Download - Revista Instantanee nr. 10
INSTANTANEE
1
Boare divină,
sculptură în suflet,
amor câteodată
sau umblet.
Altar - candelă,
dor necuprins,
foc - spovedanie
ori simplu vis.
Clocot viu
stins într-o carte,
dorinţa de-a fi
libertate.
Metafora vieţii,
răscolire – mister,
splendoare,
treaptă pe cer.
Sclipire de har,
taină, durere vie,
joc - sacrificiu
Poezie.
S. M.
Tu, cu ale tale bunătăţi, ai venit să scrii istorie, despre cum poţi purta cu atâta uşurinţă
capricii şi minunăţii, plină de lacrimile cristaline ale norilor cu atâta melancolie şi spirit poetic.
Tu ... îmi încânţi auzul şi văzul, introducându-mă într-o lume imaginară, plină de nostalgie,
fericire, vis. Te urăsc pentru că mi-ai furat inima care a plecat în căutarea verii, dar te iubesc,
deoarece mi-ai adus sufletului culoare. Nu eşti anotimpul meu
preferat, dar ţin foarte mult la tine pentru nostalgia ce o
împrăştii prin frunzele arămii.
BLANCA URECHEATU, VII G
INSTANTANEE
2
Vara a plecat de mult și trebuia ca cineva să o
înlocuiască. Numai că ea e mult mai rea. A dezbrăcat copacii
atât de frunze, cât și de sentimente. Apoi a măturat frunzele și a
scurtat ziua.
În acest moment e noapte și afară plouă. E frig. Un
singur corb, mai șoptește câte ceva cerului. Copacii, ca niște
lumânări stinse, unesc neatinsul cu pământul. În parcul de la
marginea orașului, lângă fântâna rece, de marmură, căruia îi mai
scapă din când în când niște lacrimi de gheață, stă un felinar ca
un soldat la război, apărându-și regina.
Acolo sus, pe mormântu-i de cărbune stă o mireasă ce își
caută alesul de mii de ani.
Dintr-un colț, cerul începe să ardă și să se cutremure. A
început din nou să plângă. În curtea grădinii mele, prunul înalt,
îmbrăcat în negru, și cu fața mutilată, începe a-și îndrepta
brațele către victima sa, toamna.
Dar crima eșuează… Toamna a sfârșit toate visele,
speranțele, gândurile, luând ostașii, câștigând războiul.
ANDREEA PASCOTĂ, VII G
Dragă toamnă,
Tu cu ale tale bunătăţi ai venit să scrii istorie, despre
cum poţi purta cu atâta uşurinţă un anotimp atât de greu,
plin de lacrimile cristaline ale norilor şi cu atâta
melancolie şi spirit poetic. Tu ... îmi încânţi auzul şi
văzul, introducându-mă într-o lume imaginară, plină de
nostalgie, fericire, chiar şi ură. Te urăsc pentru că mi-ai
furat inima care a plecat în căutarea verii, dar te iubesc,
deoarece mi-ai adus sufletului culoare. Soarele îmi
şopteşte timid că el îşi pierde puterile şi încetul cu încetul
el va dispărea, fiind înlocuit cu miliardele de nori cenuşii
şi trişti. Nu eşti anotimpul meu preferat, dar eu ţin foarte
mult la tine.
BLANCA URECHEATU, VII G
INSTANTANEE
3
Mesaj de toamnă
A venit…toată natura este împânzită de
nostalgie. Este dimineață. O duminică ce se dădea
a fi caldă și frumoasă, este rece … rece și tristă.
Îmi revin după o noapte furtunoasă și îmi
deschid fereastra …și văd, văd și nu îmi vine să
cred, mă simt pierdută în paradis: ninge, ninge cu
Frunze peste tot și simt că trăiesc un déjà vu.
Curioasă, pășesc pe un minunat covor de
Frunze și observ o explozie de culori, frunzele, la
fel ca oamenii, unele mai mici, altele mai mari!
Visând la ziua în care voi afla misterele toamnei, îi
transmit: ―Ești minunată!’’
MĂLINA BUZESCU, VII G
Dragă toamnă,
Înțeleg că timp de trei luni pe an ne vom întâlni. Sper să
nu te superi, dar nu vei putea ajunge la potențialul verii
sau al iernii, anotimpurile mele preferate, însă şi tu ai
frumuseţile tale cum ar fi: frunze ruginii, coșuri cu fructe
rumenite şi ţipătul sinistru al corbilor. Nu mă înțelege
greșit, ești un anotimp minunat la fel ca toate celelalte
anotimpuri, doar că nu am apucat încă să te apreciez la
adevărata ta valoare, în plus sunt doar un copil, este
normal să iubesc vara și iarna.
Eu cred că toamna este caracteristică persoanelor
melancolice, sensibile, celor care apreciază frumosul. Sper
ca într-o zi să pot să te apreciez, dar pentru un timp
sufletul meu tânăr si independent iubeşte doar distracția şi
timpul liber, petrecut distrându-se. Sper ca tu să mă
înțelegi şi să-mi ierți sufletul de copil, încearcă doar să
treci mai repede, ar fi minunat!
ANISIA HURDUZEU, VI G
INSTANTANEE
4
Amurg de toamnă
Pădurea doarme dusă-n ceață,
Țesându-și visul ei pustiu...
Un zâmbet rece se răsfață
Pe tot ce-a fost odată viu!
Și-n moarte, strălucirii de lună,
Atâta liniște-i acum...
Pământul parcă-ar sta să spună
O taină...cerului de fum!
Pe-un lac, se plimbă-ngălbenite
Grămezi de flori ce bat spre mal
Ca niște vise rătăcite
În calea lor spre ideal!
MĂDĂLINA ROSOCHA, VIII G
Eu sunt toamna mea…
Ţipă frunzele că-i toamnă,
Plânge viaţa ceas de ceas,
Zilnic, ceasul ne condamnă
Că secunde n-au rămas.
Frica noastră ne aşteaptă,
Noi o aşteptăm plângând,
Nici dreptatea nu e dreaptă,
Între frunze sângerând!
Mă aşteaptă toamna moartă,
La iubire mă condamnă,
Şi prin ochii mei de frunze
Văd cum mă transform în toamnă...
DAN LAURENŢIU, VIII C
INSTANTANEE
5
Și totuși, iubirea
Țipă frunza bătută de vânt,
Țipă visele rătăcite în gând,
Țipă glasul inimii de dor,
Țipă totul în vechiul decor!
Glasul EI răsuna înfundat,
Sentimentele s-au întinat,
EA e o floare veche,
EA în lume nu are pereche!
O dată te întâlnești cu ea,
Nu o lăsa să plece!
Poate mai târziu vei regreta,
Dar va fi prea târziu pentru regrete!
Vei întâlni mereu un străin
Ce își caută un scop hain,
Străinul acela sunt eu!
Și mă întreb unde-i scutul meu?
MĂDĂLINA ROSOCHA, VIII G
Copilăria într-o secundă
Te mai aștept încă o seară,
Să-mi dovedești că încă-s viu,
Și-n existența funerară,
N-am învățat prezent să fiu.
Să îmi șoptești eternitatea,
Să-mi spui rostul meu în lume,
Renaște-mi tu, identitatea,
Fă-mă stea și dă-mi un nume.
Revarsă-ți rochia ta cea neagră
Peste valea cea străbună,
Fă-mi sufletul să înțeleagă
Că adevărul e minciună.
Să nu mă crezi de îți voi spune
Că sunt închis iar într-o sferă,
Unde nu-i nici timp, nici lume,
Spre moartea mea cea efemeră.
Să știi că sunt închis în stele
Și-mprăștiat în Univers,
Iar partea vie-a vieții mele
Zidește moartea într-un vers.
Te-aștept, copilărie, acuma
Să mai întinzi și tu o mână,
Dar de atâta așteptare,
Ai devenit și tu bătrână!
DAN LAURENŢIU, VIII C
INSTANTANEE
6
VERSURI AUTUMNALE
Monosilab De Toamnă
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând și animal
Frânt.
În odaie, trist suna lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.
În van peste foi, singur, un condei
Frec.
Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.
În curând, încet va cădea în vid
Tot.
