UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Laura TÎRLĂ
G E O G R A F I A
CONTINENTELOR
AMERICA, AFRICA ȘI ANTARCTICA
BUCUREȘTI 2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 3
CUPRINS
Introducere 5
PPAARRTTEEAA II.. GGEEOOGGRRAAFFIIAA CCOONNTTIINNEENNTTEELLOORR::
OO AABBOORRDDAARREE GGLLOOBBAALLĂĂ
CAPITOLUL 1. Geografie fizică
7
1.1. Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie 8
1.2. Unitățile majore de relief 11
1.3. Hidrografia 21
1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice 29
CAPITOLUL 2. Geografia populației, așezărilor și economiei 48
2.1. Elemente de geodemografie 48
2.2. Structuri politico-administrative 53
2.3. Tipologia habitatelor 55
2.4. Regiuni și axe geoeconomice 58
PPAARRTTEEAA AA IIII--AA.. GGEEOOGGRRAAFFIIEE RREEGGIIOONNAALLĂĂ SSEELLEECCTTIIVVĂĂ
CAPITOLUL 3. America de Nord: Statele Unite ale Americii
64
3.1. Nord-Estul American 64
3.2. California 69
CAPITOLUL 4. America de Sud: Brazilia 80
4.1. Repere geografice 80
4.2. Geologia și relieful unităților naturale 81
4.3. Hidrografia 84
4.4. Climatele și biomurile 85
4.5. Populația 86
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 4
4.6. Sistemul de așezări 87
4.7. Economia Braziliei 89
4.8. Diferențieri regionale 91
CAPITOLUL 5. Africa de Nord (Maghreb) 93
5.1. Unitățile naturale 93
5.2. Populația și așezările 96
5.3. Diferențieri economice 100
Bibliografie 106
Abrevieri utilizate în această lucrare:
CIA Central Intelligence Agency
EROS Earth Resources Observation Systems
FAO Food and Alimentation Organization
IBGE Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica
IUCN International Union for the Conservation of Nature
LIA Little Ice Age
NASA National Aeronautics and Space Administration
NRCS National Resources Conservation Service
NSIDC National Snow & Ice Data Center
OCS Oregon Climate Service
PRB Population Reference Bureau
RAS Russian Antarctic Station
RDD River Discharge Database
SDSN Sustainable Development Solutions Network
SUA Statele Unite ale Americii
UNEP United Nations Environment Programme
UNESCO United Nations Educational, Scientific and Cultural
Organization
USDA United States Department of Agriculture
USGS United States Geological Survey
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 5
INTRODUCERE
Lucrarea de față este destinată în primul rând studenților din anul III de la specializarea
Geografie, care urmează cursurile sub forma învățământului la zi și la distanță (ID). De
asemenea, cuprinde informații utile și pentru alte categorii de persoane interesate în
dezvoltarea cunoștințelor despre geografia continentelor America, Africa și Antarctica.
Celelalte arii continentale constituie obiectul materiilor complementare Geografia Europei și
Geografia continentelor extraeuropene (Asia, Australia și Oceania), conform planului actual
de învățământ.
Conținutul lucrării acoperă două componente de bază ale acestei discipline: noțiuni generale
privind geografia fizică, umană și economică și particularități regionale, concretizate în
exemplificarea unor studii de caz. Aceste componente sunt organizate în patru capitole
constituind unitățile de învățare, tratând succesiv: caracteristicile mediului natural, geografia
populației, așezărilor și economiei, contrastele geografice reflectate în particularitățile unor
regiuni dezvoltate și ale unor regiuni aflate în curs de dezvoltare.
Toate aceste noțiuni și cunoștințe sunt menite să ofere o imagine cât mai reală și actualizată
asupra geografiei continentelor America, Africa și Antarctica, prin prisma unei abordări
regionale moderne. Prin stilul concis și maniera simplă de prezentare a ideilor se urmărește
îndeplinirea obiectivelor specificate în secțiunea introductivă a fiecărei unități de învățare.
În cadrul procesului de învățare, studiul trebuie completat cu cel al atlasului geografic,
întrucât numărul mare de hărți necesare nu permite includerea lor în lucrarea de față. Sunt
ilustrate doar hărți tematice sau studii de caz pentru care nu sunt disponibile alte materiale
cartografice.
Volumul conține o serie de imagini-simbol asociate principalelor componente curriculare.
Acestea sunt afișate în dreptul secțiunilor de text care presupun realizarea unor anumite
activități, menite să faciliteze procesul de învățare:
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 6
Dicționar (terminologie)
Notați!
Rețineți!
Rezumatul unității de învățare
Test de autoevaluare
Lect. univ. dr. Laura Tîrlă
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 7
Partea I. Geografia continentelor:
O abordare globală
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 8
CAPITOLUL 1
UNITĂȚILE GEOSTRUCTURALE ȘI RELIEFUL
ASOCIAT
Conținut:
Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie
Unitățile majore de relief
Hidrografia
Zonele și etajele biopedoclimatice
1.1. Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie
America de Nord, America de Sud, Africa și Antarctica au avut în decursul
timpului geologic o evoluţie complexă, care le-a imprimat caractere atât
comune, cât şi distincte. Deşi America de Sud a avut o evoluţie strâns
legată de aceea a Africii pentru o lungă perioadă (din Precambrian până în
Mezozoic), din punct de vedere structural are trăsături mult mai apropiate
de cele ale Americii de Nord, rezultat al evoluţiei comune din ultimii 100-
120 milioane de ani.
Principalele tipuri de unități geostructurale sunt scuturile continentale,
platformele, sistemele orogenetice și ariile de rifting.
În Paleozoic şi Mezozoic, America de Nord (Laurenția) făcea parte
integrantă din supercontinentul Laurasia, alături de Europa şi Asia, iar
America de Sud şi Africa, alături de Australia, Antarctica şi India, formau
supercontinentul sudic Gondwana. Legătura completă şi permanentă dintre
DEFINIȚIE Unitățile geostructurale sunt componentele principale ale scoarței terestre, caracterizate printr-o anumită geneză, litologie și mobilitate tectonică.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 9
America de Nord şi America de Sud a fost stabilită relativ târziu, în
Pliocen, în urma regresiunilor marine din regiunea istmului Panama.
În privinţa dispunerii unităţilor structurale, există o analogie aproape
perfectă între America de Nord şi America de Sud. Structurile
orogenetice terțiare domină în sectorul vestic, iar resturi ale vechilor
structuri (caledoniene și hercinice) sunt atașate marginilor interioare ale
unităților de scut și platformă, care domină centrul și estul celor două
continente (Fig. 1.1). Scuturilor le corespund fie întinse unități de podiș sau
câmpie rezultate prin peneplenizare îndelungată (podișurile canadiene,
câmpiile hudsoniene, Peninsula Labrador), iar platformele cuprind marile
bazine depresionare ale fluviilor Mississippi, Amazon şi estuarului La
Plata. Domeniul vestic cuprinde în ambele continente doar structuri de
orogen, edificate în Mezozoic și Terțiar (Cordilierii).
Africa prezintă o uniformitate mult mai mare în privința dispunerii tipurilor
de geostructuri. Se remarcă prin marea extindere a unității de scut (Scutul
African), intens fracturată și deformată din cauza frământărilor geologice
cărora i-a fost supusă de-a lungul timpului. Singurele unități de orogen bine
individualizate sunt poziționate în extremitățile nordică și sudică ale
continentului: Munții Atlas la nord, respectiv Munții Capului (Kaap) la sud.
Sistemul de grabene din estul Africii a generat structuri tectono-vulcanice
intracontinentale de o amploare și complexitate care nu se mai regăsesc în
nicio altă parte a globului. În regiunea Saharei, Scutul African este acoperit
de formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari
Scuturile sunt cele mai vechi unități structurale din alcătuirea scoarței terestre vizibile la suprafață, formate în Precambrian (conțin roci foarte dure, metamorfozate în urmă cu peste 1 miliard de ani). Unități: Scutul Canadian, Scutul Brazilian, Scutul Patagonez, Scutul African, Scutul Antarctic. Platformele sunt unități teritoriale extinse formate prin sedimentare, al căror fundament dur, cristalin, are o alcătuire asemănătoare cu cea a scuturilor continentale. Unități: Podișurile Centrale, Câmpia Mississippi, Câmpia Litorală Atlantică, Câmpia Perimexicană, Câmpia Amazonului,Câmpia Orinoco, Gran Chaco, Platforma Carbonatică Nord-Africană, Depresiunea Congo, Depresiunea Kalahari, Câmpia Mozambicului. Scuturile și platformele intră în alcătuirea cratonilor. Unitățile sau sistemele orogenetice formează lanțuri muntoase rezultate prin cutarea formațiunilor depuse în mari bazine tectonice alungite, care pot apărea în asociere cu corpuri magmatice sau blocuri cristaline vechi. Unități: Cordilierii Nord-Americani, Cordilierele Americii Centrale, Cordilierele Costale, Munții Anzi, Munții Atlas, Munții Capului, Munții Transantarctici.
Scuturi Platforme Unități de
orogen
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 10
și în general nederanjate tectonic. Există și excepții, precum domurile
generate de mișcările verticale (structura circulară Richat din Platoul Adrar,
Mauritania). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin
epicontinental în perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă
suprafețe întinse în Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia.
Figura 1.1. Distribuţia unităților geostructurale în America și Africa
Antarctica este formată din două unități geostructurale: Scutul Antarctic
(în est) și orogenul de tip andin (Peninsula Graham), care se leagă prin
insulele Antilele Sudice de lanțul muntos andin din America de Sud (Coteț
& Băcanu, 1972).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 11
1.2. Unitățile majore de relief
În ansamblu, desfășurarea unităților majore de relief din America se
realizează de la vest spre est în fâșii relativ paralele, astfel:
a) Lanțurile muntoase formate prin cutare (sistemele orogenetice) sunt
dispuse longitudinal în partea vestică a celor două continente,
formând Cordilierii Nord-Americani, Cordilierele Americii Centrale
și Anzii, toate fiind formate în intervalul Terțiar – Cuaternar
(tectogenezele nevadiană și laramică). În America de Nord, sistemul
orogenetic este echilibrat în partea estică de Munții Appalachi;
b) Podișurile reprezintă în general blocuri cristaline vechi
peneplenizate (erodate și aplatizate), fie extinse în partea mediană a
continentelor (Podișurile Canadiene, Podișul Guyanelor, Podișul
Braziliei, Podișul Patagoniei), fie dispuse fragmentar la marginea
sistemelor orogenetice (Podișul Ozark, Podișul Ohio);
c) Câmpiile se desfășoară în continuarea podișurilor și se suprapun fie
unor structuri vechi (Câmpia Hudsoniei), fie unor mari bazine de
sedimentare (Câmpia Mississippi și Câmpia Amazonului).
Cordilierii Nord-Americani cuprind trei lanțuri muntoase aproximativ
paralele, care se desfășoară în sens longitudinal pe toată lungimea
continentului, grupate în partea vestică a acestuia. Întreaga regiune face
parte din sistemul tectonic circumpacific, formarea cordilierelor americane
fiind un rezultat al coliziunii și subducției plăcilor tectonice majore
(Dickinson, 2004). În partea vestică se distinge Sistemul Coastei Pacifice
(Fenneman & Johnson, 1946), în care masivele muntoase se întrepătrund cu
depresiuni tectonice alungite, paralele. Al treilea lanț formează Sistemul
Munților Stâncoși, separați de Cordiliera Pacifică prin platouri interioare
extinse.
Sistemul Coastei Pacifice se desfășoară în continuarea Peninsulei Alaska și
cuprinde Munții Alaskăi, Munții Coastei, Munții Columbiei, Munții
Cascadelor și Sierra Nevada. Pe teritoriul Mexicului poartă denumirea de
Sierra Madre Occidental. Aceste sisteme muntoase au fost primele care s-
au înălțat din cadrul Cordilierilor Nord-Americani, în timpul ororgenezei
nevadiene din Jurasic (180-140 m.a.).
În Munții Alaskăi se ating altitudinile cele mai mari de pe întreg
continentul nord-american (Mt. McKinley 6185 m, Mt. Logan 5959 m, Mt.
Elias 5489 m). Spre sud, Munții Coastei sunt foarte fragmentați, iar
tectonica diferențială a influențat în timp distribuția inegală a altitudinilor
prin subsidențe sau înălțări regionale.
Munții Coastei sunt dublați spre interior de un sistem orografic paralel,
extrem de complex sub aspectul genezei și alcătuirii geologice. Sunt
separați de acesta prin depresiunile tectonice longitudinale Willamette și
VESTUL CORDILIER
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 12
Californiei (Sun Valley). La nord, Munții Columbiei cuprind catenele
secundare Selkirk, Purcell, Monashee, Stikine și Cariboo, iar pe teritoriul
SUA se continuă cu Munții Cascadelor și Sierra Nevada (Mt. Whitney,
4185 m). Stratovulcanii sunt numeroși în cuprinsul Munților Cascadelor, în
vecinătatea contactului dintre placa tectonică nord-americană și placa
pacifică: Mt. Rainier (4392 m, cel mai înalt stratovulcan din Munții
Cascadelor), St. Helens (2550 m), Olympic (2427 m), etc. Vulcanul Lassen
și Devilʼs Postpile sunt incluse pe lista ariilor protejate ca monumente
naționale. Activitatea vulcanică majoră s-a desfășurat în timpul
Cuaternarului, iar mulți dintre vulcani sunt încă activi.
Sistemul Munților Stâncoși este format din Munții Brooks (în Alaska),
Munții Mackenzie (Canada) și din Munții Stâncoși propriu-ziși (Canada și
SUA). A treia catenă - Munții Stâncoși - constituie cel mai extins lanț
muntos continuu de pe teritoriul Americii de Nord. Se desfășoară pe o
lungime de aproape 5000 km, din provincia canadiană Columbia Britanică
și până în statul american New Mexico. Munții Stâncoși s-au format în
cadrul orogenezei laramice (80-55 m.a.), ca efect al subducției plăcii nord-
americane sub placa pacifică, în decursul mai multor evenimente tectonice.
Geologia este extrem de variată: roci metamorfice și argilite precambriene,
calcare și dolomite jurasice, gresii cretacice, etc. (Gadd, 2008). Acestea din
urmă intră în alcătuirea Marelui Hogback al Dakotei, un aliniament de
coline structurale format la contactul dintre Podișul Preriilor și Munții
Stâncoși. Mai importante sunt grupele muntoase vestice și platourile
asociate: Grand Teton, Black Hills, Podișul Yellowstone, etc.
Sierrele Mexicului. La sud de Rio Grande, pe teritoriul Mexicului, sistemul
orografic se restrânge mult și alcătuiește Sierra Madre Oriental. Aceasta
jalonează parțial regiunea costieră a Golfului Mexic și întâlnește Sierra
Madre Occidental în sudul statului, unde formează împreună Sierra
Transversal (sin.: Sierra Madre del Sur sau Sierra Neovulcanică). În
continuare se desfășoară Cordilierele Americii Centrale, care străbat
regiunea istmică și realizează joncțiunea cu catenele nordice ale Munților
Anzi, pe teritoriul Americii de Sud.
Cordilierii Nord-Americani și Sierrele Mexicane cuprind bazine interioare
foarte extinse, fiecare având anumite particularități tectono-structurale:
Platoul bazaltic al Columbiei, Marele Bazin, Platoul Colorado și Podișul
Central Mexican. O caracteristică generală a acestor bazine sau platouri
intracordiliere o constituie climatul semiarid și local chiar pronunțat arid,
cauzat de efectul de umbră pluviometric indus de bariera orografică vestică.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 13
Tabelul 1.1. Caracteristici geostructurale ale platourilor intracordiliere
nord-americane
a. Platoul Columbiei b. Marele Bazin
Altitudini medii cuprinse între
800-1200 m;
Curgeri bazaltice în Miocenul
superior (17-6 m.a.), pe care s-a
format un relief de tip trappe
(Carson & Pogue, 1996);
Prezența unor văi foarte largi
(coulees), formate în urma
glaciațiunii și inundațiilor
pleistocene (Baker, 2009).
Fluviul Columbia este colectorul
principal.
Regiune endoreică intracordilieră
în cadrul statelor Nevada și Utah;
Structură riftogenă de tip basin &
range cu orientare NE-SV;
Provincia americană Basin &
Range are o topografie
caracteristică și se extinde mult în
afara Marelui Bazin, cu precădere
spre sud (Deșertul Sonoran,
Podișul Central Mexican);
Climatul este de tip deșertic și
semideșertic.
c. Podișul Colorado d. Podișul Central Mexican
Acoperă o suprafață de 337.000
km2 în sud-estul Marelui Bazin;
Este alcătuit dintr-o succesiune
impresionantă de formațiuni
sedimentare cu structură
tabulară;
Înălțările succesive au determinat
adâncirea ritmică a fluviului
Colorado și formarea canionului
omonim;
Altitudini de 2000-3000 m;
Forme de relief: mesas, buttes,
poduri naturale, hoodoos, etc.
Sectorul nordic se numește Mesa
del Norte și prezintă asemănări
geostructurale cu Marele Bazin
(este un riftogen de tip basin &
range);
Predomină bazine tectonice
(bolsonuri) umplute cu detritus,
separate de culmi joase;
Sectoarele cele mai joase sunt
foarte plane (bazine depresionare
de tip playas): Bolsón de Mapimí;
Altitudinea medie este de 1300 m
(Bridges, 1990).
Figura 1.2. Bolsón de Mapimí ©vdtur 2013
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 14
Spre est, în regiunea de platformă a Podișului Preriilor (Marile Câmpii),
relieful are o structură monoclinală, înclinând progresiv către valea
fluviului Mississippi. Tot către această vale înclină și podișurile formate pe
sedimentarul cvasimonoclinal din vestul Munților Appalachi.
Munții Appalachi formează un lanț ușor sinuos în estul continentului,
separând două mari unități fiziografice ale Americii de Nord: Podișurile
Centrale și Câmpia Litorală Atlantică. Sunt formați din două catene
principale, cu evoluție și alcătuire geologică diferită: Appalachii de Nord și
Appalachii de Sud, separați de un culoar tectonic important pe care s-a
dezvoltat valea râului Hudson. În ansamblu, Munții Appalachi au aspectul
unor coline puternic erodate, care păstrează largi suprafețe de nivelare și
abia depășesc 2000 m altitudine. Altitudinile medii sunt în jur de 1000-
1500 m.
În alcătuirea Munților Appalachi sunt cuprinse 6 provincii fiziografice:
New England, extensia Maritimes-Newfoundland, Piemontul Appalachi-an,
Blue Ridge, Ridge & Valley și Podișul Appalachian. Primele două
formează Appalachii de Nord, iar restul intră în alcătuirea Appalachilor de
Sud.
În ansamblu, relieful cutat caracteristic a impus în terminologia
geomorfologică internațională noțiunea de relief appalachian.
Basin and range reprezintă un tip de relief structural întâlnit în Marele Bazin din S.U.A. și în regiunile adiacente, precum și în teritoriile care încadrează Sierra Madre Occidental din Mexic (cu precădere în Podișul Central Mexican). Se caracterizează prin fragmentarea fundamentului, blocurile înălțate rezultate (horsturi) formând culmi muntoase paralele, iar cele coborâte (grabene) formând bazine tectonice alungite, depresiuni pe care sunt grefate văile. Aceste forme de relief diferite alternează pe tot cuprinsul platoului.
Figura 1.3. Relief de tip basin & range în Marele Bazin, Nevada (captură Google Earth, 2013)
MUNȚII
APPALACHI
New England
Extensia Maritimes-
Newfoundland
Piemontul Appalachian
Munții Albaștri
(Blue Ridge)
Ridge & Valley
Podișul
Appalachian
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 15
Appalachii de Nord se extind pe teritoriul Noii Anglii (Munții Verzi din
Vermont și Munții Albi din New Hampshire și Maine). Prelungirile lor
formează extensia Maritimes-Newfoundland spre nord-est. Munții au fost
cutați în timpul orogenezei taconice din Ordovician (550-440 m.a.).
Aceasta s-a desfășurat pe o arie mult mai extinsă, care cuprindea și sectorul
de nord-vest al Europei, unde s-au înălțat masivele caledoniene din nordul
insulelor Marii Britanii și Alpii Scandinaviei. Ulterior, cutările au fost
reluate în decursul orogenezelor caledoniană, acadiană, Ouachita,
hercinică și Allegheny, care au afectat întregul bazin tectonic al
Appalachiei timp de circa 250 milioane de ani; ultimele faze s-au
desfășurat în același timp cu orogeneza variscă din (Paleo)Europa.
Appalachii de Sud ocupă o suprafață mult mai extinsă, de la valea râului
Hudson până în nordul statului american Alabama. S-au format în decursul
mai multor faze orogenetice, dintre care ultima și cea mai importantă a fost
orogeneza appalachiană (hercinică). Aceasta a afectat regiunea în decursul
Paleozoicului Superior (325-260 m.a.). În cuprinsul lor se găsește masivul
cu altitudinea maximă din cadrul întregului lanț muntos: Mt. Mitchell, 2037
m. Cele patru provincii sau unități fizico-geografice care îi compun au o
desfășurare paralelă de la est către vest, după cum urmează:
a) Piemontul Appalachian este o unitate cristalină de racord între
munți și Câmpia Litorală Atlantică. Altitudinile descresc treptat, iar
aspectul general este cel al unui podiș ușor înclinat spre est.
Constituie sursa a numeroase râuri tributare direct Oceanului
Atlantic.
b) Munții Albaștri (Blue Ridge) constituie sectorul montan central și
are o alcătuire similară cu a piemontului și cu a Appalachilor de
Nord (roci metamorfice).
c) Provincia Ridge & Valley reprezintă o asociere de culmi și văi
paralele (relief tipic appalachian) sculptate în roci predominant
sedimentare. Tectonica și eroziunea selectivă au acționat simultan
pentru a crea un peisaj spectaculos. Culmile muntoase (ridges)
trasează modele reliefate în zig-zag pe substratul alcătuit
predominant din gresii, iar în văile și depresiunile sculptate în roci
argiloase se concentrează sistemele de așezări și căi de comunicații.
d) Podișul Appalachian este diferit de unitatea piemontană de la est.
Se desfășoară în partea de vest a Appalachilor. Eroziunea l-a
fragmentat puternic, transformându-l într-un ansamblu de coline și
Relieful appalachian este un tip de relief structural cutat, în cadrul căruia masivele au fost peneplenizate, iar cutele apar ca aliniamente de culmi slab evidențiate. Pe măsură ce eroziunea înlătură materialul mai friabil, rocile dure care formează anticlinalele strânse sunt detașate în relief, separate de văi largi, grefate pe sinclinale.
Acest tip de relief, specific Munților Appalachi, mai este numit ridge & valley (culmi și văi), cu referire la dispunerea paralelă a fomelor de relief, în concordanță cu desfășurarea spațială a principalelor aliniamente structurale.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 16
munți joși. Unele masive au păstrat caractere tipice de platouri
(Munții Cumberland și Allegheny). Regiunea a fost cunoscută mai
ales pentru imensele rezerve de cărbune pe care le deținea, cele mai
mari din America de Nord (bazinul carbonifer al Pennsylvaniei).
Câmpia Mississippi ocupă o regiune extinsă în partea central-sudică a
Americii de Nord. Este formată din depozite sedimentare terțiare și
constituie o câmpie de acumulare cu declivitate foarte mică. În cadrul ei
fluviul meandrează puternic, iar în cursul inferior străbate Câmpia Litorală
a Golfului Mexic sau Câmpia Perimexicană. Aceasta se continuă spre este
și nord cu Câmpia Litorală Atlantică, până în dreptul paralelei de 40⁰N.
Principalele unități de relief din America de Sud sunt: Munții Anzi
(unitate de orogen), Podișul Braziliei, Podișul Guyanei, Podișul
Patagoniei (unități de scut) și Câmpia Amazonului - o unitate de
platformă asociată sectorului central scufundat al cratonului
amazonian (Cordani & Teixeira, 2007).
Munții Anzi se subdivid în trei sectoare: Anzii Nordici, Centrali și Sudici,
iar altitudinea maximă atinge 6961 m în Vârful Aconcagua. Sunt formați în
general din trei catene paralele, cu excepția Anzilor Centrali, unde există
două catene muntoase marginale care încadrează un platou înalt - Podișul
Boliviei sau Altiplano. Printre cele mai înalte masive andine se regăsesc și
Ampato (6950 m), Huascaran (6768 m), Llullaillaco (6727 m),
Mercedarion (6670 m), Tupungato (6560 m), Chimborazo (6272 m), ș.a.
Formarea Anzilor a început în urmă cu circa 170 milioane de ani, în
Cretacicul superior, când au debutat procesele orogenetice ca efect al
coliziunii și subducției Plăcii Nazca sub Placa Sud-Americană. Aceasta din
urmă a înregistrat permanent o deplasare concomitentă spre vest, rezultat al
deschiderii și formării bazinului Oceanului Atlantic. Alcătuirea geologică
este foarte complexă. Se remarcă nucleele orografice formate din roci
metamorfice și corpuri magmatice (granite și granodiorite), mai rezistente
la eroziune. Vulcanismul și cutremurele sunt frecvente și modelează
permanent peisajul andin. Centura vulcanică andină este de tip calc-alcalin
(vulcanism de subducție) și prezintă o largă varietate de structuri tectono-
vulcanice specifice: zone extensionale, areale de rifting, falii
transpresionale, pungi de magmă ascensională, zone de acreție, ș.a. În
cadrul său se disting vulcanii activi: Tolima, Galeras (în Columbia),
Cotopaxi și Chimborazo (în Ecuador). Prin structura lor, Anzii Centrali
reprezintă un exemplu clasic de deformare compresională și geneză
montană (Okaya et al., 1997).
Glaciațiunea actuală se menține pe arii mai extinse doar în Anzii Sudici,
sub forma a trei calote glaciare: nord-patagoneză, sud-patagoneză și
Cordiliera Darwin. Dinspre centrul calotelor se dezvoltă ghețari montani
extrem de dinamici: Viedma, Upsala, O’Higgins, ș.a. Retragerea accelerată
a ghețarilor patagonezi în condițiile încălzirii globale a climei a fost
documentată pentru perioada 1870 (sfârșitul LIA) și 2011, timp în care
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 17
90,2% din ghețari s-au topit, 0,3% au avansat și restul de 9,5% nu au
înregistrat modificări de volum (Davies & Glasser, 2012).
Podișurile Guyanei și Braziliei sunt unități fizico-geografice suprapuse
unor scuturi (vechi nuclee continentale), separate de regiunea joasă de
platformă a Câmpiei Amazonului.
Podișul Guyanei corespunde Scutului Guiana. Aici predomină
suprafețele plane, netede, aproape orizontale, delimitate de
abrupturi verticale (relief de tip tepuy). Altitudinile sunt în jur de
2000-3000 m în masivele cele mai înalte: Roraima, Kukenan, etc.
Podișul Braziliei1 este cea mai extinsă unitate de podiș din America
de Sud și se desfășoară aproape în întregime pe teritoriul Braziliei.
Sunt caracteristice platourile monoclinale, prelungi, denumite
chapadas (ex.: Chapada Diamantina). Altitudinile cresc treptat către
litoralul atlantic, unde platourile sunt puternic fragmentate, iar
relieful tipic apare sub forma unor cupole care au fost denumite
”pãos de açucar” (căpățâni de zahăr).
Câmpia Amazonului este o vastă regiune joasă, netedă, inundabilă pe
suprafețe mari și străbătută de Amazon și principalii afluenți ai acestuia.
Sunt caracteristice trei trepte de inundabilitate: igapo (zona frecvent
inundabilă), varzea (zona inundabilă temporar, la ape mari) și été (zona
neinundabilă).
Figura 1.4. Treptele de inundabilitate ale Câmpiei Amazonului
Relieful Africii este distinct, creat în urma fragmentării scutului
african și al mișcărilor verticale ale blocurilor rezultate. S-a format
astfel un mozaic de bazine joase și platouri înalte; primele sunt
ocupate de câmpii fluviale sau câmpuri de dune nisipoase, iar
secundele de podișuri sau unități montane. Singurele catene
muntoase cutate se desfășoară la cele două extremități ale
continentului – nordică și sudică: Munții Atlas, respectiv Munții
Capului (Gârbacea, 1964).
Munții Atlas s-au format în cadrul sistemului orogenetic alpin desfășurat
în zona de mare mobilitate tectonică mediteraneană, încadrată de plăcile
tectonice eurasiatică și africană. Se compun din șase catene cu lungimi
diferite: Atlasul Tellian și Atlasul Saharian sunt două lanțuri muntoase
paralele între care se extinde Podișul Chotturilor. Au o alcătuire geologică
predominant sedimentară (roci carbonatice). Celelalte catene sunt mai
scurte și se grupează în partea de vest a sistemului muntos: Er-Rif, Atlasul
Înalt, Atlasul Mijlociu și Antiatlas. În Atlasul Înalt se înregistrează cota cea
1 Informații mai detaliate se regăsesc în Capitolul 5 (Brazilia).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 18
mai ridicată: Vf. Toubkal (4165 m). Aici sunt mai frecvente blocurile
cristaline și granitice, resturi ale unor sisteme orogenetice mai vechi,
hercinice. Au aceeași alcătuire și proveniență ca și fundamentul platourilor
interioare sau mesetele iberice.
Munții Capului (Kaap) aparțin cutărilor permo-triasice, care s-au
manifestat pe o lățime relativ îngustă (100-150 km) la marginea sudică a
Platoului Karroo Mare. Culmile sunt relativ scurte și paralele, separate de
numeroase depresiuni (ex.: Karroo Mic). În general orientarea lor
urmărește linia de coastă atlantică și sudică. Relieful a fost intens denudat
înaintea transgresiunilor jurasice și cretacice, care au avut ca rezultat
”îngroparea” vechilor capide sub sedimente consistente. A urmat o nouă
etapă îndelungată de modelare subaeriană, finalizată cu evidențierea rocilor
dure din axul anticlinalelor și lărgirea depresiunilor longitudinale,
corespunzătoare sinclinalelor.
Figura 1.5. Munții Kaap
Africa Estică Înaltă. Formarea celui mai mare sistem de rifturi
intracontinentale a generat o serie de erupții, în urma cărora au rezultat
masive și platouri vulcanice (multe dintre ele active și în prezent) separate
de depresiuni tectonice adânci ocupate de lacuri. Dintre grupurile de
vulcani, mai importante sunt: Virunga, Ruwenzori și Platoul Craterelor
Uriașe (care conține cea mai mare calderă vulcanică din lume,
Ngorongoro). Sistemul de rifturi converge către Triunghiul Afar – o triplă
joncțiune tipică extrem de labilă din punct de vedere tectonic, situată în
sudul Mării Roșii. Aici, în cadrul Depresiunii Danakil, se găsește
altitudinea cea mai joasă de pe uscatul Africii (-155 m).
