Cuprins
CAP 1. STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE 21.1. Originile sistemului de resurse proprii şi reformele sale succesive....................21.2. Finanţarea bugetului comunitar...........................................................................41.3. Resursele financiare europene în detaliu.............................................................61.4. Structura încasărilor din bugetul Uniunii Europene..........................................10
CAP 2. EVOLUŢIA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ALE UNIUNII EUROPENE.................................................................................................................18
2.1. Sistemul actual de finanţare a bugetului comunitar..........................................182.2. Dinamica resurselor financiare publice ale Uniunii Europene.........................20
CONCLUZII................................................................................................................25
Bibliografie...................................................................................................................26
Cap 1. Structura resurselor financiare ale Uniunii
Europene
1.1. Originile sistemului de resurse proprii şi reformele sale
succesive
Chiar din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Paris din 1952,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a dispus de resurse proprii. În
schimb, tratatele de la Roma, semnate în 1957, prevedeau ca cele două comunităţi
instituite prin tratat, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea europeană a
energiei atomice să fie finanţate prin contribuţii ale statelor membre. Cu toate acestea,
era prevăzut ca resursele proprii ale Comunităţii să fie puse în evidenţă cu stabilirea
uniunii vamale. Pe această bază, decizia din 21 aprilie 1970 a permis înlocuirea
contribuţiilor naţionale cu un sistem de resurse proprii ce cuprindea prelevările
agricole, drepturile de vamă şi o resursă ce permitea echilibrarea bugetului prin
aplicarea unei cote maxime de 1% la asieta TVA. Cu toate acestea, ca urmare a
întârzierilor în introducerea TVA şi în armonizarea acesteia, resursa TVA nu a
cunoscut o aplicare generală decât în 19801.
Acest sistem a fost modificat ulterior prin noi decizii succesive referitoare la
resursele proprii.
În afara creşterii cotei de apel maximală a TVA care a fost dusă la 1,4%,
decizia din 7 mai 1985 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la
Fontainebleau) a introdus un mecanism de corecţie a dezechilibrelor bugetare care a
dat naştere la compensaţia Regatului Unit, echivalentă cu 66% din dezechilibrul său
bugetar. Costul finanţării acestei compensaţii a fost repartizat între celelalte state
membre în funcţie de contribuţia lor bazată pe TVA, excepţie pentru Germania, a
cărei parte a fost redusă cu o treime.
Reforma finanţelor comunitare din 1988 a modificat şi lărgit compoziţia
resurselor proprii ale Comunităţii, în special prin crearea unei noi categorii de încasări
ce permitea echilibrarea bugetului, bazată pe venitul naţional brut (VNB) al statelor
membre, care provenea din aplicarea unei cote la suma VNB a tuturor statelor
membre.
Cu scopul de a încadra creşterea resurselor prelevate de Comunitate, decizia
din 24 iunie 1988 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la Bruxelles) a
1 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 191
2
stabilit un plafon global care ajungea la 1,20% din totalul VNB al Comunităţii în
1922. În aşteptarea unei noi decizii asupra resurselor proprii, acest plafon de 1,20% a
rămas aplicabil pentru exerciţiile din 1992 şi 1994.
Conform concluziilor Consiliului european de la Edinburgh din 1992, o nouă
decizie relativă la sistemul resurselor proprii a fost aprobată la 31 octombrie 1994.
Această decizie a ridicat plafonul resurselor proprii la 1,21% din VNB în 1995 şi, pe
etape, până la 1,27% din VNB în 1999.
Cota maximală a resursei TVA a fost progresiv dusă de la 1,4% la 1% în 1999
şi asieta TVA de luat în calcul a fost limitată, pe etape asemenea la 50% din VNB în
loc de 55% în perioada anterioară. Statele membre beneficiare ale Fondului de
coeziune au văzut asieta lor TVA limitată la 50% din VNB începând cu 1995.
Posibilitatea de a înlocui decizia „Resurse proprii” din 1994 cu o nouă decizie
pentru perspectivele financiare 2000-2006 nu s-a concretizat decât la finele lui 1998,
respectiv cu ocazia Consiliului European de la Berlin din martie 1999. Raportul
asupra resurselor proprii din 1998 concluziona faptul că nici necesitatea de a creşte
resursele financiare ale Uniunii Europene, nici câteva lacune ale sistemului de
finanţare nu erau motive suficiente de a modifica decizia „Resurse proprii” imediat.
Totuşi, ţinând cont de presiunea exercitată de Austria, Germania, Olanda şi Suedia în
privinţa dezechilibrelor bugetare, care se traduc prin diferenţe între contribuţiile aduse
la buget şi încasările obţinute, punerea în chestiune a deciziei „Resurse proprii” a
devenit cvasiinevitabilă. Consiliul european de la Berlin din 24 şi 25 martie 1999 a
degajat un acord politic asupra noilor perspective financiare 2000-2006 şi asuprea
revizuirii sistemului de finanţare al UE. Concluziile Consiliului au format baza noii
decizii asupra resurselor proprii adoptată la 29 septembrie 2000, care după ce a fost
ratificată de parlamentele naţionale a intrat în vigoare, al 1 martie 2002, cu efect
retroactiv la 1 ianuarie 2002.
Menţinerea corecţiei britanice şi a plafonului resurselor proprii fixat la 1,27%
din VNB au fost conformate. Decizia din 200 a prevăzut creşterea, începând cu 1
ianuarie 2001 a procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele membre
pentru a acoperi cheltuielile lor de percepere, care a trecut de la 10% la 25%. Cota de
apel maximală a resursei TVA a fost dusă de la 0,75% în 2002 şi 2003 la 0,50% în
2004. noi reguli ai fost, de asemenea, instaurate faţă de finanţarea corecţiei britanice.
Prima, partea Austriei, Germaniei, Olandei şi Suediei în această finanţare s-a redus la
25% din valoarea sa normală. A doua, câştigurile excepţionale ale Regatului Unit ce
3
decurg din creşterea procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele
membre sunt neutralizate şi o valoare a câştigurilor excepţionale în cadrul extinderii
este dedus din compensaţie.
În fine, actuala decizie „Resurse proprii” întinde aplicarea sistemului european
al conturilor anuale din 1995 în domeniul bugetului UE. Astfel, noţiunea de produs
naţional brut a fost înlocuită prin cea de venit naţional brut în scop de resurse proprii.
Totuşi, pentru a menţine neschimbată valoarea resurselor financiare puse la dispoziţia
comunităţilor, plafonul resurselor proprii ca procent din VNB al UE a fost adoptat din
28 decembrie 2001, fiind echivalent cu 1,24% din VNB al UE2.
