UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT
FINANȚE – Suport de curs –
Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
1
CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 2
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE DE BAZĂ ÎN FINANȚE ....................................................................... 3
1.1. Conceptul de finanțe – definiții, arie de acoperire ................................................................................................... 3 1.2. Mecanismul financiar și sistemul financiar ............................................................................................................. 9 1.3. Finanţe publice vs. finanțe private ......................................................................................................................... 12
CAPITOLUL 2. SISTEME FINANCIARE ................................................................................................................. 17
2.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 17 2.2. Sistemul financiar anglo-saxon .............................................................................................................................. 21 2.3. Sistemul financiar japonez ..................................................................................................................................... 25 2.4. Sistemul financiar european continental ................................................................................................................ 31
CAPITOLUL 3. PIAȚA FINANCIARĂ ...................................................................................................................... 36
3.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 36 3.2. Tipuri de piețe financiare ....................................................................................................................................... 38 3.3. Participanți pe piața financiară .............................................................................................................................. 41
CAPITOLUL 4. PIAȚA MONETARĂ ȘI SISTEMUL BANCAR ............................................................................ 43
4.1. Piața monetară ....................................................................................................................................................... 43 4.1.1. Aspecte generale ........................................................................................................................................... 43 4.1.2. Piața monetară primară: oferta și cererea de fonduri pe termen scurt ........................................................ 45 4.1.3. Piața monetară secundară ............................................................................................................................ 47
4.2. Sistemul bancar ...................................................................................................................................................... 48 4.2.1. Trăsături generale ......................................................................................................................................... 48 4.2.2. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale ................................................................................................ 49 4.2.3 Operaţiunile active ale băncilor comerciale .................................................................................................. 50
4.3. POLITICA MONETARĂ ....................................................................................................................................... 51
CAPITOLUL 5. PIAȚA DE CAPITAL ........................................................................................................................ 56
5.1. Participanți pe piața de capital .............................................................................................................................. 56 5.2. Titluri de valoare pe piața de capital ..................................................................................................................... 57 5.3. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare ............................................................................ 61
CAPITOLUL 6. PIAȚA ASIGURĂRILOR ................................................................................................................. 64
6.1. Riscul și asigurarea ............................................................................................................................................... 64 6.2. Caracteristicile pieţei asigurărilor .......................................................................................................................... 67 6.3. Principalii jucători pe piața asigurărilor ................................................................................................................. 68 6.4. Produse pe piața asigurărilor.................................................................................................................................. 69
CAPITOLUL 7. FINANȚE PUBLICE ......................................................................................................................... 72
7.1. Finanțe publice – evoluție și funcții ...................................................................................................................... 72 7.2. Sistemul cheltuielilor publice ............................................................................................................................... 75
7.2.1. Aspecte generale ........................................................................................................................................... 75 7.2.2.Clasificarea cheltuielilor publice ................................................................................................................... 77 7.2.3. Indicatorii de analiză .................................................................................................................................... 80
7.3. Sistemul resurselor financiare publice .................................................................................................................. 85 7.3.1. Gruparea resurselor financiare publice ........................................................................................................ 86 7.3.2. Indicatori de analiză ..................................................................................................................................... 88
7.4. Împrumuturile și datoria publică ........................................................................................................................... 93 7.4.1. Împrumuturile de stat .................................................................................................................................... 93 7.4.2. Datoria publică ............................................................................................................................................. 97
7.5. Bugetul public ..................................................................................................................................................... 101
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................................... 106
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
2
INTRODUCERE
Finanțele sunt o artă de gestionare a diverselor resurse disponibile, cum ar fi banii,
activele, investițiile, titlurile de valoare etc.
În prezent, nu poate fi imaginată o lume fără finanțe. Cu alte cuvinte, finanțele sunt sufletul
activităților economice. Pentru a efectua orice activitate economică, este nevoie de anumite resurse,
care urmează să fie grupate în termeni de bani (adică sub formă de note valutare, alte valori etc.).
Finanțele sunt o condiție prealabilă pentru obținerea resurselor fizice necesare pentru desfășurarea
activităților productive și desfășurarea de activități comerciale, cum ar fi vânzări, compensații
salariale, rezerve pentru cheltuieli neprevăzute (datorii necontrolate) și așa mai departe.
Prin urmare, finanțele au devenit acum o funcție organică și o parte inseparabilă a vieții
noastre de zi cu zi, fie că vorbim de finanțele private, fie că vorbim de finanțe publice.
Deoarece ele pot fi privite multidimensional, la nivel microeconomic, la nivel
macroeconomic, finanțele sunt definite în mai multe moduri de diferite grupuri.
Obiectivele cursului
Cursul de Finanțe îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze” studenţii cu
elementele de bază ale teoriei şi practicii finanțelor abordate la nivel macroeconomic, astfel încât
aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor
impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, conținutul și aria de
acoperire a finanțelor, piețele specifice domeniului financiar, conținutul și indicatorii specifici
finanțelor publice.
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
evidențierea importanței finanțelor și a sistemelor financiare.
prezentarea relevanței piețelor financiare.
prezentarea pieței monetare și a sistemului bancar.
înțelegerea conceptului de piață de capital și a instrumentelor utilizate pe această
piață.
evidențierea rolului pieței asigurărilor.
formarea competenței de evaluare a principalelor dificultăți determinate de întreaga
activitate financiară a unei entități economice, precum și a statului;
capacitatea de opera cu indicatorii specifici împrumuturilor şi datoriei publice;
înțelegerea rolului sistemului cheltuielilor publice;
înțelegerea rolului sistemului resurselor financiare publice.
Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor
cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de cercetare
științifică și nu revendică originalitatea.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
3
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE DE BAZĂ ÎN FINANȚE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de finanțe;
– identificarea trăsăturilor finanțelor și a ariilor de acoperire ale domeniului finanțe; – identificarea elementelor componente ale mecanismului financiar; – definirea conceptului de sistem financiar și a subsistemelor aferente; – identificarea asemănărilor și a deosebirilor dintre finanțele publice și cele private,
dintre nevoi/bunuri publice și private.
1.1. Conceptul de finanțe – definiții, arie de acoperire
Din punct de vedere etimologic cuvântul finanţe provine, după câte se pare, de la cuvintele
latineşti finare sau finis, care se traduc prin a termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în
legatură cu plata unei sume de bani. De la aceste cuvinte s-a format financia sau financia
pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance
folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani,
resurse băneşti, venit al statului, iar les finances echivala cu gospodaria publică, patrimoniul
statului.
În secolul al XVIII-lea, acest concept, a fost adaptat de către comunitățile de limbă engleză
pentru a înțelege prin aceasta "gestionarea banilor". În prezent, finanțarea nu este doar un alt
cuvânt care a apărut într-o disciplină academică de o mai mare importanță. Finanțele sunt astăzi
organizate ca o ramură a economiei.
În plus, singurul cuvânt care poate înlocui cu ușurință noțiunea de finanțe este SCHIMBUL.
Finanțele nu este altceva decât un schimb de resurse disponibile, iar acestea nu se limitează la
schimbul și/sau gestionarea banilor. Astfel, se poate afirma: Finanțele reprezintă o artă de
gestionare a diverselor resurse disponibile, cum ar fi banii, activele, investițiile, titlurile de valoare
etc.
În prezent, nu poate fi imaginată o lume fără finanțe. Cu alte cuvinte, finanțele sunt sufletul
activităților economice. Pentru a efectua orice activitate economică, este nevoie de anumite resurse,
care urmează să fie grupate în termeni de bani (adică sub formă de note valutare, alte valori etc.).
Finanțele sunt o condiție prealabilă pentru obținerea resurselor fizice necesare pentru desfășurarea
activităților productive și desfășurarea de activități comerciale, cum ar fi vânzări, compensații
salariale, rezerve pentru cheltuieli neprevăzute (datorii necontrolate) și așa mai departe.
Prin urmare, finanțele au devenit acum o funcție organică și o parte inseparabilă a vieții
noastre de zi cu zi, fie că vorbim de finanțele private, fie că vorbim de finanțe publice.
Deoarece ele pot fi privite multidimensional, la nivel microeconomic, la nivel
macroeconomic, finanțele sunt definite în mai multe moduri de diferite grupuri. Deși este dificil să
se dea o definiție perfectă și atotcuprinzătoare, a finanțelor, în cele ce urmează vor fi redate câteva
definiții, care vor ajuta la conturarea unei imagini de ansamblu:
1. La modul general: Finanțele reprezintă gestionarea banilor și a altor valori, care pot fi
transformate cu ușurință în numerar.
2. Din punctul de vedere al experților în domeniu: Finanțele/Finanțarea este o sarcină
simplă de a furniza fondurile necesare (bani) activității entităților, cum ar fi companii publice sau
private, firme,instituții publice, persoane fizice și altele, în condițiile care sunt cele mai favorabile
pentru atingerea obiectivelor lor economice.
3. Potrivit antreprenorilor: Finanțele se referă la numer. Asta deoarece fiecare tranzacție de
afaceri implică numerar direct sau indirect.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
4
4. Din punct de vedere academic, finanțele ar pute fi definite astfel: Finanțele reprezintă
achiziția/procurarea de fonduri și utilizarea efectivă (planificată) a acestora. De asemenea, se
ocupă de profituri care compensează în mod adecvat costurile și riscurile suportate de
întreprindere.
Finanțele pot fi definite și ca fiind ansamblul teoriilor, principiilor și metodelor care permit
alocarea cât mai eficientă a resurselor monetare, care, după cum este bine cunoscut, sunt limitate.
Așadar, componenta practică a acesteia este reprezentată de demersurile realizate pentru rezolvarea
problematicii practice de gestiune, iar cea teoretică de justificarea acestora.
Principalele trăsături sau caracteristici ale finanțelor sunt:
1. Oportunități de investiții
În finanțe, investiția poate fi explicată ca o utilizare a banilor pentru obținerea de profit sau
venit.
Investițiile pot fi efectuate prin:
Crearea de active fizice cu bani (cum ar fi dezvoltarea terenurilor, achiziționarea de active
comerciale etc.)
Desfășurarea de activități comerciale (cum ar fi fabricație, comercializare etc.);
Dobândirea de titluri financiare (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, unități de fonduri mutuale etc.).
Oportunitățile de investiții sunt angajamente ale resurselor monetare în momente diferite, cu
obținerii de rezultate economice în viitor.
2. Oportunități profitabile
În finanțe, oportunitățile profitabile sunt considerate o aspirație importantă (obiectiv).
Oportunități profitabile înseamnă că firma trebuie să utilizeze resursele disponibile într-un
mod mai eficient în condițiile piețelor concurențiale.
Oportunități profitabile trebuie să fie o viziune. Acestea nu vor conduce la profituri pe
termen scurt, în detrimentul câștigurilor pe termen lung.
De exemplu, activitățile desfășurate cu nerespectarea legii, modalitățile neetice de a dobândi
afacerea etc. pot aduce mari profituri pe termen scurt, dar pot, de asemenea, să împiedice continuă a
câștigurilor pe termen lung și supraviețuirea afacerilor în viitor.
3. Mix optim de fonduri
Finanțele se referă la cea mai bună combinație de fonduri pentru a obține rezultatele dorite și
determinate.
În primul rând, fondurile sunt de două tipuri:
Fonduri deținute (contribuția acționarilor, acțiuni, etc.) și
Fonduri împrumutate (împrumut bancar, descoperit de cont, împrumuturi etc.).
Componența fondurilor ar trebui să fie de așa natură încât să nu ducă la pierderi de profit
pentru antreprenori (manageri) și să acopere costurile unităților de afaceri în mod eficient.
4. Sistemul de control intern
Finanțele se referă la controalele interne implementate în organizație sau la locul de muncă.
Controalele interne sunt stabilite de reguli și reglementări implementate în faza inițială a
organizației și sunt modificate conform cerințelor și nevoilor afacerii/activității desfășurate.
Cu toate acestea, aceste reguli și reglementări sunt monitorizate la intervale diferite de timp
pentru a implementa aceleași reguli care au fost respectate în mod consecvent.
5. Luarea de decizii viitoare
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
5
Finanțele se referă la decizia viitoare a organizației.
Rezultatele financiare sunt un indicator al creșterii și randamentelor, ceea ce este posibil
numai cu o bună decizie analitică a organizației. Cu toate acestea, decizia va fi adoptată prin
punerea unui accent mai mare pe perspectiva actuală și viitoare (condițiile economice).
Mai exact, finanțele se referă la gestionarea:
Fondurilor deținute (contribuția promotorului),
Fondurilor rezultate din investiții (cote de participare, cotă de preferință etc.) și
Fondurilor împrumutate (împrumuturi, debite, descoperit de cont etc.).
În același timp, Finanțele includ, de asemenea, o perspectivă mai largă de gestionare mai
eficientă a activelor generate de afaceri și a altor obiecte de valoare.
Ariile de acoperire a finanțelor
Mulți specialiști preferă să împartă finanțele în trei categorii distincte:
finanțe personale,
finanțele întreprinderii/corporative și
finanțe publice.
Există, de asemenea, domeniul recent dezvoltat a finanțelor sociale. În plus, studiul
finanțelor comportamentale își propune să releve partea mai "umană" a unei științe considerate de
cele mai multe ori a fi foarte ”matematică”.
Finanțele personale
Problemele legate de finanțele personale se referă la:
Protecția împotriva evenimentelor personale neprevăzute, precum și împotriva evenimentelor
din exterior
Transferul de avere a familiei între generații (testamente și moștenirea)
Efectele politicilor fiscale (subvenții fiscale sau penalități) în gestionarea finanțelor personale
Efectele creditului asupra situației financiare individuale
Elaborarea unui plan de economii sau finanțare pentru achiziții mari (autoturism, educație, casă
etc)
Planificarea unui viitor financiar sigur într-un mediu de instabilitate economică
Planificarea financiară personală implică, în general, analizarea poziției financiare actuale a
unei persoane sau a unei familii, preconizarea nevoilor pe termen scurt și pe termen lung și
elaborarea unui plan de îndeplinire a acestor nevoi în cadrul constrângerilor financiare individuale.
Finanțele personale sunt o activitate foarte personală care depinde în mare măsură de câștigurile,
cerințele de viață și obiectivele și dorințele individuale.
Finanțele personale pot implica, însă nu se limitează doar la plata pentru educație, finanțarea
bunurilor de folosință îndelungată, precum imobile și mașini, achiziționarea de asigurări, de
exemplu asigurări de sănătate și de proprietate, investiții și economii pentru pensionare. Finanțele
personale pot implica, de asemenea, plata unei împrumuturi sau a unor datorii.
Cele șase domenii-cheie ale planificării financiare personale sunt:
1. Poziția financiară: se referă la înțelegerea resurselor personale disponibile prin
examinarea valorii nete și a fluxurilor de numerar ale gospodăriilor. Averea netă reprezintă bilanțul
persoanei, calculat prin adăugarea tuturor activelor aflate sub controlul persoanei respective, minus
toate obligațiile gospodăriei, la un moment dat. Fluxurile de numerar ale populației reprezintă
totalul de venituri preconizate a se obține în decurs de un an, minus toate cheltuielile preconizate în
cursul aceluiași an. Din această analiză, cu ajutorul planului financiar se poate determina în ce
măsură și în ce moment obiectivele personale pot fi realizate.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
6
2. Protecție adecvată: reprezintă analiza modului de protejare a unei gospodării împotriva
riscurilor neprevăzute. Aceste riscuri pot fi împărțite în următoarele categorii: răspunderea,
proprietatea, moartea, dizabilitatea, sănătatea și îngrijirea pe termen lung. Unele dintre aceste riscuri
pot fi auto-asigurabile, în timp ce majoritatea vor necesita achiziționarea unui contract de asigurare.
Pentru a determina de câte asigurări ai nevoie pentru a obține cel mai eficient cost, este necesară
cunoașterea pieței de asigurări personale.
3. Planificare fiscală: în mod obișnuit, impozitul pe venit este singura cheltuială fiscală cea
mai mare într-o gospodărie. Gestionarea impozitelor nu se referă doar la dacă veți plăti impozite, ci
și la când și cât de mult. Guvernul oferă multe stimulente sub formă de deduceri fiscale și credite,
care pot fi utilizate pentru a reduce povara fiscală pe toată durata vieții. Majoritatea guvernelor
moderne folosesc o taxă progresivă. Înțelegerea modului în care puteți profita de nenumăratele
reduceri de impozite și utilizarea adecvată a acestora la planificarea finanțelor personale, poate avea
un impact semnificativ care să conducă la economii pe termen lung.
4. Obiectivele de investiții și de economisire: majoritatea oamenilor consideră planificarea
financiară modalitatea prin care reușesc să acumuleze suficienți bani - pentru achiziții mari și
evenimente de viață. Principalele motive pentru acumularea de active includ achiziționarea unei
case sau a unei mașini, începerea unei afaceri, plata cheltuielilor de educație și economisirea pentru
pensionare. Realizarea acestor obiective necesită proiectarea costurilor și stabilirea momentului în
care trebuie retrase fondurile necesare pentru îndeplinirea scopurilor. Un risc major pentru o
gospodărie în atingerea obiectivului de acumulare este rata creșterii prețurilor în timp sau inflația.
Utilizând calculatoarele nete de valoare actuală, planul financiar va sugera o combinație de alocare
a activelor și economiilor obișnuite care să fie investite într-o varietate de investiții. Pentru a depăși
rata inflației, portofoliul de investiții trebuie să aducă o rată de rentabilitate mai mare, care, de
obicei, va supune portofoliul la o serie de riscuri. Gestionarea acestor riscuri de portofoliu se
realizează cel mai adesea prin alocarea de active, care urmărește diversificarea riscului investițional
și a oportunităților. Această alocare a activelor va prevedea o alocare procentuală pentru a fi
investită în acțiuni (fie acțiuni preferențiale sau acțiuni comune), obligațiuni (de exemplu
obligațiuni mutuale sau obligațiuni de stat sau obligațiuni corporative), numerar și investiții
alternative. De asemenea, alocarea trebuie să țină cont de profilul personal de risc al fiecărui
investitor, deoarece atitudinile față de risc variază de la o persoană la alta.
5. Planificarea de pensionare este procesul de înțelegere a costului de trai la pensie și a
unui plan de distribuire a activelor pentru a satisface orice deficit de venituri. Metodele pentru
planurile de pensionare includ folosirea structurilor autorizate de guvern pentru a gestiona
răspunderea fiscală, inclusiv: structuri individuale sau planuri de pensionare sponsorizate de
angajator, anuități și produse de asigurare de viață.
6. Planificarea proprietății/averii se referă la planificarea pentru dispunerea bunurilor după
moarte. De obicei, există o taxă datorată guvernului de stat sau federal la dobândirea moștenirii
după moartea proprietarului. Evitarea acestor impozite presupune că mai multe active vor fi
distribuite moștenitorilor. Se pot lăsa activele familiei, prietenilor sau grupurilor de caritate.
Finanțele întreprinderii/corporative
Finanțele corporative se referă la resursele financiare și structura capitalului unei entități
economice, acțiunile pe care managerii le iau pentru a crește valoarea societății, respectiv averea
acționarilor și instrumentele și analizele utilizate pentru alocarea resurselor financiare. Deși este, în
principiu, diferită de finanțele manageriale, care studiază gestiunea financiară a tuturor firmelor,
mai degrabă, decât cea a unei singure corporații, principalele concepte din studiul finanțelor
corporative sunt aplicabile problemelor financiare ale tuturor tipurilor de firme.
Finanțele corporative au în vedere, în general, echilibrarea riscului și a profitabilității,
încercând în același timp să maximizeze activele entității, fluxul net de numerar și valoarea stocului
și implică, în general, trei domenii principale de alocare a resurselor de capital. Primul domeniu se
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
7
referă la "bugetarea de capital", conducerea trebuie să aleagă ce "proiecte" (dacă există) trebuie să
întreprindă. Disciplina de bugetare a capitalului poate utiliza tehnici standard de evaluare a afacerii
sau chiar se extinde la evaluarea opțiunilor reale utilizând tehnici de modelare financiară.
Al doilea domeniu se referă la "surse de capital", respectiv la modul în care aceste investiții
urmează să fie finanțate: capitalul de investiții poate fi asigurat prin surse diferite, cum ar fi
acționarii, sub formă de capital propriu (în mod privat sau printr-o ofertă publică inițială) sub formă
de obligațiuni, și operațiunile firmei (fluxul de numerar). Fondurile pe termen scurt sau capitalul de
lucru sunt furnizate, în cea mai mare parte, de către bănci prin extinderea unei linii de credit.
Echilibrul dintre aceste elemente constituie structura capitalului companiei.
Cel de-al treilea domeniu de alocare a resurselor face referire la "politica de dividende", care
impune conducerii să determine dacă profitul (excedentul de numerar) trebuie păstrat pentru nevoile
viitoare de investiții / operaționale, sau, în schimb poate să fie distribuit acționarilor și, dacă da, sub
ce formă. Gestiunea financiară pe termen scurt este adesea denumită "managementul capitalului de
lucru" și se referă la gestionarea numerarului, a stocurilor și a debitorilor.
Finanțele corporativă, ca disciplină de studiu, include, de asemenea, în domeniul său de
aplicare evaluarea afacerii, investiția în acțiuni sau gestionarea investițiilor. O investiție este o
achiziție a unui activ, în speranța că acesta își va menține sau va crește valoarea în timp, ceea ce va
la o creștere a ratei de rentabilitate în ceea ce privește valoarea dividendelor plătite acționarilor. În
managementul investițiilor, respectiv în alegerea unui portofoliu de investiții, trebuie utilizată
analiza financiară pentru a determina ce, cât și când să se investească. Pentru aceasta, o companie
trebuie:
• Să identifice obiectivele și constrângerile relevante: obiective instituționale sau individuale,
orizontul de timp, aversiunea față de risc și considerațiile fiscale;
• Să identifice strategia adecvată: strategia activă și pasivă de acoperire a riscurilor
• Să măsoare performanța portofoliului
Finanțele publice
Finanțele publice descriu finanțele legate de statele suverane și de subdiviziunile
organizatorice ale acestora (state/provincii, județe, municipalități etc.) și entități publice conexe (de
ex. Inspectorate școlare) sau agenții. Finanțele publice includ, de obicei, o perspectivă strategică pe
termen lung privind deciziile de investiții care afectează entitățile publice. Aceste perioade
strategice pe termen lung cuprind, de obicei, intervale de cinci sau mai mulți ani. Finanțele publice
sunt în primul rând preocupate de:
• Dimensionarea cheltuielilor unei entități/instituții din sectorul public
• Identificarea sursei (surselor) de venituri pentru acoperirea cheltuielilor entității respective
• Procesul bugetar
• Lansarea de obligațiuni pentru procurarea fondurilor necesare finanțării proiectelor de lucrări
publice
Finanțele sociale
Finanțele sociale se referă, în general, la investițiile realizate în entități sociale, inclusiv în
organizații caritabile și în unele cooperative. Aceste investiții iau forma finanțării prin acțiuni sau
împrumuturi, mai degrabă, decât forma unei donații, prin care investitorul caută atât o recompensă
financiară, cât și un câștig social.
Formele moderne ale finanțelor sociale pot include și unele segmente ale microfinanțării, în
special sub forma creditelor acordate proprietarilor de afaceri mici și antreprenorilor din țările mai
puțin dezvoltate pentru a permite întreprinderilor lor să crească. În aceste situații, creditorii se
așteaptă să obțină un profit de pe urma împrumuturilor, pe lângă faptul că ajută la îmbunătățirea
standardului de viață al persoanelor și la beneficiul societății și economiei locale.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
8
Obligațiunile cu impact social (cunoscute și sub numele de obligațiuni cu beneficii sociale)
sunt un tip specific de instrument care acționează ca un contract cu sectorul public sau cu
administrația locală. Rambursarea și rentabilitatea investițiilor sunt condiționate de realizarea
anumitor rezultate și realizări sociale.
Finanțele comportamentale
Elementul de noutate adus de domeniul finanțelor prin ramura sa de finanțe
comportamentale, este reprezentat de includerea științelor umane într-un domeniu care se presupune
a fi o știință exactă. Această nouă ramură s-a distins ca și știință economică și socială de sine
stătătoare abia în anul 2002 când profesorii Daniel Kahneman și Vernon Smith au câștigat premiul
Nobel pentru economie prin dezvoltarea Teoriei prospectului financiar, deși întemeietorii săi sunt
considerați a fi Daniel Kahneman și Amos Tversky, care prin studiile lor , realizate în 19731 și
19742, au ridicat pentru prima dată problematica raționalității investitorilor în deciziile lor.
Finanţele comportamentale îşi propun o analiză privind administrarea eficientă a finanţelor
individuale cu evaluarea şi cuantificarea influenţelor factorilor psihologici asupra deciziei
investiţionale la nivelul unui portofoliu administrat dinamic, corelat proactiv cu profilul financiar
individual (profilarea la risc investiţional şi financiar, risk profiling), cu evoluţia şi modificarea
acestuia în funcţie de circumstanţele personale, economice, profesionale, sociale ale individului.3
În loc de concluzie: Sunt finanțele o artă sau o știință?
Răspunsul este: ambele. Finanțele, atât ca domeniu de studiu, cât și ca domeniu de afaceri,
au cu siguranță rădăcini puternice în domenii științifice legate de statistică și matematică. Mai mult
decât atât, multe teorii financiare moderne se aseamănă cu formule științifice sau matematice. Cu
toate acestea, nu se poate nega faptul că industria financiară include și elemente ne-științifice care
seamănă cu o artă. De exemplu, s-a descoperit că emoțiile umane (și deciziile luate din cauza
acestora) joacă un rol important în multe aspecte ale lumii financiare, vorbind aici de noua ramură a
finanțelor – finanțele comportamentale.
Teoriile financiare moderne, cum ar fi modelul Black-Scholes, se bazează în mare măsură pe
legile statisticilor și matematicii găsite în știință; chiar creația lor ar fi fost imposibilă dacă știința nu
ar fi pus bazele inițiale. De asemenea, construcțiile teoretice, cum ar fi modelul de stabilire a
prețurilor activelor de capital (CAPM) și ipoteza de piață eficientă (EMH), încearcă să explice logic
comportamentul pieței bursiere într-o manieră fără emoție, complet rațională, ignorând în totalitate
elemente precum sentimentul pieței și sentimentul investitorilor .
În timp ce aceste progrese și alte progrese academice au îmbunătățit considerabil
operațiunile zilnice ale piețelor financiare, istoria este plină cu exemple care par să contrazică ideea
că finanțele se comportă în conformitate cu legile științifice raționale. De exemplu, catastrofele de
pe piața de valori, cum ar fi incidentul din octombrie 1987 (cunoscut ca și Lunea Neagră), când
indicele Dow Jones, a scăzut cu mai mult de 22%, precum și marele dezastru de pe piața financiară
din 1929, cunoscut ca Joia Neagră (24 octombrie 1929), nu sunt explicate în mod corespunzător de
teoriile științifice precum EMH - ipoteza de piață eficientă. Frica investitorilor a jucat, de asemenea,
un rol extrem de important în cazul acestor mari crize. Acesta este motivul pentru care, o scădere
dramatică a pieței bursiere, este, adesea, numită "panică".
În plus, istoricul investițiilor în ansamblu a arătat că piețele nu sunt în totalitate eficiente și,
prin urmare, nu sunt în întregime științifice. Studiile au arătat că starea de spirit a investitorilor pare
să fie ușor influențată de vreme, piața generală fiind, în general, în creștere atunci când vremea este
1 On the Psychology of Prediction, studiu publicat în 1974 în Revista Psychological Review, 80(4)
2 Judgements Under Uncertainty: Heuristics and Biases, studiu publicat în 1974 în Revista Science, New Series, Vol.
185, No. 4157, disponibil la adresa http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/Tversky_Kahneman_1974.pdf 3 Mitroi A.T. (2014), Finanțe comportamentale. Managementul investițiilor și al averii individuale, București: Editura
ASE
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
9
predominant însorită. Un alt fenomen cunoscut sub denumirea de ”efectul din ianuarie”: prețurile
acțiunilor scad la sfârșitul anului calendaristic și cresc la începutul următorului an.
Prelungirea performanței pe piață a câtorva investitori, cum ar fi Buffett, se datorează mult
discreditării EMH, ceea ce îi determină pe unii să creadă că pentru a fi un investitor cu capital
echitabil, trebuie să înțelegem atât știința din spatele cifrelor, cât și arta din spatele selecției
acțiunilor.
1.2. Mecanismul financiar și sistemul financiar
Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,
neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,
obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi
al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este
aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter
financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea
fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în
calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a
planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o
serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia se efectuează.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter
financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea
fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în
calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a
planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o
serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat
pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în
domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.
1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:
- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse
financiare ce se produce în anumite condiţii;
- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în
scopuri determinate;
- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp;
- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare,
la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor
financiare.
2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru
stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,
grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,
consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Spre
exemplu, cu ocazia instituirii, impozitul este conceput astfel încât să constituie atât o sursă de venit
bugetar, cât şi un mijloc de: stimulare şi/sau restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
10
schimburilor comerciale externe; redistribuire a veniturilor unor categorii sociale; stabilizare
economică etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama fondurilor publice, se pot avea în
vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea anumitor ramuri, subramuri sau zone
geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să contribuie la protejarea mediului etc.
Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în
cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,
dobânzi majorate etc.
Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a
economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune
renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o
îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se
reciproc.
3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor constau în:
- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în ce
direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;
- organizarea evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în conformitate
cu normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice;
- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
- supravegherea derulării comerţului exterior în cazul unor bunuri,
- reglementarea regimului valutar;
- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii fiscale
şi a altor abateri de la prevederile legale etc.
4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei de
stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi
răspunderi în domeniul finanţelor publice, respectiv: organele alese democratic (Parlament, Consilii
judeţene şi locale etc), organe ale administraţiei de stat şi centrale (Guvern, ministere, prefecturi),
organele specializate ale statului ce activează în domeniul financiar (Ministerul finanţelor Publice şi
organele din subordine).
5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul
financiar.
Sistemul financiar este una dintre cele mai importante creații ale societății moderne. Sarcina
sa primordială este aceea de a transfera fonduri bancare limitate de la cei care economisesc către cei
care împrumută pentru a cumpăra bunuri și servicii și pentru face investiții în noi echipamente și
instalații, astfel încât economia globală să crească și să crească și nivelul de trai al cetățenilor săi.
Fără sistemul financiar global și fondurile împrumutate pe care le furnizează, fiecare dintre noi ar
duce o existență mult mai puțin plăcută.
