Download - Licenta Buna Corina
UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE, SOCIOLOGIEŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA: SOCIOLOGIE
PSIHOLOGIA COPILULUI CU PĂRINȚI PLECAȚI ÎN ALTĂ ȚARĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:(Lect. univ. dr. Dan Rosca)
ABSOLVENT:(Lazăr I. Corina)
BUCUREŞTI2012
CUPRINS
INTTRODUCERE
I..CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE..............................................................................................................................................
II.CAPITOLUL 2
RELAŢIA PĂRINTE COPIL ÎN CONTEXTUL SEPARĂRII PĂRINŢILOR.........................................................
2.1 Relaţia părinte – copil și bunăstarea psihologică a copilului..............................................................................
2.1.1 Dinamica relaţiei părinte copil: atribuiri, atașament și
comunicare...............................................................
2.1.2 Relaţia părinte – copil, bunăstarea copilului și situaţia financiară a familiei................................................
2.2 Copiii în contextul separării părinţilor și de părinţi.............................................................................................
2.2.1 Efectele divorţului asupra copiilor.................................................................................................................
2.2.2 Copii în familii transnaţional..........................................................................................................................
2.3. Mediul familial și îngrijirea alternativă..............................................................................................................
2.3.1. Sănătatea sși bunăstarea copilului.................................................................................................................
2.3.2. Educație.........................................................................................................................................................
2.3.3 Protectia si ocrotirea drepturilor copilului în mediul familial.......................................................................
2.3.4. Rolul familiei în educatia copilului...............................................................................................................
2.3.5 Dezvoltarea și educarea copilului în familie..................................................................................................
2.4 Îmbunatatirea relatiei parinte-copil......................................................................................................................
III CAPITOLUL 3.
ROLUL FAMILIEI ÎN VIAŢA COPILULUI. DIVORŢUL ȘI MIGRAŢIA CA PROCESE CE POT
AFECTA RELAŢIA PĂRINTE COPIL……………………………………………………………………………
3.1 Perspective teoretice asupra divorţului………………………………………………………………………...
3.2 Teorii despre migraţie…………………………………………………………………………………………
3.3 Teorii despre efectele divorţului asupra copiilor………………………………………………………………
3.4 Relaţia părinte – copil în contextul migraţiei………………………………………………………………….
IV CAPITOLUL 4.
CALITATEA RELAŢIEI PĂRINTE – COPIL ȘI MODIFICAREA STRUCTURII FAMILIEI………………….
4.1 Efectul separării de părinţi asupra stimei de sine………………………………………………………….......
4.1.1 Premise teoretice…………………………………………………………………………………………..
4.1.2 Metoda și eșantion…………………………………………………………………………………………
4.1.3 Rezultate, discuţie și direcţii viitoare de cercetare………………………………………………………...
4.2 Relaţia părinte copil și adaptarea copilului: o abordare cantitativă……………………………………………
4.2.1 Teorii și cercetări anterioare……………………………………………………………………………….
4.2.2 Metodologie……………………………………………………………………………………………….
4.2.3 Rezultatele cercetării………………………………………………………………………………………
4.2.4 Discuţie: rezultatele în contextul altor cercetări…………………………………………………………...
4.3 Consideraţii finale……………………………………………………………………………………………..
V CAPITOLUL V.
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………
ANEXE……………………………………………………………………………………………………………..
INTRODUCERE
„Cine îl vede pe copil cum crește?Nimeni!
Numai cei ce vin din altă parte spun:„Vai,ce a crescut!”
Dar nici mama,nici tata un l-au văzut cum crește…”Antoine de Saint-Exupery
Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au
determinat pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine
familia. Desigur, cîştigurile obţinute sînt importante atît pentru familie cît şi pentru economia
românească, însă această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi
destrămarea familială şi „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecinţe
psihologice grave în timp pentru aceştia.
Trecutul ne arată că şi în perioada comunistă foarte mulţi părinţi au fost nevoiţi să
lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija bunicilor. Aceştia din urmă au avut
dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după revoluţie au un
rol şi mai mare, pentru că foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în
străinătate, dintre care majoritatea au şi unul sau mai mulţi copii.
Fenomenul migraţiei a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci
şi în straturile societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoţional prieteni,
familii şi comunităţi.
Efectele negative ale emigrării se observă şi asupra familiilor care, de multe ori,
se destramă, se micşorează rata natalităţii, se încurajează viaţa libertină reducând numărul
căsătoriilor şi creşterea vârstei de întemeiere a familiilor.
Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să
ducă la modificări de roluri şi funcţii în familie: unul dintre membrii familiei rămaşi în ţară
preia funcţia de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat
este adesea resimţit negativ.
Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,
educaţionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin
afectiv, supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă
mai lungă de timp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară, în măsura
în care funcţiile îndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva. Este, însă, posibil ca
efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată fi diminuate de efectele
pozitive ale plecării cum ar fi: creşterea nivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru
copil de a călători în afara ţării şi contactul cu o altă cultură.
Emigraţia românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut
prevedea autorităţile De-abia acum autorităţile au început monitorizarea fenomenului. Primele
victime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoţională îi expune la riscuri mari. Doi
din trei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora.
Copiii respectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi dizarmonice şi, în
consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o generaţie de adulţi cu probleme
de integrare socială. (Huditeanu, A., 2001, p. 112)
REZUMAT
Scopul în sine al acestei lucrări este de a determina influența migrației familiei
(unul sau ambii părinți) asupra copiilor rămași in țară.
Pentru a înțelege această lucrare trebuia făcută o introducere în psihologia
copilului și definită familia ca și concept, relația dintre copii și părinți și care este rolul
familiei în formarea copilului ca și adult.
Pentru a atinge totuși scopul lucrării s-au aplicat o serie de intrebări sub forma de
chestionar atât unor grupuri de copii cu vârste cuprinse între 6-18 ani, locuitori a-i orașului
Câmpia Turzii, cât și unor grupuri de părinți plecați din țară în Spania la muncă lăsându-și
copii acasă.
În urma acestei metodologii s-a descoperit că sunt destule familii destramate din
cauza migrație dar făcând o comparație cu alte zone, nu este un oraș atât de afectat de acest
proces.
CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE
”Petrecem primele 12 luni cu copii nostri
pentru a-i invăța să meargă și să vorbească,
iar următoarele 12 luni spunându-le să stea jos
și să tacă”
Phillys Diller
Studiul dezvoltării umane
Studiul dezvoltării umane încearcă să răspundă la întrebarea de ce oamenii se schimbă
în timp şi de ce ei rămân aceiaşi. Studiul dezvoltării umane, în general şi al dezvoltării
copilului, în particular surprinde particularităţile de vârstă şi individuale, felul cum apar şi se
manifestă diversele procese şi însuşiri psihice. Dezvoltarea proceselor cognitive, afective,
voliţionale, a însuşirilor personalităţii se realizează în cadrul unei relaţionări specifice în care
putem surprinde, pe de o parte, particularităţile de vârstă, iar pe de altă parte, particularităţile
individuale.
Psihologia copilului studiază legile de dezvoltare a psihicului copilului, încercând să
stabilească în ce măsură acest proces este continuu sau în etape, în ce măsură influenţează
ereditatea şi în ce măsură influenţează socialul, ca mediu specific omului.
Mult timp s-a crezut că dezvoltarea copilului este un proces continuu, liniar, iar
adolescenţa, de exemplu, nu este un stadiu de dezvoltare, copilul fiind considerat un adult mai
mic. Noţiunea de "stadiu de dezvoltare" apare mai târziu şi defineşte totalitatea trăsăturilor
specifice unei anumite etape de viaţă comune pentru copiii de aceiaşi vârstă.
Legat de această abordare apare termenul de dezvoltare stadială (stadialitate).
În dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai multe etape/stadii. Chiar dacă
aceste etape nu sunt identice ca limită de vârstă în toate abordările, diferenţele sunt
nesemnificative.
Şcoala românească de psihologie consideră că dezvoltarea psihică a copilului cuprinde
următoarele perioade:
o 0 –1 an - sugarul
o 1 – 3 ani - copilul mic (prima copilărie)
o 3 – 6 ani - preşcolaritatea
o 6 – 11 ani - şcolarul mic
o 11 – 14 ani - pubertate
o 14 – 18 ani - adolescenţă
Pentru a studia mai uşor dezvoltarea copilului trebuie să avem în vedere trei domenii
principale. Această divizare este foarte utilă pentru studiu, dar trebuie să ştim că foarte puţini
din factorii acestor domenii aparţin numai unuia, în general ei interacţionându-se.
1. Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea corporală (înălţime, greutate, muşchi,
glande, creier, organe de simţ), abilităţile motorii (de la învăţarea mersului până la învăţarea
scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind nutriţia şi sănătatea.
2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul cunoaşterii sau
a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem percepţia, imaginaţia, gândirea,
memoria, învăţarea şi limbajul.
3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalităţii şi dezvoltării sociale ca părţi ale
unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii
asupra individului.
Factorii care determină dezvoltarea psihică a copilului
Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex. La sfârşitul acestui
proces trebuie să găsim omul matur, "înarmat" cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea
din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecinţă a
influenţei factorilor externi (mediul social, educaţie etc) asupra particularităţilor individuale
ale copilului. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind
decisivă. Ereditatea, mediul social şi educaţia sunt consideraţi factori importanţi în devenirea
umană.
Ereditatea
Reprezintă zestrea nativă, un specific biologic ce garantează o anumită formă
diferenţiată de adaptare şi de reacţie. Avem în vedere trăsăturile cunoscute sub numele de
"predispoziţii native", rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul generaţiilor.
Privite în acest fel aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al dezvoltării, condiţie fără de
care acest proces n-ar putea fi parcurs.
Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii
univitelini) nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază
ideea că ereditatea condiţionează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluţia
omului.
Mediul social
Termenul de ”mediu” exprimă totalitatea cerinţelor sociale şi a relaţiilor în care
trăieşte şi acţionează copilul. Factorii care ţin de mediul social se grupează în două categorii:
"mediul imediat" - familie, rude, şcoală, educatori - micro-sistem
"mediul social" în general - societatea cu particularităţile social-istorice - macro-sistem
Micro-sistemul şi macro-sistemul nu sunt identice, deşi ele se interacţionează în multe
puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Aşa se explică de ce la copiii care trăiesc
în aceiaşi societate există atâtea diferenţe de dezvoltare.
Educația
Educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces
permanent şi continuu nu se referă doar la educaţia intelectuală (informativă şi formativă) care
se realizează în instituţii de învăţământ, ci la toate influenţele care modelează copilul în
vederea creării unei personalităţi cât mai armonios structurate. Educaţia trebuie să asigure
adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii, bazându-se pe potenţialul individual.
CAPITOLUL 2. RELAŢIA PĂRINTE COPIL ÎN CONTEXTUL SEPARĂRII PĂRINŢILOR
"A determina un copil să aibă încredere în
el reprezintă prima mare provocare a
părinților și a educatorilor" (Duclos, G.)
În societatea actuală și cu atât mai mult în cea de mâine, succesul se bazează pe
încrederea în sine, autonomie și ușurința de a crea relații. Adevărata măsură a stării unei
națiuni este considerată aceea care urmărește cât de bine servește copiilor ei, asigurându-le
starea de bine care le dă sensul de a fi iubiți, valorizați și cu adevărat incluși în familia și
societatea în care s-au născut. Stăpânirea emoțiilor și deprinderile de relaționare sunt
considerate vitale în secolul schimbării. În aceste condiții, părinții au nevoie să învețe să aibă
încredere în ei înșiși și în copiii lor.
Psihologia copilului s-a schimbat. Creșterea numărului de copii cu profile atipice de
dezvoltare confirmă din ce în ce mai mult faptul că astăzi ei au nevoie de un alt mod de
relaționare, de alte stimulări.
Studii recente susțin că dezvoltarea sănătoasă a copilului, echilibrul său mintal și
emoțional depind de eficiența relațiilor timpurii. Dată fiind importanța relațiilor în copilăria
timpurie, perioadă extrem de bogată în transformări cu impact durabil de-a lungul vieții
adultului, acestea trebuie să reprezinte o prioritate absolută pentru orice societate, pentru
părinți și pentru sistemele de formare profesională ale celor care sunt responsabili de educație.
Procesul structurării şi devenirii psihosociale a sistemului personalităţii se
subordonează şi este determinat de reţeaua relaiilor individului cu ceilalti oameni si cu
institutiile sociale. Procesul formarii personalitatii include în mod organic si construirea unor
mecanisme interne de constientizare, evaluare si ierarhizare a semnificatiilor diferitelor
categorii de relatii.
În cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii
definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii
de asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie,
relatii de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor
culturale), etc.
Relatia primordiala în care fiinta umana este integrata prin însusi procesul genezei sale
este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lânga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o
dimensiune functionala ce consta în satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale
copilului. De asemenea, importanta în dezvoltarea generala a personalitatii copilului este
si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel, " în functie de felul în care mama si
tatal îsi înteleg si îsi joaca rolul în primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a
acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, întârziata, frânata, fiind desfasurata în
maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor
periclita mai târziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea normala în viata sociala si
profesionala ”
Parintii reprezinta primii mentori reali în viata copilului, ei furnizându-i primele repere
de orientare în lume, primele informatii si învataturi despre lucrurile si fenomenele din natura
si din societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduita.
Având în vedere ca parintele este principalul manager al relatiei filiale, el trebuie sa
asigure evolutia acestor relatii atât în continut, cât si în forma, modificându-si expectatiile,
cerintele si comportamentele în concordanta cu dezvoltarea fizica si psihica a copilului. În
îndeplinirea functiilor lor, parintii trebuie sa tina seama de o serie de principii ale "parintelui
model”:
1. Sa dai copilului un sentiment de securitate;
2. Sa dai copilului sentimentul ca este dorit si iubit;
3. Sa eviti amenintarile, pedepsele fizice exagerate;
4. Sa-l înveti pe copil cu independenta si sa-l determini sa-si asume responsabilitati;
5. Sa ramâi calm si sa nu te socheze manifestarile instinctuale ale copilului;
6. Sa fii tolerant si sa eviti conflictele;
7. Sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior;
8. Sa nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9. Sa respecti sentimentele copilului;
10. Sa raspunzi cu franchete la întrebarile copilului;
11. Sa te intereseze activitatile copilului, chiar daca nu consideri ca e ceva util;
12. Sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal;
13. Sa-i favorizezi cresterea, progresul, fara sa hiperprotejezi.
Cresterea si educarea copiilor, precum si ceea ce înseamna "bun" pentru copil se afla
într-o dinamica continua de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin
întelegerea procesului de dezvoltare a copilului, cât si urmare a îmbunatatirii conditiilor de
viata în societate, în sarcina parintilor se pot stabili anumite functii deosebit de importante si
totodata decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric.
Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele functii de baza ale parintilor, strâns legate
una de cealalta:
1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist
Modul în care este perceput copilul are urmari asupra atitudinii si comportamentului
fata de el. Cu cât parintii sunt capabili sa perceapa mai realist si mai diferentiat, cu atât este
mai mare sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si potentialului sau. O
percepere relativ realista este dependenta de activitatile observabile ale copilului si de nevoile
acestuia aparute la diferite nivele ale dezvoltarii sale. Cu greu se poate obtine o percepere
reala a copilului în fiecare moment. Abilitatea parintilor de a-l percepe realist variaza în
functie de starea si felul în care atitudinile si comportamentul copilului îi afecteaza. De cele
mai multe ori, asteptarile parintilor cu privire la proprii copii îi împiedica sa vada calitatile
reale pe care acestia le poseda. În acest sens, de un real interes este modul în care este
perceput copilul - percepere pozitiva sau negativa - deoarece parintii relationeaza cu copilul
în modul în care îl percep. În acest demers, copilul va introiecta perceptia parintilor asupra lui
si pe masura ce timpul trece, se va percepe pe sine "bun", "destept", "binecuvântat" sau "rau",
"prost" ori "blamat", asa cum îl percep parintii.
2). Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile
copilului si nu invers
În primul si în primul rând parintii, adultii sunt cei care trebuie sa satisfaca nevoile
emotionale, nevoile de liniste, îngrijire si apropiere ale copilului. Parintii se manifesta realist
în legatura cu satisfacerea nevoilor copilului atunci când, prin comportamentul lor, îi transmit
copilului ca este normal ca ei sa-i satisfaca nevoile de baza. Exista însa situatii în care
propriile nevoi ale parintilor sunt antrenate în relatiile parinti-copii, situatii ce duc la cereri
nerealiste si la o lipsa de recunoastere si respect fata de nevoile copilului. Aceasta face ca
parintii sa se raporteze la copil de parca el ar fi mult mai mare.
3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului
Asteptarile realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol decisiv în dezvoltarea
copilului, deoarece aceste asteptari pot stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori,
ele pot fi prea mari sau prea mici si, în consecinta, pot conduce la sentimente de insatisfactie
sau lipsa de stimulare. O asteptare relativ realista este în concordanta cu vârsta copilului, cu
resursele si dezvoltarea sa. Rareori parintii au perspective complet realiste cu privire la
colaborarea cu copiii lor, deoarece acestea depind de cunostintele despre copii, asteptarile si
pretentiile pe care ei însisi le-au trait.
4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul
Este hotarâtor pentru copil ca parintii sa fie capabili sa se angajeze pozitiv în relatia
cu el, în dezvoltarea, învatarea, jocul, tristetea si bucuriile lui. Un angajament predominant
pozitiv este în concordanta cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se raspunde, de stimulare,
de structurare si fixare a limitelor initiativei. Este important ca într-un asemenea angajament
pozitiv, adultul sa-l accepte pe copil asa cum este el si sa îi faca placere, sa ia initiativa pentru
stimularea copilului si sa puna limite fara a respinge sentimentele acestuia. În acest sens,
Maurice Debesse spunea ca cea mai buna cale de a creste un copil, consta în a sti sa ne
bucuram de copilul nostru asa cum este el. Spre deosebire de angajamentul pozitiv, cel
negativ este deosebit de îngrijorator, asa cum este si lipsa de angajament sau angajamentul
puternic exagerat. Lipsa angajamentului poate duce la un atasament nesecurizant, în timp ce
angajamentul puternic exagerat poate sa împiedice dezvoltarea pe mai departe a copilului.
5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul
Capacitatea de empatizare este o componenta importanta a adoptarii si executarii
rolurilor paternale, care permit armonizarea interrelatiilor familiale. "Abilitatea empatica
faciliteaza intercomunicarea în modelul familial, scurtcircuitând adesea canalele
informationale verbale si conferind comunicarii un grad de identitate, identificare si transfer
afectiv unic, autentic si original".Relatia empatica a parintilor cu copiii presupune trei
elemente:
· abilitatea de a diferentia si de a da un nume gândurilor si sentimentelor copilului;
· abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul
copilului;
· abilitatea de a raspunde în functie de sentimentele copilului.
Abilitatea parintilor de a se pune în locul copilului, întelegerea modului în care
acesta experimenteaza situatiile si nevoile, este centrata în evaluarea functiilor parintesti.
Aceasta abilitate este decisiva pentru gradul în care parintii sunt capabili sa raspunda
copilului, nevoilor sale si sa se abtina de la revarsarea frustrarilor zilnice, a stresului asupra
copilului. Abilitatea de a-si face griji realiste în ceea ce priveste copilul este importanta
pentru rolul parintesc si determina capacitatea de a îngriji copilul fizic si emotional.
Abilitatea empatica de a se pune pe sine în locul copilului constituie baza unei asemenea
îngrijorari realiste, însa empatia parintilor este conditionata si de gradul în care acestia sunt
capabili sa-si aduca aminte de propriile lor experiente.
Empatia paternala permite parintilor sa presimta si sa anticipe cel mai corect
reactiile copiilor lor în anumite situatii, precum si sa se "patrunda" emotional de suferintele,
esecurile, bucuriile si succesele acestora.
Disponibilitatea empatica a unor parinti nevrozati sau imaturi poate avea însa efecte
distorsionate în întelegerea, cunoasterea si evaluarea starilor, reactiilor si posibilitatilor
copiilor lor, asupra carora pot proiecta propriile defecte, nelinisti, complexe de inferioritate
sau de superioritate, anxietati sau aspiratii nerealizate, ceea ce conduce nu numai la o
înrautatire progresiva a relatiei cu copiii, ci si la impedimente si dizarmonii în maturizarea si
dezvoltarea personalitatii acestora.
6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor
proprii
Pentru ca un copil sa se poata dezvolta fizic, emotional, intelectual si social, trebuie
sa-i fie satisfacute nevoile de hrana, îngrijire, stimulare, securitate si stabilitate, nevoia de a
explora mediul înconjurator, nevoia de joaca si companie a altor copiii într-un cadru sigur.
Daca parintii pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi nu
sunt atât de imperative încât sa nu le poata da la o parte.
7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara a o rasfrânge asupra
copilului
Aceasta functie depinde de caile prin care parintii au de a face cu frustrarea si
agresiunea, precum si de felul în care aceasta se rasfrânge asupra copilului. Este vorba, în
acelasi timp, de expresia verbala si fizica a frustrarii si a agresiunii si cuprinde atât frustrarea
si agresiunea provocate de copil, cât si de alti factori din viata lor. Un anumit grad de abilitate
de a tolera conflictele si frustrarea este decisiv în rolul parintesc. Este inevitabil ca si copiii
sa-i frustreze pe parinti. Totalitatea factorilor determinanti ai conflictelor si frustrarilor, atât
din cadrul familiei, cât si din afara ei (de exemplu de la locul de munca), nu fac altceva decât
sa se rasfrânga asupra copilului atunci când abilitatea parintilor de a prelua conflictul si
frustrarea este limitata.
Putem spune, pe baza celor exprimate anterior, ca în cadrul relatiilor parinti-
copiii, climatul familial joaca un rol decisiv. Cuprinzând ansamblul de stari psihice, moduri
de relationare interpersonala, atitudini, nivel de satisfactie, etc., climatul familial
caracterizeaza grupul familial, ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau
negativ, se interpune ca un filtru între influentele educationale exercitate de parinti si
achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii copilului, trasaturile
psihocomportamentale ale copilului fiind influentate de trasaturile pe care le are familia în
care traieste.
Pentru a avea valente formative pozitive, relatia parinti-copil trebuie sa fie cât mai
bine adecvata la individualitatea copilului si la specificul situatiilor. Orice unidimensionare si
orice exces, nu pot avea decât un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a
personalitatii copilului.
"O relatie centrata pe hiperprotectie si dragoste sufocanta conduce în timp la
construirea unei personalitati slabe, lipsita de initiativa, pasiva, abulica, debusolata si fara
mijloace psihice proprii de întâmpinare si abordare a eventualelor obstacole ale vietii. O
atitudine hiperevaluativa si hiperlaudativa favorizeaza aparitia îngâmfarii, a complexelor de
superioritate, a egoismului, individualismului si dispretului pentru cei din jur.
La rândul sau, o relatie creata univoc pe hiperseveritate si hipercoercitie va determina
construirea unei structuri fie timorata si depresiva, fie irascibila, rautacioasa, razbunatoare,
rigida.
O atitudine depreciativa, minimalizatoare si nihilista va favoriza instalarea
neîncrederii în sine si formarea complexelor de inferioritate, cu consecinte nefaste asupra
adaptarii si integrarii mai întâi în activitatea scolara, iar mai târziu, în viata sociala"
Din punct de vedere psihologic, este considerata ca fiind optima relatia în care ambii
parinti îsi sincronizeaza, în limitele rationale, tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se
poate pretinde o sincronizare perfecta, firile celor doi parinti fiind sensibil diferite, însa o
corelare cât mai strânsa, obtinuta chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate.
Disocierea si discordanta comportamentala a parintilor în relatia cu copilul se poate manifesta
în doua forme: mama hiperprotectoare si tatal exigent sau mama hiperexigenta si tatal
hipertolerant.
În aceste situatii, copii pot aborda moduri preferentiale de relationare cu fiecare dintre
parinti: afectiune si atractie fata de unul, indiferenta, raceala sau chiar apatie fata de celalalt.
Aceste relationari induc în sfera inconstientului anumite tensiuni latente, care în anumite
situatii pot rabufni într-un conflict deschis între parinti si copii.
Probleme deosebite în structura si dinamica relatiei parinti copii apar atunci când în
cadrul acesteia se manifesta anumite fenomene psihopatologice: tendinte sau forme ale
sindromului discordant, trasaturi de personalitate isteroide, maniacale, psihotice, etc..
Lucrurile se prezinta cel mai grav atunci când asemenea tare apartin parintilor, fie doar unuia
dintre ei, fie amândurora. În asemenea cazuri, copilul sufera influente si tratamente care îi pot
periclita profund echilibrul neuropsihic, predispunându-l si pe el la tulburari similare.
