Download - Suport Curs Cresterea Caprelor
CREŞTEREA CAPRINELOR
Importanţa economică şi socială a creşterii caprelor
Specia caprină este considerată cosmopolită deoarece se pot adapta la diverse
tipuri de la savană, la savana semi-aridă până în zonele tropicale. În zonele temperate,
caprele pot de asemenea să se adapteze, în gospodăria particulară sau ocazional ca
sursă de produse lactate. Devendra (1974) enumeră: talie mică, comportament de
hrănire curios, digestibilitate mare a furajelor cu procent mare de celuloză, calităţi
nutriţionale avantajoase (puţin pretenţioasă la hrană).
Provenind din zonă montană, arealul de răspândire se extinde până la limita
inferioară a pădurilor montane, unde crescătorii care practică transhumanţa îşi aduc
“la munte” caprele în primăvară. Pe de altă parte, caprele pot supravieţui şi să se
deplaseze în condiţiile unei furajări în zone cu iarbă ce creşte răzleţ, pe malurile
nisipoase ale mării şi chiar pe recifurile de corali din insulele tropicale. In zonele cu
climat tropical umed ale Africii, caprele pitice pot prospera datorită rezistenţei lor
caracteristice. Zonele în care caprele nu se pot adapta sunt tundra exotică şi zonele de
taiga, unde renul înlocuieşte capra şi deşertul, unde numai cămilele pot fi folosite ca
animale domestice.
Capra consumă cu precădere frunze, şi nu numai iarbă. In stadiile timpurii ale
agriculturii, este posibil ca oamenii să fi folosit caprele pentru defrişarea pădurilor
pentru a obţine teren arabil, dar odată ce au obţinut astfel teren arabil (vezi
capricioasa capră), caprele s-ar putea să fi fost înlocuite cu oile (care consumă iarbă).
Astăzi în condiţii vitrege de climat, unde nu se pretează vaca, caprele au constituit
efectiv sursa principală de hrană pentru om.
1
Funcţiile fiziologice şi mecanismele de adaptare a caprelor au fost de asemenea
studiate prin numeroase cercetări, fapt ce o clasifică în rândul speciilor mult mai
puţin termolabilă, având posibilităţi biologice adaptative superioare.
Adaptarea la condiţiile diferite de hrană
Este unul dintre motivele pentru care această specie ocupă un areal destul de
mare pe glob, având în vedere că unele rezistă în zonele aride, având marea lor
capacitate de a utiliza iarba tot mai rară sau tufişurile existente. Sunt diferenţieri
privind consumul de iarbă, cu referire la înălţimea plantelor dar şi selectivitatea
privind graul de suculenţă. În acest sens se poate considera că agrează mult plantele
cu gust dulce sau uşor sărat şi în nici un caz cel amar.
Sunt, de asemenea, diferenţieri în cadrul speciei privind atât capacitatea de
utilizare a furajelor cu un conţinut diferit de celuloză, cât şi adaptarea metabolică
privind disponibilizarea azotului prin reducerea pierderilor (după Silanikove –1984).
Această particularitate metabolică este un alt argument în caracterul adaptabil privind
potenţialul de hrană în condiţii diferite pe glob.
Particularităţile biologice şi de adaptare
Aceste particularităţi biologice au contribuit la răspândirea lor în diferite
areale, pe aproape tot globul:
- adaptabilitate prin rusticitate şi rezistenţă la condiţii aspre de mediu,
deplasându-se aproape dublu ca distanţă faţă de celelalte două specii producătoare de
lapte;
- conformaţie a aparatului bucal cu o mobilitate mare a labiilor, pentru
prinderea şi ingestia diferitelor sortimente de furaje, chiar şi a celor lemnoase din
zonele aride;
2
- sensibilitate mare la principalele gusturi, fiind foarte selectivă, având cum
spun nutriţioniştii un „apetit capricios”;
- înveliş pilos diversificat în funcţie de rasă şi de arealul pe care îl ocupă (în
condiţii geoclimatice diferite vezi rase de mohair şi de caşmir);
- transpiră mai puţin decât ovinele la temperaturi ridicate, suportând
condiţiile aspre din zonele aride, secetoase-toride (cu un necesar mai redus de apă);
- prezenţa redusă a stratului adipos subcutanat, ci perirenală - ca rezervă
organică;
- capacitatea foarte mare lactogenă, de la 8 până la 20 ori propria greutate,
faţă de numai 6 - 8 ori la bovine;
- prolificitate relativ bună;
- longevitate biologică 10 - 12 ani iar cea economică de circa 7 ani;
- capacitate mare de combinare cu rasele perfecţionate pentru lapte, carne şi
chiar pentru intensivizarea reproducţiei;
-
Producţiile obţinute de la caprine
Producţia de lapte
Capra poate fi considerată, ca şi vaca, cu cel mai ridicat randament productiv al
producţiei de lapte, dacă se raportează cantitatea de lapte obţinută de la o capră, la
greutatea sa corporală. Capra prezintă particularităţi biologice remarcabile în ceea ce
priveşte producţia de lapte, depăşind cu până la 20 de ori greutatea sa în lapte.
Deşi de la capre se obţin o multitudine de alte produse precum carnea,
mohairul, caşmirul şi pielea, însă laptele rămâne principalul produs, având o
3
compoziţie fizico-chimică deosebite, cu caracteristici relativ asemănătoare laptelui
uman.
Extinderea speciei este orientat în general în statele ce nu au o specializare
strictă pe acest produs (comparativ cu statele comunitare), fapt ce a condus şi la
caracterizarea ei ca fiind o „vacă a săracului”, participând astfel la acoperirea
necesarului alimentar în aceste zone defavorizate.(după Vlad.I. şi col.2003)
O analiză asupra producţiei de lapte de caprine, s-a constatat că această specie
participă cu numai 2,14% în anul 2000, la producţia mondială de lapte.
Producţia de carne
Marea majoritate a raselor de capre sunt exploatate cu precădere pentru lapte,
ca prim produs, însă carnea reprezintă un al doilea produs ce concură la eficientizarea
explotării caprinelor. Sunt rase pe glob, considerate cu producţii duale lapte-carne,
datorită dimensiunilor corporale mari, dar şi rase pitice explotate cu precădere pentru
producţia de carne. Îndeosebi în zona tropicală se întâlnesc rase explotate mixt, dar cu
producţie mai mare pentru carne (la rasele pitice). Excepţie face o rasă specializată
numai pentru producţia de carne, numită Boer, din Franţa, la care producţia de lapte
este folosită integral în alăptarea iezilor crescuţi alături de mamele lor în sistem semi-
intensiv.
La nivel european producţia de carne este de numai 3,27% din totalul
producţiei mondiale, fenomen ce evidenţiază importanţa scăzută a acestui produs atât
din punct de vedere comercial, cât si din punct de vedere al consumului pe vechiul
continent, iar din cele 121.558 mii tone produse în 2000, cca. 66% sunt din statele
Comunităţii Europene (15) (după F.A.O.-2001).
4
Producţia de mohair
Încă din cele mai vechi timpuri mul a folosit părul de capră, acesta fiind folosit
în confecţionarea vestimentaţiei, a covoarelor, a păturilor cât şi a corturilor folosite de
nomazi în deşerturile prin care treceau. Originea acestor produse - mohairul şi
caşmirul - se află într-un centru unic în Asia Mică, respectiv Himalaia, fiind extins
mai apoi în state precum Turcia - regiunea Ankara, de unde provin şi unele principale
rase (respectiv Platoul Anatoliei iar caşmirul din Platoul Asiei Centrale din regiunea
Caşmir).
O primă datare cronologică cu referire la comerţul de mohair este din anul
1838, atunci când britanicii importau din Turcia prin Africa de Sud, prin care se
făceau masive importuri la nivel european . Ca rasă angora este atestată încă din
secolul XVI.
Producţia de caşmir
Ca produs caşmirul reprezintă cea mai scumpă materie primă din industria
textilă fiind un produs pilos cu calităţi textile deosebite (mult mai fină şi cu însuşiri
superioare), dând anumite particularităţi vestimentaţiei considerate de lux (mult mai
uşoară şi mătăsoasă). Acest tip de fibră este produs de foliculii secundari ai caprelor
ce provin din specia Capra Hircus, specie primitivă care trăieşte în platorile înalte din
Asia, recunoscut şi sub denumirea de puf. .(după Vlad.I. şi col.2003)
Cele mai reprezentative state producătoare de caşmir sunt: China, Mongolia,
Afganistan, Turcia, Iran, dar şi anumite state asiatice ale Federaţiei Ruse. Producţia
mondială de caşmir se situează la cca. 2.500-3.500 t. anual, iar China deţine cca. 80%
din totalul producţiei, urmată de Federaţia Rusă 12%, Sinai, apoi Iranul şi Mongolia.
La începutul secolului XIX, arealul de extindere al caprelor de caşmir s-
a extins şi la nivel european, astfel cele două rase de caşmir au pătruns una în Franţa
5
şi au dispărut la numai câteva decenii, iar alta în Anglia, care a condus la formarea
faimosului tip de caşmir “Windsor”. .(după Vlad.I. şi col.2003)
6
Rasele de capre
Clasificarea şi arealul derăspândire a principalelor rase
de capre
Sunt descrise toate rasele de capre şi populaţiile care au importanţă economică
şi a căror descriere a fost revizuită recent.
Evoluţia speciilor domestice a fost accelerat ca rezultat al celor 10.000 de ani
de selecţie a omului, astfel încât numai la nivel european se regăsesc cca. 60 de rase
de capre, ceea ce reprezintă aproximativ 19% din total rase la nivel mondial, adaptate
la medii diferite de viaţă (după F.A.O. 1993).
Despre specia caprină se poate vorbi de mai multe epoci diferite în formarea
raselor de astăzi. Rasele ameliorate au o origine de formare, dar ele se pot regăsi şi în
alte state, sau chiar continente, precum Saanenul, Toggenburg, Alpina, etc. Aceste
rase ameliorate au stat la baza formării altor rase sau au fost adaptate în alte state.
Populaţiei caprine la nivel european este de 27.165.000, iar procentul este
estimat ca fiind de 4,6% (din total mondial). Fac excepţie însă rasele din statele fostei
U.R.S.S., care nu au fost adăugate la cele din Europa (după F.A.O.- Roma 1993).
În descrierea şi răspândirea principalelor rase s-a ţinut cont în linii generale de
clasificările amintite, prezentându-se rasa importantă (amelioratoare), cât şi
varietăţile sau rasele provenite din aceasta, prin încrucişare cu cele autohtone, din ţara
respectivă.
Clasificările sunt efectuate astfel:
a. după fenotip, respectiv aspect exterior; la nivelul capului: profilul feţei, după
tipul de urechi şi coarne de exemplu: - culoare, forma coarnelor, urechilor; sau al
robei: culoare, lungimea părului etc.
b. după gradul de ameliorare6
c. după origine şi arealul de creştere
d. după principalele producţii: de lapte, de carne, de puf şi păr, de piei
(conform tabelului 5.1).
În descrierea şi răspândirea principalelor rase s-a ţinut cont în linii generale de
clasificările amintite prezentându-se rasa importantă (amelioratoare) cât şi varietăţile
sau rasele provenite din aceasta prin încrucişare cu cele autohtone din ţara respectivă.
Clasificarea celor mai importante rase după producţia
principală (după Devendra şi Burns –1983)
Producţia principală RasaŢara de origine
Lapte
Producţie mare
AlpinăElveţia – Franţa
Anglo-Nubiană AngliaSaanen ElveţiaToggenburg ElveţiaBeetal India
Producţie medie
Damani PakistanDamască SiriaJamnapari Africa de Sud
Carne
Barbari IndiaBoer AfricaAnglo-Nubiana AngliaFijian Africa de Sud
Prolificitate
Barbari SudanBoer SudanNeagra Bengaleză
India
CriolloAmerica de Sud
Damască SiriaMohair Angora TurciaCaşmir Kasmir Asia CentralăPiei Maradi Niger
7
Mubende Uganda
Principalele rase de lapte la nivel mondial şi
caracteristicile principale ce le deosebesc
Rasele de lapte au următoarele caracteristici generale: păr scurt, cu sau fără
coarne, cu profil al feţei drept (excepţiile sunt exemplificate).
Alpina franceză - provine din Franţa Centrală (Alpii Fracezi) şi are mai multe
culori.
Alpina engleză - neagră, cu culorile de la Toggenburg, fără coarne.
Alpină italiană - întâlnită în Lombardia, Liguria, Toscana. De obicei neagră,
albă sau gri, fără coarne.
Anglo-Nubiana (Anglia) sau Nubiană (S.U.A.) - toate culorile, de obicei neagră
sau culoarea bronzului, fără coarne.
Nubiana Sudaneză (zonele riverane din N.Sudanului) - neagră, păr lung,
coarne mijlocii, urechi lungi şi pleoştite.
Saanen - provine din Elveţia de Vest: albă, fără coarne. Ea a stat la baza
formării raselor (este amelioratoare) următoarelor rase: Alba de Banat (România);
Saanen-ul Englezesc, Alba Bulgărească de lapte, Campina (Belgia), Alba
Cehoslovacă fără coarne cu urechi scurte (Cehia), Alba Germană, Saanen-ul Francez,
Saanen-ul Israelian, Alba Rusească, Gorki, Alba Ameliorată Poloneză, Alba Germană
Ameliorată (Weisse Deutsche Edelziege), Guanzhong de Lapte şi Loshan de Lapte
(China) etc.
Toggenburg provine din Elveţia de N-V, de culoare maron cu dungi albe pe
faţă, lateral şi picioare, fără coarne, profil facial drept. Din ea provin următoarele
rase: Toggenburg Englezească, Nemţească, respectiv Turingiană. Bunte Deutsche
Edelziege.8
Chamoisse - Colorată provine din nordul Elveţiei, are culoare maron spre
negru cu dungi negre, prezintă varietăţi cu coarne sau fără coarne.
Appenzell - provine din Elveţia de N-E, asemănătoare cu Saanen-ul, cu păr
ceva mai lung.
Damască sau Shami (Siria) - blană scurtă, roşie sau maron, alteori gri, cu blană
lungă, pot avea coarnele în formă de seceră (femelele) şi răsucite (masculii), urechile
sunt lungi şi pleoştite, au nasul convex, crescute pentru lapte.
Jamnapari (Uttar Pradesh) - înaltă, adesea cu pete albe sau de culoarea
bronzului pe cap şi gât, coarne scurte şi răsucite, urechi lungi şi pleoştite, nas convex,
păr scurt, rasă pentru lapte în principal.