Podișurile periferice ale bazinului Congo sunt peneplenizate, cu altitudini
în general de 500-1000 m, înconjurând la nord, est şi sud bazinul Congo,
care are astfel aspectul unui vast amfiteatru. Unităţile majore de relief sunt:
Podişul Azandé (la nord şi nord-est), Podişul Camerun şi Munţii Adamaoua
(nord-vest), Podişul Gabon (nord-vest), Podişul Luanda (sud-vest), Podişul
Lounda (sud), Podişul Katanga (sud-est).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 19
Figura 1.6. Caldera Ngorongoro, estul Africii (NASA)
Geomorfologia regiunilor aride ale Africii. În regiunile deșertice,
condițiile climatice aparte au determinat o evoluție diferită a reliefului.
Sahara este formată din munți, platouri golașe și depresiuni acoperite cu
dune de nisip – forme de relief care poartă denumiri regionale specifice
dialectelor berbero-arabe. Relieful deşertic este un produs al acțiunii mai
multor agenţi, dintre care cei mai importanţi sunt cei climatici. Cel mai
important proces în cadrul modelării reliefului îl reprezintă dezagregarea
mecanică, manifestată mai puternic în regiunile muntoase şi de podiş. Aici
sunt prezente rocile dure (şisturi cristaline, gresii, calcare, conglomerate,
eruptiv), prin sfărâmarea cărora rezultă blocurile sau fragmentele
colţuroase. Variațiile termice diurne contribuie la dezagregarea acestora
prin procese de gelifracție. Particulele nisipoase rezultate sunt foarte fine și
alcătuite mai ales din cuarț, un mineral foarte rezistent la procesele de
alterare tipice deșerturilor. Astfel, produsele dezagregării și alterării
formează vaste întinderi nisipoase numite erguri sau câmpuri de dune.
Acestea coincid în general cu marile regiuni depresionare, arii favorabile
acumulării nisipurilor. Agenţii hidrografici au generat forme precum:
câmpii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torenţiale, ueduri
care s-au format în urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea
actuală are un rol major în modelarea reliefului acestora datorită
manifestărilor sale deosebit de violente, mai ales în cadrul uedurilor
(Gârbacea, 1964).
Principalele unități de relief din deșerturi sunt hamadele, regurile și
ergurile, cărora li se adaugă masivele muntoase. Dunele de nisip din
alcătuirea ergurilor pot avea o morfologie variată, în funcție de direcția,
intensitatea și regimul vânturilor predominante care le modelează: stelată,
semilunară (barcanele), liniară (draa), etc.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 20
Celelalte deșerturi ale Africii au suprafețe mult mai restrânse și caractere
climatice diferite.
Danakil este un deșert care ocupă o suprafață de circa 100.000 km2 în
nord-estul Africii, în regiunea Triunghiului Afar.
Namib este un deșert costier care se desfășoară în lungul litoralului atlantic
al Africii, de o parte și de alta a Tropicului Capricornului, pe o lungime de
circa 1200 km și o suprafață de 81000 km2. Limita față de platoul interior
este marcată clar în peisaj de un abrupt tectono-eroziv proeminent (Great
Escarpment), iar climatic de izohieta de 100 mm/an (McKee, 1982).
Evoluția sa geomorfologică a început în Mezozoic, prin cutarea marginii
continentale sudice a cratonului Congo ca efect al destrămării Gondwanei.
A rezultat Platforma Namib, acoperită aproape în întregime de dune de
nisip cu forme predominant stelate sau liniare. Poziția geografică reflectă
acțiunea a trei categorii majore de procese geomorfologice: eoliene,
fluviale și marine (Watson & Lemon, 1985). În Namib se remarcă două
elemente geografice: ”Marele Zid” din lungul țărmului - o dună imensă de
nisip cu altitudinea de circa 100 m și Sossusvlei - o depresiune de tip playa
(foarte netedă și acoperită cu cruste de săruri). Unele dune pot atinge
dimensiuni gigantice: 300 m înălțime și zeci de kilometri lungime, fiind
printre cele mai mari de pe Glob.
Kalahari nu este un deșert tipic, ci mai degrabă o regiune supusă unor
condiții climatice tropicale care formează un bias anual oscilant: sezonul
umed alternează cu cel secetos și determină schimbări marcante ale
peisajului
Antarctica are un relief deosebit de al celorlalte continente, datorită
acțiunii îndelungate a calotei glaciare masive care o acoperă de peste 34
milioane de ani. Se deosebesc următoarele tipuri genetice: relieful
subglaciar, relieful subaerian și relieful calotei glaciare. În emisfera estică
uscatul este uniform, puțin fragmentat și bine dezvoltat în suprafață. Aici,
calota glaciară are cea mai mare grosime (circa 4800 m). Monitorizarea
Hamadele sunt podişuri pietroase, acoperite de blocuri de rocă colţuroase sau pavate cu lespezi neregulate de gresie, calcar, bazalt etc., rezultate în urma dezagregării mecanice stratificate. Hamada este forma deşertică a podişului, un deşert de blocuri, în contrast cu deşertul de nisip.
Regurile sunt câmpii joase şi plane, acoperite de pietriş sau nisip. În reguri nu se formează dune. În Sahara de Est, tipul de reg cu pietrişuri şi bolovănişuri este denumit serir.
Ergurile sunt teritorii foarte întinse acoperite cu dune de nisip (câmpii de dune). Ocupă în general regiunile joase ale Saharei, marile depresiuni. În Sahara de Est, ca forme acumulative sunt caracteristice barcanele, dar cele mai frecvente sunt dunele longitudinale şi transversale.
FORME DE RELIEF
ÎN SAHARA
Deșerturile Africii: SAHARA
DANAKIL
NAMIB
KALAHARI
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 21
recentă a indicat o relativă menținere a masei de gheață în est, în timp ce în
Antarctica de Vest calota și-a redus masa din cauza încălzirii globale (King
et al., 2012; Rignot, 2008; Rignot et al., 2008). Munții Transantarctici
reprezintă cea mai însemnată diviziune orografică a uscatului. Aceștia s-au
format în vecinătatea riftului transantarctic și separă într-o oarecare măsură
Antarctica de Est de Antarctica de Vest.
Test de autoevaluare nr. 1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:
Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 47.
1.3. Hidrografia
La nivel continental, cele mai importante bazine hidrografice se desfășoară
în regiunile de câmpie și de podiș. Marile cumpene de ape urmăresc de
obicei configurația lanțurilor muntoase (Cordilierelor) în sensul
meridianelor și pe cea a interfluviilor de podiș (Podișurile Canadiene,
Podișul Braziliei) în sensul paralelelor.
În America drenajul este direcționat spre oceanele Pacific, Atlantic și
Arctic. Cumpăna de ape continentală se desfășoară în sensul meridianelor,
urmărind configurația sistemului montan al Cordilierilor. În consecință,
asimetria suprafețelor continentale este foarte pronunțată din punct de
vedere al drenajului: suprafața tributară Atlanticului este considerabil mai
mare decât cea drenată spre Pacific. În America de Sud contrastul este și
mai mare. Niciun râu important nu se varsă în Oceanul Pacific, toate
arterele hidrografice mari fiind tributare Oceanului Atlantic. Asimetria este
complicată de existența unor vaste regiuni endoreice în centrul
Cordilierelor Nord- și Sud-Americane.
În Africa, întinderea mare a suprafețelor areice și endoreice a determinat
complicații în configurația cumpenelor de ape continentale. Cumpăna nord-
Care sunt unitățile de relief asociate cel mai adesea scuturilor
continentale? Exemplificați.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 22
africană izolează regiunea interioară a Saharei de regiunile marginale
tributare Mării Mediterane și Oceanului Atlantic. Se distinge în partea
centrală a continentului cumpăna de ape Congo-Nil, care separă cele mai
mari bazine hidrografice africane.
Antarctica este lipsită de râuri, prezența calotei glaciare împiedicând
formarea unei rețele hidrografice organizate. Există numai torenți
subglaciari, care evacuează apa rezultată în urma topirii gheții.
Marile fluvii și râurile tributare
Cele mai cuprinzătoare bazine aparțin marilor fluvii Mississippi, Amazon,
Nil și Congo. Teritorii mai restrânse ocupă bazinele fluviilor Yukon,
Mackenzie, Columbia, Colorado, Parana, Niger, Zambezi, Orange, etc.
Contrastele regionale sunt puternice, parametrii dimensionali fiind
influențați de numeroși factori. Astfel, Nilul este al doilea fluviu din lume
ca lungime, având și cea mai mare suprafață bazinală. Cu toate acestea,
debitul său este cu mult mai redus decât al altor fluvii, ținând cont că
traversează Deșertul Sahara.
Mississippi formează împreună cu afluentul său principal, Missouri, cel mai
mare sistem hidrografic din America de Nord. Fluviul își are izvoarele în
Lacul Itasca, la altitudinea de 450 m, Bazinul hidrografic acoperă aproape
întreaga suprafață a câmpiilor și podișurilor dintre Munții Stâncoși și
Appalachi, precum și porțiuni însemnate din aceste regiuni muntoase.
Reprezintă cea mai importantă rețea fluvială de comunicații și transporturi
de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Fluviul are trei secțiuni
principale: prima se extinde între izvoare și confluența cu Missouri, a doua
până la confluența cu Ohio, iar ultima până la vărsarea în Golful Mexic. La
vărsare formează o deltă digitată cu morfodinamică foarte complexă.
Tabelul 1.2. Principalii parametri ai marilor fluvii din America și Africa
(după Enciclopedia Britannica1 și Fernandez y Fernandez et al., 1998)
Nr. Denumirea Lungimea
(km)
Debitul mediu
(m3/s)
Supraf. baz.
km2)
1 Amazon1 7.040 209.000 7.050.000
2 Nil1 6.695 2.830 3.400.000
3 Mississipi-Missouri2 5.969 16.792 2.981.076
4 Congo2 4.667 41.000 4.014.500
5 Rio de la Plata-Parana2 4.500 22.000 4.144.000
6 Niger2 4.180 5.589 2.117.700
7 Zambezi2 2.574 3.400 1.390.000
8 Orinoco2 2.140 33.000 880.000
În funcție de direcția și caracterul drenajului rețelei hidrografice, suprafețele terestre se împart în: exoreice (cu scurgere spre mări și oceane), endoreice (cu drenaj interior, convergent) și areice (fără drenaj superficial, apele infiltrându-se direct în substrat).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 23
Amazonul are cel mai mare debit și un bazin hidrografic care aparține în
cea mai mare parte regiunii centrale și nordice a Braziliei. Se suprapune
celui mai diversificat și totodată fragil ecosistem din lume, Pădurea
Amazoniană. Altitudinea generală redusă pe o lungime de mii de kilometri
face ca panta fluviului să fie aproape nulă. La aceasta se adaugă cantitățile
foarte mari de precipitații care duc la ridicarea nivelului apelor cu până la 9
m. În consecință, suprafețe foarte întinse sunt cuprinse în zona inundabilă
(varzea), cu numeroase difluențe, în care fluviul atinge lățimi de sute de
kilometri. Gura de vărsare este foarte largă, în fapt o deltă-estuar care își
modifică permanent topografia și configurația din cauza acțiunii combinate
a fluviului (prin debitul imens adus) și a oceanului (prin mareele puternice
care preiau surplusul solid). Aici s-a format un adevărat arhipelag, în cadrul
căruia se remarcă Insula Marajó. Fenomenul pororoca este caracteristic
Amazonului și se manifestă prin înaintarea apelor în amonte în timpul
orelor de flux, dând naștere unui val care poate atinge și 4,5 m înălțime.
Nilul se formează din apele a două râuri, Nilul Alb și Nilul Albastru, după
confluența de la Khartoum. Bazinul său hidrografic este cel mai mare din
lume și traversează 10 state pe 35 de latitudine: Burundi, R.D. Congo,
Kenya, Rwanda, Uganda, Tanzania, Etiopia, Sudanul de Sud, Sudan și
Egipt. Regimul său hidrologic este extrem de complex din cauza
diferențelor climatice înregistrate în cele două bazine din care se formează
– Nilul Alb și Nilul Albastru (Fig. 1.7). În Egipt, Nilul constituie o axă
puternică de populare, găzduind majoritatea localităților din regiunile
interioare și terenurile agricole aferente. Agricultura intensivă se desfășoară
exclusiv în lunca fluviului (sectorul inundabil), sedimentele aduse de acesta
la revărsări constituind un fertilizator valoros pentru terenurile altfel
amenințate de secetă. Delta formată la vărsarea în Marea Mediterană este
triangulară, de tip barat.
Figura 1.7. Debitele Nilului amonte de confluență (RDD, 2010)
Congo are bazinul hidrografic situat în zona caldă, dispus simetric de o
parte și de alta a Ecuatorului. Precipitațiile fiind constante și ridicate în
orice perioadă a anului, debitul său nu înregistrează variații deosebite.
Izvorăște din L. Tanganyika și L. Mweru, formând mai întâi râul Lualaba,
care devine Congo în aval de Cascada Boyoma. În regiunea capitalelor
Brazaville (Congo) și Kinshasa (R.D. Congo), valea se îngustează și
0
1000
2000
3000
4000
5000
6000
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
m3/
s
Nilul Alb (Barajul Jebel Aulia)
Nilul Albastru (Khartoum)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 24
formează o serie de cataracte cunoscute drept Cascadele Livingstone.
Pragurile sunt traversate de un debit imens de apă (peste 40.000 m3/s) pe o
lățime a văii de 300-800 m.
Nigerul parcurge o distanță de 4180 km și are un regim hidrologic specific,
datorat traiectoriei sale succesive prin zona de stepă subsahariană (cu
climat tropical semiarid) și zona ecuatorială. Deși izvorăște la o distanță de
numai 240 km de ocean, se îndreaptă în direcția opusă, spre Sahara. După
ce trece prin Timbuktou formează un unghi de 90 spre SE, primește apele
râului Benue la Lokoja, Nigeria și se varsă în cele din urmă în Golful
Guineei printr-o deltă maritimă. Fluviul traversează patru state: Guineea,
Mali, Niger și Nigeria. Un element atipic este prezența unei a doua delte în
amonte de Timbuktou – Delta Interioară a Nigerului sau Macina.
Regiunea este o câmpie inundabilă de subsidență presărată cu lacuri și
mlaștini, extrem de întinsă (4 milioane ha). Inundațiile se datorează
cantității mari de precipitații pe care Nigerul o primește în bazinul superior
și sunt favorabile menținerii vegetației cu până la 6 luni de la începerea
sezonului secetos (Seiler et al., 2005). Excesul de apă susține agricultura,
bazată pe pescuit și cultura orezului și meiului.
Zambezi este un fluviu tipic de podiș, cel mai mare curs de apă din Africa
de Sud. Izvorăște dintr-o regiune înaltă numită dambo, caracterizată de
prezența asociațiilor ierboase inundate sezonier, presărată cu lacuri și bălți,
care constituie în general sursa a numeroase cursuri de apă (Mackel, 1985;
Von der Heyden & New, 2003). Substratul este metamorfic străbătut de
roci magmatice în zona Cascadei Victoria (formată pe un prag de falie),
unde fluviul trece în cursul mijlociu. Înălțimea de 108 m dublată de lățimea
de 1708 m o clasifică drept cea mai mare cascadă din lume, rivalizând doar
cu Cascada Iguaçu de la granița Braziliei cu Argentina. Volumul de apă
deversat este de 1088 m3/s.
Lacurile
Lacurile sunt inegal distribuite pe suprafețele continentale, clima având o
mare influență în acest sens. În general sunt ocupate de lacuri
discontinuitățile topografice mai importante fără drenaj exterior și în care
aportul de precipitații este mai mare decât cantitatea de apă evaporată.
Există și excepții, când lacurile au caracter sezonier și seacă vara, lăsând în
loc depresiuni întinse acoperite cu cruste poligonale sau de sare (de
exemplu chotturile din nordul Africii). Tipurile genetice de lacuri sunt
foarte diversificate. În funcție de factorul care a generat formarea cuvetei
lacustre, se pot distinge: lacuri glaciare, tectonice, de crater, relicte, sărate,
de disoluție, lagune și limane, antropice, etc.
Sistemul Marilor Lacuri din America de Nord este încadrat în categoria
lacurilor tectono-glaciare, dar are și origine erozivă (ex.: Cuesta Niagarei).
Cele cinci lacuri componente sunt: L. Superior, L. Michigan, L. Huron, L.
Erie și L. Ontario. S-au format pe locul unui vechi rift continental în urmă
cu peste 1 miliard de ani într-o zonă tectonică activă (Grady, 2007; Van
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 25
Schmus & Hinze, 1985). Este cel mai mare sistem lacustru de pe glob ca
suprafață (244.106 km2, însemnând 21% din suprafața totală acoperită cu
apă dulce de pe glob) și volum de apă dulce (22.671 km3, adică 54% din
total). Cascada Niagara s-a format între lacurile Erie și Ontario pe o
discontinuitate geomorfologică – cuesta Niagarei – ca rezultat al eroziunii
diferențiale. Înălțimea este de numai 51 m, dar lățimea apelor depășește 1
km (1039 m între malurile canadian și american). Volumul de apă deversat
este impresionant (2.400 m3/s), fiind o sursă ideală de hidroenergie: 2,4
GW (după New York Power Authority2).
Figura 1.8. Sistemul Marile Lacuri - fluviul Sf. Laurențiu
În Hudsonia (Câmpiile Canadiene) se află cele mai multe dintre marile
lacuri glaciare canadiene: L. Winnipeg, L. Athabaska, L. Urșilor, Marele
Lac al Sclavilor, etc. În Cordilierii Canadieni și în Anzii Patagoniei există
numeroase lacuri rezultate în urma topirii ghețarilor montani (Ex. L.
Morenelor, L. Argentino).
Principalele tipuri genetice de lacuri sunt: lacuri tectonice, lacuri
glaciare, lacuri sărate, lacuri de disoluție, limane, lagune și lacuri
antropice.
Lacurile tectonice sunt caracteristice regiunilor de rift intracontinental și
regiunilor care au suferit fracturări ale fundamentului și scufundări, creând
condiții pentru formarea unor cuvete lacustre. Cele mai cunoscute se află în
regiunea Africii de Est, traversată de sistemul de rifturi Albertine-Etiopian,
care trece la nord în riftul Mării Roșii: Tanganyika, Mweru, Malawi.
Lacurile sărate se găsesc de obicei în regiunile aride, ocupând sectoarele
cele mai coborâte ale depresiunilor endoreice. În America de Nord estede
2 http://www.nypa.gov/facilities/niagara.htm
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 26
menționat Marele Lac Sărat din Marele Bazin; în America de Sud se găsesc
cu precădere în Puna de Atacama.
Lacurile de disoluție. Sunt incluse în această categorie lacurile formate pe
calcare, rezultate în urma disoluției și prăbușirii substratului. Cele mai
interesante sunt cenotele, lacuri de formă circulară sau semieliptică întâlnite
pretutindeni pe platourile calcaroase din America Centrală. Lacul
Okeechobee din Peninsula Florida s-a format în cadrul podișului calcaros
care ocupă aproape întreaga suprafață a acesteia.
Limanele și lagunele sunt caracteristice regiunilor litorale, fie la vărsarea
unor râuri importante (limanele Chesapeake și Delaware din estul SUA),
fie pe coastele ferite de acțiunea mareelor, unde se dezvoltă cordoane
litorale (ex.: Laguna Maracaibo).
Lacurile de acumulare sunt prezente pe toate cursurile fluviilor și râurilor
importante, constituind sursă de hidroenergie și de apă pentru irigații. Un
rol important este acela de regularizare a debitelor, mai ales în regiunile cu
risc ridicat de inundații sau secetă (ex.: Lacul Nasser pe Nil).
Regiunile endoreice și areice
Regiunile endoreice sunt bazine în care nu există o scurgere exterioară a
rețelei hidrografice, către mările și oceanele interconectate. Scurgerea se
realizează spre interior, de obicei într-un lac sau mlaștină cu dimensiuni
considerabile. Cele mai mari regiuni endoreice sunt în Africa, în Sahara,
Sahel și Kalahari. În America se remarcă Marele Bazin în Statele Unite ale
Americii, Bolson de Mapimí în Mexic și Altiplano în America de Sud.
Lacurile care ocupă în prezent părțile cele mai joase ale bazinelor endoreice
sunt în majoritate lacuri relicte, care în trecutul paleogeografic ocupau
suprafețe mult mai întinse decât în prezent. Este cazul Marelui Lac Sărat și
al Lacului Ciad.
Lacul Ciad. Bazinul Ciadului este situat în zona de stepă a Sahelului, între
12⁰-15⁰N, iar suprafața lacului revine teritoriilor a patru state: Nigeria,
Niger, Ciad și Camerun. Lacul Ciad a reprezentat de-a lungul deceniilor un
subiect permanent de interes pentru cercetători datorită pericolului
dispariției sale definitive. Asemănător Lacului Aral, Ciadul și-a redus
foarte mult suprafața lacustră spre partea sudică – cu circa 95% între 1963
și 1998 (UNEP). Principalul furnizor de apă dulce al bazinului este sistemul
hidrografic Chari-Logone, al cărui debit mediu la NʼDjamena, Ciad a
scăzut de asemenea cu 75% în ultimii 40 de ani (NASA, 2001). Această
realitate, coroborată cu aridizarea și implicit cu prelevările de apă pentru
irigații, a cauzat restrângerea masivă a suprafeței acvatice (Coe & Foley,
2001). Condițiile actuale au dus însă la scăderea suprafeței lacustre în
timpul sezonului secetos de la 10.000 km2 la 1350 km
2 (NASA, 2001), iar
în prezent la mai puțin de 2000 km2 (USGS, 2014).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 27
Figura 1.9. Dinamica spațio-temporală a Lacului Ciad în ultimii 50 ani (1963-2013). Sursa imaginilor: NASA/Earth Observatory
Salarele și chotturile. Sectoarele cele mai joase ale bazinelor endoreice
sunt umplute cu sedimente lacustre și săruri care formează cruste
groase. Au aspectul unor depresiuni întinse cu baza extrem de netedă,
declivitatea fiind aproape absentă (sub 0,2 m/km). Sunt cunoscute sub
numele de depresiuni saline sau alcaline, playas, dar poartă denumiri
regionale diverse: salinas, salare (America Latină), chotturi (nordul
Africii), takâre (Asia Centrală), sebkha (Arabia Saudită), kevire (Iran),
etc.
Formarea crustelor de sare se datorează evaporației intense și a aportului
excesiv de săruri minerale. Procesele sunt accentuate în lipsa drenajului,
a infiltrațiilor și a acviferelor care ar prelua o parte din cantitatea de
săruri. În timpul sezoanelor umede, câmpurile de sare se transformă în
lacuri sărate (Etosha); în alte situații, lacurile actuale sunt reminiscențe
ale unor suprafețe acvatice mai întinse (Marele Lac Sărat). Cele mai
cunoscute câmpuri salifere sunt: Salar de Uyuni în Altiplano (America
de Sud), Chott El-Djerid și Chott Melrhir în Regiunea Atlas (Africa de
Nord) și Etosha (în Namibia).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 28
Figura 1.10. Peisaj arid din Chott El-Djerid, Tunisia © L. Tîrlă, 2008
Test de autoevaluare nr. 2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:
Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 47.
Cum influențează clima regimul hidrologic al fluviului Niger?
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 29
1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice
Climatele și vegetația, împreună cu asociațiile faunistice și solurile
caracteristice reprezintă elementele bipedoclimatice ale globului.
Desfășurarea spațială a acestora este condiționată de mai mulți factori,
dintre care cei mai importanți sunt: latitudinea, extinderea suprafețelor de
uscat și altitudinea reliefului.
Zonalitatea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția
acestora în benzi relativ paralele, în lungul paralelelor
globului, dinspre poli către Ecuator. Este condiționată de
forma aproape sferică a Pământului și de distribuția inegală a
radiației solare (Ielenicz, 2000).
Etajarea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția
acestora în benzi încadrate între anumite limite altitudinale,
care pot varia de la o regiune la alta și pot înregistra diferențe
în funcție de expunerea suprafețelor. Este condiționată de
topografie (altitudinea reliefului, orientarea versanților, etc.).
America de Nord şi America de Sud prezintă elemente de
complementaritate biopedoclimatică, având în vedere faptul că se
desfăşoară pe aproape toate gradele de latitudine, în special în emisfera
nordică. Cu excepţia Cordilierilor, răspândirea climatelor şi a tipurilor de
vegetaţie respectă principiile zonalităţii pe glob, astfel încât întâlnim o
varietate apreciabilă de elemente.
Ţinând seama de poziţia geografică a continentelor, de circulaţia
atmosferică, de factorii orografici şi de diferenţele în morfologia costieră,
rezultă o mare diversitate de regiuni climatice. În America de Nord, în
cadrul fiecărei zone climatice se poate deosebi un tip de climat oceanic şi
unul continental. În America de Sud, distribuția suprafețelor de uscat în
latitudine a condiționat limitarea climatelor reci (boreal și subpolar) la
regiunea andină, sub formă etajată. Cu toate acestea, climatele sunt mai reci
decât în mod obișnuit la latitudinile medii, din cauza apropierii de
Antarctica și a influenței oceanului sudic.
Fiind traversat de Ecuator şi de cele două tropice, teritoriul Africii este
încadrat aproape în întregime în zona caldă a globului. Singurul tip de
climă caracteristic zonei temperate întâlnit aici este cel subtropical.
Variațiile sunt impuse mai ales de altitudinea reliefului.
Circulația atmosferică are rolul cel mai important în distribuția și
caracteristicile climatelor Africii:
La Ecuator – zona calmelor ecuatoriale (presiune joasă);
La tropice – alizeele (presiune mare): fierbinți și uscate dinspre
Sahara, cu precipitații bogate dinspre Oceanul Indian;
În extremitățile nordică și sudică ale continentului: influența
vânturilor de vest (climatul subtropical).
LATITUDINEA
ZONARE
ALTITUDINEA
ETAJARE
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 30
În Antarctica este prezent în cea mai mare parte climatul polar, cu
caracteristici extreme spre interiorul continentului și nuanțe moderate spre
zona marginală a calotei glaciare.
Etajele biopedoclimatice sunt condiționate de altitudinea reliefului și sunt
prezente în arealul regiunilor muntoase sau de podiș înalt: Cordilierii Nord-
Americani, Cordilierele Americii Centrale Istmice, Anzii, masivele izolate
sahariene, Africa Estică Înaltă, podișurile și munții Africii Centrale, Munții
Scorpiei. Etajarea presupune și o relativă azonalitate a acestor elemente,
întrucât nu se regăsesc în zonele caracteristice lor, ci în altele diferite
(azonal), drept consecință a variațiilor înregistrate de suprafața topografică.
Principalul factor care impune etajarea biopedoclimatică este gradientul
termic. Temperatura aerului scade în medie cu 0,6°C/100 m, iar de aici
decurge un întreg lanţ de modificări, nu numai la nivelul elementelor
climatice, ci şi al celorlalte componente naturale.
A. Tipurile și subtipurile de climă ale Globului
În cadrul acestei lucrări, clasificarea climatelor Globului a fost abordată
conform sistemului Köppen-Geiger, acesta având cea mai largă utilizare în
lucrările de specialitate moderne.
Sistemul de clasificare a climatelor Köppen-Geiger presupune distribuția
tipurilor și subtipurilor de climă în funcție de particularitățile termice și
aportul de precipitații (Kottek et al., 2006; Peel et al., 2007). De asemenea,
principiul care stă la baza acestui sistem de clasificare este acela că
”distribuția vegetației native constituie expresia cea mai elocventă a
climatului unei regiuni” (McKnight & Hess, 2005). Conform acestei
scheme, pe Glob se disting 5 tipuri majore de climă și 24 de subtipuri
regionale. Fiecare subtip de climă are un cod, derivat din specificul termic
și regimul pluviometric caracteristic (Fig. 1.11).
Tipurile majore de climă. Cele cinci tipuri de climate pot fi urmărite în
cadrul unor zone extinse cu distribuție latitudinală relativ uniformă.
Heterogenitatea climatică din vestul Americii, sudul și estul Africii sunt
cauzate în principal de influența altitudinii reliefului, care a impus etajarea
elementelor climatice. Se deosebesc:
A. Climatele ecuatoriale (megatermale)
B. Climatele aride și semiaride (în zonele tropicală și temperată)
C. Climatele temperate (mezotermale)
D. Climatele boreale (microtermale)
E. Climatele polare și alpine
Tipurile și subtipurile de climă imprimă regiunilor particularități
biopedogeografice distincte, astfel încât vegetația și solurile variază în
funcție de caracteristicile climatice. Pe Glob se diferențiază mai multe zone
biopedoclimatice, prezentate în cadrul secțiunii următoare (B).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 31
Figura 1.11. Clasificarea Koppen-Geiger a climatelor Americii, Africii și Antarcticii (prelucrare după Peel et al., 2007)
B. ZONELE BIOPEDOCLIMATICE
În America de Nord şi America Centrală Istmică există următoarea
succesiune a zonelor biopedoclimatice, de la nord către sud:
a) Zona arctică (polară)
b) Zona subarctică (subpolară)
c) Zona temperată
d) Zona subtropicală
e) Zona tropicală
AMERICA DE NORD AMERICA CENTRALĂ
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 32
a. Zona arctică (polară) - ET
Se extinde în extremitatea nordică a Peninsulei Alaska, Arhipelagul
Arctic Canadian, Câmpia Canadei și în jumătatea nordică a Peninsulei
Labrador.
Temperatura medie anuală este în jur de 0⁰C; temperatura medie a
lunii celei mai calde se situează sub 10⁰C, iar în ianuarie coboară până
la circa -40⁰C. Invaziile de aer polar pot coborî temperaturile până la -
40⁰...-60⁰C; la periferie nuanţele sunt mai moderate.
Precipitaţiile sunt reduse, de circa 200 mm/an și cad mai ales sub
formă de zăpadă.
Este specifică tundra cu muşchi (Polytrichum sp.), tundra cu licheni
(Cladonia rangifera); apar şi specii de mesteacăn (Betula glandulosa).