1.2. Finanţarea bugetului comunitar
Bugetul UE este finanţat prin resurse proprii şi alte încasări. Resursele proprii
pot fi definite ca încasări ce revin direct UE pentru finanţarea bugetului său, fără ca o
decizie ulterioară a autorităţilor naţionale să fie necesară. Ele cuprind drepturi de
vamă, drepturi agricole, cotizaţiile „zahăr”, resursa bazată pe TVA şi cea bazată pe
venitul naţional brut (VNB). Dacă resursele proprii finanţează esenţialul bugetului
UE, există, de asemenea, o parte redusă a altor încasări (de exemplu impozite şi alte
prelevări operate asupra remunerărilor personalului, dobânzile bancare, contribuţiile
ţărilor terţe la diverse programe comunitare, etc.)3.
În momentul aprobării bugetului anual de Consiliu şi de Parlament, totalul
încasărilor trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor. Valoarea totală necesară pentru
finanţarea bugetului rezultă automat din nivelul cheltuielilor totale. Cu toate acestea,
în măsura în care rezultatele încasărilor şi ale cheltuielilor se depărtează în general de
previziunile înscrise în buget, rămâne un sold pentru exerciţiul ce rezultă din execuţie.
Ca regulă generală, subzistă un excedent care reduce plăţile Statelor membre cu titlu
de resurse proprii ale anului următor.
Regulile fundamentale ale sistemului resurselor proprii sunt stabilite într-o
decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate de Consiliu şi ratificată de toate Statele
membre. Valoarea totală a resurselor proprii necesare finanţării bugetului este
determinată de totalul cheltuielilor, deducere făcută altor încasări. Valoarea totală a
resurselor proprii nu poate depăşi 1,24% din venitul naţional brut al UE.
2 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 192
3 Idem, pag.185
4
Resursele proprii se repartizează în categoriile următoare (cifrele de mai jos se
reportează bugetului 2005 aprobat în decembrie 2004):
Resurse proprii tradiţionale (RPT), adică drepturi vamale, drepturi agricole
şi cotizaţiile „zahăr”. Aceste resurse proprii sunt prelevate la operatorii economici şi
sunt încasate de statele membre în contul UE. Cu toate acestea, statele membre
păstrează 25% din sumă cu titlu de compensaţie pentru cheltuielile lor de încasare.
Drepturile vamale şi drepturile agricole sunt încasate asupra importurilor de
produse ce provin din terţe ţări, la cote bazate pe tariful vamal comun.
Cotizaţiile „zahăr” sunt vărsate de producătorii de zahăr pentru a finanţa
restituirile la exportul de zahăr. Aceste prelevări nu se cifrează decât la aproximativ
6% din valoarea totală a RPT. Resursele proprii tradiţionale reprezintă aproximativ
11,6% din încasările totale ale Uniunii Europene.
Resursa proprie bazată pe taxa asupra valorii adăugate (TVA) este
prelevată pe asietele TVA ale statelor membre, care sunt armonizate în acest scop cu
regulile comunitare. Acelaşi procent este prelevat asupra asietei armonizate a fiecărui
stat membru. Cu toate acestea, asieta TVA de luat în calcul este suprimată la 50% din
VNB al fiecărui stat membru. Această regulă vizează să evite ca statele membre cele
mai puţin prospere să nu plătească o parte disproporţionată în raport cu capacitatea lor
de contribuţie, deoarece consumul şi TVA-ul tind să reprezinte un procent mai ridicat
din venitul naţional al unei ţări cu un nivel de prosperitate relativ modest.
Resursa bazată pe TVA reprezintă aproximativ 14,4% din încasările totale ale
Uniunii.
Resursa bazată pe venitul naţional brut (VNB) serveşte la echilibrarea
încasărilor şi plăţilor bugetare, adică să finanţeze partea bugetului care nu este
acoperită prin alte surse de încasări. Acelaşi procent este prelevat asupra VNB al
fiecărui stat membru, stabilit conform regulilor comunitare. Resursa bazată pe VNB
reprezintă aproximativ 73% din încasările totale ale Uniunii.
Compensaţia britanică. Un mecanism specific destinat să corecteze
dezechilibrul bugetar al Regatului Unit (compensaţia britanică) face, de asemenea,
parte din sistemul resurselor proprii.
Actualul mecanism de compensare în favoarea Regatului Unit a fost instaurat
în 1985 cu scopul de a corecta dezechilibrul dintre contribuţia Regatului Unit la
bugetul comunitar şi partea sa în cheltuielile comunitare afectate statelor membre.
Acest mecanism a fost modificat de mai multe ori pentru a compensa schimbările
5
intervenite în sistemul de finanţare a bugetului UE, dar principiile sale fundamentale
rămân aceleaşi.
Dezechilibrul în chestiune este calculat ca diferenţă între procentul pe care îl
reprezintă partea Regatului Unit în cheltuielile UE plătit statelor membre („cheltuieli
repartizate”) şi partea Regatului Unit în totalul plăţilor din resursele proprii bazate pe
TVA şi VNB. Diferenţa în puncte procentuale este multiplicată cu valoarea totală a
cheltuielilor comunitare repartizate între statele membre. Valoarea rambursată
Regatului Unit reprezintă 66% din acest dezechilibru bugetar. Costul corecţiei este
asumat de celelalte 26 de state membre. Repartiţia finanţării este mai întâi calculată pe
baza părţii fiecărei ţări în VNB total al UE. Partea Germaniei, a Olandei, a Austriei şi
a Suediei în finanţare este totuşi limitată la un sfert din valoarea sa normală. Această
cheltuială este redistribuită între celelalte 22 de state membre. Corecţia britanică
înscrisă în bugetul 2005 se ridică la aproximativ 5,1 miliarde euro.
1.3. Resursele financiare europene în detaliu
Resursele proprii tradiţionale sunt încasări care decurg direct din legislaţia
comunitară. Statele membre sunt cele care trebuie să încaseze aceste resurse şi care au
responsabilitatea de a pune sumele corespunzătoare la dispoziţia Comisiei. Ele reţin
un procent cu titlu de compensare pentru cheltuielile lor de percepere (25%).
Statele membre sunt responsabile de punerea în operă a legislaţiei vamale
comunitare şi de execuţia unui ansamblu de controale vamale care vizează să
garanteze că ele încasează în timp util sumele corecte ale drepturilor de vamă şi ale
drepturilor agricole. Orice lipsă a acestor reguli poate da loc la o responsabilitate
financiară faţă de bugetul Uniunii Europene.