Principalele rase de carne la nivel mondial
Indiana vestică sau Creolă (Caraibe) de regulă neagră sau policromă cu coarne
scurte.
Sudaneza de sud (include Nilotic şi Toposa) - policrome.
Barbari – rasă indo-pakistaneză (zona urbană din Punjab, E şi V Uttar Pradesh
şi Haryana), albă punctată cu roşu - rasă indopakistaneză, cu urechi mici şi coarne
scurte, talie mică, utilizată pentru producţia de carne.
Boer (S.Africa) - albă cu gâtul şi capul maron, de obicei cu coarne scurte, blană
scurtă.
Pafuri (Mozambic) - asemănătoare cu Boer, carne.
Sudaneză de deşert (N.Sudan) - gri deschis, coarne lungi, răsucite la masculi,
urechi pleoştite mijlocii, păr scurt, carne.
Tswana (Botswana) - toate culorile, coarne scurte, urechi pleoştite, carne.
9
Nguni (Zulu) - intermediară între cea Est Africană mică şi cea cu urechi
pleoştite, carne.
Damara (Namibia) - mai multe culori, coarne mijlocii, carne.
Bikameri (Punjab, Pakistan) - neagră sau gri, coarne subţiri, urechi pleoştite şi
profil facial drept, carne.
Kannaiadu (S.Tamil Nadu) - neagră sau neagră pestriţă cu alb, masculii au
coarne, femelele nu au coarne, urechi pleoştite şi profil facial drept, carne.
Vest africana pitică sau Fouta Djallon (Senegal, Zair) - rasă mică, toate
culorile, coarne foarte scurte, utilizată pentru producţia de carne.
Sudaneză de sud - cuprinde Nilotic şi Toposa, toate culorile, talie mică, carne.
Somaleză (Somalia), Galla (N-E Keniei) - albă, adesea cu puncte colorate în
jurul ochilor, urechilor şi nasului, talie mică, pentru carne.
Principalele rase mixte de capre la nivel mondial
Criollo (S.U.A. - Sud) cu varietăţi multiple - producţie de carne, lapte (mixtă).
Bengaleza - se regăseşte şi în India şi Bangladesh (Bengal, Bihar, Orissa, N-E
Indiei, Bangladesh) - de obicei neagră, alteori maron, albă sau gri, mică spre pitică,
cu urechi mici şi coarne scurte, prolifică, carne şi lapte.
Capra de Valais - rasă europeană (Elveţia), jumătate neagră anterior şi
jumătate albă, păr lung, cu urechi mici, coarne foarte dezvoltate şi răsucite mai mari
la masculi, producţie mixtă (carne-lapte).
Carpatina (România) - policromă, păr lung, cu urechi mici şi coarne răsucite
mai dezvoltate la masculi - mixtă (lapte-carne).
Balcanică (Albania, Grecia, Bulgaria) cu diverse denumiri - policromă cu păr
lung, cu varietăţi diferite după forma coarnelor - mixtă.
10
Coreeană nativă - de obicei neagră, alteori gri, de talie mică, cu urechi ciulite,
carne şi lapte.
Principalele rase de capre de mohair
Capre cu lână albă, cu coarne medii şi scurte, răsucite, cu urechi pleoştite sau
semi-pleoştite; produc mohair şi carne.
Angora (Ankara, Turcia, S.U.A., S.Africii, Lesotho).
Mohair rusesc (Centrul Asiei).
6.5.6 Principalele rase de capre de caşmir
Aceste rase se pot caracteriza în general prin abundenţa piloasă ce trăiesc la
altitudine, cu excepţia Rusia şi China prezintă coarne răsucite cu urechi mici sau uşor
aplecate lateral.
Morghose (Iran) - albă cu pete maron-deschis.
Principalele rase de capre europene
Rasa Saanen (foto 6.1)
Origine. Este considerată ca o rasă cosmopolită şi reprezintă principala rasă de
capre de lapte din lume originară din Elveţia, respectiv din cantoanele arcului muntos
Foto 6.1 Capre rasa Saanen după Caprigene, Franţa - 1997
11
elveţian., din munţii Jura sau a văii râului Saanen. Formarea sa constă în selecţia
riguroasă a caprelor locale în special pentru producţia de lapte.
Se regăseşte în principalele state ce au o zootehnie avansată şi nu numai, fie
crescută în rasă curată cum este cazul Franţei, cât şi în ameliorarea raselor autohtone
din ţări ca Anglia, Germania, Portugalia, Rusia, România, etc.
În ţara de origine reprezintă circa 25% din efectivul caprin.
Caracteristici. Se caracterizează printr-o conformaţie armonioasă, cu o bună
dezvoltare corporală, având talia la femele de 70-85 cm., iar la mascul 90-100 cm.
Greutatea corporală este cuprinsă la femele între 50-90 kg. iar la masculi 80-120kg.,
cu un format corporal trapezoidal tipic animalelor de lapte (formă de pară). Roba este
uniformă de culoare albă, cu păr scurt şi des, capul este potrivit dimensionat, cu
frunte largă şi plată, cu sau fără coarne, cu barbişon. Prezintă urechi dezvoltate,
purtate orizontal, gâtul lung şi subţire, cu mărgele situate imediat mai jos de maxilare,
pe laturile laterale ale gâtului. (după Caprigene, Franţa - 1997)
Trunchiul este bine dezvoltat, armonios, cu linia superioară dreaptă, cu piept şi
torace profund, abdomenul este de asemenea dezvoltat, globulos, mameloane
înclinate uşor antero-lateral, cu aptitudini marcante pentru mulsul mecanic.
Membrele sunt subţiri, cu articulaţii robuste şi aplomburi corecte.
Este o rasă cu o constituţie fină şi temperamentul vioi, prezentând caracteristici
ideale pentru producţia de lapte, fiind considerată de către crescătorii de capre “rasa
perfectă”, având un potenţial productiv superior. Astfel în cele 9 luni de lactaţie dă o
producţie cuprinsă între 700-900 l. lapte cu un nivel proteic de 31,2 g. iar cel butiric
de 28,1g., iar prolificitatea este în general 150-170%. Producţiile de lapte la
recordiste depăşesc 2.000 l.lapte/lactaţie.
Dacă pentru bovine rasa Friză a fost considerată principala sursă genetică în
vederea producţiei de lapte, Saanenul este considerată asemănătoare, la nivel
mondial, în creşterea caprelor pentru aceeaşi producţie, deoarece au fost efectuate 12
exporturi şi în afara graniţelor europene. Însă se poate prezenta aceeaşi rasă sub
denumirea de Saanen francez, care provine din aceeaşI zonă de origine şi care
prezintă în principal aceleaşi caracteristici, crescută în S-E Franţei, cu caracteristici
morfo-productive relativ asemănătoare. În Franţa reprezintă ca rasă circa 40% din
efectivul înscris în Caprigene.
Rasa Alpina (foto 6.2)
Este o rasă considerată foarte bine adaptată creşterii intensive şi bine
selecţionate în vederea producţiei de lapte, reprezentând circa 60% din efectivul
francez de caprine.
Originea. Din masivul muntos francez şi elveţian din Alpi, cu o foarte largă
răspândire nu numai pe continent dar şi în S.U.A. sub numele de “Alpina Franceză”.
Este formată din încrucişarea raselor locale policrome cu rasa elveţiană Saanen . De
asemenea din aceste încrucişări derivă atât heterocromia rasei cât şi producţia în
funcţie de gradul de ameliorare a populaţiilor respective.
Foto 6.2 Rasa Alpină (după
Caprigene, Franţa - 1997)
13
Caracteristici. Este o rasă cu un cap fin, cornut sau nu, cu sau fără papile
dermice (mărgele sau bărbiţe) cu un profil concav cu o frunte largă cu urechi scurte în
cornet, purtate în sus. Părul este scurt şi fin având o robă de culoare maron-brun
supranumită de “pâine arsă” cu extremităţile de culoare neagră. Poate fi întâlnită şi
Alpina policromă ori monocromă albă sau neagră.
Are un foarte bun aplomb, cu o spinare dreaptă; crupă largă cu mamelele bine
ataşate, uger voluminos cu un mamelon de o lungime suficientă pentru mulsul
mecanic.
Efectivul francez al rasei prezintă o foarte mare variabilitate fiind considerată
heterogenă, având diferite talii, cu roba acoperită atât cu păr mai scurt dar şi lung şi
culori diferite. Este considerată o rasă rustică, bine adaptată în regiunile de exploatare
franceze, în care se regăsesc populaţii cu foarte bune producţii de lapte.
Aptitudini productive cantitative şi calitative în ţara de origine: Producţia
anuală de lapte la adulte este de 709 kg. în circa 250 zile de lactaţie.
Calitatea laptelui la Alpina franceză: N.P.= 2,9 g.; N.G.= 33,4 g.
N.P.= nivelul de proteină; reprezintă cantitatea de proteină exprimata la kg.
lapte.
N.G.= nivelul de grăsime; reprezintă cantitatea de grăsime exprimată la kg.
lapte.
În literatura de specialitate se regăsesc exprimări la kg. lapte produs, dar în ţara
noastră sunt redate în procente, respectiv procent de proteină de 2,9%, influenţând şi
randamentul de producere al brânzeturilor iar grăsimea este de asemeni în procente,
respectiv 3,3% (nivel butiric).
Dimensiuni corporale
(după Caprigene, Franţa - 1997) Tabelul 6.2
Dimensiuni corporale:
Masculi Femele
Greutăţi corporale 80-100 kg. 50- 70 kg.14
Perimetru toracic 110-130 cm. 80-110 cm.
Talia 90-100 cm. 70- 80 cm.
Este recunoscută şi sub denumirea de “chamoisee” datorită robei sale cu o
dungă dorsală de culoare mai închisă, spre negru. Aproape întregul efectiv francez
este înscris in registrul genealogic francez (Caprigene), datorită potenţialului său
productiv pentru lapte, cât şi al adaptabilitaţii sale pentru exploatarea intensivă pentru
acest produs.
Conform acestui sistem de exploatare, iezii sunt înţărcaţi precoce şi hrăniţi cu
substituenţi de lapte, mărind atât producţia de lapte marfă, cât şi beneficiile pentru
fermă. In cadrul populaţiei de Alpină se găsesc în plus variante care depăşesc cu mult
media producţiei de lapte la peste 2.000 litri în 300 de zile de lactaţie. Prolificitatea în
cadrul rasei este destul de mică, circa 130%, fenomen ce a generat atenţia
specialiştilor în scopul ameliorării acestui caracter, cât şi a selecţiei pentru
îmbunătăţirea potenţialului productiv lapte. Caracterele morfoproductive prezentate
îndeosebi a adaptabilitaţii sale ca rasă conduc la concluzia că poate fi folosită în
ameliorarea populaţiei caprine autohtone îndeosebi la Carpatină.
15
Rasa Poitevine (foto 6.3)
Origine. Este o rasă originară din Franţa, în arealul de creştere recunoscut ca
Poitou Charentes, ocupând iniţial o zonă mult mai extinsă care ulterior s-a restrâns în
favoarea raselor performante.
Caracteristici. Este o rasă cu un format corporal uşor trapezoidal, cu aspect
longiliniu, cu o robă brună închisă având tendinţa către negru, părul este mai lung şi
fin pe corp şi mai scurt pe cap şi membre. Capul este proporţionat dezvoltat, fără
coarne, cu bărbiţe, iar culoarea este de asemeni brun închis cu două pete
depigmentate imediat deasupra ochilor. Urechile sunt dezvoltate, purtate lateral şi
mobile, de aceeaşi culoare. Roba pe linia inferioară este deschisă de la nivelul
pieptului până sub coadă.
Talia la femele este cuprinsă între 65-75 cm. şi 65-85 cm. la masculi care se
caracterizează şi prin portul urechilor mai drepte. Perimetrul toracic la femele este de
70- 90 cm. iar la masculi de 70-100 cm. Greutatea corporală este cuprinsă între 40-65
kg. la femele şi 55-75 kg.la masculi. (după Caprigene, Franţa - 1997)
Aptitudinile morfo-productive sunt considerate scăzute deoarece este încă o
rasă ceva mai rustică, având o producţie de lapte cuprinsă între 500-800 l./lactaţie cu
un nivel proteic de 29,5 g., iar cel butiric de 34,8 g. Cele mai bune animale pot depăşi
1.500 l. lapte, existând în cadrul rasei o foarte mare variabilitate productivă, de aceea
Foto 6.3 Rasa Poitevine (după Caprigene, Franţa - 1997)
16
se impune o selecţie mult mai riguroasă privind atât potenţialul productiv, cât şi
pentru mulsul mecanic.
Rasele autohtone de capre
În ţara noastrã sunt crescute doar două rase de capre, din care numai una este
ameliorată, Alba de Banat, iar cealaltă, Carpatina, este o rasă rustică, care deţine
peste 80% din efectivul caprin autohton. Sunt în general rase cu o producţie relativ
mică în comparaţie cu alte rase europene ameliorate, fapt pentru care fermierul
trebuie să continue selecţia şi ameliorarea, deoarece în sânul ambelor rase se întâlnesc
frecvent plus variante. Astfel se oferă şansa creşterii producţiei şi a îmbunătăţirii
performanţelor pe baza selecţiei şi a ameliorării caracterelor, îndeosebi la Carpatină,
printr-un program special în acest sens.
Rasa Carpatină
Origine. Provine din recunoscuta capră Prisca, cu un areal de răspândire destul
de mare la nivel naţional cuvariate forme de relief, având o rusticitate şi o
capacitate foarte mare de adaptare, fiind crescută atât în populaţii mici, în
gospodăriile populaţiei, cât şi alături de specia ovină, chiar în transhumanţă limitată.
Caracteristici morfoproductive. Este un animal cu talie mijlocie, cu membre
rezistente şi puternice, cu cap alungit (dolicomorf), cu păr abundent, la care se mai
pot asocia şi alte câteva caracteristici ca: piept strâmt, spinare ascuţită, musculatură
mai slab dezvoltată. Culorile sunt în general variabile, plecând de la monocrome,
precum neagră, roşcată, albă până la diferite bălţături şi nuanţe (prezentate ulterior).
Prezintă coarne la ambele sexe, de mărimi medii, la masculi fiind ceva mai
dezvoltate. (după V.Taftă-1996).
