Universitatea din București Facultatea de Psihologie si Științele Educației, Filiala Buzău

Comunicarea nonverbală

Profesor : Gheorghe Victoria

Student : Fronoiu ( căs. Fanea ) Ramona

Cuprins

1. Comunicarea nonverbală – introducere 2. Axiomele comunicării nonverbală3. Tipuri de comunicare nonverbală4. Incheiere

” Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt    poate avea mai multe înţelesuri. Perspicace este acel om care poate citi „propoziţiile” trupului ”

( Allan Pease )

1. Introducere

În literatura de specialitate comunicarea nonverbal a primit de-a lungul timpului o multitudine de definiții , majoritatea fiind acceptate. Majoritatea definiţiilor comunicării nonverbale vorbesc despre această comunicare nonverbală ca despre un cumul de mesaje, mesaje ce nu sunt exprimate prin ajutorul cuvintelor, dar care totuşi pot fi decodificate, putând crea înţelesuri.

”Primele studii care au în titlu sintagma ”comunicarea nonverbal” au apărut la jumătatea secolului trecut . Se pare că Jurgen Ruesch și Weldon Kees au fost cei dintâi care au inclus termenul de ”comunicare nonverbală ” ”. ( Septimiu Chelcea, 2004, pag. 26 )

Într -o comunicare orală , 55% din informație este percepută și reținută prin intermediul limbajului nonverbal, 38 % paraverbal și 7% verbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de M. Weiner și A. Mehrabian, care au considerat că ponderea comunicării nonverbale în cadrul comunicării este mare ,având un rol deosebit de important.

De câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentrua înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin : expresia feţei- un zâmbet, o încruntare , gesturi- mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua

mesajul verbal; poziţia corpului - modul în care stăm în picioare sau aşezaţi; orientarea -

dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor; proximitatea - distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi; contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim etc. .

Comunicarea nonverbală este neintenționată, ea ne trădează emoțiile sau atitutinea, chiar dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie să fim conștienți că mesajele nonverbale uneori pot contrazice ceea ce afirmam. Limbajul nonverbal este alcătuit dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învățăm să le folosim .

2. Axiomele comunicării nonverbale

Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că orice comportament uman are valoare comunicativă.

Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga faptul că, odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la această primă caracteristică a ei. Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea:

Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick, 1967,pag 51). Ne este prezentat un enunţ foarte concis. Orice persoană, deşi nu comunică direct într-

un anumit moment, transmite în mod inevitabil celor din jur mesaje despre sine . Felul în care merge sau stă , mişcarea muşchilor feţei sau a membrelor , hainele pe care le poartă, felul în care intră sau iese într-o încăpere, tunsoarea, accesoriile (brăţări, inele, cercei, ceas), totul vorbeşte despre acea persoana, indiferent de moment.Detalii despre o persoana ies la iveală indiferent dacă doreşte să comunice sau nu, prin simplul fapt al existenţei materiale în acel moment,

Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui conţinut şi a unei relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl conţine pe cel mai vechi şi este, în acest fel, o metacomunicare.” (P.Watzlawick, 1967, p.54).

Pentru a înţelege această axiomă este necesarã definirea noţiunilor utilizate. Conceptul exprimat, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se limitează la simpla transmitere a informaţiilor, ci implică întotdeauna o relaţie.

Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce este spus ) , ci şi relaţia, mai exact modul personal a celui ce transmite informaţia, şi modul personal al interlocutorului său de a interpreta informaţia respectivă, de a acorda anumite seminificaţii conţinutului respectiv. Un dialog, astfel, nu este limitat doar la cuvintele ce îl compun, ci conţine de asemenea, o componentă non-verbală (poziţia în spaţiu a interlocutorului – cel aflat în picioare în faţa unui prezidiu va fi receptat altfel decât cel ce sta pe scaun; limbajul trupului – cel ce prezintă o propunere de afaceri în timp ce are un limbaj al trupului defensiv sau închis va fi receptat diferit de cel ce este încrezător în sine şi cu braţele deschise; intonaţie – o poruncă spusă în şoaptă este percepută diferit de o poruncă spusă cu voce ridicată, pe un ton ferm), această componentă indică modul în care trebuie înţeles sau interpretat mesajul în contextul relaţiei - daca o anumită propoziţie este sugestie, glumă, ordin, ameninţare, etc. Prin urmare, această parte a comunicării este numită partea „ meta „ , respectiv cadrul de întrebuinţare a mesajului. Relaţia care influenţează conţinutul, plasându-se la un nivel superior, este metacomunicare.

Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea secvenţelor

comunicaţionale dintre participanţii la actul de comunicare.” (P.Watzlawick, 1967, p.59). La baza acestei axiome se află raţionamentul că atât vorbitorul, cât şi interlocutorul

său structurează în mod diferit, în manieră personală, fluxul informaţional, fiecare considerând că propriul comportament, pe durata comunicării, este de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt. Relevantă ar putea fi, în acest sens, o afirmaţie de genul: „Dacă el n-ar fi zis/făcut (...), atunci eu n-aş fi făcut/zis ( ... ). Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l transmite este acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus în termeni de cauză-efect; comunicarea are un caracter ciclic, continuu, infinit.

O persoană poate transmite printr-o varietate de metode o idee, o părere, etc, semnificând pentru ea ceva anume, însă acest lucru nu înseamnă că am spus „tot” ceea ce este de spus despre acest fapt. Noi, „beneficiari” ai comunicării, suntem sub iluzia că am început

şi am terminat o discuţie. Realitatea este însă alta : comunicarea este fără început, fără sfărşit– este un continuum : atunci când comunicăm ceva, o facem dintr-un motiv sau altul ( fie că dorim să convingem pe interlocutorul nostru de ceva, fie că dorim să primim informaţii de la acesta, fie că vrem să atacăm, sau să aplanăm, şi exemplele pot continua); însă indiferent de motiv, segmentul pe care se desfăşoară comunicarea noastră este unul foarte limitat, fiind cuprinsă în acele elemente care intră în sfera directă de interes a interlocutorilor. De aceea, pentru noi, pare a fi limitată.