Efectuând controale pe loc şi alte controale documentare, Comisia caută să se
asigure că statele membre care au sarcina gestiunii procedurilor lor de percepere şi de
încasări îşi asumă responsabilităţile lor. În acest sens, Comisia a recurs la o serie de
măsuri şi de acţiuni (responsabilitatea statelor membre pentru erori comise de către
administraţiile lor naţionale, etc).
Controalele au trei obiective specifice4:
Menţinerea operaţiilor pe un picior de egalitate, oricare ar fi locul de vămuire
al mărfurilor în UE. Comisia trebuie să vegheze la aplicarea uniformă a
4 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 187
6
regulilor comunitare de către statele membre, cu scopul ca o eventuală
disfuncţionalitate să nu antreneze o distorsiune a concurenţei;
Informarea autorităţii bugetare (Parlamentul European şi Consiliul): în funcţie
de rezultatele controalelor, Comisia poate judeca eficacitatea şi diligenţa de
care trebuie să facă dovadă statele membre în materie de percepere, luarea
măsurilor necesare pentru a remedia situaţia şi, în fine, pe această bază, să facă
raport la autoritatea bugetară cu privire la execuţia bugetului în termen de
încasări;
Ameliorarea situaţiei în domeniul încasării. Acest obiectiv în asigurarea nu
numai că statele membre îşi asumă responsabilităţile lor în privinţa bugetului
comunitar, ci de asemenea, că ele îşi partajează corect cheltuiala financiară.
Mecanismul bugetar şi consecinţele sale în caz de pierderi de încasări ce
provin din resurse proprii tradiţionale5
Bugetul comunitar este un buget de cheltuieli, în sensul care evaluarea
cheltuielilor este prealabilă calculului încasărilor care vor fi necesare în finanţarea lor.
Bugetul este întotdeauna echilibrat ex ante. Recurgerea la diferite surse de încasări se
efectuează într-o manieră neesenţială, adică mai întâi vin resursele proprii tradiţionale
şi apoi resursa TVA. Soldul cheltuielilor este finanţat prin resursa VNB. Pe scurt,
resursa VNB reziduală compensează diferenţa dintre cheltuielile totale şi toate
celelalte încasări. Prin urmare, orice pierdere de încasări ce provine din RPT datorată
lipsurilor anumitor state membre în acţiunile lor de încasare este automat compensată,
ca urmare a prezenţei resursei VNB reziduală, printr-o creştere a contribuţiilor VNB
ale tuturor statelor membre.
Acest mod de a proceda este în contradicţie cu principiul justei repartizări a
cheltuielii financiare, deoarece pierderea resurselor proprii tradiţionale ce rezultă din
lipsa unui stat membru nu este compensată de acesta din urmă, ci prin bugetele
naţionale ale tuturor statelor membre, prin intermediul unei creşteri a resursei VNB.
În această manieră se descurajează statele membre de a furniza eforturi pentru a
asigura o funcţionare optimală a sistemului lor de percepere.
Neîncasarea RPT ce rezultă din erori administrative. Atunci când greşeala de
încasare este datorată erorilor administrative ale administraţiei (vămilor) unui stat
membru, mecanismul bugetar de mai sus ar putea avea efecte nedorite dacă ar rămâne
fără corecţie. Erorile unui stat membru antrenează o creştere a contribuţiilor VNB ale
5 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 187
7
tuturor statelor membre, penalizând pe cele care se achită de sarcina de încasare a
RPT cu cea mai mare diligenţă posibilă în beneficiul statelor membre cel mai puţin
eficace. Curtea de Justiţie a hotărât ca statele membre a căror administraţie nu face
dovada efortului necesar în materie de procedură de încasare să îşi asume o
responsabilitate individuală pentru carenţa în acţiunea de în casare a RPT. Comisia
tratează activ fiecare dintre aceste cazuri de erori administrative, ceea ce ar trebui să
contribuie la ameliorarea gestiunii RPT în toate administraţiile.
Resursa proprie bazată pe TVA se bazează în primul rând pe calcule
efectuate de administraţiile statelor membre, în virtutea, în special, a reglementării
Consiliului referitoare la regimul uniform definitiv de percepere a resurselor proprii ce
provin din TVA. Comisia verifică documentele centralizatoare referitoare la asietele
TVA prezentate de către statele membre cu scopul de a fixa valorile pe care fiecare
dintre ele trebuie să le verse la buget. Comisia efectuează aceste operaţii pe baza
următoarelor trei principii6:
Transparenţa: modul de determinare a asietei TVA trebuie să fie clar;
Uniformitatea: atât cât este posibil, statele membre trebuie să recurgă la
metode identice şi să se inspire din aceleaşi surse de informare;
Echitatea: toate statele membre trebuie să fie tratate în aceeaşi manieră.
Resursele TVA rezultă din aplicarea unei rate de apel uniforme (aproximativ
0,3% în 2005) la o bază de impozitare comună. Este vorba în această privinţă de o
construcţie teoretică care compensează faptul că nici cotele de TVA, nici lista
bunurilor şi serviciilor supuse la TVA nu sunt armonizate la nivelul UE. Fiecare stat
membru transmite Comisiei, pentru 31 iulie a anului care urmează anului considerat,
un document anual centralizator care indică asieta TVA totală, inclusiv ajustările
pentru a ţine cont de variaţiile în practicile naţionale în materie de TVA. A cest
document centralizator conţine nu numai cifrele, ci şi informaţiile referitoare la datele,
sursele, metodele şi formulele utilizate pentru a determina şi ajusta asieta. După
controale preliminare destinate verificării credibilităţii şi plauzibilităţii cifrelor,
unitatea de control a Comisiei transmite datele unităţii însărcinate cu gestionarea
încasărilor bugetare.
În 2004, misiunile de control au fost efectuate în şase state membre. Această
cifră este inferioară unei medii obişnuite, ceea ce ţine de faptul că aceste controale au
fost de asemenea efectuate pe cinci simulări de documente centralizatoare de TVA
6 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 188
8
pentru anul 2001, documente ce fuseseră prezentate de ţările candidate în cadrul
pregătirilor în vederea aderării, care a avut loc la 1 mai 2004. Serviciile Comisiei au
colaborat strâns cu administraţiile celor noi zece state membre pentru a se asigura de
calitatea primului lor document anual centralizator al TVA referitor la 2004.