O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
GEORGE BACOVIA
INSTANTANEE
7
Cu Toamna în odaie
Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Și la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Și țigări de foi din Rotterdam…
Am privit în jurul meu și-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,
Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine știe când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urma oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”
Și femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă și umilă
Ca o mincinoasă profeție
De Sibilă…
A intrat…
Și-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Și cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…
Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
I
O
N
M
I
N
U
L
E
S
C
U
NICHITA STĂNESCU
INSTANTANEE
8
HEINRICH HEINE
Christian Johann Heinrich Heine (numele la
naştere Harry Heine), (13 decembrie 1797,
Düsseldorf – 17 februarie 1856, Paris) este unul
din cei mai semnificativi poeţi germani.
Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din
Düsseldorf, Germania. A început să studieze
dreptul la universităţile din Göttingen, Bonn şi la
Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final,
deşi a absolvit în 1825, a constatat că literatura
este mai interesantă decât dreptul.
Heine este cel mai bine cunoscut pentru
poezia lirică, din care o bună parte (mai ales
lucrările de tinereţe) a fost pusă pe muzică de
compozitori de lieduri, dintre care cel mai
reprezentativ a fost Robert Schumann. Şi alţi
compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny
Mendelssohn, Hugo Wolf şi Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar şi
în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze şi Lord Berners le-au urmat exemplul.
Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte
(Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală faţă de verişoarele
sale Amalie şi Therese l-au inspirat să scrie cele mai reuşite
versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).
Experienţa emoţionantă a exilului său se oglindeşte în
poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani
de viaţă, a fost ţintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în
plăci, în timp ce alţii opinează că a avut sifilis. A murit la
Paris şi a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.
În 1933, în cursul raidului întreprins de nazişti, printre
cărţile arse în Piaţa Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit
şi lucrările lui Heine.
Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort,
wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch
Menschen (Acolo unde se ard cărţi se vor arde, până la urmă,
şi oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.
INSTANTANEE
9
Loreley
Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.
Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.
Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stîncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
Sub fiecare piatră
funerară, zace istoria
unei lumi.
Miresmele sunt sentimentele florilor.
INSTANTANEE
10
Loreley
Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin;
Ein Märchen aus alten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
Die Luft ist kühl und es dunkelt,
Und ruhig fließt der Rhein;
Der Gipfel des Berges funkelt
Im Abendsonnenschein.
Die schönste Jungfrau sitzet
Dort oben wunderbar,
Ihr goldnes Geschmeide blitzet,
Sie kämmt ihr goldnes Haar.
Sie kämmt es mit goldnem Kamme,
Und singt ein Lied dabey;
Das hat eine wundersame,
Gewaltige Melodey.
Den Schiffer, im kleinen Schiffe,
Ergreift es mit wildem Weh;
Er schaut nicht die Felsenriffe,
Er schaut nur hinauf in die Höh'.
Ich glaube, die Wellen verschlingen
Am Ende Schiffer und Kahn;
Und das hat mit ihrem Singen
Die Loreley getan.
DIE HEIMKEHR
Wir fuhren allein im dunkeln
Postwagen die ganze Nacht;
Wir ruhten einander am Herzen,
Wir haben gescherzt und gelacht.
Doch als es morgens tagte,
Mein Kind, wie staunten wir!
Denn zwischen uns saß Amor,
Der blinde Passagier.
prof. Helga Bireescu
Pentru
concursul de
traducere!!!
INSTANTANEE
11
CUNOAŞTEREA DE SINE… - PROIECT
Nu întâmplător, poate, în limba engleză, toamna este numită şi "fall", cuvânt cuprinzând
şi sensul de "cădere" sau "prăbuşire". Pentru că toamna este o cădere de pe culmile freneziei şi
expansivităţii verii către un nivel al echilibrului şi împlinirii. Dacă vara inspiră şi ne personifică
avântul tinereţii, toamna nu ne apleacă neapărat către melancolie, ci spre o reevaluare fertilă, în
care chipul ni se împlineşte prin reflectarea în apele netulburate ale înţelepciunii şi preţuirii.
Toamna poate fi o stare de spirit de un hedonism veritabil, o stare a degustării molcome şi
voluptoase a vieţii şi a morţii.
Dar pentru a putea cădea a trebuit întâi să redescoperim cine suntem, ce vrem şi înspre ce
alte împliniri arămii ne îndreptăm.
Robert Șvaia Blanca Urecheatu
INSTANTANEE
12
Alina Balint Ileana Benec
Andreea
Pascotă
INSTANTANEE
13
Am încropit apoi o mică antologie a poemelor noastre preferate despre toamnă, aşa cum sunt ele
scrise pe frunzele îngălbenite şi mereu verzi ale poeziei engleze şi americane. Cu scuzele de
rigoare şi încercând să nu stricăm farmecul acestor poezii, am tradus în limba română numai
câteva versuri, încărcate de stângăcie și grabă.
To Autumn
by William Blake
O Autumn, laden with fruit, and stain'd
With the blood of the grape, pass not, but sit
Beneath my shady roof; there thou may'st
rest,
And tune thy jolly voice to my fresh pipe,
And all the daughters of the year shall
dance!
Sing now the lusty song of fruits and
flowers.
'The narrow bud opens her beauties to
The sun, and love runs in her thrilling veins;
Blossoms hang round the brows of Morning,
and
Flourish down the bright cheek of modest
Eve,
Till clust'ring Summer breaks forth into
singing,
And feather'd clouds strew flowers round
her head.
'The spirits of the air live in the smells
Of fruit; and Joy, with pinions light, roves
round
The gardens, or sits singing in the trees.'
Thus sang the jolly Autumn as he sat,
Then rose, girded himself, and o'er the bleak
Hills fled from our sight; but left his golden
load.
Odă Toamnei
by William Blake O Toamna, încărcată cu fructe şi bogată,
Cu al tău must de struguri, nu te grăbi să
pleci
Sub acoperişul umbros să te-odihenşti odată,
Cu vocea ta măistră, fluieru-mi să-mi
dezlegi,
Şi fiicele de an, în juru-ţi vor dansa !
Când despre flori şi fructe începe-ai a cânta.
Boboc de floare mic, începe-a se deschide,
Şi soarele-i zâmbeşte, şi inima-i vibrează,
In juru-i dimineaţa cu nuanţele-i timide
Pe-a Evei faţă blândă bujor modest pictează.
Iar vara cu-a-ei raze începe a cânta,
Iar norii pufoşi în juru-i joacă hora.
Divine spirite trăiesc înmireasmate
De fructe, bucurie cu aripi de cristal,
Şi bântuie agale-n a lumii libertate,
Cântând al toamnei cântec dulce amar.
Într-un final, şi trandafirul moare,
Dar frumuseţea-i preţioasă sălăşluieşte-n
zare....
(traducere realizată de
Ştirban Ioana şi Timofte Tina, XII MI)
INSTANTANEE
14
Autumn: A Dirge
by Percy Bysshe Shelley The warm sun is falling, the bleak wind is
wailing,
The bare boughs are sighing, the pale
flowers are dying,
And the Year
On the earth is her death-bed, in a shroud of
leaves dead,
Is lying.
Come, Months, come away,
From November to May,
In your saddest array;
Follow the bier
Of the dead cold Year,
And like dim shadows watch by her
sepulchre.
The chill rain is falling, the nipped worm is
crawling,
The rivers are swelling, the thunder is
knelling
For the Year;
The blithe swallows are flown, and the
lizards each gone
To his dwelling.
Come, Months, come away;
Put on white, black and gray;
Let your light sisters play--
Ye, follow the bier
Of the dead cold Year,
And make her grave green with tear on tear.
Toamna: Un bocet
by Percy Bysshe Shelley Soarele flacăra îşi stinge, și vântul cel rău
cântă-a jale.
Copacul cu frunzele-i plânge, se sting florile
pale.
Iar Anul...Anul se întinde în patu-i de mort,
pe giulgiu de foi,
Și moare.
Poftiţi ale mele fiice lângă mine,
Prima Noiembrie şi restul până-n Mai.
In veşmânt trist, dar cu mişcări divine,
Urmaţi-mi calea-n acest sfânt alai
Vegheaţi asupră-mi, ale mele fiice.
Lepădaţi umbre negre în al meu cavou…
Iar eu voi fi de-acuma mort și rece,
Un suflet de stafie, cu vocea ecou.
Ploaia boceşte-a ură, viermele lent se-
ndoaie.
Fulgeru-a moarte urlă, râul plânge şiroaie.
Iar anul mort și rece, se-ntinde în cavou,
totul e trist… totul e nou…
Apoi se-ntoarce...
Poftiţi ale mele fiice lângă mine,
Îmbrăcate în alb, negru și gri
Apoi rândul luminii la dans vine,
Alaiul meu pictat în nuanţe aurii.