Un sistem financiar constă în unități instituționale și piețe care interacționează, în mod tipic
într-o manieră complexă, în scopul mobilizării fondurilor pentru investiții și oferind facilități,
inclusiv sisteme de plată, pentru finanțarea activității comerciale.
Sistemul financiar se defineşte, astfel ca un ansamblu al relaţiilor economice în formă
banească, care apar între participanţii la procesele de constituire, distribuire şi utilizare a
fondurilor financiare(băneşti), în întreaga activitate economică-socială.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
11
Figura 1.1. Fluxul fondurilor financiare în cadrul sistemului financiar
Pe lângă această idee cu sens general,termenului respectiv i se mai pot adăuga anumite
noţiuni de ordin mai restrâns şi anume aceea de sector financiar.
Sectorul financiar face referire la acea parte a unei economii ce furnizează servicii de natură
financiară celorlalte parţi ale economiei. Astfel includem ȋn cadrul acestui termen o componetă
foarte importantă a sistemului financiar, respectiv sistemul bancar (Banca Centrala, celelalte bănci
din sistem şi alte instituţii de credit specializate) şi instituţiile financiare-nonbancare, pieţe
financiare şi celelalte organisme ce reglementează şi supraveghează domeniul financiar.
Interferenţele termenului de sistem financiar nu se opresc aici, acesta interacţionând cu conceptul se
sistem monetar şi de sistem fiscal.
În cadrul conceptului de sistem monetar se pleacă de la premisa că sistemul financiar
cuprinde fluxurile financiare care se intercondiţionează cu cele reale, mai exact putem vorbi aici de
corelaţia dintre bunuri şi bani. Însemnele monetare sunt emise în cadrul unui sistem monetar, ce
cuprinde instituţii si modalităţi ce permit reglementarea circulaţiei monetare cu ajutorul unor norme
emise de către autoritatea competentă.Astfel banii duc la crearea fluxurilor financiare, iar sistemul
monetar ajută facilitarea acestui lucru.
Potrivit conceptului de sistem fiscal se pleacă de la premisa că o parte din relaţiile existente
în cadrul sistemului financiar stau la baza sistemului fiscal, în sensul că autorităţile guvernamentale
intervin cu ajutorul unui ansamblu de metode, tehnici, principii referitoare la materia impozabilă,
cotele respective de percepere a impozitului, subiecţii fiscali pentru aşezarea şi perceperea
impozitelor, conform legislaţiei fiscale în vigoare pentru realizarea obiectivelor de ordin public.
Aşadar sistemul financiar cuprinde relaţii financiare ce stau la baza altor sisteme, fie ele
incluse sau nu în cadrul sistemului financiar ȋn calitate de subsisteme.Printre aceste relaţii amintim:
relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi titlu nerambursabil în calitate
de finanţe publice, creditul ca relaţie banească pe calea împrumutului care este purtător de dobândă
şi pe o perioadă bine determinată, relaţii care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de
resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde producerea unui risc(asigurări de
FINANTARE INDIRECTA
INTERMEDIARI
FINANCIARI
CREDITORI
1. Populatia
2. Firme
3. Guvern
4. Nerezidenti
DEBITORI
1. Firme
2. Guvern
3. Populatia
4. Nerezidenti
FONDURI
FONDURI
FO
ND
UR
I
PIATA
FINANCIARA
FONDURI FONDURI
FINANTARE DIRECTA
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
12
bunuri şi persoane sau răspundere civilă), relaţii pe calea procesului de formare şi repartizare a
fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor în calitate de finanţele întreprinderilor
Conform ideei ca sistemului financiar este văzut ca un ansamblu de subsisteme ce se află în
interdependenţă şi ale relaţiilor respectivelor subsisteme cu alţi factori de natură exogenă, putem
delimita astfel componentele sistemului financiar.
Potrivit acestei abordări sistemul financiar are următoarele subsisteme în calitate de
componente:
- sistemul relaţiilor economice prin care au loc relaţiile financiare ;
- sistemul instituţiilor cu atribuţii în organizarea relaţiilor financiare sau a fundamentării şi
executării deciziilor financiare ;
- sistemul fondurilor de resurse financiare, fonduri care se constituie, distribuie şi utilizează de
către diverse entităţi ale structurii economice şi sociale ;
- sistemul planurilor financiare prin care are loc conducerea şi reglarea activităţii financiare ;
- sistemul de finanţare a economiei ce reprezintă ansamblul modalităţilor de constituire a
resurselor financiare ;
- sistemul fluxurilor financiar-monetare ca ansamblu al fluxurilor baneşti derulate în cadrul
economiei.
Sistemul financiar determină atât costul cât și cantitatea de fonduri disponibile în economie
necesare cumpărării a mii de bunuri și servicii pe care le achiziționăm zilnic. La fel de important,
ceea ce se întâmplă în acest sistem are un impact puternic asupra sănătății economiei globale.
Atunci când fondurile devin mai costisitoare și mai puțin disponibile, cheltuielile pentru bunuri și
servicii scad. Ca urmare, șomajul crește, iar creșterea economiei încetinește, în condițiile în care
întreprinderile reduc producția și concediază lucrătorii. În schimb, atunci când costul fondurilor
scade și fondurile împrumutate devin mai ușor disponibile, cheltuielile în economie cresc adesea, se
creează mai multe locuri de muncă și se accelerează creșterea economiei. Într-adevăr, sistemul
financiar global este o parte integrantă a sistemului economic global. Nu putem înțelege unul dintre
aceste sisteme fără a-l înțelege pe celălalt.
1.3. Finanţe publice vs. finanțe private
Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,
în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face
posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.
Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,
cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor
economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile
acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările
şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:
– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.
– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare în
ultimă instanţă.
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar pentru a
garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;
– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale
Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
13
1. Privind modul de colectare a resurselor
− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură de
la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin
împrumuturi şi relaţii contractuale.
− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se
procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).
2. Privind posibilităţile de executare silită
− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile,
respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite.
− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau
nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.
3. Privind efectul utilizării resurselor
− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui grup
restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză.
4. Privind gestiunea resurselor
− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege)
− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial
(contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt
specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul
public şi cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este
privată de obiect, deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.
Sintetizând, asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi
enunţate astfel:
Tabel 1.1. Finanțe publice vs. Finanțe private
FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE
Cuprind statul, unităţile administrativ
teritoriale şi alte instituţii
Cuprind întreprinderi, bănci, societăţi
de asigurare
Resursele se procură prin constrângere, în
mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi
imediată pentru cea mai mare parte şi numai o
mică parte pe baze contractuale
Resursele se procură pe baze
contractuale, prin confruntarea pe
piaţa liberă a cererii şi ofertei
Statul poate lua măsuri în legătură cu moneda
naţională în care se constituie fondurile
Întreprinderile private nu pot influenţa
în mod legal moneda în care se
constituie fondurile
Sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor
naţionale
Se urmăreşte realizarea de profit,
printr-o activitate rentabilă
Gestiunea este supusă dreptului public
(administrativ şi constituţional)
Gestiunea este supusă dreptului
commercial
Nevoi individuale vs. nevoi colective
La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi:
Nevoi individuale
Nevoi colective
Nevoi cvasi publice/cvasiprivate
Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,
ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
14
ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private
procurate prin mecanismul pieței).
Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile
publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,
păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice
capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).
Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor
sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia
de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).
Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu
următoarelor categorii:
Bunuri private
Bunuri publice
Bunuri cvasipublice/cvasiprivate
La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi
procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență
(conform figurii 1.1.)
Figura 1.2. Caracteristicile bunurilor private
Aceste bunuri (precum: alimente, haine, locuință, transport, etc.) pot fi procurate de către
consumatori de pe piață, fie direct de la producători, fie de la cei care le comercializează
(intermediari). Prețul acestora este stabilit de piață, în funcție de raportul existent între cererea
consumatorilor și oferta producătorilor. Aceste bunuri nu se produc în cantități discreționare,
datorită limitelor existente atât la nivelul factorilor de producție, cât și la nivelul resurselor bănești
disponibile ale cumpărătorilor. Dacă un cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci
cantitatea disponibilă se micșorează în mod corespunzător. În acest fel se poate spune că un
consumator intră în concurență cu ceilalți cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce servește la
satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumată decât de o singură persoană.
hrană locuință transport
Nevoi individuale
Preț
Bunuri private
Piață
Cerere
ofertă
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
15
Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri
publice asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea
ce privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:
Figura 1.3. Caracteristicile bunurilor publice
De bunurile publice beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia au
participat sau nu la efortul de finanțare a acestor bunuri. Prin urmare, consumul este indivizibil și
neconcurențial.
Bunuri private vs. bunuri publice
Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:
Figura 1.4. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private
O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute
apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.
apărare Protecție socială Iluminat public
Nevoi colective
Consum neconcurențial
și indivizibil Bunuri publice
Autorități publice
Consum individual
Consum
concurențial
Acces condiționat
Procurate prin
mecanismul pieței
Antrenează costuri
individuale Antrenează
cheltuieli publice
Asigurate de autorități
publice
Acces
necondiționat
Consum
neconcurențial
Consum nedivizibil
Bunuri
private
Bunuri
publice
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
16
Figura 1.5. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate
În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în
mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de
burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a
acestora.
Satisfacerea nevoilor membrilor societății se poate realiza prin intermediul bunurilor
publice, bunurilor private sau al bunurilor semipublice, în proporții diferite.
Participarea autorităților publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de
imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii și bunuri, deoarece:
nu este organizat, sub raport tehnic să desfășoare astfel de activități;
nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le putea solicita plata prețului
datorat;
deși este capabil să producă anumite bunuri și servicii, nu își asumă asemenea sarcină,
datorită incapacității beneficiarilor de a suporta costul acestora.
De asemenea, imperfecțiunea pieței determină intervenția statului în viața economică.
Întrebări de autoevaluare
1. Definiți conceptul de finanțe.
2. Care sunt principalele trăsături ale finanțelor?
3. Care sunt ariile de acoperire ale finanțelor?
4. Prezentați pe scurt: finanțele personale, finanțele private, finanțele publice, finanțele sociale,
finanțele comportamentale.
5. Sunt finanțele o știință sau o artă?
6. Care sunt componentele mecanismului financiar?
7. Ce este sistemul financiar și care sunt subsistemele sale componente?
8. Care sunt asemănările dintre finanțele publice și cele private? Dar deosebirile?
9. Nevoi publice vs. nevoi private.
10. Bunuri private, bunuri publice, bunuri cvasipublice/cvasiprivate.
Bunuri private
Preț
Educație
Cultură
Ocrotirea medicală
Bunuri cvasipublice cvasiprivate
Bunuri publice
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
17
CAPITOLUL 2. SISTEME FINANCIARE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptelor de sistem, sistem financiar;
– identificarea trăsăturilor și componentelor sistemului financiar; – identificarea trăsăturilor specifice și a evoluției sistemelor financiare: anglo-saxon, japonez și
european continental.
Noţiuni cheie: sistem, sistem financiar, sistem financiar anglo-saxon, sistem financiar japonez,
sistem financiar european continental.
2.1. Aspecte generale
Noţiunea de sistem reprezintă un ansamblu de elemente (reguli, principii,etc. ) care se află
ȋntr-o relaţie structurală, de interdependenţă şi de interacţiune reciprocă, formând un tot organizat,
tot care pune ordine ȋntr-o gândire teoretică sau face ca o activitate practică să urmeze scopul
urmarit de către acesta. Din aceasta definiție a sistemului reiese şi noţiunea de sistem financiar, care
la rândul sau este format din anumite componete de natura financiară, ce sunt puse ȋn
interdependenţă şi care formează cadrul necesar proceselor şi relaţiilor financiare.
Sistemul financiar se defineşte, astfel ca un ansamblu al relaţiilor economice în formă
banească, care apar între participanţii la procesele de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor
financiare (băneşti), în întreaga activitate economică-socială.
Un sistem financiar eficient se caracterizează prin următoarele trăsături:
Îndeplinește funcția esențială de canalizare a fondurilor de la actorii economici care au
economisit, drept urmare au un surplusul de fonduri către cei care au o lipsă de fonduri
Promovează eficiența economică prin producerea unei alocări eficiente a capitalului, care duce
la creșterea producției
Duce la îmbunătățirea directă a bunăstării consumatorilor, permițându-le acestora să facă
achizițiile necesare la timp
Cele cinci componente/subsisteme ale sistemului financiar actual sunt:
Sistemul monetar/banii;
instituțiile financiare (inclusiv băncile);
instrumentele financiare (inclusiv împrumuturi, acțiuni și obligațiuni);
piețele financiare (cum ar fi Bursa de Valori); și
băncile centrale (cum ar fi Banca Națională a României (BNR), Banca Centrală Europeană
(BCE)).
1. Sistemul monetar
Banii sunt definiți ca fiind orice instrument acceptat, în general, pentru plata bunurilor și
serviciilor sau pentru rambursarea datoriilor. După cum bine se știe, teoria monetară corelează
modificările ofertei de bani cu modificările activității economice agregate și cu nivelul prețurilor.
Banii și recesiunea
Mișcarea periodică, dar neregulată, ascendentă și descendentă, a producției agregate obținută
în economie este denumită ciclul economic. Recesiunea reprezintă mișcările susținute (persistente)
descendente în ciclul economic. Mișcările ascendente (persistente) în ciclul economic sunt
denumite expansiuni.
Recesiunea (șomajul) și boom-urile sau expansiunea (inflația) ne afectează pe toți. Dovezile
din fluctuațiile ciclului de afaceri din multe țări indică faptul că recesiunea poate fi cauzată de
scăderi abrupte ale ratei de creștere a masei monetare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
18
Banii și inflația
Nivelul agregat al prețurilor este prețul mediu al bunurilor și serviciilor dintr-o economie.
Inflația este o creștere continuă a nivelului prețurilor. Aceasta afectează toți actorii
economici. Există o puternică asociere pozitivă între inflație și rata de creștere a masei monetare pe
perioade lungi de timp. O creștere accentuată a ofertei monetare este probabil urmată de o creștere a
ratei inflației. Țările care se confruntă cu rate foarte ridicate ale inflației înregistrează o creștere
rapidă a ofertei de bani.
2. Instituții bancare și financiare
Intermediarii financiari sunt instituții care direcționează fonduri de la persoane cu fonduri
excedentare către cei care doresc fonduri. Printre alte servicii, ele permit persoanelor să câștige un
profit decent pe banii lor, evitând în același timp riscul; de exemplu, bănci, companii de asigurări,
companii de finanțare, bănci de investiții, fonduri mutuale, case de brokeraj.
Băncile sunt instituții financiare care acceptă depozite și acordă împrumuturi. Băncile fac
sistemul monetar mult mai eficient, reducând nevoia de a purta o mulțime de numerar. Oamenii au
tendința de a utiliza cecuri în loc de numerar pentru achiziții mari și plata facturilor. Inovațiile în
domeniul bancar, cum ar fi cardurile de debit, depozitul direct și plata automată a facturilor, reduc și
mai mult aceste inconveniente și, de asemenea, reduc inconvenientele legate de bancă de timpul
petrecut la bancă, scrierea de cecuri sau vizitarea ATM-ului.
Inovarea financiară se referă atât la progresele tehnologice, care facilitează accesul la
informații, tranzacționarea și mijloacele de plată, cât și la apariția de noi instrumente și servicii
financiare, noi forme de organizare și piețe financiare mai dezvoltate și mai complete. Pentru a avea
succes, inovația financiară trebuie fie să reducă costurile și riscurile, fie să ofere un serviciu
îmbunătățit care să răspundă nevoilor particulare ale participanților la sistemul financiar. E-Finance
este o livrare de servicii financiare pe cale electronică.
3. Instrumente financiare
"Titluri de valoare" este un nume care se referă în mod frecvent la instrumente financiare
care sunt tranzacționate pe piețele financiare.
O garanție (instrument financiar) este o obligație formală care dă dreptul unei părți să
primească plăți și / sau o parte din active de la o altă parte; de exemplu, împrumuturi, acțiuni,
obligațiuni. Chiar și un împrumut bancar obișnuit este un instrument financiar.
4. Piețele financiare
Piețele financiare sunt mecanisme care permit celor interesați să achiziționeze și să vândă cu
ușurință (tranzacții) titluri financiare (cum ar fi acțiuni și obligațiuni), mărfuri (cum ar fi metale
prețioase sau bunuri agricole) și alte elemente de valoare la costuri de tranzacționare scăzute.
Piețele financiare, cum ar fi piața bursieră și piața de obligațiuni, sunt esențiale pentru a
promova o mai mare eficiență economică prin direcționarea fondurilor de la cei care nu utilizează în
mod productiv fondurile ( cei care economisesc) către cei care o fac (investitorii).
În timp ce piețele financiare care funcționează bine promovează creșterea economică, piețele
financiare cu performanțe slabe pot fi cauza recesiunii sau a sărăciei. Astfel, activitățile de pe
piețele financiare pot spori sau reduce averea personală. Activitățile de pe piețele financiare
afectează ciclul economic.
Piața obligațiunilor și ratele dobânzilor
O obligațiune este o garanție a datoriei care dă dreptul periodic la o rată specifică a plăților
aferente dobânzii pentru o anumită perioadă de timp, iar suma împrumutată trebuie să fie
rambursată la maturitate.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
19
O rată a dobânzii este costul împrumutului sau prețul plătit pentru închirierea de fonduri
împrumutate (exprimate, de regulă, ca procent din închirierea a 100 u.m pe an). Chiar dacă alți
indicatori financiari ar rămâne constanți, scăderea ratelor dobânzilor va determina creșterea
consumului și a investițiilor; de exemplu cheltuielile pentru locuințe sau autoturisme ar crește. O
creștere a ratelor dobânzilor ar putea încuraja consumatorii să economisească mai mult, deoarece
pot fi câștigați mai mult din veniturile din dobânzi, dar descurajează investitorii să obțină
împrumuturi. Astfel, consumul și investițiile ar scădea.
Piețele de obligațiuni sunt importante deoarece sunt piețele în care ratele dobânzilor sunt
determinate.
Bursa de Valori
O acțiune (o acțiune comună) reprezintă o parte din proprietatea unei corporații sau o
creanță asupra câștigurilor / activelor unei firme. Acțiunile fac parte din avere, iar schimbările în
valoarea lor afectează dorința oamenilor de a cheltui.
Modificările prețurilor acțiunilor afectează capacitatea unei firme de a strânge fonduri și,
prin urmare, de a investi. Piața bursieră este importantă deoarece este cea mai frecventă piață
financiară din zilele noastre.
Creșterea indicelui pieței bursiere din cauza prețurilor mai mari ale acțiunilor mărește
bogăția oamenilor și, ca rezultat, poate crește disponibilitatea acestora de a cheltui.
Atunci când prețurile acțiunilor scad, averea poate scădea și disponibilitatea de a cheltui
poate scădea. Modificările prețurilor acțiunilor afectează deciziile firmelor de a vinde acțiuni pentru
a finanța cheltuielile de investiții
Piața valutară
Piața valutară este locul în care fondurile financiare sunt convertite dintr-o monedă în alta.
Cursul de schimb valutar este prețul unei monede în funcție de altă monedă. Piața valutară
determină cursul de schimb valutar. Totul este constant, un dolar mai puternic va însemna că
vacanța în Anglia devine mai puțin costisitoare. Și bunurile țării exportate în străinătate vor costa
mai mult în țările străine, iar străinii vor cumpăra mai puțini dintre ei.
5. Băncile centrale
O bancă centrală este un organism guvernamental care reglementează instituțiile financiare,
controlează furnizarea de bani și credite în economie, gestionează finanțele guvernului și servește
drept bancă băncilor comerciale.
Băncile comerciale depun o parte din rezervele lor la banca centrală, iar banca centrală este
"creditorul de ultimă instanță" către băncile comerciale în perioade de criză.
Teoria monetară corelează schimbările în cantitatea de bani cu modificările activității
economice agregate și cu nivelul prețurilor. Politica monetară reprezintă gestionarea ofertei
monetare și a ratelor dobânzilor și este condusă de banca centrală a unei națiuni.
Politica fiscală implică decizii privind cheltuielile guvernamentale și impozitarea. Deficitul
bugetar este excedentul cheltuielilor față de venituri pentru un anumit an. Excedentul bugetar este
excedentul de venituri peste cheltuielile pentru un anumit an. Orice deficit trebuie finanțat prin
împrumuturi.
Bugetele deficitare pot constitui o preocupare, deoarece deficitele pot duce la rate mai mari
ale creșterii monetare și, în cele din urmă, ar putea conduce la o inflație mai mare.
Abordarea sistemului financiar, ca un sistem de fonduri
La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare
fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
20
fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după
forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.
După nivelul la care se constituie, distingem:
a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile
bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
fonduri de creditare;
b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia
unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;
c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor
economice.
După destinaţia pe care o primesc, distingem:
a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe
scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,
retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de
infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele
împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte din
fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;
b) fonduri de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat şi
bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor
(respectiv, cele care servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile
instituţiilor şi ale populaţiei;
c) fondurile de rezervă, care cuprind:
- fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care servesc pentru
finanţarea unor sarcini şi acţiuni, neprevăzute, intervenite în cursul anului;
- fondurile de rezervă (de risc sau altfel denumite) constituite la dispoziţia întreprinderilor
pentru acoperirea eventualelor pierderi;
d) fonduri de asigurare:
- fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de asigurări şi reasigurări cu acest titlu, care
servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma calamităţilor naturale, accidentelor şi a altor
evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru achitarea sumelor cuvenite persoanelor asigurate
în urma producerii riscului asigurat;
- mai îndeplineşte rolul unui fond de asigurare şi fondul de intervenţie constituit în bugetul
de stat la dispoziţia guvernului, care serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de înlăturare a
efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în dificultate.
După forma de proprietate, distingem:
a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,
fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale
întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;
b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale, agricole,
bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar privat; fondurile proprii ale
întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop lucrativ.
După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:
- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
21
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi
transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);
- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).
Baza juridică a acestor prelevări o constituie:
- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să
pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;
- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice
(contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).
De la fondurile de resurse publice se efectuează plăţi:
- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente
ale instituţiilor publice, a investiţiilor etc.
- cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.
Între fondurile de resurse financiare publice şi private există legături, dar excedentul unui
fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are corespondenţă, iar deficitul de resurse al
unui fond nu se poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Deci, în procesul de
echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul
compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.
2.2. Sistemul financiar anglo-saxon
Orice descriere istorică a sistemului financiar britanic trebuie să înceapă cu Banca Angliei,
banca centrală a țării, fondată în 1694. La momentul respectiv nu reprezenta o bancă centrală în
sensul modern. Mai degrabă, a fost una dintre cele mai vechi bănci autorizate, în proprietate privată
și organizată pentru a accepta depozite și a acorda împrumuturi sectorului privat. Cu toate acestea,
aceasta a avut o legătură strânsă cu finanțele publice. O mare parte din activele sale erau în titluri de
stat. A devenit cunoscută ca o instituție solidă, iar scrisorile ei au fost acceptate pe scară largă ca
mijloc de plată, mai întâi la Londra și apoi în întregul imperiu britanic. Banca Angliei a devenit, în
1833, unicul emitent al monedei britanice (în timp ce era încă o bancă privată), fapt deloc
surprinzător. Actul Bancar din 1844 a produs separarea emisiunii de note de operațiunile bancare.
Scopul real al Legii a fost acela de a impune reguli de comportament asupra băncii, adică de a
elimina politica monetară discreționară. Cu toate acestea, experiența a demonstrat în curând că este
necesară o anumită discreție în operațiunile băncilor centrale.
În secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost deschise la
Londra și alte bănci private, instituții care erau din ce în ce mai necesare din cauza creșterii
comerțului și a efectelor industrializării. Între timp, în afara orașului principal al țării, centralizarea
din ce în ce mai mare a finanțelor guvernamentale de la Londra, nevoia de plăți și remitențe pentru
impozite și extinderea bogăției financiare datorate revoluției industriale, au condus la înființarea de
bănci în aproape toată țara (bănci private din afara Londrei).
O altă trăsătură a Marii Britanii din secolul al XIX-lea, a fost crearea de bănci de economii,
vehicule care să permită indivizilor sau familiilor cu venituri modeste să beneficieze de avantajele
de a împrumuta resursele financiare și de a profita de obținerea de servicii financiare la care nu ar fi
avut acces la băncile din Londra.
De asemenea, dezvoltat în Marea Britanie în acest moment a fost conceptul de casă de
compensare (clearinghouse) – sistemul plăților prin compensare, un loc și un sistem de soluționare
a creanțelor interbancare care s-a dezvoltat și se regăsește în sistemele de verificare-compensare pe
care le cunoaștem astăzi.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
22
Aceste evoluții, precum și experimentele scoțiene cu servicii bancare gratuite, denotă că
Marea Britanie s-a maturizat financiar mai repede decât alte țări industrializate. Londra a devenit
centrul industriei financiare interne și, în cele din urmă, cel mai important centru financiar
internațional, datorită rolului său pe piața aurului și dezvoltării pieței Eurodolarului.
INTERMEDIARII FINANCIARI
Până în 1979, Regatul Unit nu avea o definiție legală a unei bănci. Criteriile, care au fost
revizuite în 1987, disting acum între tipurile de instituții de depozit și influențează astfel măsurarea
agregatelor, cum ar fi oferta de bani.
Intermediarii financiari ai pieței din Regatul Unit includ:
1. Retail banks, bănci care oferă atât depozite la termen, cât și depozite la vedere (cererea).
2. Băncile de economii (TSB- Trusteed Savings Banks), inițial înființate în 1861 ca Banca de
Economii Post Office. Acestea au fost create într-un moment în care cerințele minime de
depozit au împiedicat multe gospodării să utilizeze băncile orașelor.
3. Banca Națională de Economii, o bancă de economii sponsorizată de guvern, administrată de un
departament al Trezoreriei și operată prin intermediul sistemului poștal (denumită Bancă de
Economii Post Office).
4. Girobank, care a fost înființată pentru a fi operată prin oficiile poștale, dar este astăzi o bancă
comercială majoră. Girobank este o asociație a băncilor de economii inițial organizate pentru a
facilita împărțirea plăților ca o alternativă la sistemul de verificare atât de răspândit în America
de Nord. Cu un sistem de giro, o persoană dă o comandă scrisă băncii sale pentru a transfera
fonduri în contul beneficiarului. Nu există risc de credit, deoarece fondurile trebuie să se afle în
banca plătitorului pentru a fi transferate. Sistemul giro a fost emulat în Japonia și în mai multe
țări europene, inclusiv Germania.
Sistemul giro este un sistem prin care se utilizează o comandă scrisă sau electronică pentru
a transfera fonduri între conturi.
5. Bănci cu ridicata/en-gros, care sunt instituții de depozitare ce au relativ puține sucursale în
Regatul Unit și, prin urmare, nu sunt foarte vizibile pentru public. Acestea includ băncile
comerciale, diversele consorții și, în special, băncile străine, care sunt prezente în Marea
Britanie, în număr mare. Multe dintre aceste instituții nu concurează pe piața internă a țării, ci,
mai degrabă, desfășoară activități legate de finanțarea internațională la Londra, și au un avantaj
competitiv pe termen lung în acest domeniu. Cu toate acestea, puține alte țări au sisteme bancare
deschise băncilor străine. Băncile străine domină piața en-gros din Regatul Unit.
6. Instituții de investiții, care se ocupă cu tranzacționarea titlurilor de valoare pe termen scurt
(desigur, la prețuri sub nivelul pieței).
Restul sistemului financiar cuprinde intermediari financiari nebancari: societăți imobiliare,
case de finanțare (sau companii financiare), fonduri de asigurări și fonduri de pensii și fonduri
comune de investiții. În timp ce dereglementarea a permis societăților imobiliare să pătrundă pe
piața monetară cu ridicata pentru a-și spori activitățile de împrumut, acest segment al pieței a
cunoscut o mare consolidare. Există mai puțin de 100 de astfel de societăți în Regatul Unit, iar cota
lor pe piața creditării ipotecare a scăzut sub 20%.
Băncile din Regatul Unit sunt obligate să dețină o mică parte din pasivele lor la Bank of
England sub formă de depozite fără dobândă. Acestea pot și dețin și rezerve în exces. Cerințele
rezervelor au fost mult mai stricte, acestea fiind eliminate treptat în cadrul unor reforme ample din
1981.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
23
În 1986 a avut loc o altă reformă majoră, întâlnită, adesea, în literatura de specialitate sub
numele de Big Bang4. În urma unei proceduri judiciare în care s-a susținut că bursa s-a angajat în
practici restrictive, normele au fost modificate pentru a elimina împărțirea dintre instituțiile care
primesc depozite și subscriitorii de valori mobiliare. Numărul firmelor care pot tranzacționa titluri
de stat a fost mărit de la 5-6 la aproape 30.
Societățile imobiliare aveau dreptul să ofere o gamă largă de servicii bancare și financiare
(băncile aveau dreptul să ofere credite ipotecare începând din 1982). Astfel, a fost inițiată o
estompare considerabilă a diferențierii dintre bănci. Într-adevăr, Big Bang-ul a schimbat întreaga
structură competitivă a industriei bancare din Regatul Unit.
Băncile din Regatul Unit au fost supravegheate de Consiliul pentru valori mobiliare și de
investiții, o organizație din sectorul privat cu putere de reglementare delegată de guvern. Chiar și
numele reflectă eliminarea barierelor dintre bănci, dealerii de valori mobiliare și Banca Angliei.
Transmiterea responsabilităților de reglementare s-a dovedit totuși problematică și s-au produs mai
multe scandaluri financiare. O problemă pare a fi că, odată cu dereglementarea, unele instituții au
devenit conglomerate financiare cu o diviziune în domeniul bancar și astfel dificil de supravegheat,
mai ales într-o țară care are o istorie îndelungată a unui sistem stabil, cu controale stricte care
delimitează sectorul bancar de alte forme de intermediere.
Până în 1998, Banca Angliei a supravegheat efectiv sectorul bancar. Începând cu 1 iunie
1998, Autoritatea pentru Servicii Financiare a devenit responsabilă pentru supravegherea bancară.
Legea din anul 2000, privind serviciile financiare și piețele a conferit Autorității Serviciilor
Financiare responsabilitate statutară deplină în domeniul supravegherii financiare.
INSTRUMENTE FINANCIARE
Mai jos vor fi prezentate câteva caracteristici distinctive ale instrumentelor financiare:
Instrumentele emise de guvern. Băncile și dealerii de pe piața monetară dețin instrumente
financiare guvernamentale. Un grup distinct de instrumente financiare este reprezentat de titlurile de
capital ("gilt"), care sunt titluri cu rată fixă emise de guvern și tranzacționate la Bursa din Londra.