Probabil ca nu exista o alta relatie interpersonala cu o încarcatura psihologica atât de
puternica si de complexa ca relatia dintre parinti si copii. Pecetea pe care parintii o lasa asupra
structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata.
Datorita locului pe care-l ocupa parintele în sistemul relational al copilului, acesta din urma va
tinde spre o anumita idealizare a celui dintâi si corespunzator, va emite exigente deosebite în
ceea ce priveste statutul lui social si moral.
În principiu, influenta imaginii parentale asupra formarii personalitatii copilului se
poate realiza în doua forme:
a) în forma consonanta, împingând evolutia personalitatii copilului în directia
descoperirii si identificarii cu modelul parental. "Modelul parental ideal se
caracterizeaza prin înalt nivel de organizare si coeziune, echilibru, nivel
înalt de adaptare si integrare, cadru relational optim, afectiune, sprijin,
colaborare, cooperare, etc."
b) în forma disonanta, impulsionând evolutia personalitatii copilului în directia
îndepartarii sau negarii modelului parental prin:
- hipercompensatie pozitiva, copilul tinzând sa depaseasca valoric
imaginea si statutul parintilor;
- hipercompensatie negativa, copilul tinzând sa anuleze statutul
parintilor, constientizându-si capacitatea de a-l atinge.
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei
ce-l educă se simte încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii
care nu respectă cerinţele educatoarei sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa
ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au obiceiul de a ponegri
autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea
copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa derespect. Aceşti copii, de multe
ori, refuză să vină la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic îndirecte făcute de către
părinţi sădesc în sufletele copiilor neîncrederea, frica.Atunci, când unii copii povestesc
acasă, de exemplu, că educatoarea nu-i apreciază lucrarea cafiind cea mai bună,
părinţii fac afirmaţia celor protejaţi. Dacă copilul nu spune primul poezia las erbare,
părintele nu caută cauza, ci acuză educatoarea că ar fi lipsită de tact pedagogic.
Desigur că, în felul acesta, copilul îşi pierde încrederea în educatoarea şi devine
nepoliticos,nemaisupunîndu-se cerinţelor acesteia şi reacţionând greşit.Copilul nu se
educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii
le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute
personalul care lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să
găsească înimediata sa apropiere, realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi,
realitate care să-i inspireconduita. Desigur că, aceste exemple de conduită se
corectează pe parcurs, se îmbogăţesc,ajungând chiar să se modifice. În acest proces,
intervin grădiniţa, şcoala, societatea carecontribuie la modelarea personalităţii copiilor.
Prima etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este
reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.Lipsit de un
model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi
astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de
exemplu:educatoarea, învăţătoarea.Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit
de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii
străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezisecu corectitudine.Copiii provin din
familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al
părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului
2.1 Relaţia părinte – copil și bunăstarea psihologică a copilului
Bunăstarea copilului, ca un domeniu de specialitate al asistentei sociale, a devenitmult
mai complex decât in secolul al XIX-lea, când forţele erau concentrate pe“salvarea” copiilor
de părinţi săraci sau violenţi, plasându-i pe aceşti copii in instituţiide un tip sau altul.
In timp, politicile si practicile in domeniul bunăstării copilului au dezvoltat un
model(patern) care a evoluat gradual.
Bunăstarea copilului a devenit o forţa dominanta si influenta in dezvoltareaprofesiei de
asistenta sociala.
Schimbările sociale rapide din ultimule decenii au determinat un proces de inovaţiesi
adaptare a servicilor oferite de agenţiile pentru ocrotirea copilului si familiei.Aceste noi
cerinţe reflecta îngrijorarea publica in legătura cu statutul familiei puternic perturbat de
efectele unor noi schimbări sociale, industriale si economiceproduse intr-un ritm foarte rapid.
Câteva dintre aceste aspecte s-au manifestat in:
Forme familiale alternative;
Migraţia şi divorţul;
Modele diferite de creştere/îngrijire ale copilului;
Intrarea accelerata pe piaţa muncii a femeilor cu copii foarte mici ;
Dezvoltarea făra precedent a familiilor având drept cap de familie femeia si afamiliilor
de adolescenţi;
Creşterea oficiala a cazurilor de copii abuzaţi si neglijaţi;
Copii si familii fără locuinţa,etc.
Toate acestea au determinat o noua abordare a specialităţii bunăstării copilului a
determinat de asemenea nevoia urgenta de personal competent in sistemul serviciilor sociale
pentru copil si familie. Deci, bunăstarea, ca specialitate, se refera la copii, la nevoile si
problemele lor. Se refera la societate si influenta acesteia asupra copiilor, la familii, guverne,
agenţii/organizaţii siprofesionişti.
Bunăstarea se refera la ceea ce facem pentru copii si cum facem sa le fie copiilor mai
bine. Bunăstarea copiilor este dependenta de interacţiunea dintre aceştia si mediul lor
înconjurător. Bunăstarea este centrata pe familie deoarece familia este cea mai dominanta
partea mediului copilului.
Familia este instrumentul major de furnizare a bunăstării copiilor. Familia este aceea
care satisface nevoile de îngrijire sociala, educaţionala si desănătate ale copilului. Familia este
aceea care negociază cu întreg mediul înconjurător pentru a se asigura ca nevoile copilului
sunt satisfăcute
Întreaga societate se implica atunci când familiile dovedesc incapacitatea de aasigura
bunăstarea copilului
Acest lucru se poate întâmpla in cazul nevoilor deosebite ale unui grup special decopii,
ca de exemplu copiii cu handicap, nevoi care foarte uşor pot depăşi resursele familiei. Sau se
poate întâmpla deoarece familiile, având resurse foarte reduse saudisfuncţionalitatea majore,
nu pot satisface chiar si standardele minime de îngrijireale copilului, ca de exemplu in cazul
copiilor neglijaţi sau abuzaţi.
Scopul primar al sectorului de bunăstare sociala este sa consolideze/susţină viatade
familie si in familie a copilului.In cadrul bunăstării sociale, bunăstarea copilului, in relaţia cu
copilul are un rol dublu:furnizarea de servicii primare directe, adresate copiilor cu nevoi
specialesusţinerea si elaborarea unei politici pentru bunăstarea tuturor copiilor.
Serviciile pentru bunăstarea copilului reprezintă una dintre formele organizate
deconvingere a societarii despre valorile copilului si ale familiei si de asemenea
despredrepturile copilului dea se dezvolta ca o fiinţa umana si ca un viitor cetatea al societaţii
respective.
Asistenta sociala are un rol deosebit de important in realizarea conexiunii dintrecopii,
familii si bunăstarea sociala.
Bunăstarea copilului continua sa fie unul dintre domeniile din cadrul bunăstării sociale
incare asistenta sociala este profesiunea dominanta.Mai mult decât multe alte agenţii/instituţii
sociale, instituţiile pentru bunăstarea copiluluisunt/sau trebuie sa fie dotate si administrate de
asistenţi sociali care sa fie conduşi defilozofia ca cea mai buna cale de a ajuta copiii este aceea
de a sprijini, de a consolida side a suplimenta eforturile familiilor.
Intervenţiile asistenţilor sociali in familie trebuie făcute cu foarte multa grija pentru a
evitaacele acţiuni care ar putea slabi familia naturala.
2.1.1 Dinamica relaţiei părinte copil: atribuiri, atașament și comunicare
Începe probabil înainte de a ne naşte, când suntem înăuntrul mamei şi începem să
nefacem simţită prezenţa. Odată veniţi pe lume, înaintăm în viaţă purtând această trebuinţă –
să ne simţim în siguranţă. Calea pe care o urmăm – formăm legături emoţionele puternice cu
un “altul special”. El este Celălalt de care avem nevoie, celălalt care netrebuie pentru a ne
simţi în siguranţă.Mugurele de încredere bazală cu care pornim la drum se dezvoltă odată cu
noi şi neformează în mod paradoxal să existăm ca fiinţe autonome prin grija celuilalt. Este
oînvăţare minunată în care înveţi să depinzi de celălalt – mamă pentru a supravieţui, apoisă te
încredinţezi celuilalt – părinte pentru a fi îngrijit, asigurat, apoi să te laşi în seamaceluilalt –
iubit pentru a fi conţinut şi mai apoi să fii pe rând susţinător şi susţinut înraport cu partenerul
de viaţă
În studiul ataşamentului piatra de hotar este pusă de Bowlby, de la început, fără
tăgadă:“Ataşamentul este vital pentru fiinţa umană, ne însoţeşte din leagăn până în mormânt”.
Nevoia de ataşament se întemeiază ca trebuinţă primară, înnăscută, comună oamenilor,dar
existentă şi la animale (imprinting).Bowlby întemeiază iniţial primaritatea ataşamentului pe
argumente etologice: legătura deataşament este vitală în supravieţuirea individului şi apare
deci ca rezultat al selecţieinaturale.Ulterior Fairbairn vine dinpre psihanaliză să confirme
primaritatea relaţionării în raportcu principiul plăcerii.
Înainte de orice investire în obiect există necesitatea vitală deataşare de mamă (în
completitudinea ei psiho-corporală) şi acest contact precede oricealtă raportare a pulsiunii
către satisfacerea nevoilor corporale necesare vieţii.Întreaga trilogie a ataşamentului pe care o
fundează Bowlby vine să corecteze conceperearelaţionării ca secundară satisfacerii pulsiunilor
bazale.
Odată depăşit primul an de viaţă, relaţia de ataşament capătă noi semnificaţii pentru
perioada copilăriei. Ataşamentul are acum două funcţii – aceea de refugiu securizant însituaţia
în care copilul se simte speriat, bolnav sau ameninţat şi aceea de bază securizantă ce-i dă
copilului un sentiment permanent de siguranţă de la care poate porniîn explorarea
ambientului.
Relaţia de ataşament se structurează între copil şi părinte ca relaţie
asimetrică,complementară, în care rolurile celor doi sunt fixe: copilul este cel care primeşte
îngrijire, părintele – cel care oferă.Copilul are acum ca punct de reper prezenţa unui îngrijitor
bun şi a unei relaţiiinterpersonale care-l încurajează să simtă şi să înveţe care sunt
consecinţele propriilor luiacţiuni în lume.
Rolului conţinător al părinţilor – ca şi cuplu în faţaambivalenţei afective a copilului în
urma pierderii relaţiei exclusive cu mama.Capacitatea lor de a rămâne conectaţi cu copilul în
faţa presiunilor pe care el letraversează reduce semnificativ anxietatea acestuia şi permite
integrarea sentimentelor dedragoste şi ură resimţite faţă de părinţi. În plus, dacă relaţia dintre
părinţi e bună, copilulrecâştigă sentimentul securităţii în ciuda mixturii afective de care
tocmai am vorbit.Urma benefică sau dureroasă a acestui stadiu se va regăsi mai târziu în
capacitateaindividului de a se relaţiona cu alţii semnificativi. Mai exact, relaţiile diadice
suntindicatori ai ataşamentului insecurizant, în timp ce relaţiile triadice se regăsesc în stilul
securizant de ataşament.
Cum îşi formează copilul, apoi mai târziu, adultul, relaţii securizante de ataşament şi
înultimă instanţă prin ce diferă individul securizat de cel insecurizat?Prin răspunsurile pe care
şi le dă la două întrebări majore: 1. Sunt o persoană valoroasă şimerit să fiu iubit? 2. Sunt
ceilalţi semnificativi din viaţa mea de încredere şi capabili să-mi ofere suport?
Bowlby (1973) identifică traseul către formarea modelelor securizante de
ataşament.Părinţii care recunosc şi răspund adecvat nevoilor de comfort, siguranţă şi
explorareindependentă a copilului reuşesc să-i transmită acestuia starea de siguranţă. Copilul
dezvoltă astfel un model pozitiv despre sine însuşi şi îi va percepe pe ceilalţi ca fiind
deîncredere şi suportivi.
În măsura în care părinţii resping constant nevoile copilului de protecţie şi comfort şi
seinterpun explorării independente copilul îşi formează un model de sine – ca lipsit devaloare
şi incompetent, iar pe ceilalţi îi percepe ca nefiind de încredere şi incapabili desprijin.
Insuccesul continuu în satisfacerea nevoilor de siguranţă pune bazeleataşamentului
insecurizant (M.West & Sheldon-Keller).