17
Talia este de 57-65 cm. la femele şi 59-78 cm. la masculi, cu variabilităţi în
funcţie de ecotipul respectiv. Greutatea corporală ajunge la 31-44 kg. la femele şi 38-
56 kg. la masculi, de asemenea cu variaţii în funcţie de ecotip.
Rasa Alba de Banat
Origine. Este o rasă ameliorată autohtonă, care deţine sub 20% din întreg
efectivul caprin, formată în zona al cărei nume îl poartă, prin încrucişările dintre rasa
locală de caprine cu Nobila germană şi Saanen (după N.Ciolcă, citat de
V.Taftăşi col).
Caracteristici. Este o rasă puţin mai dezvoltată, ce prezintă dimensiuni
corporale ceva mai mari fată de rasa Carpatină, cu un format corporal tipic
dolicomorf, caracteristic raselor de lapte. Prezintă o osatură dezvoltată, cu membre
puternice şi aplomburi corecte. Talia: 59-65 cm. la femele şi 62-78 la masculi, cu
variabilităţi destul de mari în cadrul rasei.
Greutatea este de 32-47 kg. la femele şi 40-58 kg. la masculi, de asemenea cu
variabilităţi.
Capul este mic, cu aspect fin, uscăţiv, cu profilul drept, cu urechi mijlocii,
semilăsate, cu un procent de 47% la cele care deţin coarne de mărimi medii, orientate
paralel sau divergent, turtite lateral. Ugerul este mult mai bine dezvoltat, de mărimi
mijlocii, în formă de pară şi globulos, cu mameloane de mărime medie, ce se pot
preta la mulsul mecanic (după V.Taftă-1996). Culoarea este albă uniform, cu un
înveliş pilos mult mai scăzut comparativ cu rasa Carpatină.
Variabilitatea mare în cadrul rasei privind dimensiunile corporale, greutatea şi
gradul de dezvoltare al mamelei demonstrează faptul că nu a fost aplicată o selecţie
riguroasă.
18
Producţia de lapte este de asemenea superioară rasei Carpatine, având o medie
de 500 l. pe o perioadă de lactaţie de 247 zile, cu variabilităţi cuprinse între 297 şi
902 l. şi o durată cuprinsă între 183-276 zile. Precocitatea productivă a rasei este mult
mai bună, ajungând în medie la cca. 394 l. lapte la prima lactaţie, iar la a II-a cu cca.
25% mai mult faţă de prima, respectiv cu 33,7% mai mare la a III-a şi a IV-a lactaţie,
cu un declin productiv către a VI-a şi a VII-a lactaţie. Producţia de lapte este cu mult
mai mare la rasele prolifice, astfel încât la cele cu trei iezi sau chiar patru, pot creşte
cu peste 20% comparativ cu cele care au un singur produs. Conţinutul în grăsime
variază între 3,6% şi 5,45% cu limite între 2,6% şi 6,7% în funcţie de modul de
alimentaţie. Durata gestaţiei este mai mare, variind între 180 şi 270 de zile.
Prolificitatea rasei este de 200%, fiind cu mult peste cea a rasei Carpatine, la care se
adaugă o precocitate sexuală mare de cca. 7-8 luni la tineret. Sunt frecvente fătările
plurigemelare cca. 14% au produs 3 iezi şi 7% câte 4 iezi la o fătare, fenomen ce
demonstrează superioritatea rasei autohtone (după V.Taftă-1996). Învelişul pilos,
lipsit de pigment este format din puf, care are o fineţe de 14,2 microni, cu variabilităţi
între 6 şi 24 de microni şi păr mult mai gros.(dupã I.Vlad 2002).
Având în vedere potenţialul productiv al rasei, cât şi capacitatea de transmitere
a caracterelor la descendenţi, poate fi considerată ca o rasă ce poate ameliora cealaltă
rasa autohtonă, dar care necesită şi ea deasemenea, un program de selecţie privind
producţia de lapte, prin stabilirea controalelor pe acest produs şi crearea unor
populaţii cu însuşiri valoroase. Pot fi considerate aceste afirmaţii, deoarece constituie
o rasă foarte bine adaptată la condiţiile autohtone.
19
Reproducţia caprinelor
Apariţia maturităţii sexuale şi introducerea la
reproducţie a ieduţelor
În general, tineretul caprin din rasele de lapte, este apt de reproducţie din punct
de vedere fiziologic, încă de la vârsta de 4 – 6 luni, dar introducerea la reproducţie nu
se face la această vârstă datorită subdezvoltării corporale (<70% din greutatea de
adult), aceasta fiind de minim 55% din greutatea de adult în perioada montei. Există
recomandări ale unor specialişti francezi, care consideră că la aceste rase, tineretul
este dat la montă la vârsta de peste 7 – 8 luni, când ating greutăţi de peste 30 de kg. la
femelele din rasa Alpină şi 32 kg. la rasa Saanen, iar pentru ţapii de reproducţie la
peste 8 luni, când ating cel puţin 36 – 40 kg. Aceştia, sunt folosiţi la montă în primul
an de o manieră moderată, pentru a le permite o dezvoltare corporală normală (după
J.C. Corcy – 1991).
Principalele obiective de ordin reproductiv în exploatarea caprelor, sunt strict
legate de:
- eficienţa exploatării animalelor, context în care nici un fermier nu îşi permite
păstrarea în fermă a caprelor apte pentru reproducţie fără să fie gestante, deoarece
consumă furaje fără nici un aport productiv şi produc pierderi economice;
- fătările să fie pe cât posibil grupate, la rasele specializate, pentru o mai bună
organizare a lucrărilor specifice, o eficacitate a alimentaţiei tineretului şi realizării de
loturi omogene (după J.C. Corcy – 1991).
20
Obţinerea de la fiecare femelă, în fiecare an, a unei fătări, astfel încât să se
poată realiza pe o durată de 10 luni a lactaţiei o producţie relativ omogenă, şi numai 2
luni neproductive, necesare refacerii morfoproductive.
Trebuie să se cunoască faptul că pe perioada lactaţiei rezervele corporale ale
femelei sunt epuizate, iar în perioada de dinaintea montei, capra nu se află în condiţii
tocmai ideale pentru o nouă gestaţie. Din acest punct de vedere, pregătirea atât a
femelelor cât şi a masculilor pentru montă este o practică strict necesară, pentru a
avea atât o producţie de lapte satisfăcătoare, dar şi produşi viabili. Astfel, pregătirea
reproducătorilor se va face indiferent de sezon (în cazul raselor perfecţionate) şi de
vârsta animalelor (după J.C.Corcy – 1991).
În ţara noastră tineretul caprin autohton al ambelor rase, este introdus la
reproducţie la vârsta de peste 12 luni, pentru a avea certitudinea că atât produsul cât
şi viitoarea mamă au o creştere şi o dezvoltare armonioasă, de regulă atunci când
depăşesc 38 de kg. La tineretul din rasa Carpatină, se poate atinge la vârsta de 8-9
luni o greutate de 32 – 35 kg., greutate considerată ca reprezentând 70% din greutatea
de adult, faţă de media rasei, însă se preferă o introducere la montă în anul ulterior, la
cca. 18 luni. Este recomandabilă întroducerea timpurie a tineretului femel la
reproducţie, deoarece pe un an productiv, se va pierde o cantitate importantă de lapte
şi cel puţin un produs obţinut, dar numai în condiţiile unei pregătiri prealabile a
animalelor pentru reproducţie.
Stabilirea momentului optim de montă la caprine
Caprinele sunt femele poliestrice sezoniere, al cărei sezon de montă depinde
de factorii genetici şi înteracţiunea celor de mediu (după Nelis şi col. 1997).
La specia caprină ca şi la ovine, există o perioadă mare de anestru, ce
influenţează limitarea căldurilor autumnale la rasele autohtone, iar la cele de import,
din iulie până în decembrie. Acest fenomen de apariţie sezonieră a căldurilor este 21
influenţată de fotoperiodism, care coincide cu scăderea duratei zilei lumină şi
scăderea temperaturii.
La rasele specializate pentru producţia de lapte, există acest sezon de călduri
mult mai larg, de la debutul sezonului şi chiar până la jumătatea iernii, fenomen ce
poate contribui inclusiv la ameliorarea caracteristicilor reproductive la rasele locale,
care în asociere cu alte măsuri organizatorice de sezonizare sau de inducere a
căldurilor pot conduce la o eşalonare dorită a montelor sau însămânţărilor artificiale,
considerate extratimpurii. Reprezintă un proces indicat raselor locale, pentru a avea o
anumită cantitate de lapte la livrare, pentru o perioadă de timp cât mai mare (după V.
Taftă – 1996).
Durata ciclului sexual
La această specie, durata ciclului sexual este de 19-21 de zile (cu variaţii de la
12 la 26 de zile)(Seiciu şi col. – 1987), iar ovulaţia are loc la 24 – 36 ore (Evans şi
col.-1987, Hafer – 1995), după apariţia primelor semne de călduri, cu o durată de
până la 48 de ore. Faza foliculară durează 3-4 zile, iar faza luteală durează 17 zile.
Post partum, ciclurile sexuale se reiau la un interval de 2-3 săptămâni, libidoul fiind
mai bine manifestat.
La noi în ţară tineretul caprin autohton al ambelor rase, este introdus la
reproducţie la vârsta de peste 12 luni, pentru a avea certitudinea că atât produsul cât
şi viitoarea mamă au o creştere şi o dezvoltare armonioasă, de regulă atunci când
depăşesc 38 de kg. La tineretul din rasa Carpatină, se poate atinge la vârsta de 8-9
luni o greutate de 32 – 35 kg., greutate considerată ca reprezentând 70% din greutatea
de adult, faţă de media rasei, însă se preferă o introducere la montă în anul ulterior, la
cca. 18 luni. Este recomandabilă întroducerea timpurie a tineretului femel la
reproducţie, deoarece pe un an productiv, se va pierde o cantitate importantă de lapte
şi cel puţin un produs obţinut, dar numai în condiţiile unei pregătiri prealabile a
animalelor pentru reproducţie.22
Monta la caprine
În fermele de exploatare a caprelor se întâlnesc două metode de montă:
Monta liberă este considerată cea mai simplă şi răspândită metodă în care toate
femelele din cadrul unui grup sunt montate de un singur mascul. Deşi prezintă
anumite dezavantaje în plan reproductiv (atunci când se folosesc doi sau mai mulţi
ţapi la monta liberă) nefiind recomandată din cauza heterospermiei; necunoaşterea
paternităţii şi a altor probleme legate de transmiterea pe cale sexuală a unor patologii
specifice, a unei evidenţe zootehnice neclare cu referire la data montei, etc.
Monta dirijată sau monta individuală în care reproducătorii sunt ierarhizaţi,
se stabilesc listele de montă (de împerechere) în funcţie de caracteristicile morfo-
productive propuse a fi ameliorate la descendenţi. Este o metodă mult mai indicată,
deoarece se cunoaşte paternitatea produşilor obţinuţi şi permite o mai bună evidenţă
zootehnică, cunoscându-se astfel data montei, respectiv data fătărilor.
Indiferent de monta utilizată masculii trebuiesc selecţionaţi în funcţie de
însuşirile morfo-productive, de ascendenţă, rude colaterale, aptitudini reproductive,
descendenţă, etc. La caracterele de selecţie ale masculilor reproducători mai pot fi
adăugate şi temperamentul individului, conformaţia corporală, comportamentul
sexual, starea ganglionilor limfatici, analizele materialului seminal şi, nu în ultimul
rând, anumite afecţiuni ce pot fi transmise ereditar. Îndeosebi la rasele specializate
pentru producţia de lapte se evită folosirea la reproducţie a masculilor ce nu posedă
coarne, deoarece gene responsabilă de absenţa coarnelor, poate avea efect
„pleiotrop”, transmiţând frecvent şi anomalii ale aparatului reproducător, conducând
frecvent la sterilitate sau intersexualitate. Lipsa coarnelor este influenţată de o genă
dominantă (H), iar prezenţa acestora de alela sa recesivă. În cazul în care sunt
împerecheaţi indivizi heterozigoţi vor rezulta 25% din produşi homozigoţi fără
coarne, fenomen ce poate conduce la sterilitatea acestora.
23
Particularităţi ale gestaţiei şi fătării la capră
Gestaţia la capră
Perioada de gestaţie la capră durează în medie 153 – 155 de zile, cu limite
cuprinse între 140 – 160 de zile, fiind ceva mai scurtă la femelele cu fătări gemelare,
având o prolificitate mai mică de cca. 140% la tineret caprin, comparabil cu femelele
de cca. 200%.
Se acordă o mare atenţie alimentaţiei şi întreţinerii caprelor gestante (îndeosebi
în ultima parte), deoarece evoluţia normală a gestaţiei garantează realizarea unor
produşi cu vitalitate ridicată, dar şi o producţie de lapte bună. Se obţin la fătare
produşi cu greutăţi mai mari, dar şi un demaraj bun al lactaţiei. Fetusul se dezvoltă
îndeosebi în ultimele două luni de gestaţie şi, de asemenea, sunt modificate şi
cerinţele nutritive. Din punctul de vedere al nutriţiei, trebuie să se ţină cont de faptul
că începând cu luna a 4-a, femelele gestante au o apetenţă scăzută, dar şi o capacitate
de ingestie mult diminuată, astfel încât aportul furajer trebuie să scadă în volum, în
favoarea furajelor valoroase energo-proteice.
Câteva sfaturi practice sunt recomandate imediat după montă, astfel încât în
procesul de nidaţie (implantarea embrionului la nivel uterin pe o perioadă de cca. 3
săptămâni) pot apărea probleme de sterilitate rapidă a femelelor, datorate unei
organizări şi conduite nu tocmai corecte, astfel încât repercusiunile zootehnice
nedorite sunt vizibile după câteva luni.
Recomandările constau în: aplicarea unei alimentaţii corespunzătoare, fără
mucegaiuri sau folosirea furajelor îngheţate, evitarea tratamentelor, a relotizărilor în
această perioadă, sau a altor factori de stres. Pe o perioadă de cel puţin 2 luni de la
montă, sunt supravegheate cu atenţie femelele gestante. Sunt diminuate mult din raţie
furajele de volum, silozul, sunt „înţărcate” forţat prin sistarea mulsului (operaţiune
delicată la cele superproductive) cu cca. o lună antepartum, tocmai pentru a oferi 24
posibilitatea refacerii rezervelor organice, dar şi a mamelei, în vederea producerii
colostrului.