(Titlurile de valoare sunt adesea denumite stocuri în Regatul Unit.) Acestea sunt cunoscute sub
denumirea de gilts datorită probabilității zero de neplată inerente instrumentelor financiare
guvernamentale. Aceste instrumente sunt răscumpărate la date stabilite, iar din 1981, unele au fost
indexate la inflație. Înainte de 1998, Banca Angliei a gestionat datoria guvernamentală, dar
responsabilitatea este acum în mâinile Oficiului de Gestionare a Datoriei. Banca nu mai emite
bonuri de trezorerie.
Alte instrumente ale pieței monetare. Piețele monetare din Regatul Unit emit o varietate de
instrumente. Astfel, de exemplu, băncile se împrumută una pe alta pe piața interbancară, unde rata
de bază este rata dobânzii LIBOR (rata dobânzii interbancare de la Londra) - o rată a dobânzii care
este de referință pentru ratele internaționale ale activelor.
Efectul comercial, un instrument financiar pe termen scurt cu scadență între șapte zile și trei
luni, era emis, până de curând, numai în valută străină.
Merită menționat faptul că progresele înregistrate în realizarea uniunii monetare europene,
precum și integrarea în creșterea piețelor financiare vor avea, fără îndoială, influențe suplimentare
asupra pieței monetare a Marii Britanii. Cu toate acestea, există unele diferențe importante față de
alte sisteme bancare europene, în special în ceea ce privește modul în care sunt tratate eșecurile
băncilor și în ceea ce privește relația dintre o bancă și o firmă în care o bancă deține o participație
financiară.
4 Big Bang termenul este folosit pentru a descrie dereglementarea masivă a sectorului financiar din Regatul Unit
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
24
Piața interbancară și piața certificatelor de depozit domină piața monetară din Regatul Unit.
Cu toate acestea, piața monetară reprezintă doar aproximativ 10% din întreaga piață a valorilor
mobiliare, deoarece este afectată de dimensiunea piețelor pentru acțiuni și swap-uri.
BANCA NAȚIONALĂ A ANGLIEI
Banca Angliei îndeplinește toate rolurile obișnuite ale unei bănci centrale moderne. Astfel,
acționează ca un creditor de ultimă instanță, este bancherul guvernului și colectează și difuzează
date financiare. Dar, spre deosebire de băncile centrale germane și americane, Banca Angliei a avut
întotdeauna o relație strânsă cu guvernul central și, până la sfârșitul anilor 1990, nu a fost niciodată
privită ca fiind independentă în sensul de a putea impune opinii asupra politicii monetare sau că ar
putea contrazice cele ale guvernului în exercițiu. Trezoreria Statului a fost cea care i-a impus Băncii
politicile prin directive sau ordonanțe.
Istoria recentă a politicii monetare a băncii poate fi împărțită în mai multe perioade. În anii
'60, Banca a utilizat o varietate de controale de credit - plafoane eficiente privind sumele care ar
putea fi împrumutate din sistemul bancar. Metodele folosite au fost ratele ridicate ale rezervelor de
numerar și persuasiunea morală, mai degrabă decât controlul ratei dobânzii, dar nu au fost deosebit
de eficiente din cauza lipsei de restricții asupra băncilor străine din țară. Ca urmare, o mai mare
dependență de ratele dobânzilor a fost pusă în aplicare în timpul anilor 1970, prin legarea ratei
băncii - redenumită rata minimă de creditare5 - la rata dobânzii la bonurile de trezorerie. Mai târziu,
la sfârșitul anului 1973, o taxă implicită, denumită corset6, a fost introdusă pe depozitele cu ridicata;
băncile au fost obligate să depună o fracțiune din depozitele de trezorerie fără dobândă care
depășesc o anumită cifră prealabilă.
Noi proceduri de politică monetară au fost introduse în urma alegerii conservatorilor
conduse de Margaret Thatcher în 1981. Ratele de rezervă au fost eliminate treptat; Banca a publicat
și a căutat să monitorizeze agregatele monetare mai largi. În prezent, Banca Angliei influențează
ratele dobânzilor prin monitorizarea și controlul lichidității în sectorul financiar.
Rata minimă de creditare a băncii, care influențează alte rate ale dobânzii, este stabilită
zilnic ca răspuns la piață.
O schimbare semnificativă în operațiunile de politică monetară a avut loc în octombrie 1992,
când cancelarul de finanțe a anunțat că țintele de inflație vor conduce în continuare politicile Băncii
Angliei.
După alegerea altui guvern în 1997, Banca Angliei a primit independența operațională.
Aceasta din urmă a fost consacrată prin Actul Bancii Angliei din 1998, care a direcționat Banca să
mențină stabilitatea prețurilor așa cum este definită de ținta inflației. Cu toate acestea, Trezoreria își
păstrează ultima responsabilitate pentru politica monetară prin stabilirea a ceea ce înseamnă
stabilitatea prețurilor, precum și a direcției generale a politicii economice a guvernului.
Un element nou în reformele Băncii Angliei a fost crearea Comitetului pentru Politică
Monetară (CPM). Comitetul stabilește ratele dobânzilor la întâlnirile programate în mod regulat
(datele sunt anunțate în prealabil), iar membrii le votează, alături de guvernator și de înalți
funcționari ai Băncii Angliei, precum și de experți externi. În plus, procesul-verbal al reuniunilor
este afișat la scurt timp după întâlnire, voturile fiind înregistrate și publicate. Prin urmare, atât
piețele financiare, cât și publicul pot evalua gradul în care există un consens sau nu în ceea ce
privește direcția viitoare a ratelor dobânzilor și a condițiilor economice în general. De asemenea,
CPM publică previziunile privind ratele dobânzilor viitoare în funcție de ratele dobânzilor
neschimbate, de creștere sau de scădere.
5 rata dobânzii la care Banca Angliei împrumută instituțiile eligibile din sectorul financiar
6 Corset descrie sistemul prin care un procentaj din depozitele cu ridicata trebuia depus la Banca Angliei
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
25
2.3. Sistemul financiar japonez
Japonia este adesea considerată un miracol economic modern, transformându-se dintr-o țară
ruinată și înfrântă, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, într-o superputere financiară.
Sistemul său financiar este un hibrid de caracteristici endemice sistemului american impus după
război. În general, structura sa bancară se află acum undeva între sistemul american fracturat și
sistemul canadian relativ concentrat. Cu toate acestea, în ultimii ani, sistemul bancar japonez s-a
confruntat cu o mare mare problemă financiară, în special din cauza volumului imens de credite
imobiliare neperformante. Banca centrală, Banca Japoniei, este considerată una dintre cele mai
independente bănci centrale din lume, bazată pe performanța inflaționistă a economiei japoneze.
Ministerul Finanțelor reglementează toate instituțiile financiare ale țării și stabilește toate aspectele
bugetului de stat. O astfel de concentrare de putere este diferită de cea a oricărei alte țări menționate
în text. Cu toate acestea, până la sfârșitul anilor 1990 s-au creat multe noi agenții aparent
independente pentru a rezolva problemele financiare care au atins proporții catastrofale.
Până la sfârșitul anilor 1990, Japonia se confrunta cu un eveniment rar pentru o țară după cel
de-al doilea război mondial: deflația7. Prețurile din Japonia au scăzut constant de la sfârșitul anilor
1990, pe măsură ce economia a stagnat în ciuda creșterii masive a cheltuielilor guvernamentale și a
datoriilor. Problemele legate de deflație au devenit obiectul unei dezbateri intense, pe măsură ce
economia japoneză a continuat să alunece din recesiune în recesiune. Temerile legate de deflație au
fost ridicate și în alte părți ale lumii, deoarece inflația scăzută și chiar deflația încep să prindă mai
multe țări.
Faptul că sistemul financiar al Japoniei reflectă conceptele locale și cele occidentale, nu este
un lucru surprinzător, întrucât cele două societăți au început să intre în contact regulat în secolul al
XIX-lea. Japonia a desconsiderat uneori ceea ce a văzut în sistemele occidentale, dar de cele mai
multe ori a preluat anumite elemente, adesea adaptându-le la propriile necesități.
RESTAURAREA MEIJI
Deși datele istorice arată că în Japonia încă din secolul al XVII-lea (tranzacțiile tindeau să se
facă în numerar), creditorii de bani și alți finanțatori ai diamyo (lorzii feudali) existau în Japonia,
majoritatea istoriilor financiare ale Japoniei încep cu restaurarea Meiji în 1868. Aceasta reprezintă
prima etapă pe calea construirii unui sistem financiar modern în cadrul unui stat unificat.
Dezvoltarea industrială a necesitat mari sume de capital financiar, iar acestea au provenit dintr-un
mic grup de conglomerate, cum ar fi zaibatsu8 ("clanuri financiare").
Printre instituțiile cu o dezvoltare rapidă s-au numărat cele care nu au îndeplinit o mare
varietate de funcții, cum ar fi comerțul, producția și finanțele, ci au devenit din ce în ce mai mult
asemănătoare cu băncile comerciale din Europa sau America de Nord. Această evoluție nu este
surprinzătoare deoarece guvernului central dorea ca sistemul financiar japonez să reprezinte un
amestec de aranjamente financiare europene existente. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, țara
avea trei tipuri de bănci:
7 Deflația este un fenomen economic care reprezintă opusul inflației, caracterizat prin scăderea prețurilor bunurilor și
serviciilor. Acest fenomen are consecințe asupra unei economii naționale la fel de grave ca și inflatia. El poate fi
determinat, în principal, prin reducerea masei monetare și a creditului. Potrivit lui Barro,[ Barro, R. J., (1995), Inflation
and Economic Growth, NBER Working Paper No. 5326 (Cambridge, Massachusetts: National Bureau of Economic
Research).] deflația reprezintă o scădere a indicelui general al prețurilor într-o perioadă de timp. Deseori, deflația este
cauzată de o reducere a ofertei de bani sau de o restrângere a creditului. Deflația poate fi de asemenea cauzată de o
restrângere a cheltuielilor, fie din partea guvernului, fie din partea agenților economici, sau a investițiilor dintr-o
economie. Deflația are de multe ori ca efect creșterea numărului șomerilor, întrucât cererea de bunuri și servicii în
economie scade, pe fondul deficitului de lichidități. De asemenea deflatia poate fi consecinta consolidarii economice,
cresterii economice, cresterea ratingului de tara. O consecinta fireasca este cresterea monedei nationale in raport
principalele valute.(Uram) 8 numele acordat conglomeratelor financiare din Japonia
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
26
băncile naționale, care au avut ca model, în general, băncile naționale din S.U.A. din secolul al
XVIII-lea și au avut privilegiul de a li se permite să emită note. Deoarece guvernul japonez
dorea să adopte un sistem bancar laissez-faire competitiv, Japonia avea mai mult de 150 de
astfel de bănci la vârf. Inițial, faptul că notele lor au fost convertibile doar în specie au limitat
potențialul lor de creștere la disponibilitatea aurului9.Mai târziu, bancnotele au devenit oarecum
convertibile în banii de hârtie necondiționați eliberați de guvern, o abordare care a produs o
creștere puternică în emisiunea de note și, în cele din urmă, a condus la impunerea unui plafon.
Băncile naționale au fost, de asemenea, distincte de alte tipuri de bănci, deoarece o mare parte
din depozitele lor (aproximativ 25% până la 35%) erau sub forma depozitelor guvernamentale.
Au fost acceptate depozitele private, dar băncile naționale au fost create în primul rând pentru a
stimula creditele pentru afaceri și depozitele.
băncile private, care s-au dezvoltat în mare parte în zonele urbane cu interese comerciale, au
obținut dreptul de a folosi cuvântul ginko ("bancă") pentru a-și identifica operațiunile financiare.
Singura diferență între acestea și băncile naționale, era faptul că nu aveau dreptul de a emite de
note.
cvasi-bănci, care puteau realiza o mare varietate de funcții financiare. Acestea au servit în
principal zonele rurale.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, privilegiile băncilor naționale au fost revocate, iar băncile
private și cvasi-băncile au fost transformate în bănci obișnuite. Sistemul financiar japonez urma să
se bazeze pe un singur tip de bancă comercială, o acțiune menită să unifice activitățile bancare și să
le permită să fie reglementate în mod similar.
În acest timp, sistemul financiar japonez avea și o serie de alte tipuri de instituții financiare,
toate având ca model, într-o anumită măsură, versiunile europene. Astfel, o varietate de bănci
speciale au facilitat disponibilitatea fondurilor pentru anumite sectoare și industrii, iar mai multe
tipuri de bănci de economii - inclusiv băncile de economii poștale, asemănătoare versiunii britanice
- au încurajat depozitele mici către persoane fizice.
Probabil cea mai importantă diferență dintre dezvoltarea timpurie a instituțiilor financiare
japoneze și cea a multor alte țări a fost rolul proeminent jucat de guvern și de conglomerate. Astfel,
finanțarea japoneză a fost structurată pentru a promova industrializarea cât mai repede posibil.
Deoarece banca centrală recent creată (1882), a împiedicat, în general, crizele majore de lichiditate,
legăturile strânse dintre sectorul bancar și industrie au acționat ca un impuls și nu un factor de
descurajare a dezvoltării economice.
Concentrația relativ ridicată a băncilor comerciale a fost facilitată în continuare de legile
adoptate în anii 1920. Acestea au servit Japonia bine în timp ce se pregătea pentru o perioadă de
finanțare a războiului. La fel și Banca Japoniei, care deja finanța deficitele bugetare care au rezultat
din invazia japoneză de la Manchuria la începutul anilor 1930. O instituție specială, Banca de
Finanțe din timpul războiului, a fost creată în 1942 pentru a strânge și a coordona fondurile necesare
finanțării producției de război. În general, toate băncile au fost reorganizate într-o oarecare măsură
pentru a facilita finanțarea războiului. În plus, ca și în alte economii orientate spre finanțarea
războiului, ratele dobânzilor au fost fixate la nivel, în mod artificial, scăzut pentru a permite
guvernului și instituțiilor financiare să împrumute ieftin.
Japonia s-a predat aliaților în august 1945. Sistemul său financiar era în continuare la fel de
puternic ca și cel al Statelor Unite, care era puterea dominantă, de ocupație.
Înfrângerea a produs o inflație ridicată, ca și în alte economii devastate de război, și a fost
alimentată de dorința băncii japoneze de a tipări moneda. Situația financiară s-a schimbat în bine în
1947, când Statele Unite au decis să ajute Japonia în procesul de redresare. Alte reforme financiare,
9 Înainte de restaurarea Meiji, părți ale țării erau pe un standard de argint, în timp ce Tokyo (sau Edo după cum era
cunoscut atunci), capitala administrativă, era pe un standard de aur. Aurul a devenit mai târziu standard în țară.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
27
cum ar fi finanțarea bugetului guvernamental consolidat și o monedă convertibilă, au reprezentat
etapa creșterii economice postbelice. Printre cele mai importante schimbări s-au numărat
desființarea zaibatsului și dizolvarea băncilor speciale. Scopul, în conformitate cu practica din
S.U.A., a fost de a reorganiza sistemul financiar pentru a asigura un grad de concentrare mult mai
mic decât a fost anterior. Un alt element preluat din Statele Unite a fost separarea împrumuturilor
comerciale și a activităților de subscriere a valorilor mobiliare.
Ministerul japonez al Finanțelor și Comerțului și Industriei Internaționale avea să aibă mult
mai multă influență asupra reconstrucției și dezvoltării economice decât omologul sau din multe
alte țări, în special în Statele Unite. Renunțarea la legăturile strânse dintre guvern și industrie și
reapariția conglomeratelor sunt astăzi importante elemente defectuoase în relațiile comerciale dintre
Japonia și țările industrializate occidentale.
INSTITUȚII FINANCIARE ȘI INSTRUMENTE FINANCIARE
Caracteristicile specifice sistemului bancar japonez includ politicile cunoscute ca overloan
(excesul în acordarea împrumuturilor) și overborrowing (supraîndatorarea), precum și un
dezechilibru în pozițiile de lichiditate ale băncilor mari și mici.
Politica excesivă este una care menține rezervele bancare nete - adică numerar în bănci și
rezerve la banca centrală - într-o poziție negativă prin acordarea de împrumuturi sau investiții
finanțate din alte surse decât depozitele sau capitalurile proprii. Cea mai mare diferență este aceea
că băncile japoneze sunt, în esență, datoare față de banca centrală; spre deosebire de băncile din alte
țări industrializate, împrumuturile acordate instituțiilor financiare fiind mai mari decât rezervele pe
care acestea le dețin la banca centrală. Împrumutul de la banca centrală este o rutină, o politică care
se datorează lipsei de operațiuni de piață deschisă a băncii japoneze și a reglementărilor care
stabilesc plafonul de noi împrumuturi și ratele depozitelor de consum, limitând astfel noua
lichiditate în sistem.
Până în anii 1980, supraîndatorarea era un fenomen întâlnit la City Banks10
(bănci mari care
controlau o cotă de piață semnificativă), în timp ce alte instituții financiare aveau rezerve nete
pozitive. Acest dezechilibru poate fi explicat parțial de poziția relativ favorabilă a City Banks în
ceea ce privește accesul și capacitatea acestora de a împrumuta de la banca centrală și cererea
relativ mai mare de creditare de la acestea. O City Bank este de obicei banca principală a unei
întreprinderi industriale mari.
În februarie 1999, împrumuturile de la banca centrală au preluat o nouă formă atunci când
politica privind rata zero a dobânzii a intrat în vigoare în timpul unei crize financiare continue și a
scăzut, cel puțin prin standarde istorice, creșterea economică. Rata de actualizare a Băncii Japoniei
a scăzut la zero și a rămas acolo până în august 2000, când politica a fost ridicată, iar rata de
actualizare a crescut la 0,25 la sută. Rata de actualizare a fost apoi redusă la zero din nou, pe măsură
ce deflația și-a menținut poziția asupra economiei japoneze, iar în februarie 2003 se situa la 0,10%.
O a doua caracteristică distinctivă a sistemului financiar japonez se numește overborrowing,
prin care se înțelege faptul că sectorul corporațiilor se bazează pe credite bancare în loc de capital
pentru a strânge fonduri. Motivele pentru această caracteristică a sistemului financiar japonez au de-
a face cu legăturile istorice strânse între preocupările comerciale și bancare, precum și cu
interdicțiile de operațiuni de pe piața de capital impuse de americani la scurt timp după al doilea
război mondial. Rezultatul este o concurență ineficientă între sectoarul bancar și cel nebancar. În
plus, acesta din urmă tinde să împrumute întreprinderilor cu risc ridicat. Implicația este că sectorul
nebancar se confruntă cu un grad ridicat de risc de credit; numai asistența guvernamentală previne
eșecurile pe scară largă.
Tipuri de instituții financiare
10
City Bank – termen utilizat pentru a desemna o bancă din Japonia care oferă servicii consumatorilor și clienților de
afaceri și al cărui sediu principal este, de obicei, într-un oraș mare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
28
Sistemul bancar japonez are două tipuri de bănci comerciale. City Banks, care operează în
zone urbane mari, dar au ramificații la nivel național. Acestea tind să fie principalele bănci pentru
conglomeratele industriale și sunt susceptibile de a avea o diviziune financiară internațională.
Băncile locale sunt, de departe creditorii comerciali dominanți, iar datorită legăturilor lor cu
grupurile industriale, o parte semnificativă a creditelor lor este pe termen lung. Ei iau depozite atât
de la persoane fizice, cât și de la întreprinderi comerciale; acestea din urmă tind să fie mari.
Băncile regionale sunt celălalt tip de bancă comercială. Fiecare funcționează ca o City Bank,
cu excepția faptului că baza sa financiară este limitată la un oraș sau o prefectură (aproximativ
echivalentă cu o provincie). Datorită prezenței locale relativ puternice, aceste bănci sunt
asemănătoare băncilor de economii din America de Nord sau europene.
În afară de băncile comerciale, sistemul bancar japonez include instituții specializate numite
bănci de credit pe termen lung. Activele și pasivele acestor instituții sunt pe termen lung în
structura lor de maturitate. Alte tipuri de instituții financiare specializate includ băncile Shinkin
(asociația de credit), banca Shoko Chukin (banca centrală de cooperare pentru comerț și industrie),
banca Norinchukin (cooperativă centrală pentru agricultură și silvicultură) și așa-numitele bănci de
muncă.
Japonia are și trusturi, care nu trebuie să își desfășoare operațiunile separat de activitățile
bancare comerciale. O funcție importantă a trusturilor japoneze este gestionarea fondurilor de pensii
și a fondurilor mutuale; acționează și ca consilieri de investiții.
Industria bancară din Japonia este împărțită cu o varietate de alte instituții de depozitare,
cum ar fi băncile de economii poștale11
, care au o natură și un domeniu de activitate similare cu
uniunea de credit canadiană și instituțiile de depozitare guvernamentale.
Cu toate acestea, spre deosebire de variantele canadiene, băncile de economii poștale
continuă să fie deținute de stat, în ciuda încercărilor repetate de privatizare a sistemului.
Legislația bancară din Japonia guvernează băncile și definește ce pot face. Din reformele din
1982, au reușit să subscrie anumite tipuri de valori mobiliare, cum ar fi titlurile garantate de guvern.
Reformele ulterioare din 1994 au permis băncilor comerciale selectate să se mute pe piața valorilor
mobiliare. Cu toate acestea, există încă împărțirea împrumuturilor comerciale și a subscrierilor de
valori mobiliare, deși instituțiile găsesc căi în jurul lor. Băncile japoneze s-au extins în străinătate și
au început să se angajeze în activități de subscriere. Combinația dintre o buclă de reglementare și
dorința de a trata instituțiile financiare străine și interne pe o bază egală au erodat bariera dintre
activitățile de împrumuturi comerciale și de subscriere. În 1992, când Dieta japoneză (Parlamentul)
a aprobat proiectul de lege privind reforma sistemului financiar, acest lucru a dus la formarea de
filiale ale băncilor de încredere și ale băncilor comerciale în 1993 și 1994 a căror funcție era de a
subscrie titluri de valoare. De asemenea, multe dintre restricțiile care guvernează ratele dobânzilor
au fost eliminate.
O caracteristică distinctivă negativă a sistemului financiar japonez a fost numărul neobișnuit
de mare de scandaluri financiare în care au fost implicate bănci și societăți de valori mobiliare. S-a
constatat că societățile de valori mobiliare au acoperit pierderile clienților mari de la bursă. Băncile
au fost prinse făcând un număr substanțial de credite ilegale.
După scandaluri, băncile japoneze păreau că au revenit, dar a fost o recuperare falsă,
deoarece multe bănci au subestimat, adesea în mod deliberat, problemele legate de creditele
neperformante, care au rezultat din bula prețurilor imobilelor care a izbucnit la începutul anilor
1990. Împrumuturile neperformante au fost facilitate de către bancheri, care mulți au fost autori de
legislație în domeniu sau au lucrat pentru Ministerul Finanțelor.
11
Băncile de economii poștale joacă un rol în fluxul de fonduri, deoarece aproape o treime din gospodării dețin depozite
în astfel de instituții.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
29
Politica prin care au fost injectate în mod repetat sume mari de numerar în diferite sectoare
ale economiei a eșuat și, în 1998, guvernul japonez a adoptat o serie de legi majore care vizează
restructurarea și reformarea sistemului financiar.
Pentru a rezuma, problemele din sectorul financiar din Japonia provin din:
1. un sistem financiar puternic reglementat
2. inversări clare în politicile Băncii Japoniei
3. răspunsul lent al guvernului la problemele financiare
4. rezistența contribuabililor în sprijinul salvării băncilor
5. lipsa de transparență în activitățile băncilor și ale autorităților lor de reglementare
Tipuri de active financiare
În Japonia, spre deosebire de America de Nord, piața obligațiunilor corporative sau hârtiilor
comerciale este destul de mică. Impedimentele de reglementare, în special cerințele colaterale, au
fost destul de severe pentru a împiedica apariția unei mari piețe în astfel de instrumente. Cu toate că
dereglementarea a redus restricțiile, creșterea pe piața internă a fost foarte lentă deoarece
împrumuturile din străinătate au fost fie mai ieftine, fie mai ușoare.
În general, inovațiile financiare au fost îngrădite de reglementările stricte ale Ministerului
Finanțelor. Există restricții privind dobânzile plătite pentru depozite, cecurile personale nu sunt
utilizate pe scară largă și multe obligațiuni guvernamentale sunt oferite la rate negociate, mai
degrabă decât într-o licitație. Bonurile de trezorerie sunt utilizate relativ rar, deoarece Banca
Japoniei, după cum s-a menționat anterior, nu se bazează pe operațiunile de piață deschisă pentru a
influența ratele dobânzilor, care sunt foarte reglementate. Din 1970, cu toate acestea, a existat o
cantitate semnificativă de dereglementare. Restricțiile privind fluxul de capital au fost eliminate;
astfel încât au fost restricții privind ratele dobânzilor la depozitele în numerar mari. CD-urile nu au
plafoane ale ratei dobânzii, ceea ce reprezintă rolul lor important în măsurarea ofertei interne de
bani. Începând cu anul 1985, în special, certificatele de piață monetară au crescut în popularitate,
deoarece depozitele minime au fost reduse la nivelurile din gama de gospodării. Și CD-urile
negociabile și denominările mari au devenit instrumente financiare importante. (Într-adevăr, atunci
când ratele dobânzilor au fost decontrolate, aceste piețe au crescut atât de repede încât Banca
Japoniei a trebuit să-și schimbe oarecum operațiunile de politică monetară).
Pe piața monetară sau pe termen scurt pe piața financiară, care nu conține nicio rată a
dobânzii sau alte reglementări privind emiterea, există două instrumente financiare importante:
tegata, care sunt facturi cu discount de două săptămâni până la șase luni, și gensaki.
Piața gensaki12
, care tranzacționează contracte de răscumpărare, certificate de depozit
negociabile, certificate de piață monetară și acceptări ale bancherilor, este cea mai importantă piață
pentru a afla rata dobânzii pe termen scurt pe bază de compensare a pieței. Baza sa este obligațiuni
guvernamentale pe termen lung cărora li se aplică o condiție ca vânzătorul să le răscumpere la o
dată convenită în prealabil. Astfel, un instrument pe termen lung este transformat efectiv într-un
instrument pe termen scurt. Piața gensaki este depozitul de numerar pe termen scurt și are astfel
influență asupra lichidității pe termen scurt a piețelor financiare japoneze.
Piața de apeluri japoneze (piața interbancară) este mai puțin competitivă decât cele din alte
țări. Nici corporațiile, nici persoanele fizice nu au voie să se angajeze în operațiuni de facturare sau
de discont pe factură pe piața monetară, iar ratele dobânzilor la atragere nu pot scădea sub rata de
actualizare a Bank of Japan.
Rețeaua interbancară operează, de asemenea, centrul de compensare al sistemului financiar.
Toate instituțiile financiare participă direct sau indirect la aceasta. Soluționarea soldurilor nete se
12
termenul utilizat pentru a descrie piața monetară japoneză
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
30
efectuează, ca și în majoritatea țărilor industrializate, cu transferuri în conturile pe care instituțiile
financiare le dețin la Banca Japoniei. Tranzacțiile între bănci și instituțiile non-bancare sunt
gestionate printr-o rețea computerizată numită sistemul zengin.13
Permite ca fondurile să fie
disponibile simultan, chiar dacă nu au fost eliberate oficial, cu transferul garantat de Banca
Japoniei.
Nivelul de vânzare cu amănuntul al sistemului financiar japonez are o gamă restrânsă de
depozite bancare cu caracteristici de dobândă sau de chequing. În esență, există depozite curente,
care nu câștigă niciun interes, și depozite obișnuite, care sunt ca depozitele curente, cu excepția
cazului în care nu sunt eligibile. Unele conturi obișnuite pot fi combinate cu alte tipuri de depozite
care generează dobânzi, cum ar fi fondurile susținute de guvern sau depozitele la termen. Într-un
astfel de aranjament, fondurile sunt transferate dintr-un depozit la un depozit obișnuit, după cum
este necesar (sub rezerva unor limitări).
BANCA CENTRALĂ A JAPONIEI
La fel ca toate băncile moderne, Banca Japoniei asistă sistemul financiar, acționând ca un
centru de compensare pentru bănci și prin cumpărarea și vânzarea titlurilor de stat. În plus, desigur,
Banca Japoniei acționează ca un bancher central pentru guvern, reglementează sectoarele bancare și
implementează politica privind creșterea monetară și ratele de schimb.
Banca Japoniei a folosit în mare măsură și pentru o perioadă lungă de timp, o tehnică de
ghidare și instruire a instituțiilor financiare pentru a majora sau a reduce volumul creditelor. Odată
cu dereglementarea, banca se bazează din ce în ce mai mult pe instrumente pe termen scurt, cum ar
fi cambiile cu discount, pentru a influența ratele dobânzilor. Începând cu anul 1975, politica băncii
a fost un amestec de reguli de creștere monetară și intervenții pe piața valutară pentru a se asigura
că yenul se află în limitele dorite.
Conversia către monetarism a fost, în parte, o reflectare a schimbărilor similare care au avut
loc în altă parte a lumii industrializate și, în parte, a unei reluări a consecințelor dezastruoase ale
politicii de inflație de la începutul anilor 1970. În conformitate cu această politică, măsurile
includeau cursuri de schimb fixe, inflația japoneză era constant mai mare decât cea a Germaniei, a
Statelor Unite și a Canadei, în special în timpul șocului prețului petrolului din 1973-74. Deoarece
țara a trecut la un regim de schimb flexibil și a introdus alte politici bazate pe piață, recordul său de
inflație a fost unul dintre cele mai bune din lume, făcându-l să pară un bun exemplu al
implementării cu succes a monetarismului.
Datorită modului în care este organizată Banca Japoniei, există dubii în legătură cu
independența sa. Pe hârtie, a fost întotdeauna sub controlul ferm al guvernului. Într-adevăr, până în
1997, Actul de abilitare a declarat:
Guvernul controlează toate operațiunile Băncii Japoniei și împiedică nu numai
orice operațiune contrară legii sau legilor, ci și orice măsură pe care Guvernul o
poate considera ca fiind dezavantajoasă pentru stat.
În 1997, Legea Băncii Japoniei a fost revizuită, împreună cu alte reforme majore menționate
anterior. Conform noilor reforme, Banca Japoniei trebuia să urmărească stabilitatea prețurilor și să
mențină un sistem financiar ordonat.