În plan afectiv-emoţional el esteexprimat prin sentimente intense de furie, suferinţă,
anxietate, vinovăţie şi tristeţe.În gândirea ataşamentului este implicit aspectul primordial al
relaţiei în raport cu membriidiadei. Părinte şi copil sunt împreună într-un fel de dans
(C.Clulow) în care percepi dinafară simetria sau asimetria lui.Părintele securizant ştie să
recunoască nevoia copilului de contact şi să-i răspundă într-unmod “bun” pentru el – există
deci simetrie între exprimarea nevoilor şi oferirea de grijă.
Părintele insecurizant nu va şti să-i răspundă copilului într-un mod bun sau îi va
oferiaceste îngrijiri inconstant, lăsându-l într-o stare de nesiguranţă. Simetria nu mai
existăaici. Printre anomaliile care duc la insecurizare stau parentalizarea copilului,
schimbarearolurilor părinte/copil, rejecţia, abuzul fizic sau psihologic, inconsistenţa în
îngrijire.O concluzie mai drastică apare pentru psihologia dezvoltării, din cercetările
asupraataşamentului (P.Cowan & C.Cowan): stilul de ataşament al părinţilor tinde să se
regăsească în stilul de ataşament al copiilor lor. Transmiterea transgeneraţională se produce
atunci când nu există alţi factori care să contrabalanseze “moştenirea”.
Între copilărie şi maturitate ne interesează ce se întâmplă cu adolescentul din punct
devedere al nevoii de securizare. Pentru el celălalt securizant încetează de a mai fi
părintele/bunicul/ alt membru al familiei nucleare şi este regăsit (sau cel puţin căutat) în
persoana celui mai bun prieten sau altui adult semnificativ. Criteriile sunt ca celălalt să fie mai
puternic şi mai înţelept, să ştie mai bine cum să facă faţă vieţii.
Este acum un prilej de modificare, îmbogăţire, nuanţare a stilului de ataşament
construitîn copilărie. Dacă vor fi sau nu schimbări depinde de experienţele trăite în acest
stadiu şide modificări semnificative de relaţionare în familia de bază. Oricum, sunt de
întrevăzutnoi experienţe şi percepţii pozitive sau negative care au greutate în această
schimbare.Experienţa primului iubit sau a prietenului cel mai bun poate securiza la fel de
bine.
Părintele rămâne ca “figură de ataşament în rezervă” – Weiss, reperat de obicei
dupăcantitatea generoasă de disponibilitate pusă în acţiune în “regim de hopuri” sau
dupădictonul “mă simt în relaţie cu fi-miu/fi-mea de parcă aş călca pe ouă”. Adolescentul
învaţă pentru mai târziu ceva despre intimitate şi importanţa de a însemnaceva pentru celălalt.
Deja tânărul pune bazele relaţiei de ataşament cu egalii – în relaţia romantică de cuplu
şiîn relaţia de prietenie.
Pentru adult relaţia securizantă are noi dimensiuni: este simetrică, mutuală, reciprocă.
Adultul poate să schimbe în mod flexibil ipostazele: este pe rând cel care asigură şi celcare
are nevoie să fie asigurat. Partenerul “în nevoie” caută în mod clar sprijinul celuilalt,iar
suportul primit îl reconfortează, îi dă echilibrul emoţional pentru a se întoarce laactivitatea
normală. Partenerul care oferă sprijinul este deschis şi receptiv la semnaleleceluilalt,
recunoaşte că acesta are o nevoie, interpretează corect nevoia lui şi îi dă în timputil un răspuns
adecvat. Se poate ca răspunsul său să nu ia exact forma solicitării primite,el este cu toate
acestea adecvat atâta timp cât ia în considerare bunăstarea partenerului şia relaţiei ca întreg.
Figura de ataşament este în mod distinct “acela cu care plănuieşti să-ţi împarţi viaţa;
celmai apropiat om, cu care împărtăşeşti problemele şi sentimentele tale cele mai intime;omul
de care poţi depinde şi pe umărul căruia te poţi sprijini”.Ataşamentul la adult are ca funcţie
principală protejarea de pericole prin asigurarea uneirelaţii de susţinere mutuală cu un altul
special. Nevoia de proximitate fizică în raport cu partenerul securizant este în mare
măsurăînlocuită acum de apelul la reprezantările interne ale ataşamentului. În momente de
stres,adultul autonom recurge atât la apropierea de partenerul de viaţă, cât şi la
“rezervorulintern” de siguranţă, mai ales ca parte a reglării afectelor negative.Activarea
acestei zone interioare securizante o facem fie apelând la imagini şi gânduricomfortabile, fie
prin comportamente care ne relaxează: o baie fierbinte, cuibăritul în pat,muzica, filmul sau
cartea preferată .Variantele patologice ale comportamentelor de securizare includ alimentaţia
compulsivă, abuzul de substanţe, masturbarea compulsivă sau auto-agresivitatea deliberată.
Neglijarea emoţională contează foarte mult în dezvoltarea copilului deoarece ea
influenţează negativ formarea preconcepţiilor copilului despre relaţii, afectează abilitatea lui
de a folosi aceste viziuni preconcepute în învăţare, de a construi relaţii de prietenie şi relaţii
apropiate. Neglijarea în perioadele timpurii de vârstă afectează şi capacităţile înnăscute de
protecţie şi abilităţile dobândite de convieţuire, inclusiv, a celor de cooperare, de percepere a
„sinelui”, a competenţelor de viaţă independentă, etc.
Un rol fundamental în dezvoltarea copilului îl are tipul de ataşament. Se descriu mai
multe tipuri de ataşament, printre care ataşamentul asigurat şi cel neasigurat; cel
nesigurat poate avea mai multe forme (anxios, ambivalent, evitant (de suprimare),
dezorganizat şi altele.
În cazul unui ataşament asigurat (stabil) atitudinea din partea părinţilor în creşterea şi
educarea copilului este una clară, armonioasă şi statornică, racordată la necesităţile copilului.
Dacă au loc unele incidente interrelaţionale, ele se recuperează eficient şi în scurt timp.
Copilul percepe aceste relaţii ca pe unele valoroase, el se simte în atenţia şi grija
părinţilor. Acest tip de atitudine părintească şi de percepere a acestea de către copil constituie
o condiţie optimă pentru achiziţia capacităţilor de funcţionare independentă şi de utilizare a
relaţiilor pentru a învăţa.
Procesul de învăţare este totdeauna influenţat de emoţii, natura şi extinderea
achiziţiilor corelează cu calitatea îngrijirilor şi cu perceperea copilului, cu opiniile sale despre
el şi despre ceilalţi.
Un ataşament anxios se formează în cazul când responsabilităţile şi atitudinile pozitive
ale părinţilor în creşterea copilului nu sunt statornice, erorile educaţionale nu sunt recuperate
planificat, ci doar ocazional. Copilul percepe inconsecvenţa atitudinilor părinteşti, părinţii
sunt impredictibili în acţiunile şi atitudinile lor.
Copilul simte că este apreciat de către părinţi ca valoare, dar această atitudine nu este
percepută de către el ca una statornică; el atrage atenţia sa către părinţi, dar ea nu este obţinută
cu regularitate. El are nevoie de a atrage continuu atenţia către sine şi de a reconfirma
aprecierea de sine ca valoare. Aceste circumstanţe, în care copilul este nevoit de a atrage
continuu atenţia şi de a depăşi neîncetat anxietatea pot conduce la o accelerare a proceselor de
învăţare.
Un ataşament ambivalent se creează în cazul când principiile de creştere şi educare a
copilului sunt neclare, nestatornice, carenţele educaţionale sunt recuperate ocazional. În acest
caz, senzaţiile copilului sunt confuze: nesiguranţă în aprecierea sa ca valoare, frică,
incertitudine. El „cerşeşte” atenţia părintească şi atitudinea bună, dar aici predomină frica şi
închiderea în sine. Acest tip de ataşament poate influenţa învăţarea în mod variat, copilul ar
putea să aibă performanţe la şcoală mai bune decât în cazul învăţării individuale cu părinţii.
Tipul evitant (de suprimare) de ataşament se formează în cazul când atitudinea
părinţilor faţă de copil este consistent negativă, frecvent, chiar agresivă. Copilul pierde
senzaţia de siguranţă, nu se simte susţinut, este speriat, el nu se mai aşteaptă a fi apreciat ca o
valoare. În urma unui astfel de ataşament are loc declinul socializării copilului, afectarea
învăţării şi dezvoltării cognitive, fenomene care însă se reduc odată cu sporirea capacităţilor
de autoinstruire. Aceşti copii pot atinge performanţe bune în unele domenii selective, de
exemplu, lucrul cu calculatorul.
Ataşamentul dezorganizat se formează în cadrul unei atmosfere consistent abuzive.
Copilul are o percepere confuză a acestor relaţii cu părinţii, este copleşit de sentimente de
neajutorare şi de lipsă de apreciere a sa ca valoare. Are dificultăţi de dezvoltare cognitiv-
emoţională şi în susţinerea relaţiilor, capacităţi reduse de integrare în şcoală.
Comunicarea este în strânsă legatură cu atasamentul, daca atasamentul nu este unul
asigurat, comunicarea dintre copil si păarinte va avea de suferit, fie nu va exista fie va fi prea
intensă, de multe ori copilul incercând sa atragă atenţia părinţiilor comunicând.
2.1.2Convenţia Drepturilor Copilului
-Adoptata in anul 1989 de către ONU-
Principii generale
Art. 2: Nondiscriminarea
Statele membre trebuie sa se asigure ca toate drepturile sa fie aplicate tuturor copiilor fora
excepţie. Statul trebuie sa protejeze copiii de orice forma de discriminare.
Art. 3: Interesul superior al copilului
Statul trebuie sa asigure îngrijiri adecvate atunci când părinţii sau alte persoaneresponsabile
nu reuşesc sa o facă.
Art. 6: Supravieţuirea si dezvoltarea copilului
Statul are obligaţia de a asigura supravieţuirea si dezvoltarea copilului.
Art.12: Respectul asupra opiniei copilului
Copilul trebuie sa-si exprime opinia in orice chestiune sau procedura ce îl afectează
Drepturi civile si libertatea
Art.1: Definiţia copilului
Toate persoanele sub 18 ani cu excepţia cazului când prin legi naţionale majoratuleste atins la
o vârsta inferioara.
Art.7: Nume si naţionalitate
Dreptul de a avea un nume la naştere si de a i se asigura o cetăţenie. Copilul este înregistrat
imediat după naştere si are din acest moment un nume, dreptul de a dobândi ocetăţenie si in
măsura posibilului, dreptul de a-si cunoaşte părinţii si de a fi crescut deaceştia.
Art. 8: Păstrarea identitarii
Obligaţia statului de a proteja si de a restabili identitatea copilului (nume, cetăţenie,legături
familiale)
Art.13: Dreptul la exprimare
Dreptul copilului de a obţine si difuza o informaţie si de a-si exprimaopiniile cu excepţia
cazului când acest fapt ar viola dreptul altuia.
Art.14: Libertatea de gândire, conştiinţa si religie
Dreptul copilului la libertatea de gândire, conştiinţa si religie, sub îndrumareacorespunzătoare
a părinţilor si legilor naţionale
Art.15: Dreptul la asociere
Libertatea de a se întâlni cu alţii, de a infinita sau de a adera la asociaţii cu excepţiacazului in
care ar viola drepturile altora.
Art.16: Protejarea vieţii private
Dreptul la protejarea vieţii private a familiei, a domiciliului si a corespondentei
Art.17: Acces la informaţie adecvata
Încurajarea copiilor de informare si difuzare a informaţiei in concordanta cu bunăstarea,
înţelegerea între oameni
Mediul familial si îngrijirile alternative
Art.9: Separarea de părinţi
Dreptul copilului de a trai cu părinţii cu excepţia cazului când aceştia suntincompatibili cu
interesele lui superioare; datoria statului in cazul in care o asemeneaseparare rezulta din
acţiunile statului.
Art.10: Reunificarea familiala
Dreptul copiilor si părinţilor de a paraşi si de a intra in propria tara pentru a se reunisau pentru
a menţine relaţia copil-părinte
Art.11: Transferul ilegal si împiedicarea întoarcerii
Obligaţia statului de a încerca sa prevină si sa ia masuri pentru soluţionareacazurilor de răpire
sau reţinere a copiilor in străinătate de câtre un părinte sau o terţapersoana.