Fătarea la capră
Parturiţia la caprine, în mod normal decurge fără probleme, însă în anumite
situaţii necesită intervenţia omului, îndeosebi în distocii legate în principal de
poziţionarea fetusului (ce sunt prezentate în capitolul de patologie şi prevenire). Este
un proces fiziologic, care în mod normal, durează între 20 şi 45 de minute şi, este de
preferat o asistenţă la fătare, îndeosebi pentru a da primele îngrijiri post-parturale
iedului, deoarece, mai frecvent la primipare pot surveni anumite probleme legate de
instalarea retenţiei feto-placentare (după M.de Simiane – 1992). În acest sens,
asistenţa la fătare este recomandată să se efectueze cu rapiditate, fără brutalitate,
respectiv zgomote (după J.C. Corcy – 1991). Apropierea şi desfăşurarea actului
parturiţiei se remarcă prin câteva semnalmente caracteristice la capră, din care
amintim:
- coborârea abdomenului şi adâncirea flancurilor;
- congestionarea vulvei şi relaxarea ligamentelor musculare de la baza cozii
în ultimele 24 de ore;
- congestionarea şi mărirea mamelei;
- apariţia scurgerilor vaginale, a unui mucus filant (uşor sangvinolent);
- cu cca. 6 h. înainte de fătare, capra îşi caută un loc de fătare (ferit de
congenere, dacă este cazul, vezi capitolul comportamentul parturient de tip falower)
manifestând mai apoi un comportament specific (devine neliniştită, bate din picioare,
emite sunete specifice, etc.);
- imediat în apropierea fătării, apar la nivelul vulvei pungile cu lichid fetal, ce
se rup în mod normal datorită contracţiilor uterine ce favorizează eliminarea fetusului
25
prin conductul pelvin. Această perioadă nu trebuie să depăşească un maxim de 2 h.,
până la fătarea propriu-zisă;
- o parturiţie normală este caracterizată prin apariţia membrelor anterioare ale
fetusului, care împreună cu capul acestuia formează conul fetal;
- o dată cu eliminarea lichidelor fetale, apar şi membrele anterioare.
Neapariţia capului şi a eliminării acestuia, necesită intervenţia rapidă a specialistului
veterinar (vezi cap. Patologie);
- în cazul fătărilor gemelare, cel de al doilea produs, este expulzat rapid după
primul.
Intervenţia fermierului. Este necesar să se ţină cont de următoarele
recomandări organizatorice legate de existenţa anumitor materiale şi igiena necesare
actului parturiţiei:
- existenţa unui aşternut curat, a unor pânze de buşumare a fetusului, a unei
foarfece dezinfectate (pentru secţionarea ombilicului) şi a dezinfectantului (pentru
badijonare);
- spălarea şi dezinfecţia mâinilor; l
- ubrefierea mâinilor cu antiseptice specifice; să nu intervină în eliminarea
învelitorilor fetale, deoarece, în mod normal sunt eliminate post-partum (în caz
contrar, poate induce prolapsul uterin).
Primele îngrijiri ale iedului imediat în perioada post-partum sunt indicate,
fermierul trebuie să asigure câteva reguli de igienă a boxei de fătare, sau a incintei
(respectiv maternităţii). Să asigure femelei o alimentaţie specifică ce debutează cu un
amestec cald de tărâţe cu puţină sare, iar raţia zilnică trebuie să deţină furaje de bună
calitate (fibroase, suculente, concentrate) în vederea refacerii metabolice, respectiv a
stimulării potenţialului lactogen. Se acordă, de asemenea, o atenţie deosebită iedului,
în asigurarea primelor alăptări cu colostru matern.
26
Creşterea tineretului caprin
Îngrijirea iedului în primele momente de viaţă
Îndeosebi vitalitatea nou-născutului este destul de slabă, ca de altfel a tuturor
micilor mamifere în primele ore de viaţă, cu atât mai mult cu cât şi parturiţia a fost
distocică (greoaie, datorită prezentărilor defectuoase, etc.), Astfel necesitatea unei
asistenţe la fătare reprezintă un element esenţial în garantarea unui tineret viguros.
În situaţia în care mama, din diferite motive nu efectuează o curăţire a
lichidelor, (imediat post-partum îndeosebi la gemelare), această operaţiune va fi
efectuată de către fermier-îngrijitor. Îndepărtarea imediată din zona narinelor şi
botului a mucozităţilor, deschiderea gurii şi îndepărtarea resturilor fetale, urmate de o
buşumare cu paie sau cârpă uscată pericorporală reprezintă o primă intervenţie rapidă
şi energică.
În situaţia în care în primele secunde nu sunt semne de respiraţie normală
(spontană), se va efectua o uşoară “reanimare” prin scurgerea rapidă a mucozităţilor
nazale pentru eliberarea narinelor şi balansarea sub formă de pendulă, de o manieră
viguroasă, (prinderea cu o mână a membrelor posterioare în zona jaretelor –fluierelor
şi suspendarea cu capul în jos, urmată de o balansare rapidă. Această operaţie se
face cu scopul eliberării căilor respiratorii de lichidele fetale care au pătruns
accidental, împiedicând reflexul respirator incipient. Dacă uscarea pericorporală nu a
fost efectuată prin lins de către mamă, se recomandă buşumarea efectută în condiţiile
prezentate anterior, prin această operaţiune, efectuându-se şi o stimulare a circulaţiei
periferice.
27
Atunci când cordonul ombilical este prea lung se va efectua o tăiere a acestuia
la 3-5 cm. de abdomen, urmată de o dezinfecţie cu alcool-iodat. (după M.de Simiane
-1993)
Primele supturi de colostru matern sunt vitale în maximum 3-4 ore postpartum.
În acest sens, persoana care asistă trebuie să ajute iedul, dacă este cazul, în găsirea
mamelonului şi să efectueze iniţial un muls, a câtorva picături separat din fiecare
mamelon. Se va efectua acest muls, deoarece primele picături de colostru pot fi
purtătoare de germeni infecţioşi şi se verifică cu această ocazie dacă mamela este
funcţională pe ambele jumătăţi şi mameloane, după care se va ajuta tineretul la
primul supt al colostrului.
În situaţia în care este practicabilă o alăptare artificială, separarea tineretului
caprin de mame se va face în primele 3-6 ore post-partum, numai după garantarea
vitalităţii iezilor, respectiv aptitudinea acestora la supt. Astfel, condiţiile de întreţinere
a tineretului sunt considerate optime, atunci când se asigură un microclimat cuprins
între 10-15C şi un aşternut uscat, format din paie sau fân. Sunt prezentate câteva
condiţii de întreţinere a tineretului caprin , recunoscute ca norme uzuale pentru
această categorie:
- 1 tetină pentru fiecare ied, cu posibilităţi de încălzire a colostrului/laptelui;
- 3 capete/m²;
- 20 cm. de jgheab de furajare suplimentară/cap;
- 10-15C, temperatura de microclimat;
- pardoseală plină cu aşternut curat în permanenţă.
Distribuirea rapidă a colostruluiîn sistemul de alăptare artificială se va
efectua la temperatura optimă şi cât mai rapid posibil în vederea deprinderii iezilor cu
alăptarea la biberon. În situaţia în care nu pot fi garantate condiţiile prevăzute în
normele de mai sus, este interzisă separarea produşilor de mamă, astfel încât colostrul
este supt în mod natural.28
Pentru menţinerea unui microclimat optim în creşă sunt utilizate lămpi
infraroşii, îndeosebi în primele trei săptămâni de viaţă, având în vedere faptul că
marea majoritate a cfătărilor sunt în sezoanele reci.
Dacă nu este posibilă amenajarea unei creşe cu plafon izolant, sau acest lucru
necesită investiţii prea mari, se vor amenaja boxe de fătare separat în maternitate, sau
încăperi cu o bună izolaţie termică.
Lotizarea tineretului pe boxe în creşă, nu trebuie să fie mai mare de 20 de
capete pe boxă având în vedere şi cerinţele de suprafaţă utilă (de mai sus), plus cele
de alăptare şi hrănire. Sunt amintite aceste aspecte tehnice în vederea unei mai bune
lotizări pe grupe de vârstă şi talie, cât şi a favorizării unei supravegheri mult mai
atente, necesară în această perioadă.
În general comportamentul tineretului caprin este vioi, spontan, chiar ludic (de
joacă), tipic speciei, iar tineretul cu afecţiuni este trist, putând fi reperat rapid în
vederea tratării acestora în boxă separată.
Laptele colostral are o compoziţie chimică net superioră laptelui normal pe
principalele elemente: proteină, cazeină, lipide, la care se mai pot adăuga vitaminele
şi mineralele esenţiale în primele ore de viaţă, posedând astfel calităţi antianemice,
antihemoragice, imunologice, laxative, etc.
În primele 48 de ore post-partum, concentraţia acestor elemente în laptele
colostral începe să scadă treptat, iar frecvenţa şi timpul alocat supturilor iniţiale sunt
redate în subcapitolul de comportament matern şi cel de alăptare-supt din cadrul
capitolului de Comportament.
Consumul colostrului reprezintă o necesitate vitală în primele ore post-partum
datorită calităţii acestuia (o compoziţie chimică diferită de cea a laptelui normal) fiind
mult mai bogat în principalele elemente nutritive, fenomen ce-i conferă polivalenţă
biologică. Datorită proteinelor specifice, a sărurilor minerale, cât şi a vitaminelor din
29
colostru, se poate afirma nu numai că este singurul aliment al iedului în primele ore
de viaţă, dar şi cel mai complet furaj.
Numai în primele 48 de ore post-partum s-a constat o depreciere calitativă a
laptelui colostral, astfel încât, la cca. 3-5 zile, compoziţia chimică a acestuia este
aproape asemănătoare cu a laptelui.
Se constată că numai în primele 2 zile lipidele de la 8% scad la cca. 5%,
proteinele de la 13,9% ajung la 6,7% iar cazeina de la 4,8% se reduce la 3,3%,
procese ce confirmă importanţa consumului de colostru. Se întâlnesc o serie de
tehnici care păstrează o perioadă ceva mai mare colostrul muls (neconsumat), tocmai
cu scopul administrării la iezii orfani, la cei ale căror mame sunt agalactice post-
partum din diverse cauze sau la gemelare. Sunt chiar reţete care înlocuiesc în mare
parte colostrul, recunoscute ca înlocuitori de lapte, respectând anumite cerinţe
biologice caracteristice categoriei de vârstă.
Întreţinerea tineretului în creşă
În adăposturile special amenajate de întreţinere a tineretului caprin, trebuie să
existe un anumit microclimat:
- temperatura cuprinsă între 14 şi 18C, cu ajutorul unor lămpi infraroşu;
- lipsa curenţilor de aer şi a umidităţii, iar luminozitatea nu trebuie să fie mai
mare de 1/12, cel puţin în primele zile de viaţă. În următoarele săptămâni pot scădea
uşor valorile termice, iar umiditatea poate ajunge la cca. 65% în adăposturi cu plafon
izolat şi aşternut în permanenţă uscat.
Indiferent de vârsta înţărcării şi de tehnica creşterii tineretului, este necesară
efectuarea unor operaţiuni zootehnice chiar din primele zile de viaţă. Aceste
operaţiuni urmăresc păstrarea unei evidenţe la nivel de fermă şi constă în cântărirea
iezilor în prima zi de viaţă, ecornarea şi individualizarea.
30
Cântărirea iezilor imediat post-partum se efectuează cu cântare speciale şi se
înregistrează în evidenţa de fermă, respectiv registrele de montă şi fătări. Aceste date
sunt necesare atât în selecţie cât şi în urmărirea procesului de creştere a tineretului.
Individualizarea iezilor este efectuată de regulă atât prin tatuaj cât şi prin
crotaliere, ambele conţinând acelaşi număr (numărul sau cod de fermă, anul naşterii,
număr de ordine al individului din anul respectiv
Ecornarea iezilor este o operaţiune ce se efectuează cu scopul evitării
accidentelor grave de genul eventraţiilor, avorturilor sau mamelelor deşirate, etc., ce
survin în urma unor lupte. Este un proceeu tehnic efectuat în primele 2 săptămâni de
la naştere (vezi capitolul Patologie).
Creşterea tineretului caprin are loc fie alături de mama lor până la înţărcare,
recunoscută ca tehnologie de creştere naturală, fie prin separarea precoce a
tineretului, la cca. 2 zile prin care iezii se hrănesc cu înlocuitori de lapte în tehnologia
de creştere artificială. Alegerea celei de a 2-a tehnologii se va face numai atunci când
posibilităţile existente permit asigurarea cerinţelor specifice.
Specialiştii în creşterea şi exploatarea caprelor de lapte din statele europene
recunoscute în acest domeniu, consideră că „o creştere a iezilor numai cu lapte
matern este o adevărată eroare economică”, fenomen care a generalizat creşterea
artificială a tineretului caprin în marea majoritate a fermelor existente. Din acest
considerent va fi prezentată iniţial tehnologia de creştere artificială, tipică sistemelor
intensive şi semiintensive de exploatare a caprelor (după J.C. Corcy – 1991).
Înţărcarea iezilor
Sistarea alăptării la cei întreţinuţi alături de mamele lor şi a suplimentului lactat
la cei crescuţi artificial şi trecerea către furajarea solidă. Este o perioadă dificilă
pentru tineretul caprin, îndeosebi atunci când este efectuată la o vârstă precoce şi nu
31
sunt respectate măsurile şi normativele privind trecerea graduată la hrănirea cu furaje
solide.
În statele cu o capricultură dezvoltată, înţărcarea se efectuează la o vârstă
precoce de cca. 7 zile şi tardivă la cca. 8-12 săptămâni, procese ce ţin cont în primul
rând de destinaţia produşilor şi de sistemul şi direcţia de exploatare practicate.
Înţărcarea precoce: se efectuează progresiv după vârsta de o săptămână
diminuând consumul lactat în favoarea concentratelor şi a fibroaselor de
leguminoase. La vârsta de cca. 6-7 săptămâni greutatea iezilor să atingă aproximativ
12 kg.
Înţărcarea tardivă: începe cu vârsta de 8 săptămâni, atunci când tineretul nu
beneficiază decât de o alăptare pe zi, iar la vârsta de 10-12 săptămâni alăptarea este
întreruptă. De asemenea, este asigurat furajuc concentrat şi fibros la discreţie (după
J.C.Corcy – 1991).