În cele din urmă, noul act impune Băncii Japoniei să "mențină contacte strânse cu guvernul
... astfel încât controlul său monetar și poziția de bază a politicii economice a guvernului să fie
reciproc armonioase" (Legea Băncii Japoniei, 1998, articolul 4).
Pe măsură ce deflația se intensifica în Japonia, au fost propuse soluții de toate felurile.
Încercările băncii japoneze de a genera monedă datoriei prin cumpărarea de obligațiuni
guvernamentale în 2002 nu au reversat cursul prețurilor și, în disperare, Banca Japoniei a anunțat în
13
sistemul zengin se referă la sistemul de compensare a tranzacțiilor financiare din Japonia
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
31
2002 că va cumpăra acțiuni pentru a inversa tendința de scădere a prețurilor stocurilor care au
generat îngrijorări printre mai mulți membri ai consiliului de politică monetară. Planul a luat pe
toată lumea prin surprindere, deși nu a făcut nimic pentru a stopa știrile financiare nefavorabile
emise din Japonia și nu a fost bine primit de către observatorii externi.
2.4. Sistemul financiar european continental
Sisteme financiare de tip european continental întâlnim în țări precum Germania, Belgia,
Italia, Finlanda, Danemarca, Austria.
Dacă sistemul financiar de tip anglo-saxon are la baza piața de capital, cel continental are la
bază sistemul bancar. Piețele financiare care se încadrează și pot fi caracterizate prin trăsăturile
sistemului financiar de tip anglo-saxon sunt, de exemplu cele din S.U.A, Marea Britanie, Canada.
Spre deosebire de sistemul financiar anglo-saxon, în cadrul unui sistem continental,
persoanele cu un excedent de resurse financiare transmit resursele lor către investitori în investiții
reale. Băncile au o influență semnificativă asupra pieței financiare, iar la rândul lor, actorii pe aceste
piețe influențează felul cum vor fi alocate resursele financiare. În acest sistem, nu este importantă
piața de capital acordându-se o mare atenție sindicatelor care se unesc în luarea deciziilor în ceea ce
privește managementul întreprinderilor.
În continuare va fi prezentat sistemul financiar din Germania. Modelul german se distinge
prin faptul că băncilor le este permis să se angajeze în toate formele de finanțare, inclusiv vânzarea
de acțiuni și subscrierea de valori mobiliare. Performanța financiară germană de la sfârșitul celui de-
al doilea război mondial, măsurată prin inflație, este, de asemenea, foarte afectată de experiența
acestei țări cu hiperinflația din anii 1920.
În 1834, statele germane au format o uniune vamală, numită Zollverein. Eliminarea
barierelor tarifare a determinat creșterea economică și financiară.
O caracteristică deosebită a dezvoltării financiare germane a fost combinarea activităților de
împrumuturi comerciale și de investiții sau activități bancare comerciale, incluzând acceptarea
cambiilor cu discount și plasarea de credite și garanții. Aceste activități timpurii au avut succes la
stimularea industrializării. Separarea împrumuturilor comerciale și a activităților de subscriere a
valorilor mobiliare nu a devenit niciodată o caracteristică a sistemului financiar german.
Până la unificarea Germaniei în 1871, mai multe state au emis propriile lor monede sau
bancnote, iar bancherii privați au oferit cea mai mare parte a mecanismului de plăți. Modernizarea
sistemului bancar central a fost introdusă odată cu formarea Reichsbank în 1876.
Până în 1870, kreditbanken (banca de credit) a jucat un rol vital în finanțarea expansiunii
industriale. Inițial funcționând în Prusia (statul german dominant), s-a extins în alte state până la
mijlocul secolului al XIX-lea. A fost singura bancă de acest gen la vremea respectivă, iar Prusia nu
a înființat alte astfel de instituții până în 1870.
În orice caz, creșterea creditării a fost în mare măsură determinată de capacitatea băncilor
private de a o crea. Acestea, în general, au emis cambii. Spre deosebire de cele din alte țări,
cambiile germane nu erau rescontate. Mai degrabă, debitorii au folosit aceste cambii precum sunt
folosite astăzi cecurile pentru a atrage fonduri de la bancă. Cu toate acestea, cambiile puteau fi
transmise altor părți, facilitând astfel creșterea creditului, care era, de regulă, pe termen scurt.
După ce Germania s-a unificat în 1871, atât economia, cât și sistemul său financiar s-au
dezvoltat repede până la primul război mondial. Problemele financiare au început cu Tratatul de la
Versailles, prin care aliații, au impus plăți enorme drept despăgubiri de război Germaniei și țărilor
fostului imperiu austro-ungar.
Germania s-a confruntat cu necesitatea de a face aceste plăți uriașe în aur și valute străine. În
această perioadă, se confruntă, de asemenea, cu o economie devastată de război, care nu poate
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
32
genera venituri fiscale suficiente pentru a acoperi cheltuielile guvernamentale. Soluția Germaniei, la
momentul respectiv, a fost aceea de a emite o cantitate foarte mare de monedă, iar rezultatul a fost o
hiperinflație devastatoare care a început în 1921 și nu s-a încheiat până la sfârșitul anului 1923.
În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul german a împrumutat, în principal,
prin emiterea de cambii cu discount, a suspendat operațiunile normale de creditare către public și a
raționalizat bunurile de consum pentru a facilita producția militară și conexă. A folosit aceste
metode, în loc să se împrumute de la Reichsbank, tocmai din cauza temerilor de a declanșa o nouă
rundă de hiperinflație. După război, autoritățile au introdus o reformă monetară menită să asigure
faptul că, dată fiind strâmtoarea economică a țării, inflația nu va reapărea.
Datorită împrumuturilor venite din partea Statelor Unite prin planul Marshall, Germania a
și-a revenit destul de repede după cel de-al doilea război mondial. Până în 1960, activitatea sa
economică, măsurată prin producția industrială, s-a comparat cu cea a Statelor Unite, iar în anii
1980 creșterea economică a depășit adesea această țară.
INTERMEDIARI FINANCIARI
Băncile din Germania, ca și Japonia, au crescut rapid, mai ales în anii 1980, în raport cu
economia în ansamblu, precum și cu băncile din Statele Unite și Regatul Unit. Importanța băncilor
germane se reflectă și în faptul că fondurile împrumutate de sectorul de afaceri tind să fie obținute
prin împrumuturi bancare. Considerarea băncilor ca intermediari în locul emiterii de obligațiuni
corporative se explică prin mai mulți factori. Ei includ:
• costurile tranzacției
• informație asimetrică
• bariere administrative
• obiceiul companiilor germane
• mărimea întreprinderii tipice din Germania
Barierele administrative au făcut ca împrumuturile directe de pe piețele de capital să fie prea
costisitoare pentru firmele germane. Într-adevăr, unele companii germane au emis acțiuni prin
filialele lor străine, evitând astfel piața internă în întregime. Relația strânsă dintre bănci și
companiile germane are rădăcini istorice. De asemenea, emiterea de acțiuni necesită ca firma să
aibă o anumită dimensiune. Cu toate acestea, majoritatea firmelor germane sunt mici și mijlocii. În
plus, băncile joacă un rol dominant în cadrul burselor de valori, deoarece acționează ca brokeri
majori pentru public.
Dintre toate sistemele bancare, cel al Germaniei este cel mai puțin reglementat. Modelul este
acela al unei bănci universale; băncile sunt autorizate să se angajeze în toate formele de
intermediere, inclusiv asigurarea și subscrierea de valori mobiliare. (Termenul german folosit
pentru a descrie acest aranjament este allfinanz14
, ceea ce înseamnă în general că băncile se
comportă ca supermarketuri financiare.) În pofida acestei abilități de a se angaja într-o mare
varietate de tranzacții financiare și în ciuda predominării istorice a băncilor mari, cele mai mari
bănci nu dețin o pondere mai mare din totalul activelor sectorului bancar decât cele ale celor mai
mari instituții din Regatul Unit sau din Statele Unite.
Având în vedere modul de reglementare, nu este surprinzător faptul că băncile germane
dețin participații considerabile la capitalul unor societăți nefinanciare. O bancă are în mod obișnuit
un loc în consiliul de supraveghere (consiliul de administrație) al corporațiilor.
Sistemul include:
14
termenul german pentru a desemna natura universală a băncilor în Germania
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
33
1. bănci mari, care au rețele de sucursale la nivel național. Unele dintre acestea au, de
asemenea, filiale și în alte țări.
2. băncile regionale, care sunt bănci cu servicii complete, dar care nu dispun de o rețea
națională de sucursale. Ele sunt relativ mai implicate în creditarea ipotecară decât băncile mari.
3. băncile private, care sunt deținute în parteneriat. Acestea sunt printre cele mai vechi bănci
din Germania; în istoria financiară timpurie a Germaniei au finanțat înființarea de bănci pe acțiuni și
astăzi continuă să se specializeze în finanțarea proiectelor de investiții industriale.
4. băncile străine, care nu sunt restricționate în activitățile în care se pot angaja.
5. băncile declarate a fi încorporate în dreptul public. Acestea includ băncile de economii,
care inițial au luat doar depozite de economii și au făcut împrumuturi doar în scopuri imobiliare și
instituții de tip giro. Creșterea acestora din urmă a fost facilitată după primul război mondial prin
formarea girozentralenului (organizația centrală a girului), care permitea acestor organizații locale
de economii să profite de eficiența unei mari organizații.
6. cooperative, cel mai mare grup în ceea ce privește numărul total de sucursale. Numarul
acestora a scazut, insa, in mod semnificativ de la nivelul anilor 1960, când s-a atins un maxim de
peste 11 000. (Scaderea a fost rezultatul unei politici de fuziuni menite să facă cooperativele mai
eficiente și, prin urmare, mai competitive față de celelalte instituții financiare). Principiile care stau
la baza creării cooperativelor germane nu diferă prea mult de cele care au condus la uniunile de
credit canadiene, cu excepția faptului că fondatorul mișcării cooperative a început prin furnizarea de
servicii intermediare întreprinderilor mici și sectorului agricol. Totuși, până în anii 1980, mai mult
de jumătate dintre membrii erau reprezentați de salariați și funcționari publici.
7. băncile specializate, care sunt bănci ce îndeplinesc funcții speciale. Unele dintre aceste
instituții finanțează dezvoltarea exporturilor, acordă împrumuturi pentru țările în curs de dezvoltare
care fac comerț cu Germania, proiecte de îmbunătățire și așa mai departe. Altele sunt bănci
ipotecare, care acordă în principal împrumuturi agențiilor publice, inclusiv guvernului federal,
statelor și municipalităților. Băncile ipotecare "încorporate în dreptul public" oferă împrumuturi
proprietarilor de terenuri și, în zonele urbane, persoanelor fizice cu venituri modeste.
Multe dintre activitățile bancare sunt concentrate în Frankfurt, unul dintre orașele care ocupă
statutul de cel mai mare centru financiar internațional. Alte centre bancare importante sunt
Dusseldorf, Hamburg și München. Băncile de economii sunt deținute în principal de municipalități,
în timp ce băncile ipotecare sunt controlate de guvernele statului.
Băncile germane sunt supravegheate în baza unei legi bancare; problemele și litigiile sunt
soluționate de către Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară, o agenție independentă aflată
în subordinea ministrului federal al finanțelor.
Odată cu UEM, a apărut un conflict de interese în ceea ce privește la rolul Bundesbank în
supravegherea bancară. O instanță constituțională a soluționat problema, oferind Bundesbank o
parte din atribuțiile de supraveghere. Conform noilor reglementări, Bundesbank are atribuții în:
• reglementarea activității celorlalte bănci
• supravegherea sistemului bancar
• efectuarea auditărilor bancare
• să reglementeze dimensiunea internațională a supravegherii bancare și a aspectelor prudențiale
INSTRUMENTE FINANCIARE
Din cauza naturii bancare universale a sistemului financiar german, o mare parte din
tranzacțiile financiare se efectuează prin intermediul băncilor. Ca și în multe alte țări, globalizarea a
eliminat diferențele dintre tipurile de instrumente oferite pe piețele financiare în întreaga lume. De
exemplu, sistemul german a fost prezent pe piețele de contracte futures și de opțiuni. Dar, în
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
34
ianuarie 1991, a fost introdus un schimb de contracte futures și opțiuni, denumit Deutsche
Terminbörse15
.
Piața de obligațiuni este dominată de titluri cu dobândă fixă. Unele dintre aceste obligațiuni
sunt emise de sectorul public, care include, printre altele, guvernele federale, cele ale statelor și
locale.
Băncile emit alte obligațiuni, care sunt utilizate, în parte, pentru finanțarea împrumuturilor
acordate sectorului public. Majoritatea obligațiunilor emise sunt totuși obligațiuni corporative;
acestea sunt în general preluate de bănci, care apoi formează o piață secundară a acestor
instrumente.
Pe piețele monetare din Germania se tranzacționează instrumente între instituțiile de credit,
precum și între aceleași instituții și Bundesbank. Bundesbank joacă un rol central pe aceste piețe;
acordurile de cumpărare și de revânzare, swap-urile pe valute și tranzacțiile care afectează
depozitele băncilor la banca centrală (adică rezervele sistemului bancar) se numără printre
instrumentele de care dispun pentru a influența lichiditatea pe termen scurt.
Un instrument aparte este creditul Lombard16
: Bundesbank acordă împrumuturi contra
garanției de titluri de valoare (garanție relativ de înaltă calitate). Rata lombardului a fost un
indicator-cheie al poziției politicii monetare până când Banca Centrală Europeană a preluat
responsabilitatea pentru politica monetară în 1999. În 1993, Bundesbank a început să ofere bonuri
de trezorerie vândute la licitație și poreclite "Bubills". Toate obligațiile de dobândă și de
răscumpărare trebuiau suportate de Bundesbank. Ca și în alte țări, însă, piața repo a ajuns să domine
modul în care băncile centrale comunică direcția dorită a ratelor dobânzilor. Același lucru se
întâmplă și în Germania, chiar dacă este vorba de piața Europeană sau de zona euro, iar deciziile
privind rata dobânzii sunt luate la Frankfurt, însă de către Banca Centrală Europeană.
La fel ca Japonia, Germania consideră că poziția balanței sale de plăți este de o importanță
centrală pentru economia sa. În consecință, Bundesbank se ocupă în special de cursul de schimb al
monedei euro față de alte monede importante, cum ar fi yenul japonez și dolarul american.
(Importanța cursului de schimb este evidențiată în continuare de rolul central pe care l-a jucat marca
deutschmark în Sistemul Monetar European înainte de UEM). Astfel, Bundesbank s-a angajat activ
în tranzacții swap valutar începând cu anul 1958. Din 1979, s-a bazat, de asemenea, pe acorduri de
cumpărare și de vânzare în valută pentru a-și completa influența asupra activelor denominate în
valută. Aceste activități au devenit deosebit de importante pe măsură ce UE s-a îndreptat spre o
integrare financiară completă.
Împrumuturile zilnice, împrumuturile și depozitele interbancare sunt printre celelalte
instrumente importante ale sistemului financiar german.
OPERAȚIUNI ALE BUNDESBANK
Bundesbank, banca centrală germană, s-a bucurat de o reputație de garant al stabilității
prețurilor. Succesul său se presupune că provine din lecțiile istoriei, din independența sa statală față
de intervenția guvernului și din faptul că este una dintre puținele bănci centrale ale lumii cu un rol
specific, care, tradus, are menirea de a asigura stabilitatea prețurilor. În alte privințe, aceasta
îndeplinește aceleași funcții ca și celelalte bănci centrale, acționând ca bancher guvernamental și
bancher de ultimă instanță, stabilind ratele dobânzilor orientative, punând în aplicare politica
monetară și a cursului de schimb și așa mai departe.
Bundesbank este o instituție postbelică, dar este descendentă din Reichsbank, care a fost
reorganizată de mai multe ori din cauza războaielor, a schimbărilor în guvern și a hiperinflației.
După al doilea război mondial, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație, fiecare sub
controlul uneia dintre puterile victorioase ale aliaților. Acestea s-au deosebit în mod considerabil de
15
Schimburile de contracte futures și options din Germania 16
Creditul lombard – rata dobânzii de politică monetară a băncii centrale germane pe care o aplică băncilor eligibile
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
35
modul de reorganizare a sistemului financiar german. Statele Unite au fost printre primele dintre
cele patru puteri aliate, care și-a manifestat influența, iar această experiență inițială și-a pus
amprenta asupra regulamentului general. Însă dezacordurile privind gradul de autonomie pe care o
avea noua bancă centrală, precum și planul Marshall pentru redresarea economică a Europei, au
întârziat înființarea Bundesbank până la sfârșitul anilor '50.
Deși este înzestrată cu un grad înalt de independență juridică, Bundesbank este în mod
oficial deținută de guvernul federal. Aceasta este condusă de un Consiliu, care, la rândul său este
condus de un președinte. Odată cu reunificarea Germaniei, numărul băncilor ipotecare a crescut
ușor, deși nu toate aceste bănci din fosta Germanie de Est au o bancă centrală proprie. Președintele
Bundesbank, la fel ca și președintele Federației, a exercitat o putere considerabilă în dictarea
poziției politicii monetare. Desi președintele este numit de guvernul federal pe o perioadă de opt
ani, aceasta nu coincide cu cea a guvernului, iar guvernul federal nu este în măsură să exercite
niciun impact imediat asupra componenței generale a consiliului.
Din cauza autonomiei băncii centrale, ocazional au existat conflicte cu guvernul federal
asupra politicii monetare, dar Banca a reușit de obicei să acționeze independent. Odată cu UEM,
sarcinile Bundesbank s-au schimbat, deoarece nu mai este responsabilă pentru politica monetară.
BCE stabilește acum ratele dobânzilor pentru zona euro. Bundesbank este acum responsabilă pentru
implementarea politicii monetare a BCE. Așa cum s-a arătat mai sus, acest eveniment de răscruce
ne arată că Bundesbank nu mai este o forță atât de puternică în Europa, precum a fost. Cu toate
acestea, germanii au satisfacția de a ști că structura și independența BCE se datorează, în mare
măsură, modelului Bundesbank.
Organul decizional al Bundesbank este Comitetul Executiv. Conform reglementărilor
actuale, acesta este format din președinte, vicepreședinte și alți patru membri.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este un sistem?
2. Definiți sistemul financiar.
3. Care sunt trăsăturile unui sistem financiar eficient?
4. Care sunt componentele sistemului financiar? Prezentaţi în detaliu fiecare componentă.
5. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar anglo-saxon.
6. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar japonez.
7. Prezentaţi trăsăturile sistemului financiar european continental.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
36
CAPITOLUL 3. PIAȚA FINANCIARĂ
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de piață financiară;
– abilitatea de a delimita tipologia piețelor financiare;
– abilitatea de a prezenta participanții pe piețele financiare.
3.1. Aspecte generale
Economia financiară reprezintă fenomenul caracteristic sfârşitului secolului XX, fenomen ce
a apărut în mai multe etape, astfel:
• în primă etapă, activităţile financiare însoţeau doar schimburile de mărfuri;
• în a doua etapă, acestea precedau sau urmau schimburile. Au apărut mai multe operaţiuni
financiare (creditele furmizor, creditele-cumpărător, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire
a riscurilor) care însoţeau o singură operaţiune comercială.
• în a treia etapă au apărut europieţele, respectiv s-au dezvoltat fluxurile financiare pure, pentru
operaţiuni ce aparţin întreprinderilor, fără a avea vreo legătură cu activitatea de comerţ, astfel:
credite pentru investiţii, arbitraje de trezorerie, cumpărări de acţiuni sau operaţiuni cu
obligaţiuni.
Economia financiară de stocuri, generată de criza economică şi fenomenul petrodolarilor,
care a înlocuit economia internaţională a fluxurilor, este cea care domină, în prezent, economia
mondială, tinzând să se suprapună sau să o estompeze pe cea reală.
Alte procese înregistrate în evoluţia pieţelor financiare fac referire la o concentrare puternică
a sistemelor bancare naţionale şi la procesul de internaţionalizare a băncilor, care s-a produs printr-o
autoorganizare a unui sistem monetar privat.
Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular a capitalului, în
vederea echilibrării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă a fluxurilor băneşti între agenţii
excedentari şi cei deficitari.
Există, în literatura de specialitate mai multe puncte de vedere în ceea ce privește
componența unei piețe financiare. În cele ce urmează vor fi prezentate o serie de accepțiuni privind
conceptul de piață financiară.
O primă accepţiune
Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de
existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat,
cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de
bunuri şi servicii în cadrul firmelor. În economia financiară circuitul activelor financiare are loc
între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor acestora, în vederea
realizării unicului scop: satisfacerea nevoii economice, a cărei finalizare este profitul.
Investitorii sunt cei care efectuează investiţii, prin plasarea fondurilor în scopul valorificării
lor, iar utilizatorii sunt cei care mobilizează fondurile pentru a-şi finanţa propria activitate
economică. Se transferă astfel o parte din resursele financiare existente într-o economie, între cei
care le deţin, prin disponibilizare, către agenţii economici care le folosesc, fie pentru iniţierea unei
activităţi, fie pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei afaceri existente. În acelaşi timp, se naşte o
relaţie de feedback, de la utilizatorii de fonduri către investitorii iniţiali, prin distribuirea profitului
obţinut în urma valorificării resurselor financiare. Astfel, cei doi parteneri devin, prin propria
voinţă, noduri ale unui circuit financiar a cărui finalizare poate fi profitul sau eşecul.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
37
Tranzacţiile între cele două categorii de participanţi la fluxul financiar se realizează prin
intermediul pieţelor financiare.
După tipul activelor care se negociază şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în
circuitul economic, piaţa financiară este formată din trei mari sectoare, constituite ca pieţe
distincte:
• piaţa bancară;
• piaţa monetară;
• piaţa de capital.
Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare non-negociabile, a căror
lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi
băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe este de absorţie a
excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de
posibilitatea retragerii lor în orice moment.
Piaţa monetară este caracterizată prin tranzacţii cu active financiare pe termen scurt
efectuate de către societăţile financiare. Tranzacţiile includ depozitele bancare la vedere şi la termen
ale persoanelor fizice sau juridice, biletele de ordin, cecurile, certificatele de depozit şi alte titluri
mobiliare pe termen scurt (până la un an).
Piaţa de capital este o componentă principală a pieţei financiare. Piaţa de capital este
specializată pe tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi lung, prin intermediul lor
asigurându-se transferurile de capitaluri disponibile către utilizatorii ale căror nevoi depăşesc
posibilităţile interne de acoperire. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în economia şi
plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii investitori,
deţinători de excedente de capital.
A doua accepţiune
Mulţi autori din literatura de specialitate română şi străină, evidenţiază existenţa
similitudinii între piaţa financiară şi piaţa de capital.
În dicționarele de specialitate , „piaţa financiară” este definită ca termen sinonim cu „piaţa
de capital”. Aceeaşi similitudine o întâlnim şi în multe lucrări de specialitate.
Concepţia, că piaţa financiară şi piaţa de capital sunt, fie sinonime, fie foarte apropiate prin
mecanismele instrumentelor cu care operează şi prin termenul îndelungat al tranzacţiilor de capital,
este cel mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate, inclusiv în „Dicţionarul internaţional de
finanţe”.
A treia accepţiune – doctrina anglo-saxonă
Doctrina anglo-saxonă şi, în primul rând, cea americană, defineşte termenul de piaţă
financiară ca fiind totalitatea tranzacţiilor cu instrumente monetare (piaţa monetară) şi cu titluri pe
termen lung (piaţa de capital).
A patra accepţiune – doctrina europeană continentală
Conform acesteia piaţa financiară, respectiv operaţiunile cu valori mobiliare, este un
segment al pieţei de capital, alături de piaţa creditului şi piaţa monetară.
A cincea accepţiune
Piaţa financiară poate fi interpretată ţinând cont de două principii, şi anume:
• alocarea definitivă de resurse financiare, cotizaţii la instituţii financiare, asigurări, ajutoare
financiare internaţionale;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
38
• alocarea temporară de fonduri financiare, pe un termen precizat sau neprecizat, dar pe termen
lung şi foarte lung sub formă de investiţii internaţionale, plasamente în titluri de valoare
(acţiuni, obligaţiuni) cu condiţia de restituire şi de plată la anumite perioade convenite cu
debitorul de dobânzi, dividende, rente.
A şasea accepţiune
Piaţa financiară este formată din două mari sectoare: sectorul bancar sau piaţa creditului şi
sectorul titlurilor financiare sau piaţa financiară în sens restrâns.
Piaţa bancară (piaţa creditului) priveşte relaţia de credit având la bază active financiare fără
caracter negociabil - disponibilităţile băneşti sunt atrase la bănci şi apoi utilizate de către acestea
pentru creditarea celor în cautare de fonduri (se poate vorbi, în acest caz, de o finanţare indirectă).
Piaţa financiară în sens restrâns (piaţa titlurilor financiare) este structurată în piaţa
monetară şi piaţa de capital. Pieţele monetare sunt specializate în tranzacţii cu titluri pe termen scurt
(până la 1 an) cum ar fi: depozitele bancare, cecuri, bilete la ordin, certificate de depozit, cambii şi
altele. Preţul dreptului de a utiliza fondurile oferite astfel pe piaţa monetară este reprezentat în
principal de dobândă.
Demn de reţinut este caracteristica esenţială a pieţei financiare, ce constă în perioada lungă
şi foarte lungă a alocării de fonduri băneşti, obligaţiuni străine sau euroobligaţiuni, sau alocarea
definitivă, precum şi neprecizarea perioadei de restituire a fondurilor alocate, cum este cazul
cumpărării de acţiuni.
Alocarea pe termen scurt de resurse financiare sub formă de credite sau tranzacţii cu titluri
de credit (cambii, bilete la ordin, etc) reprezintă operaţiuni specifice pieţei monetare.
Creditele pe termen mediu (3-6 ani) constituie un segment aparte de tranzacţii financiare,
care fac parte din piaţa creditului internaţional, de regulă, sub formă de eurocredite financiare.
3.2. Tipuri de piețe financiare
O piață financiară este o piață în care persoanele fizice și cele juridice pot tranzacționa titluri
financiare, produse de bază și alte active la prețuri care sunt determinate de principiile pure ale
cererii și ofertei pe piață. Piețele financiare reușesc să facă posibilă întâlnirea dintre cele două părți,
cumpărători și vânzători, astfel încât să se poată găsi ușor, facilitând astfel înțelegerea dintre ele.
Piețele financiare pot fi privite ca și canale prin intermediul cărora fluxul de fonduri
împrumutate sunt direcționate de la un furnizorul care are un exces de active ajunge la solicitantul,
care are un deficit de fonduri.
Există diferite tipuri de piețe financiare, iar caracterizarea acestora depinde de proprietățile
activelor financiare care se tranzacționează și de nevoile diferiților participanți pe piață.
Recunoaștem mai multe tipuri de piețe, care variază în funcție de tipul instrumentelor tranzacționate
și de maturitatea lor. O clasificare des întâlnită este următoarea:
Piata de capital
Piața de capital ajută la majorarea capitalului pe termen lung, în general peste 1 an. Se
compune dintr-o piață primară și una secundară și poate fi împărțită în două subgrupe principale -
piața obligațiunilor și piața bursieră.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
39
• Piața obligațiunilor oferă finanțare prin contractarea de împrumuturi prin emiterea de
obligațiuni și prin tranzacționarea acestora
• Piața bursieră oferă finanțare prin divizarea capitalului unei entități economice în acțiuni, emise
și tranzacționate
Figura 3.1. Structura pieței de capital
O piață primară sau așa-numita "piață de emisiuni noi" este cea în care se creează și se
tranzacționează pentru prima dată valori mobiliare, cum ar fi acțiuni și obligațiuni, fără a se utiliza
vreun intermediar, cum ar fi un schimb în acest proces. Atunci când o societate privată decide să
devină o entitate tranzacționată la nivel public, aceasta emite și își vinde acțiunile la o așa-numită
Ofertă Publică Inițială. OPI-urile reprezintă un proces strict reglementat, care este facilitat de
băncile de investiții sau de sindicatele financiare ale dealerilor de valori mobiliare care stabilesc o
gamă de prețuri de pornire și apoi supraveghează vânzarea sa directă către investitori.
O piață secundară sau așa-numitul "post-vânzare" este locul unde investitorii cumpără
titluri emise anterior, cum ar fi acțiuni, obligațiuni, contracte futures și options de la alți investitori,
mai degrabă decât de la societățile emitente. Piața secundară este cea pe care se desfășoară cea mai
mare parte a tranzacțiilor și este reprezentată de "bursa de valori". Acesta include Nasdaq, BVB și
toate celelalte burse de valori mari.
Unele acțiuni emise anterior nu sunt înscrise pe o bursă, fiind tranzacționate direct între
dealeri prin telefon sau prin calculator. Acestea sunt așa-numitele acțiuni necotate la bursă sau
"acțiuni nelistate". În general, companiile care sunt tranzacționate în acest mod, de obicei, nu
îndeplinesc cerințele de listare la bursă. Astfel de acțiuni sunt tranzacționate pe buletinul de bord
Over the Counter Bulletin sau pe foile roz și sunt fie oferite de companii cu un rating de credit slab.
Piața monetară
Piața monetară permite unităților economice să-și gestioneze pozițiile de lichiditate prin
acordarea și contractarea de împrumuturi pe termen scurt, în general sub 1 an. Facilitează
interacțiunea dintre persoanele și instituțiile cu surplusuri temporare de fonduri și partenerii lor care
se confruntă cu o lipsă temporară de fonduri.
Se pot împrumuta bani într-o perioadă destul de scurtă de timp prin intermediul unui
instrument standard, așa numitul "call money". Acestea sunt fonduri împrumutate pentru o zi, de la
ora 12:00 astăzi până la ora 12:00, în ziua următoare, după care împrumutul devine "la plată" și este
disponibil în orice moment. În unele cazuri, "call money" poate fi împrumutat pentru o perioadă de
până la o săptămână.
În afara pieței monetare de apel (call money market), băncile și alte instituții financiare
utilizează așa-numita "piață interbancară" pentru a împrumuta fonduri pentru o perioadă mai lungă
de timp, de la împrumutul ”over night” la mai multe săptămâni și până la un an. Investitorii cu
amănuntul și societățile comerciale de dimensiuni mai mici nu participă pe piața interbancară. În
timp ce o parte din tranzacționare este efectuată de bănci din contul clienților, cele mai multe
tranzacții au loc în cazul în care o bancă are o lichiditate suplimentară, un surplus de fonduri, în
timp ce alta are o lipsă de lichiditate.