Art.18: Responsabilitatea părinţilor
Ambii părinţi au responsabilitate primara comuna in creşterea copiilor, iar statultrebuie sa-i
sprijine
Art.19: Protecţia împotriva abuzului si neglijării
Obligaţia statului de a proteja copilul de forme de maltratare săvârşite de cătrepărinţi sau alte
persoane în îngrijirea cărora se afla si de a aplica programe preventive side tratament
Art.20: Protecţia copilului fara familie
Obligaţia statului de a oferi protecţie speciala copiilor lipsiţi de mediu familial si de aasigura
îngrijire corespunzătoare din partea altei familii sau instituţii
Art.21: Adopţia
Adopţia se face numai in interesul superior al copilului cu toate garanţiile necesaresi cu
acordul autoritarilor competente.
Art.25: Revizuirea periodica a plasamentului
Dreptul copiilor plasaţi de câtre stat de a li se evalua periodic acest plasament
Art.39: Îngrijirile de recuperare
Tratamentul adecvat pentru refacerea si reintegrarea sociala a copiilor victime aleconflictelor
armate, torturii, maltratării sau exploatării.
Educaţie, recreare si activitatea culturale
Art.28: Dreptul la educaţie
Educaţia gratuita si obligativitatea, cel puţin a învăţământului primar, administrareadisciplinei
şcolare, respectând demnitatea umana a copilului
Art.30: Copiii din grupurile minoritare
Dreptul la propria cultura si de a practica propria religie si limba
Art.31: Recreare, joc si activitatea educative
Dreptul copiilor la timp liber, joc si participarea la activitatea culturale si artistice
Protecţie speciala
Art.22: Copiii refugiaţi
Protecţie speciala copiilor refugiaţi sau care căuta sa botina statutul de refugiat;obligaţia
statului de a coopera cu organizaţiile competente ce asigura protecţie si asistenta
Art.23: Copiii cu dizabilităţi
Dreptul la îngrijire, educare si îngrijire speciala pentru realizarea maxima deautonomie
posibila, viata deplina si activitate in societate
Art.40: Justiţie juvenila
Respectarea drepturilor umane ale copiilor presupuşi sau dovediţi a fi comis undelict, dreptul
la un proces juridic intentat, inclusiv asistenta juridica sau de alta natura,dreptul la proceduri
legale si încredinţarea copiilor delicvenţiunor instituţii speciale, numai in cazuri speciale.
Art.32: Munca copilului
Protejarea copiilor de angajarea intr-o munca ce poate constitui un pericol pentrusănătatea,
educaţia si dezvoltarea lor, stabilirea de vârste minime de angajare, stabilireacondiţiilor de
angajare.
Art.33: Abuzul de droguri
Protecţie împotriva folosirii drogurilor si a narcoticelor si implicarea in producţia
sidistribuirea lor.
Art.34: Exploatarea sexuala
Protecţie împotriva exploatării sexuale si a abuzului sexual, inclusiv prostituţia siimplicarea in
pornografie.
Art.35: Vânzare, trafic si răpire
Îngrijiri pentru sănătatea si bunăstarea copilului
Art.6: Viata, supravieţuire si dezvoltare
Dreptul la viata si obligaţia statului de a asigura supravieţuirea si dezvoltareacopilului.
Art.24: Sănătate si servicii de sănătate
Dreptul la sănătate si accesul la servicii sanitare cu accent deosebit pe îngrijirileprimare si
preventive ale sănătăţii, educaţie sanitara si diminuarea mortalităţii infantile.
Art.26: Servicii de securitate sociala
Dreptul copilului de a beneficia de masuri de securitate sociala
Art.27: Standard de viata
Responsabilitatea părinţilor de a asigura copilului un nivel de viata adecvat sidatoria statului
de a asigura ca aceasta responsabilitate sa fie realizabila si apoi realizata, la nevoie prin
recuperarea pensiei alimentare.
Convenţia Drepturilor Copilului-abordare prin prisma drepturilor-
Nevoi….Copiii au NEVOI
Aceste nevoi presupun o OBLIGAŢIE socială şi sugerează elaborarea unor STANDARDE
pentru a fi indeplinite uniform
Drepturile…
Prin DREPTURI standardele pentru acţiunile permise şi interzise devin obligatoriidin
punct de vedere juridic.
Drepturile înseamnă tratamente juste sau echitabile. Ele înseamnă decizii corecte,luate în
conformitate cu standardele şi codurile instituite de o autoritate legitimă.
Existenţa unor drepturi consfinţite prin lege impune RESPONSABILITĂŢI şiOBLIGAŢII
diferiţilor factori, printre care şi statul, în sensul asigurării respectării,protejării şi îndeplinirii
acestor drepturi.
Astfel, când o ţară ratifică o convenţie internaţională privind anumite drepturi, ea îşiasumă
responsabilitatea internaţională pentru aceste drepturi faţă de întreaga sapopulaţie.
O abordare “bazată pe drepturi" doreşte să asigure recunoaşterea şi susţinereaacestor
responsabilităţi şi obligaţii, asigurându-se astfel satisfacerea nevoilor copiilor.
2.1.3. Programe care asigura dreptul la sanatate al copilului
Conform prevederilor Conventiei Internationale a Drepturilor Copilului
1.Programul de ingrijiri prenatale
:asigura o maternitate fara risc evaluare medicala si medicosociala periodica pentruasigurarea
dezvoltarii normale a fatului si asigurarea sanatatii mamelor consiliere pentruun stil de viata
sanatos orientat catre eliminarea factorilor de risc (fumat, alcool) si o bunanutritie pentru
gravida si nou-nascut puternica orientare catre promovarea alaptarii
2.Programul privind depistarea precoce a unor vicii saudeficiente la fat si nou-nascut
depistarea unor posibile malformatii sau vicii de dezvoltare in timpul sarcinii depistarea
lanastere a unor boli (screening neonatal) care prin tratamentul precoce aplicat pot
preveniaparitia bolii
3.Programul de planificare familiala:
permite planificarea sarcinilor in momentul dorit de catre cuplu si realizarea unui
intervalintergenezic optim
4.Programul de examinari periodice profilactice al copilului:
evaluari periodice ale dezvoltarii copilului si depistarea precoce a impactului
medicosocialasupra acestuiaexamene medicale de bilant ale starii de sanatate la sugar,
prescolar, scolar, student
5.Programul national de imunizare:
administrarea unor vaccinuri care pot, prin imunitatea creata, sa protejeze copilul deaparitia
unor boli, sau de evolutia grava a acestor boliImunizari obligatorii:Vaccinarea BCG (previne
T.B.C)Vaccinarea pentru prevenirea Hepatitei B (Hept.B)Vaccinarea pentru prevenirea
rujeolei (pojarului) – A.RVaccinarea pentru prevenirea poliomielitei (paralizia infantil`)-
A.PVaccinarea pentru prevenirea difteriei, tusei convulsive si tetanosului (D.T.P)
Rolul asistentului social in asigurarea dreptului la sanatate:
-depistarea precoce a grupurilor populationale, comunitatilor si indivizilor cu risc crescut
deimbolnavire datorita influentei mediului social-consiliere pentru un stil de viata sanatos-
consiliere si sprijin pentru adresabilitatea si accesul la serviciile de sanatate
Principii ,de protectie a drepturilor copilului in legislatiasi practica serviciilor sociale in
Romania
-Protectia drepturilor copilului este garantata prin lege in Romania :
• Constitutia,
• Codul familieiConvenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire ladrepturile copilului,
ratificată prin Legea nr. 18/1990,
• Legea nr.272/ 2004 si reglementarile ce au derivat din aceasta
-Interesului superior al copilului
este principiul calauzitor in toate masurile luate infavoarea copilului in primul rind de catre
parinti, alti reprezentanţi legali ai săi, precum şialte persoane care au responsabilitati legale
fata de copil
-Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul
rândpărinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini
obligaţiilefaţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.-
Comunitatea are obligaţia de a sprijini părinţii în realizarea obligaţiilor ce le revin cuprivire la
copil, asigurând servicii necesare
- Principiul interesului superior al copilului va prevala si în toate demersurile şi deciziilecare
privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private, precum şi în
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
-Intervenţia statului este complementară; autoritatile statului de la toate nivelele suntobligate
să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi săsprijine
îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrulfamiliei.
- Termenii folositi uzual in activitatea de protectie a drepturilor copilului sunturmatorii :
a) copil
- persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani
b)familie
- părinţii şi copiii acestora;
c)familie extinsă
- copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv;
d)familie substitutivă
- persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură
creşterea şi îngrijirea copilului;
e)planul individualizat de protecţie
- documentul prin care se realizează planificareaserviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de
protecţie specială a copilului, în vederea integrăriicopilului intr-un mediu familial stabil
permanent,
f)planul de servicii -
documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi a prestaţiilor, necesare
pentru integrarea copilului in familie
g)reprezentant legal al copilului
- părintele sau persoana desemnată potrivit legii săexercite drepturile şi să îndeplinească
obligaţiile părinteşti faţă de copil;
-Principii aplicabile in garantarea drepturilor copilului :a)
respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b)egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c)primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantareadrepturilor
copilului;
d)respectarea demnităţii copilului;
e)ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şide
gradul său de maturitate;
f)asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
g)asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinândcont
de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri
deprotecţie;
h)interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu
ansamblul reglementărilor din această materie.
CAPITOLUL 3. ROLUL FAMILIEI IN DEZVOLTAREA COPILULUI. MIGRAŢIA
PROCES CE POATE INFLUENŢA RELAŢIA PĂRINTE-COPIL
,,Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie”
Andre Berge
3.1.Rolul familiei în dezvoltarea copilului
Familia, mediu prioritar pentru creşterea şi educarea copiilor.
Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu
valenţeformative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la
familie estecondiţionat de siguranţa afectiv materială si afectiv esenţială pentru dezvoltarea
psihică,îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea
copilului defamilie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.
Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a
personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă
materială,spirituală i afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe
materiale ale mediului şi climatului familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea
psihocomportamentală a copiilor.
În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural,
cât şi la nivel atitudinal în sensul creterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor
intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra
maturizăriifizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi
de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile, pe
considerentulcă oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine,
nici măcar dedragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi.
Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei
moderne.Această stare critică fi determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia
unor roluritradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului
pentruîndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a
lor, pentrueducaţia copiilor.
Motivaţia de a deveni părinţi
Motivaţia de a deveni părinţi apare la un moment dat în evoluţia cuplurilor stabile.
Pentrua duce la îndeplinire aceasta sunt necesare însă ajustări economice, sociale şi
psihologice alefamiliei. Motivaţia variază considerabil de la o cultură la alta. Uneori copilul
este investit curolul de a menţine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o ”datorie” a
familiei.Există trei forme ale dorinei unui cuplu de a avea copii şi anume motivaţia biologică,
socială şi personală.
Motivaţia biologică a sentimentului matern are la bază instinctul de reproducere(perpetuarea
speciei). Motivaţia biologică este stimulată neurofiziologic şi de aceea, se manifestăidentic la
toţi indivizii, fiind puţin influenţată de factorii de mediu.
Motivaţia socială nu este mai puţin importantă. Dragostea de mamă este pentru copil osursă
de securitate socială, dar şi o condiţie esenţială, care transformă copilul într-o fiinţăsocială.
Interacţiunea mamă-copil începe foarte precoce (de la naştere) şi este considerată unexemplu
de interacţiune socială. Natalitatea unei societăţi este influenţată multifactorial, dar ţineşi de
cultivarea sentimentelor de afecţiune faţă de copii. Dragostea faţă de copii este mai ales un
produs al culturii şi nu al naturii, pentru că acest sentiment se spiritualizează prin
educaţie.Bucuria de a-ţi vedea prelungită viaţa într-o fiinţă nouă, bucuria de a asista la
achiziţiilesurprinzătoare ale copilului, satisfacţia de a fi contribuit la naşterea unui om care să
devină utilsocietăţii, iată o parte din motivaţia socială a dragostei de mamă.
Motivaţia personală nu este lipsită de interes. Se ştie că dragostea pentru copii este oconstantă
a vieţii psihice feminine, iar afecţiunea faţă de copii este un proces dominant în psihicul
femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizării unei femei, concretizareaideii de
permanenţă, dincolo de hotarele existenţei personale. Copilul schimbă complet rolul şi statutul
de până atunci al femeii, pe care o transformă în mamă. Nu numai statutul social almamei se
modivică, ci şi auto-evaluarea.