Resursa proprie bazată pe VNB. Ca şi în cazul resursei bazate pe TVA,
aceleaşi principii de transparenţă, uniformitate şi de echitate se aplică resursei bazate
pe VNB. În practică,o mare parte a lucrărilor de control referitoare la venitul naţional
brut este efectuată de specialişti ai conturilor naţionale Eurostat. Statele membre au
elaborat inventare de resurse şi de metode utilizate pentru a calcula conturile lor
naţionale în virtutea actualului sistem european al conturilor. Ansamblul acestor
inventare anuale fac actualmente obiect al rezervelor în aşteptarea unui răspuns la
chestiunile puse de Eurostat la subiectul referito la anumite posturi sau în cazul unui
stat membru care a întârziat să trimită inventarul său, aşteptând o analiză detaliată.
Această analiză este completată de controale efectuate pe loc, periodic de către
funcţionarii Eurostat.
Fiecare stat membru retrimite Comisiei până la 22 septembrie a anului care
urmează anului considerat, un chestionar anual relativ la venitul său naţional brut.
Statele membre pun resursele proprii la dispoziţia Comisiei pe o bază lunară,
conform procedurilor şi termenelor din legislaţia comunitară. Plăţile resurselor proprii
tradiţionale sunt bazate pe perceperea efectivă a statelor membre a drepturilor şi a
cotizaţiilor în chestiune. Statele membre informează Comisia de sumele percepute
prin intermediul unor documente centralizatoare lunar. Plăţile lunare ale statelor
membre relative la resursele TVA şi VNB ca şi a compensaţiei britanice se bazează pe
sumele înscrise în buget pe anul complet în chestiune. Comisia trimite în toate lunile o
scrisoare de apel de fonduri către fiecare stat membru. Statul membru efectuează
vărsământul său, înscriind resursele proprii pe creditul contului deschis în numele
Comisiei la Trezoreria sa. Aceste conturi sunt ţinute în moneda naţională a statului
membru.
Orice întârziere în vărsarea resurselor proprii la acest cont va genera plata de
dobânzi de către statul membru vizat.
Alte încasări. Bugetul general nu este în întregime finanţat prin resurse
proprii, dar el este de asemenea finanţat prin impozite şi alte prelevări operate asupra
remuneraţiilor personalului, din dobânzi bancare, contribuţii ale ţărilor terţe la diferite
programe comunitare ( de exemplu, în domeniul cercetării), din rambursări de
9
ajutoare comunitare neutilizate, din dobânzi de întârziere, precum şi soldul
exerciţiului precedent. Acesta din urmă rezultă din diferenţa dintre plăţile resurselor
propriii şi cheltuielile din cursul anului precedent.
În bugetul din 2005, celelalte încasări (în afara soldului exerciţiului precedent)
se ridică la aproximativ 1% din încasările totale ale UE.
1.4. Structura încasărilor din bugetul Uniunii Europene
Privire generală
Încasările bugetului general al UE relevă două categorii principale: resurse
proprii şi celelalte încasări. Este ceea ce prevede articolul 269 al tratatului care
instituie Comunitatea Europeană, care indică faptul că „ bugetul este, fără
prejudicierea celorlalte încasări, integral finanţat prin resurse proprii”.
Partea majoră a cheltuielilor bugetare este finanţată prin resurse proprii.
Celelalte încasări nu reprezintă decât o mică parte a ansamblului finanţării.
Există trei categorii de resurse proprii: resurse proprii tradiţionale, resursa
TVA şi resursa VNB. Resursele proprii tradiţionale cuprind, la rândul lor drepturile
agricole, cotizaţiile asupra zahărului şi drepturile vamale. Un mecanism de corecţie a
dezechilibrelor bugetare face, de asemenea, parte din sistemul resurselor proprii.
Acest mecanism reduce vărsămintele din resurse proprii ale Regatului Unit,
proporţional cu „dezechilibrul său bugetar” şi majorează vărsămintele din resursele
proprii ale celorlalte state membre în aceeaşi proporţie.
Resursele proprii tradiţionale
Drepturile agricole şi cotizaţiile asupra zahărului
Încasările care provin din aceste categorii de resurse constau în prelevări,
primele sume suplimentare sau compensatorii, sume sau elemente adiţionale şi alte
drepturi stabilite sau de stabilit de instituţiile comunităţilor europene asupra
schimburilor cu ţări terţe în cadrul politicii agricole comune ca şi cotizaţiile şi
celelalte drepturi prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul
zahărului.
Drepturile agricole sunt percepute la importul produselor agricole ce rezultă
din organizarea comună a pieţei şi care provin din terţe ţări, ele fiind înscrise în
capitolul referitor la starea generală a încasărilor bugetului UE7.
7 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 207
10
Cotizaţiile asupra zahărului cuprind prelevări asupra zahărului, izoglucozei şi
a siropului de insulină. Este vorba în principal de cotizaţii va producţia vărsată de
întreprinderile din sectorul zahărului pentru a finanţa restituirile plătite pentru
exportul zahărului produs în excedent faţă de consumul intern al Uniunii. Ele sunt
într-un alt capitol al stării generale a încasării bugetului UE.
Drepturile vamale
Încasările obţinute din drepturi vamale provin8:
Din drepturi vamale alte tarifului vamal comun şi din alte drepturi (inclusiv
drepturile antidumping şi compensatorii) stabilite sau de stabilit de instituţiile
Comunităţilor europene asupra schimburilor cu alte ţări;
Drepturi vamale asupra produselor evidenţiate prin tratatul ce instituia
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului .
Încasările rezultate din drepturile vamale sunt înscrise de asemenea într-un
capitol referito la starea generală a încasărilor bugetului UE şi provin din aplicarea
tarifului vamal comun la importuri.
Cheltuieli de percepere reţinute de statele membre
Până la intrarea în vigoare a noii decizii referitoare la resursele proprii din 29
septembrie 2000, statele membre reţineau, cu titlu de cheltuieli de percepere, 10% din
sumele de vărsat pentru drepturi agricole, cotizaţii asupra zahărului şi drepturi vamale.
Noua decizie cuprinde o dispoziţie care are efect de la 1 ianuarie 2001, conform căreia
acest procent este dus la 25%. Această deducere este de asemenea înscrisă într-un
capitol al sării generale a încasărilor bugetului UE, sub forma unor încasări negative.
Încasările ce provin din resurse proprii tradiţionale nu sunt suficiente pentru a
acoperi cheltuielile comunitare. Acesta este motivul pentru care decizia asupra
resurselor proprii din 21 aprilie 1970 a creat o a treia resursă proprie, bazată pe TVA,
pentru finanţarea bugetului comunitar. Încasările obţinute din această resursă au
devenit progresiv sursa de finanţare principală a Comunităţii, şi aceasta până la finele
anilor 90, atunci când resursa bazată pe venitul naţional brut a depăşit-o în importanţă.