La tineretul caprin înţărcarea trebuie efectuată graduat, indiferent de vârstă,
astfel încât să se evite stresul de înţărcare ce poate avea repercusiuni asupra ritmului
de creştere şi dezvoltare. În practica tradiţională se întâlneşte frecvent înţărcarea
tardivă la vârsta de cca. 2-3 luni, atunci când greutatea tineretului ajunge la 13-15 kg.
la rasele de capre neameliorate, exploatate în sistem extensiv.
În exploatarea intensivă a raselor ameliorate înţărcarea timpurie este mult mai
frecvent întâlnită, atunci când tineretul are vârsta de cca. 30-35 zile şi ating greutăţI
de 9-10 kg. (după V.Taftă - 1996).
Indiferent de sistemul de înţărcare aplicat, precoce, timpurie sau tardivă, trebuie să se
ţină seama atât de cerinţele amintite anterior, cât şi de obişnuirea tineretului caprin
încă de la o vârstă tânără (7 zile), în vederea formării rumegătorului precoce, astfel
încât odată cu înţărcarea şi trecerea la o furajare solidă tineretul să suporte mult mai
bine suprimarea lactată iar elementele nutritive din furaje să compenseze aportul
laptelui sau substituentului lactat.32
Tineretul caprin reprezintă o primă categorie care necesită o foarte mare atenţie
din partea fermierului, deoarece iedul în primele clipe de viaţă, (deşi prezintă o
oarecare vigurozitate, stimulat evident şi de mama sa), se află într-o continuă luptă
pentru adaptare, deoarece:
- la fătare, este umectat de lichidele fetale şi necesită o buşumare rapidă în
cazul în care mama sa nu îl poate linge şi usca;
- nu are o greutate şi o masă musculară mari prin care să poată favoriza
iniţierea procesului de termoreglare, aşa cum nu are nici un conţinut ridicat de
glicogen de rezervă;
- poate prezenta mucozităţi ce-i pot obtura căile respiratorii;
- prezintă „un bagaj imunitar” nul în primele ore de viaţă.
Lista priorităţilor la nivel de fermă şi îndeosebi în maternitate sau în boxele de
fătare trebuie să se orienteze în vederea asistenţei la fătare, dar şi a protejării sau
intervenţiilor pentru garantarea vitalităţii iezilor post-partum.
33
Alimentaţia caprelor
Recomandările în energie şi proteină
Aporturile alimentare recomandate de energie şi de proteină pentru întreţinere
şi pentru gestaţie, precum şi cele de calciu şi de fosfor şi capacitatea de ingestie a
caprelor sunt prezentate în tabelul de mai jos. Aceste aporturi oscilează în funcţie de
greutatea corporală, de condiţiile de mediu şi de activitatea fizică a animalelor. Pentru
energie se majorează, la păşune cu 10-20% în zonele plate şi cu 30-80% în zonele
colinare şi montane, în funcţie de productivitatea păşunii.
Pentru gestaţie
Perioada de gestaţie, în contextul acesta, este divizată în două părţi: primele 3
luni de gestaţie, atunci când aporturile alimentare recomandate sunt identice cu cele
pentru întreţinere şi ultimele două luni de gestaţie, atunci când aporturile de energie
cresc cu 13%, respectiv cu 25% iar aporturile de proteină cu 80%, respectiv cu 120%.
P entru lactaţie
Pentru producerea unui kg de lapte, cu 3,5% grăsime şi 2,9% proteină, trebuie
asigurat un necesar de 0,385 UFL (unităţi furajere lapte; 1 UFL este echivalentul a
1700 kcal energie netă) şi 45g PDI (proteină digestibilă la nivel intestinal).
În stabilirea aporturilor alimentare de energie s-a ţinut seama şi de evoluţia
rezervelor corporale în decursul lactaţiei: o pierdere de 1 kg echivalează cu un aport
de 3,7UFL iar reconstituirea unui kg necesită 3,9 UFL.
Aporturile alimentare recomandate caprelor, divizate pe prima lună de lactaţie
şi pe restul lactaţiei sunt prezentate mai jos.
Pentru prima lună de lactaţie, aporturile de energie s-au obţinut diminuându-se
nnecesarul pentru întreţinere şi pentru producerea laptelui cu 0,53 UFL,
corespunzător unei pierderi săptămânale de 1 kg greutate vie. Pentru PDI, în timpul 33
primelor două săptămâni de lactaţie, se tolerează un deficit de 80-90 g în prima
săptămână şi de 20-30 g în a doua săptămână. Mai trebuie arătat faptul că, la
începutul lactaţiei, mai precis în primele două săptămâni, caprele pot utiliza o parte
din proteinele tisulare, provenite din involuţia uterului.
Pentru restul lactaţiei, problema asigurării elementelor nutritive trebuie privită
diferenţiat.
Astfel, în luna a 2-a de lactaţie, caprele continuă să mobilizeze rezerve
corporale, aşa încât aporturile alimentare recomandate se obţin micşorând necesarul
pentru întreţinere şi pentru producerea laptelui cu 0,26 UFL, pentru a ţine cont de o
pierdere în greutate de cca. 0,5 kg pe săptămână.
În timpul cele de-a 3-a lună de lactaţie, aporturile alimentare recomandate sunt
egale necesarului, în condiţiile în care caprele îşi menţin o greutate relativ constantă.
Începând cu a 4-a lună de lactaţie, caprele trebuie să-şi reconstituie rezervele
corporale. În această situaţie aporturile alimentare recomandate se obţin majorând
necesarul pentru întreţinere şi pentru producerea laptelui cu 0,16 UFL şi 4 g PDI,
ţinând seama de o creştere în greutate medie, la o capră multipară, de 1,2 kg pe lună.
La caprele primipare, surplusul pentru depunerea de rezerve corporale este de 0.29
UFL şi 13 g PDI.
Recomandările în vitamine şi minerale
Aporturile alimentare recomandate de calciu şi de fosfor sunt prezentate în
tabelele acestui capitol al lucrării, în funcţie de diferite stadii fiziologice.
Pentru întreţinere. La capra standard de 60 kg, recomandările pentru aporturile
alimentare de calciu sunt de 4 g, iar cele de fosfor de 3 g (tabel 6.3).
Aporturile alimentare recomandate şi capacitatea de ingestie a caprelor la
nivel de întreţinere şi în perioada de gestaţie (după J.C. Corcy - 1991) Tabelul 6.3
34
Greutate
(kg)Stadiul fiziologic
NecesarCapacitatede ingestie
UFL
PDI Ca P SUUSL
(g) (g) (g) (kg)
40
Întreţinere şi debutul gestaţiei
0,58 37 3,0 2,0 1,07 1,52
Luna a 4-a de gestaţie 0,67 57 5,0 2,5 1,07 1,52Luna a 5-a de gestaţie 0,75 77 7,0 3,0 0,97 1,43
50
Întreţinere şi debutul gestaţiei
0,69 43 3,5 2,5 1,20 1,62
Luna a 4-a de gestaţie 0,79 67 6,0 3,1 1,20 1,62Luna a 5-a de gestaţie 0,88 91 8,5 3,7 1,09 1,53
60
Întreţinere şi debutul gestaţiei
0,79 50 4,0 3,0 1,33 1,72
Luna a 4-a de gestaţie 0,90 79 7,0 3,8 1,33 1,72Luna a 5-a de gestaţie 1,01 107 10,0 4,5 1,21 1,61
Pentru gestaţie. În primele 3 luni de gestaţie aporturile de calciu şi de fosfor,
recomandate pentru a fi administrate prin hrană, sunt aceleaşi cu cele prezentate
pentru întreţinere. În luna a 4-a şi a 5-a de gestaţie, aportul de calciu se majorează cu
1,8, respectiv 2,5 iar aportul de fosfor cu 1,25, respectiv 1,5.
Pentru lactaţie. La începutul lactaţiei, încercarea de a compensa total, pe cale
alimentară, pierderea ososasă de calciu şi de fosfor este iluzorie. Astfel, pentru primul
kg de lapte produs, necesarul este de 4 g Ca şi 2,5 g P, iar pentru al 6-lea kg de lapte
produs, de numai 2,5 g Ca şi 1 g P (tabel 6.4 şi tabel 6.5).
35
Aporturile alimentare recomandate şi capacitatea de ingestie a caprelor în
decursul primei luni de lactaţie (după J.C.Corcy - 1991) Tabelul 6.4
Greutate vie(kg)
Lapte(kg/zi)
Aporturi alimentare recomandate
UFLPDI (g) Ca
(g)P
(g)Săpt. 1 Săpt. 2 Săpt. 3-4
1 1,07 60 88 88 8,0 4,52 1,20 77 121 133 12,0 6,0
50 3 1,31 93 153 178 15,5 7,54 1,70 138 198 223 18,5 8,55 2,08 183 243 268 21,0 9,56 2,47 228 288 313 23,5 10,51 1,17 67 95 95 8,5 5,02 1,30 87 128 140 12,5 6,5
60 3 1,41 100 150 185 16,0 8,04 1,80 145 205 230 19,0 9,05 2,18 190 250 275 21,5 10,06 2,57 235 295 320 24,0 11,0
Greutate vie(kg)
Lapte(kg/zi)
Capacitatea de ingestieSăptămâna 1
Săptămâna 2
Săptămâna 3
Săptămâna 4
kg SU
USL Kg SU
USL kg SU
USL kg SU
USL
50
1 1,08 1,34 1,25 1,55 1,35 1,68 1,43 1,772 1,30 1,52 1,50 1,74 1,63 1,89 1,72 1,993 1,52 1,68 1,75 1,93 1,90 2,11 2,00 2,214 1,74 1,84 2,01 2,12 2,18 2,30 2,29 2,435 1,96 2,01 2,25 2,31 2,45 2,51 2,58 2,656 2,51 2,51 2,73 2,72 2,88 2,86
60
1 1,18 1,41 1,36 1,62 1,48 1,77 1,56 1,862 1,40 1,57 1,61 1,81 1,75 1,98 1,85 2,083 1,62 1,74 1,87 2,01 2,08 2,18 2,14 2,294 1,84 1,91 2,12 2,20 2,30 2,38 2,43 2,425 2,06 2,07 2,37 2,39 2,58 2,59 2,72 2,746 2,62 2,58 2,85 2,80 3,00 2,96
36
În contiunare, pe măsura avansării lactaţiei, aporturile alimentare stabilite
permit, pentru început, acoperirea necesarului, fără mobilizări interne, iar după aceea
şi reconstituirea de rezerve minerale. Pentru alte minerale, în afară de calciu şi de
fosfor şi pentru vitamine, informaţiile existente sunt fragmentare, aşa încât singura
soluţie este apelarea la valorile destinate oilor.
Aporturile alimentare recomandate şi capacitatea de ingestie a caprelor în
restul perioadei de lactaţie (după J.C.Corcy - 1991) Tabelul 6.5
Greutate
Lapte Aporturi recomandate Capacitate ingestie
(kg) (kg/zi) UFL PDI (g)
Ca (g) P (g) kg SU USL
50
1 1,07 88 8,0 4,5 1,50 1,862 1,46 133 12,0 6,0 1,81 2,093 1,84 178 15,5 7,5 2,11 2,324 2,23 223 18,5 8,5 2,42 2,555 2,61 268 21,0 9,5 2,72 2,786 3,00 313 23,5 10,5 3,03 3,02
60
1 1,17 95 8,5 5,0 1,64 1,962 1,56 140 12,5 6,5 1,94 2,193 1,94 185 16,0 8,0 2,25 2,424 2,33 230 19,0 9,0 2,55 2,655 2,71 275 21,5 10,0 2,86 2,886 3,10 320 24,0 11,0 3,16 3,11
Furajele folosite în hrana caprelor
În general, nutreţurile destinate hrănirii caprelor sunt aceleaşI cu cele folosite
pentru bovine şi ovine, dar, spre deosebire de acestea, la capre, riscul de a-şi reduce
mai mult consumul la distribuirea unor furaje noi (de volum) sau concentrate este mai
37
mare. Aceasta înseamnă, că cel puţin în preajma fătării nu se recomandă schimbarea
bruscă a regimului de hrănire.
Furajele verzi
Prin productivitatea lor şi prin valoarea nutritivă energetică ridicată,
gramineele constituie nutreţuri de bază folosite în hrana caprelor.
Ingestibilitatea lor oscilează notabil de la o specie la alta, dar rămâne în general
inferioară celei a leguminoaselor.
Fiind sărace în azot, gramineele nu se pot constitui în unicul nutreţ al unei raţii
şi, în consecinţă, trebuie să li se alăture unele nutreţuri mai bogate în proteină, cum
sunt leguminoasele sau şroturile.
Valoarea nutritivă, în special cea energetică, depinde considerabil de stadiul de
vegetaţie. Din acest punct de vedere, momentul optim este începutul înspicării. După
aceea valoarea nutritivă scade rapid şi de aici interesul ca recoltatul sau păşunatul să
aibă loc la momentul potrivit.
Dintre gramineele perene cele mai utilizate în hrana caprelor sunt următoarele:
- ray-grass: este foarte productiv, bine consumat, dar prezintă inconvenientul
unei durate de vegetaţie scurte şi unei productivităţi estivale scăzute;
- bromus: este bine consumat de capre iar persistenţa estivală mai bună îi
permite “susţinere” a producţiei de lapte în această perioadă;
- porumbul: bate toate recordurile în privinţa randamentului la hectar şi a
valorii nutritive energetice, însă este sărac în azot. Utilizarea sa ca nutreţ verde la
adătost este posibilă, dar momentul în care este disponibil nu coincide cu necesarul
maxim al caprelor. Însă, dacă este însilozat, se transformă într-unul dintre nutreţurile
de bază ale caprelor pe timpul iernii;
Leguminoasele precum lucerna şi trifoiul
Lucerna şi trifoiul sunt cele mai utilizate plante din această grupă în hrana de
vară a caprelor.38
Având un conţinut mare în proteină, dacă s-ar administra singure în hrana
caprelor s-ar produce o risipă în acest element nobil. De aceea se recomandă a se
administra împreună cu o graminee, într-o proporţie leguminoase/graminee de la 1/3
la 1/2. În regiunile cu soluri ca calcaroase şi mai uscate, lucerna poate constitui chiar
baza sistemului furajer.
Stadiul de vegetaţie optim pentru consumul lucernei şi al trifoiului este la
îmbobocire.
Lucerna şi trifoiul pâşunate în cultură pură pot produce meteorizaţii. De aceea
este recomandabil a se apela la un pâşunat mixt, unde gramineea are prioritate, sau de
a se administra la adăpost.
Fânurile constituie în mod natural baza sistemelor de alimetaţie a foarte
numeroase crescătorii de capre.