Solurile sunt poligonale de tundră, soluri turbo-gleice, mlăştinoase,
turbării. Solul caracteristic este permafrostul (sol permanent îngheţat).
b. Zona subarctică (subpolară) sau boreală
Se extinde în cea mai mare parte a Peninsulei Alaska, a Podișurilor și
Câmpiilor Canadiene. Climatul este subpolar sau boreal (dominant
Dfc), cu ierni lungi și foarte reci, iar verile scurte (1-3 luni pe an), dar
în care temperaturile pot atinge 30⁰C. Amplitudinile termice foarte
mari, de până la 70⁰C, caracterizează acest tip de climat.
Precipitațiile sunt de circa 300 mm/an în interiorul continentului și 500
mm/an în regiunile de coastă.
Formațiile vegetale sunt dispuse în benzi succesive de la nord spre sud.
În nord, ecotonul silvotundrei face treptat tranziția către pădurea
boreală canadiană, cu o biodiversitate vegetală relativ scăzută. Printre
speciile reprezentative se află molidul negru (Picea mariana), molidul
alb (Picea glauca), bradul-de-balsam (Abies balsamea), laricele
canadian (Larix laricina) și pinul Jack (Pinus banksiana). În pădurile
rare din sud, numite open woodland, sunt frecvente specii precum
molidul alb (Picea glauca), mesteacănul-de-hârtie (Betula papirifera)
și plopul-de-balsam (Populus balsamifera).
Solul este suprasaturat în umiditate și permanent înghețat în cea mai
mare parte a anului (permafrostul, clasificat drept criosol),
dezghețându-se parțial doar în timpul verilor scurte. Sunt frecvente
podzolurile, solurile brun-acide și luvisolurile (CSSS, 2015).
c. Zona temperată
Desfășurare: în nordul Câmpiei Litorale Atlantice, Appalachii de Nord,
Podişul Marilor Lacuri, Podişul Preriilor, Munţii Stâncoşi, Litoralul
Pacific (Munţii Coastelor şi Cascadelor), Podişurile Intracordiliere,
Podişurile Interioare, Culoarul Mississippi, cea mai mare parte a
Podişului Patagoniei, Anzii Chilieni şi Argentinieni.
Valorile medii ale temperaturii variază între 10-15⁰C în luna ianuarie şi
20-25⁰C în luna iulie. Cad circa 500-1000 mm precipitații în cea mai
mare parte a zonei şi sub 300 mm în Podişurile Intracordiliere.
Deșerturi și semideșerturi temperate. În bazinele intracordiliere
nord-americane și în Podișul Patagoniei climatul temperat are un
AMERICA DE NORD
AMERICA CENTRALĂ
AMERICA DE SUD
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 33
caracter pronunțat de ariditate, formând ecoregiunile deșertice ale
Marelui Bazin și Patagoniei. Deșertul Marelui Bazin s-a format din
cauza efectului de umbră a precipitațiilor indus de prezența Sierrei
Nevada la vest, care împiedică pătrunderea maselor de aer oceanice.
Spre nord, un efect similar a dus la formarea Deșertului Columbiei, cu
o suprafață mult mai restrânsă (Cooperation, 1997; Omernik, 1987). În
Deșertul Patagoniei este caracteristică diversitatea bioclimatică.
Precipitațiile variază în funcție de orientarea catenelor muntoase, care
induc efectul de umbră, dar și de prezența curentului rece Falkland.
Vegetația tipică este în general cea de stepă semideșertică.
În zona temperată a Americii de Sud sunt caracteristice: temperaturile
mai scăzute; predominarea vânturilor de vest, dar și a vânturile
subantarctice numite pamperos; rolul de barieră climatică al Anzilor;
în Anzii Sudici: pădurile magellanice, în care este dominant fagul
austral (Nothofagus sp.).
Figura 1.12. Deșertul Patagoniei (www.commons.wikimedia.org)
Pădurea de răşinoase (Canada) – Pădurea hudsoniană: Picea glauca, Picea mariana, Abies balsamea, Pinus contorta; soluri podzolice. Pădurea de răşinoase (SUA) – Pădurea americană: prezenţa şi caracterele sale specifice sunt legate de vecinătatea Oceanului Pacific şi a Cordilierilor. Domină coniferele: în nord specii de Tsuga, Pseudotsuga, Thuya; în sud Sequoiadendron giganteum și Sequoia sempervirens. Solurile sunt brune de pădure sau podzoluri. Pădurile de amestec (Regiunea Marilor Lacuri - Sf. Laurenţiu) → Pădurea laurenţiană: Pinus banksiana, Quercus, Acer, Fraxinus, etc. Pădurea de foioase (Munţii Appalachi) – Pădurea appalachiană: Acer pennsylvanicum, Quercus alba (stejarul alb), Quercus velutina (stejarul negru), diferite specii de hickory (Carya sp.). Silvostepa (spre vest, între provincia canadiană Athabaska în nord şi Câmpia Perimexicană în sud) – stejar, frasin, arţar şi graminee; solurile: cernoziomuri. Stepa (preria) – pe o suprafaţă de circa 45 milioane hectare:
Preria cu graminee înalte (Andropogon sp.); Preria mixtă, uneori secundară din cauza păşunatului abuziv; Preria cu graminee scunde, pe treptele înalte: colilia (Stipa comata), iarba gramma (Buteloua gracilis), Salicornia sp., etc.
Tipuri caracteristice de asociaţii vegetale ale
zonei temperate
nord-americane
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 34
d. Zona subtropicală
Se desfășoară în sud-estul S.U.A., California, sudul Braziliei, Argentina,
sudul Paraguayului, Uruguay, Africa de Nord (Regiunea Atlas) și Africa de
Sud. În general, climatele aparțin tipului major C (temperat/mezotermal),
diferențiate în patru subtipuri principale, în funcție de altitudine și
cantitatea de precipitații (Peel et al., 2007):
Climatul subtropical umed (Cfc) este tipic pentru sud-estul SUA și
sud-estul Braziliei. Se dezvoltă formații forestiere tipice, precum
pădurile sud-atlantice formate din specii de foioase şi conifere
semperviriscente: Pinus palustris, arborele-lalea (Liriodendron
tulipifera), chiparosul de baltă (Taxodium distichum), etc.
În pădurea sud-atlantică din Florida cad ploi de iarnă.
Climatul subtropical semiarid (mediteranean: Csa, Csb). Clima
este mai rece decât clima subtropicală europeană, datorită influenţei
curentului rece al Californiei. Cad circa 1500 mm/an precipitaţii.
Vegetația este reprezentată prin asociaţii de chaparral în California
(tufărişuri cu Quercus sp., Ceanothus sp.) și matorral în Chile. Asociațiile
de matorral se desfășoară în Chile între 32⁰-37⁰S și formează un ecosistem
de tranziție între Deșertul Atacama, extrem de arid, și pădurea valdiviană
de foioase la sud. În pădurile sclerofile este tipic palmierul de vin chilian
(Jubaea chilensis).
În sudul şi sud-estul Braziliei se dezvoltă păduri atlantice care formează
asociaţii subtropicale. Acestea cuprind specii endemice, rare, precum
arborele-candelabru (Araucaria brasiliensis) și numeroase specii
semperviriscente. Se întâlnesc asociații mixte cu yerba maté (Ilex
paraguariensis), un arbust din ale cărui frunze indigenii tupi prepară o
băutură tradițională, numită maté (Fig. 1.13).
Figura 1.13. Yerba maté (Ilex paraguariensis)
- atlantic - continental - al şesurilor
înalte - montan - pacific
Subunităţile CLIMATULUI
SUBTROPICAL
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 35
Climatul subtropical semiumed este caracteristic pentru regiunile
situate în imediata vecinătate a celor cu climat mediteranean tipic, cu
deosebirea că în cazul de față influența oceanică este mai puternică,
prin urmare și cantitatea de precipitații este mai mare.
Climatul tropical montan (Cwb, Cwc) este tot un subtip al
climatului subtropical, întâlnit în regiunile tropicale înalte ale
Mexicului, Perului, Boliviei și Africii (în Zambia, Zimbabwe,
Madagascar și Africa de Sud).
e. Zona tropicală
Clima tropicală umedă (Am) este caracteristică în sudul Floridei, Mexic
(Pen. Yucatan – 1500 mm/an), America Centrală Istmică, Arhipelagul
Antilelor, Arhipelagul Bahamas.
Este expusă alizeelor, influenţelor ariilor anticiclonale pacifice şi atlantice.
Îngustimea istmului dă posibilitatea căderii unor ploi bogate (datorită
alizeelor), în cantităţi ceva mai reduse pe faţada pacifică. Pe faţada atlantică
se produc anual uragane. Deseori ploile au caracter orografic. Vegetația
este formată din păduri tropicale umede, ale căror compoziție floristică și
structură sunt similare pădurii ecuatoriale.
Clima tropicală aridă și semiaridă
Este caracteristică regiunii de sud-vest a SUA, Podişului Central Mexican,
regiunii coastei pacifice a Americii de Sud între 5º-30º latitudine sudică,
Anzilor Centrali (provincia tropicală andină). Deșerturi: Chihuahua, Sonora
(cu subdiviziunile Colorado și Altar), Mojave, Death Valley, Atacama,
Deșertul Perului. Flora este extrem de bogată în specii endemice, tipice
doar acestor ecoregiuni. În Deşertul Sonora sunt caracteristici cactusul
gigant saguaro (Carnegiea gigantea), arbustul-de-creozot (Larea
divaricata), Tamarix sp., Nitraria sp. În oazele din Deșertul Colorado
crește singura specie de palmier nord-american (Washingtonia filifera), iar
în Deșertul Mojave crește ”copacul lui Joshua” (Yucca brevifolia), ocrotit
în cadrul parcului național omonim.
În America de Sud iarna este deosebit de uscată, frontul intertropical fiind
deplasat mult spre nord.
Subtipuri ale climatului tropical din America de Sud:
Atlantic: pe faţada estică a Braziliei, expusă alizeului de sud-est;
precipitaţii orografice (circa 1500-2000 mm).
Continental (partea central-vestică a Podişului Braziliei, Chaco
boreal etc.), precipitaţii cu caracter sezonier (1000-1300 mm),
iarna secetă (cu deosebire în Gran Chaco).
Pacific: în lungul litoralului pacific. Precipitaţiile sunt foarte
reduse (în Deşertul Atacama doar 10 mm/an). Condensarea este
Temperatura maximă absolută de pe Glob (56,7⁰C) a fost înregistrată în Death Valley, California, la data de 10 iulie 1913 (El Fadli et al., 2013).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 36
împiedicată de inversiunile de temperatură şi curenţii de aer
descendenţi. Influenţa curentului rece Humboldt scade valorile
temperaturii.
Montan: o climă aridă în Anzii Centrali.
f. Zona subecuatorială (Aw)
Desfăşurare: Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord în
general.
Domină masele de aer tropical continentale (un sezon cald şi umed şi
unul cald şi uscat). Vara primeşte destul de multă umiditate din partea
alizeului de SE, umiditate repartizată diferit datorită prezenţei sierrelor
sublitorale. Sezonul secetos durează aproximativ 6 luni și este urmat de
cel umed.
În nord temperatura oscilează între 20⁰-300C și sunt consistente ploile
orografice.
În sud, cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 500-2000 mm/an.
Tabelul 1.2. Tipuri de savană determinate în principal de umiditate
Tipul de savană Caracteristici generale
Llanos (savane umede) Vegetaţie ierboasă dominată de graminee,
palmieri, etc. (vestul Podişului Guyanelor,
Câmpia Orinoco).
Campos (savane
semiumede și uscate)
Precipitaţii timp de circa 6 luni. Ierburi înalte,
arbori izolaţi (Podișul Braziliei).
Campos cerrados Ierburi, arbuşti xerofili, specii arborescente (pe
lângă râuri păduri izolate);
Campos limpos Asociaţii de tranziţie către zonele tropicale,
subtropicale cu păduri ripariene;
Campos mimosos Specia caracteristică: Mimosa sensitiva.
Caatinga (savană uscată) Asociaţie-ecoton formată între zona selvei şi cea
a savanelor, caracteristică în nord-estul
Podişului Braziliei, din care nu lipsesc agavele,
cactuşii, arbuşti şi arbori cu frunze caduce.
g. Zona ecuatorială (Af)
Regiunea pacifică a Columbiei şi cea mai mare parte a Amazoniei.
Temperaturi medii anuale ridicate (21⁰-22⁰C) şi precipitaţii cu caracter
permanent care trec de 2500 mm/an. Există totuşi două maxime
echinocţiale. În Anzi valorile sunt diferenţiate, maxime iarna şi primăvara
cu temperaturi ale căror variaţii diurne sunt mari. O întinsă suprafaţă este
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 37
ocupată de selva (pădurea ecuatorială amazoniană), care urcă până la 1400
m altitudine pe versanţii Anzilor. Pădurea este complexă sub aspectul
bogăţiei și unicității speciilor, dar și al structurii de ansamblu. Stratificarea
vegetației reflectă competiția plantelor pentru lumină și rolul
inundabilității. Din această dispută rezultă înălţimi de 80-100 m, formând
etajul superior pe care se sprijină deseori liane şi epifite. La „demisol”
cresc mai ales ferigi arborescente, iar pe sol cresc plante puţin exigente la
condiţiile de mediu. Se întâlnesc palmieri precum cocotierul (Cocos
nucifera), açaí (Euterpe oleracea) sau xate (Chamaedorea sp.), palisandrul
brazilian (Dalbergia nigra), arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis),
nucul brazilian (Bertholletia excelsa), mahonul (Swietenia macrophylla),
bananierul (Musa acuminata), sapodilla (Manilkara zapota), ș.a. Dintre
arbuști sunt caracteristici arbustul-de-cafea (Coffea arabica), originar din
Etiopia, și arbustul-de-cacao (Teobroma cacao), iar din flora mică abundă
orhideele și bromeliaceele.
Procentul inundabilităţii a situat vegetaţia pe trei trepte şi anume: zona
acoperită cu apă (igapo – cu nufărul de Amazon - Victoria amazonica);
pădurea inundată sezonier (varzea) şi treapta neinundată, cu o vegetaţie
perenă (été sau terra ferme).
Explorează diversitatea climatelor conform clasificării Köppen pe
harta din Fig. 1.11. Identifică tipurile de climă aferente codurilor din
diagramele din Fig. 1.14 și notează-le în caseta de mai jos. Adaugă
câteva observații proprii asupra valorilor conținute în diagramele
ombrotermice.
a. Vancouver (Cfb) ......................................................................... ................................................................................................... ...................................................................................................
b. Alger (Csa) …………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………..…….………………………………………………………………………………………………..
c. Caracas (Aw) …………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………
d. Paramaribo (Af) ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 38
Figura 1.14. Diagrame ombrotermice pentru diferite tipuri de climate
Zonele biopedoclimatice din Africa. Zonele naturale ale Africii s-au
dezvoltat în condițiile unui climat cald, dar cu o repartiţie inegală a
precipitaţiilor. Ele se succed aproape simetric de o parte și de alta a
Ecuatorului, dar ocupă suprafeţe mai mari în jumătatea nordică a
continentului. Repartiţia diferenţiată a valorilor temperaturii şi
precipitaţiilor a dus la conturarea mai multor zone de climă. Extinderea lor
depinde de factorii radiativi, dar şi de cei geografici. Astfel, zona tropicală
deşertică de la nord de Ecuator este mai întinsă, deoarece continentul are o
extindere mare în longitudine.
a. Zona ecuatorială ocupă ţinuturile centrale joase din bazinul fluviului
Congo şi de pe litoralul Golfului Guineei, între Ecuator şi 5⁰ latitudine N
şi S. În aceste regiuni dominate de calmele ecuatoriale este cald tot
timpul anului, cad cantități considerabile de precipitații şi nu bat vânturi.
Mediile termice oscilează foarte puţin în jurul valorii de 25⁰C, iar
diferenţele de la o lună la alta nu depăşesc 2⁰C. Bazinul fluviului Congo
şi bordura nordică a Golfului Guineei primesc peste 2000 de l/m2/an
precipitații, repartizate uniform în timpul anului.
Biomul dominant: pădurea tropicală umedă (ecuatorială). Este o pădure
densă şi umedă ca o seră şi acoperă suprafeţe întinse din Bazinul Congo şi
de pe litoralul Golfului Guineei. Coronamentul arborilor este dispus etajat,
0
50
100
150
200
0
5
10
15
20
25
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
a. Vancouver, Canada (Cfb)
Temperatura (C) Precipitațiile (mm)
0
20
40
60
80
100
120
140
160
0
5
10
15
20
25
30
35
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Alger, Algeria (Csa)
0
20
40
60
80
100
120
140
160
0
5
10
15
20
25
30
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
c. Caracas, Venezuela (Aw)
0
50
100
150
200
250
300
0
5
10
15
20
25
30
35
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
d. Paramaribo, Suriname (Af)
AFRICA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 39
iar țesătura lianelor îl transformă într-un acoperiş compact. Are o mare
diversitate de specii: palmierul-de-ulei african (Elaeis guineensis),
Numeroase specii de primate, păsări, reptile, insecte ş.a., s-au adaptat mai
mult la viaţa arboricolă. Abundenţa resturilor vegetale care se descompun
în permanenţă ajută la formarea unor soluri consistente şi bogate în humus,
numite laterite.
b. Zona subecuatorială este localizată în cadrul a două benzi situate de o
parte şi de alta a Ecuatorului între 5⁰ şi 12⁰ lat. N şi S. Are un climat cu
două anotimpuri calde, dar diferite ca umiditate. Vara, calmul ecuatorial
se extinde şi în zona subecuatorială, este cald şi plouă abundent. Iarna,
când calmul ecuatorial se restrânge, temperaturile sunt mai ridicate ca
vara şi se instalează seceta.
Biomul dominant este savana. Savanele ocupă două benzi subecuatoriale,
supuse pulsaţiilor sezoniere ale calmului ecuatorial. Savanele formează o
cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte şi este presărată cu acacii
(Accacia giraffae) sau baobabi izolaţi (Adansonia digitata). Râurile sunt
însoţite de păduri-galerii dense şi umede. Vara plouă mult, vegetaţia este
bogată şi animalele au condiţii bune de hrană. Seceta din timpul iernii
usucă ierburile şi animalele suferă din lipsa apei. Solurile roşii şi galbene
de savană se usucă în urma secetelor de iarnă şi sunt dificil de întreţinut.
c. Zona tropicală cuprinde regiunile situate la tropice, între 12⁰ şi 30⁰ lat.
N şi S, iar climatul prezintă două nuanţe: umed și deșertic.
În climatul tropical umed din sud-estul Africii, alizeele aduc mase de aer
umed dinspre Oceanul Indian, iar precipitaţiile sunt bogate. Este un climat
cald şi umed tot timpul anului, favorabil culturilor tropicale permanente.
Riscurile climatice sunt legate de apariţia unor cicloni tropicali însoţiţi de
vânturi extrem de violente şi de precipitaţii torenţiale. Pădurea tropicală
este specifică Madagascarului (aparţine provinciei biogeografice malgaşe)
şi Câmpiei Mozambicului. Este alimentată de ploile aduse de alizee din
Oceanul Indian şi se aseamănă cu pădurea ecuatorială. O altă specie aparte
este “palmierul călătorilor” (Ravenala madagascariensis), care acumulează
apa în pețiolul frunzelor. Dintre animalele specifice se remarcă lemurienii
sau prosimienii (reprezentanţi primitivi ai ordinului primatelor, care au
supravieţuit numai în Madagascar), tenrecii, șopârla gecko, amfibienii, etc.
Majoritatea sunt specii endemice, dintre care peste 600 au fost descoperite
foarte recent, în perioada 1999-2010 (Thompson, 2011).
Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul și nord-estul Africii,
în Sahara și Peninsula Somaliei. Este mai restrâns în sud, în deşerturile
Kalahari şi Namib. Delimitarea regiunilor cu climat deșertic se realizează
în funcție de valorile precipitațiilor medii multianuale. În general, regiunile
care primesc o cantitate de precipitații cuprinsă între 100-300 mm/an sunt
clasificate ca fiind aride. Deşerturile tropicale au rezultat în urma instalării
și menținerii vreme îndelungată a unui climat cald și arid, în unele regiuni
ariditatea atingând valori extreme.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 40
Condițiile climatice au impus treptat peisaje caracteristice în care vegetația
este aproape absentă, iar procesele de dezagregare și alterare dominante au
generat acumulări nisipoase imense, extrem de mobile. Climatul specific
este clasificat în sistemul Köppen-Geiger ca fiind de tip BWh.
Biodiversitatea este redusă, dar extrem de bogată în endemite. Speciile de
plante și animale prezintă adaptări specifice vieții în deșert. Plantele au
rădăcini profunde, frunze cerate sau spini, iar animale precum dromaderul
(Camelus dromedarius) sau fenecul (Vulpes zerda) pot rezista vreme
îndelungată fără apă. Învelişul de soluri cenuşii de deşert este discontinuu
şi slab productiv. Solurile deșertice sunt clasificate în general ca aridisoluri,
dar li se asociază și entisolurile (NRCS/USDA, 2005). În funcție de
mineralele dominante se mai pot identifica: calcisoluri, gipsisoluri, etc.
(Florea et al., 2005). Totuși, cea mai mare parte a deşertului nu are soluri,
ci întinderi nisipoase sau pietroase.
d. Zona subtropicală (mediteraneană) caracterizează ţărmurile
nordice şi sudice ale continentului. Este un climat cu mari diferenţe
termice şi mai ales pluviometrice între anotimpuri. Vara este caldă,
uneori chiar fierbinte şi secetoasă, cu cerul mai mult senin. Iarna
este blândă şi umedă, cu ploi bogate şi ninsori foarte rare.
Biomul dominant: pădurea subtropicală și asociațiile arbustive
mediteraneene secundare. Vegetaţia mediteraneană ocupă extremităţile de
nord şi de sud ale continentului, cu sezoane contrastante: veri calde şi
uscate şi ierni blânde şi ploioase. Este o pădure deschisă, luminoasă, cu
arbori veşnic verzi: pinul (Pinus halepensis), cedrul (Cedrus libani var.
atlantica), stejarul de plută (Quercus suber), măslinul (Olea europaea).
Ultimele două specii de arbori sunt foarte importante și pentru agricultura
statelor mediteraneene, inclusiv a celor nord-africane. Pe pantele mai joase
şi pe stâncării cresc tufişuri dense de mirt (Myrtus communis), laur (Laurus
nobilis), leandru (Nerium oleander), stejari şi palmieri pitici (Quercus
coccifera, Q. ilex, Q. lusitanica, Chamaerops humilis var. argentea).
Animalele specifice sunt capra sălbatică, vipera, broasca ţestoasă,
scorpionul, vulturul ş.a. Solurile caracteristice sunt bogate în compuşi ai
fierului şi sunt numite terra rosa. În cadrul zonelor naturale, sunt dispuse în
latitudine conform regimului elementelor climatice.
Tabelul 1.2. Asociaţii arbustive mediteraneene
Maquis Garriga
= mattoral, fynbos, chaparral = frigana, tomillares, chaparral
Se dezvoltă în condiţii climatice tipic
mediteraneene (veri secetoase, ierni
blânde)
Se dezvoltă în condiţii de răcoare
şi umiditate (în regiunile litorale)
Soluri silicioase (pe şisturi cristaline) Terra rosa (pe calcare)
Salvie, ienupăr, mirt, leandru, lavandă,
rozmarin
Rozmarin, lavandă, cimbru, stejar
de Kermes, stejar verde
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 41
Vegetația azonală. Pe litoralul intertropical cresc mangrovele (sau
paletuvierii), păduri adaptate la variaţiile periodice ale nivelului apelor
oceanului provocate de flux şi reflux. Sunt păduri foarte dense, cu arbori
contorsionaţi, cu ramuri încâlcite şi rădăcini adventive.
Figura 1.15. Mangrove (Avicennia marina)
Zona climatică antarctică (polară sudică)
În Antarctica este prezent un singur tip de climă – cel polar (numit climatul
calotelor glaciare după clasificarea climatică Köppen). Are două subtipuri:
polar extrem (în estul și interiorul continentului, unde se dezvoltă cel mai
mult suprafața uscatului și calota glaciară aferentă și unde sunt altitudinile
cele mai mari) și polar moderat în Peninsula Antarctică, unde influența
oceanică este mai mare și altitudinile sunt mai mici. În est, temperatura
medie este de -55,2⁰C (RAS, 2014), iar în peninsulă se menține sub 0⁰C.
Maximele termice sunt în jur de 14⁰-15⁰C, înregistrate vara (în luna
ianuarie), dar de obicei temperaturile arareori depășesc 0⁰C.
Cele mai scăzute temperaturi (minimele absolute de pe glob) au fost
înregistrate recent (în anii 2010 și 2013) în partea de est a continentului,
unde sunt cele mai mari altitudini: -92⁰...-94⁰C (Amos, 2013; NSIDC,
2013). Precipitațiile sunt foarte reduse, în medie 20,8 mm/an (Fig. 1.16).
Antarctica este un veritabil deșert polar, în care presiunea mare a aerului
exercitată asupra calotei împiedică formarea precipitațiilor și cauzează
vânturi puternice (90 m/s) dinspre interior spre extremitățile continentului.
Vegetația este aproape absentă pe continent, fiind întâlnite doar specii de
mușchi, licheni și alge. Dintre animale se întâlnesc în regiunea litorală
pinguinii Adélie (Pigoscelis adeliae), imperiali (Aptenodytes forsteri),
focile Weddel (Leptonychotes weddellii), cetaceele (Balaenoptera
musculus, Balaena glacialis); păsările marine vin doar în sezonul de vară:
albatroși (Fam. Diomedeidae) și pescăruși (Larus dominicanus).
Ryzophora sp.
Avicennia sp.
Sonneratia sp.
TIPURI DE MANGROVE
(PALETUVIERI)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 42
Figura 1.16. Temperatura aerului la suprafața Antarcticii3
Testul de autoevaluare nr. 3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:
Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 47.
B. Etajele biopedoclimatice
În arealul Anzilor Cordilieri, vegetaţia este etajată pe paliere altitudinale, în
funcţie de rezistenţa plantelor la scăderea temperaturii şi creşterea
cantităţilor de precipitaţii. De la pădurile specifice zonei, se trece în
3 Sub licența Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 via Wikimedia Commons -
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Antarctic_surface_temperature.png#mediaviewer/F
Menţionaţi care sunt formațiunile vegetale caracteristice regiunilor
cu climat subecuatorial și climat subtropical de pe teritoriul Africii.
Notați minim două exemple de specii caracteristice pentru fiecare.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 43
formaţiuni de tufişuri, iar pe cele mai mari înălţimi se dezvoltă pajişti de
stepă rece (asociaţii vegetale numite páramos în regiunile andine înalte).
Figura 1.17. Etajarea tipurilor de climă şi vegetație în Munţii Anzi (după Marin et al., 2012)
Vegetația subalpină din Anzi: páramo și puna
În etajul subalpin din Munții Anzi (tierra fria) predomină ecosisteme
caracteristice ecozonei neotropicale, diferențiate regional în funcție
de caracteristicile climatice și asociațiile vegetale dominante.
Páramo se întâlnește în Anzii Venezuelei, Columbiei și Ecuadorului
la altitudini cuprinse între 3000-4800 m. Este alcătuită din plante-
rozetă (Espeletia sp.), tufărișuri (Asteraceae, Fabaceae) și ierburi
subalpine (Calamagrostis sp., Festuca sp.) (Baruch, 1984; Luteyn,
1999). Se diferențiază trei subetaje: suprapáramo (4500-4800 m),
páramo cu ierburi scunde (3500-4100 m) și subpáramo (3000-
3500 m) (Sklenář & Jorgensen, 1999).
Puna se desfășoară în Anzii Centrali din Peru, Bolivia, Chile și
Argentina la altitudini cuprinse între 3200-3500 m și 4500-5000 m.
Flora este dominată de yareta (Azorella compacta), icchu (Jarava
ichu), graminee (fam. Poaceae) și tufărișuri subalpine (fam.
Asteraceae) (Kuentz et al., 2007; Lambrinos et al., 2006).
Munţii Anzi
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 44
Figura 1.18. Ecosisteme subalpine în Anzii Nordici (páramo) și Anzii Centrali (puna). Sus: Espeletia grandiflora în subetajul suprapáramo din Anzii
Columbieni (Foto: F. Kircher, 2008); jos: asociații de tip puna cu Jarava ichu în Altiplano, Chile (Foto: R. Bonnefoy, 2006).
În Munţii Atlas şi în vulcanii din Africa Centrală înaltă, clima este dispusă
de asemenea pe etaje altitudinale. Precipitaţiile cresc, iar temperaturile scad
odată cu creşterea înălţimii. Pe vârfurile cele mai înalte s-au instalat zăpezi
permanente şi chiar mici gheţari (M. Kilimandjaro).
La finalul acestui capitol, ați acumulat suficiente cunoştinţe încât să:
distingeți caracteristicile unităților geostructurale și de relief;
înțelegeți diversitatea și rolul resurselor de apă;
apreciați legile care guvernează zonalitatea şi etajarea elementelor biopedoclimatice la nivel macroregional și continental.
Din această perspectivă, încercați să construiți imaginar un tablou peisagistic al Americii de Nord, dezvoltat în condiţiile în care nu ar fi existat lanţul muntos al Cordilierilor. Ce tipuri de climă, vegetaţie şi soluri ar fi predominat în vestul Americii de Nord? Accentuați în final rolul de baraj orografic al Cordilierilor.
Africa
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 45
Rezumatul unităţii de învăţare
Unitățile geostructurale majore sunt reprezentate de scuturi (canadian,
brazilian, patagonez și african), platforme, sisteme orogenetice (Cordilierii,
Munții Atlas) și rifturi (Marele Rift African). Sunt dispuse, conform
evoluției paleogeografice, în benzi sau areale succesive care determină un
anumit specific al reliefului și al peisajelor în ansamblu. În abordarea
regională, sistemele orogenetice din America formează Vestul
Cordilier/Andin, în vreme ce unitățile de scut și platformă constituie Estul
Extracordilier/Extraandin. În Africa, extinderea scutului african pe aproape
90% din suprafața continentului a generat un mozaic de platouri structurale
și bazine de sedimentare, mărginite de câmpii fluviale și litorale.
