat şi prea profesional, ca să zic aşa, şi prefer prospeţimea, chiar şuie, unui lucru perfect plat.”