Urmaţi-mi calea, dragi copile,
Priviţi-mi trupul mort și rece,
Din lacrimi vechi de mii de zile,
În verde trupu-mi să se-nece.
(traducere realizată de Ştirban Ioana şi
Timofte Tina, XII MI)
INSTANTANEE
15
The Death Of Autumn
by Edna St. Vincent Millay
When reeds are dead and a straw to thatch
the marshes,
And feathered pampas-grass rides into the
wind
Like aged warriors westward, tragic, thinned
Of half their tribe, and over the flattened
rushes,
Stripped of its secret, open, stark and bleak,
Blackens afar the half-forgotten creek,—
Then leans on me the weight of the year, and
crushes
My heart. I know that Beauty must ail and
die,
And will be born again,—but ah, to see
Beauty stiffened, staring up at the sky!
Oh, Autumn! Autumn!—What is the Spring
to me?
Sfârşitul Toamnei
by Edna St. Vincent Millay Atunci când trestiile-s moarte şi paie
acoperă pământul,
Şi stuful îşi lasă penele să le poarte prin el
vântul
Precum războinicii apuşi, funest, se tot
răresc
Şi neamul lor e frânt, căci peste tot ce a
căzut gonesc
Goi de secrete, trişti, ţepeni şi sumbrii,
Cernind al vieţii pisc pierdut în amintire-
Atunci tot anul greu se lasă peste mine,
Spărgându-mi sufletul. Eu ştiu că
Frumuseţea trebuie să moară
Că va renaşte iar, dar totuşi, să o văd,
Cum stă încremenită, cum trist priveşte-n
zare?
O,Toamnă! Toamnă! Ce este Primăvara
pentru mine oare?
(traducere realizată
de Dinulică Augustin, X MI)
Autumn Movement
by Carl Sandburg
I CRIED over beautiful things knowing no
beautiful thing lasts.
The field of cornflower yellow is a scarf at
the
neck of the copper sunburned woman, the
mother of the year, the taker of seeds.
The northwest wind comes and the yellow is
torn full of holes, new beautiful things come
in
the first spit of snow on the northwest wind,
and the old things go, not one lasts.
Trecere de Toamnă
de Carl Sandburg
Am plâns la căpătâiul lucrurilor frumoase,
ştiind că tot ce-i frumos nu durează.
Îngălbenitul câmp de albăstrele e-o eşarfă
la gâtul doamnei arămii scăldată-n soare,
plămada anului, culegătoarea de seminţe.
Suflă vânt de miazănoapte, iar soarele e
zdrenţuit în rafale, noi fericite clipe vor veni
cu-ntâia adiere a iernii în vânt de
miazănoapte,
căci toate câte-au fost se duc, nimic nu
durează.
(traducere realizată de Miculescu Ecaterina,
X MI)
INSTANTANEE
16
Am gustat Toamna, am savurat-O, ne-am umplut de auriul, arămiul, cenuşiul şi câteodată de
întunericul Ei; am oscilat între sublim şi contradictoriu; ne-am înălţat spre cer, am zburat, apoi
ne-am frânt şi-am redevenit oameni... şi-am învăţat să spunem în cuvinte puţine ceea ce simţim:
Fall
Delusive meditative
Dreaming hoping waking up
I feel the beats indide
Perfection
(Dinulică Septimiu, X MI)
Autumn
Easy insecure
Tearing blowing raining
I’m falling to pieces
Emptiness.
Fall
Mesmerizing cruel
Killing leering breaking
Stop stealing me away
Darkness.
( Dinulică Augustin, X MI )
Autumn
Crying depressed
Leaving falling forgetting
I am really lonely
Abandoned.
( Afilipoae Ana-Gabriela, X MI)
Fall
Alone dark
Dripping blowing shredding
Leaves have already fallen
Soulless
( Miculescu Ecaterina, X MI)
Autumn
Somber shadowy
Haunting raining dying
The fiery lighting strikes
Tornado.
( Ştirban Ioana, XII MI )
Fall
Joy & sorrow
Coming twisting leaving
My doubts turning into
Love.
( Bejinaru Cristian, XII MI)
Autumn
Golden rusty
Burning dancing glistening
Colourful leaves cover the ground
Happiness.
( Dovlete Iuliana Andreea, XII MI)
Autumn
Shadowy woodsy
raining twirling falling
The sky is crying
Hallow.
( Irimia Marius, XII MI)
Autumn
Rusty burnished
Blazing shimmering hauting
Death wears shiny dresses
Mermaid.
( Ciabrun Cătălin, XII MI)
PROF. ISABELLA GHERA
INSTANTANEE
17
Oglinda fermecată
Gândurile, ca nişte luptători neînfricați, se răsuceau neastâmpărate, ducându-se cu
repeziciune peste alte hotare şi lumi. Dincolo de oglinda în care chipul meu se răsfrângea, zăreai
un trup maiestuos şi energic în care tăria vieţii se revărsa şi devenea o prinţesă strălucitoare.
Venită dintr-o altă lume, purta cu graţie o mantie lungă şi purpurie şi o diademă cu diamante
peste părul lung ca valurile mării înspumate. Buzele roşii ca nişte rodii pârguite murmurau blând
un cântec melodios în timp ce degetele ei subţiri şi graţioase mângâiau lin clapele pianului ca
nişte copii ascultători şi cuminţi. Ochii ei maronii ca frunzele toamnei ce se învârteau în juru-i
smulse de un vânt blajin, se odihneau veseli peste ciorchinii negri aşternuţi pe foile înşiruite
cuminţi în faţa ei. Glasul ei feeric străbătea ca un ecou văile, până dincolo de hotare, departe,
departe...
Mulţi călători o auzeau şi se minunau de darul cu
care era înzestrată. Şi veneau ca valurile să vadă aşa
minunăţie, iar ea îi înconjura pe toţi cu blândeţe şi dragoste,
căci din inima ei se revărsau cele mai frumoase cuvinte.
Îmi scuturai uşor părul şi clipind uşor din pleoape,
mă desprinsei de oglinda în care, pentru o clipă, viaţa mea
se transformase într-o poveste adevarată.
MONICA LALA, VI G
Din sufletul meu
În sufletul meu mă descopăr. Eu sunt un suflet bun şi foarte energic. Îmi place mult să
mă joc. Eu sunt o fire bâlndă şi tupeistă, uneori .
De fiecare dată când doamna dirigintă, ne pune să facem o compunere mă gândesc: Iar o
să fie o compunere bunicică, dar nu bună. Să fiu sincer, nu mă prea strofoc cu învăţatul. Nu sunt
eu un mare filozof, dar niciun pierde-vară. Când am o idee mă gândesc, oare va fi bună?
În fiecare zi, văd iarba verde, bătută de vânt şi mă gândesc cum ar fi să fiu un fir de iarbă
verde şi mândru. Iubesc verdele şi îmi place să fiu sociabil.
O zi din viaţa mea este mai diferită de a altora, viaţa mea este mai palpitantă. Eu profit de
fiecare clipă a vieţii mele. Aşa că, dacă ar fi să fac schimb cu altcineva, nu aş face-o. Eu mă
identific cu alţi copii foarte năzdrăvani. Acesta este felul meu de a fi şi mintea mea este bogată în
idei. Din inimă şi din minte vin toate stările şi ideile mele. Tot ce am scris a fost din suflet şi am
dat tot ce am putut din mine .
Vă place? Acesta sunt eu!...
GABRIEL ŞVAIA, VI G
INSTANTANEE
18
Chipul din umbră
Văd o oglindă și mă las pătrunsă de imaginea din aceasta. Un suflet pierdut în şoapte...
mistere... totul trece foarte repede, precum nisipul ce se scurge într-o clepsidră, dar... un chip, o
umbră... cineva cunoscut...
