Semnificația timpului în cadrul sărbătorilor de iarnăBerdan Silvia, Științe Umaniste, Institutul de Filologie
Pentru a clarifica toate aspectele legate de supratema timpului, vom începe prin a
analiza lucrarea ,,Sacrul și profanul” de Mircea Eliade. Aici aflăm că pentru omul religios
timpul se împarte în două categorii: timp profan, cu o durată obișnuită, lipsit de semnificații
religioase. Dar există și timp sacru, legat nemijlocit de viața religioasă. El este ,,reversibil,
este un timp mitic primordial devenit prezent”1, recuperabil, în care ne integrăm prin
intermediul sărbătorilor – în timpul unor astfel de ceremonii, timpul creat la origini este
reactualizat, iar insul este ancorat în eternitate. Timpul sacru este, prin excelență un timp
mitic, originar, care ,,a țîșnit dintr-o dată” și nu a mai avut vreun alt timp înainte de el, înainte
de apariția celor povestite. În baza iakuților și a yukilor, Mircea Eliade explică procesul de
solidarizare religioasă dintre lume și timpul cosmic – aceste popoare folosesc
cuvintele ,,lume” și ,,pămînt” cu sens de ,,an”, iar atunci cînd vor să zică:,,anul a trecut”, ei
zic ,,lumea a trecut” sau pămîntul a trecut. Cosmosul nu este neînsuflețit pentru ei, așa cum
ne-am obișnuit noi să credem, ci, la fel ca un organism viu, se naște la Anul Nou, se dezvoltă
și moare în ultima zi din an, acest ciclu repetîndu-se permanent. ,,Timpul începe ab initio”2,
după cum afirmă marele istoric al religiilor.
Călătoriile sale în India nu rămîn fără ecou, marele istoric al religiilor observînd
concepția acestui popor asupra timpului. Ei obișnuiesc să clădească un altar din 360 de
cărămizi, fiecare din ele simbolizînd o zi a anului. Actul de construcție în sine este unul
sacru, indienii considerînd că în acest fel ,,se regenerează timpul, creându-l din nou”3 iar
lumea profană este încadrată într-un timp sacru. Un rost asemănător îl are și templul din
Ierusalim. Se mai cere adăugat faptul că nu în zadar templele erau de formă circulară.
Circularitatea denotă pe de o parte – începutul și sfârșitul, iar pe de altă parte – renașterea.
Timpul nou creat la Anul Nou este unul sacru, pur, deoarece nu mai fusese utilizat. O foarte
interesantă distincție face Eliade între templum și tempus. Primul semnifică dimensiunea
spațială, al doilea pe cea temporală. Întorcându-ne la regenerarea și nașterea timpului,
observăm că ultimul se naște sau cum îi place lui Eliade să afirme ,,izbucnește” odată cu
lucrurile nou-create: ,,înainte de crearea unei specii vegetale oarecare, timpul care o face
acum să crească, să dea roade și să piară. Din acest motiv, orice creație este imaginată ca
avînd loc la începutul Timpului”.4
1 Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992, p. 642 Idem, p. 683 Idem,p. 694 idem, p. 71
Timpul profan este cel care uzează ființa, distruge, din această cauză, înainte de
fiecare sfîrșit de an, apare necesitatea de a-l scufunda în haos, în orgii, se stingeau focurile,
numai cu scopul de a re-crea lumea. Ritualurile de distrugere și re-creare a lumii aveau rolul
de a înnoi timpul și omul, dat fiind faptul că el însuși se integra în actul creației, astfel
căpătînd forțe noi, transfigurîndu-se și eliberîndu-se de păcate. Iată de ce omul religios căuta
cu înfrigurare să participe la ritualurile cosmogonice, să revină la etapa de in statu nascendi a
lumii.