Resursa TVA
Resursele proprii care provin din TVA sunt înscrise, de asemenea, într-un
capitol distinct aş stării generale a încasărilor bugetului UE. Ele provin din aplicarea
unei rate uniform valabile pentru toate statele membre la asieta uniformizată a TVA.
8 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 208
11
În decizia asupra resurselor proprii din 29 septembrie 2000, asieta TVA este
suprimată la 50% din VNB pentru toate statele membre. Suprimarea asietei TVA
traduce dorinţa de a ameliora aspectele regresive ale resursei TVA, deoarece se
consideră că ea penalizează într-o manieră disproporţionată, în termeni bugetari,
statele membre cele mai puţin prospere.
Calculul asietei
Asieta armonizată a TVA este calculată pe stat membru vizat după metoda
zisă „a încasărilor”. Ea constă în a diviza totalul încasărilor nete anual încasate de
statul membru în chestiune prin rata medie ponderată a TVA, adică o estimare a ratei
medii aplicabile diferitelor categorii de bunuri şi servicii impozabile, cu scopul de a
obţine asieta TVA intermediară. Asieta intermediară este imediat adaptată prin
intermediul compensaţiilor negative sau pozitive, cu scopul de a obţine o asietă TVA
armonizată corespunzătoare dispoziţiilor celei de-a şasea directive din 17 mai 1977.
Rata de apel a resursei TVA
Rata de apel a resursei TVA care este aplicată asietelor armonizate ale statelor
membre este numită „rată uniformă”. Ea corespunde diferenţei dintre rata de apel
maximală şi „rata îngheţată”, cea din urmă fiind în funcţie de importanţa corecţiei
dezechilibrelor bugetare acordată Regatului Unit9.
Până în 1985, rata de apel maximală era fixată la 1%. Decizia relativă la
resursele proprii din 7 mai 1985 a dus rata maximală la 1,4%, rămânând la acest nivel
până la modificarea sa prin decizie asupra resurselor proprii din 31 octombrie 1994,
care a redus rata la 0,08% pe an şi a fixat-o astfel la 1,32% în 1995, la 1,24% în 1996,
1,16% în 1997, 1,08% în 1998 şi la 1% începând din 1999. noua decizie relativă la
resursele proprii din 29 septembrie 2000 reduce încă rata maximală la 0,75% din 2002
şi în 2003 şi începând cu 2004, la 0,50%.
Rata îngheţată echivalentă raportului între suma colecţiei britanice şi suma
asietelor TVA a tuturor statelor membre este îndreptată la un sfert în raport cu
valoarea sa normală. Dat fiind faptul că rata îngheţată este defalcată din rata maximală
de apel a TVA, corecţia britanică are efect secundar, deci de a genera scăderea ratei
(uniform) reale de apel a TVA (pentru toate statele membre, inclusiv Regatul Unit).
Rezultatul multiplicării prin rata îngheţată a asietei TVA suprimată total a UE este
denumit „echivalent brut” al corecţiei britanice şi corespunde sumei asietei TVA
suprimate a UE, în mod fictiv rezervată finanţării corecţiei britanice.
9 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 210
12
Vărsămintele TVA efective ale statelor membre corespunzătoare multiplicării
asietei TVA suprimate prin rata uniformă de apel a TVA se adaugă plăţilor efectuate
de statele membre cu titlul de resursă TVA şi de resursă VNB, în timp ce suma
corecţiei este acordată Regatului Unit printr-o reducere a vărsămintelor sale de TVA.
Resursa VNB
De la reforma din 1988, încasările care rezultă din aplicarea unei rate – de
fixat în cadrul procedurii bugetare ţinând cont de toate celelalte încasări – la suma
VNB a tuturor statelor membre, constituie, de asemenea, resurse proprii. Aceste
încasări sunt înscrise într-un capitol distinct din starea generală a încasărilor bugetului
UE.
Resursa VNB este o resursă variabilă destinată să furnizeze încasările necesare
acoperirii, în cadrul unui exerciţiu particular, a cheltuielilor ce depăşesc suma încasată
datorită resurselor proprii tradiţionale şi încasărilor din TVA. Într-o manieră implicită,
resursa VNB asigură echilibrul ex-ante al bugetului UE.
Această „a patra resursă” este cheia de boltă a noului sistem de finanţare a
Comunităţii, deoarece ea permite10:
Asigurarea unei stabilităţi a încasărilor bugetare pe termen mediu (în interiorul
plafonului global pentru totalul resurselor proprii care pot fi afectate
Comunităţilor);
De a ameliora caracterul echitabil al contribuţiilor brute ale statelor membre,
făcând vărsămintele fiecărui stat, proporţionale cu capacitatea sa contributivă.
Rata de apel la resursa VNB
Rata uniformă de apel la resursa VNB este determinată în funcţie de încasările
complementare necesare pentru finanţarea cheltuielilor bugetare neacoperite prin alte
resurse. Ca şi în cazul TVA, o rată uniformă este aplicată VNB a fiecăruia dintre
statele membre.
Rezerva monetară şi rezervele pentru garantarea creditelor şi pentru ajutoare
de urgenţă sunt, de asemenea, finanţate pornind de la resursa VNB. Totuşi, încasările
necesare acoperirii totale sau parţiale a acestor rezerve înscrise în buget nu sunt
apelate de la statele membre decât în momentul punerii în operă a acestor rezerve. Pe
de altă parte, în cazul în care resursele ar trebui să fie apelate ca urmare a mobilizării
rezervei monetare sau a rezervei pentru ajutoare de urgenţă şi dacă situaţia bugetară
este astfel încât aceste apeluri de resurse nu sunt necesare pentru asigurarea
10 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 211
13
echilibrului între încasările şi cheltuielile exerciţiului. Comisia poate să decidă
renunţarea la aceste apeluri, în totalitate sau în parte. Această dispoziţie nu este
aplicabilă rezervei pentru garantarea creditelor. Condiţiile care evidenţiază un apel de
resurse corespunzătoare mobilizării rezervei pentru garantarea creditelor şi
vărsămintelor ulterioare la fondul de garanţie sunt definite în reglementările
comunitare. Fondul de garanţie este conceput ca un mecanism de protecţie contre
eventualelor falimente ale beneficiarilor de credite acoperite prin garantarea
bugetului. Rezerva pentru garantarea creditelor este un instrument de disciplină
bugetară. Costul imediat pentru bugete şi pentru statele membre este destinat să
sublinieze riscul financiar asociat garantării bugetului. Dimensiunea rezervei pentru
garanţie limitează, de asemenea, suma globală a creditelor ce pot fi garantate în cursul
unui exerciţiu particular.