Cine e? Cine e acel chip? Îi văd ochii plini de amar, dar... dacă mă uit mai atentă văd o
sclipire care îmi inspiră mistere, fericire, iubire. Doar trebuie să-i descopăr. Să le descopăr
povestea şi voi şti clar despre ce este vorba. Îmi alunecă privirea pe fața ei senină și îmi atrag
atenția nişte buze mici, rozalii, ca nişte floricele gata de cules. Într-o armonie precum culorile din
cele mai cunoscute picturi, părul îi încadrează fața ei cea gingașă. Acesta este asemeni toamnei,
multe culori, exact ca frunzele care dansează
în natură pe ritmul bătut de vânt. Precum
diferența dintre strofă și vers, când caldă,
când rece. Dansul acesta al toamnei descrie
acest chip. Conturul nu i-l pot desluși întru
totul, totuși i se remarcă în întuneric un
mijlocel precum cel al micilor albine, de-o
înălțime cât a apei ce se ridică atunci când
cade din înălțimi o piatră în ea. Mă uit mai
atentă... Ups! Ce s-a întâmplat? Am auzit
ritmul muzicii toamnei, care anunţă începutul
magiei pe ringul de dans... un lucru ciudat ...
acel chip... stau o clipă şi aud o voce:
-Ce se întâmplă, nu recunoști
reflexia? Privește mai adânc, încă o dată în
oglindă. Stai pe loc...gândeşte, dar nu mai
spune nimic...pentru că acel chip eşti tu!
ANISIA HURDUZEU, VI G
EU…
Chipul meu nu-i viguros,
nici urât, dar nici frumos.
Părul scurt, stropit de soare
I-auriu, pereche n-are.
Ochii-mi sunt căprui şi mari,
Iar pe nas am ochelari.
Nu sunt rău, dar nici cuminte,
Iar din gură-mi ies cuvinte.
De picior eu sunt cam iute,
Fac trăznăi puţin cam multe.
Note mari eu iau la şcoală,
Şi mai fac câte-o greşeală.
Mai am multe de-nvăţat
Până când voi fi bărbat.
ANDREI BULIGA, VIG
INSTANTANEE
19
Rătăcită...
Mă simt îndemnată de ceva, dar nu știu ce
este... Oare să-mi aşez chipul pe această hârtie?...
Să-mi creionez portretul pe această coală?... Ei bine
eu cred că da! Preferam să-mi aştern cuvintele pe
aceste foi magice. În mintea mea, sunt numai
umbre de cuvinte.
Simt că mă duc într-o lume imaginară. Încep
să scriu... Dar nu ştiu ce!... Ce să scriu?... cum să
încep? Gata! ştiu: părul luat din adâncul pământului
îmi zburdă învăluit de vântul rece al toamnei. Ochii
mei lucesc ca două mărgăritare în negura nopţii
triste, lăsându-şi amprenta frunzele ruginii ale
copacilor bătrâni. Albastrul cerului îmi copleşeşte privirea. În gândul meu zburdă numere,
unghiuri, drepte şi multe altele. Acordurile de chitară îmi sună melodios, ducându-mă într-un
paradis al sentimentelor.
Încep să mă întorc în lumea reală. În faţa mea, apare un tablou pictat, parcă de un pictor
excentric, şi înţeleg, că fata aceea sunt chiar eu. Mă văd ca într-o oglindă, în aceste foi magice.
IONELE BALINT, VI G
Cum sunt …
Cum sunt eu ? Stau şi mă întreb uneori . Îmi caut
adânc în suflet, dar nu găsesc nimic. Încă caut ... Hmm...
Se pare că sunt indescifrabilă. Caracterul meu e unul
ascuns. Nimeni nu ştie cum sunt..., doar eu am descoperit.
Un trup finuţ, cu părul ca abanosul, cu ochii furaţi parcă
din adâncul pământului, invincibilă, visătoare şi fericită,
exact ca un delfin care iubeşte apa, ca un animal acvatic,
care ar vrea să înoate peste tot, dar e ţinut în captivitate. Îi
place acolo, dar nu e în largul lui. Ar vrea să cunoască, să
exploreze, să viziteze mări şi oceane.
E aşa de frumos ... Stau o clipă. Un moment nu se
aude nimic. E o linişte adâncă ... Deodată îmi trece ceva
prin gând. Oare sunt numai părţi bune în oameni? Cercetez un timp. Mi-am dat seama că nu e
aşa. În fiinţa umană e o parte de întuneric. O parte de ură, invidie, duşmănie. Aceste părţi le
putem ascunde, până la un moment dat, când toate ies la iveală. Se dezlănţuiesc. Unii le
controlează, alţii nu. Chiar dacă am vrea ca ele să nu existe, ele sunt acolo şi aşteaptă să iasă
afară. Am mai găsit un lucru extraordinar. Să fii propriul tău prieten, să îţi ştii toate secretele, să
nu te poţi minţi, să nu te superi pe prietenul tău. Nu e frumos? Eu ştiu sigur că e frumos şi
minunat.
E frumos să visezi, dar uneori visul se spulberă, se destramă şi nu mai rămâne nimic
frumos, doar suferinţă şi durere ...
CLAUDIA FRENŢI, VI G
INSTANTANEE
20
TIMPUL ÎN AROMELE CLIPELOR
Aș vrea să număr clipele, dar timpul trece-n grabă. Aș vrea cu norii să m-ascund,
căci știu că acolo e eternul. Să rămân acolo-n veci și să nu mă cert cu timpul. Vreau să-ți
spun că o să cobor jos pe pământ cu niște bucăți de nor ca să vi le prind în piept, să
simțiți eternitatea. Dar…dar acum de ce mă frământ? Nu voi putea să ajung spre
eternitate! O să rămân cu timpul și o să număr clipele…doar clipele pe care le mai pot
simți. Lumina naturii îmi încântă sufletul. Și atunci simt că sufletul mi se naște, simt că
trăiesc. O lacrimă mi se scurge pe obraji și-mi inundă întreg sufletul. Sunt cuprinsă între
timp…Trebuie să mă opresc de la micile mele iluzii. Acum! Acum voi păși în noțiunea
timpului. Dar știu că toți acești ani vor fi doar o sclipire de soare pentru mine și să nu uit
‖gândirea e mai profundă!‖
Acum zilele stau tărăgănate pe ceasornic… Și văd cum maestrul lumii mă duce
cu gândul la micile mele iluzii. Sunt doar o perlă într-o scoică ce-și schimbă mereu
culoarea, trecând prin magia timpului. El parcă a distrus totul, rămânând numai ruine!
Acum parcă vreau trecutul, să dau timpul înapoi, să cuprind toată viața în eternul
întrezărit. Cerul, imaginea fundamentală a eternității veșnic vie, etern splendidă, este cel
care-mi dă putere. El nu îmbătrânește, el nu ‖întinerește‖ și rămâne același, azi și-n veci
de veci.
Privind eternitatea, am realizat că totul stă doar în mâna timpului, chiar și cel mai
mic atom. Noi suntem un pahar cu apă, iar atunci când timpul este dornic să bea și noi ne
schimbăm. Mă aflu și eu în acea apă, sunt doar o picătură suferindă ce caută un loc
‖etern‖. Dar acum? Acum pot rămâne cu amintirile din viitor. Prin ele mereu voi urca
spre podium. Și aș vrea să vi le povestesc și vouă. Sunt amintiri plăcute, ce-și au locul în
alt pahar. Să vă povestesc …Voi dansa cu ploaia și vă voi arunca picături zâmbitoare,
voi lua o frunză, o pană de porumbel și îmi voi coase aripi pentru a zbura pe magia
timpului și…și vă voi scrie cu bucăți de nor, acum încă scriu cu condeiul pe hârtie, dar
când voi învăța să scriu cu bucăți de nor, cu siguranță vă voi trimite aceste taine
cuprinzătoare.
Acum mă năpădesc amintirile și mi-e greu să vă scriu cu mâna zdrobită de forța
timpului, magicianul ce ne lasă să mai gustăm dulcele celor ce-au trecut doar prin
amintiri. Mi-aduc aminte când eram doar un om în miniatură, doream să visez, să
călătoresc doar prin lumea basmelor. Acum mă uit…și ce-am ajuns... Am învățat să
scriu, sunt o adolescentă. Sufletul meu începe a vibra ca o coardă de aur desprinsă din
mâinile unui înger divin. Doar prin conturul cerului mai pot vedea în mici umbre lumea
de ieri, ce-a fost și nu va mai fi. Acum mă învăluie trei timpuri: trecut, prezent și viitor,
dar totul parcă-i o magie. Nu cunosc adevăratul timp… Nu înțeleg ce caut… Poate doar
o bucată din timp. Și iar apare întrebarea… Îi aduc onoarea cuvenită, căci și amintirile
sunt prețioase! Îi mulțumesc pentru ce a făcut din mine și pentru că m-a ajutat să ating
adolescența. Acum mă aflu pe treapta a doua a vieții și mai am…mai am până să ajung
până la nori, până la ultima scară! Doar timpul îmi poate răspunde. El va decide ce va
face cu sfertul din viață… Se pare că voi culege stropi de vânt… Îi voi arunca pe
pământ…și vor deveni cuvânt, cuvânt așternut pe foile amintirilor mele. El nu se
schimbă, nu este mișcat de bagheta timpului și doar ne îndrumă pe calea corectă din
labirintul acestui maestru. Cuvintele mereu stau scrise pe o hârtie, doar umbra anilor
pierduți le mai poate schimba.