După naşterea copilului, femeia capătă un ţel precis şi anume acela de a creşte şi
protejanoua fiinţă, şi întreaga ei viaţă personală va fi marcată, până la sfârşit, de acest
eveniment. Naşterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare şi implinire a
personalităţiifemeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale maternităţii
asupratemperamentului femeilor. Naşterea presupune un stress biologic (schimbări fiziologice
dramatice) şi uneori, un stres psihosocial, fiind necesare noi responsabilităţi şi readaptări
emoţionale. Responsabilitatea deosebită a femeii faţă de sarcina şi destinul viitorului copil fac
din naştere o problemă de psihologie socială. Naşterea trebuie să devină un act responsabil,
care să decurgă într-un climat psihic de calm şi încredere. Femeia va trebui să ştie că la
naştere există durere, dar că aceastaeste suportabilă şi acceptabilă. Numai anxietatea o
amplifică, dându-i o coloratură patologică.
Dacă un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli
incurabile,evenimentul este interpretat invariabil ca o dramă, iar foştii părinţi fac mari eforturi
pentruredobândirea unui copil “înlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile cu copil unic.
Deşi nu este demonstrată existenţa unei “baze” biologice a dragostei tatălui faţa de
copil,aceasta există şi derivă mai ales din calitatea relaţiei cu mama copilului. Intervin însă şi
alţifactori cum ar fi gradul lui de cultură şi educaţie, compararea socială, experienţa personală
deviaţă, sentimentul de mândrie masculină (copilul se constituie ca o dovadă indubitabilă
avirilităţii). Obligaţiile pe care şi le-a asumat la întemeierea familiei fac ca tatăl să se
impliceimediat după naştere în îngrijirea lui cu dragoste, iar societatea modernă promovează
modelul parental de creştere a copilului. Doar în culturile cu model tradiţional aceste sarcini
revin înexclusivitate compartimentului feminin al familiei, înţeleasă într-un sens larg
(coabitarea maimultor generaţii, care se implică în creşterea şi educarea copiilor).
Caracteristicile parentalităii.
În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momenteleimportante este acela în care ei devin
părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituienoţiunilor de “maternitate” şi
“paternitate” pe care le subordonează.Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de
cuprindere, cu un nivel de generalitateridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor,
responsabilităţile şi drepturile lor în raportcu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a
identificat patru caracteristici aleparentalităţii:
- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari înspecial
asupra femeilor.- Parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, în condiţiile dezvoltării
mijloacelor contraceptive şi a înseminării artificiale. Ea poate totui să apară ca o consecinţă a
unui act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un
număr marede căsătorii care apar ca efect al sarcinilor întâmplătoare, nedorite.
- Statutul parenteral este irevocabil . Din momentul în care dobândim acest statut,
suntemlegaţi de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează nici după
uneventual divorţ al soţilor. Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele
parentale.Indivizii sunt extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act.
- Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniilecare
ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un “bun
părinte” sunt vagi. Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi amintite de copil
prin comportamentul acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt esenţiale pentru el. Aceste
atitudini se diversifică şi se colorează la infinit. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi
atitudinefundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit, sau
asemănător.Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de
ele auajuns să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor
practicându-se pe o scară destul de vastă.
Rolul mamei în dezvoltarea personalităţii copilului.
Mama îndeplineşte o funcţie primordială şi fundamentală, întrucât declanşează la
copil, mecanismele cunoaşterii şi aleînvăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi
copilul. Ea este prima lui dragoste,absolută şi totală; este prima relaţie cu altă persoană. Nu
este deloc indiferent dacă această relaţieeste crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste
decepţionează sau produce satisfacţie.Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului
influenţează relaţiile sociale şiafective de mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de
alte persoane este determinată derelaţia cu această primă persoană care este mama.
Semnificaţia pe care o vor avea pentru el maitârziu oamenii şi perspectiva în care el va
considera raporturile posibile cu lumea, depind demamă; iubirile sale ulterioare se vor înfăţişa
ca un ecou al acestei prime iubiri.
Rolul tatălui în creşterea şi dezvoltarea copilului.
Figura paternă, deşi mai puţinimplicată biologic, se fixează în conştiinţa copilului mai
târziu decât figura maternă, însăcontribuie esenţial la crearea şi întărirea sentimentului de
siguranţă şi de protecţie în copil,echilibrează potenţialul psihic al acestuia. Prezenţa tatălui,
contactele copilului cu tatăl introducvariaţii, o modulaţie nouă în starea de contopire iniţială a
copilului cu mama.Tatăl este acela care-l face pe copil să iasă din starea de nediferenţiere cu
mama,determinând apariia primelor trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de
acel univers imediat, format din sfera maternă. Rolul său de întreţinător îi dă un
prestigiuconsiderabil, iar tatăl este întotdeauna extrem de bogat în ochii celui mic. În perioada
actuală,rolul de întreţinător, împărţit de ambii părinţi antrenează o oarecare atenuare a
prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul este impresionat de prestanţa şi forţa tatălui,
întotdeaunaconsiderabilă în raport cu aceea de care dispune el.
Autoritatea mamei se manifestă mai direct şi mai continuu în viaţa copilului;
tatălreprezintă autoritatea supremă. Tatăl îşi sporeşte valoarea prin absenţa lui, el este cel care
”seaflă în altă parte”, care munceşte în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică?
Copilulmic nu ştie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile şi plecările,
ocupaţiile luitrezesc curiozitatea şi dorinţa de imitaţie. Bucuria şi mândria ating culmea când
tatăl îl asociază pe copil cu treburile lui, când ”lucrează împreună” sau când “îl poate ajuta pe
tata”. Astfel, prelungeşte, extinde opera de iniţiere începută de mamă.Este esenţial ca copilul
să nu simtă nici lacrimi, nici discordanţe, nici rivalităţi între părinţi, ale căror roluri sunt atât
de strâns complementare. Tatăl şi mama sunt egali în concepereacopilului. Atât bărbatul cât şi
femeia sunt înzestraţi pentru a-şi educa copilul. Copiii reuşiţi suntcei ai cuplurilor unite, care-
şi păstrează autonomia. Familia este necesară copilului cu condiţia caea să fie una sănătoasă,
atât tata, cât şi mama, să dea exemplu unor fiinţe autonome şi egale.Părinţii să-şi iubească
copilul în mod normal, dăruindu-i autonomie şi sociabilitate. Părinţii nutrebuie ei înşişi să fie
închişi în cercul familial, ci trebuie să fie deschişi spre viaţă şi lume.
Influenţa climatului familial asupra copilului
Climatul familial este definit ca fiind o ,,formaţiune psihosocială foarte
complexă,cuprinzând ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionale interpersonală,
atitudini, nivel desatisfacţie etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de
timp”. (Mitrofan, I.,Mitrofan, N.).
Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca
grupsocial mic.Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru
întreinfluenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale
realizate lanivelul personalităţii copiilor.
Ocupându-se în cadrul unor cercetări de influenţa climatului familial
asuprarandamentului şcolar al copilului, M. Gilly precizează:
”Ipoteza noastră fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru general de
viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi
calmi,înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul, fără a da însă
dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile
lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se
întâmplă la şcoală. Iar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm
pentru a nu-l lăsa să-şiînchipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată, să ştie că părinţii
săi împărtăşescamândoi, acelaşi nivel de exigenţă.”(M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I.,
Mitrofan, N.).
Factorii climatului familial sunt:
1. modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi de înţelegere,acordul
sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
2. ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme şi valorisociale;
3. gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
4. modul în care este perceput şi considerat copilul;
5. modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
6. gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7. nivelul de satisfaţie resimţit de membrii grupului familial;
8. dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
9. modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
10. gradul de deschidere şi de sinceritate, manifestat de membrii grupului familial.,,Mediul
familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspundetrebuinţelor sale
elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublăcondiţie
indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze înraport
cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primelesale
experienţe sociale şi sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).
Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial
pozitiv.Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o
notă decomplexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu stilurile
specificeale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de comunicare. Un climat pozitiv
favorizeazăîndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte
de eficienţă.,,Câtă încărcătură afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care
beneficiază într-adevăr de un climat favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este
aşteptat, este preferat, este înţeles, preţuit, respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.”
(Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).
Dacă toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea gradului
deintegrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea
unităţii şicoeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce
mai atras de,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi
defuncţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură
copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral
Relaţia copil-părinte.
În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin etapesuccesive care-i permit
să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială) la ceade independenţă.
Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea
embrionului şiapoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de concepţie se
află într-o dependenţătotală de organismul mamei, relaţie ce a fost comparată cu parazitismul
din biologie. În momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul devine
independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei,
care este indispensabilă. Relaţia cu mama şiapoi cu familia transformă copilul într-un individ
independent social la sfârşitul adolescenţei. Tânărul se poate separa însă de familie doar
atunci când a devenit şi independent economic. Perioada corespunde maturizării fizice,
cognitive şi sexuale şi este considerată a fi vârsta de peste 18 ani. Până laaceastă dată, copilul
se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i rezolve toate nevoile lui, de lacele mai
simple (hrană, îmbrăcăminte), până la cele mai complexe (împlinirea personalităţii,
programeducaţional adecvat şi integrarea socială). Abia după aceea sarcina familiei s-a
incheiat.
Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, se poate spune că deşi
din punct de vedere al trecerii de la dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-
aschimbat, concepţia societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la relaţia părinţi-copii şi
rolulde tutelă al familiei, a suferit modificări.
Copiii necesită multă atenţie şi timp, iar aceasta ofertă în primii 3 ani este crucială
pentrudezvoltarea lor ulterioară. Experienţele precoce activează sinapsele “adormite” la
naştere. Astfelcortexul vizual dovedeşte nivele remarcabile de activitate metabolică la vârsta
de 2-3 luni,coincizând cu fixarea privirii şi primul zâmbet social, cortexul frontal devine activ
în jurulvârstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activează la auzul vocii mamei şi apoi a
fenomenelor limbii materne. Învăţarea muzicii (cântatul la pian sau la vioară) produce o
modificare de lungădurată a circuitelor neuronale şi, ulterior, judecata logico-matematică a
acestor copii este netsuperioară celor care nu au beneficiat de studii muzicale. Se
demonstrează astfel că stimularea postnatală, mai mult decât factorii înnăscuţi, au un rol
primordial în realizarea complexităţiiactivităţii creierului uman şi în ceea ce priveşte
unicitatea persoanei. Dacă un copil trăieşte într-ofamilie disfuncţională şi este deprivat socio-
familial, lobul temporal, locul unde sunt reglateemoţiile se dovedeşte inactiv metabolic şi
copilul va suferi nu numai cognitiv, ci şi emoţionaldatorită lipsei de stimulare.Există în
prezent pericolul scăderii/reducerii interacţiunii părinţi-copii. Tehnicaalimentaţiei artificiale a
sugarului a devenit aproape impecabilă. Pe altă parte, antrenareafemeilor în activitatea
productivă ar putea să ducă la scăderea numărului momentelor deinteracţiune mamă-copil.
Învăţământul medical superior, medicii pediatri i de familie, psihologii, pedagogii şi
consilierii colari au datoria profesională de a populariza în rândul pacienţilor cunoştinţele
actuale privind importanţa şi complexitatea interacţiunii părinţi-copii şirolul central al familiei
ca mediu optim pentru creşterea, dezvoltarea şi educarea tinerei generaţii.
Stilul parental şi dezvoltarea copilului
Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent. R. Vicent conturează, privitor la
primul aspect, câteva tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi efectele asupra
personalităţiicopiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Vicent
Părinţii rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ţine cont de
particularităţileindividuale. Datorită acestei rigidităţi poate să apară o atitudine de infantilism
în cazul copiilor şio sărăcire a personalităţii acestora;
Părinţii anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se
mereusupravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere în comportamentul
copiilor;
Părinţii infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi
asumeresponsabilităţile în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie în permanent
excluşi de lacăutarea propriului eu;
Părinţii boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea
dreptconsecinţe în dezvoltarea copiilor; delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;
Părinţii incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele
alterneazăcu perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în
acţiuni;
Părinţii prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia
uneislabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de
vinovăţie;
Părinţii prea tandri, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea
cear putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;
Părinţii zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar
puteagenera apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare), ironizante,
ducând larăceală afectivă.Referitor la categorie autoritară a părinţilor, şi în special a tatălui.
R. Vicent stabileşte următoarea clasificare:
O tatăl dominator , are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme.
Pretindeascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot
manifesta şica persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a relaţiilor
între părinţi-copii;
O tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă,
slabă.Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate.