Corecţia în favoarea Regatului Unit
Mecanismul de corecţie a dezechilibrelor bugetare în favoarea Regatului Unit
a fost instituit de către Consiliul european de la Fontainbleau şi prin decizie relativă la
resursele proprii din 7 mai 1985 care a rezultat. Scopul acestui mecanism era de a
reduce vărsămintele sale la Comunitate. Dezechilibrul era calculat în două etape: era
vorba, mai întâi, de a calcula diferenţa dintre partea în procente a Regatului Unit în
suma vărsămintelor la Comunitatea europeană în cadrul TVA şi partea sa în procente
în totalul cheltuielilor repartizate între statele membre. Procentul care rezulta era
atunci multiplicat prin valoarea totală a cheltuielilor repartizate. Contribuţiile bugetare
ale Regatului Unit erau, imediat, calculate, deducând acest ultim rezultat 66% din
valoarea dezechilibrului bugetar. Acest mecanism a fost imediat modificat prin
decizia asupra resurselor proprii din 1988 pentru a ţine cont de introducerea VNB şi
de suprimarea resursei TVA. Decizia relativă la resursele proprii din 1994 a
confirmat, în mod esenţial, dispoziţiile anterioare. Noua decizie asupra resurselor
proprii din 29 septembrie 2000 concretizează concluziile Consiliului european de la
Berlin. Această nouă decizie confirmă corecţia britanică, dar enunţă reguli noi pentru
finanţarea sa11.
Ea prevede, de asemenea, neutralizarea unor tipuri de câştiguri excepţionale,
rezultând modificări fără raportare faţă de mecanismul de corecţie britanică, dar
constituind un avantaj pentru Regatul Unit. Fără a introduce o schimbare radicală,
11 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.213-214
14
reformele de la Berlin au produs consecinţe semnificative asupra repartiţiei finanţării
corecţiei britanice, cea din urmă având influenţe asupra ratei de apel a resursei TVA.
Corecţia dezechilibrelor bugetare acordată Regatului Unit este înscrisă în
buget într-un capitol distinct al stării generale a încasărilor din bugetul UE.
Calculul valorii corecţiei
Prima etapă în determinarea valorii corecţiei britanice constă în:
Calcularea diferenţei, în cursul exerciţiului precedent, dintre partea în procente
a Regatului Unit în suma asietelor TVA nesuprimată şi partea în procente a
Regatului Unit în totalul cheltuielilor repartizate;
Multiplicarea diferenţei astfel obţinute prin totalul cheltuielilor repartizate;
Multiplicarea rezultatului obţinut prin 0,66, rezultatul astfel obţinut fiind
denumit „valoare iniţială a compensaţiei în favoarea Regatului Unit”.
A doua etapă constă în traducerea din rezultatul obţinut anterior a efectului
care rezultă pentru Regatul Uit prin trecerea TVA suprimată şi a vărsămintelor în
cadrul resursei VNB, adică diferenţa dintre ceea ce Regatul Unit ar fi trebuit să
plătească dacă resursa VNB nu ar fi existat şi resursa TVA nu ar fi fost suprimată şi
vărsămintele efective ale Regatului Unit cu titlu de resurse VNB şi TVA. Această
diferenţă este numită „avantajul pentru Regatul Unit”, deoarece ea corespunde
câştigurilor ce rezultă din reformele introduse prin decizia din 1988 relativă la
resursele proprii. Defalcând suma acestui avantaj din valoarea iniţială a compensaţiei,
aceste câştiguri sunt neutralizate. Valoarea rezultată din această operaţie este
„compensaţia de bază pentru Regatul Unit”.
Plata corecţiei
Această compensaţie este acordată Regatului Unit sub forma reducerii
vărsămintelor sale în cadrul TVA. Dacă suma compensaţiei depăşeşte aceste plăţi,
vărsămintele Regatului Unit în cadrul resursei VNB sunt reduse. Costurile suportate
de celelalte state membre sunt adăugate la vărsămintele TVA şi VNB.
În practică, cu toate acestea, compensaţia este apelată şi acordată separat.
Corecţia britanică este plătită pe baza unei estimări provizorii stabilite în cadrul anului
următor celui pentru care compensaţia este cordată. Rezultatul calculului definitiv este
înscris în buget şi plătit patru ani după anul pentru care corecţia este acordată. O
punere la zi a estimării provizorii este, de asemenea, posibilă, dacă Comisia are
motive de a crede că, calculul definitiv va diferi sensibil de estimarea provizorie
iniţială.
15
Finanţarea corecţiei britanice
Sarcina financiară care reprezintă compensaţia britanică este repartizată între
statele membre în funcţie de partea luată, anul următor celui de corecţie, de fiecare
dintre aceste state în VNB al UE. Regatul Unit este exclus din finanţarea propriei sale
compensaţii. Până la decizia relativă la resursele proprii din 2000, partea efectivă a
Germaniei în finanţarea compensaţiei britanice era limitată a două treimi din partea sa
normală, soldul fiind finanţat de celelalte state membre.
Decizia din 2000 a modificat într-o manieră semnificativă regulile de finanţare
a corecţiei britanice, astfel partea Germaniei, Olandei, Austriei şi Suediei este limitată
la 25% din contribuţia lor normală. Partea restantă este finanţată de celelalte state
membre. Acest nou mecanism de finanţarea a compensaţiei britanice a fost introdus
iniţial pentru a da dreptul cererilor formulate de Germania, Olanda, Austria şi Suedia,
care estimau că contribuţia lor la bugetul UE este excesivă şi că trebuie să poată
beneficia de un tratament bugetar mai favorabil. Acest dispozitiv a avut ca efect
deplasarea sarcinii finanţării compensaţiei britanice asupra celorlalte state membre,
număr care figurează şi pentru statele care beneficiau de Fondul de coeziune.
Celelalte încasări
Celelalte încasări sunt de asemenea înscrise în capitolele distincte ale stării
generale a încasărilor bugetare UE12.
Titlul 4 cuprinde taxe diverse, prelevări şi scadenţe comunitare (impozit pe
remuneraţii şi pensii ca şi asupra contribuţiilor personalului la finanţarea regimului de
pensii).
Titlul 5 constituie încasările ce provin din funcţionarea administrativă a
instituţiilor, în principal dobânzile bancare.
Titlul 6 se referă la încasările ce provin din contribuţiile terţilor la programele
comunitare, rambursări de cheltuieli şi de încasări din servicii furnizate cu titlu
oneros.
Titlul 7 constituie dobânzi de întârziere şi amenzile.