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
21
Cu o mirare copilărească
mai am de spus: oh, timp,
oprește-ți zborul, să mai sorb
câteva picături din mirajul
copilăriei! Poate pentru unii
copilăria înseamnă doar o jucărie
spartă, găsită într-un pod, dar
pentru mine dobândește multe
semnificații. Să fii copil
înseamnă să trăiești clipele de aur
pe care doar timpul le mai poate
da. Privind acest colț de rai din
trecut, extazul sfânt trezește
amintiri, a mai trecut o zi, am
mai întors o filă… Mai e timp?
Poate doar cu amintiri din viitor!
Privesc spre eternitate și
acum îmi dau seama că și norii se
mișcă prin magicianul lumii, dar
măcar natura îmi dă posibilitatea
de a mă reîntâlni spiritual cu
Timpul care mi-a luminat viața și
care m-a marcat, făcându-mă să iubesc clipa. Aștept…plină de iluzii, încep să număr. Of, la a
zecea clipă am pierdut numărătoarea. Cum pot fi doar atâtea clipe în viața de zi cu zi? Poate nu
mai știu să număr!?
O bucurie îmi inundă o parte din tristețea sufletului. Am reușit să mă-ntâlnesc cu timpul
și acum am aflat că nu îi ofer nimic în schimb, în ciuda minunilor pe care mi le oferă. O să mă
depărtez de trecut și o să urc cu timpul pe altă treaptă a vieții.
Trăind zilnic într-o lume plină de iluzii, de speranțe dobândite sau impuse, fiecare avem
un scop, un ideal pentru care suntem dispuși, pe moment, să sacrificăm orice. Însă ne gândim
vreo clipă la cei din jur? La natura care ne oferă lumea în care trăim? Parțial, nu. Orbiți, pentru o
clipă de glorie, uităm totul. Sper că înțelegeți mesajul pe care am vrut să-l transmit. Timpul este
prețios, dar și dăruitor de vise, sentimente și speranțe. Acum, când privesc în zare, pot număra
mult mai bine trecerea clipelor. Vreau să le cuprind pe toate și să mi le prind în piept. Mai întâi
să le scutur de praful timpului și apoi să vă arunc și vouă câte una…Ce divin e sentimentul!
Zărind acele taine sfințite, am realizat că pot să notez o șoaptă, un cuvânt și chiar un vers
ce rămâne și în adâncul timpului. Printre puținele tentații și iluzii, pe fața mea mi s-au scurs niște
râulețe de apă izvorâte din paharul maestrului. Mă regăseam pe mine. Eram un ‖eu‖ în întreaga
maiestuozitate a puternicului făuritor. Și atunci mi-am dat seama că tot timpul trăiește-n mine. El
este cel care-mi coase aripi de argint să zbor spre viitor. Acum mi-am dat seama că și eu îi pot
gusta aromele, plutind în dulcele vremurilor trecute…
LIDIA BALINT, VIII G
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
22
MESAJUL SUPREM
Orice lectură este o descoperire în care cititorul îşi dovedeşte talentul de
explorator, fascinat de infinita putere pe care i-o oferă magia cuvântului şi libertatea
gândului.
De ce mă frământ cu întrebări ale căror răspunsuri le pot afla doar în labirintul
bibliotecii! Acolo îmi găsesc răspunsul, căci autorii sunt cei ce ne inspiră şi cei ce ne dau
puterea de a ne exprima prin totalitatea cuvintelor magice. Intru în locul prăfuit. Clipa
este emoţie! Caut cartea scrisă de Mihai Eminescu, căci creaţiile sale îmi dau mult curaj.
E o carte veche, peste care s-a aşternut umbra anilor pierduţi.
Deschid… Ajung la prima pagină… Este o tainică, curată poezie. Printr-un ochi
neinventat am putut călători prin creaţiile eminesciene, descoperind noi orizonturi. Citesc
în mirosul de tuş! Mă contopesc printre filele înlăcrimate ale cărţii, căci puterea slovelor
îmi pătrunde până în suflet şi o lacrimă îmi cade pe cuvinte, împrăştiindu-se în esenţe
armonioase! Deasupra mea e un înger ce mă veghează în timpul cititului! E bolta
milostivă! Mă priveşte cu milă şi încep să-mi caut viitorul printre norii trecători ce-mi
deschid încet geana speranţei. Sunt ca o apă vie ce potoleşte setea de cunoaştere,
deoarece cartea mi-a deschis poarta către această lume.
Citind aceste poezii, o voce îmi tulbură gândurile, spunând: „vreau să fiu
scriitor‖. Acestea erau cuvintele repetate cu ochii pierduţi în zare. Acum găsesc
răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri ce se află în slovele nemuritoare. Deodată, am
simţit cum speranţa îmi umple sufletul ce devenise un mănunchi aiurit de idei. Ştiu că
doar scriitorii mă ajută să-mi liniştesc frământările şi să păşesc pe podium. Am aflat
multe de la scriitori. Ştiu că natura-i un glob de cristal… E afară şi-n suflet, mereu
fericită, zâmbeşte… O, ce n-aş da să fiu asemenea ei! Să pot să arăt lumii un zâmbet, să
pot să transmit o mângâiere, o scânteie de bucurie supremă!
Văzând puterea cuvântului, scris parcă cu o baghetă fermecată, am pătruns, uşor,
în lumea cărţilor. Am călătorit pe valul nopţii, pe zâmbetul dimineţii, am pășit în înălţimi,
plimbându-mă pe curcubeu. Am dansat cu
florile, am cântat cu stelele ce erau pictate cu
speranţă...
Pătrunderea sfioasă în slovele
mesajului suprem a fost magnifică, dar am
aflat că bucuria se poate realiza şi în prezenţa
oamenilor, aşa cum mi-am împărtășit-o în
lumea cărţilor cu personajele din poveşti.
Astfel, îmbracă inima cu straiele belşugului şi
ale bucuriei care nu e urmată niciodată de
suferinţă. Dar clopoţelul mă strigă
nerăbdător. Intru în sala de clasă, îmi iau
condeiul fermecat în mână şi încep să dau
naştere poveştilor. Îmi aşez sufletul pe o filă
îngălbenită şi înaintez în scris, încercând să
deslușesc un alt mesaj citit în lumea cărţilor.
Am reuşit! Acum pot spune că ştiu cu
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
23
adevărat ce este cuvântul şi cât este de preţios, de aceea profită de fiecare lectură şi n-o
lăsa să-ţi scape! Niciodată nu ştii ce se ascunde dincolo de copertă!
Poezia…este plânsul, căci viaţa este scurtă, iar condeiul este veşnic! Mereu te
farmecă acordându-i atenţie, iar astfel începem a ne exprima prin cuvinte vrăjite.
Ţinând condeiul fermecat în mână, sufletul meu sensibil vibrează şi îşi încântă
treptat cugetul cu esenţe armonioase care deschid în faţa ochilor, ca pe un liman de
frumuseţe, copilăria şi vremurile de-altădată.
Iar am devenit călători prin spaţii şi timpuri! Dar până ce o altă deznădejde îmi va
săgeta inima, rămân optimistă, dorind să las în urma mea o pulbere de lumină care să
strălucească şi să descreţească frumusețile multor generaţii.
Viaţa este lumina creaţiei!
LIDIA BALINT, VIII G
GÂNDURI DE COPIL
Ce trist că nu a mai rămas nimic din tot ce-a fost, iar tot ce este pare că sunt eu… .
Eu, trecerea timpului, eu…viața…și tu…moartea mea…
Acum, că trece ora și clipele se revarsă în șoapte, noaptea îmi pare ca un somnifer
ce poate adormi orice foșnet care a uitat să moară. Vocea stelelor parcă interpretează o
lucrare orchestrală, tristă și nesfârșită. Portativul ei se întinde pe veacuri întregi, și cheia
sol pare că nu știe unde s-a născut.
Se-aprind felinarele și mor triste spre dimineață, se aprinde soarele și moare trist
spre seară, și-n tot acest circuit ireversibil, copilăria nu moare niciodată, ea este și soare,
și lună, și felinar.