Relieful Americii de Nord se desfășoară în trepte de la vest și est către
centru. Este format din catene muntoase paralele desfășurate în lungul
litoralului pacific (Munții Coastei, M. Cascadelor, M. Stâncoși) și al
regiunii atlantice (M. Appalachi). Podișurile structurale (Great Plains,
Podișurile Centrale) se sprijină pe geostructurile cutate și reprezintă o
treaptă intermediară de relief. În centru domină Câmpia joasă a fluviului
Mississippi, iar în sud și est Câmpia perimexicană și Câmpia Litorală
Atlantică. În America de Sud, Anzii sunt mărginiți la est de depresiuni
submontane, continuate spre Atlantic fie cu regiuni întinse de câmpie
(Câmpia Amazonului, Gran Chaco), fie cu podișuri vechi (Podișul
Patagoniei).
Hidrografia este foarte complexă, conturată în jurul marilor artere
fluviatile: Mississippi, Amazon, Parana-Paraguay, Nil, Congo, Zambezi și
Orange. Condițiile climatice influențează puternic regimul hidrologic, prin
fluctuații ale debitelor și nivelurilor în funcție de regiune și anotimp.
Lacurile aparțin unor tipuri genetice variate: glaciare, tectonice, carstice,
vulcanice sau antropice. În regiunile endoreice sau areice, suprapuse unor
areale cu climat arid, lacurile seacă frecvent și se formează cruste de săruri
consistente. Bazinele respective poartă denumiri regionale de salare, saline,
bolsonuri sau chotturi.
Zonalitatea biopedoclimatică este rezultatul distribuţiei inegale a valorilor
radiaţiei solare, respectiv a energiei calorice pe suprafaţa Pământului, de la
Ecuator spre cei doi poli. Acest lucru se reflectă în distribuţia valorilor
termice, a cantităţilor de precipitaţii, a tipurilor de soluri şi de vegetaţie. În
America se succed următoarele zone biopedoclimatice: arctică (polară),
subarctică (subpolară), temperată (rece/boreală, moderată/de tranziţie,
subtropicală), tropicală (umedă şi uscată), subecuatorială și ecuatorială. Din
America de Sud lipsesc subtipurile zonei reci (arctică şi subarctică), există
în schimb zona ecuatorială şi zona subecuatorială. În Africa, uniformitatea
reliefului şi lipsa unor articulaţii însemnate ale ţărmurilor condiţionează o
zonare biopedoclimatică mult mai clară şi bine determinată, alături de o
desfăşurare aproape simetrică în cadrul celor două emisfere: zona
ecuatorială, zona subecuatorială, zona tropicală (uscată şi umedă) și zona
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 46
subtropicală (mediteraneeană). În Antarctica, prezența calotei glaciare a
impus un singur tip de climă: climatul calotelor glaciare (polar extrem, cu
nuanțe mai moderate spre extremități). Desfăşurarea catenelor muntoase
(Cordilierii, Munţii Atlas, Africa Estică Înaltă, Munţii Scorpiei ş.a.) impune
un alt tip de desfăşurare a elementelor de climă, vegetaţie, faună şi soluri –
etajarea biopedoclimatică.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 47
Răspunsuri şi comentarii
la întrebările din testele de autoevaluare
Testul de autoevaluare nr. 1
Unitățile de relief care corespund cel mai frecvent scuturilor continentale
sunt platourile și câmpiile înalte, reprezentând vechi suprafețe de eroziune
(în prezent peneplene). Soclul cristalin de vârstă precambriană este acoperit
în mare parte de depozite glaciare (morene), rezultând un peisaj ușor
ondulat, monoton, caracteristic Podișurilor și Câmpiilor Canadiene. În
cadrul Scutului Brazilian din America de Sud au generat platouri
structurale înalte, fie orizontale (relief de tip tepuys în Podișul Guyanei), fie
monoclinale (relief de tip chapadas în Podișul Braziliei). În Africa sunt
caracteristice platourile înalte extrem de extinse, interpuse între bazine de
sedimentare marină sau continentală (acumulări de nisipuri).
Testul de autoevaluare nr. 2
Fluviul Niger trece succesiv prin regiuni cu climat subecuatorial, tropical
semiarid și tropical arid, apoi realizează o traiectorie inversă, revenind în
cele din urmă în regiunea ecuatorială. Prin urmare, în bazinul superior
primește cantități consistente de precipitații care îi asigură un debit bogat.
Circa ⅔ din volum se pierde în regiunea aridă a Deltei Macina, dar fluviul
recuperează apoi în cursul inferior, unde precipitațiile bogate (climat
ecuatorial) îi sporesc din nou debitul. Prin urmare, climatele diferite ale
regiunilor prin care trece îi influențează puternic regimul hidrologic prin
fluctuațiile regionale cauzate.
Testul de autoevaluare nr. 3
Clima subecuatorială favorizează dezvoltarea vegetaţiei de savană. În
lungul râurilor pătrund adânc în interiorul savanelor păduri – galerii,
apofize ale vastelor păduri luxuriante umede de la Ecuator. Savanele
formează o cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte iar dintre speciile
caracteristice de arbori sunt prezente acaciile (Accacia giraffae) şi baobabii
(Adansonia digitata).
Clima subtropicală sau mediteraneeană se întâlneşte la extremităţile nordică
(Regiunea Atlas) şi sudică (Regiunea Cap) ale Africii. Vegetaţia
caracteristică este reprezentată de asociaţiile arbustive mediteraneene
(maquis, garriga, palmito ş.a.), cu specii precum mirtul (Myrtus communis),
leandrul (Nerium oleander), stejari semperviriscenţi (Quercus coccifera),
pin de Alep (Pinus halepensis), palmier pitic (Chamaerops humilis var.
argentea) ş.a.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 48
CAPITOLUL 2
GEOGRAFIA POPULAȚIEI, HABITATELOR ȘI
ECONOMIEI
Conținut: Elemente de geodemografie
Structuri politico-administrative
Tipologia habitatelor
Regiuni și axe economice
2.1. Elemente de geodemografie
Populația mondială a ajuns în prezent la aproape 7,25 miliarde de locuitori
și se află în continuă creștere (PRB, 2014). America și Africa reprezintă
mai puțin de o treime din numărul populației mondiale, adică 2,107
miliarde locuitori. Statele cu populația cea mai numeroasă din cadrul
acestor continente sunt S.U.A., Brazilia, Nigeria și Mexic (Fig. 2.1). Africa
concentrează cea mai numeroasă populație în regiunile Africa de Vest și
Africa de Est, acestea totalizând împreună peste 700 milioane locuitori.
Figura 2.1. Statele din America și Africa cu populația cea mai numeroasă. World Population Data Sheet (PRB, 2014)
47.662
50.757
53.699
71.167
87.9
95.933
119.713
177.542
202.769
317.731
0 100 200 300 400
Columbia
Tanzania
Africa de Sud
R.D. Congo
Egipt
Etiopia
Mexic
Nigeria
Brazilia
SUA
Numărul populației (milioane locuitori)
1 SUA 317,731 2 Brazilia 202,769 3 Nigeria 177,542 4 Mexic 119,713 5 Etiopia 95,933 6 Egipt 87,9 7 R.D. Congo 71,167 8 Africa de Sud 53,699 9 Tanzania 50,757
10 Columbia 47,662
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 49
Figura 2.2. Populația Africii pe regiuni. World Population Data Sheet (PRB, 2014)
Densitatea populației. Dacă raportăm la suprafața statului, rezultă densități
care reflectă mult mai clar suprapopularea anumitor state și subpopularea
altora. Cele mai suprapopulate state sunt cele insulare din Antile sau statele
istmice din Ameria Centrală. Pe continent, statele mici din Africa dețin cele
mai mari densități ale populației. Statele mari au în general densități
moderate sau mici (Canada 3,58 loc./km2, Brazilia 23,86 loc./km
2, SUA
32,44 loc./km2, etc.). Cele mai mici densități ale populației (sub 3 loc./km
2)
le revin statelor africane în care deșerturile ocupă suprafețe mari (Libia,
Mauritania, Namibia, etc.).
Figura 2.3. Densitatea populației pe state (exemple comparative)
61
142
378
339
217
0 100 200 300 400
Africa de Sud
Africa Centrală
Africa de Est
Africa de Vest
Africa de Nord
Numărul populației (milioane locuitori)
638
416
397
193
141
103
87
61
32.44
23.86
14.4
3.58
3.36
2.56
0 200 400 600 800
Barbados
Rwanda
Haiti
Nigeria
Uganda
Ghana
Egipt
Mexic
SUA
Brazilia
Argentina
Canada
Mauritania
Namibia
locuitori/kmp
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 50
Structura populației pe grupe de vârstă și sexe. În linii mari, nu se
înregistrează shimbări semnificative în structura pe grupe de vârstă și sexe
a populației. Există patru tipuri de piramide care reflectă anumite
caracteristici demografice ale unui stat sau regiuni:
Figura 2.4. Piramida comparativă a vârstelor pentru state aflate în curs de dezvoltare (Angola) și state dezvoltate (SUA).
Sursa: Population Pyramids of the World from 1950 to 2100
20% 10% 10% 20%
0-10
10-20
20-30
30-40
40-50
50-60
60-70
70-80
80-90
90-100
Gru
pa d
e v
ârs
tă
ANGOLA
Femei Bărbați
10% 5% 5% 10%
0-10
10-20
20-30
30-40
40-50
50-60
60-70
70-80
80-90
90-100
Gru
pa d
e v
ârs
tă
SUA
Femei Bărbați
Tipul expansiv arată o rată ridicată a natalității și mortalității, având baza puternic dezvoltată. Este caracteristică statelor africane aflate în curs de dezvoltare (Ex.: Angola). Tipul stabil indică un model uniform, neschimbat al natalității și mortalității. Tipul staționar este întâlnit în cazul statelor cu o rată foarte scăzută atât a natalității cât și a mortalității, asemănător piramidelor constrictive. Tipul constrictiv este cel cu baza îngustă comparativ cu restul piramidei. Populația este în general îmbătrânită, dar speranța de viață este ridicată; atât natalitatea, cât și mortalitatea înregistrează rate scăzute. Acest tip de piramidă este din ce în ce mai des întâlnit în cazul statelor foarte dezvoltate.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 51
Rata mortalității infantile este un indicator demografic ce reprezintă
numărul copiilor cu vârsta sub 1 an decedați la 1000 de nașteri. În Africa
atinge cotele cele mai înalte (62‰), în America Latină este relativ scăzută
(16-18‰), iar în America de Nord este foarte scăzută (5‰).
Figura 2.5. Rata mortalității infantile
Speranța de viață la naștere este o medie statistică ce reprezintă durata
medie de viață a unui individ și se exprimă în număr de ani. Raporturile
dintre populațiile celor trei continente se mențin, pe locul I fiind America
de Nord, urmată de America Latină, iar pe ultimul loc este Africa.
Figura 2.6. Speranța de viață la naștere
DIFERENȚIERI REGIONALE:
Africa are cea mai mare rată de creștere a populației, dar în ultimii
ani s-a constatat un declin al natalității, care a început la nivel
regional și se estimează că se va generaliza la nivel continental.
Educația și serviciile medicale, oferite cu sprijin internațional,
62
5
16 18
10‰
20‰
30‰
40‰
50‰
60‰
70‰
Africa America de Nord America Centrală America de Sud
58
77 71 72
60
81 77 78
10 ani
20 ani
30 ani
40 ani
50 ani
60 ani
70 ani
80 ani
90 ani
Africa America de Nord America Centrală America de Sud
Bărbați Femei
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 52
contribuie progresiv la implementarea planificării familiale. Totuși,
în multe state situația se menține îngrijorătoare, mai ales în statele
subsahariene (Sahel). Aici populația crește într-un ritm rapid și
grupa de vârstă a populației tinere este dominantă (de exemplu,
Niger are cea mai mare rată a fertilității de pe Glob: 7,4).
America Latină a înregistrat o scădere a ritmului de creștere a
populației, în principal din cauza scăderii natalității În Brazilia și
Mexic (state care însumează peste ½ din totalul populației). În
Brazilia, numărul de copii/femeie este de 1,8, iar în Mexic de 2,2.
Circa 750.000 de oameni migrează anual spre statele dezvoltate din
America de Nord și Europa.
Statele Unite ale Americii și Canada au rate ale fertilității relativ
scăzute: 1,6, respectiv 1,9. În SUA, declinul este pus pe seama
recesiunii economice recente. Factorul cel mai important care
determină creșterea populației este imigrația.
Test de autoevaluare nr. 4. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:
Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 63.
GRUPURI ETNICE
Diversitatea etnică și multiculturalitatea impresionantă a statelor americane
și africane reprezintă consecința unor mutații multiple pe care le-a suferit
societatea de-a lungul istoriei, în condiții diferite ale raportului dominație-
subordonare. Fondul cultural și lingvistic a trecut prin schimbări majore
conexe, fiind influențat direct de modificările sociale și economice. În
prezent există numeroase programe la nivel mondial care au fost dezvoltate
în scopul conservării identității etno-culturale a popoarelor indigene (spre
exemplu, inițiative ale ONU).
Explicați care sunt principalii factori care determină predominarea tipului constrictiv de piramidă a populației în cazul statelor dezvoltate.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 53
Printre grupurile etnice actuale importante amintim inuiții (oamenii
nordului), apașii navajo, indigenii tupi-guarani din Podișul Braziliei,
populațiile aymara, quechua și araucanii din regiunea andină, berberii din
Africa de Nord, precum și numeroase grupuri care alcătuiesc populația
Africii Subsahariene.
Măsuri de protecție a patrimoniului etno-cultural
În scopul salvării moștenirii etno-culturale a națiunilor aflate în pericol de
dispariție, au fost înființate rezervații speciale (în SUA se numesc parcuri
tribale) pentru apașii navajo (în sud-vestul SUA) și indigenii tupi din
Podișul Braziliei.
2.2. Structuri politico-administrative
Federații, state și provincii. Forma politico-administrativă a statelor
actuale este relativ heterogenă și reflectă istoria fiecăruia în parte. Foarte
multe dintre ele sunt foste colonii ale marilor imperii, altele au fost
întemeiate progresiv prin achiziții teritoriale succesive și și-au afirmat
independența de timpuriu. Principalele federații sunt Canada, Statele Unite
ale Americii, Mexic și Brazilia. Statele componente variază regional ca
număr și suprafață.
Canada este o federație parlamentară în cadrul unei monarhii
constituționale. Capitala este la Ottawa, are o suprafață de 9.984.670 km2
(locul 2 pe Glob) și este formată din 10 provincii și 3 teritorii dependente.
Populația Canadei este de 33.476.688 locuitori (2011 Canadian Census). A
devenit confederație în anul 1867, iar din punct de vedere administrativ
aparține structurii Commonwealth, aflată sub suveranitatea Marii Britanii.
Conducătorul statului este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în teritoriu
de un guvernator general.
Parcul tribal constituie echivalentul unui parc național pentru o arie protejată cu specific etno-cultural de pe teritoriul SUA. Parcul tribal Navajo, situat în Valea Monumentelor, este cel mai cunoscut.
Populațiile aymara și quechua domină regiunea andină. Aymara (2 mil. loc.) trăiesc în Bolivia, Peru și Chile, iar quechua (10-11 mil. loc.) în Argentina, Bolivia, Ecuador și Chile. Mapuche (araucanii) numără în prezent circa 900.000 locuitori, care trăiesc în partea sudică a statului Chile și se extind parțial pe teritoriul Argentinei.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 54
Statele Unite ale Americii s-au format treptat ca națiune începând din
secolul al XVIII-lea (1776), când primele 13 colonii existente (localizate în
regiunea litorală atlantică) și-au obținut independența față de Marea
Britanie. Achizițiile teritoriale s-au desfășurat progresiv spre vest, fie prin
tranzacții, fie prin cedări în urma războaielor cu Mexicul (1819 și 1846-
1848). În prezent numără 50 de state și un district federal (Washington,
D.C.). Ultimele achiziții teritoriale au fost Alaska (1867), fost teritoriu
rusesc și Hawaii (1898), arhipelag situat în largul Oceanului Pacific.
Ambele au devenit state americane în anul 1959.
Mexicul este o republică federală având în componență 31 state libere și
suverane. Capitala Ciudad de Mexico este situată în centrul Podișului
Mexican.
Brazilia este cel mai întins stat din America de Sud (8.515,767 km2), o
republică federală formată din 26 de state. Dominația portugheză
îndelungată (cu scurte întreruperi când teritoriul brazilian a fost ocupat de
spanioli sau olandezi) și sclavagismul practicat timp de peste 300 ani au
marcat profund societatea - prin diversitate etnică, multiculturalitate și
mentalități.
Argentina este o republică alcătuită din 23 provincii și regiunea autonomă a
capitalei, Buenos Aires.
Majoritatea statelor Americii Centrale au fost colonii fie britanice, fie
franceze sau spaniole. Condițiile sociale, istorice și economice nu au
permis pentru multe dintre ele o dezvoltare progresivă, fiind și astăzi
dependente de aportul financiar și investițiile statelor dezvoltate.
Teritorii dependente. Cu excepția teritoriilor nord-canadiene, în America
Latină există numeroase entități insulare care aparțin politico-administrativ
statelor dezvoltate: Puerto Rico este un teritoriu aflat sub jurisdicția SUA,
iar arhipelagurile Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Falkland și Orkney de
Sud aparțin Marii Britanii (care se află din această cauză în conflict
teritorial cu Argentina).
În Africa, majoritatea statelor sunt republici independente sau regate.
Unele caracterizate prin regimuri dictatoriale care au produs și menținut
stări conflictuale grave mai ales în regiuni ca Darfur și Khordofan (Sudan),
Africa de Vest (Mali), etc. Situația politico-administrativă a Saharei
Occidentale este incertă, deocamdată aflându-se sub jurisdicția Marocului.
Dealtfel, acesta este unicul stat african care nu a aderat la Uniunea
Africană, o structură federală înființată în anul 2001 în scopul stabilirii unei
convenții economice favorabile pentru toți membrii săi.
Cel mai recent stat african este Sudanul de Sud, cu capitala la Juba. S-a
format prin scindarea teritoriului Sudanului la data de 9 iulie 2011.
Schimbarea s-a produs în urma unui îndelungat conflict armat între
guvernul sudanez și armata de eliberare SPLA/M, care a măcinat țara timp
de decenii, a cauzat un declin economic pronunțat, a dus la pierderea a
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 55
circa 2,5 milioane de vieți omenești și la refugierea altor milioane de
oameni peste hotare.
2.3. Tipologia habitatelor
De-a lungul timpului, peisajele au comportat modificări induse de
intervenția omului în permanenta încercare de a se adapta condițiilor
naturale și schimbărilor societății. Diversitatea habitatelor derivă din marea
varietate etnică și culturală a populației celor trei continente.
2.3.1. Structuri urbane
Generalități. Orașul a constituit întotdeauna forma superioară de
organizare a habitatului, cu rol mobilizator, polarizator al fluxurilor de
populație, materii prime și/sau produse finite. Ariile metropolitane sunt
structuri care indică expansiunea orașelor și potențialul productiv al
acestora. Ele concentrează o populație care adesea este mai numeroasă
decât a orașelor în jurul cărora s-au format. Cele mai complexe forme de
urbanizare sunt conurbațiile și megalopolisurile.
Conurbațiile sunt structuri compuse din mai multe orașe învecinate, care
prin expansiune teritorială și creșterea numărului populației au ajuns să
formeze o singură arie urbană uniformă, cu industrie bine dezvoltată. În
SUA, cele mai puternice conurbații sunt New York-Boston, Marele Boston,
San Francisco-Oakland, Marele Los Angeles-San Diego-Santa Barbara și
Washington-Baltimore. În America de Sud conurbațiile sunt adesea
identificate cu marile arii metropolitane: Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao
Paulo, Lima-Callao. În Africa se conturează trei conurbații: Rabat-Salé în
Maroc, Lagos în Nigeria (UN-HABITAT, 2006) și Johannesburg-
Ekurhuleni-Marea Pretoria în Africa de Sud, aceasta având aproximativ
14,6 milioane de locuitori (Baker, 2010).
Megalopolisurile sunt cele mai evoluate structuri urbane, apărute și
dezvoltate teritorial în decursul secolului al XX-lea. Termenul megalopolis
este menționat de către J. Gottman în anul 1961, referindu-se la
aglomerarea urbană foarte extinsă în regiunea litorală atlantică a Statelor
Unite ale Americii.
Tehnopolisuri. Tendințele moderne generate de industria high-tech s-au
concretizat în dezvoltarea foarte rapidă a unor regiuni urban-tehnologice,
exemplul cel mai elocvent fiind Silicon Valley (vezi U.I. 3).
Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip coridor, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 56
Urbanizarea teritoriilor andine. Așezări urbane puternice au apărut în
regiunea înaltă a platourilor intraandine încă din perioada dominației Inca
(Machu Picchu). În regiunea andină interioară (Altiplano), mai ales în jurul
Lacului Titicaca, s-a păstrat unul dintre nucleele cele mai importante ale
populațiilor precolumbiene. Puno este capitala folclorică a Perului, cel mai
mare oraş din Altiplano (100.000 locuitori). Populația se ocupă în special
cu creşterea animalelor (lama, alpaca), producția obiectelor de artizanat și
turismul.
Urbanismul în Africa de Nord. Dinamizat relativ târziu, procesul
urbanizării este în plină dezvoltare în această parte a Africii, dominată de
populație de origine arabă. Suprapopularea orașelor este stimulată parțial și
de marele vid demografic al Saharei, unde numărul populației este infim
comparativ cu regiunea de coastă a Mediteranei și Oceanului Atlantic,
precum și cu Valea Nilului. Cairo este cel mai populat oraș din Africa de
Nord și din Orientul Mijlociu și al doilea din Africa după Lagos. Aria sa
metropolitană cuprinde peste 20 milioane de locuitori (2011). În Maroc, cea
mai mare parte a populației urbane se concentrează în Casablanca și Rabat.
Descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi a atras după sine o explozie a
industriei extractive și prelucrătoare: orașe precum Fes (Maroc) și Sfax
(Tunisia) au specific industrial. Mult mai recent, deschiderea unităților de
producție și asamblare de către marile companii din domeniul construcțiilor
de mașini (datorită mâinii de lucru ieftine comparativ cu statele din sud-
estul Europei) a determinat demararea unui proces de dezvoltarea
accelerată a orașelor. Toate aceste transformări au accentuat mai mult ca
oricând exodul rural, populația fiind din ce în ce mai atrasă de mediul
urban. Arhitectura dominantă este cea islamică, prezența moscheilor și a
locuințelor extinse mai mult în suprafață dând caracteristica orașelor nord-
africane.
Parcuri forestiere și păduri urbane. Tendința de înverzire a orașelor s-a
manifestat de timpuriu în America. Extinderea rețelei de parcuri forestiere
sau păduri urbane face în mod firesc parte din planurile de management
urban, fie că este vorba de metropole precum New York (Central Park), fie
de marile orașe braziliene (Pădurea Tijuca din Rio de Janeiro este integral
plantată și deține o biodiversitate impresionantă).
Într-un studiu amplu efectuat de EIU (Economist Intelligence Unit) cu
sprijinul financiar al companiei Siemens, a fost evaluat indicele orașului
verde (GCI) al 27 de metropole nord-americane (US & Canada).
Rezultatele au plasat pe primele locuri orașele San Francisco (scor 83,8),
Vancouver (81,3) și New York City (79,2), iar pe ultimele locuri ale
clasamentului s-au situat Cleveland (39,7), St. Louis (35,1) și Detroit
(28,4). Dintre componentele evaluate, utilizarea spațiului și transporturile
au înregistrat o eficiență maximă în New York City, în timp ce gestionarea
deșeurilor este excelentă în San Francisco, cu un punctaj maxim de 100
(Wander, 2011).
ORAȘELE VERZI
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 57
Figura 2.7. Arhitectura urbană islamică în Cairo (Foto: A. Nedelea, 2008)
Identitatea arhitecturii coloniale. Arhitectura colonială olandeză și
portugheză din Brazilia a fost ingenios conservată și valorificată în orașele
Salvador da Bahia, Ouro Preto și Olinda. Centrele istorice ale acestora sunt
incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În Salvador da Bahia,
centrul istoric Pelourinho datează din perioada cuprinsă între secolele
XVII-XIX. Fermele argentiniene (estancias) din pampasul argentinian,
apărute în perioada colonială, continuă să dețină un rol important în cultura
sud-americană (Lockhart & Schwartz, 1983).
2.3.2. Locuințe și așezări rurale tradiționale
Un specific local sau regional deosebit îl conferă arhitectura tradițională
rurală, derivată din potențialul natural și cultural al fiecărei regiuni în parte,
dar și din nivelul de dezvoltare al comunităților care le populează. În
Amazonia se mai întâlnesc încă locuințe comunale de tipul celor primitive,
care adăpostesc întreaga comunitate a unui sat. O astfel de locuință sau
”casa grande” se numește maloca și este înconjurată de terenurile agricole
(chagras), obținute prin tăieri urmate de incendierea pădurii (slash-and-
burn). Această agricultură primitivă este de tip itinerant. Un alt tip de sat
este kraito, de forma unui inel care cuprinde în interior terenurile agricole
aparținând comunității. Se întâlnește frecvent și la comunitățile africane.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 58
Figura 2.8. Așezări rurale din Amazonia de tip maloca și kraito (Surse: www.imeditores.com; Clawson et al., 2006)
Satele fortificate ale berberilor din Africa de Nord poartă denumirea de
ksar (ksour) și sunt construite conform arhitecturii ghorfa. Satele berbere
au o alcătuire complexă, constând în locuințele propriu-zise, acareturi,
hambare (grânare) comunale şi alte structuri: moschei, băi, cuptoare, etc.
Sunt larg răspândite la popoarele din nordul Africii şi reprezintă una dintre
cele mai elaborate forme ale arhitecturii berbere ghorfa. Exemple:
Tataouine, Chenini, Ouled Soltane.
Arhitectura oazelor. Oazele nord-africane sunt localizate fie în lungul unor
aliniamente la baza catenelor muntoase, unde apar izvoarele, fie izolat,
acolo unde pânza freatică ajunge la suprafață. Locuințele au formă
rectangulară, sunt vopsite în alb și sunt grupate la adăpostul plantațiilor de
curmal. Acestea conferă protecție împotriva vânturilor deșertice, care
altminteri ar îngropa rapid așezările și totodată favorizează practicarea
agriculturii la umbra coronamentului (culturile stratificate tipice oazelor).
2.4. Regiuni și axe economice
Arii metropolitane și axe de populare. Toate structurile urbane
menționate anterior nu funcționează independent, ci în cadrul unor sisteme
teritoriale extinse de tipul ariilor metropolitane și axelor de populare.
Pe teritoriul Canadei se disting două axe (coridoare) majore de populare:
Quebec-Windsor și Calgary-Edmonton din provincia Alberta. Se adaugă
Regiunea Joasă a Columbiei Britanice, dezvoltată în jurul metropolei
Vancouver.
Regiunea Marilor Lacuri - Culoarul Sf. Laurențiu cuprinde teritorii și
municipalități atât canadiene, cât și americane. Alături de regiunile
industriale din New England, Pennsylvania, New York, Virginia de Vest,
Arhitectura berberă ghorfa aparține unui tip particular destul de răspândit: arhitectura vernaculară. Aceasta presupune clasificarea metodelor de construcţie care implică folosirea resurselor disponibile şi a mijloacelor tradiţionale pentru a răspunde nevoilor locale. Acest tip tinde să reflecte în timp contextul cultural, geografic şi istoric în cadrul căruia există.
AMERICA DE NORD
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 59
Ohio și Indiana, a format în secolele XIX-XX Centura Manufacturieră a
Americii de Nord, în care era concentrată cea mai mare parte a industriei.
După 1980 a intrat în declin (devenind Rust Belt), urmând o perioadă de
redresare economică prin reorientarea către servicii și high-tech.
Regiunea Litorală Atlantică. Teritoriul se extinde la sud de estuarul
fluviului Sf. Laurențiu până în nordul peninsulei Florida, pe o fâșie lată de
aproximativ 250 km. Cuprinde metropolele și coridoarele de transport din
cadrul Megalopolisului Bos-Rich, de la Boston (Massachussetts) și până la
Richmond (Virginia). Spre sud continuă cu vechile orașe portuare
Charleston și Savannah. În Florida, 75% din populație este concentrată în
regiunea costieră, în orașe precum Jacksonville, Miami sau Tampa.
Câmpia Perimexicană, desfășurată în jurul Golfului Mexic, a oferit condiții
propice populării și întemeierii unor așezări stabile încă din perioada
colonizării inițiale. Orașe precum New Orleans, Veracruz sau. Totuși,
distrugerile periodice provocate de uragane constituie elemente de regres
economic.
Culoarul Mississippi a constituit o axă de populare favorabilă dezvoltării
economiei datorită facilităților transportului pe apele fluviului și afluenților
săi principali (Missouri și Ohio).
Axa pacifică este o regiune extrem de înfloritoare din punct de vedere
economic. Marile orașe californiene care alcătuiesc Megalopolisul San-San
sunt legate prin axe importante de transport cu Regiunea Joasă a Columbiei
Britanice (la nord) și orașele de pe coasta pacifică a Mexicului. Realizează
totodată legături cu estul american prin autostrăzi transcontinentale.
Principalele centre sunt: Vancouver, San Francisco, Los Angeles și San
Diego.
Litoralul atlantic al Braziliei și Argentinei cuprinde Megalopolisul
Brazilian, dar și o serie de orașe cu specific industrial, agricol și portuar de
pe teritoriul Argentinei. Se evidențiază următoarele centre: Salvador, Rio
de Janeiro, Sao Paulo, Porto Alegre (în Brazilia); Buenos Aires, Mar del
Plata, Bahia Blanca, Viedma, Comodoro Rivadavia, Santa Cruz, Rio
Gallegos și Ushuaia (cel mai sudic oraș din lume).
Axa subandină este orientată nord-sud și se desfășoară în partea estică a
Anzilor, paralel cu aceștia. Sunt predominante orașele mici cu specific
agricol, care conservă perfect atât elementul tradițional cât și pe cel
colonial: Jujuy - Salta - Tucuman - Catamarca - La Rioja - San Juan -
Mendoza - San Rafael - Neuquen.
Axa Paranei se desfășoară în lungul fluviului Parana La Plata (Buenos
Aires) - Rosario - Parana - Santa Fe - Resistencia - Corrientes - Formosa.