Aceste împrumuturi se efectuează la rata interbancară, care este rata dobânzii, percepută
pentru împrumuturile pe termen scurt între bănci. Un intermediar între omologi, numit dealer,
anunță o rată de ofertă și o ofertă, diferența dintre cele două reprezentând un spread sau venitul
PIATA
DE
CAPITAL
PIATA PRIMARA
PIATA SECUNDARA
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
40
dealerului. Rata medie a dobânzii a creditelor acordate pe piața interbancară de la Londra este
cunoscută sub numele de LIBOR17
și cea a a depozitelor atrase LIBID18
, la Paris avem PIBOR, la
Frankfurt - FIBOR, la Amsterdam – AIBOR, la Madrid – MIBOR, la București – ROBOR19
și
ROBID20
.
Piața valutară
Piața valutară promovează tranzacționarea valutară. Este cea mai mare și mai lichidă piață
din lume, cu o valoare medie tranzacționată de peste 5 trilioane de dolari pe zi. Acesta include toate
monedele din lume și orice individ, companie sau țară poate participa la ea.
Piața mărfurilor
Piața de mărfuri gestionează tranzacționarea cu produse primare, care are loc pe aproximativ
50 de piețe majore de mărfuri, unde tranzacțiile financiare totale depășesc din ce în ce mai mult
achizițiile fizice care trebuie livrate. Mărfurile sunt în mod obișnuit clasificate în două subgrupe.
• Mărfurile grele sunt materii prime tipice miniere, cum ar fi aurul, uleiul, cauciucul, minereul de
fier etc.
• Mărfuri moi sunt de obicei produse agricole primare, cum ar fi grâu, bumbac, cafea, zahăr, flori
etc.
Piața instrumentelor financiare derivate
Facilitează tranzacționarea cu instrumente financiare, cum ar fi contractele futures și options
utilizate pentru a ajuta la controlul riscului financiar. Instrumentele derivă în mare parte din
valoarea unui activ suport care poate îmbrăca mai multe forme - acțiuni, obligațiuni, mărfuri, valute
sau credite ipotecare. Piața instrumentelor derivate este împărțită în două părți, ce au o natură
juridică și mijloace care trebuie tranzacționate complet diferite.
Instrumente derivate tranzacționate la bursă
Acestea sunt contracte standardizate tranzacționate în mod organizat. Acestea includ
contracte futures, opțiuni de cumpărare și opțiuni de vânzare. Tranzacția cu astfel de instrumente
uniforme impune investitorilor o plată a unui depozit inițial care este decontată prin intermediul
unei case de compensare și urmărește eliminarea riscului ca oricare dintre cele două părți să nu își
acopere obligațiile.
Instrumente derivate ”over-the-counter”
Aceste contracte sunt negociate în mod privat și tranzacționate direct între cele două părți,
fără a fi utilizate serviciile unui intermediar financiar. Titluri de valoare cum ar fi forward-uri,
swap-uri, forward rate agreement21
(FRA), derivate de credit, și alte instrumente derivate sunt
aproape întotdeauna tranzacționate în acest fel. Acestea sunt contracte personalizate care rămân în
mare parte nereglementate și oferă cumpărătorului și vânzătorului mai multă flexibilitate în a-și
satisface nevoile.
Piața asigurărilor
Ajută la relocarea diferitelor riscuri. Asigurarea este folosită pentru a transfera riscul unei
pierderi de la o entitate la alta în schimbul unei plăți. Piața asigurărilor este un loc în care cele două
părți, asigurătorul și asiguratul sau așa-numitul deținător de polițe se întâlnesc pentru a încheia o
afacere folosită în primul rând de client pentru a se asigura împotriva riscului unei pierderi incerte.
17
London Interbank Offered Rate 18
London Interbank Bid Rate 19
Romanian Interbank Offered Rate - rata medie a dobânzii a creditelor acordate pe piața interbancară românească. 20
Romanian Interbank Bid Rate - este rata medie a dobânzii la depozite atrase pe piața interbancară românească. 21
este un contract over-the-counter între părți care determină rata dobânzii sau cursul de schimb valutar care trebuie
plătit sau primit pentru o obligație care începe la o dată ulterioară începerii contractului.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
41
3.3. Participanți pe piața financiară
Pe piețele financiare, există mai multe subiecte de analizat, decât pare la prima vedere.
Diferitele entități de pe piața financiară au, de asemenea, abordări și scopuri complet diferite pentru
a funcționa pe piața financiară. Pentru a înțelege corect întreaga piață financiară, trebuie analizați
toți participanții de pe piața financiară globală.
Există mai multe categorii de participanţi pe piaţa financiară şi anume:
1. Băncile
Băncile participă la piața de capital și la piața monetară. În cadrul pieței de capital, băncile
participă activ la piețele de obligațiuni. Băncile pot investi în fonduri de capital și fonduri mutuale
ca parte a gestionării fondurilor. Băncile au un interes activ în tranzacționare pe piața obligațiunilor
și au, de asemenea, anumite expuneri și față de piața acțiunilor. De asemenea, băncile participă la
piață ca agenții de clearing/ de compensare22
.
2. Dealer primar
Dealerii primari acționează atât pe piețele primare, cât și pe cele secundare.
Responsabilitatea lor de bază este să ofere cotații bidirecționale și să acționeze în calitate de
producători de piață pentru titlurile de stat și să consolideze piața titlurilor de stat.
În esență, acesta este entitatea care a fost acceptată de administratorul pieţei primare să
deruleze operaţiuni cu titluri de stat pe această piaţă ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de acces.
Dealerul primar poate desfăşura operaţiuni în nume şi în cont propriu sau în nume propriu şi în
contul clienţilor lor, persoane fizice şi/sau juridice, rezidente ori nerezidente.
3. Instituțiile financiare
Instituțiile financiare furnizează/împrumută fonduri pe termen lung pentru industrie și
agricultură. Instituțiile financiare își acumulează resursele prin obligațiuni pe termen lung din
sistemul financiar și împrumuturi de la instituții financiare internaționale precum Fondul Monetar
Internațional (FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) etc.
4. Bursele
Bursa de valori este una din cele mai importante instituții ale economiei de piață, un
segment al pieței financiare, o piață secundară organizată, transparentă și supravegheată, pe care se
încheie tranzacții referitoare la valori mobiliare
O bursă este aprobată în mod corespunzător de către autoritățile de reglementare pentru a
face posibilă vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare în mod direct sau "on-line" în numele
investitorilor prin brokeri. Bursele de valori oferă și facilități de compensare pentru efectuarea
plăților și livrarea de valori mobiliare. Titlurile tranzacționate pe bursele de valori includ acțiuni,
obligațiuni și instrumente financiare derivate.
5. Brokerii
Un broker este o persoană fizică sau juridică specializată în intermedierea încheierii unor
contracte. Numai brokerii aprobați de către autoritatea de reglementare a pieței de capital pot opera
la bursă. Brokerii îndeplinesc sarcina de intermediere între cumpărătorii și vânzătorii de valori
mobiliare, în schimbul unui comision. Aceștia ajută la efectuarea comenzii, la analizarea prețurilor
și sunt responsabili pentru încheierea contractului.
6. Băncile de investiții
22
Clearing-ul reprezinta procedura prin care o companie își asumă rolul de intermediar între cumparătorii și vânzătorii
de pe o piață, pentru a asigura lichiditatea și a face posibilă tranzacționarea mai rapidă între cele două părți.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
42
Acestea sunt agenții / organizații reglementate și licențiate de autoritatea de reglementare a
piețelor de capital. Aceștia aranjează strângerea de fonduri prin intermediul traseului de capital și al
datoriilor și ajută companiile să efectueze diferite operațiuni, cum ar fi depunerea documentului
prescris și alte obligații impuse de autoritatea de reglementare.
Acestea sfătuiesc compania emitentă în ceea ce privește emiterea de valori mobiliare,
stabilirea prețurilor pentru emiterea acestora, aranjarea documentelor și oferă și alte servicii de
asistență. De asemenea, pot cumpăra și vinde în contul clienților lor.
7. Investitorii străini
Sunt acei investitori care dețin fonduri străine și sunt autorizați de către autoritatea în
domeniu să investească pe piețele de acțiuni și obligațiuni prin intermediul burselor de valori. Ei au
dreptul să repatrieze veniturile din vânzări din exploatațiile lor, cu condiția ca vânzările să fi fost
efectuate pe o bursă autorizată și să fi plătit impozitele aferente țării pe teritoriul căreia au obținut
respectivele venituri.
Operațiunile investitorilor străini furnizează adâncime piețelor financiare și duc la creșterea
cifrei de afaceri.
8. Custodele
Custodele poate fi o organizație care deține titluri în numele clienților și efectuează
operațiuni în numele lor. Acesta gestionează atât fondurile, cât și valorile mobiliare ale
Împrumutătorilor Instituționali Calificați (QIB), inclusiv ale investitorilor străini.
Custodele este supravegheat de către autoritatea de reglementare a pieței financiare. Având
în vedere poziția lor, faptul că se ocupă de plată și de decontare, băncile sunt capabile să joace rolul
de custozi în mod eficient. Astfel, majoritatea băncilor îndeplinesc acest rol.
9. Depozitarii
Depozitarii dețin valori mobiliare în formă dematerializată (electronică) ale clienților lor. La
instrucțiunile bursei, susținută de documentație, depozitarul transferă titluri de valoare de la
cumpărători în conturile vânzătorilor în formă electronică.
Depozitarii sunt importanți pentru asigurarea eficienței pieței. Aceștia facilitează acordarea
de împrumuturi pentru cumpărarea valorilor mobiliare și ajută la evitarea riscului de decontare sau
livrarea necorespunzătoare.
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt etapele apariției economiei financiare?
2. Prezentați în detaliu accepțiunile privind piața financiară.
3. Ce este piața de capital?
4. Ce este piața monetară?
5. Ce este piața valutară?
6. Ce este piața mărfurilor?
7. Ce este piața instrumentelor financiare derivate?
8. Ce este piața asigurărilor?
9. Prezentați participanții pe piețele financiare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
43
CAPITOLUL 4. PIAȚA MONETARĂ ȘI SISTEMUL BANCAR
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului și rolului pieței monetare
– abilitatea de a delimita piața monetară primară de cea secundară
– capacitatea de a prezenta trăsăturile sistemului bancar
– prezentarea teoretică a operațiunilor pasive și a celor active ale unei bănci
– prezentarea conceptului de politică monetară, a obiectivelor acesteia, a instrumentelor, a
canalelor de transmisie și a efectelor.
4.1. Piața monetară
4.1.1. Aspecte generale
Piața monetară este caracterizată prin tranzacții cu active financiare pe termen scurt de către
societățile financiare. Activele monetare au grad ridicat de lichiditate şi sunt negociabile (exemple
de active financiare pe termen scurt: depozite bancare, bilete la ordin, cecuri, certificate de depozit).
O componentă distinctă a pieței monetare este piața valutară, care asigură conversia
activelor dintr-o valută în alta.
Piaţa monetară reprezintă o formă specifică de piaţă cu concurenţă imperfectă pe care se
întâlnesc cererea cu oferta de monedă.
Obiectul pieţei monetare este reprezentat de:
masa monetară
schimbul de lichidităţi.
Pieţa monetară îndeplinește un dublu rol:
compensează deficitul cu excedentul de monedă existente la diferiţi agenţi economici
reglează cantitatea de monedă în economie.
Actorii pe piața monetară sunt:
purtătorii cererii şi ofertei
intermediarii.
Operaţiile pe piaţa monetară sunt diverse, în funcţie de diferite criterii.
După complexitatea relaţiilor dintre agenţii economici pot fi identificate operaţii:
de finanţare, care reprezintă principalul tip de tranzacţie și constau în acordarea de credite de
către bănci şi alte instituţii financiare, solicitanţilor
de refinanţare. Acestea apar în situaţia în care creditorul a folosit disponibilităţile sale băneşti
pentru acordarea de împrumuturi și solicită, la rândul său, un împrumut necesar în anumite
împrejurări neprevăzute. Aceste operații sunt complexe prin interdependenţele pe care le
presupun şi care solicită agenţilor economici disciplină şi punctualitate.
În opinia specialiștilor, piața monetară constă din activitățile de acordare și luare cu
împrumut de fonduri pe termen scurt, piața interbancară (care face parte din aceasta) și activități de
creare de bani noi de către bănci (susținute de banca centrală). Operațiunile cu instrumente
financiare derivate pe piața monetară nu fac parte din piață deoarece operațiunile nu au loc pe
această piață, mai degrabă ele sunt complementare piaței monetare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
44
Acordarea și luarea cu împrumut de fonduri pe termen scurt au loc, în principal, prin
intermediul sistemului bancar.
Astfel, băncile se află chiar în centrul pieței monetare. Pentru beneficiile de intermediere pe
care le oferă (sistemul de plăți, riscul scăzut ca urmare a diversificării pentru creditor etc.), băncile
percep o taxă sub forma unei "dobânzi": băncile percep o dobândă mai mare pentru creditele
acordate decât pentru depozite, și această dobândă se străduiesc să o mențină.
Pe piața monetară de retail, pe partea de creditare, există doar instrumente de datorii
necomercializabile (adică doar cele tranzacționabile pe piețele primare), acestea fiind depozite
bancare, certificate de depozit negociabile. Pe partea de contractare de împrumuturi există, de
asemenea, numai împrumuturi netranzacționabile și acestea sunt împrumuturi de la bănci în
diferitele lor forme - titluri de valoare, emise de debitori și deținute de bănci, în calitate de
creditori, ca titluri de creanță colective necomercializabile.
Pe piața monetară angro există valori mobiliare și titluri de creanță negociabile. Pe această
piață sunt întâlnite băncile intermediare într-o măsură mai mică. De asemenea, pe această piață, nu
întâlnim sectorul gospodăriilor casnice. Sectorul corporativ împrumută prin emisiunea de "titluri de
valoare" cum ar fi descoperirile de cont, precum și valori mobiliare, cum ar fi efectele de comerț, în
cazul companiilor mai mari.Sectorul guvernamental este prezent pe această piață prin emisiunea de
obligațiuni. Sectorul străin este un mic emitent de valori mobiliare pe această piață și toate acestea
sunt comercializate. Intermediarii financiari emit un număr de valori mobiliare diferite.
Termenul de piață pe piața monetară se referă la contractele care se încheie între creditorii și
debitorii de fonduri pe termen scurt și la "stabilirea" ratei dobânzii. Această piață, după cum am
văzut, se află ferm în domeniul influenței băncilor și a băncii centrale, care utilizează eficient
această piață pentru a-și atinge politica monetară. Este o piață over-the-counter.
Concluzionând, se poate afirma că piața monetară cuprinde:
• Piețele primare care reunesc oferta și cererea de fonduri pe termen scurt pentru comerțul cu
amănuntul.
• Piața secundară în care sunt tranzacționate instrumentele pe termen scurt existente.
• Crearea de noi bani (depozite) și activele financiare care duc la aceasta (împrumuturi sub formă
de titluri de stat și titluri de creanță negociabile).
• Piața interbancară (fluxuri cb2b – banca centrală către bănci și fluxuri b2cb – bănci către banca
centrală) pe care sunt stabilite ratele dobânzilor și sunt implementate măsurile de politica
monetară.
• Piețele instrumentelor financiare derivate ale pieței monetare (= un addendum, complementară
pieței monetare).
Funcțiile economice ale pieței monetare, ce reies din cele prezentate mai sus, pot fi
sintetizate, astfel:
• Furnizarea de fonduri pe termen scurt.
• Piața pentru fondurile pe termen scurt.
• Geneza ratelor dobânzilor.
• Piața monetară secundară.
• Operațiuni de piață deschisă.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
45
4.1.2. Piața monetară primară: oferta și cererea de fonduri pe termen scurt
Furnizarea de fonduri pe termen scurt este sinonimă cu cererea de instrumente financiare
(comercializabile și netranzacționabile). Oferta se face de la creditorii finali și de la anumiți
intermediari financiari.
Cererea de fonduri pe termen scurt este prezentată de debitorii finali și de anumiți
intermediari financiari. Cererea este sinonimă cu furnizarea de titluri financiare (comercializabile și
necomercializabile).
Dintre furnizorii și solicitanții de fonduri pe termen scurt, băncile joacă rolul dominant.
Aceasta este o reflectare a băncilor care îndeplinesc funcția de a satisface cerințele financiare ale
creditorilor finali și ale debitorilor în ceea ce privește randamentul, riscul, mărimea și scadența
activelor financiare.
Pe lângă ajustarea cerințelor financiare, băncile sunt capabile să creeze bani (datoriile lor)
prin împrumuturi suplimentare sau prin achiziționarea de noi emisiuni de valori mobiliare (care
sunt, de asemenea, împrumuturi). Această funcție / capacitate unică a băncilor face ca oferta de
finanțare pe termen scurt să fie, practic, "nelimitată". Singurele "limite" existente sunt date de
rezultatele analizării riscurilor afacerii pentru care se solicită finanțare și ratele dobânzilor la
împrumuturi aplicate de bănci, care reflectă riscul.
Oferta de finanțare pe termen scurt este furnizată de:
• Toți creditorii finali.
• Toți intermediarii financiari.
Keynes a descris cu exactitate motivele pentru care sunt deținute fondurile pe termen scurt:
pentru tranzacții, motive preventive și speculative. La acestea, se adăugă dorința de investiții,
deoarece speculativul nu acoperă investiția fondurilor existente.
Fondurile pe termen scurt sunt deținute în titluri de depozit (certificate de depozit
tranzacționabile și netranzacționabile) sau titluri de creanță pe termen scurt (bonuri de trezorerie,
efecte de comerț, obligațiuni pe termen scurt etc.).
Sectorul casnic. Acest sector este un mare deținător al fondurilor pe termen scurt și le deține
pentru toate cele patru motive. Accentul poate fi pus pe prima poziție, deoarece majoritatea
persoanelor utilizează conturile bancare din acest motiv. Într-o măsură mai mică, precauția este un
motiv, deși majoritatea se bazează pe facilitățile de descoperit de cont în acest sens.
Sectorul corporatist. Acest sector este, de asemenea, un mare deținător al fondurilor pe
termen scurt. Motivațiile sunt aceleași ca cele de mai sus, ultima fiind exclusă. Motivul de investiție
în sectorul corporativ se referă la oportunități de afaceri suplimentare.
Sectorul guvernamental. Sectorul guvernamental este, de asemenea, un mare deținător al
fondurilor pe termen scurt, exclusiv din motive de tranzacționare. Administrația centrală colectează
venituri și emite titluri de valoare pentru a acoperi deficitul și nu cheltuiește imediat fondurile. De
asemenea, furnizează administrațiilor locale fonduri pentru a-și achita cheltuielile; prin urmare,
aceștia sunt, uneori, deținători de fonduri pe termen scurt, dar sumele sunt mici. Entitățile
guvernamentale locale colectează, de asemenea, venituri și unele titluri de emisiune pentru a-și
acoperi deficitele; prin urmare, uneori sunt și deținători de fonduri pe termen scurt.
Sectorul extern. Acest sector este un mic deținător de fonduri pe termen scurt, iar motivația
este, de obicei, speculativă, adică în așteptarea unor oportunități de profit pentru titlurile de
portofoliu (obligațiuni și acțiuni).
Intermediari financiari. Toți intermediarii financiari sunt deținători de fonduri pe termen
scurt (unii în mare măsură și unii în mică măsură):
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
46
• Băncile se află chiar în centrul pieței monetare. Acestea sunt cei mai mari furnizori de fonduri
pe termen scurt. Motivele lor sunt tranzacții, precauții și speculații, cu accent pe o versiune
îmbunătățită a acestora din urmă.
• Banca centrală este, de obicei, un furnizor relativ mic de fonduri pe termen scurt; cu toate
acestea, este un participant important pe piața interbancară.
• Intermediarii contractuali (asigurătorii) dețin fonduri pe termen scurt pentru toate cele trei
motive.
• Schemele de investiții colective (SIC - fonduri de titluri de valoare și fonduri tranzacționate pe
bursă) și fondurile de investiții alternative (fonduri de capital privat și fonduri speculative) dețin
mici sume de fonduri pe termen scurt (cu excepția trusturilor de unități monetare ale pieței
monetare ) care se concentrează pe furnizarea de fonduri pe termen scurt.
• Intermediarii cvasi-financiari (QFI) sunt, de asemenea, deținători mici de fonduri pe termen
scurt (în principal depozite bancare) din motive de tranzacționare și de precauție.
Cererea este reprezentată de emisiunea de valori mobiliare, care sunt fie tranzacționabile (se
aplică numai împrumutătorilor mari), fie necomercializabile. După cum vom vedea, există diverse
valori mobiliare tranzacționabile emise (bonuri de trezorerie, efecte de comerț și altele). Titlurile
netranzacționabile emise de intermediarii financiari pe care noi îi numim certificate de depozit
negociabile (cum ar fi depozitele de economii) și valorile mobiliare netranzacționabile emise de
debitorii finali se referă la datoria necomercializabilă, titluri de valoare (cum ar fi împrumuturi fixe
pe termen scurt, facilități de descoperit de cont).
În ceea ce privește cererea de pe piața monetară, forțele dominante sunt băncile. De fapt,
aceasta este în mare parte rațiunea lor de a fi.
Ceilalți intermediari financiari care împrumută pe piața monetară (respectiv, reprezentanții
cererii) sunt:
• Banca centrală. Banca centrală împrumută în diverse forme (cum ar fi rezervele bănești ale
băncilor); de importanță pentru piața monetară este faptul că multe bănci centrale își emit
propriile valori mobiliare tranzacționabile în scopuri de politică monetară.
• Membrii intermediarilor cvasi-financiari. Unii dintre aceștia, împrumută prin emiterea de
datorii tranzacționabile. Vehiculele cu destinație specială (produse de securitizare) își finanțează
activele prin emiterea de obligațiuni și titluri de creanță pe termen scurt (de obicei sub formă de
efecte de comerț). Anumite societăți de finanțare publică valori mobiliare, dar fac acest lucru în
principal pe piața obligațiunilor.
• Membrii grupurilor de investiții. Niciunul dintre membrii acestui grup (cu excepția unor fonduri
speculative) nu emite titluri pe termen scurt. Acestea sunt implicate și concurează pe diferite
piețe de investiții.
În ceea ce privește debitorii finali:
• Sectorul gospodăriilor. Acest sector este un mare împrumutant de fonduri pe termen scurt, în
principal în scopul consumului și al investițiilor (sub formă de locuințe). Acesta împrumută
aproape exclusiv de la bănci și eliberează titluri de valoare (dovezi ale datoriilor) băncilor sub
formă de titluri de creanță necomercializabile).
• Sectorul corporatist. Membrii acestui sector sunt, de asemenea, debitori mari ai fondurilor pe
termen scurt. Majoritatea acestor titluri de împrumut sunt sub forma unor împrumuturi fixe pe
termen scurt, overdrafts și așa mai departe, la rate ale dobânzii de pe piața interbancară.
Companiile mai mari pot împrumuta în formă de garanție comercială la rate ale dobânzii mai
mici.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
47
• Sectorul guvernamental. Toate nivelurile guvernului împrumută de pe piața monetară. Guvernul
central împrumută pentru a-și acoperi o parte deficit pe piața monetară sub forma bonurilor de
trezorerie (datoria comercială). Celelalte niveluri de guvernare se împrumută de obicei sub
formă de tituluri netranzacționabile (de exemplu, descoperirile bancare), deși entitățile mai mari
(cum ar fi autoritățile locale mari) pot împrumuta prin emisiunea de datorii tranzacționabile.
• Sectorul străin. Entitățile străine sunt autorizate să emită titluri pe termen scurt în anumite țări
(denumite efecte de comerț străine).
Anumiți împrumutanți mari (împrumutanții finali și intermediarii financiari) pot emite titluri
de valoare pe termen scurt pe piața monetară angro cu rate ale dobânzii mai mici decât valorile
mobiliare netranzacționabile. Ratele sunt mai mici datorită riscului și comercializării reduse.
Acestea sunt denumite de obicei titluri de pe piața monetară și sunt următoarele:
• Sectorul corporativ (în majoritatea țărilor): Scrisoare de garanție băncară, efecte de comerț,
biletul la ordin.
• Sectorul guvernamental:
o Administrația centrală: bonuri de trezorerie.
o Guvernele federale: în majoritatea țărilor acestui nivel administrativ nu îi este permis
să împrumute, deoarece acestea sunt finanțate de guvernul central.
o Autorități locale: în majoritatea țărilor, acest nivel de guvernare este autorizat să
împrumute și cel mai mult să emită valori netranzacționabile.
• Sectorul extern: efecte de comerț străine.
• Intermediari financiari:
o Băncile din sectorul privat: certificate de depozit negociabile.
o Banca centrală: valori mobiliare ale băncii centrale.
• Intermediari cvasifinanciari: unele emisiuni de titluri de participare, titluri de emisiune sub
formă de efecte de comerț; entitățile de dezvoltare eliberează efecte de comerț în conformitate
cu statutele respective
4.1.3. Piața monetară secundară
La fel ca toate piețele de valori mobiliare tranzacționabile, piața monetară spot (cash) este
formată dintr-o piață primară și o piață secundară. Piețele pentru instrumente netranzacționabile,
cum ar fi certificatele de depozit netranzacționabile și împrumuturile bancare, aparțin, în întregime,
pieței primare. Comercializarea instrumentelor tranzacționabile are loc pe piața secundară.
Piața monetară spot sunt piețe over-the-counter (OTC), spre deosebire de piețele futures care
sunt organizate sub forma unui schimb. Toate piețele monetare din întreaga lume sunt piețe OTC,
motiv pentru care piața monetară se află ferm în sfera de activitate a băncilor, iar băncile sunt cei
mai solidari intermediari financiari.
Pe piața monetară primară există două metode de emitere (în majoritatea țărilor):
• Plasament privat: cel mai bun exemplu îl reprezintă emisiunile de certificate de depozit de către
bănci.
• Licitație: exemple sunt bonurile de trezorerie și titlurile băncii centrale.
Băncile de pe piața monetară primesc ordine de la investitori și fac cotațiile ferme de
cumpărare către bănci (bănci și alți titulari de valori de pe piața monetară). În mod alternativ,
brokerii primesc comenzi de la directori și fac cotațiile ferme la alți investitori.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
48
Trebuie menționat faptul că, foarte puține bănci sau alți participanți pe piața monetară
licitează rate de cumpărare și vânzare simultan, ca și în cazul pieței obligațiunilor la care operatorul
de tranzacționare este citat sub forma de " prețuri bidirecționale "sau" dubluri ". Termenii înseamnă
că cotațiile de cumpărare (sau cerere) fermă și de vânzare (sau de ofertă) sunt cotate simultan de
către factorii de decizie de piață. O consecință a faptului că nu există producători de piață pe piața
monetară este că piața monetară va fi nelichidă (așa cum este în multe țări).
Forma de tranzacționare a pieței monetare este atât capacitatea dublă, cât și capacitatea
unică, în funcție de participant. Băncile, de exemplu, se ocupă de o capacitate dublă, și anume
tranzacții ca principalii și brokerii, în timp ce anumiți brokeri se ocupă doar ca non-principali (și
anume, capacitate unică). Deoarece piața este OTC, nu există un schimb care să prevadă forma de
tranzacționare etc.
În concluzie, rolurile semnificative jucate de piața monetară secundară în sistemul financiar
sunt:
• Facilitează descoperirea prețurilor. După cum știm, banca centrală "evidențiază" partea de jos a
curbei randamentelor. În timp ce pe piața secundară sunt descoperite ratele mai mari ale pieței
monetare, acestea reflectă ratele de o zi.
• Facilitează funcționarea pieței primare, adică ușurința cu care emitenții de titluri de pe piața
monetară pot plasa aceste valori mobiliare. Acest lucru se datorează faptului că investitorii au
confortul de a dispune de titlurile de valoare dacă și când doresc acest lucru.
• Reduce costurile îndatorării, adică creditorii sunt pregătiți să plătească o primă (preț mai ridicat
/ rată mai mică) pentru comercializare.
• Oferă baza sau criteriul de referință pentru determinarea ratelor care urmează a fi aplicate pe
pieța monetară.
• Înregistrează rapid condițiile de piață în schimbare și astfel indică receptivitatea pieței pentru
noile emisiuni primare de titluri de pe piața monetară.
• Permite ajustări rapide în portofoliile investitorilor în ceea ce privește mărimea, riscul,
randamentul, lichiditatea și maturitatea.
• Permite băncii centrale să își desfășoare operațiunile pe piața deschisă, numite operațiuni de
piață deschisă (OMO).
4.2. Sistemul bancar
4.2.1. Trăsături generale
Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua instituţiilor de credit rezidente în ţara
respectivă şi a relaţiilor economice în care componentele acesteia sunt parte.
Reţeaua instituţiilor de credit este exprimată de tipurile de bănci care funcţionează într-o
ţară, iar relaţiile economice în care acestea sunt parte – prin funcţiile pe care le îndeplinesc în
economie. Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces istoric de dezvoltare a
economiei şi a relaţiilor în care intră agenţii economici. Apariţia băncilor în lumea modernă este
considerată a fi rezultatul dezvoltării comerţului în Evul Mediu, în special prin contribuţia oraşelor
autonome. Prima bancă este datată 1171 în Veneţia. În prezent funcţionează circa 50.000 de
societăţi bancare.
Componentele sistemului bancar pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cel al
funcţiilor băncilor este poate cel mai reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate
următoarele trei tipuri de bănci:
• bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor de către stat, de regulă una în
fiecare ţară; ca excepţie, în SUA sunt autorizate 12 astfel de bănci;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
49
• bănci comerciale sau de depozit, care efectuează multiple operaţiuni bancare, dar cu predilecţie
constituirea de depozite, operaţii în conturi curente ale agenţilor economici şi creditarea
acestora;
• bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operaţiuni, limitându-şi astfel
funcţionalitatea; în cadrul lor se includ: instituţii de depozit, instituţii de creditare specializate,
societăţi financiare, companii de investiţii, bănci cooperatiste, case de economii, fonduri de
pensii, fonduri de plasamente, case de titluri, bănci de afaceri ş.a.
Alte criterii utilizate pentru clasificarea băncilor sunt:
• raza de implantare (teritorial, ramură economică);
• nivelul de distribuţie (en gros – care efectuează operaţii de anvergură şi cu amănuntul – care au
drept clientelă întreprinderi mici şi mijlocii şi persoane fizice);
• statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).
Funcţiile specifice sistemul bancar per ansamblu, dar şi a fiecărei componente ale acestuia în
mecanismul economic sunt:
• colectarea depunerilor;
• gestiunea mijloacelor de plată;
• acordarea de credite;
• consultanţă şi diferite alte servicii.
Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca modernă la specificitatea
sistemelor bancare din diferite ţări.