Răsare soarele dinspre munți și acoperă cerul cu nuanțe de albastru și lumea o
colorează în diferiți pigmenți, luați toți din strălucirea sa. Renasc greierii, se-aud
rândunelele, abia trezite din ninsoarea florilor de primăvară, care ajung până în suflet și îl
ung cu seva copacilor și cu nectarul furat al gingașelor albine, parcă nemuritoare.
Bate vântul, și el călduros, la o margine de sat micuț, unde un râu, încărcat de-
atâtea și de atâtea priviri nedumerite, care l-au admirat sute de ani, curge spre nicăieri. La
câțiva metri de albia râului, se află un pom măreț, o salcie în care am lăsat toate jocurile
și visele copilărești.
Privind spre cer, se vede o mantie albastră care se scufundă în spatele munților.
Cerul îmi amintește de primăverile senine în care florile, cu micile lor sclipiri, se ridicau
încetișor din iarbă și acopereau smaraldul câmpului. Câmpul, care va rămâne mereu
schimbător, mereu născător și mereu muritor, învăluia cu mii de culori serile în care
stăteam la depănat amintiri.
Acum zboară amintirile prin fiecare ninsoare, din fiecare iarnă.
A
T
E
L
I
E
R
INSTANTANEE
24
Iarna îmi trezește și ea multe amintiri. …țin minte că priveam cu licăr în ochi
steluțele argintii care mă răscoleau până în măduva oaselor! Așteptam să ies afară să le
simt și să mă bucur de ele împreună cu prietenii mei. Iarna va rămâne mereu anotimpul
pierdut în zăpadă și scufundat în povești și vise!
Vara, aveam alte peripeții, ne zgâriam în crengile cireșilor când mergeam și noi,
ca toate generațiile, la furat, ne udam hainele curate când intram în câte o apă și alergam
prin munți și prin văi.
Acum, e toamnă târzie… cu orice
frunză care pică îmi mai pierd un strop din
esența copilăriei.
Curând va veni iarna, va veni
Crăciunul și pe fiecare glob voi avea chipul
prietenilor mei pierduți în râul care și acum
curge.
Salcia veche a murit, dar jocurile și
poveștile copilăriei le păstrez într-un sertar
din inima mea.
Ninsoarea nu mai are acea sclipire, a
devenit banală fară prietenii mei. La casele
lor stau acum niște străini ce mi-au zis să-i
caut la altă adresă. I-am găsit într-un loc
fără adresă, tintuiți în pământ, cu privirea
spre cer.
Acum lumea toată îmi e străină și
nimeni nu îmi zice nimic; ei își mai șoptesc
pe la colțuri: ‖
– Lasă-l, are gânduri de copil!‖
DAN LAURENŢIU, VIII C
A
T
E
L
I
E
R
Nu-mi place adevărul să mi-l măsor cu cotul. Vreau steaua cum se vede şi râsul sincer, totul. Victor Hugo
INSTANTANEE
25
După dealuri – o
splendoare tristă și mult
prea lungă
După ce a cucerit Cannes-ul (și se
pregătește să atace Oscarul) mult
așteptatul film al lui Cristian
Mungiu, ‖După dealuri‖, a ajuns
să fie văzut și în țara de baștină.
Iar ‖gala‖ de la Cinema Patria a
rimat perfect cu țara de baștină.
Deși precedată, în aceeași seară de
joi, de alte două premiere în prezența lui Mungiu și a echipei (la Cinema Studio și Afi Palace
Cotroceni), gala de la Cinema Patria s-a situat, prin aglomerație excesivă, scandal pe locuri,
țipete, vânzoleală fără rost, în zona deloc glamouroasă a ciobănismului mioritic. Vizionarea
programată pentru ora 20.00 a început – fără explicații sau scuze - la 21 fără un sfert, dar cea
mai neplăcută surpriză a fost calitatea proiecției: luminozitatea, claritatea și, mai ales, sunetul
fiind de nivelul unui cămin cultural sătesc. Toate personajele din film vorbesc fermecător și
autentic în dulșili grai moldoviniesc, dar care, grație sonorului absolut odios, pare un dialect
chinezesc foarte greu de elucidat. Oricum, chiar și mut, în România filmul este accesibil oricui,
pentru că drama de la Tanacu a fost otevizată masiv, iar povestea Irinei Cornici a devenit la fel
de notorie ca a Elodiei. În alcătuirea scenariului premiat la Cannes, Cristian Mungiu a avut la
îndemână, în afară de presa vremii, și cele două cărți ale Tatianei Niculescu Bran, ‖Spovedanie
la Tanacu‖ și ‖Cartea judecătorilor‖. Dar,
dincolo de faptele reale, regizorul scenarist
și-a luat libertatea de a mai încărca
broderia, inventând exact acele note de
‖exotism‖ pe care Occidentul le caută în
filmele din Estul sălbatic. Curiozitatea
lubrică a cinefilului dedat la rele este
oarecum satisfăcută de inedita viziune
mungiană conform căreia între cele două
fete, Alina (Cristina Flutur) și Voichița
(Cosmina Stratan) ar exista o relație
lesbiană. Faptul că Voichița s-a călugărit și
nu mai poate răspunde iubirii disperate a
Alinei poate fi factorul declanșator al
INSTANTANEE
26
crizelor acesteia din urmă.
Asupra naturii crizelor,
Mungiu nu se pronunță, ne
lasă doar cu o dilemă: fata
a murit în urma supliciului
la care a fost supusă în
mănăstirea de ‖dincolo de
dealuri‖ sau din cauza
celor cinci fiole de
adrenalină pe care i le-a
injectat doctorița de pe
salvare? Departe de a
dezvălui ceva din
misterele dramei de la
Tanacu, filmul lui Cristian
Mungiu propune un
personaj principal surprinzător: atmosfera. Cu o admirabilă tehnică a picturalității imaginii,
deprinsă de la marii regizori ruși, Mungiu transmite – evident, cu ajutorul
excepționalului operator Oleg Mutu – o stare copleșitoare de sfârșit de lume, dominată de
singurătate, neputință, disperare, resemnare și frig. Aproape fiecare secvență a filmului poate fi
decupată și înrămată ca tablou de o stranie și copleșitoare frumusețe. Chiar dacă toți actorii din
distribuție, în frunte cu
cele două protagoniste
premiate pentru
interpretare la Cannes, își
joacă rolurile impecabil,
ceea ce îți rămâne la
sfârșit este măreția
terifiantă, implacabilă, a
unei dimineți încremenite
sub gheață. Sigur, filmul
este mult prea lung, scene
fără importanță (drumul
cu autobuzul sau doctorul
care scrie o rețetă) puteau
să lipsească dar, până la
urmă, Mungiu și-a atins
ținta: publicul nu poate ieși indiferent de la acest film. Unii se întreabă dacă nu cumva Cristian
Mungiu va fi excomunicat pentru că a lezat biserica. O asemenea întrebare poate să pună doar
cineva care crede că Dumnezeu este un moșneag ofticos și răzbunător.
( Gabriela Hurezean, Material preluat din Cronica română, sâmbătă 27 octombrie, )
Pasionată de film, Georgiana Popovici X G
INSTANTANEE
27
Houdini, ultimul magician
Aceasta este una din cărțile care m-a atras de la
prima vedere. Când am descoperit-o, titlul ei m-a făcut
foarte curios. Am fost convins că în spatele lui se află o
poveste incitantă, dornică să fie descoperită.
Houdini, ultimul magician, de Greg Cox este
un roman scris după film, fapt ce îl face și mai
interesant. Cartea aparține editurii Lider, conținând un
număr total de 370 de pagini pline de acțiune.
În cadrul turneului său din Marea Britanie din
1926, maestrul evadărilor Harry Houdini se
îndrăgostește de o clarvăzătoare scoțiană. Aceasta,
ajutată de fiica ei, încearcă să-l ghideze pe Houdini în
timpul unui număr magic extrem de periculos, căruia i
s-a făcut o publicitate imensă. Clarvăzătoarea, Mary
McGregor, împreună cu fiica sa Benji, fac tot posibilul
să încerce să comunice cu mama lui Houdini, care a
murit fără să își vadă fiul, dar acest lucru este un eșec
total, cele două recurgând în cele din urmă la
înșelătorie.
Din nefericire însă, numărul de spiritism nu
evoluează așa cum se aștepta toată lumea.....
Finalul cărții îl constituie însă o surpriză terifiantă, care ține cititorul în suspans până la
ultima propoziție.