Conţinutul lor ridicat în celuloză brută este sinonim cu o valoare nutritivă
energetică mai scăzută, ceea ce înseamnă că raţiile pe bază de fân plafonează nivelul
producţiei de lapte. Soluţia pentru crescător, în această situaţie, este de a include în
raţii, alături de fânuri şi nutreţuri concentrate, complementare unui anumit tip de fân
(de leguminoase sau de graminee).
Cele mai utilizate fânuri în hrana caprelor sunt fânul de lucernă şi fânul de
trifoi. Se pot folosi însă cu bune rezultate şi fânul de borceag sau fânurile obţinute din
unele graminee perene, în special ray-grassul italian.
Silozurile, obţinute din plante recoltate în cel mai bun stadiu de vegetaţie, sunt
nutreţuri de bază în raţiile de iarnă ale caprelor, dar pot fi folosite şi pe timpul verii.
Ele asigură o bază furajeră solidă şi sigură, permiţând, în acelaşi timp, reducerea
sensibilă a cantităţilor de concentrate incluse în raţii.
39
Faţă de fânuri, însă, silozurile pot pune unele probleme de sănătate, de ordin
digestiv, câteodată serioase, astfel încât crescătorul trebuie să se arate intransigent cu
noţiunea de calitate, şi aceasta pe întreg lanţul, de la producere până la distribuire.
Silozul de porumb, silozurile de ierburi perene şi silozurile de leguminoase
sunt cel mai des utilizate în hrana caprelor.
Pentru silozul de porumb (cu boabele în faza de ceară) se pune problema
tocării lui mărunte, sub un centimetru, în felul acesta fiind strivite şi boabele,
limitându-se trierea.
Pentru silozurile de ierburi perene, de leguminoase şi de alte graminee anuale
(în afara porumbului) se recomandă, înainte de producere, preuscarea (să se ajungă la
25-30% SU), pentru a limita pierderile de azot solubil prin scurgere. Tot pentru aceste
silozuri, dacă tocarea este mai fină, la 2-3 centimetri, se ameliorează consumabilitatea
lor.
Concentratele sunt nutreţuri care se includ obligatoriu în raţiile destinate
caprelor. Principala problemă care se pune la folosirea lor este de a găsi cea mai bună
soluţie pentru a limita cantităţile şi aceasta din cel puţin 3 motive:
- sunt nutreţuri mai scumpe decât furajele de volum: 1 UF obţinută din
concentrate constă mai mult decât cea obţinută din fânuri sau silozuri;
- raţiile au pondere mai mare a concentratelor, deci cu pondere mai mică a
fibrelor, au drept consecinţă producerea unui lapte cu mai puţină grăsime;
- folosirea unor cantităţi mari de concentrate în raţiile caprelor creează riscul
producerii unor accidente digestive, de tipul acidozelor - din acest punt de vedere se
recomandă ca nici o raţie să nu conţină mai mult de 800 g concentrate/zi.
Porumbul, orzul, grâul sau alte cereale sunt nutreţuri bogate în amidon şi
implicit au o densitate energetică ridicată, dar sunt relativ sărace în proteină.
40
Viteza de degradare în rumen poate oscila sensibil de la o cereală la alta:
porumbul, de exemplu, are o viteză de digestie mai mică decât orzul şi de aceea este
recunoscut mai puţin acidogen.
Şrotul de soia, şrotul de floarea soarelui, şrotul de rapiţă sunt nutreţuri care au
o densitate energetică comparabilă cu cea a cerealelor, însă au un conţinut net
superior faţă de acestea din urmă. Ele reprezintă deci “cheia de boltă” a raţiilor, care
permit corijarea rapidă a deficitului în azot al nutreţurilor energetice.
Exploatarea caprelor pentru
producţia de lapte
Producţia de lapte la nivel european a evoluat progresiv în ultimii 30 de ani,
reprezentând cca. 20% din totalul producţiei mondiale de lapte de capră. Numai
în statele din Comunitatea Europeană s-au produs în anul 2000 circa 63% din totalul
producţiei de lapte de capră pe vechiul continent, în statele amintite, la care se pot
adăuga Elveţia, precum şi unele state balcanice.
La nivel naţional consumul laptelui de capră este relativ mic comparativ cu
celelalte state mediteraneene însă există tendinţe de exploatare mixtă, împreună cu
specia ovină.
Cele mai mari efective se întâlnesc în zona colinară şi montană, fie întâlnite în
grupuri mici de până la 40-60 de capete, fie în cârdurile de ovine, în efective de cca.
80-100 capete, îndeosebi din rasa Carpatină, cu producţii de lapte relativ mici.
La efectivele de capre ce coabitează împreună cu ovinele laptele este folosit
integral în fabricarea brânzeturilor tipice de stână, împreună cu laptele provenit de la
oile mânzări (după V.Taftă - 1996).
41
Compoziţia chimică a laptelui de capră
Compoziţia chimică a laptelui de capră se deosebeşte de cea a celorlalte specii,
în comparaţie cu vaca, prin faptul că proteina este ceva mai mare având un conţinut
în cazeină de cca. 75%, aspect calitativ importan privind randamentul acestuia pentru
obţinerea brânzeturilor (după V.Taftă - 1996).
Diferenţieri privind compoziţia chimică a laptelui de capră, oaie
şi vacă (după V.Taftă – 1996) Tabelul 6.6
Compoziţiechimică
Exprimări procentuale ale laptelui laCapră Oaie Vacă
Apa 80,3 – 87,0 83,57 87,3S.U. 13,0 – 19,7 16,43 12.70Proteine 4,05 – 6,03 6,00 3,30Lipide 4,40 – 8,49 6,18 3,9Glucide 3,2 – 5,4 4,17 4,7Elemente minerale
0,59 – 1,02 0,93 0,7
Factorii care influenţează producţia de lapte
Se întâlnesc în practica zootehnică unele elemente care nu pot fi modificabile
frecvent, însă, fermierul ca să poată obţine rezultate cantitative dar şi calitative
deosebite trebuie să ierarhizeze şi să estimeze factorii de influenţă. Aceştia sunt strict
legaţi de animal şi mediu, precum: stadiul lactaţiei, clima, sezonul, nivelul de lactaţie
(a câta lactaţie şi vârsta caprelor) pe care, în mare parte, fermierul încearcă să le
modeleze. Pentru o mai bună prezentare, aceşti factori vor fi clasificaţi în funcţie de
originea acestora în 3 mari grupe genetice, de mediu intern, (cei care ţin strict de
animal) cât şi cei care ţin de mediul extern.
42
În prima grupă pot fi prezentaţi cei care ţin de animal precum: Rasa,
Individualitatea, Tipul de fătare, Faza de lactaţie, Durata lactaţiei, Vârsta animalelor,
Starea de sănătate (după V.Taftă - 1996).
Rasa. Reprezintă un prin factor în funcţie de care poate fi influenţată
capacitatea lactogenă a animalului prin gradul de ameliorare al acesteia. Se întâlnesc
rase ameliorate-perfecţionate, care au un potenţial ridicat la peste 700 l. lapte precum
Saanen, Alpina franceză, Toggenburg, Appenzell, Nobila Germană, etc. Astfel poate
fi influenţată prin încruciţări, atât calitatea laptelui precum şi obţinerea unor producţii
performante.
Se spune în rândul crescătorilor de capre performanţa cât şi “bogăţia laptelui
în proteine este un factor esenţial genetic şi mai puţin influenţat prin alimentaţie.
Selecţia permite ameliorarea genetică a nivelului proteic, ce poate fi rapid îmbunătăţit
prin folosirea unui ţap ameliorator” (după J.C.Corcy – 1996).
În special pentru producţia de lapte de capre de la care brânzeturile sunt
produsele preferabile, nivelul proteic reprezintă punctul forte, iar randamentul de
procesare ţine strict de acest nivel. Deci, cantitatea de brânză depinde de proteină şi
mai puţin de nivelul butiric sau de grăsime, iar selecţia este orientată către ambele
criterii.
Individualitatea. În cadrul raselor se poate întâlni o variabilitate mai mare sau
mai mică în ceea ce priveşte potenţialul productiv, în funcţie de care se poate observa
şi nivelul de selecţie. Indiferent de acest nivel, pot fi întâlnite şi exemplare care dau
producţii cu mult peste media contemporanelor, astfel încât fermierul trebuie să le
stimuleze nutriţional până când nu mai răspund productiv. Aceste plusvariante pot
constitui aşa-numitele nuclee de selecţie care vor fi exploatate în mod special (după
V.Taftă – 1996).
43
Tipul de fătare. Se întâlnesc de asemenea capre care dau deseori fătări
gemelare datorită variabilităţii şi care produc cu cca. 30% mai mult lapte decât cele
cu fătări simple.
Faza şi durata lactaţiei. Conform curbei de lactaţie este evident că în funcţie
de tipul acesteia apare o evoluţie de debut, de vârf şi o descreştere fie uşoară, fie
rapidă. La cele cu producţie mare, pot apărea chiar două vârfuri de lactaţie, dar şi o
descreştere lentă, astfel încât durata ajunge frecvent între 250-300 de zile de lactaţie.
Aspectele calitative au fost prezentate anterior, astfel încât elementele principale
constitutive ale laptelui precum proteina şi grăsimile sunt invers proporţionale cu
producţia de lapte. Acestea scad uşor o dată cu evoluţia lactată astfel încât spre
sfârşitul duratei lactaţiei cresc uşor.
Vârsta caprelor. Este un element fiziologic prin care potenţialul lactogen
maxim este atins la capre începând cu a 2-a, a 3-a lactaţie, iar la cea de a 5-a şi a 6-
a, scade în mod deosebit.
Starea de sănătate. Se reflectă direct asupra producţiei de lapte. Luând practic
un exemplu simplu şi frecvent întâlnit prin care prin care o mamită discretă se
reflectă rapid în scădarea cantităţii dar şi a calităţii laptelui (gust uşor sărat –
specific). Laptele este un mediu favorabil de multiplicare a microorganismelor
patogene, chiar contagioase, precum bruceloza.
Ultima grupă de factori este legată în general de mediul extern, prin care omul
de asemenea poate să intervină în vederea obţinerii unei producţii ridicate.
Alimentaţia caprelor. Are o influenţă directă asupra nivelului productiv dacă
aceasta este bogată în principalele elemente nutritive, în vederea susţinerii unui
anumit potenţial lactogen La baza acestui fenomen trebuie să stea şi folosirea unor
furaje care conţin o cantitate importantă de celuloză pentru menţinerea unui anumit
nivel de grăsime (lipidic) convenabil chiar şi prin furajele concentrate care să
44
îmbunătăţească energia în raţie, având în vedere randamentul laptelui în brânzeturi.
însă acest proces poate fi chiar defavorabil procentului de grăsime.
Elementele disponibile sanguine recunoscute ca precursori ai laptelui sunt
produse în urma digestiei sau ca nutrienţi proveniţi din rezervele corporale.
Aportul celulozic (furaje care conţin celuloză) de genul fibroaselor şi chiar al
grosierelor sunt considerate precursori ai lipidelor care permit menţinerea unui nivel
de grăsime conducând la îmbunătăţirea calitativă a laptelui.
Aportul în concentrate favorizează obţinerea unei cantităţi mai mari de lactoză,
influenţând direct cantitatea de lapte produs.
Mulsul caprelor. Prin numărul şi intervalul între mulsori precum şi condiţiile şi
trehnica de muls pot influenţa atăt producţia cantitativă cât şi cea calitativă a laptelui
obţinut. La debutul lactaţiei se pot efectua cca. 3 mulsori pe zi, dar mult mai frecvent
se precurge la 2 mulsori efectuate de regulă la ore şi intervale egale. Se cunoaşte că şi
calitativ se poate influenţa prin tehnica adoptată în vederea golirii rapide şi complete
a mamelei. Se ştie că un muls incomplet nu numai că scade nivelul de grăsime, dar
scade şi producţia lactată. De asemenea, un interval între mulsori mai mare de 15 ore
poate provoca o scădere a grăsimii şi chiar a nivelului proteic ulterior (după
J.C.Corcy – 1996).
Factorii de mediu – climatici. Principalii factori de mediu precum temperatura,
umiditatea (precipitaţii), curenţii de aer, gazele toxice, etc. pot influenţa producţia
lactată direct prin păstrarea în limitele normale de confort dar şi indirect prin
producerea de furaje. Deşi este un animal care poate fi întreţinut o mare parte din
timp pe păşune, capra prezintă o mare sensibilitate faţă de zonele termice de confort.
În ambele extreme ale acestor limite se diminuează procesul de lactogeneză, din
cauza unor modificări metabolice intense care au ca efect final scăderea producţiei de
lapte, fenomen uşor de înţeles în păstrarea confortului termic.
45
Deşi au fost enunţate particularităţile de alimentaţie anterior se va face o
diferenţiere în exploatare caprelor privind tipul de producţie deşi nu avem la noi în
ţară rase perfecţionate pentru anumite producţii.
46
Mulsul caprelor
Un muls eficient trebuie efectuat rapid şi complet, fără să fie brutal sau dureros
şi să respecte un anumit program. Mulsul efectuat rapid, cu blândeţe, respectând
anumite reguli de igienă pot conduce la realizarea unor producţii superioare, dar şi a
unei relaţii benefice om-animal. Calitatea mulsului influenţează şi calitatea
produsului obţinut, laptele sau brânzeturile realizate din acesta.
Igiena mulsului este unul dintre factorii esenţiali privind calitatea laptelui şi
necesită asigurarea unui minim de igienă atât a mulgătorului (a mâinilor), a vaselor
de muls sau a aparatului de muls, cât şi a ugerului (prin spălări şi dezinfectări
specifice), factori care garantează păstrarea sănătăţii mamelei.
Deci atât spălarea mamelei cât şi masajul acesteia (considerat preliminar), nu
conduce la obţinerea unei cantităţi mai mari de lapte, dar ameliorează calitatea
acestuia, îndeosebi în ceea ce priveşte conţinutul bacteriologic. În scopul obţinerii
unui lapte curat trebuiesc eliminate primele jeturi, deoarece de-a lungul canalului
mamelonar se pot ascunde şi pot evolua o serie întreagă de germeni patogeni. Laptele
cisternal este mult mai curat decât cel obţinut iniţial la primele jeturi (care trebuiesc
eliminate), cunoscut fiind faptul că laptele este un mediu propice dezvoltării
germenilor patogeni. O caracteristică principală a laptelui infestat mai este aceea că
prezintă un aspect închegat-floconos. Se întâlnesc mai multe metode de muls, cum ar
fi mulsul manual sau mulsul mecanic
Mulsul manual
Este un procedeu foarte răspândit încă, aparent simplu, dar care necesită o serie
de tehnici ce trebuiesc respectate. O aplicare defectuoasă poate conduce la numeroase
pagube: retenţii lactate, mamite, etc.