Timpul sacru, așa cum îl înțelege Mircea Eliade, este ,,cel în care s-au manifestat și
au creat zeii”5. Acest timp este strîns legat de cosmogonie, iar omul o repetă ori de cîte
ori ,,creează” ceva – o casă, o cetate și, odată cu ele, naște un timp nou, sacru, pur, care n-a
fost pîngărit. Cel mai uimitor este faptul că viața, din moment ce a fost supusă uzurii, dacă
putem formula așa, nu se mai repară, ci trebuie numaidecît re-creată prin intermediul actelor
cosmogonice. Același lucru se întîmplă în cazul bolilor. Pentru a vindeca un bolnav, se cere
revenirea la un timp al originilor, timpul cînd a apărut boala, leacul, dar și cel care
tămăduiește. Se considera că nici un leac nu are efect dacă bolnavului nu i se povestește cum
au apărut, pe rînd, cele enumerate mai sus.
O altă modalitate de a accede în timpul sacru este întîlnită la australienii arunta. Ei,
pentru a se reintegra în ,,timpul visului”, repetă acțiunile Strămoșului mitic al clanului lor.
Cele enumerate mai sus se mai fac și pentru a nu uita ,,sacralitatea modelelor”, căci ceea ce
fac ei este un fel de Imitatio dei, omul putînd astfel să devină contemporan cu zeii, anume
atunci cînd au fost săvîrșite actele cosmogonice, considerate divine. Un exemplu relevant în
acest sens poate servi repararea bărcilor la polinezienii din insula Tikopia – ei repară barca
într-un mod solemn, pentru că aceasta nu-i simplu obiect, ci arhetip mitic, după cum afirmă
Eliade – ,,este însăși barca pe care au folosit-o zeii în illo tempore”, adică timpul în care
aceștia existau și se ocupau de creație. ,,Cu alte cuvinte, ei ,,ies” din timpul lor istoric – adică
din timpul constituit de totalitatea evenimentelor profane, personale și interpersonale – și
regăsesc Timpul primordial, care este mereu același, care aparține Eternității.”6 Totodată,
revenirea și ,,afundarea” în timpul sacru, îl ajută să poată rezista și exista în timpul profan,
timp, care după cum am spus ceva mai sus, uzează și distruge. Omul, din cauza rutinei
zilnice, uită lucrurile importante, care, cel mai frecvent nu sunt materiale, uită bucuria de a
trăi, bucuria de a te bucura, pierde sensul existenței și se pierde pe sine însuși, iar sărbătorile
sacre au tocmai rolul de a-l scoate din această stare precară, de a-i întoarce tot ceea ce a
5 Idem, p. 766 Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992, p. 82
pierdut pe parcurs. De asemenea, omul se vrea prezent într-o lume ,,proaspătă, pură și
puternică, așa cum ieșise ea din mîinile Creatorului”, un fel de nostalgie după Paradisul din
care am fost izgoniți.
Eliade a intuit eventualul reproș al celor care cred că ,,ieșirea periodică din timpul
istoric” exclude progresul, creativitatea. El și-a dat seama că omul său religios va fi învinuit
de a fi rămas captiv și inert în eforturile sale de a realiza mitul eternei întoarceri și, parțial, le
dă dreptate, dar, în același timp, crede că omul religios acceptă progresul și-l consideră a fi un
alt act revelator. Pentru omul religios, afirmă autorul ,,Solilocviilor”, întoarcerea repetitivă și
eternă la origini este cea care îi oferă speranță, ce care îi prezintă propria existență departe de
neant și moarte. Atunci cînd omul religios este pus față în față cu situația în care nu mai are
posibilitate să efectueze un regressus ad uteram, el este înfricoșat, înspăimîntat, prins într-un
cerc care se repetă și învîrte în jurul lui necontenit. Pentru elitele religioase și filosofice,
timpul profan era de nesuportat, de aceea ele păstrau speranța de a nu se mai întoarce în el și
a rămîne eliberați definitiv în timpul sacru.
O viziune asemănătoare asupra eternei reîntoarceri o au și grecii, ei consideră că nu
există evenimente unice, irepetabile, dat fiind faptul că ceea ce s-a petrecut în cadrul unui
ciclu, se va petrece iarăși, în momentul cînd ,,cercul existențial” va ajunge în aceeași poziție.