Este un roman bine scris, ce îmbină trucuriile extreme ale magicianului, momentele care
par a sfida moartea, cu o tristă poveste de dragoste dintre Harry Houdini și Mary McGregor.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, au fost scenele în care Houdini scapă din faimoasa
„Cutie Chinezească‖, lucru care te făcea să îți ții respirația împreună cu publicul care privea
scena „în direct‖, și care credea că acesta va fi ultimul truc al magicianului...
De mult nu mi-a mai fost dat să citesc o carte atât de atrăgătoare, unde până și titlul, și
coperta te făceau să nu o mai lași din mână.
Da, o carte remarcabilă pe care o recomand oricărei persoane să o citească, fiind plăcută,
cu o acțiune complexă, plină de surprize, făcându-te să te întrebi „Ce se va întâmpla în
contiunuare?‖
Dacă v-am făcut curioși, cartea se găsește la biblioteca orașului, într-un raft prăfuit,
așteptând ca cineva să o citească.
TIMOTEI LALA, X G
INSTANTANEE
28
Brunetta and Phillis, de Thomas Stothard
Thomas Stothard ,
pictor britanic(1755-
1834), “Brunetta and
Phillis”, lemn, ulei, sf.
sec. XVIII – înc. sec.
XIX.
Așadar, ce se
petrece aici?…
Tabloul ne
povestește istoria a două
tinere rivale, care toată
viața s-au luptat ca să-și
adjudece titlul de cea
mai frumoasă femeie.
Povestea (reală de
altfel), ce arată până unde ne pot duce ambiția și orgoliul exagerat, a fost relatată pentru prima
oară de săptămânalul britanic ‖The Spectator‖, nr.80, în 1711.
Pe scurt: De cum au ajuns la majorat, cele două dudui au demarat o campanie agresivă de
seducere a gentelmanilor bogați și necăsătoriți din Londra, folosind rochiile luxoase, coafurile
amețitoare și metodele de flirt cu mesaje subliminale pe post de artilerie grea. Acțiunea a fost un
real succes așa că, după ce morții și răniții au fost duși în culise, spectacolul a continuat, ambele
concurente măritându-se strategic cu doi bogați proprietari de plantații din Indiile de Vest, mai
exact, din Barbados.
La interval de o lună, împachetându-și optimiste voalurile și trusourile către destinația
―Fericire maximă‖ , fiecare dintre ele visa în taină, cum va fi unica și inegalabila regină
barbadosiană a frumuseții pe o rază de N kilometri. În scurt timp, ajungând la destinație, au
constatat cu stupoare, că Barbadosul e mult mai mic decât credeau ele și că – ghinion îngrozitor-
vor fi vecine! …. Așadar, lupta abia începea!… Cu fiecare bal provincial, la care proaspetele
căsătorite își etalau toaletele și podoabele, gelozia și ura reciprocă creșteau, otrăvindu-le
existența, altfel lipsită de griji majore. Fiecare dintre ele se străduia din răsputeri s-o eclipseze pe
cealaltă. Într-o bună zi, cu un vas negustoresc din Londra a venit un sul de brocart pentru rochii,
mult mai fin și mai elegant decât tot ce se vânduse vreodată prin acele părți. Phllis, care a reușit
prima să pună mâna pe stofa prețioasă , jubila.
INSTANTANEE
29
Brunetta, turbată de furie și nopți
nedormite, nu s-a lăsat până când în mâinile ei nu a
ajuns un rest de material, obținut probabil, cu șpăgi
consistente și intervenții în miez de noapte la
croitoreasa lui Phillis.
A doua zi, ingenioasa și perfida Brunetta a apărut la
bal într-o mantie neagră, simplă și elegantă, însoțită
de o frumoasă sclavă negresă, care pășea în urma ei,
purtând o fustă din același brocart ca și rochia lui
Phillis.
Criza de orgoliu a fost atât de puternică,
încât biata Phillis a leșinat pe loc. Adusă în simțiri, ea
a fugit de la bal pe ușa din spate și cu primul vapor a
părăsit pentru totdeauna Indiile de Vest, întorcându-se
acasă.
Cum lacrimile de crocodil ale ―fashion victim‖-elor
mă lăsă rece, indiferent de epoca în care sunt
vărsate, eu zic că finalul poveștii este chiar unul
fericit – conflictul s-a rezolvat relativ pașnic, fără
strihnină sau Verde de Paris în chiftele, cum se mai
obișnuia în acele vremuri, (sau cu o bătaie în parcare
la Mall, meșe smulse și tocuri cui în metatarsiene,
cum s-ar rezolva în vremurile noastre), iar Brunetta și
cu Phillis…. au rămas pentru totdeauna în istorie, așa cum și-au și dorit, de altfel!
CRISTINA MUGUR, X ȘTIINȚE
Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci și ceva de centimetri. Dar
raza orgoliului lui e de câțiva kilometri. Și uite așa ne călcăm pe orgoliu
și nu mai avem loc unul de altul…” Oana Pellea, “Jurnal 2003-2009”
INSTANTANEE
30
Originea vampirilor, românească sau nu?
De-a lungul timpului, vampirul a
fost asociat cu România, în special cu
Transilvania, cu Vlad Ţepeş. Dar este oare
acest lucru corect? Noi ne asumăm
existenţa şi autenticitatea acestuia, creând
un adevărat cult al vampirului care s-a
transformat într-un brand puternic
promovat peste hotare. Chiar şi personajul
lui Bram Stoker a fost interpretat de un
actor originar din Lugoj, Bella Lugosi, un
star în ascensiune care s-a consacrat jucând
rolul lui Dracula. Această idee a
vampirului s-a născut datorită nevoii
oamenilor de paranormal, de mistic, care
s-a transformat într-un fenomen
internaţional, luând proporţii tot mai mari
cu trecerea timpului.
În secolul XIX imaginea de vampir
a fost asociată cu Vlad Dracul, domnitor al
Ţării Româneşti din secolul al XV-lea.
Numele lui a fost interpretat greşit de
oameni, acesta făcând parte dintr-un ordin
cavaleresc numit Ordinul Dragonului ce avea ca scop principal ocotirea creştinilor. „El afirmă că
e descendentul unei caste de războinici, unei rase de viteji ce n-ar pregeta să îngraşe pământul cu
sângele lor sau cu sângele duşmanilor.‖1
Datorită faptului că oamenii nu înţelegeau conceptul de dragon, au asociat acest nume cu
ceea ce ştiau ei şi anume dracul. Tradiţia a fost continuată de fiul acestuia, Vlad Ţepeş, faimosul
domnitor al Ţării Româneşti însetat de sânge şi care trăgea în ţeapă nelegiuiţii.
„În paginile ce-i sunt consacrate de către istoricii noştri de renume, constatăm că domnia
lui Vlad nu e studiată exhaustiv. C. Giurescu face excepţie, încercând să justifice pe larg, prin
raţiune de stat, cruzimile domnitorului. A. D. Xenopol şi N. Iorga nu fac acest tip de judecată şi,
în ciuda spaţiului restrâns acordat lui Vlad Ţepeş în cărţile lor, ne par mult mai obiectivi. E de
amintit aici savuroasa şi pătrunzătoarea analiză a lui B. P. Hașdeu la o gravură ce reproduce
chipul lui Vlad Ţepeş. Aplicând metodele fiziognomoniei şi frenologiei, Hașdeu ajunge la
concluzia că, în ceea ce priveşte cruzimea, „domnitorul avea conştiinţa faptelor sale,
încruntându-se în sânge nu din instinctul brut al fiarelor, ci cu precugetare şi sistemă (s.n)‖.
Cât priveşte porecla Dracula, cu semnificaşia ei vampirică, puţini cunoşteau în România
de la începutul secolului XX originea ei literară sau cinematografică, şi încă mai puţini erau aceia
1 Rodica Iulian, Dracula sau triumful modern al vampirului, Bucureşti, Editura Compania,
2004, p.102.