46
Tehnica reprezintă o compresie cu ajutorul mâinilor, respectiv degetelor asupra
mamelonului, fenomen ce favorizează expulzarea laptelui prin deschiderea
sfincterului inferior mamelonar, eliminând laptele în jeturi.
Compresiile alternative efectuate asupra ambelor mameloane (indiferent de
mijlocul utilizat, fie manual fie mecanic), reprezintă un proces ce trebuie să imite pe
cât posibil suptul, pentru a favoriza efectul ocitocinei.
Acest hormon favorizează ejecţia lactată. Se întâlnesc în general trei metode de
muls manual, fiecare din ele având o anumită particularitate, iar în alegerea uneia
dintre aceste tehnici, ţine atât de mulgător cât şi de forma mameloanelor. Aceste
metode sunt: mulsul cu palma plină, mulsul cu nod şi mulsul cu două degete, ultima
dintre metode fiind mai puţin întâlnită sau utilizată numai ca ultim act (efectuat în
vederea extragerii ultimelor picături de lapte), despre care se ştie că au conţinutul
ceva mai bogat în grăsime.
Mulsul cu palma plină Având în vedere că această specie se poate caracteriza
printr-o dezvoltare mai mare a mameloanelor decât la ovine, mulgătorul procedează
de o manieră asemănătoare mulsului la bovine. Se prinde mamelonul cu palma mai
aproape de baza acestuia degetul mare (police) prin strângere, urmat rapid de
compresia (în ordine) celorlalte degete astfel încât laptele este împins către sfincterul
ventral, eliminându-se în jeturi.
Mulsul cu nod este considerat ceva mai dureros, fiind regulă evitat. La acest
procedeu se recurge în cazul în care femela nu cedează laptele, fiind relativ
asemănător cu primul, cu diferenţa că degetul mare este îndoit şi mulgătorul presează
cu nodul astfel format asupra mamelonului de sus în jos
Mulsul cu două degete este o metodă asemănătoare cu cea la care mulsul se
face cu palma plină, numai că mamelonul este prins între index şi police, acţionându-
47
se de sus în jos prin tragere uşoară. Este o metodă aplicabilă cu precădere în
eliminarea ultimelor jeturi de lapte.
Sunt rase exploatate fie pentru carne (perfecţionate), fie pentru mohair sau
caşmir, la care laptele este lăsat să fie consumat integral de iezi.
La rasele perfecţionate pentru lapte, cât şi la cele mixte sau primitive, în
perioada imediat post-parturală mulsoarea se efectuează în funcţie de capacitatea
lactogenă, cât şi a destinaţiei produşilor.
La rasele aameliorate se poate practica un muls încă de la sfârşitul primei
săptămâni post-parturale fără a influenţa evoluţia produsului. Pot fi aplicate până la 4
mulsori pe zi la debutul lactaţiei, pentru ca mai apoi să se reducă la o mulsoare, o dată
cu scăderea capacităţii productive. Se poate ajunge către sfârşitul lactaţiei la o
mulsoare în ultimele 2 luni de gestaţie (după J.C.Corcy – 1991).
La majoritatea efectivelor autohtone mulsul este aplicabil în aceleaşi condiţii
ca şi la ovine la „la strungă” sub „copertină”, deoarece sunt puţini proprietarii care au
exclusiv caprine. Astfel, o mare majoritate a efectivelor sunt întreţinute în aceleaşi
turme cu ovinele pe păşunile colinare sau montane. Mulsul este practicat cu precădere
posterior ca la ovine, sau lateral dreapta. Prezintă următoarele etape (indiferent de
metoda aplicată): toaletarea ugerului (igiena), masajul preliminar (după caz), mulsul
separat al primelor jeturi (într-un vas special), mulsul propriu-zis (conform metodelor
de mai sus) şi masajul ulterior (de preferat înainte de a extrage ultimele jeturi-picături
de lapte).
În situaţia nerespectării programului de muls, comportamentul caprelor se
modifică, acestea devenind neliniştite.
Acest lucru care poate influenţa negativ comportamentul caprelor, conducând
la apariţia unui comportament anormal cunoscut sub denumirea de „viciul suptului”
prin care caprele se sug între ele. Acest fenomen poate apărea şi poartă acelaşi nume
ca şi la bovine, în acest caz, animalelor li se aplică botniţe.48
Mulsul mecanic
Mulsul mecanic, reprezintă procedeul de extragere mecanică a laptelui de la
nivelul ugerului cu ajutorul instalaţiilor de muls. Acest fenomen se
situează în plină evoluţie datoritâ avantajelor multiple pe care le are în comparaţie cu
mulsul manual (foto 6.4)
Deşi necesită o investiţie costisitoare, prezintp o productivitate a muncii
deosebită, astfel încât dacă un mulgător nu poate mulge mai mult de 30 de capre, un
aparat de muls poate depăşi acest număr de cel puţin 5 sau 7 ori. În acest sens este
deja cunoscut faptul că timpul alocat mulsului reprezintă cca. 40-60% din totalul
activităţii în fermă, deci, efortul omului este înlocuit de maşină. Lista avantajelelor
mai cuprine:
- o igienă deosebită a laptelui muls, datorată capacităţii aparatelor de muls şi
instalaţiilor de autocurăţire şi dezinfecţie;
- efectuează un muls rapid şi complet;
- determină rapid cantitatea de lapte muls individual etc.
Evident că orice formă de investiţie benefică prin favorizarea productivităţii
muncii, prezintăşi anumite cerinţe:
- pretabilitatea caprelor pentru mulsul mecanic (conformaţia mameloanelor;
cât şi selecţia animalelor privind facilitatea mulsului – fiind un caracter heritabil);
Foto 6.4 Mulsul mecanic (după M.de Simiane – 1990).
49
- existenţa instalaţiilor electrice;
- posibilitatea adaptărilor tehnice în vederea contenţionării animalelor şi/sau
existenţa unor săli de muls.
Producerea de brânzeturi din
laptele de capră
Scurt istoric al acestei îndeletniciri
Se cunoaşte din literatura de specialitate că această specie a fost domesticită cu
mult înainte de către sumerieni în vederea obţinerii producţiei de lapte necesară
consumului iar ulterior au trecut la cel mai arhaic mod de a conserva laptele (de cca
10.000 ani î.e.n.), prin producerea brânzeturilor Ca denumire, din punct de vedere
etimologic, provine din „caseus" reprezentând elementele proteice componente cca
80% ce provin din lapte iar ca produs, brânza, reprezintă partea cazeinică ce se
desface de celelate elemente constituente lactice în procesul de fermentaţie în urma
procesării. (după Gh.Georgescu – 2000)
Istoricul evoluţiei produselor din brânză este împărţit pe etape în funcţie de
noile evenimente istorice de invazie a unor popoare care transmiteau şi anumite
metodologii de obţinere ale acestor produse, astfel încât aceste noi populaţii (realizate
prin contopirea popoarelor) îmbunătăţeau şi tehnicile de preparare a brânzeturilor
Clasificarea brânzeturilor la nivel mondial
Sunt obţinute mai mult de 1000 de sortimente de brânzeturi iar ţara care deţine
topul celor mai multe sorturi (cca. 500), este Franţa, unde sunt şi cei mai mari
consumatori de astfel de produse obţinute în urma eploatării caprinelor.
50
Sistematizarea acestora se va face pe oserie de criterii precum: materia primă
folosită- laptele provenienţa ca specie, procesul tehnologic de obţinere, ţara care o
produce, procesul de maturare, conţinutul în grăsimi sau apă, genul de maturare sau
procesare, existenţa cât şi distribuţia mucegaiurilor, existenţa sărării, tipul de
coagulare, tipul crustei şi/sau modul de ambalare, modul de fabricare, etc. Din totalul
criteriilor celor mai importante, ce se întâlnesc în ţara noastră sunt: tipul laptelui,
conţinutul în grăsime, consistenţa şi procesul de fabricaţie (după Gh.Georgescu -
2000)
Referitor la brânzeturile obţinute de la caprine, cel mai important criteriu de
diferenţiere a tipurilor realizate, rămâne numai tipul de coagulare ce poate fi: lactic,
cheagul, cât şi cel realizat prin ambele procese, respectiv tipul mixt (cu tendinţă
lactică iar închegarea este mai mult sau mai puţin pronunţată).
Mult mai multe sortimente de brânză de capră sunt realizate printr-o coagulare
mixtă şi anume prin acidifiere lactică, rspectic „coagulare lentă” reprezentând în acest
sens categoriile de brânzeturi cu pastă moale, iar la francezi de exemplu se obţin de
regulă pe bază de anumite mucegaiuri.
Prepararea brânzeturilor tradiţionale mixte
din laptele de capră şi ovine
În ţara noastră, sunt foarte puţini crescători care deţin efectice mai mari de 5-10
capre exclusiv, deoarece marea majoritate a efectivelor de capre, convieţuiesc
împreună în marile cârduri de ovine. În acest sens, cca. 25% din cârdul de animale ce
sunt întreţinute pastoral, îl reprezintă rasele de capre autohtone, de regulă din rasa
Carpatină. Brânzeturile obţinute de la aceste două specii şunt cele care sunt cunoscute
pe piaţă ca: telemea, caş sărat sau dospit, urda, deoarece jintiţa şi janţul apar ca
51
produse realizate numai la nivel de stână a acestor sortimente de brânzeturi româneşti
(după V.Taftă - 1996).
Telemeaua. Reprezintă cel mai important sortiment de brânzeturi obţinut din
laptele de capră şi/sau în amestec cu cel de ovine realizat la nivel de stână în pastoral.
Principalele etape de fabricaţie sunt: recepţia şi normalizarea laptelui, însămânţarea,
maturarea, coagularea, prelucrarea coagulului, scurgerea-autopresarea, presarea,
zvântarea, maturarea (la caz), ambalarea-depozitarea.
Laptele recoltat va fi strecurat şi încălzit până la temperatura de 35C în
sezonul estival şi 37C în cel de iarnă, urmat de însămânţare cu pepsină comercială în
concentraţie de minim cca. 40 ml. de cheag la 100 l. lapte. Concentraţia cheagului
este redată în noiţele privind modul de utilizare astfel încât să se păstreze rapoartele
respective din motive pur economice. După însămânţare se va omogeniza perfect
laptele cca. 3 minute, la temperatura de mai sus. Se va lăsa timp de 1 h. să se închege
bine, după care se va trece masa coagulată pe sedilă, întinsă pe crintă; astfel încât în
funcţie de vasul respectiv, vor apărea sub forma unor solzi de peşte dispuşi unul lângă
celălalt aşa-numiţii „bulgări de cheag”. Un alt proces îl reprezintă secţionarea
(tăierea) în fracţiuni foarte mici de cca. 3-4 cm. a masei de coagul, urmată de legarea
pe diagonală a colţurilor sedilei în vederea autoscurgerii. Se execută o a doua tăiere
după primele 10 minute de surgere, urmată de o presare cu o greutate care să
reprezinte minim ½ din masa coagulului. Sedila se strânge foarte bine şi se continuă
presarea până când picurarea zerului se face tot mai rar. După scurgerea zerului, se va
desface sedila şi se va tăia în bucăţi cu laturi de 10-15 cm., după care se lasă la
zvântat pe crintă cca. 15-30 minute. O ultimă etapă o reprezintă saramurarea în
vederea stocării-depozitării, astfel saramura se va face în concentraţie de 20% pe o
perioadă de 15-18 h. sau se ambalează în butoaie cu saramură.
Păstrarea se efectuează pe o perioadă mai îndelungată, după saramurarea
respectivă se va face şi o sărare uscată, urmată de o zvântare de cca. 10-12 h., apoi 52
bucăţile vor fi introduse în butoaiele cu saramură cu o concentraţie de 12% formată
din zer fiert şi răcit. Brânza astfel ambalată în butoaie va fi acoperită şi lăsată la
maturare timp de cca. 25 de zile la o temperatură de aproximativ 14C (după V.Taftă
– 1996).
Randamentul de fabricare este de cca. 1 kg. brânză la 3,5-3,8 l. lapte.
Caşul dospit: Prezintă în linii generale cam aceleaşi etape tehnologice numai
că apar noi elemente de fabricaţie pastorală, astfel încât, după închegare este luat cu
mâinile, (atunci când se desprinde bine de pe marginile cazanului întrucât închegarea
se face la cald) şi mărunţit timp de 10 minute pentru a uşura eliminarea zerului, după
care se omogenizează timpt de alte 10 minute. Se continuă cu adăugarea în masa
omogenizată a cca. 5 l. de zer încălzit la 40-42C pentru 100 l. lapte (pentru păstrarea
temperaturii constante la cca. 37C) în vederea detaşării masei închegate ce va fi
trecută pe sedilă pentru scurgere, fenomen favorizat şi de o uşoară presare.
După o uşoară scurgere a zerului de pe crintă, respectic sedilă, (ce este adunată
şi înnodată pentru uşurarea scurgerii prin presare operaţiune de cca. 5-10 minute), se
va face o nouă rupere a coagulului cu mâinile formând „bulgări” de mărimea unui ou
şi se va continua scurgerea prin înnodarea şi presarea sedilei timp de 2 minute. Se va
face o nouă fragmentare a coagulului, mai fină, deasemenea tot în vederea unei
foarte bune scurgeri, după care se leagă din nou sedila, continuându-se cu o presare
continuă de cca. 2 h. (cu o greutate pusă pe o blană uniformă, cât suprafaţa masei
coagulului peste care se pun diferite greutăţi în funcţie de gradul de deshidratare
dorit).
Se continuă cu o operaţiune aparte de fermentare, în care caşul denumit
„verde” sau dulce este scos din căşărie şi trecut pe rafturi de fermentare la o
temperatură de cca. 12-14C vara şi iarna cca. 10-12 h.
53
Ultima operaţie o reprezintă practic tăierea în felii, frământarea caşului în
bucăţi foarte mici (cu diferite procedee sau tehnici de mărinţire fină a caşului) şi
introducerea sa în diferite forme de genul: burdufuri, putine, băşici, chiar şi
intestinele groase. întroducerea în aceste „recipiente” se face după o prealabilă
presare a caşului cât şi în aceste forme de prezentare-livrare, în vederea eliminării
aerului pentru păstrarea calităţilor organoleptice.