Spre deosebire de greci, observă Mircea Eliade, adepții iudaismului văd timpul ca
fiind ireversibil, un timp istoric, prin urmare, în care divinitatea are intervenții personale,
teofanii, iar sensul acestora este revelat numai celor ce țin de religia sus-numită. Cît privește
concepția omului istoric despre timp, Eliade o cataloghează drept interesantă și remarcă
faptul că ,,Timpul recapătă în filosofiile moderne aspectul aspectul pe care-l avea în
filosofiile indiană și greacă ale Eternei Întoarceri. Desacralizat definitiv, Timpul se prezintă
ca o durată precară și evanescentă care duce, iremediabil, la moarte.”7
Eilhelm Danca, un cercetător al operei eliadești, a observat un fel de coincidentia
oppositorum: pe de o parte, Eliade, influențat de gîndirea europeană, vede timpul ca pe o
entitate statică, pe de altă parte, este gîndirea orientală, ce concepe timpul ca pe ceva circular.
Adrian Mioc, în lucrarea ,,Problema timpului în opera lui Mircea Eliade” pune
accentul pe faptul că omul nu poate suporta timpul sacru prea multă vreme, din cauza că
acesta este extrem de pur și de puternic, el este creat ca o durată permanentă numai pentru
zei. Omului îi este destinat numai pentru scurte ,,evadări”, timp în care se încarcă pentru a
rezista încă o anumită perioadă în fața istoriei.
7 Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992, p.106
În baza celor expuse mai sus, putem stabili similitudini cu modul de percepere a
timpului la români și anume deosebirea calitativă a timpului în perioada sărbătorilor de
celelalte intervale.
Pentru locuitorii satului tradițional românesc timpul avea valoare lucrativă, în
legătură directă cu ocupațiile lor de bază: agricultura și păstoritul, de aici apărînd și 2
calendare – pastoral și agricol.
Cercetătorul Ion Ghinoiu afirmă că, din 14 noiembrie pînă în 6 decembrie,
Calendarul Popular indică Anul Nou Dacic, care presupune ritualuri de renovare a timpului și
include următoarele sărbători: Ovidenie, Filipii de toamnă, Noaptea strigoilor, Sîntandrei,
Sînnicoara/Moș Nicolae. Ovidenia, care deschide șirul sărbătorilor de iarnă, se celebrează pe
21 noiembrie și stă sub semnul luminii. Se crede că în această zi se deschid cerurile, unii
putînd vedea raiul, iar fetele mari consideră că-și pot vedea ursitul, gospodarii fac previziuni
asupra anului care va veni, mai ales asupra roadei. Se crede că timpul acestei sărbători este
diferit din punct de vedere calitativ, față de cel al zilelor obișnuite, dat fiind faptul că el
permite celor care se ocupă de ghicit să vadă clar viitorul.
Sîntandrei este o figură din mitologia dacă peste care s-a suprapus Sfîntul Andrei
creștin, o figură foarte influentă, după cum putem conchide din faptul că a înlocuit divinitatea
precreștină. Sîntantreiul este plasat într-un timp stăpînit de forțele malefice, extrem de
puternice pînă la ora douăsprezece, dar a căror forță este în continuă descreștere după miezul
nopții și încetînd cu desăvîrșire la cîntatul cucoșilor. Secvența temporală în discuție stă sub
semnul regimului nocturn, despre care Gilbert Durand spune că este marcat de obscuritate,
neclaritate, necunoscut, chiar moarte. Ora douăsprezece este și ea semnificativă întrucît
,,miezul nopții este timpul somnului întrerupt automat de veghe, este timpul ce moare,
născîndu-se într-un singur punct. Mișcarea de rotație a vieții se neagă și se mortifică în acest
punct pentru a reîncepe o altă mișcare: o negație, o negare a negației și afirmare spontană,
fără proces de durată.”8 Mihai Cimpoi vede, așadar, ora douăsprezece ca pe un ,,punct zero al
timpului”, un punct ce unifică toate timpurile într-o ,,clipă suspendată a eternității”. Pentru a
limita forța malefică și în scop de protecție, se obșnuiește ungerea ferestrelor cu usturoi,
agățarea cununilor cu usturoi.