INSTANTANEE
31
care le puneau în legătură cu Vlad Ţepeş, în ciuda faptului că tatăl acestuia, şi el domnitor valah,
se numea Vlad II Dracul, tată şi fiu aparţinând familiei Drăculeştilor.‖2
„În ultimii ani ai dictaturii comuniste din România, mass-media occidentală a împrumutat
porecla Dracula pentru a-l desemna pe Ceauşescu. Ţara lui Dracula, Bucureşti, capitala lui
Dracula etc. erau titlurile unor reportaje semnate de jurnalişti ce se hotărâseră în sfârşit să nu mai
ascundă opiniei publice internaţionale distrugerea programată şi împlinită a României. Ideea de
a-l asimila pe Ceauşescu lui Dracula s-a născut probabil din scurtcircuitarea mârşăviilor şi
crimelor dictatorului cu cele ale Vampirului Carpaţilor, acesta din urmă arhicunoscut în
Occident graţie filmelor. Dacă, ulterior, presa românească a preluat „omologarea‖, dacă în
vorbirea curentă se utilizeză uneori porecla pentru a-l desemna pe dictator, faptul se explică pur
şi simplu printr-un împrumut ce nu a întârziat să-i intereseze pe directorii agenţiilor de turism din
România şi de aiurea. Aceştia propun un itinerar „pe urmele lui Dracula‖, referindu-se de astă
dată la Vlad Ţepeş. Itinerarul ar fi jalonat de vestigii reale sau inventate evocânu-l pe domnitor.
Impostura „a prins‖ într-o asemenea măsură, încât acum câţiva ani, intenţionând să facă un film
despre Dracula, celebrul producător şi regizor american Francis Ford Coppola a întreprins o
călătorie în România pentru „a se impregna‖, după propria-i declaraţie, de atmosfera vampirică a
ţării şi a o parcurge pe urmele lui Vlad Ţepeş!‖3
Deşi tindem să credem că noi suntem „inventatorii‖ acestui personaj atât de controversat,
vampirul, faptele istorice spun altceva. Primele atestări referitoare la vampiri se regăsesc la
asirieni şi la babilonienii din Mesopotamia. Mesopotamienii se temeau de Lamastu, o zeiţă
demonică care vâna oamenii sau chiar copiii şi fetuşii din pântecele femeilor. Acest gen de
creaturi apar şi în mitologia Asiei. În folclorul indian sunt descrise mai multe personaje
înfricoşătoare, printre care şi Rakshaa, o creatură care îşi poate schimba forma şi care mânca
copii. O altă interpretare o regăsim şi în folclorul chinez, unde cadavrele puteau să se ridice şi să
mearga din nou. Unele triburi nomade au răspândit diferite mituri despre vampiri în întreaga
lume.
Datorită faptului că aceste povestiri călătoreau şi erau spuse de diferite peroane în diferite
moduri, s-au creat noi mituri despre vampiri. Legendele despre şi cu vampiri s-au dezvoltat
foarte bine în ultimii o mie de ani, mai ales în partea de Est a Europei.
De-a lungul timpului au fost semnalate mai multe cazuri de comportamente „vampirice‖.
Un caz special ar fi cel al Elisabetei Bathory, o nobilă din Transilvania care a trăit în secolul al
XVII-lea, al XVIII-lea. Aceasta, se spune, era îngrozită de faptul că îmbătrânea şi dorea să
găsească un leac. Aparent, ea a fost sfătuită să se scălda în sânge de fecioară, păstrându-şi astfel
tinereţea. Datorită acestui fapt, ea a ucis sute de fecioare, satisfăcându-şi setea de sânge. Faptele
i-au fost descoperite şi pedepsite, fiind închisă într-un turn pentru tot restul vieţii. Există o altă
versiune a acestei poveşti: „...o întâmplare care a avut un mare răsunet în Imperiul Habsburgic la
trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, având-o în centru pe Erzebeth Bathorz,
supranumită contesa sângeroasă, adevărat vampir uman, ce pretindea că întinereşte şi se
revitalizează ungându-se cu sângele unor femei tinere pe care le tortura şi le ucidea în castelul
său din Csejthe, comitatul Nzitra, în nord-vestul Ungariei. Se povesteşte că, într-o zi din anul
1586 sau 1587, un tânăr palid, îmbrăcat în negru, a sosit la castelul său; avea ochii negri, părul
negru şi canini lungi, astfel încât s-a crezut că era vorba de un vampir; el ar fi vampirizat-o pe
2 Ibidem, p 90.
3 Ibidem, p. 90.
INSTANTANEE
32
contesă, un mod de a explica comportamentul monstruos al doamnei‖4. Aici, istoria se împleteşte
cu legenda, dar ne putem imagina că rezultatele percheziţionării castelului, efectuate de contele
Thurzo, însoţit de preotul paroh din Csejthe, la 29 decembrie 1610, au fost cunoscute de toţi şi au
fost comentate până şi în colibele acoperite cu paie!‖5 Cum putem observa, ea a fost catalogată
ca „vampir‖ datorită asocierii ei cu sângele. Deşi acest lucru nu a fost demonstrat niciodată,
gândirea populară o percepe astfel.
„Contaminarea vampirică legendară avea
loc prin sânge. Transmiterea morbului
vehiculat de sânge începea prin poarta de
intrare a pielii-înţepătură sau muşcătură.
Dezvoltarea scenariului vampiric, pe care
am evocat-o deja, corespunde perfect
modelului epidemiologic al maladiilor
transmisibile. Purtătorul de viruşi sau de
microbi va contamina un alt individ ori
mai mulţi care, la rândul lor etc. Progresia
geometrică a bolii ar putea fi reprezentată
ca un arbore genealogic al mizeriei
umane, ale cărui ultime ramuri continuă să
se desfacă, sub legea generală a
multiplicării. E blestemul unei Geneze
care a mizat exclusiv pe responsabilitatea
omului în liberul său arbitru, pe voinţa şi
capacitatea lui de a discerne prezenţa a doi
germeni, opuşi, în Oul primordial...
Mentalitatea populară le atribuie
Vampirilor puterea de a lua, printre altele,
înfăţişarea unui purice, a unui păduche, a
unui şobolan, vectori cunoscuţi ai
epidemiilor ( tifos, ciumă etc.). În chip
empiric, oamenii din popor au „decodat‖
modul de funcţionare al Vampirilor cu
mult înainte ca savanţii să descopere
etiologia şi epidemiologia bolilor
contagioase. Reluând acest model,
numeroase ficţiuni literare şi
cinematografice au tratat, cu mai mult sau
mai puţin succes, diseminarea Răului.
Prof. GEORGIANA PAICA
4 Claude Lecouteux, Vampiri şi vampirism. Autopsia unui mit, traducere din limba franceză de
Mihai Popescu, Editura Saeculum I.O. , Bucureşti, 2002, p. 114. 5 Ibidem, p.115.
INSTANTANEE
33
SĂRBĂTOARE CU MĂŞTI
Halloween-ul este o
sărbătoare de origine celtică.
Numele de halloween vine
de la expresia all hallows’
even, din limba engleză,
ceea ce reprezintă numele
unei sărbători creştine
numită a tuturor sfinţilor,
ajunul zilei tuturor sfinţilor.
Denumirea a fost
prescurtată în ―Hallowe’en‖
şi apoi în Halloween.
Ceea ce este
specific sărbătorii, ceea ce
Halloween şi cu ceea ce
asociem noi tot timpul cu această sărbătoare este dovleacul cioplit în diverse forme, dar în
special în personaje înfricoşătoare.
Altceva ce este specific acestei sărbători şi ca un obicei, dar care la noi nu a fost preluat
încă, este faptul că în această noapte copiii se costumează în cele mai ciudate şi înfricoşătoare
costume, în vrăjitori, mumii, schelete, stafii sau
alte personaje sinistre şi colindă pe la case
punând întrebarea ―Trick or treat?‖, ceea ce s-ar
traduce ―Păcăleală sau dulciuri?‖. Această frază
se interpretează ca o ameninţare, că dacă nu vor
primi dulciuri, atunci persoanei căreia i s-a
colindat i se va face o farsă.
În multe ţări, în seara zilei de Halloween,
şi câteodată şi în seara premergătoare acesteia, se
organizează diverse parade şi carnavaluri prin
care este serbat Halloween-ul.
Legenda spune că pentru a se evita
eventuale pericole şi pentru a nu fi posedaţi de spirite, oamenii nu îşi încălzeau casele pentru a nu
le face vulnerabile. De asemenea, legenda spune că, dacă acestea erau reci, spiritele fugeau.
Totodată, se deghizau în monştri, ieşind pe străzi şi făcând mult zgomot pentru a le speria.
Treptat, aceste ritualuri au devenit populare şi în Roma antică.
Redacţia
INSTANTANEE
34
CU APARATUL FOTO PRIN
Centrul istoric
Turnul Sfatului
Muzeul Astra
Stațiunea Păltiniș