În România sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la patru bănci, având reţele
proprii: Banca Naţională, Banca de Investiţii, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară.
Aceste bănci aveau specializare strictă şi deţineau monopolul operaţiunilor bancare cu
persoane juridice. Persoanele fizice puteau efectua operaţiuni bancare numai prin CEC, instituţie
care era o quasibancă, deoarece: avea atribuţii de mobilizare a disponibilităţilor băneşti de la
populaţie, nu credita activitatea economică, putea oferi credite de consum (construcţii de locuinţe,
unele cumpărări în rate ş.a.). După 1989 sistemul bancar românesc s-a diversificat ca număr de
participanţi, în anul 1998 funcţionând peste 40 de firme de tipul societăţi bancare, cu circa 55.000
de angajaţi. Astfel, a început un profund proces de restructurare şi privatizare care este încă în
derulare. Restructurarea a debutat în 1990 cu legea privind societăţile comerciale, pr in care erau
astfel definite inclusiv instituţiile bancare. Apoi, în 1991, s-au adoptat legi privind activitatea
bancară (Legea 33/1991) şi Legea privind statutul Băncii Naţionale (Legea 34/1991), prin care se
face redefinirea atribuţiilor Băncii Naţionale a României ca bancă centrală. Se creează apoi BCR, ca
bancă pentru deservirea agenţilor economici persoane juridice pentru operaţiunile lor băneşti.
Privatizarea a însemnat crearea unor societăţi bancare private şi începerea procedurilor pentru
vânzarea cotei de capital pe care statul o deţine la băncile existente în sistem dinainte de 1989.
4.2.2. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale
Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de mobilizare a resurselor
băneşti şi de constituire a surselor de creditare. Dintre aceste operaţiuni cele mai frecvente sunt
depozitele, rescontul şi capitalul propriu.
1. Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în păstrare, pentru un anumit
termen şi, eventual, în anumite condiţii, o sumă de bani de la un depunător. Depozitele reprezintă o
formă de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi, totodată, o formă de
existenţă a monedei scripturale.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
50
După natura şi termenul lor depozitele pot fi la termen şi la vedere.
a) Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii pot dispune în orice moment
pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri. Riscul băncii de a folosi aceste depozite este mai mare,
motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi mai mici sau chiar deloc. Depozitele la vedere există, în
principal, sub forma conturilor curente, a conturilor de depozit şi a certificatelor de depozit.
• Conturile curente sunt produse bancare prin care persoanele fizice şi juridice derulează
operaţiuni de încasări şi plăţi, adică operaţiuni de casă. Deschiderea şi închiderea lor, ca
şi operaţiunile derulate prin ele (uneori numai cele de plată) sunt remunerate prin
comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le face banca privind evidenţa lor,
efectuarea operaţiunilor, informarea clientului, legăturile cu băncile partenerilor de
afaceri ai clienţilor etc.
• Conturile de depozit sunt produse bancare destinate fructificării unor economii pe
termene mai bine precizate, cu condiţii mai restrictive de derulare a unor operaţiuni şi,
de aceea, ceva mai bine remunerate. Băncile au în schimb o certitudine mai mare privind
utilizarea pentru creditare a sumelor depuse în aceste conturi.
• Certificatul de depozit este un produs bancar prin care deponentul poate constitui un
depozit, cu termene standard destul de diversificate, al cărui titlu (act doveditor al
existenţei) poate fi negociat pe piaţa monetară în interiorul termenului de scadenţă.
b) Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen precizat, convenit între
deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună datorită certitudinii mai ridicate pe care o
are banca în utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. În mod curent aceste depozite se
întâlnesc sub forma conturilor de depozit pentru investiţii şi a conturilor de economii.
2. Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din portofoliul de
active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată folosi pentru a acorda noi credite.
Portofoliul de active este format din titluri ce atestă datorii pe care un terţ le are faţă de bancă sau
plasamente pe care aceasta le-a făcut în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a
acordat unor clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele recreditabile
sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci, în schimbul sumei pe care ele le reprezintă, dar
diminuată cu un comision de cedare/preluare, numit, după caz, taxă de scont sau taxă de lombard.
Între titlurile recreditabile se includ efectele comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi
bonuri de tezaur). Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile apelează la o altă bancă
interesată şi cu disponibilităţi, la băncile specializate în astfel de operaţiuni (numite bănci de scont)
şi la banca centrală. Recreditarea pe seama cedării din portofoliu a unor efecte publice se numeşte
lombardare.
3. Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea de acţiuni şi prin
acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni formează capitalul social folosit,
de regulă, pentru finanţarea dotării băncii (imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe
diverse). Sumele acumulate din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea unor
riscuri prin existenţa unei acoperiri asiguratorii. Capitalul propriu are o cotă redusă în totalul
resurselor băncii şi nu participă decât, eventual, simbolic la crearea surselor de creditare.
4.2.3 Operaţiunile active ale băncilor comerciale
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de creditare a activităţii
economice, adică de utilizare a resurselor mobilizate prin operaţiunile pasive.
Operaţiunile active, mai diversificate decât cele pasive, sunt clasificate după obiect în:
creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare şi plasamente.
1. Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora cu disponibilităţi pentru a-şi
continua activitatea: credite pentru activele fixe şi credite pentru cheltuielile de exploatare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
51
• Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea sau achiziţionarea de imobile,
terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu
garanţii, în principal de către bănci specializate.
• Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere reconstituirea surselor băneşti
imobilizate de întreprinzător în circuitul economic obişnuit: achiziţie – producţie –
livrare.
2. Creditarea persoanelor particulare are în vedere acordarea de credite indivizilor sau
familiilor pentru construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de bunuri de folosinţă îndelungată
sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.
3. Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni în vederea utilizării eficiente
a resurselor disponibile în condiţiile asigurării unei lichidităţi suficient de mari a acestor utilizări.
Această condiţie este reglementată în cele mai multe ţări ca măsură de diminuare a riscului de
lichiditate. Plasamentul în acţiuni este interzis în unele ţări, inclusiv în România, pentru a evita
conflictul de interese. Plasamentul în efecte publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim,
şi prin raportul atrăgător risc/câştig.
În cadrul acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite sunt scontarea,
pensiunea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile în cont şi creditele specializate.
1. Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit atestat printr-un
efect comercial emis de un agent economic debitor în beneficiul altui agent economic creditor.
2. Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un efect comercial se angajează
să-l răscumpere el însuşi la scadenţă sau înainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel doar
temporar de către bancă.
3. Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care banca acordă un credit primind în
schimb un gaj în efecte comerciale sau publice sau în acţiuni. Mărimea creditului este sub nivelul
valorilor nominale ale efectelor gajate.
4. Avansurile în cont sunt o operaţiune prin care banca efectuează plăţi din contul unui
client, pe baza cecurilor emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are disponibil. Pentru a putea
face plata, banca acordă un credit „în avans”, adică fără a aştepta o solicitare expresă din partea
clientului său. Acest credit se numeşte overdraft. Deoarece nu uzează de înscrisuri bancare pentru
confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adică banca nu poate să se recrediteze pe seama
lor. Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care,
eventual, îl poate sconta, recreditându-se.
5. Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură cu situaţii
specifice, de o anumită natură. Astfel de operaţiuni se realizează prin produse bancare cum sunt:
• creditul sezonier sau de campanie;
• creditul pentru stoc garantat prin warant;
• creditul de prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor pentru livrări făcute unui beneficiar
extern sau în cadrul unei licitaţii publice (livrări pentru instituţii publice). Banca va recupera
creditul în momentul apariţiei în contul furnizorului a plăţii efectuate de beneficiarul său extern
sau de către instituţia publică achizitoare.
4.3. Politica monetară
Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie.
Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv
stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
52
monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine
monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi
timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă,
ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor
obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune
rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară,
politica valutară şi politica comercială.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele specifice
care constau în următoarele:
a) creşterea masei monetare până la un nivel optim. Acest obiectiv cantitativ se concretizează în
determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai
apropiat de rata de creştere reală a economiei.
b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător. Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a
fost considerată ca obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70, situându-se în
centrul analizelor lui Keynes care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa monetară
prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă
un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menţinerea unui anumit nivel
al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor economici.
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb. Menţinerea unui anumit nivel al cursului de
schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau
dezechilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale.
Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve
valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea
disponibilităţilor in valută .
d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei, la
nivelul unei ţări, constă în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de
obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei
între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest
motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare .
Instrumentele politicii monetare
Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi
indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :
• instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu
agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include instrumente
care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.
• instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii şi
deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă:
încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de
schimb .
Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra
pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există
posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:
a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală;
b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
53
c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.
a) În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi
măsuri adoptate de banca centrală:
• operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe
piaţa monetară sau financiară;
• operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea
costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului);
• avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea
plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
• constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi
creditelor ;
b) În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective,
dintre care pot fi enumerate următoarele:
• încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;
• încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către bănci ;
• raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;
• coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni,
bonuri de tezaur sau alte utilizări ;
• controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;
• stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;
c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele:
• controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea
poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală din devizele
achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;
• reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul
ratelor de dobândă ;
• rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;
• intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare ;
Canale de transmitere ale politicii monetare
Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare rezultă că, la îndemâna
băncii centrale se află următoarele modalităţi de influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută
de bănci:
a) operaţiunile de “open-market”;
b) modificări în nivelul rezervei;
c) modificări în rata scontului.
a) Operaţiunile de “open-market” constau în operaţiuni de vânzare şi cumpărare a
titlurilor publice de către banca centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau câtre băncile comerciale
şi populaţie.
Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile comerciale antrenează
următoarele efecte:
• băncile comerciale cedează o parte din titlurile deţinute băncii centrale;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
54
• banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de băncile
comerciale, cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate.
Aspectul cel mai important al acestei tranzacţii este următorul: atunci când banca centrală
cumpără titluri de la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale sporesc.
Dacă banca centrală achiziţionează titluri de la populaţie sau agenţi economici, efectul
asupra rezervelor băncilor comerciale este acelaşi ca în situaţia precedentă.
b) Utilizarea ratei rezervei obligatorii
Utilizarea ratei de rezervă obligatorie poate influenţa capacitatea băncilor comerciale de a
acorda credite
În cazul în care nivelul ratei rezervei se diminuează, de exemplu, de la 20% la 10%, atunci
capacitatea băncilor de a crea monedă scripturală se majorează cu 40.000 u.m.
Rezultă, astfel, că utilizarea ratei rezervei obligatorii influenţează capacitatea băncilor de a
crea monedă în două modalităţi:
• prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie;
• prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.
c) Utilizarea ratei scontului
Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de ultim rang, rezultă că
băncile comerciale sunt finanţate de către banca centrală atunci când apar necesităţi neprevăzute.
Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se realizează în schimbul titlurilor prezentate
de către acestea spre rescontare. Rata practicată de banca centrală în relaţiile cu băncile
comerciale constituie rata oficială a scontului sau rata de rescontare. Modificările în nivelul acestei
rate încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de la banca centrală prin
rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce influenţează nivelul rezervelor băncilor comerciale şi
respectiv capacitatea acestora de a acorda credite.
Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei oficiale a scontului la
care băncile comerciale se pot împrumuta. Din punctul de vedere al băncilor, această rată reprezintă
costul împrumutului:
• când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să obţină sume suplimentare
de la banca centrală, pe baza cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de creditare;
• sporirea nivelului ratei scontului descurajează băncile comerciale în obţinerea de rezerve
suplimentare, ceea ce impune o serie de restricţii referitoare la oferta de monedă.
Efectele politicii monetare
În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide creşterea
sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară, utilizându-se
două tipuri de măsuri reunite în:
• politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
• politica monetară restrictivă sau strânsă.
Principalele probleme care sunt urmărite prin cele două tipuri de politică monetară şi
efectele acestora se manifestă după cum se prezintă în tabelul următor.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
55
Din tabelul prezentat se desprind principalele probleme cărora trebuie să le găsească
rezolvare politica monetară: stabilitatea preţurilor reflectată în nivelul inflaţiei, şomajul şi
recesiunea economică.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este piața monetară și care este rolul acesteia ?
2. Care sunt operațiunile pe piața monetară?
3. Care sunt funcțiile economice ale pieței monetare?
4. Ce reprezintă cheltuielile bugetare ?
5. Care sunt furnizorii cererii și ai ofertei de fonduri pe piața monetară?
6. Ce este sistemul bancar și care sunt componentele sale?
7. Prezentaţi în detaliu operațiunile pasive și cele active ale unei bănci.
8. Ce este politica monetară și care sunt obiectivele sale?
9. Care sunt instrumentele de politică monetară? Dar canalele de transmisie?
10. Care sunt efectele politicii monetare?
Politica monetară uşoară (expansionistă) Politica monetară restrictivă
Problema
cheie:
Mecanism:
şomajul şi recesiunea
Banca centrală cumpără titluri,
diminuează rata rezervei
obligatorii şi rata oficială a
scontului
Problema
cheie:
Mecanism:
inflaţia
Banca centrală vinde titluri,
majorează rata rezervei
obligatorii şi rata oficială a
scontului
Efecte: Sporeşte oferta de monedă Efecte: Scade oferta de monedă
Scade rata de dobândă Sporeşte rata de dobândă
Sporesc investiţiile Scade nivelul investiţiilor
Creşte cererea agregată Scade cererea agregată
Creşte PIB real în funcţie de
creşterea investiţiilor
Inflaţia se diminuează
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
56
CAPITOLUL 5. PIAȚA DE CAPITAL
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– prezentarea conceptului de piață de capital;
– identificarea participanților pe piața de capital; – prezentarea titlurilor de valoare tranzacționate pe piața de capital; – prezentarea conceptului de Bursa de valori, a criteriilor de clasificare și a modului de
funcționare.
5.1. Participanți pe piața de capital
Pieţele de capital îndeplinesc un rol economic esenţial, acela de a colecta fonduri şi de a le
distribui diverselor entităţi publice şi private cu nevoi de capital suplimentar, necesar
extinderii/desfăşurării activităţii întreprinse.
Prin intermediul sistemului financiar sunt canalizate sume considerabile de bani de la cei cu
surplus de capital către instituţiile cu oportunităţi de investire productive.
Piaţa de capital reprezintă o componentă a pieţei financiare împreună cu piaţa monetară.
Piaţa financiară intermediază fluxurile de capital dintre creditori (cei ce dispun de economii şi
doresc să le plaseze în vederea fructificării) şi debitori (persoane fizice sau juridice, instituţii private
sau publice care au nevoie de resurse financiare suplimentare).
Sunt patru mari categorii de participanţi pe piaţa de capital:
• Firmele, în calitate de debitor net (cererea de fonduri este mai mare decât oferta de fonduri din
partea firmelor), decid majorarea capitalurilor în prezent pentru a realiza investiţii în active reale
necesare extinderii activităţii lor;
• Populaţia, în calitate de creditor net (cererea de fonduri este mai mică decât oferta de fonduri
provenită din partea menajelor), realizează investiţii în instrumente financiare emise de către
firme;
• Guvernul, care poate fi atât debitor net cât şi creditor net în funcţie de relaţia între veniturile şi
cheltuielile bugetare. Pentru a-şi finanţa deficitul bugetar guvernul poate emite titluri de stat,
sub forma biletelor de trezorerie, a obligaţiunilor pe termen mediu şi lung, urmând ca în
momentul înregistrării unui excedent să fie retrase de pe piaţa financiară.
• Intermediarii financiari. Corporaţiile şi guvernul pun în vânzare instrumentele financiare emise
prin intermediul unor instituţii specializate, precum bănci, fonduri mutuale, fonduri de pensii,
societăţi de asigurări. Aceste instituţii sunt numite intermediari financiari întrucât prin
intermediul lor se întâlnesc, practic, cererea şi oferta de capitaluri.
Necesitatea existenţei intermediarilor financiari rezidă în faptul că:
• Realizarea unei tranzacţii directe între un investitor de talie mică ce doreşte achiziţionarea unor
instrumente financiare şi o corporaţie cu nevoi suplimentare de finanţare este foarte dificil de
încheiat.
• Investitorii de talie mică ar fi expuşi unor tranzacţii foarte riscante dacă nu au realizat
diversificarea riscului în investiţia realizată.
• Investitorii de talie mică nu au informaţiile necesare referitoare la riscul de credit asociat
participanţilor pe pieţele financiare, în special a debitorilor.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
57
Băncile comerciale reprezintă categoria cea mai cunoscută de intermediari financiari. În
activitatea unei bănci comerciale activele financiare ocupă o pondere semnificativă spre deosebire
de orice entitate care desfăşoară activităţi nefinanciare.
Fondurile mutuale, societăţile de asigurări şi alţi intermediari financiari atragresurse de la
investitorii de talie mică, apoi plasează aceste resurse în instrumente cum sunt acţiuni, obligaţiuni
corporative, titluri de stat, depozite bancare, certificate de depozit etc. Practic, resursele financiare
cumulate ale investitorilor de talie mică sunt transferate în „produsele” marilor corporaţii, băncilor,
la care un singur investitor de talie mică nu ar fi avut acces.
Un investitor ce intenţionează să investească într-un fond de deschis de investiţii, cumpără
unităţi de fond la un preţ de emisiune calculat pe baza activului net al fondului şi comisioanele
aferente subscrierii. Aceste unităţi de fond sunt caracterizate de un grad de lichiditate ridicat,
întrucât investitorul poate vinde unităţile de fond oricând, integral sau parţial, la un preţ de
răscumpărare stabilit pe baza activului net mai puţin comisioanele aferente şi taxele legale. Prin
urmare, răscumpărarea se realizează de către fondul de deschis investiţii în orice moment îi solicită
investitorul.
Prin aderarea la un fond de investiţii, orice investitor îşi asumă riscuri în funcţie de structura
portofoliului de active.
Băncile de investiţii, acordă consultanţă financiară corporaţiilor emitente de titluri asupra
preţului de emisiune, ratei de dobândă corespunzătoare, ş.a. De asemenea, băncile de investiţii sunt
instituţii specializate în noile emisiuni de instrumente financiare pe pieţele de capital, la care
publicul larg poate să subscrie.
5.2. Titluri de valoare pe piața de capital
Pe piața de capital întâlnim următoarele titluri de valoare:
I. Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise în două situaţii:
• constituirea, de către un grup de iniţativă sau de fondatori, a capitalului social al unei societăţi
pe acţiuni:
• majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune, majorare posibilă pe seama
profitului obţinut la momentele precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub forma
fondurilor proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).
Ca titlu de proprietate, acţiunea conferă posesorului următoarele drepturi şi obligaţii:
• drept de proprietate - acţionarul este recunoscut ca proprietar în limita valorii nominale a
acţiunilor deţinute, are drept de subscriere şi, de asemenea, de atribuire;
• drept de participare la profit (sub forma dividendului);
• drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
• obligaţia de a participa la acoperirea eventualelor pierderi înregistrate în activitatea societăţii.
Grupul de fondatori decide modul în care se va face plasamentul emisiunii:
• în mod direct, prin efort propriu şi, implicit, cu costuri mai mici;
• prin intermediar, o bancă sau un consorţiu bancar, care preia inclusiv partea de publicitate.
Intermediarul poate fi angajat numai să pună în vânzare acţiunile şi să încaseze contravaloarea
lor (caz în care este remunerat printr-un comision) sau poate cumpăra el însuşi, în întregime,
emisiunea şi apoi să o vândă în nume propriu (caz în care remunerarea provine din diferenţa
între preţul de achiziţie, mai mic, şi preţul de vânzare, mai mare, al titlurilor în cauză).
Cumpărarea acţiunilor se face după o procedură care prevede:
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
58
• depunerea de către cumpărător la vânzătorul emisiunii a unei declaraţii de subscriere, prin care
se menţionează numărul acţiunilor ce se doreşte a fi achiziţionate;
• decizia emitentului privind unii parametrii de vânzare: soluţia de atribuire în cazul unei
subscrieri peste mărimea emisiunii, coeficientul de subscriere, cheltuiala de emisiune ce revine
unei acţiuni, data la care se face primul vărsământ ş.a.;
• transferul acţiunilor către subscriitori şi intrarea în contul societăţii a sumelor reprezentând
capitalul social;
• decizia privind eventualele vărsăminte următoare în contul acţiunilor subscrise.
Acţiunile se prezintă în mai multe forme, clasificate, în principal, după două criterii:
1. După forma de prezentare
a) nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistrate distinct în
Registrul de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor, în orice formă s-ar face,
trebuie menţionată în registrul amintit, altfel nu este recunoscută;
b) nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor reguli mult mai restrictive
privind cesionarea; principala regulă este aceea că actul cesionării trebuie acceptat anticipat de
Consiliul de Administraţie al emitentului; alte reguli au în vedere prioritatea emitentului de a le
cumpăra, anunţul vânzării cu un anumit timp înaintea vânzării efective, posibilitatea emitentului de
a recuza cumpărătorul într-un interval de timp stabilit prin lege ş.a.;
c) la purtător, care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce le deţine este de
drept proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la bursă, pentru celelalte două acest
lucru nefiind posibil datorită restricţiilor de circulaţie la care sunt supuse.
2. După drepturile pe care le generează
a) ordinare, care dau deţinătorului drepturi proporţionale cu valoarea lor nominală: de
proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;
b) privilegiate, care conferă dreptul la un „privilegiu”, de pildă un divident fix distribuit
indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.
Există şi alte forme de acţiuni, cu caracter relativ particular sau conjunctural, cum sunt
acţiuni fără valoare nominală, acţiuni noi (din emisiuni suplimentare de acţiuni, ulterioare emisiunii
de constituire), acţiuni gratuite (cum s-au distribuit cele din procesul numit al „privatizării de masă”
în România în 1992 şi 1996), acţiuni populare (de valori nominale mici) ş.a., dintre care, cu
excepţia celor dintâi menţionate, toate sunt, în principiu, negociabile la bursă.
O categorie distinctă o reprezintă acţiunile SICAV (Societate de Investiţii cu Capital
Variabil), titluri emise sub forma părţilor, certificatelor de valoare, certificatelor de investiţii.
Aceste titluri nu sunt cotate la bursă, dar se pot tranzacţiona în mod curent la caseriile societăţii
emitente. Titlurile se vând de către emitent la valoarea lor nominală plus o cotă de 4,75% pentru
acoperirea cheltuielilor de emisiune sau se cumpără de către emitent la un curs afişat determinat
zilnic, numit preţ de răscumpărare.
Titlurile SICAV sunt de tip secundar, fiind emise pe seama unui portofoliu de titluri
achiziţionate din încasările din vânzarea propriilor acţiuni. De aceea pentru un SICAV sunt
esenţiale două reguli de gestionare a portofoliului de titluri:
• să deţină o cotă însemnată din portofoliu (cel puţin 30%) în titluri cu mare lichiditate şi risc mic;
• să aibă un portofoliu diversificat (maxim 10% titluri de la un acelaşi emitent).
Acţiunile sunt caracterizate calitativ prin indicatori de performanţă: valoarea de circulaţie,
valoarea de calcul, dividendul, valoarea dreptului de subscriere şi valoarea dreptului de atribuire.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
59
Valoarea de circulaţie este acea valoare la care sunt tranzacţionate acţiunile şi poate fi
întâlnită ca valoare nominală şi valoare de piaţă.
• Valoarea nominală este cea înscrisă pe acţiune şi este bază de calcul pentru alţi indicatori. Pe
baza ei se determină inclusiv cota de participare a posesorului la patrimoniul firmei şi implicit
cota de voturi în Adunarea Generală a Acţionarilor. În cazul acţiunilor valoarea nominală este şi
valoare de emisiune.
• Valoarea de piaţă este preţul cu care se vinde/cumpără la un moment dat o acţiune. Această
valoare este exprimată în mod uzual sub forma cursului sau cotaţiei şi reprezintă numărul de
unităţi monetare plătite/încasate pentru o sută de unităţi monetare valoare nominală.
Valoarea de calcul este o valoare teoretică folosită în procedurile de evaluare şi care se
întâlneşte sub forma valorilor patrimoniale (valoare contabilă şi intrinsecă) şi valorilor de
rentabilitate (valoare financiară şi valoare de randament).
• Valoarea contabilă, denumită şi valoare matematică, arată valoarea de patrimoniu ce revine
la o acţiune.
• Valoarea intrinsecă este o valoare cu conţinut similar celei contabile, corectată însă cu activele
lente, adică cele cu lichiditate incertă (stocuri cu mişcare lentă, mărfuri nevandabile,
provizioane pentru risc şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat
prin contul de venituri ş.a.).
• Valoarea financiară arată care este capitalul financiar care ar trebui deţinut pentru a produce în
condiţiile pieţei un produs anual (o dobândă) de mărimea dividendului atribuit acţionarilor.
• Valoarea de randament are un conţinut similar celei financiare, dar caracterizează calitatea
emitentului prin prisma profitului net, adică a unui rezultat ce înglobează dividendul şi conţine
în plus componente de autofinanţare, de creare de rezerve financiare şi fonduri de asigurare
proprii. Valoarea de randament caracterizează profitabilitatea netă a societăţii emitente, în timp
ce valoarea financiară se referă strict la plasamentul pe care un investitor îl face achiziţionând o
acţiune la respectiva societate.
Dividendul este considerat primul drept al acţionarului şi reprezintă suma de bani atribuită
drept câştig posesorului unei acţiuni:
Dividendul total este determinat printr-o decizie a Consiliului de administraţie al societăţii
emitente. După determinarea profitului net, Consiliul de administraţie stabileşte repartizarea
acestuia astfel încât să se realizeze atât o bună cointeresare a acţionarilor (ordinari şi privilegiaţi),
cât şi constituirea unor fonduri suficiente pentru autofinanţare, dezvoltare, rezervă şi asigurare.
Se determină astfel dividendul total care urmează a fi repartizat, în principiu, pe trei
componente:
• întâi dividendul fix, care este atribuit acţiunilor privilegiate;
• apoi, primul dividend sau dividendul ordinar, care este atribuit acţiunilor ordinare, astfel
încât să asigure cointeresarea masei de acţionari ai firmei; acest dividend se atribuie de regulă
proporţional cu „gradul de eliberare a capitalului”;
• în fine, supradividendul, adică dividendul atribuit suplimentar peste primul dividend, care
se eliberează indiferent de „gradul de eliberare a capitalului”:
Dreptul de subscriere la noile emisiuni este considerat al doilea drept al acţionarului şi
constă în dreptul de preempţiune al vechilor acţionari, adică dreptul de a fi preferaţi altor doritori de
plasament în acţiunile noi ale societăţii emitente.
Dreptul de atribuire a acţiunilor unei emisiuni suplimentare este considerat al treilea drept
al acţionarilor şi constă în dreptul acţionarilor „vechi” de a primi acţiuni dintr-o nouă emisiune.
Baza economică a acestui drept rezidă în faptul că noua emisiune înseamnă majorarea capitalului
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
60
social pe seama fondurilor de rezervă şi dezvoltare. Aceste fonduri se creează treptat prin preluarea
unor părţi din profitul net, ceea ce, implicit, înseamnă o nealocare de profit pentru dividendul ce se
distribuie acţionarilor. Acest dividend posibil în trecut, dar nealocat şi folosit pentru investiţii sau
pentru o rezervă asiguratorie, este în fapt proprietate a acţionarilor „vechi”. Alocarea de acţiuni
„noi” pentru aceşti acţionari reprezintă o trecere în starea de „efectivă” şi „individualizată” a unei
proprietăţi reale, dar „neindividualizată” şi doar „virtuală” în raport cu acţionarii.
În cazul subscrierii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie similar emisiunii iniţiale.
Poate cumpăra acţiuni oricare plasator, în măsura în care vechii acţionari nu uzează de dreptul de
preempţiune; structura acţionariatului se schimbă.
În caz contrar, vechii acţionari cumpără ei sau îşi vând dreptul de subscriere, făcând
posibilă, în această ultimă alternativă, pătrunderea unor plasatori noi în acţionariatul firmei
emitente, astfel încât se poate modifica raportul de forţe în acţionariat.
În cazul atribuirii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie prin intermediul vechilor
acţionari. Ei primesc noi acţiuni proporţional cu cota de capital social pe care îl deţin prin acţiunile
„vechi”. Rămâne opţiunea lor dacă vor prezenta sau nu la negociere, la bursă, aceste acţiuni „noi”.
Atribuirea nu modifică raportul de forţe în acţionariat decât în măsura în care dreptul de atribuire
este vândut sau „vechii” acţionari îşi vând acţiunile nou atribuite.
II. Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a unor resurse
financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea poate fi făcută de o autoritate publică (stat,
autoritate publică locală), de o instituţie publică, de o societate comercială în principiu cu o bună
reputaţie în afaceri şi cu o mare putere economico-financiară. Garanţia împrumutului este virtuală,
reprezentată în cazul autorităţilor publice de solvabilitatea lor certă, iar în cazul agenţilor privaţi de
patrimoniul şi puterea lor economico-financiară. Scopul creditului este fie acoperirea unui deficit
bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie derularea unor programe de dezvoltare/investiţii. Ca titlu
de credit, obligaţiunea conferă posesorului ei drepturile şi obligaţiile ce revin în mod obişnuit
creditorului.
Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile creditului: cine emite, pe
ce perioadă, cupiurile puse în circulaţie, dobânda, modalităţile de rambursare, scadenţele de
rambursare şi de plată a dobânzilor, cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri
emise ş.a. Modalităţile de emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută
campanie publicitară. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi,
eventual, cu etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori sub cea nominală (sub
pari), dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor presupune răscumpărarea lor de către
emitent la scadenţă, strict la valoarea nominală.
Obligaţiunile sunt clasificate după două criterii:
1. După forma de prezentare
a) nominative, cu numele posesorului înscris pe ele şi fără posibilitatea negocierii pe piaţa
secundară;
b) la purtător, cu regim similar acţiunilor la purtător.
2. După locul contractării şi condiţiile de emisiune
a) interne, exprimate în moneda naţională a ţării în care este rezident emitentul;
b) străine, exprimate în moneda naţională a ţării în care emitentul face emisiunea;
c) euroobligaţiuni, exprimate într-o monedă europeană alta şi decât a ţării de reşedinţă a
emitentului şi decât a ţării în care se face emisiunea.
Costul creditului obligatar este format din dobândă, din prima de rambursare şi din
cheltuielile de emisiune şi plasare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
61
Dobânda plătită de emitent se calculează întotdeauna la valoarea nominală a titlurilor
existente în circulaţie, adică la mărimea creditului aflat în uzul emitentului în perioada de timp
scursă între două scadenţe.