Atitudineatatălui tiranic duce la apriţia sentimentului de frustrare, care va genera manifestări
agresive. Îngeneral, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă în cazul copiilor,
care neputându-se manifesta în context familial, izbucnesc în diverse situaţii;
O tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia copiilor,nu îi
controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-conformare
faţă de reguli.Aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului, el fiind
unnedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate
(copilul-sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-
marionetă).Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de
apariţiacopiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental
reprezintă modulde structurare al familiei.
Clasificarea stilulrilor parentale după Edwards
R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale: autoritar, democratic, precum şi celmixt:
• Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşiceartă foarte
mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii şi nu auvoie să
pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei înşişi şi nici să ia decizii.Copiilor le
este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpade
această rigiditate.
• Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nuau limite
clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea
permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi
suntobişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi
răsfăţaţi.
Părinţii care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive;
au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:
permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune
respectarearegulilor;
se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
• Stilul democratic. Aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor lor. Ei
realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi concise rezonabileîn
cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru
careau stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt
importante,învaţă cum să ia decizi. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
•Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.Fiecare părinte
poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.De exemplu, o
mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinţilor au
un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanţeleşi relaţiile
dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea
cognitivă a copiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Baumrind
Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt:
autoritativ (un stil de aîngriji copilul cerând şi dând explicaţii),
autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea părinţilor, fără a răspunde nevoilor copiilor) şi
permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinţiidoar oferă, fără să ceară nimic în schimb).
Părinţii care nu se implică reprezintă alt stil parental,care a fost adăugat la celelalte trei.
Aceste stiluri dau forma cogniţiei copilului.
1. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie. Trasează limite şi
pretenţii. Ei îi încurajează să fie independenţi şi individualişti, îi implică în discuţiile
familiale,care privesc problemele de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare,
punctele devedere ale copilului. Aceşti părinţi spun ,,Hai să vorbim despre…”, lăsând copilul
să aibă propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea
excesivă acopilului şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi
alternative.Părintele autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează
motivaţiaintrisecă a acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări
academice,stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi,
responsabili şiindependenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi
pozitiv asociatăcu motivaţia intrisecă şi performanţa academică, în timp ce familiile
supracontrolate saunecontralate sunt asociate în mod negativ cu aceste concepte.
2. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun valoare/pre pe conformitate şi
aşteaptă supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu
acordănici o opinie copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii.
Îşi pedepsesc copiii, dacă aceştia le pun întrebări. Aceşti părinţi spun: ,,Fă cum spun
eu!”.Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul total, el este întotdeauna şef, fixează
regulirigide, nu îşi întreabă copiii, ci doar le spune, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea
pentru aobţine cooperare, schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră
sentimentelecopiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni rebeli, nefericiţi, cu o stimă de
sine scăzută,anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona faţă de ceilalţi cu
ostilitate şi frustrare.Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are
o spontaneitate,curiozitate şi creativitate limitată.
3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor. Neimpunându-şi
controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriu lcomportament, le permit
copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,
administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură.
Aceşti părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de părinte suntimplicarea faţă
de copiii lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de abordareafectează de
asemenea în mod negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind să devinăimaturi,
impulsivi, inconstanţi în atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută, dependenţide
adulţi şi se implică mai puţin în sarcinile şcolare.
4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu autimp
sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază degrija
părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece
nefiindimplicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor.
Dezvoltareacognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în
domeniul social şiacademic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel
mai eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine,
automotivarea,asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia
decizii responsabile.
Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică în
altăactivitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru a
avea performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.Stilurile
parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă latrecerea
dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o bunăstimă
de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţiiautoritari
asimilează mai puţine cunotine în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă multe
conflicte familiale.
Climatul familial conflictual şi efectele asupra copiilor
Climatul familial joacă un rol important în explicarea conduitelor antisociale (în
specialconduita parentală). Astfel, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii
părinţilor, acontrolului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului duce la
neadaptare socială. Deasemenea, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat
şi puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în mare masură
procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor.Conflictul poate
avea un efect pozitiv în evoluţia familiei. În măsura care creştesemnificativ ca intensitate,
frecvenţă capătă valenţe dezorganizatoare în cadrul familiei,devenind patogen, fiind un
simptom al ,,sindromului disfuncţional familial”. Acest tip desindrom se poate manifesta atât
în familiile organizate cât şi în familiile dezorganizate.
Conflictualitatea familială, în concepţia lui A. Adler, reprezentată de ,,iritabilitatea
părinţilor,vrajba conjugală, lipsa de unanimitate în problemele educaţiei” poate să dăuneze
dezvoltăriisentimentului de comuniune socială”, a cărui absenţă este incriminată ca factor
cauzator alcomportamentelor deviante.
Referitor la ,, obstacolele care apar în dezvoltarea socială a copiilor”, A. Adler, se
referăla: problema răsfăţului (climat hiperpermisiv), problema inferiorităţii organice înnăscute
şi problema controlului absolut asupra copilului (climat hiperautoritar). Acţiunea acestor
factoridiferă ca durată, extensiune, grad de intensitate, dar diferă mai ales în ceea ce priveşte
emoţiile şireacţiile incalculabile pe care le provoacă copiilor.La un climat conflictual copiii
reacţionează prin tulburări de comportament sau deafectivitate. Cu cât tensiunea este mai
ridicată cu atât tulburările se extind şi se organizează totmai bine. Tensiunea este percepută în
mod intuitiv de către copil ca având o anume semnificaţieşi chiar mai mult, alterează procesul
de biopshihologic normal de dezvoltare.
Principalele manifestări ale copiilor, datorate cadrul climatului familial
conflictual,sunt:
Insecuritatea
. Certurile dintre părinti sau simpla stare tensională (care consideră părinţiică nu transpare)
induc imediat copilului insecuritate. Această insecuritate poate afecta simţulrealităţii, de care
se leagă, precum şi sentimentul apartenenţei la o anumită realitate. Insecuritatea poate genera
o serie de manifestări, precum: angoasă, agitaţie, eforturi de a atrage atenţia,tulburări psihice,
atacuri defense in interiorul fratriei.
Culpabilitatea.
Egocentrismul infantil (firesc până în perioada de latenţă, când devine posibilă prima
decentrare) constă în a se implica în tot ceea ce se petrece şi a raporta la sine(,,Dacă mama
plânge este din cauza mea”). Astfel se pot dezvolta sentimente de culpabilitate înconştiinţa
copilului, generând anxietate, depresie, melancolie, ajungând până la ideea că
propriadispariţie ar fi soluţia problemei.
Dezorientare spaţială, temporală şi afectivă.
Realiatea se organizează şi sestructurează pornind de la punctele de reper care sunt mai întâi
familiale şi afective. Stabilitatearelaţiilor parentale îi permit copilului să îşi fixeze primele
repere şi primele valori. Lipsa acesteistabilităţi va genera o dezorientare afectivă care se va
manifesta printr-o difilcutate sauimposibilitate de structura a spaţiului şi timpului.
Dificultăţile de identificare.
Eul se construişte mai întâi prin identificarea cu părintelede acelaşi sex. Pentru ca această
identificare să se realizeze este necesar ca relaţia să fie stabilă şi pozitivă şi ca diferenţierea de
părintele de sex opus să se facă fără a pune în discuţie securitatealegăturii afective. Stările
conflictuale împiedică realizarea firească a acestei identificări, putândavea consecinţe grave.
Alterarea imaginii căsătoriei şi a familiei.
Aceasta se produce ca urmare a imaginii pecare copilul şi-o formează despre familia de
provenienţă şi care poate fi dominată de stăriconflictuale. Frica de căsătorie reprezintă, de
fapt, frica de a produce în mod inevitabil modelulnegativ al mariajului părinţilor şi de a suferi
toată viaţa. Carenţa parentală în domeniul existenţialruinează valorile umane şi distruge
semnificaţia viitorului.
Carenţa de socializare
. Învăţarea rolurilor şi a relaţiilor sociale are loc, în primul rând înfamilie. Indiscernabilitatea
rolurilor, instabilitatea relaţiilor afective, conflictualitatea pot generafie incapacitatea de a
stabili relaţii sociale stabile, fie rejectarea societăţii, oricare ar fi aceasta.
Divergenţa modelelor educative.
Divergenţa de opinii dintre părinţi privind modul deaplicare al sancţiunilor şi al
recompenselor privind regulile pe care ar trebui să le respectegenerează confuzie. Poziţiile
divergente ale părinţilor pot acţiona ca factori de dezechilibrare îndezvoltarea personalităţii
copilului, acţionând ca factori predispozanţi ai delicvenţei.
M. Reuther stabileşte zece principii educaţionale(1997) în vederea educăriicorespunzătoare a
copiilor:
1. Atenţia. Toţi copiii în mod regulat au nevoie de atenţie. Este necesar ca ambii părinţi
săfie ,,disponibili emoţionali”, acest aspect reprezintă cheia unei stime de sine crescute;
2. Înţelegerea. Copii trebuie să fie educaţi cu răbdare, compasiune, dar cu fermitate, pentru a
asigura sănătatea emoţională, astfel încât atunci când vor fi într-o situaţie conflictuală sănu
reacţioneze agresiv;
3. Exprimarea afecţiunii. Exprimarea afecţiunii şi a entuziasmului părintesc asigurăhrănirea
emoţională a copilului, determină dezvoltarea stimei de sine, stimulează creştereanumărului
de noi conexiuni neuronale în arii importante ale creierului;
4. Incluziunea. Un ataşament corespunzător în copilărie, îl învaţă pe copil să se simtăinclus şi
să simtă valoare grupului (în primul rând sistemul familial), să aibă sentimentul decompasiune
faţă de alţii, să fie responsabil;
5. Validarea. Tipurile de emoţii, chiar şi cele negative, joacă un rol important în ceea ce
priveşte sănătatea emoţională. Prin urmare, copiilor trebuie să li se valideze toate
emoţiile,respingerea anumitor emoţii ale copiilor (de exemplu, exprimarea furiei) le poate
cauza acestora probleme în ceea ce priveşte maturizarea afectivă. Dimpotrivă, exprimarea
adecvată a emoţiilor îi va ajuta pe copii să devină empatici faţă de nevoile altora;
6. Structura. Copii care beneficiază de un mediu structurat, plin de compasiune şisecuritate
emoţională au anse bune să-ţi dezvolte încrederea în sine, simţul apartenenţei. Părinţii care au
flexibilitatea în a fixa limite pe parcursul procesului de maturizare al copiilor, le oferăacestora
posibilitatea de a-şi forma limite psihici şi fizice solide, dar şi flexibile. Un mediuechilibrat,
cu limite definite şi care nu sunt rigide, corecte, de bun simţ, neopresive şi negociabileeste
ceea ce pare să aibă cel mai bun efect asupra dezvoltării stimei de sine a copiilor şi
supradezvoltării emoţionale;
7. Modelarea. Cea mai bună modalitate de a forma copiilor o sănătate emoţională este dea o
modela. Este foarte important, în acest context, evitarea mesajelor contradictorii
(dublalegătură);
8.Împărţirea puterii/controlului. Orice copil sănătos emoţional îşi negociază cu
părintelespaţiul personal, pentru a câştiga cât mai multă liberatate. Aceasta este o exprimare
adecvată anevoii de independenţă, pe care o vor manifesta la maturitate. Împărţirea puterii
este o metodă deînvăţare, care oferă copiilor ,,alegeri structurate”, ca o modalitate de a-i ghida
în procesul deextindere a limitelor fizice şi psihice;
9. Expectaţii înalte. Pentru a-şi dezvolta abilităţile emoţionale şi cognitive este esenţial caun
copil să-şi dezvolte trăsăturile psihologice necesare atingerii scopului, precum şi o
motivaţieadecvată. De aceea, este necesară mentinerea unor performanţe ridicate, dar care să
nudepăşească posibilităţile copilului.
10.Dezvoltarea personală. Înseamnă că acceptând că toate fiinţele umane sunt
predispusecăderilor, singurii care au succes în viaţă (personal şi profesional) sunt cei
echilibraţi emoţionali.În plus, dezvoltarea personală a părinţilor prin educaţie, privind nevoile
de dezvoltare alecopiilor, le permite acestora să împartă sănătatea emoţională de nivel înalt cu
ei
3.2. Migraţia familială şi consecinţele ei asupra copiilor
Diferitele procese asociate globalizării au accentuat mişcarea în spaţiul internaţional.