Litoralul mediteranean, cu o îndelungată tradiție a populării și antropizării
mediului subtropical. În antichitate s-a aflat sub dominația succesivă a
fenicienilor și romanilor, aceștia din urmă lăsând urmașilor o bogată
moștenire culturală (siturile arheologice de la Cartagina, El-Djem și Leptis
AMERICA DE SUD
AFRICA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 60
Magna). Axa urbană principală este definită de câteva centre importante:
Casablanca - Alger - Tunis - Alexandria - Cairo.
Axa Nilului este un vechi leagăn al civilizațiilor antichității, favorizat de
prezența fluviului și luncii sale fertile, unde revărsările periodice au
îngăduit practicarea agriculturii din cele mai vechi timpuri. Tot aici s-au
păstrat elemente cultural-istorice aflate astăzi în Patrimoniul Mondial
UNESCO: Valea Regilor, Piramidele și Sfinxul Egiptean, etc.
Sahelul este poate cea mai populată regiune africană, caracterizată printr-o
presiune umană imensă asupra terenurilor agricole și a altor resurse, extrem
de puține față de numărul mare de locuitori. Regiunea se extinde între
izohietele de 250 și 900 mm/an, conform SDRN-FAO (1961-1990).
Climatul este semiarid, dar în ultima vreme secetele puternice au provocat
foametea în rândul populației și așa lipsită de accesul la resursele
elementare traiului. Majoritatea sunt seminomazi care se ocupă în mod
tradițional cu agricultura și creșterea animalelor, precum și cu schimburile
comerciale cu populația arabă. Deșertificarea este principala problemă cu
care se confruntă comunitățile umane de aici (Dai et al., 2004).
Figura 2.9. Regiunea Sahelului (Sahel SDSN, 2014)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 61
Test de autoevaluare nr. 5. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:
Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 63.
La finalul acestui capitol, ați acumulat suficiente cunoştinţe încât să:
cunoașteți diferențele macroregionale înregistrate de indicatorii geodemografici și principalele cauze ale acestora;
distingeți particularitățile marilor structuri urbane regionale și arealul lor de extindere;
explicați importanța conservării elementelor de patrimoniu socio-cultural și istoric al națiunilor.
Din această perspectivă, încercați să identificați particularitățile complexe ale sistemului de așezări pentru o singură regiune, la alegere. Trasați caracterul geodemografic general, apoi specificați tipul de structură urbană dominant, dimensiunea teritorială a acesteia, precum și modul în care sunt conservate elementele de arhitectură tradițională.
Care sunt marile axe de populare din America de Sud? Ce aliniamente formează acestea?
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 62
Rezumatul unităţii de învăţare
În contextul creșterii continue a numărului populației Globului, Africa și
America Latină contribuie considerabil la intensificarea fenomenului. Cu
excepția SUA (care deține și suprafața cea mai mare), Brazilia, Mexic și
Nigeria sunt statele cu populația cea mai numeroasă. Statele mici sunt și
cele mai suprapopulate, în timp ce valori reduse ale densității populației
(sub 3 loc./km2) le revin statelor africane în care deșerturile ocupă
suprafețe mari. Africa și relativ America Latină înregistrează în medie și
valorile cele mai nefavorabile ale indicatorilor demografici - rate ridicate
ale natalității și mortalității (inclusiv a mortalității infantile), valori mici ale
speranței de viață la naștere și ale indicelui dezvoltării umane. Piramidele
populației au structură variată, în funcție de indicatorii enumerați, dar și de
unii complementari: nivel de educație, accesul la serviciile medicale și la
informație, etc.
Patrimoniul etno-cultural este consistent și caracterizat prin varietate, de
aceea numeroase componente au fost cuprinse în planurile de conservare și
dezvoltare a activităților economice tradiționale. Se remarcă populațiile:
inuiții din Canada, navajo din SUA, quechua din Anzi, berberii din
Regiunea Atlas, tuaregii din Sahara, ș.a.
Marile structuri urbane actuale de tipul conurbațiilor și meglopolisurilor
se remarcă prin complexitate și dimensiune. Fenomenul fuzionării este
frecvent, spațiul urban fiind supus continuu unor transformări ireversibile.
Megalopolisurile sunt prezente doar în America (Bos-Wash, Chi-Pitts, San-
San și Braziliei), în Africa fiind conturate conurbații în plină expansiune
(Maghreb, Nigeria, Africa de Sud).
Arhitectura rurală tradițională este prezentă în foarte multe regiuni, mai
ales din America de Sud și Africa. În Amazonia este caracteristică maloca
sau satele inelare de tip kraito, în Anzi locuințele de stuf ale populației
quechua; în Africa de Nord mai există încă așezările fortificate kasbah din
regiunea Atlas sau ksour (satele berberilor), iar în Sudan locuințele de lut -
toate constituie expresii ale arhitecturii vernaculare.
Regiunile și axele de populare și dezvoltare economică se suprapun
ariilor metropolitane, conurbațiilor și megalopolisurilor. Unele se extind
formând coridoare de legătură transcontinentale, de însemnătate crucială
pentru economie. Se disting axele din lungul marilor artere hidrografice
(Mississippi, Parana, Nil), din regiunile de coastă (axa pacifică, regiunile
litorale atlantice ale SUA, Braziliei și Argentinei) sau desfășurate la baza
lanțurilor muntoase (axa subandină sau aliniamentul oazelor subsahariene).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 63
Răspunsuri şi comentarii
la întrebările din testele de autoevaluare
Testul de autoevaluare nr. 4
Tipul constrictiv de piramidă este caracteristic unei populații îmbătrânite,
aflate în regres. Natalitatea a scăzut sub limita la care numărul populației se
mai poate autosusține. Numărul adulților și al persoanelor vârstnice este
mare, ceea ce va determina în viitor un număr mai redus al populației
totale. Principalele caracteristici ale unei astfel de populații sunt: speranța
de viață ridicată; nivelul de trai relativ ridicat; accesul facil la educație și
serviciile medicale. Modelul constrictiv este caracteristic statelor dezvoltate
și tinde să se generalizeze.
Testul de autoevaluare nr. 5
În America de Nord sunt trei megalopolisuri: Bos-Rich în lungul litoralului
atlantic, Chi-Pitts în jurul Marilor Lacuri și San-San în California. Există
numeroase legături spațiale între primele două, dată fiind apropierea lor și
apartenența la regiunea americană cea mai dezvoltată din punct de vedere
industrial. În timp, extinderea celor două megalopolisuri a generat o
tendință de fuziune în regiunea sud-estică a Marilor Lacuri. Fenomenul va
duce la formarea unui megalopolis gigant, cel mai mare de pe Glob.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 64
CAPITOLUL 3
STATELE UNITE ALE AMERICII:
NORD-ESTUL AMERICAN ȘI CALIFORNIA
Conținut:
Regiunea de Nord-Est a SUA
Geografia Californiei
3.1. Nord-Estul American
Denumirea este atribuită regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii,
caracterizată de timpuriu printr-o dezvoltare economică accentuată.
Cuprinde două subregiuni:
New England, cu 6 state componente: Maine, Massachusetts, New
Hampshire, Vermont, Rhode Island și Connecticut;
Middle Atlantic, cu 7 state și 1 district federal: New York, New
Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Washington, D.C.,
Virginia și Virginia de Vest.
New England a fost prima regiune din Statele Unite ale Americii care a fost
colonizată de europeni începând din secolul al XVII-lea (în urma fondării
coloniei Plymouth în 1620). A urmat colonia olandeză dezvoltată în lungul
râului Hudson în 1625, care a ajuns curând după aceea în posesia englezilor
(Clawson et al., 2006). Regiunea se desfăşoară între litoralul atlantic şi
Marile Lacuri, până la Minnesota. Peisajele montane (Munţii Appalachi),
deluroase (piemonturi, coline marginale) şi de câmpie (Câmpia Litorală
Atlantică) constituie mediul în care au apărut şi au evoluat cele mai
puternice aglomerări urbane din S.U.A.
Litoralul atlantic s-a confruntat cu o populare timpurie şi mult mai intensă
decât alte regiuni ale Americii de Nord, datorită legăturilor lesnicioase
(prin intermediul căilor maritime) cu alte zone ale lumii şi în special cu
Europa. Aici şi-au obţinut independenţa primele state americane, şi tot
regiunea atlantică a fost teatrul confruntărilor civile din secolul al XIX-lea
(Războiul Civil), care a dus la transformări radicale pe plan social, politic şi
economic.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 65
Middle Atlantic este regiunea geografică extinsă la sud de New England, un
ansamblu de aglomerări urbane definit drept ”regiunea tipic americană” a
Statelor Unite. Economia sa a fost dominată de activitățile portuare și
comerț încă de la începutul perioadei coloniale. Marile metropole s-au
dezvoltat în jurul centrelor portuare, în punctele cheie ale rutelor
transoceanice. Au constituit furnizori ai produselor finite din industria grea
pentru celelalte regiuni atlantice și puncte de intrare pentru valurile
succesive de imigranți europeni, asiatici sau africani.
New England și Middle Atlantic formează în prezent una dintre
megaregiunile emergente ale Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul
Bos-Rich.
Megalopolisul Bos-Rich
Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip
coridor sau litoral, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a
diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei
formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor
agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.
În nord-estul SUA se află cea mai mare aglomerare urbană a ţării,
megalopolisul Bos-Rich, care cuprinde numeroase oraşe cu peste 200.000
locuitori. În 1957, Jean Gottmann a numit megalopolis marea concentrare
urbană localizată în nord-estul litoralului atlantic, pe o lungime de 600 km,
asociind la acea vreme 5 aglomerări milionare principale şi coagulate.
Aceasta îngloba 16 arii metropolitane localizate între Boston şi
Washington, cu aproape 45 milioane de locuitori și o densitate medie de
290 loc./km2: „20% din populaţia americană pe 2% din suprafaţa Uniunii”
(Béthemont & Breuil, 1989; Gottmann, 1957, 1961).
Primul megalopolis al lumii, Bos-Wash (cristalizat dupa cel de-al doilea
război mondial), rămâne cel mai tipic, reprezentând în acelaşi timp cea mai
puternică concentrare mondială de bunuri materiale şi umane. A fost
denumit de J. Gottmann “strada principală a naţiunii”, deoarece este un
centru guvernamental, un centru bancar, un centru media, un centru
academic şi, de curând un centru al imigraţiilor (Bonnet, 2000). Lungimea
sa totală este de aproape 1000 km, având o lăţime ce oscilează între 40 şi
150 km. Cu o suprafaţă de circa 140.000 km2, Bos-Rich reprezintă circa
2% din suprafaţa S.U.A. Populaţia întregului areal urbanizat ajunge la 52,3
milioane de locuitori (în 2010), remarcându-se totuşi zone cu densităţi
foarte ridicate în alternanţă cu altele mai scăzute.
Agricultura acestei mari concentrări urbane este specializată pentru piaţă, în
câmpiile de coastă obţinându-se produse perisabile destinate direct
consumului. Deşi condiţiile pedoclimatice sunt în general puţin favorabile
(soluri nisipoase, frecvenţa uraganelor tropicale şi a furtunilor de coastă),
apropierea pieţei asigură o rentabilitate sporită a investiţiilor făcute pentru
fertilizare, irigare şi protejare a culturilor.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 66
Sunt dezvoltate în mod deosebit ramurile industriei uşoare: confecţii,
pielărie şi încălţăminte, textile şi tricotaje, iar dintre ramurile industriei
alimentare: a tutunului, a produselor zaharoase, conservelor de peşte şi de
carne etc. Industria grea este reprezentată de ramurile: siderurgie,
electrotehnică şi electronică, material rulant şi rutier, maşini-unelte şi
chimice. Ramurile prelucrătoare sunt bine reprezentate în statele
Pennsylvania, New York şi Maryland.
Necesităţile energetice sunt acoperite prin aportul unor mari termocentrale
la Boston, New York, Philadelphia şi centrale atomoelectrice la Indian
Point şi New Haven. Bos-Rich este conectat la un întreg sistem de conducte
de gaze (,,Transco” şi ,,Big Inch”) şi petrol (din zona Golfului Mexic), prin
care i se asigură necesarul energetic şi de materii prime pentru industria
petrochimică.
Aproape toate oraşele mari ale megalopolisului nord-est american sunt
imense complexe industriale de origine portuară. Această activitate de
transport maritim cunoaşte intensificări deosebite, existând 7 porturi cu un
trafic de peste 20 mil. tone (din care New York - peste 300 mil. tone,
Philadelphia - 60 mil. tone, Baltimore - 50 mil. tone, Boston - 30 mil. tone).
Megalopolisul Bos-Rich poate fi împărţit în 4 sectoare (conurbații): sudul
Noii Anglii, New York, Valea Delaware şi Baltimore-Washington.
Sudul Noii Anglii. Aria metropolitană a Marelui Boston însumează o
populaţie de peste 3,55 mil. locuitori, concentrată într-o zonă centrală, dar
şi într-o serie de oraşe satelit dispuse sub formă de semicercuri în jurul
oraşului propriu-zis. Primul, în imediata apropiere a Bostonului, include
oraşe industriale: Cambridge, Sommerville şi Watertown, al doilea oraşele:
Lynn, Salem, Waltham şi Quinsy, al treilea: Haverhill, Lawrence, Lowl, iar
al patrulea semicerc este alcătuit din: Fitenburg, Worchester, Woonsocket
şi Providence. Legăturile dintre aceste oraşe şi centru se fac printr-o reţea
radiară de căi ferate şi şosele ce pornesc din oraşul propriu-zis. Boston este
considerată capitala istorică și culturală a Noii Anglii (Steinbicker, 2000).
Aria metropolitană a oraşului New York este cea mai mare și complexă
din S.U.A., având o populaţie ce depăşeşte 22,1 milioane locuitori (U.S.
Census, 2010), din care circa 8,2 milioane (estimare 2011) revin oraşului
propriu-zis. Dezvoltarea oraşului New York s-a datorat în special
avantajelor naturale ale amplasării portului, poziţiei favorabile în raport cu
căile maritime şi hinterland-ului său. Arealul oraşului New York
corespunde cu o zonă puternic remaniată de glaciaţia cuaternară, fluviul
Hudson însuşi fiind un mare canion glaciar pe 240 km, până în portul Troy.
Este cel mai important centru industrial al S.U.A., posedând circa 1/8 din
totalul marilor întreprinderi ale ţării. În ceea ce priveşte repartiţia populaţiei
în arealul metropolitan, se constată că circa o jumătate aparţine oraşului
New York cu cele 5 cartiere ale sale: Brooklyn (2,6 mil. locuitori), Queens
(2 mil. locuitori), Bronx şi Manhattan (câte 1,5 mil. locuitori) şi Staten
Island (0,3 mil. locuitori), restul revenind oraşelor-satelit. Densitatea cea
mai mare se constată în Manhattan (depăşind 30.000 loc./km2), cartier spre
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 67
care se deplasează zilnic circa 3 milioane persoane din celelalte zone ale
oraşului. Oraşul New York este cel mai important centru al lumii
contemporane prin intensitatea legăturilor comerciale, financiare, bancare
şi diplomatice.
Valea Delaware formează o subunitate în cadrul megalopolisului,
întinzându-se de la sud de Trenton până la sud de Philadelphia şi
Washington. Oraşul Philadelphia împreună cu suburbiile însumează circa
5,6 mil. locuitori, fiind a patra concentrare urbană din S.U.A. şi este aşezat
la confluenţa râurilor Delaware şi Schuylkill. La nord şi vest, Philadelphia
este înconjurat de oraşe mici: Easton, Bethlehem, Allentown, Lancaster.
Figura 3.1. Megalopolisul Bos-Rich (New England și Middle Atlantic)
Conurbaţia Baltimore – Washington reprezintă partea cea mai sudică a
megalopolisului nord-est american, cu o populaţie de peste 6 mil locuitori.
Teritoriul conurbaţiei aparţine statelor Maryland şi Virginia şi Districtului
Columbia, guvernat de comitetul Congresului. Nucleele de bază ale
concentrării urbane sunt oraşele Baltimore şi Washington. Oraşul
Baltimore este localizat la capătul navigaţiei de pe râul Patapsco, la circa
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 68
18 km de golful Chesapeake, dispunând de condiţii propice dezvoltării
activităţii portuare. Populaţia oraşului este de 632.323 locuitori, iar
împreună cu cea a ariei sale metropolitane de 5.703.948 locuitori (estimare
2012), din care 20% o reprezenta populaţia de culoare. Baltimore este un
centru care s-a dezvoltat exclusiv pe baza produselor importate.
Washington, D.C. este localizat pe râul Potomac, înainte de vărsarea
acestuia în estuarul Chesapeake în zona de contact între Munţii Appalachi,
care se întind la vest şi nord-vest şi zona de câmpie nisipoasă din est şi sud-
est. Washington a devenit capitala S.U.A. în anul 1800, cunoscând o
dezvoltare continuă până în preajma anilor 1950, când populaţia sa a
început să scadă numeric. Din cei peste 3 milioane locuitori, cât are cu
suburbiile sale, circa 54% reprezintă populaţia de culoare, Washington
fiind singurul oraş mare al S.U.A. în care aceasta este majoritară. Oraşul
Washinghton nu are o industrie puternic dezvoltată, aceasta reprezentând
numai 10% din producţia realizată în oraşul Baltimore. Sunt remarcate doar
industriile ușoară şi alimentară. Washington reprezintă un centru pentru
turism şi convenţii, pentru educaţie şi artă, important centru bancar, mai
ales de când a crescut rolul guvernului federal în economia naţională. Sub
aspect urbanistic este evidentă ponderea foarte mare a spaţiilor verzi
(revenind în medie 53 m2/locuitor), a clădirilor cu 10-11 etaje în partea
centrală a oraşului şi a vilelor în zonele limitrofe. În oraş se situează
Capitoliul (sediul Congresului S.U.A.), Casa Albă (reşedinţa preşedintelui),
sediile ministerelor şi ale reprezentanţelor sociale. Funcţia fundamentală a
oraşului rămâne cea politico-administrativă.
Test de autoevaluare nr. 6. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:
Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 79.
Care sunt principalele centre metropolitane ale regiunii New England?
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 69
3.2. California
Așezare și limite. Statul american California, înfiinţat în anul 1850, este
situat în partea de V-SV a Statelor Unite ale Americii. La nord se
învecinează cu statul Oregon, la est cu Nevada, în sud-est cu Arizona, în
sud cu Mexic, iar coastele vestice sunt scăldate de apele Oceanului Pacific.
Evoluţia paleogeografică şi geologia. Teritoriul Californiei s-a format în
urma mişcărilor orogenetice din era mezozoică (orogeneza nevadiană). Cu
65 milioane de ani în urmă, Sierra Nevada era un lanţ de culmi domoale,
joase, de numai câteva sute de metri înălţime; ulterior a început înălţarea
masivului, iar râurile au tăiat canioane adânci pe ambele părţi.În timpul
glaciaţiunii cuaternare, gheţarii au acţionat creând văi caracteristice cu
formă parabolică (văi glaciare). Acţiunea agenţilor externi (mai ales a
râurilor şi a gheţarilor) a scos la suprafaţă masivele plutonice de granit,
doar câteva vârfuri păstrând urme ale rocilor metamorfice. Sierra Nevada
continuă să se înalţe şi în prezent, regiunea în care se află fiind afectată de
cutremure puternice (ex.: cutremurul din Lone Pine, 1872). Depozite
sedimentare se regăsesc la partea inferioară a versanţilor şi în cadrul văilor;
în estul Californiei, unde climatul este arid, predomină sărurile şi argilele
mai consistente (datând din perioadele mai umede, când acopereau fundul
lacurilor). Complexul de văi din estul Sierrei Nevada este axat pe falia San
Andreas, cu rol important în tectonica regiunii şi modificarea liniilor
reliefului; falia San Andreas se prelungeşte mult spre sud. Erupţiile recente
(neozoice) au dat naştere vulcanilor din nordul Californiei şi ca urmare a
ridicării Munţilor Cascadelor; în unele regiuni vulcanice, eroziunea a
individualizat coloane bazaltice (Devils Postpile).
Figura 3.2. Poziţia geografică a Californiei în cadrul SUA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 70
Relieful este predominant muntos, culmile fiind orientate nord-sud, cu
excepţia Munţilor Transversali din sud, orientaţi vest-est.
Sierra Nevada este masivul central al Californiei, cu cel mai înalt
vârf din partea continentală a SUA – Mt. Whitney (4418 m). La
baza Sierrei Nevada se găsesc o serie de cuvete lacustre secate, care
în timpul ultimei perioade glaciare erau pline cu apă (erau
alimentate de către gheţarii alpini, dar neafectate direct de aceştia).
Multe din lacuri (cuveta fostului lac Owens şi fostul lac Manly din
Death Valley) conţin depozite de precipitare, mai ales săruri (în
special borax) exploatate timp de mai mulţi ani.
Figura 3.3. Sierra Nevada (vedere din Central Valley)
Munţii Cascadelor se desfășoară în nordul Californiei și s-au
format în urma activităţii vulcanice sin- și postorogenice; aici există
o serie de vulcani activi: Lassen (parc naţional) şi Shasta (4317 m);
Munţii Coastei se desfășoară în sectorul central; se întind din
Alaska până în Peninsula California (Munţii Peninsulari) de-a
lungul litoralului pacific;
Masive muntoase secundare: Munţii Transversali – un sector din
Munţii Coastei care a suferit deformări, orientarea lui devenind
vest-est datorită unei rupturi transversale a faliei San Andreas; prin
urmare, relieful a fost înălţat de-a lungul acestei rupturi (falie
transformantă); Munţii Tehachapi – separă Central Valley de
Deşertul Mojave şi unesc M. Transversali cu Sierra Nevada; Munţii
Peninsulari – se prelungesc din Peninsula California şi împart
California de Sud în două regiuni: vestul arid şi estul deşertic.
Valea Centrală a Californiei (Sunnyvale) face parte din Sun Belt
(Centura Soarelui). Este cea mai mare vale a statului California, în
acelaşi timp şi cea mai fertilă (datorită sedimentelor provenite din
Sierra şi depuse pe grosimi de sute de metri). Este un fost golf al
Oceanului Pacific, apărut în depresiunea tectonică dintre Sierra
Nevada şi Munţii Coastei, în prezent umplut cu materiale aluviale
fertile. Este drenată de râurile Sacramento (la nord) şi San Joaquin
(la sud), care se unesc înainte de vărsarea în golful San Francisco şi
tind să formeze o deltă comună. Valea este alimentată şi de alte
cursuri de apă montane (San Joaquin, Kings şi Sacramento), care se
varsă în Golful San Francisco. Râurile sunt destul de mari şi adânci,
astfel încât unele oraşe interioare (Stockton, California) sunt porturi
cu legătură la ocean.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 71
Regiunile deşertice ale Californiei:
Platoul Modoc – un vast platou vulcanic situat în NE Californiei,
care face parte din Marele Bazin, constituind partea de NV a
acestuia.
Deşertul Mojave este încadrat spre nord-vest de Munţii Tehachapi,
iar spre sud-vest de Munții San Gabriel şi San Bernardino (masive
din Munţii Transversali). Primeşte anual mai puţin de 150 mm de
precipitaţii, iar altitudinea sa variază între 1000-2000 m. Majoritatea
oraşelor de aici sunt mici, cu excepţia lui Palmdale şi Lancaster.
Unele sunt chiar faimoase, precum Barstow, o escală obişnuită pe
Route 66 (în sudul deşertului Mojave).
Death Valley este situată în sud-estul Californiei, unde se găseşte
cel mai jos punct din SUA, la –86 m sub nivelul Oceanului
Planetar; a fost declarată rezervaţie a biosferei în 1984 şi parc
naţional în 1994. Valea este mărginită la est de Munţii Amargosa,
iar la est de Munţii Panamint. Formaţiunile geologice sunt extrem
de variate: roci metamorfice, granite, dolomite şi alte roci
carbonatice, bazalte şi depozite glaciare. Precipitaţiile medii anuale
variază de la cca 48 mm pe fundul văii la 380 mm pe culmile
muntoase din jur. Pe teritoriul parcului se găsesc şi alte văi şi culmi
muntoase: Owens Valley, Panamint Valley, Munţii Panamint şi
Munţii Amargosa.
Deşertul Colorado – situat în sudul Californiei; aici se află Salton
Sea, formată printr-un accident de inginerie în 1905, drenată spre
sud prin Imperial Valley către fluviul Colorado.
Clima. Masivele muntoase, în special Munţii Coastei şi Sierra Nevada, au
rolul de bariere orografice în calea maselor de aer umed care se deplasează
tot timpul anului de la vest la est, dinspre ocean către interiorul
continentului. Deşerturile din sudul şi estul Californiei s-au format datorită
unui complex de factori, dintre care se remarcă existenţa curentului rece al
Californiei (care limitează evaporaţia) şi a barierei orografice costiere.
Vânturile bat dinspre ocean către uscat. Când aerul trece pe deasupra
munţilor, răcirea adiabatică determină căderea precipitaţiilor în etajul
montan. Când aerul coboară pe versantul opus, se încălzeşte şi devine
uscat. Temperaturile sunt foarte ridicate (în Death Valley, ele ajung
frecvent la 50⁰C la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august). La 10 iulie
1913 s-a înregistrat temperatura record de 56,7⁰C, cea mai ridicată de pe
glob (El Fadli et al., 2013). Iarna, temperaturile coboară noaptea frecvent
sub 0⁰C. Pe coasta pacifică a Californiei, precipitaţiile sunt cuprinse între
250 şi 1500 mm/an.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 72
Figura 3.4. Harta precipitațiilor medii anuale, 1961-1990 (OCS, 1995)
Hidrografia. Oceanul Pacific scaldă ţărmurile Californiei la vest.
Temperatura apei oceanice depăşeşte rar 18⁰C, chiar şi vara, datorită unui
upwelling al apelor de adâncime, care conţin nutrienţi dizolvaţi. Prin
urmare, fauna marină a Californiei trăieşte în biotopuri cu caracteristici
apropiate mai degrabă de cele arctice decât de cele tropicale. Râurile
Californiei sunt alimentate de izvoarele montane, de ploi şi de zăpezile
montane. Principalele cursuri de apă sunt: Sacramento şi San Joaquin în
Central Valley; Kings; Owens și Amargosa în Death Valley; râul Mojave
reprezintă o sursă importantă de apă în regiunea deşertică. Lacurile sunt
situate în majoritatea lor în estul statului. Au origine tectonică şi dimensiuni
în general mari (L. Tahoe, L. Mono). Datorită prelevărilor iraţionale de apă,
unele lacuri au secat complet (L. Owens), la acest lucru contribuind şi
secetele frecvente. Lacul Mono, aflat la vest de P.N. Yosemite, are o
salinitate mare (circa 70 g/l), favorizând formarea unor concreţiuni de sare
(insule): I. Pahoe şi I. Negit.
Principalele ecosisteme din California. Condiţiile climatice şi
configuraţia reliefului au imprimat teritoriului californian trăsături
ecologice variate. Ca urmare, s-au diferenţiat mai multe ecoregiuni:
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 73
Megalopolisul Californian
În California există două mari areale urbanizate: San Francisco – Oakland
(în California de Nord) şi Los Angeles – San Diego (în California de Sud).
Împreună formează unul dintre cele trei megalopolisuri de pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul Californian.
În Statele Unite, 39 de metropole depăşesc 1 milion de locuitori şi
regrupează jumătate din populaţia ţării. Metropolizarea progresează mai
ales în California, unde aglomerarea Los Angeles-ului, al doilea oraş din
ţară după New York (3.792.621 locuitori în anul 2010 şi 14.940.000
locuitori în aria metropolitană), a câştigat peste 2 milioane locuitori între
1970 şi 1980 şi 3 milioane între 1980 şi 1990 – un flux impresionant care
se explică prin aportul migrator provenind din America Latină şi Asia.
Această creştere urbană avantajează periferiile ariilor metropolitane
(suburbanizare şi exurbanizare). Se opun astfel bogăţia şi dinamismul
periferiilor recente, unde transferurile de activităţi de servicii au însoţit
stabilirea populaţiilor înstărite, marii sărăcii din zonele urbane centrale, din
mahalalele şi cartierele pericentrale.
Regiunea Californiei de Nord este în general mai puţin populată decât
California de Sud. Predomină relieful muntos (Munţii Coastei, Sierra
Nevada şi Munţii Cascadelor), cu excepţia unei câmpii litorale înguste şi a
Văii Sacramento (care constituie sectorul nordic al Văii Centrale). Climatul
este umed în cea mai mare parte a teritoriului, cantitatea de precipitaţii
scăzând semnificativ la est de Sierra Nevada.Vegetaţia este bogată în zona
de coastă (pădurile pacifice) şi în zona montană (păduri de conifere).
ecoregiunea deşerturilor în care predomină vegetaţia xerofilă (la est de Sierra Nevada în Deşertul Mojave, iar în sud Deşertul Sonoran);
ecoregiunea stepei mixte (cu ierburi şi arbuşti) în Valea Owens şi Platoul Modoc, care aparţin Marelui Bazin;
ecoregiunea vegetaţiei de chaparral şi a zonelor umede (în regiunea golfului San Francisco şi regiunea Los Angeles) – include numeroase asociaţii de plante: păduri de stejar, chaparral, păduri de conifere, asociaţii de ierburi şi tufişuri în regiunea litorală;
ecoregiunea Văii Centrale, în care predomină asociaţii ierboase dezvoltate pe un teren extrem de fertil; este supranumită „Serengeti-ul Americii”;
ecoregiunea pădurilor de conifere din munţii Californiei de Nord, dezvoltate în condiţile unui climat mai rece şi mai umed: pădurile din Sierra Nevada (Sequoiadendron giganteum), pădurile litorale (Sequoia sempervirens), cele din Munţii Cascadelor şi din Munţii Klamath-Siskiyon.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 74
Figura 3.5. Reţeaua principalelor oraşe din California
Golful San Francisco s-a format ca rezultat al dinamicii plăcilor tectonice
din zonă (placa Juan de Fuca şi Placa Americană) şi a principalelor falii –
San Andreas la vest şi Hayward la est. Blocul dintre aceste falii a suferit o
scufundare şi a dat naştere golfului. Falia San Andreas apare sub forma
unei văi în care sunt cantonate lacurile San Andreas (lac natural), Crystal
Springs Superior şi Crystal Springs Inferior (ambele artificiale, create prin
construcţia unor baraje). Aceste lacuri asigură alimentarea cu apă a oraşului
San Francisco.
Cea mai importantă aglomerare urbană o constituie zona Golfului San
Francisco, cu două mari metropole: San Francisco şi Oakland. Cei doi poli
urbani, suburbiile și orașele-satelit cuprind o populație de 4.516.276
locuitori (estimare pentru anul 2013, conform statisticilor guvernamentale
ale SUA).