Caşul sărat. Este folosit uneori în ameste cu telemeaua păstratăîn putini în
vederea păstrări calităţilor organoleptice printr-o feliere şi sărare (la cca. 8-10 cm.)
intercalate în straturile brânzei de putină.
Sunt în general apropiate, dar ca tehnică de mulare, afumare, saramurare,
zvântare chiar în cetină de brad, diferă uşor în funcţie de zona şi tradiţia respectivă
Astfel sunt zone în care pasta caldă se toarnă (mulează) în forme rotunde,
pătrate, forme mici din lemn cu diferite striaţii sau sculpturi, în forme de „păpuşi” în
care rămâne câteva minute (cca. 30’) pentru mulare şi răcire.
Urmează demularea (scoaterea caşului) din forme, saramurarea cca. 10-12 h.,
zvântarea în dulapuri şi ultima operaţie afumarea ca formă de conservare.
„Caşul afumat” se obţine din caşul dospit ale cărui felii se ţin două zile în
saramură, se zvântă şi mai apoi sunt fărâmiţate-frământate şi afumate în cetină de
brad.
„Caşul zburat” este practic cel dospit, feliat şi trecut prin apă fierbinte >70C
după care se sărează şi mai apoi este zvântat.
Sunt întâlnite tot mai multe sortimente în funcţie de zonă, dar care au în
general aceleaşi procese de febricaţie cu mici particularităţi. Lista cu alte preparate
din lapte (fie el numai de capră) nu se termină aici, mai pot fi adăugate şi alte produse
de genul: iaurtul, laptele de iarnă, untul, jintiţa, etc. (după V.Taftă – 1996).
54
Întreţinerea caprelor
În general se cunosc două mari tipuri de stabulaţie ce pot face obiectul alegerii
în situaţia în care ferma deţine sau nu anumite suprafeţe, sau permite anumite
investiţii. În alegerea oricărui tip de stabulaţie, fermierul trebuie să ţină cont de
anumite norme tehnice amintite anterior, astfel încât întregul flux tehnologic să fie
bine organizat pe principalele activităţi.
În stabulaţie legată: fiecare capră prezintă un front de furajare de minim 40
cm. la o iesle comună sau individuală, având atât grătar pentru administrarea furajelor
de volum, cât şi jgheab pentru furaje concentrate. Legarea şi dezlegarea animalelor se
face fie individual, fie cu ajutorul sistemelor de autoblocare (conform schiţelor
anterioare). Fiecare animal beneficiază de o adăpătoare automată.
În stabulaţie liberă caprele sunt întreţinute libere, asigurându-se 1,4 m²/cap şi
un front de furajare corespunzător. Animalele sunt contenţionate numai în sala de
muls, atunci când primesc şi furajul concentrat.
Fiecare dintre aceste tipuri de stabulaţie prezintă anumite avantaje şi
dezavantaje, fie de ordin tehnic, fie economic.
- stabulaţia liberă este folosită cu precădere pentru ferme cu efective mari,
dar care necesită o suprafaţă utilă mai mare de construcţie (adăpost);
- stabulaţia legată necesită o muncă suplimentară privind evacuarea
dejecţiilor, dar şi o furajare şi tratare individuală a caprelor, cunoscându-se foarte
bine starea fiziologică, potenţialul productiv şi condiţii de igienă bune (fără probleme
de sanitaţie).
Indiferent de tipul de stabulaţie ales, în exploatarea caprelor trebuie să se ţină
cont şi de întreţinerea tineretului caprin (fiind numai în stabulaţie liberă), care trebuie
să beneficieze de condiţiile de microclimat amintite. Astfel, se amenajează în cadrul
aceluiaşi adăpost, un spaţiu închis, separat, în care se asigură un microclimat 55
corespunzător, cu aşternut curat, cu instalaţii de distribuire a laptelui (vezi anexa 4), a
concentratelor, a furajelor fibroase de bună calitate, cu o suprafaţă minimă de cca. 0,3
m²/cap la vârsta de 6-8 săptămâni, respectiv 1 m²/cap la 6 luni, cu adăpători comune
şi grupe cât mai omogene.
Pentru masculii reproducători, se folosesc boxe separate de întreţinere, de cca.
4-6 m²/cap, de regulă în incinte separate de femele.
Întreţinerea caprelor în ţara noastră
Caprele din rasele autohtone, îndeosebi Carpatina, se regăsesc împreună cu
ovinele în exploatare extensivă tradiţională mixtă. Astfel, în fiecare turmă de ovine,
de la 50 la 200 de capete, într-un efectiv de cca. 5-15% de capre, ce convieţuiesc
împreună la păşunat, în zonele montane, respectiv colinare în funcţie de perioada
calendaristică. Caprele se regăsesc în turmele de oi mânzări (oi mulgătoare), iar
laptele obţinut de la acestea este amestecat. Înstinctul gregar al ambelor specii permit
această întreţinere mixtă, astfel încât, marea majoritate a efectivului de capre
autohton se regăseşte alături de specia ovină (după V.Taftă – 1996).
Tineretul caprin, se află, de asemenea, întreţinut în aceleaşi grupe alături de
tineretul ovin, sau separat, în funcţie de efective, iar la vârsta de cca. 4-6 luni este
separat pe sexe.
Un al doilea sistem de întreţinere şi exploatare aplicat în ţara noastră, este tot
de tip extensiv, în care sunt formate turme de capre de cca. 30-150 de capete, regăsite
în ferme gospodăreşti. Sunt tot mai puţine fermele care deţin efective mai mari de 50-
100 de capete, întâlnite cu precădere în zonele colinare cu vegetaţie mixtă (păşuni şi
arbuşti). Astfel de ferme pot deţine animale exploatate exclusiv pentru producţia de
lapte, pretabile pentru mulsul mecanic, din rasele specializate, sau chiar Alba de
Banat, fiind foarte bine adaptată condiţiilor autohtone. Există chiar şi metişi din
rasele locale cu cele ameliorate precum Alpina franceză sau Saanen. Tineretul este
crescut până la vârsta de cca. 2 luni, fiind apoi sacrificat (în general masculii) la 12-56
14 kg. O parte din tineretul femel este reţinut pentru înlocuirea reformatelor şi sunt
întreţinute în cârduri separate, iar restul efectivului de tineret este sacrificat la o vârstă
ceva mai mare sau livrat pentru reproducţie.
Ultimul sistem gospodăresc se bazează pe un efectiv foarte redus, de cca. 4-6
capre, ce sunt întreţinute pe micile suprafeţe, valorificând astfel toate resursele
furajere existente într-o gospodărie, de la resturile de leguminoase, până la micile
suprafeţe arbustifere din zonă. Există o gamă foarte variată de furaje din gospodăria
micului fermier, ce poate fi valorificată şi transformată în produsul lapte prin
exploatarea caprelor.
Pe perioada de stabulaţie este necesară efectuarea unor activităţi specifice
fermelor de exploatare caprină, considerate ca cerinţe minime.:organizarea la nivel de
fermă a activităţilor pe fluxul tehnologic, administrarea furajelor fibroase, grosiere,
suculente şi concentrate fără a fi alterate, îngheţate sau cu impurităţi, existenţa apei
potabile cca. 4-6 l. pe cap pe zi la o temperatură optimă, organizarea interioară a
adăposturilor prin compartimentări, astfel încât să se ţină cont de categoria de vârstă
şi starea fiziologică a femelelor, iar tineretul mascul şi ţapii reproducători vor fi
întreţinuţi separat, organizarea unui program de activitate la nivel de fermă.
Sunt prezentate numai câteva reguli generale privind întreaga activitate de
fermă, la care mai pot fi adăugate şi alte cerinţe specifice tipului de stabulaţie, având
în vedere o variabilitate mai mare a condiţiilor de întreţinere şi exploatare a speciei.
Fermierul trebuie să aibă o strânsă colaborare cu veterinarul, atât pentru a respecta
cerinţele privind prevenţia apariţiei unor afecţiuni patologice, cât şi de a interveni în
terapia specifică.
57
Exploatarea caprelor pentru producţia
de carne
Prezentare generalăÎn ţara noastră au fost construite complexele de îngrăşare în sistem intensiv
pentru tineretul caprin şi ovin fapt ce a demonstrat că sub raport cantitativ şi calitativ,
producţiile realizate pot fi competitive cu cele ale raselor de ovine autohtone ţurcana
şi ţigaia. Sacrificarea la vârsta de cca. 150 zile de îngrăşare în sistem intensiv a
condus la realizarea unor sporuri superioare, cuprinse între 136 g. la masculi şi 125 g.
la femele cu un consum specific de 6,63 UN la masculi şi 7,21 la femele pe kg. spor
(după V.Taftă - 1996).
Aprecierile porţiunilor comericale ale carcaselor au confirmat că şi din acest
punct dde vedere tineretul caprin este foarte asemănător cu tineretul ovin. Consumul
de concentrate (NC) raportat la kg. spor a fost cuprins între 4,5 şi 4,9 kg., fapt ce
confirmă că tineretul caprin poate fi folosit în creşterea intensivă pentru producţia de
carne.
Sporul în greutate realizat de tineretul caprin supus creşterii intensive
(după V.Taftă-1996) Tabelul 6.6
SexFaza de
îngrăşareDurata (zile)
PerioadaCalenda-
ristică
Greutate (kg)Spor în greutate
(kg)Consum specific
Iniţială Finală Zilnic Perioadă U.N. PBD NC
M
Acomodare 15 16.05-30.05 12,82 14,92 0,140 2,10 6,05 844 2,93Îngrăşare 122 1.06 -30.09 14,92 31,90 0,139 16,98 6,50 779 4,58Finisare 15 1.10 - 15.10 31,90 33,50 0,133 1,50 8,59 841 6,60Total perioadă
15216.05 -15.10
- 33,40 0,136 20,58 6,63 791 4,49
F
Acomodare 15 16.05-30.05 11,70 13,40 0,119 1,70 7,03 996 3,46Îngrăşare 122 1.06 -30.09 13,40 29,30 0,130 15,90 7,02 838 4,90Finisare 15 1.10 - 15.10 29,30 30,70 0,093 1,40 9,45 925 7,21Total perioadă
152 16.05 -15.10 - 30,70 0,125 19,00 7,21 880 4,88
58
Raţia tineretului caprin în creşterea intensivă a avut o structură în elemente
nutritive diferenţiate pe faze tehnologice, de maniera următoare: în faza de
acomodare un consum de cca. 0,632 kg./cap/zi cu 0,85 UN şi 913 g. PBD; în faza de
îngrăşare un consum de 1,45 kg./cap/zi cu 0,90 UN şi 808 g. PBD; în faza de
finisare un consum de 0,918 kg./cap/zi cu 0,88 UN şi 881 g. PBD. Raţia a fost
administrată în 2 tainuri, iar în cele 152 de zile consumul mediu de concentrate a fost
de cca. 610 g./cap/zi.
Reprezintă o altă latură de exploatare a speciei care conduce la acoperirea
necesarului de proteină de o manieră eficientă având în vedere costurile de producţie
conforme şi cu noile orientări privind exploatarea tineretului, proces ce perpetuează
rentabilitatea unităţilor de profil.
Categoriile comerciale autohtone de carne
Principalele categorii comerciale în ţara noastră sunt:
Carnea de ied de lapte. Reprezintă carnea tineretului caprin la vârsta de
maximum 2 luni, ce are o greutate cuprinsă între 8 şi 10 kg. Alimentaţia specifică
acestei accategorii, este, după cum reiese şi din denumire, lactată şi/sau cu o
completare a concentratelor, respectiv fânurilor de leguminoase administrate la
discreţie.(după V.Taftă - 1996)
Carnea de ied îngrăşat. Reprezintă o categorie cu o mai bună eficienţă privind
valorificarea, deoarece tineretul este sacrificat la vârsta de cca. 4 luni la greutăţi
cuprinse între 14 şi 16 kg. Această categorie oferă o carcasă mai apreciată pe piaţă cu
un conţinut mai redus în apă, realizată prin valorificarea resurselor naturale de masă
verde cu adaos de furaje concentrate. Necesită în faza de îngrăşare o perioadă de cca.
60 zile un aport nutritiv de 0,8 UN/cap/zi cu 150 g. PD, urmată de o ultimă fază de 30
de zile de finisare la care se asigură în raţie un aport de 1,2 UN/cap/zi şi cca. 170 g.
59
PD. Raţiile pot prezenta în componenţă un aport major în porumb, de până la 50%,
30% făină de lucernă, 1-2% şrot de soia, supliment mineral şi zoofort. (după V.Taftă
- 1996). Se obţine astfel o carcasă mult mai bună a iezilor supuşi îngrăşării.
Carnea de tineret caprin supus îngrăşării intensive. Sacrificarea se face la
vârsta de 6 luni, atunci când se realizează o greutate de 30-35 kg. a tineretului supus
îngrăşării în sistem intensiv. Sistemul prevede întreţinerea tineretului pe tronson cu
densităţi de până la 3 capete/m², cu distribuire a furajelor mecanizată. Hrănirea
tineretului caprin în sistem intensiv este prezentată în subcapitolul anterior pe faze de
îngrăşare cu administrare a raţiilor în două tainuri. Carcasa tineretului caprin este
mult mai bună, având însuşiri organoleptice superioare, fără miros specific şi fără
grăsimi de infiltraţie.
Carnea de capre adulte. În general provine de la adultele care şi-au încheiat
procesul productiv şi sunt reformate din diverse motive, sterilitate, accidente.
Sacrificările sunt efectuate de obicei toamna, iar animalele în sezonul estival sunt
supuse unui proces de recondiţionare, care constă în îngrăşarea animalelor cca. 60 de
zile cu masă verde cu adaos de concentrate, urmată de o ultimă etapă de finisare cu
un aport mai consistent în concentrate (cca. 800 g.), de fibroase cca. 0,5 şi grosiere
până la 1 kg./cap/zi. Îngrăşarea se poate realiza folosind un amestec unic format din
2-3 kg. suculente (borhot de bere, tăiţei de sfeclă), 0,5 kg. fân, 2-3 kg.de grosiere pe
cap/zi, după o prealabilă tocare şi omogenizare. Această recondiţionare poate
conduce la realizarea unui spor total de cca. 20-30%, crescând randamentul la
sacrificare şi îmbunătăţind substanţial însuşirile organoleptice ale carcasei (după
V.Taftă - 1996).
60