Sînnicoară este un alt personaj pe care îl sărbătorim la hotarul dintre 5/6 decembrie.
El este o personificare a timpului îmbătrînit, care păzește soarele ca să nu se ducă spre
ținuturile întunecate. Ca și în cazul tradițiilor evocate mai sus, peste Sînnicoară s-a suprapus
8 Cimpoi, Mihai, Narcis și Hiperion, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1979, p. 144
Sfîntul Nicolae creștin, care oferă copiilor dulciuri sau nuielușă, în funcție de
comportamentul de care au dat dovadă.
Boboteaza încheie ciclul principalelor sărbători de iarnă, ca și la alte popoare
creștine. Ea durează 3 zile: 5 ianuarie – Ajunul Bobotezei, 6 ianuarie – Boboteaza propriu-
zisă, 7 ianuarie – Ziua Sfîntului Ioan Botezătorul. După cum spunea Mircea Eliade în
lucrările sale teoretice, timpul are 2 categorii – sacru și profan. În timpul sărbătorilor, inclusiv
al Bobotezei, se petrece evadarea din Istoria profană și se accede în timpul sacru, marcat de o
serie de tradiții. Acestea ar fi, după Nicolae Băeșu: credința în primul vizitator al casei;
respectarea strictă a postului; afumatul, sfințitul ritualic; masa ritualică; obiceiul umblatului
cu Chiraleisa; preziceri ale timpului, roadei, vieții oamenilor în noul an; credințe în
deschiderea cerului, în vorbirea vitelor; credința în bîntuirea forțelor necurate. Dimineața este
secvența temporală marcată de credința că marea majoritate a animalelor care se vor naște în
gospodărie vor fi de genul primului oaspete din acea dimineață. Seara se pun pe masă 2 pîini,
sare și apă, crezîndu-se că noaptea vor veni răposații, vor mînca și bea. Prin urmare, noaptea
de Bobotează reprezintă timpul eliberat de orice tip de bariere, chiar și acele dintre tărîmul
morților și al viilor. Ziua Bobotezei repetă ritualic botezul lui Isus în Iordan, de asemenea se
obișnuiește a se elibera porumbei albi, la fel ca în acea zi de la începutul timpurilor.
Chiraleisa este un obicei întîlnit doar în anumite regiuni, Transnistria spre exemplu,
și constă în umblarea unei cete de băieți prin sat care strigau Chiraleisa și anunțau venirea
preotului cu sfințitul. Niște versuri care se rostesc în satul Pîrîta ar fi următoarele:
Chiraleisa Doamni,
Cai – înhămători,
Boi – înjugători,
Stogurili – groasî,
Fetili frumoasî,
Drușii – groș,
Băieții clăbucoș,
Cîti chetrișeli în fîntînî,
Atîtea oali cu smîntînî,
Cîți cartofi în bordei,
Atîtea scroafe cu purșei,
Cîti pai pi casî,
Atîța galbini pi masî.
Putem observa în cadrul acestei urări, ca și în cele de Sfîntul Vasile, orientarea cu
precădere spre viitor și caracterul predictiv al lor. Se crede că viitorul, prin urmare timpul
care va veni, va fi unul bogat, mai ales din punct de vedere material, cu toate că în
semănători, urături, nu este neglijat nici aspectul spiritual: ,,Cînd om mai veni la anul să vă
găsim îmbobociți ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii... busuioc verde pe masă, rămîi
gazdă sănătoasă.” Insistînd pe tema urăturilor, un interes deosebit ne-a trezit-o cea despre
Traian. Trebuie să menționăm că ea proiectează faptele într-un illo tempore, efectuînd un
regresus ad uterum, la perioada precreștină a Daciei. Curioasă este imaginea lui Traian, văzut
nu ca împărat al romanilor, ci ca un simplu agricultor, pornit să lucreze pămîntul ,,mai în an”.