San Francisco este al patrulea oraş ca mărime al Statelor Unite (837.442
locuitori în anul 2013), fiind nucleul central al ariei metropolitane din
Golful San Francisco, arie ce concentrează o populaţie de circa 7 milioane
locuitori. Regiunea golfului a fost locuită încă din preistorie (cu 10.000 –
20.000 ani în urmă) de o populaţie indigenă numită mai târziu Ohlone
(„oamenii din vest”), în limba Miwok. Primii europeni care s-au stabilit în
San Francisco au fost spaniolii, în anul 1776. Oraşul s-a dezvoltat foarte
repede după anul 1848, când a început Goana după Aur din Vestul
American. Din 1848 până în 1849, populația a crescut de la 1.000 locuitori
la circa 25.000 locuitori.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 75
Universitatea din San Francisco a fost printre primele înfiinţate în SUA
(1855). Cartierul Chinezesc este unul dintre cele mai mari din Statele
Unite. În anul 1906, un cutremur foarte puternic a devastat oraşul. Se
estimează că magnitudinea sa a atins 8,25 grade pe scara Richter. Podurile
San Francisco-Oakland Bay şi Golden Gate au fost deschise în anii 1936 şi,
respectiv, 1937. San Francisco este uşor de recunoscut după relieful colinar
pe care se află situat oraşul. Cele mai cunoscute sunt Nob Hill, Russian Hill
şi Telegraph Hill.
San Jose este situat în Silicon Valley. Avea 925.000 locuitori în anul 2003,
fiind cel mai populat oraş din California de Nord şi al treilea din întregul
stat californian, după Los Angeles şi San Diego. Fondat în 1777 (El Pueblo
de San José de Guadalupe), a fost prima aşezare din colonia spaniolă din
California, de asemenea şi capitala statului începând din 1850. După ce
timp de 150 de ani a fost principalul centru agricol din Sunnyvale,
expansiunea agresivă în anii 1950-1960 din partea companiilor de high-
tech a transformat oraşul într-o comunitate-dormitor pentru Silicon Valley,
polarizând apoi afacerile din domeniu.
Figura 3.6. Evoluţia populaţiei oraşului San Jose între anii 1980-2000
630000
782000
894943
500000
550000
600000
650000
700000
750000
800000
850000
900000
950000
1980 1990 2000
Nr.
locu
ito
ri
La circa 60 km sud de San Francisco se află Silicon Valley, numită astfel deoarece aici se află centrul industriei de high-tech şi al afacerilor în domeniul tehnologiei informaţionale. Silicon Valley este numele regiunii care cuprinde partea de sud a Golfului San Francisco şi sectorul inferior al Văii Santa Clara, având ca nucleu oraşul San Jose, situat aproximativ în centrul Văii Centrale (Valea Soarelui). Denumirea Silicon Valley îi aparține jurnalistului Don C. Hoefler (1971). Silicon se referă la marea concentrare a industriei producătoare de semiconductoare şi alte componente pentru computere (Packard-Bell, Apple Computer), iar Valley – Valea Santa Clara. Termenul poate fi aplicat şi regiunii înconjurătoare în care s-a extins această ramură industrială. Mii de companii de înaltă tehnologie îşi au sediile în Silicon Valley. Printre ele se află: Adobe Systems, Apple Computers, BEA Systems, Hewlett-Packard, Intel, Maxtor, Network Appliance, Sun Microsystems, Symantec, National Semiconductor și Yahoo!.
TEHNOPOLISUL SILICON VALLEY
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 76
După 1990, oraşul s-a autodeclarat capitala acestei regiuni. Odată cu
„explozia” industriei electronice, producătoare în special de computere
personale şi circuite integrate, San Jose şi aria înconjurătoare s-au dezvoltat
rapid.
Regiunea Californiei de Sud prezintă particularităţi fizico-geografice
distincte faţă de regiunea nordică, situaţie impusă de orientarea culmilor
muntoase şi specificul climatului. Sierra Nevada, White Mountains şi o
parte din Munţii Coastei au orientare generală paralelă cu litoralul pacific.
Excepţia o constituie un sector al Munţilor Coastei (numit Munţii
Transversali), cu orientare V-E, datorită unei deformări a faliei San
Andreas, de-a lungul căreia s-au ridicat aceşti munţi. Crestele muntoase, în
special Sierra Nevada, blochează pătrunderea maselor de aer umed,
oceanic, spre regiunile din sud şi sud-est, fapt ce accentuează caracterul
arid al climatului. Astfel s-au format deşerturile Sonoran şi Mojave, iar în
partea de est Death Valley. Vegetaţia regiunii litorale este cea caracteristică
de chaparral. Climatul mediteranean a favorizat prezenţa orhideelor, iar în
grădini a pădurilor de camelii. În regiunile aride vegetaţia este reprezentată
de unele graminee, cactuşi şi o specie ocrotită, copacul lui Joshua (Yucca
brevifolia), în Parcul Naţional Joshua Tree.
California de Sud cuprinde şi cele mai întinse arii protejate de pe teritoriul
statului, în prezenţa parcurilor naţionale Mojave Desert, Death Valley şi
Sequoia-Kings Canyon. Cea mai populată zonă este conurbaţia Los Angeles
– San Diego – Santa Barbara, situată în regiunea litorală a Californiei de
Sud.
Los Angeles constituie o regiune urbană care acoperă peste 10.000 km2 și
concentrează 45% din populaţia statului: între Santa Barbara la nord, San
Diego la sud şi Palm Springs la est trăiesc peste 16 milioane de locuitori.
Sinonim al modernismului, desemnat de unii drept prototip al oraşului
viitorului sau al societăţii postindustriale, este organizat după trei elemente
esenţiale: casă individuală, policentrism și reţea de comunicaţii fondată pe
autostradă şi automobil. Urbanismul orizontal este marca individualismului
dominant. Originalitatea sa constă în faptul că habitatul sub formă de
pavilioane, care reprezintă două treimi din locuinţe, nu caracterizează
numai periferia, ci şi partea centrală a oraşului, atât cartierele sărace (Watts,
populat de muncitori negri, sau East LA, populat de latinos), cât şi
cartierele bogate (colinele Bel Air, Beverly Hills sau Brentwood). Este cel
mai populat oraş al Californiei (3.884.307 locuitori în 2014) şi al doilea în
Statele Unite ale Americii, după New York. Aria sa metropolitană cuprinde
o populaţie de peste 16.000.000 locuitori. În aglomerarea urbană sunt
cuprinse oraşele: Pasadena, Anaheim, Santa Clara, Santa Monica, Santa
Ana și Long Beach. Economia metropolei s-a dezvoltat în următoarele
direcţii: agricultură, exploatarea şi prelucrarea petrolului, cinematografie,
industrie aerospaţială, comerţ internaţional şi turism. Primeşte cel mai mare
număr de imigranţi şi este oraşul cu cea mai mare diversitate etnică din
lume. De asemenea, este un centru important al cinematografiei,
televiziunii şi deţine cele mai mari studiouri de înregistrări.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 77
Test de autoevaluare nr. 7. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:
Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 79.
Care sunt principalele caracteristici ale regiunii de sud a Californiei?
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 78
Rezumatul unităţii de învăţare
Nord-Estul American constituie în prezent regiunea cea mai dezvoltată a
Statelor Unite ale Americii sub aspect social și economic. Este alcătuit din
două regiuni coloniale: New England și Middle Atlantic, care s-au
dezvoltat din primele așezări coloniale europene de pe teritoriul SUA,
fondate la începutul secolului al XVII-lea. Industria și imigrația masivă au
impulsionat emergența principalelor centre, în special din Middle Atlantic.
Principalele centre urbane și ariile metropolitane ale acestora sunt: Boston,
New York, Philadelphia, Baltimore și Washington.
Boston s-a impus ca centrul cultural și educațional principal al Noii Anglii
și al întregii regiuni de Nord-Est. New York, Philadelphia și Baltimore au
concentrat activitățile industriale, iar Washington pe cele politico-
administrative ale SUA.
La mijlocul secolului al XX-lea, în acest areal s-a conturat cea mai
importantă structură urbană a Americii și totodată a lumii, care a fost
denumită megalopolisul Bos-Wash (Boston-Washington). Treptat, aceasta
s-a extins spre sud până la Richmond (Virginia), înglobând și alte centre
urbane. În prezent cuprinde patru conurbații de bază:
Marele Boston (4,7 milioane locuitori în 2013);
New York City (23,5 mil. loc. în 2013);
Valea Delaware (6,1 mil. loc. în 2010);
Washington-Baltimore (9,3 mil. loc. în 2012).
În partea opusă a continentului, pe litoralul pacific, s-a dezvoltat începând
de la jumătatea secolului al XIX-lea o regiune mult mai restrânsă ca
suprafață, dar la fel de importantă pentru istoria și economia Statelor Unite
ale Americii: California. Dominată de un relief predominant muntos
(Munții Coastei, Sierra Nevada, Munții Transversali), se caracterizează prin
succesiunea unor tipuri variate de climă de la nord către sud, pe măsură ce
scade umiditatea: temperat oceanic, subtropical și tropical arid (deșertic).
Se deosebesc două areale urbanizate - de nord și de sud ale Californiei,
dominate de centre industriale cu mare influență în Vestul Cordilier: San
Francisco, Los Angeles și San Diego. Tendințele moderne ale economiei,
axate pe sectorul înaltei tehnologii, a generat noi tipuri de structuri urbane:
tehnopolisurile (Silicon Valley).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 79
Răspunsuri şi comentarii
la întrebările din testele de autoevaluare
Testul de autoevaluare nr. 6
Principalele centre metropolitane ale regiunii New England sunt: Boston
(Massachusetts), Hartford, New Haven (Connecticut) și Portland (Maine).
Cea mai mare arie metropolitană este Marele Boston. Regiunea New
England formează sectorul nordic al megalopolisului Bos-Rich, o structură
urbană complexă care se extinde în lungul litoralului atlantic din nord-estul
Statelor Unite ale Americii.
Testul de autoevaluare nr. 7
Regiunea de Sud a Californiei se caracterizează prin următoarele trăsături:
Relief predominant muntos, cu lanțuri muntoase paralele (cel mai
important este Sierra Nevada);
Prezența unei depresiuni tectonice cu soluri fertile, intens utilizată
pentru agricultură (Valea Soarelui);
Climat subtropical, arid și semiarid spre sud, cu vegetație
caracteristică de chaparral și asociații xerofile;
Concentrează cel mai mare număr de arii protejate de pe teritoriul
statului, îndeosebi parcuri naționale: Joshua Tree, Sequoia-Kings
Canyon, Deșertul Mojave, etc.
Conurbația Los Angeles-San Diego-Santa Barbara concentrează
45% din populația statului California;
Industria este bazată pe siderurgie, construcții de mașini, aeronave
(Boeing), textile, produse alimentare.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 80
CAPITOLUL 4
AMERICA DE SUD: BRAZILIA
Conținut:
Repere geografice
Geologia și relieful unităților naturale
Hidrografia
Climatele și biomurile
Populația
Sistemul de așezări
Economia Braziliei
Diferențieri regionale
4.1. Repere geografice
Brazilia este cel mai mare stat din America de Sud și totodată din America
Latină, având o suprafață de 8.515.767 km2 (IBGE, 2014). Este o federație
formată din 22 de state, 4 teritorii federale și un district federal cu capitala
la Brasília. Se învecinează cu aproape toate statele Americii de Sud, cu
excepția Ecuadorului și Chile: la nord împarte granițele u Guyana
Franceză, Suriname, Guyana și Venezuela, la vest cu Columbia, Peru și
Bolivia, iar la sud cu Paraguay, Argentina și Uruguay. Linia țărmului
brazilian al Oceanului Atlantic măsoară 7.491 km (CIA, 2014).
Teritoriul statului se desfășoară între 5⁰16ʼ20” latitudine nordică și
33⁰44ʼ32” latitudine sudică, iar în sensul meridianelor între 34⁰47ʼ30” și
73⁰59ʼ32” longitudine vestică. Două paralele importante din punct de
vedere climatic traversează Brazilia: Ecuatorul (0⁰) trece prin dreptul
Câmpiei Amazonului și sudul Podișului Guyanei (Podișul Maracana-
quara), iar Tropicul Capricornului (23⁰26ʼ14,3”) străbate extremitatea
sudică a federației, trecând prin statele Matto Grosso do Sul, Paraná (orașul
Maringá) și São Paulo. Consecințele desfășurării spațiale asupra zonalității
climatelor și ecosistemelor sunt remarcabile, Brazilia având un potențial
climatic extrem de variat care se reflectă direct asupra biodiversității.
Totodată, varietatea latitudinală a culturilor agricole constituie unul dintre
factorii care au făcut din Brazilia cel mai mare producător mondial în acest
sens.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 81
4.2. Geologia și relieful unităților naturale
Teritoriul Braziliei cuprinde următoarele unități fizico-geografice: Podișul
Braziliei și Câmpia Amazonului aproape în totalitate, iar la extremități
cuprinde porțiuni din Podișul Guyanei (N), Câmpia Pampasurilor (S) și
Gran Chaco (SV). Spre Oceanul Atlantic relieful coboară, formând o
câmpie litorală îngustă care însoțește extremitatea estică a Podișului
Braziliei pe toată lungimea sa.
Podișul Braziliei
Deși Amazonia este cea mai întinsă unitate naturală din America de Sud,
Podișul Braziliei ocupă cea mai mare parte din teritoriul Braziliei,
extinzându-se în partea centrală și estică a țării. Podișul prezintă o înclinare
generală dinspre est către regiunile interioare, consecință a mișcărilor
tectonice de ridicare care au afectat scutul în regiunea atlantică.
Geostructurile. Podișul Braziliei corespunde unei platforme asociate
Scutului Brazilian, vechi nucleu continental care a aparținut Gondwanei și
de care s-a desprins în Mezozoicul timpuriu. Scutul Brazilian a fost exondat
încă din Precambrian, fiind apoi supus unei lungi etape de peneplenizare.
Au fost identificate o serie de unități cratonice care au aparținut acestui scut
și care în prezent au caracter fragmentar. Cratonul Amazonian (în nord-
vest) și cratonul São Francisco (în est) sunt cele mai mari dintre acestea,
restul având iviri insulare (Cordani et al., 2000).
La sfârșitul Proterozoicului și începutul Paleozoicului s-a desfășurat
orogeneza braziliano - pan-africană (900-520 m.a.), ca efect al coliziunii
marginilor cratonice ale nucleelor São Francisco și Congo (Porada, 1989).
Acest eveniment tectonic major a adăugat noi suprafețe de uscat celor
cratonice deja existente. Ele sunt în prezent înglobate în Platoul Atlantic
Înalt, formând o parte din sistemul sierrelor sublitorale. Orogeneza
braziliană a mobilizat bazinele tectonice pericratonice, formându-se catene
muntoase extinse care au sudat unitățile cratonice preexistente (Brito Neves
& Cordani, 1991; Saalmann et al., 2005). Acestea sunt: Borborema,
Tocantins și Mantiqueira (Fig. 4.2). În Paleozoic s-au acumulat depozite
continentale care au format o scoarță de alterare groasă. Transgresiunile
mezozoice au transformat regiunile joase în platforme continentale pe care
s-au depus sedimente. Mișcările epirogenetice manifestate în Cenozoic au
determinat înălțarea marginii estice a scutului. Puternic fragmentată,
aceasta s-a transformat până în prezent într-un ansamblu complex de culmi
și masive muntoase (sierrele sublitorale). Sistemele de platouri alungite ale
Podișului Braziliei se desfășoară în evantai, desprinzându-se din
mănunchiul orografic sudic și răsfirându-se către centru și nord. Ele
alternează cu bazine depresionare uneori extinse, iar structura geologică și
litologia au creat o diversitate remarcabilă în peisajul geomorfologic.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 82
Figura 4.2. Unitățile tectono-structurale din Brazilia (după Alkmim, 2015)
Unitățile de relief. Morfologia distinctă, strâns dependentă de litologie și
tectonică, alături de particularitățile biopedoclimatice și socio-economice,
sunt factori care au stat la baza divizării regionale a Podișului Braziliei în
trei subunități majore: Platoul Atlantic Înalt, Podișul Central și Podișul
Braziliei de Sud.
1) Platoul Atlantic Înalt. Desfășurate paralel cu litoralului atlantic,
marginile puternic înălțate ale scutului au fost puternic fragmentate de
eroziune, rezultând subregiunea sierrelor care formează Platoul Atlantic
Înalt. Cele mai importante subdiviziuni ale acestuia sunt Planalto da
Borborema, Serra do Mar, Serra dos Orgãos, Serra da Mantiqueira și Serra
d'Espinhaço. Un șir de depresiuni sublitorale realizează tranziția
morfologică spre câmpia litorală joasă.
Platoul Borborema formează extremitatea nordică a Platoului Atlantic,
fiind un nucleu orografic bine individualizat. Orogeneza braziliano-pan-
africană a generat iviri magmatice masive și metamorfism de contact,
concretizat în paleta litologică a regiunii (Guimarães et al., 2004). Astfel,
granitoidele precambriene constituie osatura centrală a platoului, care îi
conferă o rezistență mare la eroziune. Platoul prezintă abrupturi rezultate în
urma mișcărilor epirogenetice generate de dezmembrarea
supercontinentului Gondwana (Corrêa et al., 2010).
I. Platoul Atlantic Înalt
II. Podișul Central al Braziliei
III. Podișul Braziliei de
Sud
PODIȘUL BRAZILIEI
(Subdiviziuni)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 83
Serra do Mar cuprinde un sistem de culmi muntoase desfășurate paralel cu
litoralul atlantic pe o lungime de 1500 km. Se disting două elemente
geomorfologice: Marele Abrupt tectonic în est și platourile interioare cu
altitudini medii cuprinse între 500 și 1300 m. Rocile dominante sunt șisturi
cristaline cu intruziuni gnaisice de vârstă precambriană. Evoluția sa a fost
comună cu cea a majorității sierrelor sublitorale, înălțate în intervalul
Cretacic-Paleogen. Regiunea Golfului Guanabara aparține așa-numitului
Rift Continental din Sud-Estul Braziliei (Riccomini et al., 2004). Aici este
caracteristic relieful de tip pâo de açucar (”căpățâni de zahăr”), rezultat în
urma eroziunii selective prin alterare și dezagregare a micaşisturilor şi a
expunerii masivelor plutonice din structura platoului. Aceste intruziuni sunt
gnaise granitice timpurii, (Neoproterozoic-Paleozoic) (Fernandes et al.,
2010). Cele mai cunoscute masive sunt Muntele Corcovado (care face parte
din Masivul Tijuca) şi Pão de Açucar. Local, se diferențiază mai multe
sectoare ale Serrei do Mar, în funcție de particularitățile geomorfologice.
Serra Geral constituie extremitatea sudică a Serrei do Mar.
Serra da Mantiqueira se impune în sudul sistemului montan atlantic drept
cel mai înalt compartiment al Scutului Brazilian, ca efect al unor reactivări
tectonice de la sfârșitul Paleozoicului. Prezența piscurilor și culmilor
proeminente a fost favorizată de intruziunile sienitice (alcaline) generate în
intervalul Cretacic-Paleogen (Silva et al., 2005). Dintre acestea, masivele
Itatiaia (2700 m) și Passo Quatro sunt cele mai reprezentative. Tectonica
regională este încă activă, fapt susținut de prezența văilor suspendate, a
abrupturilor de falie bine evidențiate și a câmpiilor de acumulare extinse de
la bază (Neto et al., 2015). Culmile montane și abrupturile frontale au o
direcție SSV-NNE.
Serra do Caparaó este cel mai înalt masiv din Platoul Atlantic Înalt (Pico da
Bandeira, 2892 m). Rocile dominante sunt migmatitele și gnaisele dioritice
și granitice ale Seriei de Caparaó, datate la 2,2 miliarde ani (Novo et al.,
2011).
2) În Podișul Central al Braziliei predomină platourile structurale
(chapadas) formate pe roci cristaline. Cea mai importantă subunitate este
Chapada Diamantina.
Figura 4.3. Chapada Diamantina în Podișul Braziliei
3) Podișul Braziliei de Sud este format din bazalte și roci sedimentare. În
Podișul Mato Grosso au avut loc în Mezozoic erupții puternice, care au
generat un platou bazaltic extins. Biomurile caracteristice sunt pădurea
subtropicală atlantică și asociațiile de savană (cerrado).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 84
Câmpia litorală atlantică mărginește partea de est a Podișului Braziliei.
Este în general îngustă, cu plaje bine dezvoltate spre sud. În nord, la
Genipabu, există sectoare cu dune de nisip (Natal). Este cea mai populată
regiune a Braziliei, aici concentrându-se cele mai numeroase și importante
centre urbane și complexe industriale nu numai din țară, dar și de pe
întregul continent: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Porto Alegre și vechile orașe
coloniale cu o istorie și cultură extrem de complexe.
Câmpia Amazonului s-a format pe un sector de scufundare a
fundamentului cristalin, acesta fiind acoperit cu o cuvertură groasă de
materiale sedimentare de vârstă cretacică și terțiară (formațiunea de
Barreiras ajunge la circa 2200 m grosime). Este o câmpie de subsidență
activă, în care acumularea de sedimente se manifestă permanent.
Altitudinile se mențin sub 50 m pe suprafețe foarte întinse, cauzând
inundații frecvente în arealul de răsfirare a brațelor Amazonului și
afluenților săi principali.
4.3. Hidrografia
Teritoriul Braziliei se subscrie marilor bazine hidrografice ale Americii de
Sud, aparținând fluviilor Amazon, Parana-Paraguay și Orinoco. Secundar,
se remarcă bazinele râurilor São Francisco, Tocantins-Araguaia și Parnaiba,
tributare Oceanului Atlantic.
În câmpiile joase, marcate de subsidență activă, se extind vaste regiuni
mlăștinoase cu biodiversitate remarcabilă, unice la nivel mondial: Pantanal
și Iberá aparțin rețelei Ramsar, care cuprinde regiuni umede extrem de
importante sub acest aspect.
Fluviul Amazon este cel mai lung curs de apă de pe Glob (7040 km), având
totodată și cel mai mare volum anual al debitelor (209.000 m3/s). Bazinul
său hidrografic se suprapune în cea mai mare parte regiunii centrale și
nordice a Braziliei. Cursul Amazonului se formează la confluența râurilor
Marañon și Ucayali. Originea fluviului Amazon, sau mai corect izvorul
celui mai îndepărtat tributar indirect al acestuia (Rio Apurímac), la rândul
său afluent al lui Ucayali, este considerat din septembrie 2011 la altitudinea
de 5150 m în Muntele Quehuisha din Anzii Nordici, situat pe teritoriul
Perului (Sociedad Geografica de Lima, 2011). Altitudinea generală redusă
pe o lungime de mii de kilometri face ca panta fluviului să fie aproape nulă.
La aceasta se adaugă cantitățile foarte mari de precipitații care duc la
ridicarea nivelului apelor cu până la 9 m în timpul episoadelor de scurgere
maximă. În consecință, suprafețe foarte întinse sunt cuprinse în zona
inundabilă (varzea), cu numeroase difluențe, în care fluviul atinge lățimi de
sute de kilometri. Gura de vărsare este foarte largă, în fapt o deltă-estuar
care își modifică permanent topografia și configurația din cauza acțiunii
combinate a fluviului (prin debitul imens adus) și a oceanului (prin mareele
puternice care preiau surplusul solid). Aici s-a format un adevărat
arhipelag, în cadrul căruia se remarcă Insula Marajó. Fenomenul pororoca
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 85
este caracteristic Amazonului și se manifestă prin înaintarea apelor în
amonte în timpul orelor de flux, dând naștere unui val care poate atinge și
4,5 m înălțime. Bazinul hidrografic al Amazonului se suprapune celui mai
diversificat și totodată fragil ecosistem din lume, pădurea tropicală
amazoniană.
4.4. Climatele și biomurile
Amazonia. În Câmpia Amazonului este caracteristic climatul ecuatorial
(Aw). Temperaturile sunt constante, circa 25⁰-26⁰C, iar precipitațiile
însumează cantități anuale în jur de 2000-3000 mm. Este zona calmelor
ecuatoriale, desfășurată de o parte și de alta a Ecuatorului între 0⁰-5⁰/0⁰-12⁰
latitudine nordică și sudică. Se subscrie ariei de joasă presiune din lungul
Ecuatorului, în care aerul se ridică permanent. Temperaturile mari și
constante accentuează fenomenul.
Vegetația dominantă este cea forestieră: pădurea amazoniană sau selva, cu
numeroase specii arboricole de esență rară sau endemice: palisandrul
(Dalbergia nigra), mahonul (Swietenia mahagoni), pernambucul
(Caesalpinia echinata), arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis).
Figura 4.4. Principalele ecosisteme ale Braziliei (după Simon, 2009)
Podișul Braziliei. Partea de nord a Podișului Braziliei are un climat
subecuatorial. În sezonul umed cad precipitații de circa 1500-2000 mm/an,
cu excepția sectorului de nord-est. Vegetația tipică este cea de savană.
Asociațiile sunt numite regional campos (ex.: campos cerrados, campos
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 86
mimosos, campos limpos), în care se remarcă yerba maté (Ilex
paraguariensis). Condițiile climatice au un caracter arid mai pronunțat în
partea de nord-est a Podișului Braziliei, unde factorul orografic are un rol
esențial. Aici precipitațiile nu depășesc 500-1000 mm/an. Cauza principală
o constituie efectul de barieră orografică a Platoului Atlantic Înalt, care
blochează advecția maselor de aer dinspre Oceanul Atlantic și implicit
aportul de umiditate al acestora. În Podișul Borboremei, dar mai ales pe
câmpia litorală, climatul este arid. Asociațiile vegetale cu specii xerofile și
semixerofile din regiunea Sertão sunt cunoscute sub numele de caatinga. În
sudul podișului apar asociațiile subtropicale de stepă (pampasurile).
În regiunea litorală predomină pădurea tropicală (mata atlântica). În
această parte a Braziliei este caracteristic arborele-candelabru (Araucaria
brasiliensis), uneori numit pinul de Parana.
4.5. Populația
În anul 2014, populația Braziliei a ajuns la 202.656.788 locuitori, ocupând
astfel locul 5 pe Glob. Dacă ne raportăm însă la suprafața enormă a țării,
densitatea populației se menține totuși sub media globală: 23,7 loc./km2.
Colonizarea Braziliei. A fost populată dinspre est către vest, în etape de
fiecare dată acestea având o corespondentă în activitatea majoră a timpului
respectiv astfel: perioada trestiei-de-zahăr (secolul al XVII-lea) care s-a
remarcat prin introducerea acestei culturi îndeosebi în nord-est. Cultura
trestiei-de-zahăr a fost asociată treptat cu altele, suprafaţa cultivată
extinzându-se către sud. Urmează perioada mineritului, mai exact a
începutului explorării unor resurse de subsol (secolul al XVIII-lea),
îndeosebi a aurului şi diamantelor; aceasta a continuat cu o nouă etapă de
expansiune și diversificare a activităților agricole: cultivarea cafelei,
exploatarea cauciucului natural și cultivarea bumbacului. Concomitent,
creşterea intensivă a animalelor s-a menținut la cote ridicate. De la sfârșitul
secolului al XIX-lea, după obținerea independenței, s-a desfășurat ultima și
cea mai accelerată perioadă economică: industrializarea.
Tabelul 4.1. Rolul activităților economice în istoria Braziliei
Intervalul Activitatea economică dominantă
1500-1700 Perioada cultivării trestiei-de-zahăr
1700-1800 Perioada mineritului
1800-1960 Perioada producției de cafea
1890-1990 Perioada industrială
(după Demangeot, 1972, cu rectificări)
Structura etnică. Grupurile etnice majore (rasiale) sunt: albi 47,73%,
pardo 43,13%, negri 7,61%, asiatici 1,09% și amerindieni 0,43%.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 87
Figura 4.5. Statele și teritoriile federale ale Braziliei (hartă realizată prin utilizarea resurselor cartografice Natural Earth)
4.6. Sistemul de așezări
Cel mai tipic peisaj al Braziliei atlantice este oferit de regiunea Golfului
Guanabara şi a căpăţânilor de zahăr (pão de açucar). Adăpostul oferit de
golf a fost ideal pentru întemeierea unei aşezări, care a devenit până în
secolul al XX-lea cel mai cunoscut oraş din Brazilia: Rio de Janeiro.
Alături de São Paulo, care este cel mai populat centru urban, el face parte
din categoria oraşelor supraurbanizate (Timberlake, 1987). În cadrul unor
astfel de oraşe există diferenţe mari între economia formală şi cea
informală, între mediul urban şi zona rurală şi, nu în ultimul rând, între
diferitele grupuri sociale. Megalopolisul brazilian se concentrează în jurul a
trei mari oraşe: São Paulo – Rio de Janeiro – Belo Horizonte, capitale ale
statelor São Paulo, Rio, respectiv Minas Gerais (Statul de Aur). São Paulo
este cel mai mare dintre cei trei poli de concentrare a populaţiei. Având
peste 19 milioane de locuitori, este cel mai populat oraş din America de
Sud şi totodată din întreaga emisferă sudică. Un element caracteristic îl
reprezintă contrastul urban dintre centrele moderne (CBD sau Central
Business District) și suburbiile aglomerate și insalubre numite favelas.
Rocinha din Rio de Janeiro este cea mai mare favela din Brazilia.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 88
Rio de Janeiro este al doilea oraş al Braziliei ca mărime. A fost capitala
Braziliei timp de 200 de ani, este în prezent capitala statului omonim şi are
6,45 milioane locuitori (12,1 milioane locuitori în aria metropolitană)
(IBGE, 2013). Are importante funcţii portuare, comerciale, industriale
(automobile, nave, prelucrarea petrolului, textile, produse chimice
(cauciuc), bunuri metalice, pielărie-încălţăminte, celuloză şi hârtie) şi
turistice (plaja Copacabana, Carnavalul de la Rio). În apropiere se află
următoarele centre urbane:
Petropolis a fost fondată în 1845 de imigranţi bavarezi, având în
prezent circa 286.000 locuitori. Este un oraş în stil elveţian, aşezat
pe o colină la nord de Rio de Janeiro. A fost reşedinţa de vară a
ultimului împărat al Braziliei, Pedro al II-lea. Principalele
elemente de interes urbanistic sunt Palatul de Cristal, Catedrala
Gotică și Muzeul Imperial.