Titlul 8 se raportează operaţiunilor comunitare de împrumuturi şi de credite.
În fine, încasările diverse sunt încadrate în titlul 9.
12 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 217
16
Toate aceste încasări sunt rezultatul activităţilor normale ale Comunităţilor; ele
stau mărturie statutului său de persoană juridică şi a capacităţii sale de acţiune
autonomă.
Principalul post al celorlalte încasări este în general cel al taxelor,
contribuţiilor şi prelevărilor asupra remuneraţiilor personalului în virtutea articolelor
13 şi 15 din protocolul din 8 aprilie 1965 asupra privilegiilor şi imunităţilor
comunităţilor europene.
17
Cap 2. Evoluţia resurselor financiare publice ale
Uniunii Europene
2.1. Sistemul actual de finanţare a bugetului comunitar
Venitul total al UE trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze
în limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din venitul naţional brut
(VNB) pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al UE pentru creditele de
plată13.
În prezent, principala sursă de finanţare a bugetului UE este o resursă bazată
pe produsul naţional brut al statelor membre. Aceasta a ajuns să depăşească celelalte
surse, respectiv taxele vamale şi prelevările agricole („resursele proprii tradiţionale”),
precum şi o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată. Sistemul resurselor proprii a
cunoscut evoluţii semnificative de la începutul primului cadru financiar. În 1988,
resursa VNB reprezenta sub 11% din finanţarea UE, în comparaţie cu 28% provenind
din taxe vamale şi prelevări agricole şi cu 57% provenind din resursa proprie bazată
pe TVA. În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanţarea UE, în raport cu
13% provenind din taxe vamale şi agricole şi cu 12% provenind din resursa bazată pe
TVA.
Grafic nr.1 Structura veniturilor pentru anii 1988 şi 2013
Sursele şi mecanismele de finanţare a bugetului UE ar trebui să asigure o
finanţare mai adecvată a politicilor UE. Acestea ar trebui evaluate pe baza principiilor
convenite de comun acord, precum eficienţa economică, echitatea, stabilitatea,
vizibilitatea şi simplitatea, eficienţa costurilor administrative, autonomia financiară şi
caracterul suficient. Niciuna dintre sursele de finanţare ale bugetului UE nu respectă
toate aceste principii în egală măsură şi este greu de conceput un sistem de finanţare
13 http://ec.europa.eu/budget/reform/issues/article_5959_ro.htm, accesat la data de 18.03.2011
18
„ideal”. Cu toate acestea, structura resurselor ar trebui să încerce să respecte cele mai
importante principii fondatoare în cea mai mare măsură posibilă, minimizând în
acelaşi timp efectele negative din perspectiva celorlalte principii relevante. În acest
sens, trebuie alese principiile în funcţie de importanţa lor relativă.
Deşi sistemul actual a reuşit să furnizeze suficiente resurse pentru finanţarea
bugetului UE, dezbaterea continuă totuşi în legătură cu posibilitatea de a îmbunătăţi
sursa de finanţare pentru a respecta în mai mare măsură principiile financiare
relevante. Cele două surse principale de venit, şi anume resursele proprii bazate pe
TVA şi VNB, conţin multe caracteristici ale contribuţiilor naţionale şi sunt adesea
percepute ca atare. Acestea sunt furnizate de trezoreriile naţionale şi sunt uneori
prezentate ca posturi de cheltuieli în bugetele naţionale. Prin urmare, statele membre
au adesea tendinţa de a judeca politicile şi iniţiativele europene în termeni de profit în
raport cu contribuţiile naţionale, în loc să evalueze mai întâi valoarea globală de
realizare a anumitor politici la nivel european. Prin urmare, compoziţia generală a
sistemului de resurse proprii va reprezenta un element important care urmează să fie
analizat în contextul revizuirii.
Grafic nr.2 Dinamica resurselor proprii pentru anii 2000 şi 2010
19
Corecţii
În urma acordului de la Fontainbleau din 1984 conform căruia „orice stat
membru a cărui contribuţie bugetară este excesivă în raport cu prosperitatea sa
relativă poate beneficia de un mecanism de corecţie la momentul potrivit”, au fost
introduse mai multe corecţii permanente sau temporare la nivelul veniturilor. Aceste
corecţii includ corecţia în favoarea Regatului Unit – care constă, în special, în
rambursarea unui procent de 66% din diferenţa dintre contribuţiile pe baza VNB şi
TVA plătite de Regatul Unit la buget şi veniturile acestui stat – sumele forfetare
plătite Ţărilor de Jos şi Suediei, cote TVA reduse pentru Ţările de Jos, Suedia,
Germania şi Austria, precum şi o taxă forfetară de reţinere a 25% din resursele proprii
tradiţionale pentru statul membru care le colectează. Acestea au redus considerabil
simplitatea şi transparenţa sistemului. Şi mai important este faptul că această logică,
alături de accentul pus din ce în ce mai mult pe o abordare strict „contabilă” care
urmăreşte în special maximizarea câştigurilor, a condus la tensiuni între statele
membre şi a animat dezbaterea publică în ceea ce priveşte cheltuielile UE şi
beneficiile statutului de stat membru.
În acest context, revizuirea va examina atent dacă şi în ce măsură diversele
mecanisme de corecţie care au apărut, alături de principiile lor fundamentale, sunt în
continuare justificate. Un consens în ceea ce priveşte priorităţile de cheltuieli ar putea
deja facilita o reformă a sistemului de resurse proprii al UE. În acelaşi context ar
trebui examinate cu foarte mare atenţie eventualele resurse proprii alternative, luând
în considerare suveranitatea naţională în domeniul politicii fiscale, precum şi, spre
exemplu, mobilitatea transfrontalieră a anumitor baze de impozitare şi impactul
acestor resurse asupra politicilor europene conexe.
2.2. Dinamica resurselor financiare publice ale Uniunii
Europene
Încasările totale ale UE pentru 2007 se ridică la aproximativ 116,4 miliarde de
euro, în timp ce suma totală pentru fondurile angajate în cadrul diferitelor politici este
uşor mai mare. Diferenţa rezultă în principal din practica bugetară a UE, în care
Comisia Europeană angajează, adică blochează, suma totală necesară pentru un
proiect multianual în primul an al proiectului. Totuşi, plăţile efective sunt efectuate în
mai multe tranşe pe durata proiectului14.
14 http://ec.europa.eu/budget/reform/budget_glance/where_from_ro.htm, accesat la data de 19.03.2011
20
Bugetul general din 2007 este în special un buget de funcţionare, autorizând
credite de plată în valoare de 115,5 miliarde euro destinate creşterii durabile,
conservării resurselor naturale, cetăţeniei, libertăţii, securităţii şi justiţiei, precum şi
acţiunii externe a Uniunii.