Pentru migraţie sunt importante nu numai distanţa geografică şi distanţa tehnică (distanţa
influenţată demijloacele disponibile de transport şi comunicare) ci şi dedistanţa socială.
Întotdeauna natura proiectului de migraţiune este în relaţie cu situaţia de viaţă
individual-familială, experienţa de migraţiune, valenţele contextului comunitar-regional şi
capitalul disponibil.
Fenomenul migraţiei a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci şi
înstraturile societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoţional prieteni, familii
şicomunităţi.Efectele negative ale emigrării se observă şi asupra familiilor care, de multe ori,
se destramă,se micşorează rata natalităţii, se încurajează viaţa libertină reducând numărul
căsătoriilor şi creştereavârstei de întemeiere a familiilor.
Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să ducă
la modificări de roluri şi funcţii în familie: unul dintre membrii familiei rămaşi în ţară preia
funcţia de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat este
adesea resimţit negativ.
Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,educaţ
ionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin
afectiv,supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă
mai lungă detimp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară, în măsura în
care funcţiileîndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva. Este, însă, posibil ca efectele
negative ale plecăriiunui părinte în străinătate să poată fi diminuate de efectele pozitive ale
plecării cum ar fi: creştereanivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru copil de a
călători în afara ţării şi contactul cu o altăcultură.
Analizele cercetărilor realizate se vor axa pe studierea influenţei factorilor care ţin de
caracteristicile familiei şi ale copilului pentru a vedea dacă familia, fără un ajutor din afară,
are posibilitatea de a gestiona situaţia.
Grupul care este cel mai dezavantajat din punct de vedere al performanţelor şcolare,
de plecarea părinţilor în străinătate este grupul de copii cu ambii părinţi plecaţi,.această situaţi
e producând un efect negativ mai mare decât statutul social scăzut sau structura destrămată a
familiei aproape 500.000 de persoane, anual!
1.Necesitatea abordării migraţiei contemprane
Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune în multe instanţe circumstanţe
mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este însoţită de un supra-optimism orb care
percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Am întâlnit români care au părăsit
România motivând cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci,
din contra şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară.
Am întâlnit români care, pentru a mânca o pâine mai bună, au muncit „ la negru"
printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat în comunitatea europeanăascunzându-
şi identitatea, au ajuns să muncească din greu în Europa Apuseană cu speranţa(realizabilă
pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra în legalitate şi-şi vor duce toată familiacu ei,
sau vor începe o familie nouă. Am întâlnit români care au plecat cu acte în regulă să presteze
înstrăinătate servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată în patrie, sau cărora li s-a promis un
anumitstandard al muncii şi s-au întâlnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că
emigrarea este particularizată pentru fiecare caz în parte. Se pare că, indiferent de
circumstanţele luării deciziei deemigrare, aceasta nu este o soluţie.
Probabil că, generaţia tânară a României de astăzi este lamentabilde comodă şi
disperat de indiferentă, tocmai pentru că nu cunosc semnificaţia cuvintelor „inaniţie",
„deportare" sau „suferinţă" şi nu au trăit aceste stări în viaţa proprie.(Trebici, VL., Hristache,
I.,1998, P.98)În societatea democratică a contemporaneităţii noastre, fenomenul migraţiei
cunoaşte valenţenecunoscute în vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi
dreptul la auto-determinare,atât de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat
posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării
falimentare a unei naţiuni.
Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei
Apusene a fost posibilă numai în condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a
oportunităţilor egale de muncă şi viaţă.
2. Problemele emigranţilor români
Majoritatea imigranţilor acceptă slujbe refuzate de autohtoni. Pentru firmele din ţările
dedestinaţie, imigraţia înseamnă salarii mici şi profituri mai mari. Pe de altă parte, migraţia
ilegalăaduce profituri de 10-15 miliarde de dolari organizaţiilor de traficanţi, aşa cum arată un
raport alONU. Aproape jumătate din acestă sumă este estimată a proveni din tranzitul ilegal
spre Europa a aproape 500.000 de persoane, anual!
Majoritatea imigranţilor ilegali nu au nici o educaţie saucalificare, îngroşând
considerabil numărul săracilor. Copiii născuţi din aceste familii nu au accesoficial la servicii
medicale şi şcoli. Cei fără documente muncesc pe salarii mici, fără asigurări şi încondiţii
dificile. În anul 2000, numărul accidentelor de muncă în rândul emigranţilor era de 64.707, în
timp ce în 2001 acelaşi număr a înregistrat o creştere de 11,7% (76.129). Dintre cele 800.680
de persoane care au permis de şedere legal, fiecare al zecelea suferă un accident de muncă
(9,5%). În2000 şi-au pierdut viaţa în accidente de muncă 101 de străini; acest număr a crescut
în anul 2001 la 125 de persoane (o creştere de 23,7%). Numărul accidentelor mortale depinde
de condiţiile demuncă. Imigranţii care vin în Spania preferă să spună „da" în faţa altarului
unor soţi aleşi din rândulspaniolilor, mai degrabă decât concetăţenilor lor. Deşi pare greu de
crezut, este adevarat. 63% din numărul total de 173.038 imigranţi care s-au căsătorit în Spania
între anii 1996-2004, au făcut-o cu persoane care aveau paşaport spaniol, conform datelor
oferite. Lipsa accesului la ocupare a fost identificată ca cea mai mare barieră în calea
integrării şi astfel cea mai importantă prioritate din
cadrul politicii naţionale a integrării. Lipsa abilităţilor lingvistice şi dificultăţile legate de
recunoaşterea abilităţilor profesionale şi a calificărilor reprezintă bariere semnificative.
Se înregistrează o serie de demersuri în vederea îmbunătăţirii consilierii privind
locurile de munca pentru imigranţi.
Forţa de muncă este decimată de emigraţie. Deficitul de forţă de muncă este real,
se simte dince în ce mai mult, iar explicaţia, din păcate, nu stă în creşterea economică. Banii
trimişi în ţarareprezintă pentru familiile rămase acasă, un venit suplimentar, dacă nu chiar
unicul sprijin financiar.Valuta trimisă echilibrează deficitele produse de importurile masive,
făcând ca moneda noastrănaţională să nu se devalorizeze. Satele depopulate astăzi vor deveni,
probabil, atunci când se vor întoarce cei care le-au părăsit în căutarea unei slujbe, localităţi
prospere. După 2-3 ani, emigranţii îşigăsesc joburi mai bune, plătite cu salariul mediu de peste
1.500 de euro în UE şi îşi fac planuri să sestabilească definitiv acolo, cu tot cu familii,
depopulând şcolile din România. Efectele negative aleemigrării se observă şi asupra familiilor
care de multe ori se destramă sporind numărul divorţurilor,se micşorează rata natalităţii, se
încurajează viaţa libertină reducând numărul căsătoriilor şi creştereavârstei de întemeiere a
familiilor.
3. Problemele copiilor cu părinţi plecaţi
Emigraţia românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut
prevedeaautorităţile De-abia acum autorităţile au început monitorizarea fenomenului „Singur
acasă". Primelevictime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoţională îi expune la
riscuri mari. Doi dintrei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa
dragostei acestora. Copiiirespectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi
dizarmonice şi, în consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o
generaţie de adulţi cu probleme de integraresocială. (Huditeanu, A., 2001, p. 112)
O zi din viaţa unui copil cu părinţi plecaţi
Se trezeşte dimineaţa şi nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e
laîndemână, cu cealaltă îşi îndeasă în ghiozdan cărţile şi caietele cu temele poate nefăcute.
Alege dinmaldărul de haine ce nimereşte şi pleacă spre şcoală. Dacă are chef, ajunge şi la ore.
Dacă seîntâlneşte pe drum cu „gaşca" în care a învăţat să fumeze, amână pe altădată
mustrările profesorilor.Oricum n-are cine-l lauda dacă ia o notă mare. După ce pierde toată
ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme
de făcut, mai pierde ceva vremeuitându-se poate la televizor, apoi adoarme întrebându-se
când o să-l sune mama sau tata şi dacă părinţii lui se mai gândesc la el.
Efecte pe termen scurt:
Pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la
începutdizarmonic. Mulţi dintre ei au tulburari de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei -
din cauzalipsei modelului parental. Copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze
grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalţi membri ai familiei, încep să fie
agresivi şi labiliemoţional. Elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheaţi de
părintele de care obişnuiau săasculte, pot deveni agresivi verbal şi fizic, din cauza frustrărilor,
a anxietăţii şi marginalizării careîncep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu
consiliere serioasă. Un copil din zecechiuleşte de la şcoala în mod constant după plecarea
părinţilor la muncă în străinătate, iau note micişi pot ajunge chiar la abandon şcolar. (Pescaru-
Baran, Adina, 2004, p. 89) E drept că o parte dincopiii celor plecaţi duc o viaţă mai bună
graţie banilor pe care îi trimit părinţii. Şi totuşi, spun psihologii, banii nu ţin locul afecţiunii.
Efecte pe termen lung:
Pe termen lung, aceasta generaţie de copii lipsiţi de iubirea părinţilor şi de armonia
familială poate deveni una de adulţi-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să aju
ngăinfractori.Agresivitatea multor copii din generaţia „Singur acasă", refuzul lor de a accepta
că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinţilor îi transformă, la maturitate, într-o generaţie
de adulţineintegraţi social. Copilul care creşte fără părinţi sau numai cu unul dintre ei va
deveni un adult carenu înţelege sensul căsătoriei, nu vor avea încredere în instituţia căsătoriei
şi, în general, în oameni.Psihologii spun ca adulţii care au fost în preadolescenţă „singuri
acasă" vor dori, în general, meseriicare să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântareţ,
dansatoare. Cei care au fost abandonaţi demici îşi doresc mai degraba meserii prin care să
împartă dreptatea, cum ar fi cea de politist. Puţinidintre cei plecaţi cu lunile la muncă ştiu să
aleagă soluţii pentru copiii rămaşi în ţară. Lipsainformaţiilor este frapantă, adulţii neavând
cunoştinţă de existenţa consultanţilor, a organizaţiilor neguvernamentale de la care ar putea
primi câteva sfaturi. Sunt copii care ajung în centre de plasament, pentru că părinţii plecaţi la
lucru peste hotare "au uitat" că au acasă nişte suflete care aunevoie de ei. O alta problemă care
devine alarmantă: tot mai mulţi tineri, plecaţi la muncă înstrăinătate, pentru a strânge banii
necesari să-şi cumpere o casă sau pentru a-şi asigura un trai mai bun, se întorc acasă cu grave
afecţiuni psihice, singurătatea, lipsa celor dragi şi volumul mare demuncă sunt doar câteva
dintre cauzele acestor boli. Ştim cu toţii în ce condiţii se munceşte înstrăinătate.
Soluţii:
Există instituţii şi organisme, atât în ţară cât şi în străinătate, abilitate să se ocupe
defenomenul migraţiilor, dar acestea nu au în vedere cauzele care duc la emigrarea
persoanelor.Strategia Europeană privind ocuparea forţei de muncă are ca scop o mai bună
integrare a imigranţilor pe piaţa muncii şi de a reduce diferenţa somajului dintre cetăţenii
statelor membre ale UniuniiEuropene şi cei din terţe ţări şi insistă pe luarea de măsuri pentru
transformarea muncii nedeclarate înangajare legală. Sunt încheiate acorduri între România şi
unele ţările membre UE care reglementeazăşi organizează numai circulaţia forţei de muncă.
Măsurile care ar trebui luate la nivel central, ar trebui să fie asigurarea unor venituri decente
pentru familiile foarte sărace, acordarea de stimulentefinanciare sau în natură, dar şi mărirea
numărului de asistenţi sociali care să se ocupe de copii rămaşiacasă astfel încât efectele
emigrării asupra lor să fie cât mai mic. (Mihăilescu, I., 1999, p. 176) ÎnRomânia sunt
inspectorate şcolare şi organizaţii neguvernamentale care se ocupă de prevenirea şicombaterea
traficului de persoane, de micşorarea efectelor emigraţiei asupra elevilor, de prevenire a
abandonului şcolar şi a delicvenţei printre elevii cu părinţi plecaţi. Dar fenomenul
migraţiilor contemporane, şi în special emigraţia românească presupune cauze şi consecinţe
multiple şi diverse.De aceea măsurile şi posibilităţile de prevenire şi combatere a fenomenelor
negative pe care legenerează sunt numeroase, în funţie de fiecare caz în parte. Cea mai bună
soluţie se află în fiecare dintre noi implicat în acest eveniment