Nova Iguaçu este situat în nord-vestul oraşului Rio de Janeiro; are
funcţie industrială: industrie alimentară, produse chimice şi
farmaceutice. În împrejurimi predomină culturile de portocali.
Niterói are circa 382.000 locuitori şi a fost fondată în anul 1671.
Principalele funcţii sunt cea rezidenţială și industrială (construcţii
şi reparaţii de nave, produse farmaceutice, etc.).
São Paulo este cel mai mare oraş din Brazilia (11,9 milioane locuitori,
respectivi 20,3 milioane în aglomerarea urbană) şi din America de Sud (a
treia metropolă din lume ca mărime, după Tokyo și Jakarta). Este
considerat capitala multiculturalității mondiale, concentrând cea mai mare
populație de etnici italieni, spanioli, portughezi, japonezi, libanezi și arabi
care trăiesc în afara granițelor țărilor lor. São Paulo este capitala statului cu
acelaşi nume și are ca principale funcţii:
a. industrială (siderurgie, automobile, prelucrarea petrolului,
electronice-computere, cauciuc, textile, mobilă, produse
alimentare, materiale de construcţie);
b. comercială: prin portul Santos (64 km sud-est) se realizează un
intens trafic comercial;
c. financiar-bancară.
În secolul al XVII-lea devine o bază de penetrare spre interior a
expediţionarilor; oraşul rămâne un minor centru comercial pentru trestia de
zahăr până în 1880 când se cultivă pe suprafeţe mari cafeaua, ceea ce
determină un aflux de imigranţi europeni. Oraşul deţine circa 30 de parcuri
urbane, totalizând 15 milioane m2 de teren verde; cel mai renumit este
Ibirapuera şi este considerat „Plămânul oraşului São Paulo”.
Belo Horizonte este capitala statului Minas Gerais, cel mai bogat stat
brazilian. Planificarea urbană a avut în vedere modelul capitalei SUA,
Washington, D.C. Populația este de 2,5 milioane locuitori, respectiv 5,2
milioane în aria metropolitană (IBGE, 2013). Belo Horizonte face parte din
conurbația supranumită ”Valea Oțelului” (Belo Horizonte-Uberlândia-
Uberaba), localizată în valea râului Doce. Sectorul industrial este puternic
dezvoltat, mai ales ramurile siderurgie și metalurgie (consecință a bogăției
minereurilor feroase). Constituie un centru de procesare și distribuție a
produselor miniere și agricole, pe care se bazează economia statului Minas
Megalopolisul Brazilian
RIO DE JANEIRO SÃO PAULO
BELO HORIZONTE
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 89
Gerais. Principalele categorii de produse sunt: oțelul, automobilele și
textilele. Cercetările în domeniul biotehnologiei, în special pentru
combustibili biodiesel, l-au consacrat la nivel mondial.
O serie de oraşe importante, vechi centre comerciale încă din secolul al
XVI-lea, completează peisajul urban atlantic al Braziliei. Ele se
concentrează în Regiunile de Nord-Est, de Sud-Est şi de Sud, remarcate
fiind (de la nord spre sud): Belém, Macapá, Fortaleza, Natal, Recife, San
Salvador, iar la sud de São Paulo, Pôrto Alegre.
4.7. Economia Braziliei
4.7.1. Agricultura
Agricultura reprezintă o componentă extrem de importantă a economiei
braziliene. Primele culturi extensive care au stat la baza dezvoltării
sistemului economic și a societății braziliene au fost cele de cafea,
condițiile naturale fiind ideale în acest scop. Plantațiile de cafea, numite
fazendas, au constituit un magnet pentru milioane de imigranți europeni
care au ajuns pe teritoriul brazilian la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În prezent, cu toate progresele tehnologice înregistrate, încă există regiuni
în care agricultura și-a păstrat caracteristicile ancestrale. În Amazonia se
mai practică tehnica slash-and-burn sau agricultura itinerantă de
subzistență. de asemenea, tipul extensiv este destul de des întâlnit, în
opoziție cu cel intensiv, comercial. Agricultura comercială se axează pe
culturi în benzi, corespunzătoare regiunilor climatice (Tabelul 4.2).
Tabelul 4.2. Regionarea agricolă a Braziliei
Nr. Relief și climat Tipuri de culturi agricole
1 Câmpia cu climă tropicală Banane, citrice, legume, tutun,
manioc, cafea, cacao, orez, trestie-de-
zahăr, leguminoase, etc.
2 Regiunea nordică a Podișului
Braziliei, cu climat subecuatorial
Cacao, cafea, bumbac, trestie-de-
zahăr, arahide, citrice, soia, porumb.
3 Regiunea sudică a Podișului
Braziliei, cu climat subtropical
Cereale (grâu, porumb, orez), viță-de-
vie, tutun, soia.
4 Sudul extrem (Pampas) Creșterea animalelor: bovine,
porcine; pescuit.
Produse agricole de bază (în procente - ponderea din totalul mondial; sursa:
US Department of Agriculture):
suc de portocale (82%)
boabe de soia (38%)
lapte de soia (34%)
zahăr (29%)
carne de pui (29%)
cafea (29%)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 90
ulei de soia (28%)
tutun (23%)
carne de vită (20%)
4.7.2. Industria
Dezvoltarea industriei braziliene s-a bazat tot pe progresele înregistrate în
agricultură de-a lungul timpului. Profitul obținut a fost în general investit în
diverse ramuri industriale și în modernizarea continuă a infrastructurii
rutiere și feroviare. Inițial, fabricile și producția erau de mici proporții, dar
diversificate și se bazau mai mult pe materiile prime locale (ceea ce genera
costuri reduse de transport). Treptat, exploatarea la nivel național a
resurselor naturale, creșterea producției de hidroenergie și a sprijinului
financiar guvernamental au creat condițiile propice dezvoltării industriei
Braziliei la scară mondială (Baer, 2001). În ansamblu, economia statului
este susținută prin exportul de materii prime și produse semifinite (cu
valoare scăzută) și pe importul de produse prelucrate (cu valoare de piață
ridicată), ceea ce înclină balanța economică mai mult spre deficit.
Principalele domenii care s-au dezvoltat recent în Brazilia sunt: producția
de bunuri manufacturiere și de consum, telecomunicațiile, procesarea
electronică a datelor, biotehnologia și producția de materiale noi. S-a pus
accentul pe sectoare-cheie, precum: producția de oțel și obiecte din oțel,
autoturisme, petrochimie și servicii publice, care au contribuit la
impulsionarea întregii economii braziliene.
Repere generale:
Industria constructoare de mașini. Industria construcțiilor de
automobile și de fabricare a pieselor de schimb a înregistrat un salt
uriaș în ultimii 25 de ani. Majoritatea companiilor de renume
mondial și-au stabilit în Brazilia sedii și centre de producție cu
volum anual impresionant: Ford, Audi, Mercedes, Peugeot, Renault,
Honda, Hyundai, Asia Motors, etc.
Exploatarea hidrocarburilor și petrochimia. Petrobras, înființată în
anul 1953, este cel mai mare producător de produse petroliere din
Brazilia și totodată cea mai mare companie din America Latină, cu
118,3 miliarde dolari obținutți din vânzări în anul 2008. Din 1997,
guvenul a adoptat măsuri pentru scăderea dependenței de petrolul
din import, prin extinderea prospecțiunilor și finanțarea consistentă
a activităților de explorare, exploatare și producție (Legea
9478/1997). În același an, ca efect al acestor măsuri, Petrobras a
pierdut monopolul asupra pieței braziliene de petrol, dar a continuat
să fie un producător important.
Producția de biocombustibili. În ultimii ani, Brazilia și-a dezvoltat
foarte mult tehnologia de producție a biocombustibililor (H-Bio și
biodiesel) în scopul reducerii dependenței de hidrocarburi.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 91
Industria aeronautică și activitatea aerospațială. În Brazilia se
produc aeronave marca Embraer, din anul 1969. Odată cu
înființarea bazei de la Alcantara, Brazilia și-a asigurat un loc select
printre cele 8 state posesoare ale unor centre de lansări spațiale în
regim comercial. Baza aerospațială de la Alcantara este situată
foarte aproape de Ecuator, deasupra căruia operează sateliții
geostaționari.
4.7.3. Regiuni și axe geoeconomice
Triunghiul de Aur reprezintă regiunea cea mai dinamică din punct de
vedere demografic și economic a Braziliei. Spațial, este definit de
ansamblul primelor trei metropole ale statului, dispuse sub forma unui
triunghi: São Paulo, Rio de Janeiro și Belo Horizonte. Aici se regăsesc
două dintre cele mai emergente subregiuni din punct de vedere al
expansiunii industriale din ultimii 60 de ani:
Belo Horizonte - Uberlândia - Uberaba (Valea Oțelului) este cea
mai importantă conurbație cu specific industrial din Brazilia
(industrie extractivă și prelucrătoare a minereurilor feroase).
Valea Paraíba – situată între São Paulo și Rio de Janeiro, a
înregistrat un progres remarcabil încă din perioada culturii cafelei,
de la începutul secolului al XIX-lea. Începând din anii 1950 s-a
produs industrializarea la scară largă, cele mai importante centre
fiind: São José dos Campos, Taubaté, Jacareí, Guaratinguetá și
Volta Redonda.
4.8. Diferențieri regionale
Din punct de vedere geografic, teritoriul Braziliei este compus din șase
regiuni (Clawson et al., 2006):
1. Regiunea São Paulo
2. Regiunea de Nord
3. Regiunea Central-Vestică
4. Regiunea de Nord-Est
5. Regiunea de Est
6. Regiunea de Sud
Regiunea São Paulo este cea mai dezvoltată din punct de vedere
economic. Aici se produc circa 2/3 din bunurile industriale naționale
(aproape toate autovehiculele din Brazilia, materiale de construcție, textile,
încălțăminte, hârtie, cafea, produse farmaceutice și electronice). Industria
extractivă și prelucrătoare este foarte bine dezvoltată: rafinarea petrolului,
petrochimia și producția de oțel. Regiunea se caracterizează printr-o
urbanizare rapidă, impulsionată de creșterea în salturi a numărului
populației în perioada 1940-1990. Producția agricolă este de asemenea la
nivel de vârf, centralizată în ferme tehnologizate: cafea, soia, bumbac,
trestie-de-zahăr, arahide, orez și creșterea animalelor (vite).
Cea mai dezvoltată regiune a Braziliei
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 92
Regiunea de Sud se remarcă prin specificul economic și arhitectural
determinat de imigranții italieni și germani care s-au stabilit aici în număr
mare în decursul secolului al XIX-lea. Agricultura este activitatea
dominantă, cu creșterea animalelor (porcine) în rândul comunităților
germane și cea a viței-de-vie în zonele locuite de etnicii italieni. În zona de
coastă sunt centrele industriale Pôrto Alegre și Curitiba (mai ales subramuri
ale industriei alimentare).
Regiunea de Est cuprinde aria metropolitană a orașului Rio de Janeiro și
un număr apreciabil de centre industriale bine dezvoltate. Activități diferite
au caracterizat succesiv regiunea: epoca trestiei-de-zahăr, ”Goana după
Aur” (și diamante în cazul Braziliei), urmând culturile tradiționale de cafea,
orez și citrice (Clawson et al., 2006). Agricultura și mineritul constituie de
altfel preocupările economice de bază ale populației. O mare parte a
terenurilor sunt destinate pășunatului pentru creșterea animalelor. Industria
extractivă și prelucrătoare se realizează în cadrul așa-numitului Triunghi
Mineral. Se exploatează în primul rând minereu de fier, dar și aur,
diamante, pietre prețioase și semiprețioase, mangan, crom, molibden,
nichel și tungsten.
Regiunea de Nord-Est a constituit centrul cultural al țării vreme de câteva
secole, rezultat al colonizării timpurii și a dezvoltării economice pe baza
extinderii plantațiilor de trestie-de-zahăr. Sclavagismul a jucat un rol
important în stabilirea matricei etnice și culturale a regiunii. În prezent,
depopularea și sărăcia au atins cote destul de înalte. Comunitățile umane
sunt mai frecvente în regiunea interioară numită ”sertão”, iar pe litoral sunt
trei orașe mari, a căror populație depășește 2 milioane de locuitori: Recife,
Salvador și Fortaleza.
Regiunea Central-Vestică se extinde în centrul Podișului Braziliei, are un
relief în general monoton, cu platouri netede și suprafețe ușor rotunjite.
Aici se află capitala Brasília, cel mai nou oraș al țării, întemeiat în anii
1960 departe de orașele tradiționale din regiunea litorală. Scopul a fost
încurajarea populării regiunii interioare a Braziliei și stabilirea unui
echilibru policentric în cadrul rețelei urbane. Activitățile dominante sunt tot
agricultura și mineritul, dar se constată extinderea rețelei de căi rutiere spre
interior și dezvoltarea unor noi centre urbane (Goiânia). Agricultura
mecanizată pentru grâu și soia se practică extensiv, cu oarecare rezultate.
Regiunea de Nord corespunde în cea mai mare parte câmpiei inundabile a
Amazonului. Încercările de extindere a terenurilor agricole prin defrișări și
monoculturi au eșuat, în principal din cauza solurilor lateritice sărace în
nutrienți. Totuși, activitățile agroforestiere rămân dominante, iar la Carajás,
în sud, a fost dezvoltat cel mai mare district de exploatare a resurselor
minerale (fier, bauxită, hematit, mangan, cupru și nichel). Principalele
centre urbane sunt Manaus și Belém. Lucrările la autostrada
Transamazonian au fost sortite eșecului, din cauza deteriorării constante ca
urmare a condițiilor climatice improprii și a insuficienței fondurilor de
întreținere. Agricultura de subzistență practicată de unele triburi de
amerindieni constituie o caracteristică a regiunii.
Regiune săracă, slab populată, cu
agricultură de subzistență
Specific agricol, dar și
centre industriale
mari
Estul puternic industrializat: Rio de Janeiro
Triunghiul Mineral
Regiune defavorizată: depopulare,
peisaje degradate
Regiune expansivă: urbanizare, agricultură mecanizată
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 93
CAPITOLUL 5
AFRICA DE NORD (MAGHREB)
Conținut:
Unitățile naturale
Populația și așezările
Diferențieri economice
Maghrebul reprezintă o uniune geopolitică realizată la 17 februarie
1989 de către statele din nord-vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia,
Libia și Mauritania (5 state membre), în scopul unificării resurselor
economice și politice (Tamburini, 2008).
5.1. Unitățile naturale
Teritoriul Africii de Nord corespunde unor mari unități naturale, ale căror
limite geomorfologice și bioclimatice sunt foarte bine individualizate:
Regiunea Atlas și Sahara.
Regiunea Atlas (Berberia) se întinde pe o suprafaţă de circa 925.000 km2,
fiind limitată la vest de Oceanul Atlantic, la nord de Marea Mediterană, iar
la est de Golful Sirta Mică (Golful Gabés). Limita sudică (faţă de Sahara)
se trasează la marginea sudică a Munţilor Atlas, de la Oceanul Atlantic în
lungul uedului Dra'a, la poalele Atlasului Saharian şi apoi prin regiunea
chotturilor Melrhir şi Djerid (Tunisia), până la Golful Gabés. Structura
geologică şi caracterele fizico-geografice o apropie mai mult de Europa
decât de Africa. Sistemul orografic al Atlasului se diferenţiază net de masa
tabulară africană din sud, corespunzătoare unităţii scutului african. Dar, sub
raport climatic şi al întregului peisaj determinat de aceasta, Regiunea Atlas
poate fi înfăţişată ca o zonă de tranziţie, uneori mai bruscă, alteori gradată,
în funcţie de relief, de la zona tipic mediteraneană din partea de nord, la
deşert. Structurile alpine (caracteristice Europei de Sud) sunt strâns
îmbinate cu cele de tip african: blocuri cristaline reprezentând vechi
structuri hercinice sau precambriene au fost integrate masei depozitelor
sedimentare mai recente, supuse ulterior cutărilor şi mişcărilor verticale.
Unele, datorită durităţii lor (fragmentele înălţate) conferă masivelor
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 94
muntoase altitudinile cele mai mari (peste 3500-4000 m), iar altele
constituie platouri înclinate cuprinse între şirurile de munţi cutaţi.
Figura 5.1. Unitățile de relief ale Regiunii Atlas
Lanțurile muntoase au o direcţie VSV-ENE și însumează o lungime de peste 2000 km. Sunt dispuse pe două şiruri principale paralele, unul nordic şi altul sudic:
1) Catenele nordice se desfăşoară în lungul litoralului mediteranean, începând din dreptul Strâmtorii Gibraltar cu Munţii Rif, continuând cu Atlasul Tellian până la Capul Blanc;
2) Catenele sudice formează un sistem mai complicat, datorită amalgamului muntos din vest, care se înalţă în partea sudică a Marocului, format din trei şiruri paralele: Atlasul Mijlociu, Atlasul Înalt şi Antiatlasul, continuând apoi către est cu Atlasul Saharian.
Atlasul Tellian și Atlasul Saharian se unesc în partea estică, pe teritoriul
Tunisiei, formând un singur lanţ muntos cu altitudini medii și joase (1000-
1500 m): Tellul Tunisian.
Platourile interioare sunt vechi structuri hercinice cuprinse în cutările
alpine. ele s-au păstrat ca blocuri rigide mai coborâte decât unitățile
montane limitrofe (Gârbacea, 1964). Sunt denumite mesete: Meseta
Marocană și Meseta Algeriană (Oraneză) sau Podişul Chotturilor. În
Tunisia, chotturile ocupă șirul depresiunilor tectonice formate la contactul
dintre Tell și Sahara: Melrhir și El Djerid.
Tranziția către Sahara se realizează prin intermediul Regiunii Presahariene,
formată din Munții Antiatlas și Provincia oazelor. Aliniamentul oazelor
subliniază regiunea piemontană în care este cantonată pânza freatică, având
o importanță vitală pentru comunitățile umane locale (Figuig, Laghouat,
Biskra, Douz, Tozeur).
Sahara este cel mai mare deșert tropical de pe Glob (peste 9,4 mil. km2).
Scutul african constituie fundamentul geostructural, fiind acoperit de
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 95
formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari
(Shaw, 1997). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin în
perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă suprafețe întinse în
Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia.
Unităţile de relief ale Saharei:
Masive muntoase formate din cristalin şi intruziuni granitice:
Ahaggar, Tibesti, Adrar des Iforas, Aïr; soclul ridicat apare şi în
Dorsala Regueibat (Mauritană), care se termină spre est cu masivul
El Eglab;
Podişuri structurale cu relief monoclinal formate din sedimentar
paleozoic, caracteristice mai ales Saharei Centrale (Ahenet,
Mouydir, Ennedi, Tummo), dar şi celei Occidentale (Tassili des
Ajjer, Tassili des Ahaggar, Tassili tan Adrar – care sunt dispuse
circular în jurul masivelor cristaline); sunt denumite hamade (lb.
arabă) sau tassili (lb. berberă).
Podişuri vulcanice (Harrudj şi Gebel Soda) în nordul Libiei;
Podişuri monoclinale formate pe calcare mezozoice: Tademaït,
Hamada de Tinrhert, Hamada el Homra;
Podişuri terţiare calcaroase (Cirenaica – sub 500 m altitudine);
Depresiuni largi în care s-au acumulat mari cantităţi de nisip
(ergurile): Iguidi, Chech, Ourane, Marele Erg Occidental, Marele
Erg Oriental, Erg Issaouan, Erg Murzuch;
Depresiuni joase, sub nivelul mării (Depresiunea Qattara la -133 m,
în nordul Libiei şi al Egiptului; Depresiunea Kharga). Sunt
frecvente izvoarele care au favorizat stabilirea aşezărilor
permanente.
În ansamblu, în Africa de Nord altitudinea reliefului este mai joasă decât în
Africa Subsahariană. Aici predomină marile bazine de sedimentare și
câmpurile de dune, iar regiunile înalte au aspect insular (Munții Ahaggar și
Tibesti, Platourile Air și Darfur).
Rețeaua hidrografică a Africii de Nord este sumară, formată din râuri
puține și scurte care se găsesc doar în Regiunea Atlas. Evaporaţia puternică
şi absența ploilor în timpul verii au dus la transformarea văilor râurilor în
ueduri, seci în cea mai mare parte a anului, având un regim tipic torenţial.
Uedul Dra'a, care delimitează la sud Antiatlasul, este cel mai mare ued din
Africa de Nord (are o lungime de peste 1000 km). Dintre râurile cu ape
permanente, mai mari sunt Moulouya, Chélif, Sebou și Oum er R’bia. În
bazinele endoreice s-au format chotturi - depresiuni extrem de plate
acoperite cu cruste groase de săruri, care în timpul sezonului ploios se
transformă în lacuri cu adâncimi reduse.
Tipurile de climă dominante:
a) Climat subtropical, mediteranean în Regiunea Atlas (Csa);
b) Climat tropical arid în Sahara (BWh).
Izohietele de 125 mm și 250 mm delimitează teritoriul Saharei la nord față
de Regiunea Atlas, respectiv la sud față de Sahel.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 96
Vegetația caracteristică a Regiunii Atlas este formată din: păduri
subtropicale de stejar semperviriscent (Quercus ilex, Q. suber), pin (Pinus
halepensis) și cedru (Cedrus libani); asociații arbustive secundare (garriga),
dezvoltate pe locul pădurilor defrișate; asociații de stepă subtropicală cu
iarba alfa (Stipa tenacissima) și gigifa (Ziziphus lotus). În Sahara vegetația
este extrem de săracă. Predomină specii de Acacia, Salicornia și Aristida,
iar pe nisipuri crește Cornulaca monocantha. Se remarcă endemitele din
regiunea platourilor centrale: chiparosul saharian (Cupressus dupreziana) și
măslinul saharian (Olea laperrini).
Fauna este reprezentată de feneci (Vulpes zerda), dromaderi (Camelus
dromedarius), antilope addax (Addax nasomaculatus), ghepardul saharian
(Acinonyx jubatus hecki). Ultimele două specii se află pe lista roșie a
IUCN4, fiind considerate ca fiind amenințate critic cu dispariția.
Figura 5.2. Uedul Dra'a (http://commons.wikimedia.org/wiki/File%3ADraa_near_Zagora.jpg)
5.2. Populația și așezările
Statele maghrebiene au o populație totală de 92.517.056 locuitori (estimare
2013). Densitatea variază de la 73,1 loc./km2 în cazul Marocului la 3,2
loc./km2 în Libia.
Cele mai importante grupuri etnice native ale Marocului şi Algeriei sunt
berberii şi tuaregii, cărora li s-au suprapus în decursul istoriei elementele
civilizaţiei islamice şi ale colonialismului francez. În mileniul I î.H.,
fenicienii au întemeiat pe coastele Africii de Nord câteva colonii
comerciale: Cartagina, Utica, Hadrumetum, Kerkouane. Dintre acestea s-a
remarcat Cartagina, care a supus triburile libiene înconjurătoare. Odată cu
prăbuşirea Cartaginei (în anul 146 î.H.) şi cucerirea posesiunilor ei de către
4 Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 97
romani, ambele regate libiene şi-au pierdut independenţa. Treptat, în
izvoarele latine menţiunile despre libieni şi numidieni devin tot mai rare;
populaţia băştinaşă din Africa de Nord capătă numele de mauri, iar după
apariţia arabilor, de berberi.
Arabii, care au cucerit teritoriul Africii de Nord începând din secolul al
VII-lea (632 d.H.), au lăsat urme adânci în istoria ţărilor din Regiunea
Atlas. În secolul al XIII-lea, în Africa de Nord s-au constituit trei state
feudale (ale căror frontiere coincideau, în linii mari, cu actuala împărţire a
Maghrebului în Maroc, Algeria şi Tunisia): Marinid, Zaianid şi Hafsid. Ele
s-au menţinut până în secolul al XVI-lea, când cea mai mare parte a
Maghrebului a fost cucerită de turci.
Perioada colonială a debutat cu interesul Franței pentru teritoriul algerian,
pe care l-a acaparat în 1830. Treptat, între 1860 și 1890 se definesc
granițele coloniilor, împărțite între marile puteri europene. Hotărâtoare în
acest sens este Conferința de la Berlin din 1884. Printre alte posesiuni,
Franța devine suveranul teritoriilor maghrebiene, în timp ce Marea Britanie
domină estul Africii de Nord (Hârjoabă & Rusu, 1995). Incursiunile
timpurii ale Spaniei în nordul Marocului pot fi atribuite cu greu unei
dominații de tip colonial. Posesiunile sale erau limitate la cele două exclave
mediteraneene - Ceuta și Melilla - care au avut permanent un rol strategic,
iar în perioada contemporană au servit drept porți de emigrare către Europa
pentru sute de mii de persoane (De Blij & Muller, 2005b). Rezistența
rebelilor din Sahara Occidentală împotriva dominației guvernului marocan
este puternic sprijinită de spanioli, ceea ce face ca statutul acestui teritoriu
să rămână incert. Se discută însă despre declararea sa ca regiune autonomă,
ceea ce ar reprezenta un pas înainte spre independență.
Figura 5.3. Distribuția berberilor în Africa de Nord
COLONIALISMUL
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 98
În prezent, grupurile berbere au o distribuția heterogenă pe teritoriul Africii
de Nord: în nordul Marocului trăiesc triburile rifilor (circa 450.000
locuitori), în Marocul central – beraberii şi zenaga (20.000 locuitori), în
partea de vest a Atlasului Înalt şi a Antiatlasului – triburile sloh (1,2
milioane locuitori), iar în Algeria – kabylii (1 million de locuitori). Aceste
zone muntoase (Kabylia în Atlasul Tellian şi Djebel Aurés în Atlasul
Saharian) au devenit primele regiuni controlate de armata de eliberare în
timpul războiului de aproape opt ani (1954-1962), sfârşit cu obţinerea
independenţei Algeriei. În Sahara Centrală, până în regiunea cursului
mijlociu al Nigerului, duc o viaţă nomadă tuaregii. Aceștia reprezintă
principalul grup etnic care populează teritoriul Saharei, cu o populație ce
depășește un milion de locuitori (Brown & Ogilvie, 2010). Ei locuiesc de
obicei în corturi dispuse în ansambluri numite douare. Cortul are o
importanță deosebită în viața socială și culturală a comunităților tuarege
(Rasmussen, 1996).
Așezările urbane sunt concentrate în regiunea litorală, însă există și câteva
orașe interioare cu funcție industrială, bazată pe extracția minereurilor de
subsol. În Sahara, așezările s-au format în jurul oazelor și au ajuns să fie
identificate cu acestea. Există numeroase centre care și-au reorientat
economia către turism, o sursă de venituri consistente, dar nesigură în
condițiile instabilității ideologice și insecurității persoanei din statele
islamice maghrebiene.
Tabelul 5.1. Populația statelor și capitalelor maghrebiene
Statul Nr.
locuitori Capitala (nr.
locuitori)
Alte orașe
Maroc 33.250.000 Rabat (620.000) Casablanca, Fes, Agadâr
Marrakech, Tanger,
Algeria 38.700.000 Alger (4.988.145) Oran, Setif, Blida,
Constantine
Tunisia 10.982.754 Tunis (728.453) Sfax, Sousse, Kairouan,
Gabes, Gafsa, Bizerte
Libia 6.244.174 Tripoli (2.127.000) Tripoli, Benghazi
Mauritania 3.537.378 Nouakchott (958.400) Nouakchott, Nouadhibou
Casablanca este cel mai mare oraș și totodată port al Maghrebului (3,5
milioane locuitori). Este dominat de arhitectura colonială franceză și de cea
islamică veche, cu numeroase geamii din secolele XIV-XV. În nordul
orașului se conturează zona modernă, construcțiile multietajate fiind
proprietatea marilor concerne americane și franceze. Rabat este capitala
Marocului. Orașe importante, cu tradiții, cultură și economie vibrantă, sunt
Marrakech și Fes. Agadâr şi Tanger sunt două porturi importante pentru
cabotaj (transport de coastă) şi centre de construcţie a navelor; în rest cele
mai multe centre sunt mici şi se bazează pe exploatarea resurselor de subsol
şi centre ale industriei alimentare. În zona algeriană, oraşul care polarizează
litoralul de la Marea Mediterană este capitala Alger, cu aproape 5 milioane
locuitori. Este o veche aşezare feniciană, denumită în antichitate Icosium.
Arhitectura are un stil eclectic, de amestec între cea europeană de tip
colonial, tradiţională maură şi cea modernă de-a lungul litoralului. Atracţia
TRIBURILE BERBERE:
rifi beraberi zenaga
sloh kabyli
tuaregi
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 99
o reprezintă piaţă de bazaruri, cetatea romană, portul antic, Marea Moschee
şi muzeele numeroase de artă islamică. Oran este un oraş industrializat
(“oraş-dormitor” pentru centrul industrial de la Arzew), înconjurat de
staţiuni balneare folosite la 50% din capacitate. De remarcat sunt
Mostaganem, Sidi’bel sau Tlemencen. Metropola din Estul Algeriei o
reprezintă oraşul Constantine, fondat în secolul IV î.e.n. de către romani,
fiind la acea dată capitala provinciei Numidia şi Lybia. Cea mai mare
atracţie o reprezintă acropolea, cetatea Rummel şi multitudinea minaretelor.
În Tunisia se individualizează trei regiuni: Tellul, Regiunea centrală a
chotturilor și Sahara. Nordul este dominat de capitala Tunis, centrul
polarizator al populației și economiei. Anticul oraș Cartagina formează
acum cea mai mare și modernă suburbie a Tunisului, fiind o zonă cu funcții
rezidențiale, recreative și cultural-științifice (campus universitar). La sud,
Kairouan este considerat cel mai mare centru de pelerinaj musulman din
Africa de Nord și al doilea din lumea islamică după Mecca. În centru,
oazele presahariene Douz, Tozeur și Gabes sunt cele mai importante
așezări. Spre sud, teritoriul Saharei este dominat de satele berbere
(Matmata, Chenini, Tataouine, Ouled Soltane).
Figura 5.4. Regionarea complexă a Tunisiei (Tîrlă, 2009)
Libia are un cadru natural defavorizant sub aspectul utilizării terenurilor,
deșertul fiind dominant. Cele trei mari regiuni care îi compun teritoriul
sunt: Tripolitania, Cyrenaica și Fezzan. Populația se concentrează în
orașele litorale, dintre care cele mai mari sunt capitala Tripoli (în
Tripolitania occidentală) și Benghazi (în Cyrenaica orientală).