Grafic .nr.3 Structura resurselor financiare publice în anul 2007
Sursa: Raport privind bugetul UE 2007
În ceea ce priveşte anul 2008 s-au asigurat mai multe fonduri pentru creştere
economică şi crearea de locuri de muncă, pentru realizarea tuturor obiectivelor
comunitare alocându-se resurse financiare în valoarea de 129,1 miliarde de euro.
Veniturile bugetare ale Uniunii Europene au fost îndreptate către sectoare precum
agricultură, dezvoltare rurală, sănătate şi creştere durabilă, aceste venituri fiind
asigurate prin prelevări de resurse după cum se observă din imaginea următoare.
Grafic nr.4 Structura resurselor financiare publice în anul 2008
Sursa: Raport privind bugetul UE 2008
21
Pentru anul 2009 s-au alocat 133,8 miliarde euro în vederea realizării de
obiective precum susţinerea creşterii durabile, a dezvoltării resurselor naturale şi a
libertăţilor cetăţenilor, a justiţiei şi a securităţii. Faţă de perioada precedentă se poate
observa scăderea procentului resurselor provenind din venitul naţional brut din totalul
resurselor proprii ale bugetului comunitar, o creştere sensibilă înregistrându-se în
cadrul prelevărilor resurselor proprii tradiţionale şi în a celor bazate pe TVA.
Grafic nr.5 Structura resurselor financiare publice în anul 2009
Sursa: Raport privind bugetul UE 2009
Anul 2010 a evidenţiat continuarea susţinerii obiectivelor ce au fost puse în
practică în perioada precedentă, în plus fiind înfiinţat un fond social european în
valoare de 1,4 miliarde de euro pentru promovarea incluziunii sociale a persoanelor cu
handicap, a migranţilor şi a minorităţilor, iar alte 500 de milioane de euro fiind alocate
pentru acţiuni ce vizează ajustarea la globalizare, asigurând îndrumare şi formare
profesională pentru persoanele care şi-ai pierdut locul de muncă din cauza
schimbărilor structurale ale comerţului mondial.
22
Grafic .nr6 Structura resurselor financiare publice în anul 2010
Sursa: Raport privind bugetul UE 2010
Dinamica resurselor per total începând cu anul 1998 evidenţiază schimbările
majore care au intervenit de-a lungul timpului în ceea ce priveşte evoluţia diferitelor
categorii de resurse proprii, având în vedere faptul că resursa bazată pe venitul
naţional brut a devansat în importanţă veniturile provenite din TVA, iar în ceea ce
priveşte resursele proprii tradiţionale, se poate observa faptul că aceste au înregistrat o
evoluţie cu schimbări sensibile, reuşind însă de-a lungul timpului să îşi menţină o
proporţie relativ constantă în totalul resurselor proprii ale bugetului comunitar.
Grafic nr.7 Evoluţia resurselor proprii ale bugetului comunitar între anii 1998-2009
Sursa: Raport financiar privind bugetul UE 2009
23
Contribuţiile pe care statele membre le aduc la buget sunt relativ proporţionale
cu bogăţia lor. Cu toate acestea, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord,
Olanda, Germania, Austria şi Suedia beneficiază de unele ajustări la calcularea
contribuţiilor lor.
Pe de altă parte, fondurile UE ajung la statele membre în conformitate cu
priorităţile acestora, pe care Uniunea le-a identificat. Statele membre mai puţin
prospere primesc proporţional mai mult decât cele mai bogate şi majoritatea ţărilor
primesc mai mult decât plătesc la buget.
Grafic nr.8 Nivelul contribuţiilor statelor membre la bugetul Uniunii EuropeneSursa: Raport financiar privind bugetul UE 2009
Din graficul anterior se poate observa faptul că, în ceea ce priveşte colectarea
resurselor la bugetul comunitar, actorii principali sunt reprezentaţi de ţări precum
Germania, Franţa, Italia, Spania şi Marea Britanie, fondurile prelevate şi vărsate către
bugetul Uniunii Europene de către acestea având cele mai mari dimensiuni în
comparaţie cu celelalte state membre.
24
Concluzii
Resursele financiare publice care sunt puse la dispoziţia comunităţii europene
reprezintă aproximativ 1% din bogăţia naţională a Uniunii, echivalentă cu aproximativ
235 de euro pe cap de locuitor, sumă care ajunge la bugetul anual al UE şi este apoi
cheltuită în principal pentru cetăţenii şi comunităţile Uniunii. Aceste resurse au
cunoscut schimbări importante de-a lungul timpului, astfel încât au fost modificate
atât structurile bugetelor din diferiţi ani, cât şi procentele de participare a categoriilor
de resurse înscrise în buget. Aceste reforme ale resurselor proprii ale Uniunii
Europene au fost realizate astfel încât să se poată asigura un nivel optim şi suficient de
venituri pentru susţinerea cheltuielilor din cadrul comunităţii europene şi pentru a se
putea realiza implementarea politicilor comune şi a programelor comunitare.
Bugetul Uniunii Europene este un instrument esenţial în realizarea obiectivelor
politice comunitare. Acest lucru implică asigurarea faptului că bugetul este orientat
pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că reuşeşte să
aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Aceasta înseamnă un buget
care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi
procesul de integrare europeană în evoluţia acestuia.
Revizuirea bugetului este o oportunitate reală pentru Uniunea Europeană de a
reflecta asupra modului în care utilizează unul dintre cele mai importante instrumente
ale sale, care are un impact direct asupra europenilor în calitate de cetăţeni,
consumatori ai serviciilor finanţate de UE şi contribuabili. Comisia Europeană invită
toate părţile interesate la nivel local, regional şi european să participe la această
dezbatere şi să răspundă la întrebările enunţate în cadrul prezentului document,
contribuind astfel la reforma bugetului UE şi la schimbarea Europei. Rezultatele
acestei consultări ample, pe scară largă, vor constitui o contribuţie majoră la propriile
reflecţii ale Comisiei care să conducă la prezentarea revizuirii bugetului.
25
Bibliografie
1. Brezeanu Petre, „Finanţe europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
2. Moşteanu Tatiana , „Politici şi tehnici bugetare”, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
3. Raport financiar privind bugetul Uniunii Europene 2009
4. Rapoarte privind bugetul Uniunii Europene pentru anii 2007-2010
5. Bugetul Uniunii Europene, pe scurt – raport al Comisiei Europene
Referinţe internet
1. http://ec.europa.eu
26