Imprecizia aceasta temporală nu este de prisos, ea este menită să valideze acțiunile relatate, să
le actualizeze, indicînd asupra unui obicei de prelucrare a pămîntului care durează de milenii.
Totuși, ceea ce face Traian este marcat de magic, pentru că la plug se înjugă nici mai mult,
nici mai puțin decît 12 boi, corespondenți, probabil, ai celor 12 luni ale anului. Semnificația
pe care o desprindem din actul semănatului este dorința de a avea o roadă suficient de bogată,
încît să ajungă pentru întregul an. Lucrul asupra pămîntului se începe joi. Denumirea zilei de
joi provine (în cadrul mitologiei romane) de la zeul Jupiter – stăpînul cerului și al trăsnetelor,
iar în tradiția românească, ziua de joi se află sub auspiciile Sfintei Joi – protectoarea
recoltelor de ploile cele rele. De asemenea, joia este considerată cea mai norocoasă zi a
săptămînii și benefică începerii unui lucru nou. Nu în zadar se face așa, deoarece rezultatul
este vizibil și extraordinar, sfidînd parcă legile naturii și legile curgerii timpului: Brazdă
neagră răsturna,/Grâul roşu semăna,/Cu boroana boronea,/Grâu-n urmă răsărea,/Cu
graparul grapa,/Grâu-n urmă înspica. Se povestește în fiecare an despre ceea ce face Traian,
pentru ca oamenii să își aducă aminte, gradual, cum decurge totul și să se păstreze sacralitatea
modelelor, are loc, cu alte cuvinte, ceea ce numea Mircea Eliade – Imitatio Dei – omul putînd
să fie contemporan cu cel ce a făcut prima dată acțiunea dată. Un alt aspect al urăturilor este
faptul că ele sînt însoțite de sunetul clopoțelului, buhaiului, tălăngii. Urătorii strigă periodic
hăăăiii, hăăăiii, dar se și maschează. Toate acestea au un scop bine determinat. Se crede că la
noaptea dintre ani spiritele umblă libere prin lumea celor vii, iar zgomotele puternice și
măștile urătorilor le sperie pe acestea și le alungă de la gospodăriile oamenilor.
Stretenia se sărbătorește pe 2 februarie. Deși mai este o lună întreagă de frig și
geruri, se crede că în această zi se întîlnește iarna cu vara și se luptă. Credința dată are origini
precreștine, ca și alte sărbători românești. Termenul provine din slavă – vstrecea și fiind
străin și puțin cunoscut românilor, aceștia din urmă au ajuns să creadă că este o divinitate
meteorologică, de genul babei Odochii. Ca și în cazul altor sărbători, este preyent caractrul
predictiv – dacă în această zi timpul este frumos, atunci perioada imediat următoare va fi
geroasă și, dimpotrivă, dacă în această zi timpul este friguros, atunci se va încălzi. Totuși
experiența creștină a numit ziua de 2 februarie Întîmpinarea Domnului.
În urma analizei efectuate, putem formula următoarele concluzii: semnificația
timpului în cadrul sărbătorilor de iarnă la poporul român este legată nemijlocit de activitățile
de bază: crescutul animalelor și agricultura; timpul în cadrul acestor zile este marcat de
sacralitate și, implicit, de o serie de tradiții de urmat, dar și interdicții de respectat. Toate
aceste sărbători, excluzînd Stretenia au interdicția muncii. Obiceiurile respectate rerezintă
imitarea unor acte din illo tempore și se cuvine a fi repetate în fiecare an, pentru a nu se
pierde din sacralitatea lor și a nu fi uitate. Se crede că la cele mai semnificative sărbători, s-ar
deschide cerul, iar duhurile celor morți s-ar deplasa fără restricții pe tărîmul celor vii.
Tradițiile creștine s-au suprapus peste altele precreștine, păstrîndu-și semnificația aproape în
întregime. Timpul sărbătorilor este deosebit prin faptul că oferă posibilitatea de a prevedea
viitorul și eventuale manifestări ale vremii, destinului.