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 100
Teritoriul Mauritaniei este deșertic în proporție de 90%; prin urmare
așezările mai importante se concentrează în sud, unde precipitațiile sunt
mai ridicate. Capitala Nouakchott, situată pe litoralul atlantic, este orașul
cel mai important (peste 2 milioane locuitori).
5.3. Diferențieri economice
Economia Africii de Nord este subordonată condițiilor naturale care au
impus diferențierea a două mari regiuni: Atlasul și Sahara. Elementul
comun îl constituie dominarea sectorului agricol în ponderea economiei
regionale. În Regiunea Atlas, predominant muntoasă, agricultura este
dualistă, axată în parte pe producția de export, iar pe de altă parte pe
agricultura de subzistență. Industria s-a dezvoltat în ultimele decenii ca
urmare a exploatării resurselor de subsol și adeschiderii unor puncte de
lucru importante de către mari concerne internaționale.
În Sahara se diferențiază două tipuri de economie: sedentară a oazelor și
nomadă (caravanieră).
Agricultura statelor Maghrebului nu poate fi susținută fără
implementarea unor sisteme eficiente de management al apei. Climatul arid
din majoritatea subregiunilor și cel semiarid din nord constituie bariere care
nu pot fi depășite fără intervenții tehnologice și financiare. Doar litoralul
atlantic și cel mediteranean vestic beneficiază de un climat mai blând, cu
precipitații suficiente pentru agricultura subtropicală.
Predomină anumite tipuri de sisteme agricole, care nu implică neapărat
amplasarea unor instalații pentru irigare, ci construirea unor sisteme
tradiționale complexe menite să capteze și să dirijeze apa către terenurile
cultivate. În Algeria este destul de întâlnit sistemul foggara, care presupune
captarea apei freatice și dirijarea prin canale subterane sau deschise către
terenurile agricole. În Tunisia, amenajările se realizează în funcție de
pretabilitatea terenului și se disting trei tipuri principale: 1) meskat-
mankaa; 2) jessour; 3) canale de tip seguias.
În statele Maghrebului, agricultura urmează două direcții de dezvoltare:
agricultura tradițională de subzistență (Rusu, 2007) și plantațiile
specializate pentru export. În Maroc se cultivă citrice, curmali, orz, floarea
soarelui, viţă-de-vie, migdali și piersici.
În Algeria agricultura se practică mai mult în oaze şi pe coasta
mediteraneeană: viţă-de-vie, migdali, rodii, caişi, legume şi zarzavaturi; în
Meskat – mankaa (sisteme de terase pentru captarea apei meteorice – implică amenajarea versanţilor);
Jessour (amenajări pe văile montane şi colinare); Captarea apei freatice (în oaze şi în câmpiile litorale).
AGRICULTURA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 101
zona Kabyliei se cultivă cereale şi se practică zootehnia. Alte culturi: orz,
grâu, sfeclă de zahăr, măslini, cartof, etc.
Tunisia are ca principale produse agricole de export cerealele (grâu),
măslinele și lâna de ovine. Deține locul I în Africa de Nord la exportul de
măsline, înaintea Marocului, Algeriei și Egiptului (Tabelul 4.5). Plantațiile
de măslini și viță-de-vie sunt concentrate în regiunea de nord (Tellul
Tunisian). Alte produse: curmale, citrice, vin, tomate, migdale.
Tabelul 5.2. Producția de măsline în țările Maghrebului
Țara Producția (tone/an) Suprafața cultivată (ha)
TTuunniissiiaa 500.000 1.500.000 MMaarroocc 470.000 550.000 AAllggeerriiaa 300.000 178.000
Creșterea animalelor este o activitate care și-a păstrat tradițiile ancestrale,
frecvent cu caracter rudimentar. Se cresc mai ales ovine și caprine, în
condiții de subzistență și transhumanță.
Agricultura oazelor este condiționată aproape exclusiv de existența
curmalului (Phoenix dactylifera), care furnizează cantități însemnate de
fructe. Pe lângă aceasta, în oaze este caracteristică etajarea culturilor
agricole. Plantațiile de curmal realizează adevărate umbrare care susțin
pomicultura, legumicultura și cerealicultura. Totuși, eficiența producției în
oaze nu poate fi susținută fără implementarea unor tehnici de irigare
rațională a culturilor (Omrani & Ouessar, 2009).
Triburile nomade care desfășoară comerțul tradițional transsaharian (în
special tuaregii) realizează în prezent schimburi între comunitățile sudice
(ex.: Agadez-Bilma). Principalul produs comercial este sarea.
Industria marocană este concentrată în marile porturi, mai ales în oraşul
Casablanca, care concentrează circa 50% din potenţialul industrial al ţării:
construcţii de maşini (şantier naval), textile, metalurgie pe baza materiei
prime din sudul ţării, industrie alimentară, chimică, electrotehnică etc. Alte
centre importante ale industriei chimice şi montaj autovehicule se găsesc la
Fes, Kenitra și Mohammedia. În Rabat se remarcă o puternică industrie
tradiţională din produse de marochinărie şi pielărie.
În Algeria, domeniul prioritar îl constituie cel petrolier, principalele
exploatări aflându-se în special în sudul ţării (Hassi Messaoud, Zarzaitine,
In Amenas, Tindouf, etc.). De asemenea se exploatează şi minereuri de fier,
plumb şi zinc, recent descoperite. Se conturează trei areale industriale
importante:
1) regiunea Constantine-Annaba–Skikda cu petrochimie, siderurgie
textilă, industrie alimentară;
2) Alger, capitala ţării, cu o intensă activitate portuară;
3) Regiunea Oran-Arzew cu petrochimie, materiale de construcţii,
porţelan, pielărie.
INDUSTRIA
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 102
Industria Tunisiei se bazează pe confecționarea de textile și pielărie,
producția de componente auto și utilaje electrice. Turismul contribuie cu
7% din PIB. Extracția și prelucrarea minereurilor (mai ales fosfați, la Gafsa
și săruri în Chottul El Djerid) constituie de asemenea o ramură importantă,
alături de rafinarea petrolului. Principalul partener comercial al Tunisiei
este Uniunea Europeană.
Întrucât agricultura este aproape imposibil de practicat într-un sistem
centralizat național, din cauza lipsei apei și investițiilor, economia Libiei
se bazează aproape exclusiv pe extracția și distribuția hidrocarburilor, care
se găsesc din belșug în subsolul său. Câmpul petrolier imens care se
extinde la sud de Benghazi este conectat printr-o rețea impresionantă de
conducte de terminalele din regiunea de coastă. Legătura cu districtul
Fezzan (SV) și oaza Kufra (SE) se realizează prin intermediul unei căi
rutiere importante (De Blij & Muller, 2005a).
Resursele Mauritaniei sunt variate și consistente: minereuri de fier, cupru,
aur, diamante, fosfați, gips, petrol, pește. Cu toate acestea, PIB-ul pe cap de
locuitor este unul dintre cele mai scăzute din Africa. Un procent însemnat
din populație depinde dramatic de agricultura de subzistență, mai ales
creșterea animalelor (nomazi și seminomazi). Descoperirea petrolului în
anul 2001 în largul coastei atlantice a inclus Mauritania pe lista noilor
veniți în domeniul exploatării hidrocarburilor. Deșertificarea este una dintre
problemele care afectează direct țara, iar gestionarea defectuoasă a
fondurilor financiare a cauzat creșterea datoriei externe.
În Africa de Nord se individualizează câteva axe urban-economice majore.
Cea mai importantă este axa sublitorală, care unește toate marile centre de
pe litoralul mediteranean și vest-atlantic: Cairo, Benghazi, Tripoli, Gabes,
Sfax, Tunis, Oran, Alger, Rabat, Nouakchott și Dakar.
Rutele comerciale tradiționale, utilizate de caravanele care traversau în
trecut deșertul de la nord spre sud, au fost în mare parte abandonate, iar
altele sunt incluse în ample proiecte de modernizare (Aur et al., 2013). Trei
magistrale transsahariene sunt parțial asfaltate și constituie singurele
legături terestre cu Africa Subsahariană:
1) Alger - Tamanrasset - Agadez - Kano - Lagos;
2) Tripoli - NDjamena;
3) Cairo - Khartoum - Addis Ababa.
Cu tot progresul tehnologic, vechile rute comerciale sunt urmate și astăzi cu
mijlocul de transport tradițional saharian: dromaderul. Situația este valabilă
mai ales pentru distanțele scurte, între oazele învecinate cu rol comercial
important.
MAGISTRALE TRANSSAHARIENE
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 103
În ansamblu, economia Africii de Nord și în special a statelor
Maghrebului aparține tipului aflat în curs de dezvoltare, trasând
particularitățile majore ale acestei regiuni:
uniformitate etnică mare comparativ cu Africa Subsahariană,
rezultată în urma fuziunii arabo-berbere;
dominarea ideologiei religioase islamice;
suprapopularea centrelor urbane și slaba populare a Saharei;
concentrarea economiei pe agricultură (extensivă și de
subzistență);
rolul important al hidrocarburilor în economia regională și
competiția pentru monopolul asupra acestora;
orientarea unei părți a industriei către construcții de mașini
(asamblări) și ramurile ușoare (textile, pielărie, alimentară);
turismul constituie o alternativă viabilă, exploatată pe scară mai
largă în Tunisia, Egipt și Maroc; persistă însă pericolul atentatelor
organizate de grupări rebele extremiste (ex. în Egipt), care inhibă
frecvent dezvoltarea acestei ramuri economice.
Test de autoevaluare nr. 8. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:
Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 105.
Explicați care sunt legăturile dintre particularitățile cadrului natural și distribuția principalelor centre economice din Africa de Nord.
ECONOMIA AFRICII DE NORD
(CONCLUZII)
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 104
Rezumatul unităţii de învăţare
America Latină și Africa sunt macroregiuni aflate în curs de dezvoltare.
Brazilia și Africa de Nord (în esență statele Maghrebului) sunt entități
teritoriale reprezentative la nivel macroregional.
Brazilia este cel mai mare stat sud-american, un mozaic etno-cultural
rezultat în urma schimbărilor demografice și economice care au survenit
după colonizarea europeană. Regional, se subdivide în 6 unități (São Paulo,
Regiunea Central-Vestică, Sud-Estul, Sudul, Nord-Estul și Nordul), fiecare
purtând amprenta cadrului natural căruia îi aparține. Centrul este dominat
de regiunea capitalei Brasilia, dar cele mai numeroase arii urbanizate se
concentrează în regiunea litorală, formând în parte Megalopolisul
Brazilian: Recife, Salvador, Fortaleza, Rio de Janeiro, São Paulo, Belo
Horizonte și Porto Alegre. Economia este impulsionată de agricultură, dar
și de progresul tehnologic (high-tech, genetică, biotehnologie), înregistrând
rate anuale de creștere considerabile.
Africa de Nord este una dintre principalele regiuni ale Africii și cuprinde
unitățile naturale Atlas și Sahara. Statele Maghrebului sunt: Maroc,
Algeria, Tunisia, Libia și Mauritania. Populația este reprezentată de arabo-
berberi și se concentrează în regiunile litorale și sublitorale în centre urbane
suprapopulate (Rabat, Casablanca, Alger, Constantine, Oran, Tunis,
Bizerte, Sfax, Gabes, Tripoli, Benghazi). Regiunea Saharei se
caracterizează printr-o populație dispersată reprezentată de nomazi și
seminomazi (ex. tuaregii). Localitățile sunt asociate cu oazele, în care
activitățile agricole sunt dominante (plantații de curmali și culturi
subsidiare de pomi fructiferi, legume, leguminoase și cereale).
Agricultura este principala activitate economică, având două direcții:
producția pentru export și culturile de subzistență. Pentru randament, se
bazează aproape exclusiv pe irigații, care sunt implementate cu ajutorul
tehnologiilor tradiționale (datorită costurilor mai scăzute): meskat-mankaa,
jessour, foggara. Sunt caracteristice culturile de măslini, viță-de-vie,
citrice, curmali, leguminoase, legume și cereale. Industria este reprezentată
de exploatarea și valorificarea resurselor de subsol, îndeosebi hidrocarburi
(în Algeria, Libia și mai recent în Mauritania), minereuri feroase și
neferoase (Mauritania), sare (Tunisia, Algeria). Alte ramuri: activități
portuare, construcții de mașini, textile și pielărie, industrie alimentară.
Turismul joacă un rol important în economie (Maroc, Tunisia).
Magistralele transsahariene, aflate în diferite stadii de modernizare, sunt
vitale pentru realizarea legăturilor între marile centre din nordul Africii și
Africa Subsahariană.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 105
Răspunsuri şi comentarii
la întrebările din testele de autoevaluare
Testul de autoevaluare nr. 8
Litoralul mediteranean al Africii a constituit din antichitate un teritoriu
strategic și prielnic locuirii, generând de-a lungul istoriei conflicte politice
și fiind supus de entitățile influente (fenicieni, romani, bizantini, arabi,
francezi, englezi șu spanioli). Climatul subtropical favorabil și deschiderea
spre Europa au determinat formarea unor centre urbane durabile, care au
susținut economia Africii de Nord (inclusiv capitalele maghrebiene):
Casablanca, Rabat, Alger, Oran, Constantine, Tunis, Sfax, Bizerte, Gabes,
Tripoli, Benghazi.
În schimb, climatul arid extrem al Saharei a împiedicat popularea
extensivă, doar oazele răzlețe constituind puncte de concentrare a
populației și activităților economice, unite între ele prin legături care și-au
menținut caracterul ancestral, tradițional: Tamanrasset, Kufra, Kharga, etc.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 106
Bibliografie
Amos, J. (2013). Coldest spot on Earth identified by satellite, BBC News. Retrieved from
http://www.bbc.com/news/science-environment-25287806.
Aur, N. I., Gherasim, C. C., & Eremia, D. (2013). Geografia Africii. București: Magic Print.
Baer, W. (2001). The Brazilian Economy: Growth and Development. Westport: Praeger.
Baker, D.-P. (2010). South Africa's threat environment: a guide for the National Planning
Commission. African Security Review, 19(3), 54-64.
Baker, V. R. (2009). The Channeled Scabland: A Retrospective. Annu. Rev. Earth Planet.
Sci., 37, 6.1-6.19. doi: 10.1146/annurev.earth.061008.134726.
Baruch, Z. (1984). Ordination and Classification of Vegetation along an Altitudinal
Gradient in the Venezuelan Páramos. Vegetatio, 2 (55), 115-126. doi:
10.1007/BF00037333
Béthemont, J., & Breuil, J.-M. (1989). Les Etats-Unis: une géographie régionale. Paris:
Elsevier-Masson.
Bonnet, J. (2000). Marile metropole mondiale. Iaşi: Institutul European.
Bridges, E. M. (1990). World Geomorphology. Cambridge: Cambridge Univ. Press.
Brito Neves, B. B., & Cordani, U. G. (1991). Tectonic evolution of South America during
the Late Proterozoic. Precambrian Research, 53, 23-40.
Brown, K., & Ogilvie, S. (2010). The total Tuareg population is well above one million
individuals. In Elsevier (Ed.), Concise Encyclopedia of Languages of the World.
Oxford: Elsevier.
Carson, R. J., & Pogue, K. R. (1996). Flood Basalts and Glacier Floods: Roadside Geology
of Parts of Walla Walla, Franklin, and Columbia Counties, Washington (pp. 47).
Olympia, WA: Washington Division of Geology and Earth Resources.
CIA. (2014). The World Factbook. Retrieved from
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html.
Clawson, D., Johnson, D., Haarmann, V., & Johnson, M. (Eds.). (2006). World Regional
Geography (9th
ed.): Pearson Prentice Hall.
Coe, M. T., & Foley, J. A. (2001). Human and natural impacts on the water resources of the
Lake Chad basin. Journal of Geophysical Research, 106 (D4), 3349-3356. doi:
10.1029/2000JD900587.
Commission for Environmental Cooperation (1997). Ecological regions of North America -
toward a common perspective (pp. 71). Retrieved from
http://www3.cec.org/islandora/en.
Cordani, U., Milani, E. J., Thomaz Filho, A., & Campos Neto, M. C. (Eds.), (2000).
Tectonic Evolution of South America. 31st International Geological Congress. Rio
de Janeiro: Geological Society of America.
Cordani, U. G., & Teixeira, W. (2007). Proterozoic accretionary belts in the Amazonian
Craton. GSA Memoirs, 200, 297-320. doi: 10.1130/2007.1200(14).
Corrêa, A. C. B., Tavares, B. A. C., Monteiro, K. A., Cavalcanti, L. C. S., & Lira, D. R.
(2010). Megageomorfologia e morfoestrutura do Planalto da Borborema. Rev. Inst.
Geol., 31 (1-2), 35-52. doi: 10.5935/0100-929X.20100003.
Coteț, P., & Băcanu, L. (1972). Australia, Oceania, Antarctica: Geografie fizică. București:
Editura Didactică și Pedagogică.
CSSS. (2015). Soils of Canada. Retrieved 19-03-2015, from
http://www.soilsofcanada.ca/soil_classification/forest_tundra_soils.php.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 107
Dai, A., Lamb, P. J., Trenberth, K. E., Hulme, M., Jones, P. D., & Xie, P. (2004). The recent
Sahel drought is real. International Journal of Climatology, 24 (11), 1323-1331. doi:
10.1002/joc.1083.
Davies, B. J., & Glasser, N. F. (2012). Accelerating shrinkage of Patagonian glaciers from the
Little Ice Age (∼AD 1870) to 2011. Journal of Glaciology, 58 (212), 1063-1084. doi:
10.3189/2012JoG12J026.
De Blij, H. J., & Muller, P. O. (2005a). Concepts and Regions in Geography. Hoboken, NJ:
Wiley.
De Blij, H. J., & Muller, P. O. (Eds.). (2005b). Concepts and Regions in Geography (2nd
ed.).
Hoboken, NJ, USA: John Wiley & Sons, Inc.
Demangeot, J. (1972). Le continent br silien. Paris: Société d'édition d'enseignement
supérieur.
Dickinson, W. R. (2004). Evolution of the North American Cordillera. Annu. Rev. Earth
Planet. Sci., 32, 13-45. doi: 10.1146/annurev.earth.32.101802.120257.
El Fadli, K. I., Cerveny, R. S., Burt, C. C., Eden, P., Parker, D., Brunet, M., . . . Pace, M. B.
(2013). World Meteorological Organization Assessment of the Purported World
Record 58°C Temperature Extreme at El Azizia, Libya (13 September 1922). Bull.
Amer. Meteor. Soc., 94, 199-204. doi: http://dx.doi.org/10.1175/BAMS-D-12-00093.1.
Fenneman, N. M., & Johnson, D. W. (1946). Physiographic divisions of the conterminous
U.S. Retrieved from http://water.usgs.gov/lookup/getspatial?physio.
Fernandes, N. F., Tupinambá, M., Mello, C. L., & O. Peixoto, M. N. (2010). Rio de Janeiro:
A Metropolis Between Granite-Gneiss Massifs Geomorphological Landscapes of the
World (pp. 89-100). Amsterdam: Springer.
Fernandez y Fernandez, J. A., de Iscar, C. C., Perez, B. G., Gil Quindos, J. M., Luengo
Estelan, M. L., & Blanco, R. R. (Eds.). (1998). The 21th
Century World Atlas. Naples,
Florida (U.S.A.): Trident Press Int.
Florea, N., Săvulescu, I., & Geanana, M. (2005). Solurile pe Glob. București: Editura
Universității din București.
Gadd, B. (2008). Geology of the Rocky Mountains and Columbias. Retrieved from
http://www.webcitation.org/673vl3jwm.
Gârbacea, V. (1964). Africa: Geografie fizică. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Gottmann, J. (1957). Megalopolis, or the urbanization of the Northeastern Seaboard.
Economic Geography, 33(3), 189-200. doi: 10.2307/142307.
Gottmann, J. (1961). Megalopolis. The Urbanized Northeastern seaboard of the United
States. New York: The Twentieth Century Fund.
Grady, W. (2007). The Great Lakes. Vancouver: Greystone Books and David Suzuki
Foundation.
Guimarães, I. P., Da Silva Filho, A. F., Almeida, C. N., Van Schmus, W. R., Araújo, J. M.
M., Melo, S. C., & Melo, E. B. (2004). Brasiliano (Pan-African) granitic magmatism
in the Pajeu-Paraíba belt, Northeast Brazil: an isotopic and geochronological
approach. Precambrian Research, 135, 23-53. doi: 10.1016/j.precamres.2004.07.004.
Hârjoabă, I., & Rusu, E. (1995). Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică
și Pedagogică.
IBGE. (2013). Estimativas da população residente nos municípios brasileiros com data de
referência. Brasilia: Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica.
IBGE. (2014). Área Territorial Brasileira Retrieved 11-04-2014, from
http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm.
Ielenicz, M. (2000). Geografie generală. Geografie fizică. București: Editura Fundației
”România de Mâine”.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 108
King, M. A., Bingham, R. J., Moore, P., Whitehouse, P. L., Bentley, M. J., & Milne, G. A.
(2012). Lower satellite-gravimetry estimates of Antarctic sea-level contribution.
Nature, 491 (7425), 586-589. doi: 10.1038/nature11621.
Kottek, M., Grieser, J., Beck, C., Rudolf, B., & Rubel, F. (2006). World Map of Koppen-
Geiger Climate Classification updated. Meteorol. Z., 15 (3), 259-263. doi:
10.1127/0941-2948/2006/0130.
Kuentz, A., Gala´n de Mera, A., Ledru, M. P., & Thouret, J. C. (2007). Phytogeographical
data and modern pollen rain of the puna belt in southern Peru (Nevado Coropuna,
Western Cordillera). Journal of Biogeography, 34 (10), 1762-1776. doi:
10.1111/j.1365-2699.2007.01728.x.
Lambrinos, J. G., Kleier, C. C., & Rundel, P. W. (2006). Plant community variation across a
puna landscape in the Chilean Andes. Revista Chilena de Historia Natural, 79, 233-
244.
Lockhart, J., & Schwartz, S. (1983). Early Latin America: A History of Colonial Spanish
America and Brazil. Cambridge: Cambridge University Press.
Luteyn, J. L. (1999). Páramos: A Checklist of Plant Diversity, Geographical Distribution,
and Botanical Literature. Bronx, New York: New York Botanical Garden Press.
Mackel, R. (1985). Dambos and related landforms in Africa; an example for the ecological
approach to tropical geomorphology. Z. Geomorphol., N.F. Supplementband 52, 1-
23.
Marin, I., Rusu, E., & Marin, M. (2012). Geografia Continentelor. București: Ministerul
Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
McKee, E. D. (1982). Sedimentary structures in dunes of the Namib Desert, South West
Africa. Special Paper 188. Boulder, CO: The Geological Society of America.
McKnight, T. L., & Hess, D. (2005). The Fluvial Processes Physical Geography: A
Landscape Appreciation. Upper Saddle River, New Jersey: Pearson, Prentice Hall.
NASA. „Ngorongoro topo“ von NASA - NASA Earth Observatory, Topography of Olduvai
Gorge, East Africa (Outcut). Lizenziert unter Public domain über Wikimedia
Commons - Retrieved from
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg#mediaviewer/File:Ng
orongoro_topo.jpg.
NASA (2001). Africa's Lake Chad Shrinks By 20 Times Due To Irrigation Demands,
Climate Change, Goddard Space Flight Center-EOS Project Science Office.
Neto, R. M., Perez Filho, A., & Oliveira, T. A. (2015). Itatiaia Massif: Morphogenesis of
Southeastern Brazilian Highlands. In B. C. Vieira, A. Salgado & L. J. C. Santos
(Eds.), Landscapes and Landforms of Brazil (pp. 299-308).
Novo, T. A., Noce, C. M., Pedrosa-Soares, A. C., & Pereira Batista, G. A. (2011). Rochas
granulíticas da Suíte Caparaó na região do Pico da Bandeira: embasamento oriental
do Orógeno Araçuaí. Geonomos, 19 (2), 70-77.
NRCS/USDA (2005). Map of global soils according to US soil taxation system. Retrieved
from http://soils.usda.gov/use/worldsoils/mapindex/order.html.
NSIDC (2013). Ladsat 8 helps unveil the coldest place on Earth. Retrieved 19-09-2014,
from National Snow & Ice Data Center (NSIDC)
http://nsidc.org/news/newsroom/2013_ColdestPlace_PR.html.
OCS (1995). Average Annual Precipitation, California. Retrieved from
http://www.wrcc.dri.edu/precip.html.
Okaya, N., Tawackoli, S., & Giese, P. (1997). Area-balanced model of the late Cenozoic
tectonic evolution of the central Andean arc and back arc (lat. 20°-22°S). Geology,
25, 367-370.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 109
Omernik, J. M. (1987). Ecoregions of the conterminous United States (map supplement),
scale 1:7,500,000. Annals of the Association of American Geographers, 77 (1), 118-
125.
Omrani, N., & Ouessar, M. (2009). Technical perspectives of irrigation efficiency
improvement in the oasis systems - cases of southern Tunisia. Options
Méditerranéennes, A, 88, 267-274.
Peel, M. C., Finlayson, B. L., & McMahon, T. A. (2007). Updated world map of the Köppen-
Geiger climate classification. Hydrol. Earth Syst. Sci., 11, 1633-1644. doi:
10.5194/hess-11-1633-2007.
Porada, H. (1989). Pan-African Rifting and Orogenesis in Southern to Equatorial Africa and
Eastern Brazil Precambrian Research, 44, 103-136.
PRB (2014). World Population Data Sheet (2014). Washington, D.C.
RAS (2014). Vostok station: Surface air temperature (C). Retrieved 19-09-2014, from
Russian Antarctic Stations (RAS) http://www.aari.aq/data/data.asp?lang=0&station=6.
Rasmussen, S. (1996). The Tent as Cultural Symbol and Field Site: Social and Symbolic
Space, "Topos", and Authority in a Tuareg Community. Anthropological Quarterly,
69 (1), 14-26. doi: 10.2307/3317136.
Riccomini, C., Sant’Anna, L. G., & Ferrari, A. L. (2004). Evolução geológica do Rift
Continental do Sudeste do Brasil. In V. Mantesso-Neto, A. Bartorelli, C. D. R.
Carneiro & B. B. Brito Neves (Eds.), Geologia do Continente Sul-americano:
Evolução da Obra de Fernando Flávio Marques de Almeida (pp. 383-405). São Paulo:
Beca.
Rignot, E. (2008). Changes in West Antarctic ice stream dynamics observed with ALOS
PALSAR data. Geophysical Research Letters, 35 (12), L12505. doi:
10.1029/2008GL033365.
Rignot, E., Bamber, J. L., Van Den Broeke, M. R., Davis, C., Li, Y., Van De Berg, W. J., &
Van Meijgaard, E. (2008). Recent Antarctic ice mass loss from radar interferometry
and regional climate modelling. Nature Geoscience, 1 (2), 106. doi: 10.1038/ngeo102.
Rusu, E. (2007). Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Saalmann, K., Hartmann, L. A., & Remus, M. (2005). Tectonic Evolution of Two Contrasting
Schist Belts in Southernmost Brazil: A Plate Tectonic Model for the Brasiliano
Orogeny. International Geology Review, 47 (12), 1234-1259. doi: 10.2747/0020-
6814.47.12.1234.
Seiler, R., Csaplovics, E., & Vollmer, E. (2005). Monitoring landcover changes of the Niger
Inland Delta (Mali) by means of Envisat-Meris data. In B. A. Huber, B. J. Sinclair &
K.-H. Lampe (Eds.), African Biodiversity: Molecules, Organisms, Ecosystems:
Springer.
Shaw, P. A. (1997). Africa and Europe. In D. S. G. Thomas (Ed.), Arid Zone Geomorphology:
Process, Form and Change in Drylands (pp. 467-486). Chichester: John Wiley &
sons.
Silva, d. L. C., McNaughton, N. J., Armstrong, R., Hartmann, L. A., & Fletcher, I. R. (2005).
The neoproterozoic Mantiqueira Province and its African connections: a zircon-based
U–Pb geochronologic subdivision for the Brasiliano/Pan-African systems of orogens.
Precambrian Research, 136, 203-240. doi: 10.1016/j.precamres.2004.10.004.
Simon, M. F. (2009). Recent assembly of the Cerrado, a neotropical plant diversity hotspot,
by in situ evolution of adaptations to fire. PNAS, 106 (48), 20359-20364.
Sklenář, P., & Jorgensen, P. M. (1999). Distribution Patterns of Paramo Plants in Ecuador.
Journal of Biogeography, 26 (4), 681-691. doi: 10.1046/j.1365-2699.1999.00324.x.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica
Laura Tîrlă, [email protected] 110
Steinbicker, E. (2000). 50 one day adventures—Massachusetts, Rhode Island, Connecticut,
Vermont, Maine, and New Hampshire. Hastings House/Daytrips Publishers. p. 7.
ISBN 0-8038-2008-9.
Tamburini, F. (2008). L'Union du Maghreb Arabe, ovvero l'utopia di una organizzazzione
regionale africana. Africa, 3, 405-428.
Thompson, C. (2011). Treasure Island: New biodiversity on Madagascar (1999-2010),
WWF.
Timberlake, M. (1987). World-system theory and the study of comparative urbanisation. In
M. P. Smith & J. Feagin (Eds.), The Capitalist City (pp. 37-65). Oxford: Basil
Blackwell.
Tîrlă, L. (2009). Tipuri de culturi agricole şi sisteme de gestiune a resurselor de apă în
Tunisia. Terra, 38-39, 158-161.
UN-HABITAT (2006). African Cities Driving the NEPAD Initiative: United Nations
Human Settlements Programme (UN-HABITAT).
USGS (2014). Lake Chad, West Africa. Earthshots: Satellite Images of Environmental
Change Retrieved 29-08-2014, from http://earthshots.usgs.gov/earthshots/Lake-
Chad-West-Africa#.
Van Schmus, W. R., & Hinze, W. J. (1985). The Midcontinent Rift System. Annual Review
of Earth and Planetary Sciences, 13 (1), 345-383. doi:
10.1146/annurev.ea.13.050185.002021.
Von der Heyden, C. J., & New, M. G. (2003). The role of a dambo in the hydrology of a
catchment and the river network downstream. Hydrology and Earth System Sciences,
7 (3), 339-357.
Wander, P. (2011). U.S. & Canada Green City Index (Vol. 3). Munich: Economist
Intelligence Unit.
Watson, I., & Lemon, R. R. (1985). Geomorphology of a coastal desert: the Namib, South
West Africa/Namibia. Journal of Coastal Research, 1 (4), 329-342.