Calitatea financiară a unui plasament în obligaţiuni este determinată pe baza câtorva
indicatori de performanţă, cum sunt:
• Produsul nominal, exprimat procentual prin rata nominală a dobânzii şi valoric prin dobânda
încasată în schimbul cuponului;
• Produsul curent sau efectiv;
• Preţul curent de piaţă, care arată valoarea actuală a fluxurilor viitoare de venit pe care le oferă
posesia obligaţiunii până la o anumită dată viitoare (eventual până la scadenţă);
• Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este valoarea la care, între două scadenţe de plată a
dobânzii, se vinde/cumpără o obligaţiune, inclusiv cuponul proximei scadenţe.
Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă au fost renovate în
ultimii 40-50 de ani, ca urmare a dorinţei plasatorilor de a participa într-un fel sau altul la
rezultatele financiare obţinute de debitorii lor. Ca urmare, au apărut obligaţiuni cu dobânzi variabile
şi obligaţiuni participative.
Acestea din urmă se regăsesc în trei forme: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuni
convertibile şi obligaţiuni schimbabile.
Obligaţiunile de participaţie sunt acele obligaţiuni pentru care dobânda fixă anuală se
indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei de gestiune, obţinute de debitor:
dinamica dividendului vărsat, indicele de devansare a dobânzii pieţei de către rata dividendului,
dinamica fondului de rezervă ş.a.
Obligaţiunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate preschimba contra
acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de către acesta.
Obligaţiunile schimbabile sunt acele obligaţiuni ce se pot preschimba contra acţiuni din
chiar momentul emiterii lor.
III. Instrumente financiare derivate
Derivativele (instrumente financiare derivate) sunt contracte al căror rezultat (payoff)
depinde de evoluţia preţului unor alte active, precum acţiuni, rata dobânzii, cursul de schimb,
mărfuri, indici bursieri, etc. Instrumentele financiare derivate pot fi: contracte futures, options,
forward, swaps, iar acestea pot fi folosite din diverse motive de investitori, cum ar fi pentru a se
realiza în mod corespunzător managementul riscului, în operaţiuniile speculative şi arbitraje. Pentru
a evidenţia utilitatea unui instrument derivat să considerăm următorul exemplu.
5.3. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare
Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedură
specifică. Organizarea şi funcţionarea ei se face, în economia contemporană, potrivit unor
reglementări juridice, printre care şi supravegherea de către stat.
Bursele se clasifică după mai multe criterii:
a) varietatea tranzacţiilor: generale şi specializate;
b) obiectul activităţii: de marfă, complementare comerţului internaţional (burse de asigurări
şi burse de navlu), de valori mobiliare şi valutare; numai ultimele două sunt pieţe financiare şi
numai penultima este piaţă secundară de capital;
c) forma de organizare: private şi de stat;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
62
d) modul de admitere a participanţilor: cu acces limitat (are specific „ringul”, locul unde se
finalizează tranzacţiile şi la care au acces numai agenţi autorizaţi) şi cu acces nelimitat (numită
„over the counter” sau OTC, în care tranzacţiile se fac informatizat prin intermediul unei reţele de
calculatoare de largă acoperire şi cu mari facilităţi de acces, astfel încât, practic, oricine are acces la
un calculator inclus în reţea poate formula cereri şi oferte de titluri, poate tranzacţiona).
Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi sau cristalizat ca
instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris (1724), New York (1817), Bucureşti
(1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt New York Stock Exchange (peste 3000 de
societăţi cotate), London Stock Exchange (circa 2900 de societăţi cotate), Kabuto Cho Tokio (114
societăţi cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe lângă cele menţionate şi pe cele din
Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles, Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos
Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste 1000 dintre cele mai mari societăţi comerciale
din lume.
Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se tranzacţionează titluri
(valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ hârtiile de valoare, valutele şi metalul
preţios.
Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori mobiliare, de a asigura
tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare/cumpărare.
Rolul ei revine la mobilizarea capitalului financiar, la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi
chiar pe ţări), la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la elaborarea de analize
economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le comercializează).
Organizarea şi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu, care
stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a tranzacţiilor. Agenţii
economici care nu au acces direct la bursă, ci numai prin intermediul agenţilor de schimb, le
adresează acestora ordine de vânzare/cumpărare de valori mobiliare, formulând astfel oferta (O) şi
cererea (C) de titluri. Ofertele/solicitările sunt primite de brokeri-agenţi (Bka), care acţionează în
contul şi din însărcinarea clienţilor lor şi pe care sunt obligaţi să-i informeze despre cursuri şi
despre derularea ordinelor date de ei. Brokerii-agenţi transmit aceste ordine către brokerii-
specialişti. Brokerul-specialist (Bks), numit jobber în Anglia, courtier în Franţa şi dealer în SUA,
centralizează ordine de vânzare-cumpărare de la brokerii-agenţi cu care lucrează şi le negociază în
ring cu ceilalţi brokeri-specialişti sub supravegherea Comisiei Operaţiunilor de Bursă (COB).
Pentru a putea avea o marjă de manevră cât mai puţin restrictivă, ei au dreptul să deţină un
portofoliu propriu de titluri, precum şi un capital de rulaj. Toţi agenţii de schimb (agenţi sau
specialişti) au statut profesional de comercianţi cu obiect „gestiunea portofoliilor de valori
mobiliare” şi sunt înregistraţi în Registrul comercial al ţării unde îşi desfăşoară activitatea. Din
punct de vedere funcţional ei sunt asimilaţi funcţionarilor publici (ministeriali). Ei sunt reuniţi în
Compania Agenţilor de Schimb, organizaţie profesională şi funcţională. Aceasta alege o Cameră
Sindicală a Bursei care îi reprezintă în nume colectiv pe toţi agenţii de schimb, le garantează
activitatea şi le-o controlează. Pentru a-şi exercita atribuţiile, acest organism dispune de servicii şi
organe de lucru specifice: comisia operaţiunilor de bursă (COB), serviciul de studii şi analize
financiare, serviciul de relaţii externe, serviciul de control, buget propriu, serviciul de personal,
serviciul juridic, serviciul fiscal, trezorerie, serviciul contabil, Centrul de prelucrare a informaţiilor.
Statutul său este triplu: autoritate bursieră, autoritate a Companiei Agenţilor de Schimb şi Organism
corporativ. Comisia Operaţiunilor de Bursă reglementează derularea tranzacţiilor, pe care le
confirmă specialiştilor şi Casei de clearing (CC) în vederea executării efective a ordinelor.
Comisia Operaţiunilor de Bursă are şi rolul de informare a publicului, motiv pentru care
editează Buletinul de cotaţii (singura sursă de informaţii abilitată în acest scop şi acceptată ca unica
oficială) şi prezintă anual un raport, publicat în „Monitorul Oficial”, privind activitatea bursei.
Comisia are rol de instanţă de specialitate în ceea ce priveşte orice problemă legată de bursă
(respectarea legii şi a regulamentului intern, activitatea agenţilor de schimb, publicitatea, includerea
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
63
în/radierea din cotaţia oficială etc.). Casa de clearing este un organ al bursei cu rolul de a garanta
executarea obligaţiilor asumate de parteneri prin ordinele lor de vânzare/cumpărare confirmate ca
executate. Depozitele de titluri oferite spre vânzare, precum şi cele de bani create pentru cumpărare
se fac la această casă care asigură în acest fel posibilitatea cumpărătorului de a intra în posesia
titlurilor cumpărate, iar a vânzătorului de a primi contravaloarea titlurilor vândute. Dimensiunea
tranzacţiilor bursiere este exprimată de indicatorul capitalizarea de piaţă, care arată volumul
capitalurilor mobilizate, dar şi puterea bursei, prin însumarea pe o perioadă de un an a capitalizării
zilnice de piaţă.
Întrebări de autoevaluare
1. Prezentați în detaliu participanții pe piața de capital.
2. Prezentați acțiunile, ca titluri de valoare tranzacționabile pe piața de capital.
3. Care sunt criteriile de clasificare ale acțiunilor?
4. Care sunt elementele componente ale veniturilor curente?
5. Care sunt indicatorii de performanță ce caracterizează calitativ acțiunile?
6. Prezentați conceptul de bursă de valori. Ce funcție îndeplinește?
7. Care este rolul și modul de organizare și funcționare al bursei?
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
64
CAPITOLUL 6. PIAȚA ASIGURĂRILOR
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de risc și a celui de asigurare
– abilitatea de a prezenta caracteristicile pieței asigurărilor și a principalilor actori pe această
piață
– prezentarea și clasificarea produselor întâlnite pe piața asigurărilor
6.1. Riscul și asigurarea
Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente) care o
dată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului (sau beneficiarului
asigurării) despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc are, de regulă, mai multe sensuri. Astfel, riscul asigurat este folosit în
sensul de probabilitate a producerii fenomenului (evenimentului) împotriva căruia se încheie
asigurarea. Cu cât acest fenomen (eveniment) are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare
pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
Un alt sens pe care îl are riscul asigurat este de posibilitate de distrugere (parţială sau totală)
a bunurilor de unele fenomene imprevizibile, care sunt: grindina, furtuna, incendiul, uraganul, ploile
torenţiale, etc.
De asemenea, riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime (dimensiune) a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei anumite asigurări.
Nu orice fenomen (eveniment) generator de pagube, poate constitui un risc asigurat, ci
numai acela care îndeplineşte cumulativ condiţiile ce vor fi prezentate în continuare.
O primă condiţie este aceea ca producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se
încheie asigurarea să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de
risc, asigurarea acestuia nu devine necesară. în acelaşi timp, însă, este necesar să avem în vedere
faptul că fenomenul (evenimentul) care se produce în mod frecvent şi pe scară largă nu poate fi
acceptat drept risc asigurat, deoarece o eventuală cuprindere a sa în asigurare ar necesita plata de
către asigurat a unor prime de asigurare apropiate sau egale ca mărime cu valoarea pagubelor
respective.
A doua condiţie se referă la faptul că fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate
cazurile un caracter întâmplător. Aceasta înseamnă că pentru a se putea încheia o anumită asigurare
nu este admisă existenţa nici unei posibilităţi a părţilor participante la asigurare de a cunoaşte
bunurile sau persoanele care vor fi supuse acţiunii fenomenului (evenimentului), nici intensitatea
acestuia în momentul ivirii lui.
A treia condiţie are în vedere faptul că acţiunea fenomenului (evenimentului) este necesar să
poată fi înregistrată în evidenţa statistică. Datele din evidenţa statistică referitoare la un anumit
fenomen (eveniment) trebuie să permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi
intensităţii producerii acestuia. Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele,
asigurătorul nu poate stabili probabilitatea producerii fenomenului (evenimentului) asigurat.
A patra condiţie presupune ca producerea fenomenului (evenimentului) să nu depindă de
voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării. În cazul în care asiguratul sau beneficiarul
asigurării a contribuit, direct sau indirect, la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată
primi despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta nu numai că pierde toate drepturile
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
65
conferite de asigurare, dar va suporta şi rigorile legii, deoarece astfel de fapte sunt pedepsite de
lege.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz sub aspect juridic, economic sau financiar.
Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea pentru a fi operantă,
trebuie să capete forma juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o
conferă contractul, care constituie “legea părţilor, precum şi legea propriu-zisă, care emană de la
puterea legislativă. Contractul de asigurare şi legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate
de izvoare de drepturi în obligaţii în materie de asigurări, se completează reciproc.
Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice:
1.este un contract consensual, adică se încheie prin simplu consimţământ al părţilor. Faptul
că legea prevede în mod expres obligativitatea încheierii în scris a acestuia şi cuprinderea anumitor
elemente, nu înseamnă o abdicare de la principiul consensualismului.
2. este un contract sinalagmatic, adică părţile contractate îşi asumă obligaţii reciproce şi
interdependente. Astfel asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia
asigurătorului, atât la încheierea contractului cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să
achite primele de asigurare datorate; la rândul său asigurătorul se obligă să acopere riscul
asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită.
3. are un caracter aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau
întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece
obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Acest
eveniment comportă, pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere.
4. este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o
contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care i-o
oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi
sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.
5. este un contract succesiv, adică se semnează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere
un anumit risc (sau un complex de riscuri), o perioadă foarte lungă de timp cu plata anuală sau
subanuală a primei sau o perioada foarte scurtă, cu plata integrală a primei la încheierea
contractului. Faptul că valabilitatea contractului de asigurare de întinde pe o anumită perioadă de
timp, face posibilă eşalonarea plăţii primei de asigurare şi evidenţiază caracterul succesiv al
realizării contractului.
6. este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, la el a
aderat asiguratul.
7. este un contract de bună credinţă, adică presupune că executarea acestuia să se face cu
bună credinţă de către părţi. Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a
asigurării.
Aspecte economice
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele fizice sau
juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.
Asigurarea presupune avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului
asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlul de indemnizaţie (despăgubire) de asigurare,
sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest lucru
este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între
membrii comunităţii de risc, după principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare
participă toţi asiguraţii, dar aceasta se repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii
de pe urma riscului asigurat.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
66
În procesul normării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice
între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de
asigurare, pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc)
către organizaţia de asigurare. În etapa următoare fluxuri băneşti, sub forma indemnizaţiilor de
asigurare (despăgubiri sau sume asigurate), pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia
organizaţiei de asigurare, către persoane fizice şi juridice afectate de producerea de asigurare
(evenimentului) asigurat.
Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire a valorii adăugate brute, relaţii care
apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a
activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva
anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa sau integritatea corporală şi onorării obligaţiilor
de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii.
Astfel, funcţia de repartiţie, ca funcţie principală a asigurărilor se manifestă, în primul rând,
în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama
primei de asigurare (contribuţiei) suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurarea ex
contract sau ex lege. În al doilea rând această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului
de asigurare către destinaţiile sale legale şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea
unor acţiuni cu caracter preventiv acoperirea cheltuielilor administrativ – gospodăreşti ale
organizaţiei de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă.
După cum se ştie, noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu activitatea
societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor mutuale de asigurări, dar şi cu asigurările
sociale. Între asigurările încheiate prin intermediul societăţilor comerciale de asigurare şi al
organizaţiilor mutuale de asigurări, pe de o parte, şi asigurările sociale, pe de alta, există asemănări,
dar şi deosebiri.
Astfel, asigurările sociale, ca şi asigurările mijlocite de societăţile comerciale şi organizaţiile
mutuale, exprimă relaţii economice, de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute. Numai
că fondurile asigurărilor sociale au alte fluxuri de formare şi distribuire decât fondurile de asigurare
constituite la dispoziţia societăţilor comerciale şi a organizaţiilor mutuale de asigurări.
Aşadar, la asigurările sociale societatea naţională tinde să înlocuiască solidaritatea dintre
membrii comunităţii de risc, ce se manifestă la asigurările mijlocite de organizaţiile mutuale şi
societăţile comerciale.
Alte abordări economice și financiare ale asigurării
Nu puţini specialişti în materie îmbrăţişează modul tradiţional de abordare a asigurării,
potrivit căreia asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui mare număr de persoane
fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen (eveniment) sau de un complex de fenomene
(evenimente) unui număr redus dintre aceştia.
Această abordare, corectă în fond, nu evidenţiază faptul că asigurarea se realizează prin
intermediul societăţilor comerciale de asigurare, care îşi desfăşoară activitatea pe o piaţă
concurenţială. De aceea, unii specialişti pun în lumină şi alte aspecte ale problematicii asigurării.
Printre acestea se numără tratarea asigurărilor ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar
financiar şi un activ financiar într-o economie de incertitudine.
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii ni se dezvăluie în momentul în care observăm
că o societate comercială de asigurare, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice şi
juridice, oferă acestora un produs sui generis, şi anume obligaţia de a prelua asupra sa efectele
negative ale producerii unui anumit fenomen (eveniment) sau complex de fenomene (evenimente).
Prin urmare asigurarea apare ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericolele
care le ameninţă, de a le oferi “securitate” în cazurile convenite.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
67
Evoluţia conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influenţa atât
mărimea nominală a sumei acumulate, cât şi mărimea reală a acesteia, la data încasării ei. Iată de ce,
privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie de incertitudini.
6.2. Caracteristicile pieţei asigurărilor
O altă problemă legată de piaţa asigurărilor se referă la dimensiunea acesteia. Elementul
hotărâtor care defineşte dimensiunea unei asemenea pieţe, îl constituie cererea, determinată, pe de-o
parte de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile, iar pe de alta de convingerea
acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizaţiile specializate.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea ei cu
oferta. Este posibil ca nu toate persoanele care au solicitat oferte de la organizaţiile de asigurare să
încheie contracte cu acestea, fie pentru că nu găsesc convenienţa sperată, fie deoarece condiţiile
solicitanţilor nu sunt acceptate de către ofertanţi.
În final, mărimea pieţei de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre
care: numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă, numărul poliţelor active, valoarea
anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referinţă şi valoarea
totală a angajamentelor asumate de societăţile de asigurare la un moment dat.
Cererea de asigurare persoane, bunuri şi de răspundere civilă vine din partea persoanelor
fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din
partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în caz de accidente sau
boli profesionale.
Oferta de asigurare este prezentată de societăţile de asigurare cu capital privat, de stat sau
mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară
activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze
în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; mărimea
obligaţiilor pe care să şi le asume; rezervele de prime şi /sau daune pe care trebuie să le constituie;
modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de profit şi de
pierdere care trebuie înlocuite şi publicate etc. Societăţile în cauză trebuie să respecte, de asemenea,
avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea asigurărilor.
Tontinele sunt asociaţii constituite pe o anumită perioadă de timp determinată (de ex. 15
ani), în decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în
funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma realizată din
capitalizarea cotizaţiei de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii
asemănătoare se organizează şi pentru cazurile de deces.
O altă problemă se referă la caracterul pieţei asigurărilor: este aceasta o piaţă cu concurenţă
perfectă sau cu una imperfectă? Caracteristicile unei pieţe considerate perfecte sunt: omogenitatea
produsului, transparenţa şi atomizarea pieţei, libertatea de intrare – ieşire a participanţilor pe (şi de
pe) piaţă şi descentralizarea deciziilor.
Omogenitatea produsului. Pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs,
“asigurarea” ci o paletă largă de servicii (produse), constând în asigurări împotriva diferitelor
riscuri.
Aici elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi
înlocuit cu altul (alt tip de asigurare).
Pe piaţa asigurărilor nu se concurează societăţile de asigurare “în general”, ci societăţile
având acelaşi profil, cele care “vând” acelaşi tip de produs, adică încheie asigurări împotriva
aceluiaşi risc. Cu alte cuvinte, piaţa asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
68
subramuri ale asigurării se practică. La o analiză mai atentă se observă că nici măcar în cadrul unei
subramuri a asigurărilor nu întâlnim un produs omogen (asigurarea de accidente individuală se
deosebeşte de cea de grup). În concluzie se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care
asigurarea autovehiculelor şi asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Transparența pieței. Persoanele fizice şi juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurărilor,
nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată
şi indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru. Pentru a obţine informaţiile necesare în vederea luării
unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a
asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizaţi.
Atomizarea pieței. O piaţă este atomizată, atunci când ea reuneşte un număr atât de mare de
ofertanţi şi de solicitanţi, în astfel de condiţii, încât nici unul dintre participanţi să nu poată influenţa
de o manieră sensibilă funcţionarea acesteia.
Libertatea de intrare – ieşire a participanților pe (și de pe) piață. În imaginea omului
obişnuit, piaţa este locul unde poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere ceva şi să
rămână acolo atât timp cât are interes să o facă. Această interpretare de bun–simţ a noţiunii de piaţă
ne-o confirmă faptul că în orice ţară cu economie de piaţă numărul ofertanţilor şi solicitanţilor este
în continuă modificare.
La fel se petrec lucrurile şi pe piaţa asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului
organizaţiilor de asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a
altor tipuri de organizaţii, concomitent cu ieşirea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuaţii
demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare. Piaţa
asigurărilor este supusă unei atente supravegheri din partea autorităţilor publice. Această
supraveghere se realizează de un organ specializat, care funcţionează pe lângă Ministerul
Finanţelor, Ministerul Industriei şi/sau Comerţului, ori pe lângă altă instituţie a administraţiei de
stat.
Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii în
limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terţilor,
organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie, pentru a
nu-şi prejudicia nici interesele proprii şi nici pe cele ale terţilor. Aşadar, deciziile organizaţiilor de
asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie şi avizele
organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate
provizoriu de adunările generale sau de consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, la
cererea Comisiei de supraveghere.
Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate, s-ar părea că societăţile
comerciale sunt mai încorsetate de controlul public, sunt mai mult ţinute sub lupă decât
întreprinderile industriale, comerciale sau de alta natură. Lucrul acesta este explicabil prin faptul că
societăţile de asigurare fac parte din categoria instituţiilor financiare, iar acestea îşi întemeiază
relaţiile cu terţii pe încredere.
6.3. Principalii jucători pe piața asigurărilor
Pe piața asigurărilor întâlnim următoarele categorii de participanți:
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări), care în schimbul primei de
asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui
anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde – în baza legii - faţă de terţe persoane.
Asiguratul este o persoană fizică sau juridică care, în schimbul primelor plătite
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
69
persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente care pot apare în viaţa sa, precum şi
persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe
persoane.
În cadrul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot fi atât
persoane fizice cât şi juridice. La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice
persoană fizică care îndeplineşte condiţiile prevăzute de actele normative.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau
suma asigurată fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa persoană care
devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de
asigurare; alteori desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de
asigurare prin declaraţie scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,
fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat.
Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o
delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp beneficiarul acesteia. Se
poate afirma că aceste doua noţiuni se întâlnesc ca atare numai în cazul asigurărilor de persoane. În
cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul se suprapune cu contractantul şi cu beneficiarul asigurării,
iar la asigurările de răspundere civilă, asiguratul se suprapune numai cu contractantul asigurării,
deoarece despăgubirea de asigurare aste încasată în toate cazurile de terţul păgubit sau vătămat.
6.4. Produse pe piața asigurărilor
După domeniul (ramura) la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de
bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau
juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. În ţara noastră fac
obiectul asigurărilor de bunuri o gamă variată de bunuri materiale cum sunt: mijloacele de producţie
fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navale
maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de
bunuri aparţinând populaţiei etc.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru
diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru
plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces,
împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.)
Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti
despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unei terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce
poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămarea corporală sau deces ori în
avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform
legii.
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de asigurare şi statut, societăţile de
asigurare din ţară noastră pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă,
asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, asigurări de autovehicule, asigurări maritime şi de
transport; asigurări de aviaţie, asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri, asigurări de
răspundere civilă, asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare din riscurile
asigurate şi asigurări agricole.
După forma juridică de realizare asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă se
grupează în asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale).
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
70
Asigurarea obligatorie se poate introduce atunci când bunurile unui mare număr de
persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al
bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, producerea
riscurilor respective. Deci, pentru ca agenţii economici şi populaţia să poată primi despăgubirile
necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi naturale sau accidente, unor bunuri foarte
importante (clădiri şi alte mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.), se poate institui asigurarea
acestora obligatorie.
În asigurarea obligatorie sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând persoanelor
fizice şi juridice, precum şi persoanelor fizice şi juridice ce întrunesc condiţiile prevăzute de lege.
Înseamnă, deci, că ea este o asigurare totală. Fiind totală, asigurarea obligatorie exclude
posibilitatea selecţiei riscurilor, permiţând o dispersare optimă a acestora. Drept urmare, la aceleaşi
riscuri şi la asigurarea aceloraşi bunuri, primele de asigurare stabilite la asigurarea obligatorie sunt
mai reduse, comparativ cu cele de la asigurarea facultativă.
La asigurarea obligatorie a călătorilor pentru cazurile de accidente, suma asigurată este
stabilită sub formă de sumă fixă pentru un călător, fiind însă diferenţiată în funcţie de mijlocul de
transport utilizat. În cazul asigurării obligatorii a deţinătorilor de autovehicule pentru cazurile de
răspundere civilă, suma asigurată privind pagubele produse la bunuri prin accidente de autovehicule
este stabilită sub formă de limită minimă şi maximă pentru prejudiciul material cauzat terţelor
persoane.
Asigurarea obligatorie este fără termen, activând tot timpul cât există bunul asigurat. În
eventualitatea că un bun asigurat obligatoriu a fost înlocuit dintr-un anumit motiv cu altul,
asigurarea rămâne valabilă în continuare. Răspunderea asigurătorului, în cazul asigurării obligatorii,
ia naştere în mod automat, din momentul în care asiguratul intră în posesia bunului respectiv.
Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare încheiat între asigurat şi
asigurător. Asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă
aceasta corespunde prevederilor din actele normative în vigoare.
Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane, răspundere civilă ori riscuri
necuprinse în asigurările obligatorii, fie în vederea completării acestor asigurări pentru ca asiguraţii
sa aibă posibilitatea să primească, în caz de pagubă sau de producere a evenimentului asigurat, o
despăgubire sau o sumă asigurată mai mare.
Asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită în
contractul de asigurare, iar răspunderea asigurătorului funcţionează doar în acel interval.
După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
· asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc.; bunurile
care se asigură împotriva acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele, instalaţiile,
mijloacele de transport, inventarul gospodăresc, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
· asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirilor
sau alunecărilor de teren etc.; împotriva acestor riscuri se asigură de regulă culturile agricole şi
rodul viilor;
· asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
· asigurări împotriva avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări)
la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi
al mersului. În această categorie intră asigurările mijloacelor de transport şi ale mărfurilor în timpul
traficului intern şi internaţional;
· asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca de exemplu, deces, boli,
accidente etc. – care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă – în cazul
asigurărilor de persoane;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
71
· asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se refera la prejudicii cauzate terţelor
persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unor activităţi etc.
După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi
asigurări externe.
Asigurările interne au caracteristic, faptul că, în general, părţile contractate domiciliază în
aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul
aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Aceste asigurări se
caracterizează şi prin aceea că primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi
se plătesc, de regulă, în monedă naţională.
Asigurările interne includ, de regulă, asigurările de clădiri, construcţii, culturi agricole,
animale şi alte bunuri aparţinând diferitelor categorii de agenţi economici, asigurările de clădiri,
animale, obiecte de uz casnic şi autovehicule aparţinând populaţiei, asigurările de persoane,
asigurările de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate unor terţe persoane pe teritoriul aceleiaşi
ţări etc.
Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă
sau bunuri, care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În
cazul acestor asigurări, una din părţile contractate ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară
sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte
ţări. De regulă, la aceste asigurări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se exprimă sau se
plătesc în valută, motiv pentru care ele sunt cunoscute şi sub denumirea de asigurări în valută.
În categoria asigurărilor externe întâlnim: asigurarea mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior pe timpul transportului, asigurarea navelor maritime, a navelor de pescuit oceanic şi a
navelor aeriene care fac parte din flota civilă; asigurarea creditelor pentru export; asigurarea
constructorului pentru obiective realizate în străinătate sau de firme dintr-o ţară în altă ţară;
asigurarea bunurilor unui stat, aflate în străinătate; asigurarea autovehiculelor aparţinând unor
persoane fizice sau juridice dintr-o ţară care circulă în afara teritoriului ţării respective, etc.
După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat asigurările pot fi grupate
în asigurări directe şi asigurări indirecte (reasigurări).
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod
nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul
contractului de asigurare, fie în baza legii.
Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de
fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar
cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia
reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul
de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul îşi asumă
răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor – care sunt cuprinse în contractul de asigurare -
în limitele menţionate de contractul de reasigurare. De menţionat că prevederile contractului de
reasigurare derivă întotdeauna din contractul de asigurare, fără însă ca între reasigurător şi asigurat
să existe vreun raport juridic. Se poate spune, deci, că reasigurarea reprezintă, de fapt, o asigurare a
asigurătorului direct, fiind un raport care apare numai între persoanele juridice (instituţii sau
societăţi de asigurare).
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este riscul asigurat?
2. Prezentați asigurarea sub aspect juridic, economic și financiar.
3. Care sunt trăsăturile caracteristice pieței asigurărilor?
4. Prezentaţi detaliat participanții pe piața asigurărilor.
5. Care sunt și cum se clasifică produsele pe piața asigurărilor?
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
72
CAPITOLUL 7. FINANȚE PUBLICE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de finanțe și evoluția finanțelor publice;
– identificarea funcțiilor finanțelor publice; – definirea conceptului de cheltuială publică și prezentarea criteriilor de clasificare și a
indicatorilor de analiză ai acesteia; – definirea conceptului de resurse financiare publice și prezentarea criteriilor de clasificare și a
indicatorilor de analiză;
– prezentarea împrumuturilor de stat și a elementelor tehnice ale acestora;
– prezentarea datoriei publice și a indicatorilor de analiză ai acesteia;
– prezentarea conceptului de buget public și a principiilor bugetare.
7.1. Finanțe publice – evoluție și funcții
Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi
îşi au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.
Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția
statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și s-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în
corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în
plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.
În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură
economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în
strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:
în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de
oameni aleși de întreaga comunitate;
în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice
erau onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care erau
obligați supușii.
în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca
urmare, s-a menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în
natură, etc.), veniturile bănești erau reduse ca pondere;
în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama
resurselor bănești.
în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției
finanțelor, dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului
și a relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât pe
plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să îmbrace în
exclusivitate forma bănească.
Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei
produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,
economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din
problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.
1. Noţiunea clasică de finanţe publice
Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare
economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
73
preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi
anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.
Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului
ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina
liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam
Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).
Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea
economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer
(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului
prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea
perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.
Finnațele publice se subordonau unor principii care impuneau:
– Limitarea cheltuielilor publice la finanțaarea anumitor servicii colective (legate mai
ales de siguranța bunurilor și persoanelor)
– Lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv acoperirii
cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea schimburilor;
– Respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind „principiul
de aur al gestiunii bugetare”. Nu se agreau nici deficitul, din cauza pericolului de a genera inflaţie,
nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi exprimat în cheltuieli suplimentare ale statului, deci în
intervenţia acestuia;
– Contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât acestea, pe
de o parte, sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte, influenţează generaţiile viitoare,
deoarece ipotechează libertatea de opţiune, fiind un impozit amânatşi o posibilă sursă de inflaţie.
2. Noţiunea moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)
Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă
perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),
când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă
(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea
economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.
Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar
Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri
la starea de criză.
Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:
– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării
şi utilizării produsului social.
– Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii
valorii, produsul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia produsului social,
relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici sau dintre aceştia
şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relaţii băneşti. Noţiunea de
finanţe publice sau relaţii financiare nu poate fi confundată cu cea de bani sau relaţii băneşti. Banii
reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor
băneşti.
– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie
directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.
– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate
şi utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.
– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populaţie.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
74
Acelaşi caracter de nerambursabilitate îl poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub formă
de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii.
– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate
realiza parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani vărsate
de persoanele fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă;
garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele ce
gestionează bani şi alte valori publice.
Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la
realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare.
Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile
acestora:
– funcţia de repartiţie
– funcţia de control
Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului intern
brut) şi cuprinde două faze:
– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;
– redistribuirea (utilizarea) acestora.
În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care participă
societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice,
indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:
– impozite
– taxe
– contribuţii petru asigurări sociale
– amenzi
– majorări şi penalizări de întârziere
– vărsăminte din profitul regiilor autonome
– vărsăminte din veniturile instituţiilor publice
– redevenţe şi chirii din concesiune şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat
– venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân
– rambursări ale împrumuturilor de stat acordate
– dobânzi aferente şi ajutoare primite
Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din
toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporţie covârşitoare, resursele băneşti
ale finanţelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.
A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari
– persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în
raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii:
învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi
locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie
publică.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
75
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalităţi:
– în cadrul aceluiaşi tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse băneşti între
stat şi unităţile sale în ambele sensuri
– cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte şi
agenţii economici cu capital privat sau mixt şi populaţie pe de alta parte, şi invers.
Redistribuirea se poate realizea şi pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,
acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organisme
internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de
către stat, etc.
Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin întregii
societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de repartiţie,
deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de
utilizare a resurselor.
Funcţia de control a finanţelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor
publice şi la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează
în concret resursele băneşti de care dispun.
În consecinţă, controlul se efectuează nu numai activităţilor specifice funcţiei de repartiţie,
ci el se exercită şi asupra producţiei realizate în sectorul de stat, a schimbului şi consumului ce are
loc în acest sector.
În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct
sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, bănci şi alte
instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi
unităţilor economice, etc.
7.2. Sistemul cheltuielilor publice
7.2.1. Aspecte generale
Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate
prioritare in fiecare perioada.
Cheltuielile publice inglobeaza:
- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si
extrabugetare;
- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;
- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin
interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.
Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul
administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli
bugetare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
76
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la
bugetul statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale
agenţilor economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale,
dezvoltarea economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica,
asigurarea suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor.
Unele cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente)
iar altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).
O noţiune importantă în studiul cheltuielilor publice o reprezintă cheltuielile publice total
neconsolidate.
Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor
diferitelor categorii de administraţii publice.
Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de organizare
administrativă, cuprind:
- cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale, care, la rândul lor, înglobează:
- cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat (din bugetul
guvernului central/federal)
- cheltuieli finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale de
sănătate)
- cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.
Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate se prezintă conform relaţiei:
Cpt =
n
j 1
Cpj = Cpc + Cpi + Cpl
unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale
Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,
cuprind :
- Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare, constituite în: Bugetul de stat; Bugetul
asigurărilor sociale de stat; Bugetele locale; Bugetele instituţiilor publice autonome
- Alte cheltuieli publice
- Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială
- Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite în afara bugetului,
prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome
- Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului
- Cheltuieli finanţate din alte surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.
Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :
Cpt = Cb + Acp
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
77
unde:
Cb = cheltuieli bugetare
Acp = alte cheltuieli publice
Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul
politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.
Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice
totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite
externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.
Relaţia de calcul este:
CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri
în care:
Cpt = cheltuielile publice totale
Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete
din sistem
Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare buget
Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente
i = numărul treptelor de bugete
7.2.2.Clasificarea cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura
financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:
A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le
realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,
departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,
departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice
pe ordonatori de credite bugetare.
B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate
în conformitate cu două criterii:
Primul criteriu.Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de
personal, cheltuielile materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi
transferuri (de natură economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece
trebuie să se reînnoiască anual.
Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice
sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea
şi modernizarea patrimoniului public.
Al doilea criteriu. Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general,
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor
publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.
Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la
dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter
economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,
stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter
social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor
acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
78
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare
a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii
de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de activitate fiind
consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de credite bugetare.
D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:
- cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare definitivă a
resurselor financiare alocate (investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli curente cât şi
de capital.
- cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe,
adică nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite
achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi
sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele
publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.
- cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru
credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).
După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:
- cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă
fără a se urmări un contraserviciu din partea consumatorului;
- cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporară.
- cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;
- cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de
furnizare de produse sau servicii statului (avansuri, împrumuturi etc.)
- cheltuieli publice speciale - se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau
social;
- cheltuieli publice globale - vizează influenţa asupra echilibrului general economic.
După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:
- cheltuieli publice ordinare - se repetă în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este
previzibil;
- cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil,
cuprinse de regulă în fonduri de rezervă).
E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează
cheltuielile publice în:
- cheltuieli reale (negative) - sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.
- cheltuieli economice (pozitive) - sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru
înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,
poduri, porturi, aeroporturi etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi
reprezintă o avansare de PIB.
F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
79
Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite
prezentarea, analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi
conţinutul lor economic.
Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:
1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective
(învăţământ, sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice
generale ş.a.), după cum urmează: Servicii publice generale și ordine publică; Apărare; Educaţie;
Sănătate; Securitate socială şi bunăstare; Acţiuni economice; Locuinţe şi servicii comunale;
Recreaţie, cultură şi religie; Alte cheltuieli
2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de
capital şi transferuri de capital.
În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul
clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:
1. clasificaţia economică;
2. clasificaţia funcţională;
3. clasificaţia administrativă;
4. clasificaţia pe surse de finanţare.
În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a
cheltuielilor publice:
CHELTUIELI – TOTAL
I. CHELTUIELI CURENTE
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:
Cpt = Ccr + Ck + Opfin
unde:
Cpt = cheltuieli publice totale
Ccr = cheltuieli curente
Ck = cheltuieli de capital
Opfin = operaţiuni financiare
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă
astfel:
PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE
PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI
SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ
PARTEA A III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE
PARTEA A IV-A : SERVICII/DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU/APE
PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE
Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează
după relaţia:
Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
unde:
Sg = servicii publice generale
Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
Csc = cheltuieli social-culturale
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
80
Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape
Ae = acţiuni economice
Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice
în cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu
sunt subordonaţi altor instituţii, astfel:
I. Cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale
I.1. Finanţate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului
central/federal)
I.2. Finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor
sociale de sănătate)
I.3. Finanţate din fonduri speciale.
II. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative
intermediare
III. Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale
Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează
conform relaţiei:
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale
Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:
cheltuieli finanţate din bugetul de stat;
cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;
cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice;
cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.
Cpt =
n
i 1
Cpi
Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i
7.2.3. Indicatorii de analiză
I. Indicatorii de nivel
Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât
static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:
1. Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cn
p) reprezintă totalitatea cheltuielilor
publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar
real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor
publice în expresie reală (C rp).
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
indicelui preţurilor.
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:
Cr p0 =
0Ip
C n
po
; Cr p1 =
1
1
Ip
C n
p;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
81
în care:
Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0;
Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;
Ip0 = indicele preţurilor anului 0;
Ip1 = indicele preţurilor anului 1.
Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru
efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.
2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut
Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru
acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această
pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Cp/PIB = 100xPIB
Cn
n
p
în care:
Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB;
C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);
PIBn
= PIB în expresie nominală (în preţuri curente).
3. Cheltuielile publice medii pe locuitor
Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care
exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în
corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările
dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-
o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).
Se calculează pe baza relaţiei:
Cp/loc = N
C n
p; exprimat în moneda naţională sau
Cp/loc = N
C n
p/ Cs exprimat în altă monedă naţională
în care:
Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor
C np = cheltuieli publice în expresie nominală (preţuri curente)
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul
Cs = cursul valutar al monedei naţionale în raport cu USD
II. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice
Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât
şi din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat.
În acest caz, pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de
importanţa nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii
de cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
82
gscpi = 100xcpt
cpi
în care:
gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;
cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt = cheltuieli publice totale;
i - 1…..n categorii de cheltuieli.
Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale
statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea
structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării
opţiunilor bugetare sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua
comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un
număr însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare.
III. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în
expresie reală;
- modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
- modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
- modificarea structurii cheltuielilor publice;
- indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea
produsului intern brut;
- elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.
1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi reală
Modificarea absolută a cheltuielilor publice reprezintă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea
volumului cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau
reală.
Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza
relaţiei de calcul:
n
pC0/1 =
n
pC1 -
n
pC0;
unde:
Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei
de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.
Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe
baza relaţiei de calcul:
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
83
r
pC0/1 = r
pC1 - r
pC0;
Modificarea relativă a cheltuielilor publice reprezintă procentul cu care variază cheltuielie
publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea volumului
cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau reală.
Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:
100 100%0/1xIC n
cp
n
rcp
sau
100xC
CC
n
p
n
pn
rcp
0
0/1
%
în care:
% Crn
cp = modificarea nominală relativă
Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de 0;
Cnp0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente) .
In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în
expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .
Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:
100 100%0/1xIC r
cp
r
rcp
sau
100xC
CC
r
p
r
pr
rcp
0
0/1
%
în care:
Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri
constante). r
CpI0/1 = indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază
Cnp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente).
Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi
analizei în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei
cheltuielilor publice şi a factorilor de influenţă.
2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe
destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp/PIB = 1001
1
xPBI
Cp
- 1000
0
xPBI
Cp
în care:
Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie
nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).
PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în
expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
84
3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe
cap de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp/loc1/0 = 1
1
N
Cp -
0
0
N
Cp
în care:
C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri
curente/constante).
1N şi 0N = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).
4. Modificarea structurii cheltuielilor publice
Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de
politica financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
în care:
gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice
gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în
totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).
5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si
modificarea produsului intern brut
Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de
creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.
0
1
1
0
0/1
0/1
PIB
PIB
Cp
Cp
I
IK
PIB
cp .
în care:
Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;
IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;
K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB
Când K>1, aceasta exprimă o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu produsul
intern brut.
Când K =1, rezultă modificarea cu aceeaşi marime a cheltuielilor publice şi a produsului intern
brut
Când K <1, aceasta exprimă o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării PIB.
6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut
Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB
(modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El
se calculează astfel:
0
01
0
01
0
0/1
0
0/1
PIB
PIBPIB
Cp
CpCp
PIB
PIB
Cp
Cp
ecp
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
85
în care :
- Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;
- PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;
- ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru
finanţarea cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp =1, tendinţa
rămâne aceeaşi; când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor
publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.
7.3. Sistemul resurselor financiare publice
Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi
informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp.
Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema
raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de
faptul că resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este
unul ca de la întreg la parte.
RESURSELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚII
Fig.7.1. Resursele financiare ale societății
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,
resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor
publice va fi:
Vnpt = ∑ V
ni =Vascl + Vass + Viapa
unde:
Vnpt = venituri publice totale
V n
i = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente) de categorie i, i=1,...,n
Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale
Vass = veniturile necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat
Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom
Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici
particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea
resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin
intermediul sectorului privat şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele
RESURSELE FINANCIARE
PUBLICE
RESURSE FINANCIARE
PRIVATE
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
86
financiare publice. Nivelul lor este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar
şi de condiţii conjuncturale. Dacă cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu
apară necesitatea apelării la noi resurse sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.
7.3.1. Gruparea resurselor financiare publice
În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse
financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei
produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată
de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
a) factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază
sporirea veniturilor impozabile;
b) factori monetari - (dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin
preţ;
c) factori sociali - a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului
social al statului;
d) factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;
e) factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a
veniturilor, sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu
caracter miiitar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse
financiare publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare
obţinute în timpul ori ca urmare a războaielor.
f) factori de natură financiară cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce
reclamă resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.
Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice
şi criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel:
din punct de vedere al conţinutului economic
din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor
prin prisma sistemului de bugete
în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget
în funcţie de provenienţă
Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este
următoarea:
Prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe,
contribuţii. Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi
bugetele locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile
de creştere a resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să
primească girul puterii legislative.
Resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu
caracter rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.
Resursele din împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri
deosebite şi reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În
prezent, datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită
faptului că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi de
stat. Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile locale şi
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
87
de către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane fizice şi
juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe anumite perioade,
cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.
Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se
realizează contractarea unui împrumut de la Banca Centrală. Creşterea volumului resurselor
financiare pe această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu
caracter obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simplă şi eficace de
creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare,
care se manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea
progresivităţii impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea
impozitelor indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi
reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.
Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este
influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:
Resursele statelor de tip federal:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
- resurse ale bugetelor locale.
Resursele statelor de tip unitar:
- resursele publice ale bugetului central;
- resursele publice ale bugetelor locale.
Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:
Resursele financiare ale bugetului de stat
Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat
Resursele financiare ale bugetelor locale
Resurse financiare ale fondurilor speciale
Resurse financiare ale trezoreriei statului
Resurse financiare ale instituţiilor publice autonome
Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele
de stat, locale, asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale
Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
Resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau nerambursabile
Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă
astfel:
Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au
caracter permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii (venituri fiscale)
sau vărsăminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de
disponibilităţile instituţiilor publice, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare.
Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii
excepţionale, când practic resursele curente nu acoperă cheltuielile: impozite extraordinare,
împrumuturi de stat interne si externe, emisiune bănească, ajutoare şi alte transferuri primite din
străinatate, sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital etc.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
88
Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea:
Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne,
emisiunea bănească, donaţiile interne.
Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din
ajutoare nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile,
cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor
publice.
Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006
resursele financiare publice cuprind:
TOTAL VENITURI
I. VENITURI CURENTE
A. VENITURI FISCALE
B. CONTRIBUŢII DE ASIGURĂRI
C. VENITURI NEFISCALE
II. VENITURI DIN CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
IV SUBVENTII
Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:
Vt = Vcr + Vk + Opfin + S
Vcr = VF + CA + VNF
unde:
Vt = venituri publice totale
Vcr = venituri curente
VF = venituri fiscale
CA = contribuţii de asigurări
VNF = venituri nefiscale
Vk = venituri din capital
Opfin = operaţiuni financiare
S = subvenţii
7.3.2. Indicatori de analiză
I. Indicatorii de nivel
O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi
bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările
reclamă diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia
statului. Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la
altul, de la o etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei
ţări şi fiecărei perioade.
Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază
atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:
1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală
Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia
entităţilor publice.
Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
89
Volumul veniturilor publice în expresie nominală (V n
p ) reprezintă totalitatea veniturilor
publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.
V n
p = ∑ V n
i
i = bugete componente ale bugetului general consolidat;
V n
p = veniturile publice în expresie nominală;
V n
i = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al
resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.
Volumul veniturilor publice în expresie reală (V r
p ) reprezintă totalitatea veniturilor publice
exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri
curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară
modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru
preţurile constante, notat cst.
Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:
Ip0/cst = 1000
xPIB
PIB
cst
;
Ip1/cst = 1001
xPIB
PIB
cst
;
în care:
Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst
Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst
Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:
Vr
p 0=
cst
n
p
Ip
V
/0
0
;
Vr
p1=
cst
n
p
Ip
V
/1
1
;
în care:
Vr
p 0= veniturile publice reale ale anului 0
Vr
p1= veniturile publice reale ale anului 1
Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a
reflecta volumul acestora în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut
Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în
vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o
ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Vp/PIB = 100xPIB
V t
p;
în care:
Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB t
pV = venituri publice totale
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
90
PIB = produsul intern brut
3. Venituri publice medii pe un locuitor
Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă
suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri
reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât
în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.
Se calculează pe baza relaţiei:
Vp/loc = t
pV / N exprimat în moneda naţională locală
Vp/loc = ( t
pV /Cs) / N exprimat în altă monedă naţională
în care:
Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor; t
pV - venituri publice totale anuale;
Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)
N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.
II. Structura veniturilor publice
Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi
din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de
venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice
totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.
Relaţia de calcul este:
gsvpi= 100xV
V
pt
pi;
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
Vpi = venituri publice ale categoriei i;
Vpt = venituri publice totale;
i - 1…..n categorii de venituri.
Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale
statului. Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri
diferite de dezvoltare.
III. Dinamica veniturilor publice
Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în nivelul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.
1. Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală
Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice de la o perioadă la alta.
Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( Vn
p 0/1) exprimă suma cu
care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.
Vn
p 0/1 = Vn
p1– V
n
p 0
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
91
Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( V r
p 0/1) exprimă suma
cu care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.
Vr
p 0/1 = Vr
p1– V
r
p 0;
unde:
Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .
2. Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală
Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării
relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o
perioadă la alta..
În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie
nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:
In
Vp 0/1 = 1000
1
xV
Vn
p
n
p;
Ir
Vp 0/1 = 1000
1
xV
Vr
p
r
p;
în care:
In
Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
Ir
Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.
Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% Vn
pr ) exprimă
modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate
şi se poate calcula utilizând cele două formule de mai jos:
% Vn
pr = In
Vp 0/1x 100 –100 sau
% Vn
pr = 1000
1/0
xV
Vn
p
n
p
Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% Vr
pr ) exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate
calcula utilizând cele două formule de mai jos:
% Vr
pr = Ir
Vp 0/1x 100–100 sau
% Vr
pr = 1000
1/0
xV
Vr
p
r
p
în care:
In
Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
Ir
Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
92
Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei
de bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .
3. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut
Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut (
Vp/PIB) exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii
nevoilor colective. Calculul se efectuează astfel:
Vp/PIB = 1001
1x
PIB
Vp - 100
0
0x
PIB
Vp.
în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1PIB şi 0PIB reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)
4. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor
Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V0/1/ locp ) exprimă
modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.
Calculul se efectuează astfel:
V0/1/ locp =
1
1
N
Vp -
0
0
N
Vp.
în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1N şi 0N reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de bază
(0).
5. Modificarea structurii veniturilor publice
Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă
mutaţiile care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale.
Calculul se efectuează astfel:
gs Vpi = gs Vpi 1 – gs Vpi 0
gs Vpi = 1001
1x
V
V
pt
pi - 100
0x
V
V
pto
pi
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;
piV - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
ptV - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
i - 1…..n categorii de venituri.
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut
Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut se calculează folosind formula:
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
93
K= 0/1
0/1
PIB
Vp
I
I=
0
1
0
1
PIB
PIB
Vp
Vp
în care:
Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1PIB şi 0PIB - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)
Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;
IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;
K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut
Acest indicator poate avea valori subunitare, supraunitare sau egale cu 1.
În cazul în care K>1 atunci se constată o modificare mai rapidă a veniturilor publice în
raport cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K<1 atunci se constată o modificare inferioară a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K = 1 atunci se constată o modificare cu acceaşi mărime a veniturilor
publice şi a produsului intern brut.
7. Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară
amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea
procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.
El se calculează astfel:
evp =
0
0/1
0
0/1
PIB
PIB
Vp
Vp
=
0
01
0
01
PIB
PIBPIB
Vp
VpVp
;
în care :
Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
Când evp>1 atunci veniturile publice sunt elastice la creşterea produsului intern brut.
Când evp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.
Când evp <1 atunci veniturile publice sunt inelastice faţă de creşterea produsului intern brut.
7.4. Împrumuturile și datoria publică
7.4.1. Împrumuturile de stat
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
94
dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de
împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează:
prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau
juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti;
prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de
asigurări, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la
dispoziţia statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta din
urma se angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă
o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul
de voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea
venitului pe care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de
organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.
Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se
asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat
persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare
a împrumutului public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează
numai la plata unei dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de
restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă
înscrisurile împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje
economice.
c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma
câştigului sau sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii
ratei dobânzii pe piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice
existente în titluri noi, cu o dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.
Clasificarea împrumuturilor de stat
Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:
a) în funcţie de termen:
împrumut de stat pe termen scurt (până la un an);
împrumut de stat pe termen mediu (2-3 până la 5 ani);
împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).
Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea
echilibrului în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru
efectuarea plăţilor devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse
suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel
depăşeşte nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.
b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):
împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut);
împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
95
Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen
scurt sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.
Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii
legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi
externe, uneori şi pentru echilibrarea bugetară.
c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
împrumuturi contractate direct de către stat;
împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau
alte entităţi în drept.
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l
definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,
valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.
Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau
obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia
opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin
acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui.
Spre exemplu putem avea: “Împrumutul înzestrării armatei”, “Împrumutul pentru
reconstrucţie”, “Împrumutul stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea
deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii,
forma pe care o îmbracă venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”),
după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul
Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de
deţinătorul înscrisului respectiv).
La scadenţă, statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte
să-şi recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.
Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi
egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.
Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs
care depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum
şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.
Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare
nominală.
Cursul poate fi:
al pari, adică egal cu 100;
sub pari, adică mai mic decât 100;
supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai
arareori al pari sau supra pari. În acest context, titlurile publice neavând valoare proprie, folosirea
noţiunii de valoare nominală şi reală este convenţională.
Termenul de rambursare
Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de
rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi
5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
96
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an,
bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul
efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în
cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat atunci când acesta are
nevoie de de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru
finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea
de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen titluri de rentă perpetuă.
Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate şi îmbracă forma:
dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu
valoarea nominală a sumelor împrumutate);
câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr
restrâns de deţinători);
forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai
mic faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori,
confruntat cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi
mai mari persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la
depozitele constituite la acestea.
Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise,
purtând numele de rată nominală a dobânzii.
Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe
urma unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin
corectarea ratei dobânzii nominale (r n
d ) cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă,
formula fiind următoarea:
r r
d = [ ( 100 + r n
d ) x100 ]/ I - 100
Deoarece în acest caz r r
d < r n
d , statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului. Atunci
când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta diminuează,
practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor majorează
venitul real ce revine creditorului din dobânzi.
Avantaje şi facilităţi
Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:
înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de
rambursare; prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu
de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat,
atunci când :
- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari;
- cursul de emisiune a fost al pari, iar la rambursare supra pari.
scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a
tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
97
acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea
nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de
expirarea termenului de rambursare;
în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul
juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare
de faliment
garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi
faţă de eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:
- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea previzibila;
- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:
exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu seamă în cazul
împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se frecvent în drepturi
speciale de tragere (DST) care are la bază un coş de valute;
legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în aur
(inaplicabilă în prezent în practică);
indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de valoarea monedei
naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum, sau a preţului
anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al unui Kwh) ori a tarifului
anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).
7.4.2. Datoria publică
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice
centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau
juridice pe piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.
Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca
urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:
Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă
gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100
gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100
unde:
gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe
Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă
Dpt = datoria publică totală
Cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut
este mai extinsă şi mai diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât
mai mult ţara respectivă îşi procură resursele financiare de pe piaţa internă.
Structura datoriei publice este următoarea:
- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate,
sunt exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele
practicate pe pieţele financiare;
- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin
de 5 ani, remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând
bonurile de tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale;
- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său
propriu, reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.
Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de
stat de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
98
majorităţii avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare,
ceea ce a dus la apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.
În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin
bonuri de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi
accesibile tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare
imputabile finanţării deficitelor bugetare.
Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente
mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.
Dimensiunile datoriei publice sunt date de:
volumul datoriei publice interne
mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor
gradul de îndatorare.
Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este
reprezentată de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-
teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă
de rambursat la un moment dat.
Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate
monetară locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii
comparative la nivel internaţional, după cum urmează:
unde:
DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor
DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)
Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului
datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:
Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata integral în anul de
referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur
teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei
publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la
fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează
efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul
datoriei publice interne.
Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:
mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne
mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice
raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
99
raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice
ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.
Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea
datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:
SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
DPI = datoria publică internă
Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate
monetară locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii
comparative la nivel internaţional, după cum urmează:
unde:
SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor
SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe
locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)
Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform
relaţiei:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut
Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice
Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform
formulei:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cb = cheltuieli publice
Deosebit de indicatorii prezentaţi mai sus, se mai calculează şi următorii indicatori:
cuantumul anual al dobânzilor
raportul dintre dobânzi şi PIB
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
100
Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor
săi în decursul unui an.
Raportul dintre dobânzi şi PIB se determină astfel:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut
Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice se calculează conform formulei:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice
Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare se determină astfel:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cb = cheltuieli bugetare
Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile
precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic; o
dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a
formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament
peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:
a) în funcţie de destinaţie:
credite de mărfuri;
credite financiare.
b) în funcţie de durata pentru care se acordă:
credite pe termen scurt (1-2 ani);
credite pe termen mijlociu (3-5 ani);
credite pe termen lung (peste 5 ani).
c) din punct de vedere al rambursării creditelor
credite rambursate în cote egale;
credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;
credite rambursate într-o singură tranşă.
d) din punct de vedere al creditorului:
credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale);
credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare);
credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe:
credite acordate întreprinderilor private;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
101
credite acordate băncilor;
credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor de
stat şi altor instituţii de drept public.
Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai
multe sensuri:
a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta
interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter
public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii, deşi corectă, ea
nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;
b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
cu următoarele excepţii:
- creditele pe termen scurt (sub un an) ;
- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de
lichidare;
- ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă;
- împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
reprezentanţelor în condiţii avantajoase;
- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autorităţile
publice competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul
său, care cuprinde:
- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o
perioadă de rambursare mai mare de un an;
- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.
- În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:
- datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
- datoria din tranzacţiile cu FMI;
- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;
- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,
titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de
la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi
străine.
7.5. Bugetul public
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
102
Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra
rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a
acestora prin cheltuieli publice.
Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul
public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile
bugete elaborate de organele statale.
Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe
de altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de
vedere economico-financiar.
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură
o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile
şi cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,
economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea
politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:
bugetul public este un act de previziune, el prezentându-se sub forma unui tablou
evaluativ şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile
acestora, exprimate în cheltuieli;
bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este
împuternicită de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile
legale;
bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este
cel mai potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia
veniturilor şi cheltuielilor.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile
economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în
conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia
modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile
probabile ale statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
În România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,
precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei
legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
103
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se
dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte
instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare
a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia
socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine
de ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare
a opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.
Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli
proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au
independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.
Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, principiile bugetare corespund unei organizări
parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare
şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de
autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.
Principiile bugetare sunt:
a) universalitatea;
b) unitatea;
c) realitatea;
d) anualitatea;
e) specializarea bugetară;
f) echilibrul bugetar;
g) neafectarea veniturilor bugetare;
h) publicitatea bugetară.
Universalitatea. Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise
în bugetul de stat, în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării;
de asemenea, veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea
cheltuielilor în mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii.
Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi
cheltuielilor statului în sume brute sau totale.
Unitatea. Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor
cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,
autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor
publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,
deficitar sau excedentar.
Realitatea. Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul
public trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare
previzibilă pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei
bugetare. În adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de
o multitudine de criterii de ordin social-politic.
Anualitatea. Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica
bugetară şi se refera atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la
durata autorizaţiei date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui
buget. Aceasta perioadă este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu
coincide întotdeauna cu anul calendaristic.
Specializarea bugetară. Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu
privire la buget nu se da “în bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
104
pe surse de provenienţă a veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor,
a creditelor bugetare.23
Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice,
la articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”
Echilibrarea bugetară. Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie
echilibrat, ceea ce înseamnă că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite
integral pe seama veniturilor ordinare.
În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ >
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci se înregistrează excedent bugetar
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ =
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci avem de-a face cu un buget echilibrat
(balansat)
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ <
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci se înregistrează deficit bugetar
Neafectarea veniturilor bugetare. Este un principiu complementar celui al universalităţii, în
virtutea căruia veniturile prelevate la fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la
acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă
folosirea unui anumit venit bugetar pentru finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare.
Principiul publicității bugetare. Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii
publice a proiectelor bugetului public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale,
precum şi aducerea acestora la cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile
parlamentare (sau din consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi
audiovizuală.
După adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi promulgarea sa,
această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice
fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exercitiului bugetar al
penultimului an.
Principiul publicităţii este definit de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în articolul
9 astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
23 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială.
Aceasta este o noţiune convenită
tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar,
comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale
perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt “drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele
bancare, a căror trăsătură esenţială este rambursabilitatea.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
105
mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”
Unitatea monetară. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct
principiul unităţii monetare care stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în
monedă naţională.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce sunt finanțele publice și cum au evoluat acestea?
2. Care sunt funcțiile finanțelor publice?
3. Definiți conceptele de cheltuială publică și de cheltuială bugetară.
4. Prezentați criteriile de clasificare a cheltuielilor publice.
5. Prezentați indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice.
6. Ce sunt resursele financiare publice?
7. Care sunt criteriile de clasificare a resurselor financiare publice?
8. Care sunt indicatorii de analiză ai resurselor financiare publice?
9. Ce este împrumutul de stat și care sunt trăsăturile sale caracteristice?
10. Prezentați criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat.
11. Care sunt elementele tehnice ale împrumuturilor de stat?
12. Ce este datoria publică și care este structura acesteia?
13. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice?
14. Prezentați conceptul de buget public și trăsăturile acestuia.
15. Care sunt principiile bugetare.
Finanțe – Suport de curs Lector univ.dr. Trandafir Adina
106
BIBLIOGRAFIE
1. Bratulescu Marin (2013), Managementul financiar și fiscalitatea în Uniunea Europeană,
București: Eftimie Murgu
2. Brezeanu P. (coordonator) (2007), Macrofinanțe, Editura Meteor Press, București
3. Dragota V. (2012), Management financiar. Ediția a doua. Volumul I - Diagnostic financiar
al companiei, Editura Economica, București
4. Dragota V., Obreja Brasoveanu L, Dragota I. M. (2016), Management financiar. Ediția a
doua. Vol. II - Management financiar strategic, Editura Economica, București
5. Gheorghe Matei, Marcel Dracea, Raluca Dracea (2013), Finanțe publice. Teorie, grile,
aplicații, Editura Universitaria, București
6. Ristea Luminița, Trandafir Adina, (2006) Introducere în ştiința finanțelor publice, Editura
Muntenia, Constanța
7. Trandafir Adina (2019), Finanțe - Suport de curs, Biblioteca USH, Constanța.
8. Văcărel Iulian,(2007), Finanțe publice, Ediția aVIa, Editura Didactică şi Pedagogică RA,
Bucureşti