Realitatea, aşa cum am mai spus , este următoarea : comunicarea înseamnă tot ce ne înconjoară, ceea ce s-a întamplat înainte de mica noastră discuţie telurică, şi ce se întamplă după, comunicarea este tot ceea ce întamplă în întregul univers, nu doar în limitata noastră sferă temporară şi spaţială, universul nostru personal.

Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi analogic. Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de complexă, dar este lipsit de o semantică adecvată în domeniul relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă semantică, dar nu are o sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de ambiguitate asupra naturii relaţiei” (P.Watzlawick , 1967, p.66-67).

Pentru a putea explica această axiomă este necesară o nouă precizare, asemenea celei anterioare, cu privire la termenii ce o compun.

Limbaj digital reprezintă ansamblul de semne simbolice şi abstracte pe care omul le utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul desemnat (obiectul semnificat prin acel semn ).

Limbajul digital este atributul emisferei stangi a creierului – reprezentare logică, raţionament analitic, divizarea problemei în părţile componente . Omul este singura fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj, dând naştere astfel la monumentalul concept al comunicării.

Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie simetrice, fie complementare, depinzând de măsura în care ele se bazează pe egalitate sau pe diferenţă. ” (P.Watzlawick, 1967, p.70)

Idealul intr-o comunicare, la o primă impresie, este reprezentat de poziţia de egalitate a partenerilor implicaţi în actul de comunicare. Această egalitate (din punct de vedere ideal), ar necesita existenţa obiectivă a unei serii de variabile comune întrucâtva partenerilor de dialog, cum ar fi, (aproximativ) acelaşi gen de abilităţi, mentale, comunicative, etc; existenţa consideraţiei reciproce, o dorinţă sinceră de a comunica în mod constructiv, iar mai presus de toate respectul reciproc al persoanelor implicate, reîntărit de absenţa dorinţei de a-şi domina în vreun fel partenerul de comunicare.

Ne putem pune, însă, întrebarea : „Cât de benefic ar fi dacă zi de zi am comunica doar la modul ideal, orice comunicare fiind desâvărşită?” Pe lângă faptul că un asemenea lucru ar fi imposibil, ar fi şi extrem de monoton: orice discuţie ar fi total simetrică, fiecare dintre parteneri fiind de acord cu celălalt. O utopie în care fiecare discută cu fiecare, neexistând devianţă, întrucât toti sunt de acord cu aceeaşi idee între ei. Inevitabilele probleme apar atunci când partenerii de discuţie nu cad de acord asupra ierarhiei în comunicare: certurile casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt; procese civile, în care fiecare îşi aduce dovezile, înscrisurile, martorii; negocieri între sindicate şi patroni, în care fiecare are un anume interes; discuţiile diplomatice, în care şefi de state, având interesele ţărilor respective în spate, trebuie să ajungă la un consens, prin negociere, pentru a se evita un eventual caz beligerant.

Toate aceste probleme, indiferent de mărime, sau de cei implicaţi, sunt necesare, utile, şi adesea imperative. Ele reprezintă, în mod exclusiv, apanajul progresului. Fără idei diferite, revoluţionare, contrare ordinii existente într-un anumit moment, omenirea ar fi stagnat.

Faptul că persoanele au, în anumite momente, idei diferite de ceea ce se numeşte, în limba germană, „ Zeitgeist” ( spiritul momentului – mentalul colectiv), a asigurat progresul omenrii, şi, în mod inevitabil , evoluţia speciei umane.

3. Tipuri de comunicare nonverbal

În practică, distingem variate tipuri de comunicare nonverbală, cum ar fi mișcarile trupului, ce se integrează în aria comunicării nonverbale, pe intervalul a cinci categorii. Clasificare propusă de doi specialist americani Paul Ekman si Wallace V. Friesen , în 1969 .

Emblemele sau simbolurile sunt mișcari ale trupului care au traduceri directe în cuvinte. Prezența lor in actul de comunicare este rolul exclusiv al învățării sociale ( exemplu : semnul de rămas-bun făcut cu mâna în cazul unei plecări ).

Ilustratorii sunt mișcările care facilitează, susțin și completează exprimarea verbală. Sub aspectul conținutului, ilustratorii indică direcția ( sus, acolo, departe ), dimensiunea (mare, mic), forma ( dreptunghiulară, rotunda ) etc. Rolul lor este de a accentua, amplifica, explica, întări cuvântul. Definiția hazlie a conceptului de gentleman, care circula în Occident la începutul anilor 1960, sugerează foarte lămuritor ce sunt ilustratorii : ” un gentleman este un domn care o poate descrie pe Marylin Monroe fără să-și folosească mâinile ”(M. Dinu , 1997, pag. 234 )

Regularizatorii sunt mișcările care permit, reglementează și mențin schimbul verbal dintre interlocutori .

Expunerea sentimentelor arată celorlalti, în funcție de mișcările corpului, cât de intense ne sunt sentimentele .Au o puternică determinare biologică și, ca atare, o maniera de exprimare standard. ” Expresorii sunt prezențe primare în ontogeneza gestualității, unii chiar de la naștere (surâsul, dezgustul etc.), ceea ce faciliteaza construcția relației comunicative copil – adult .” ( Cucoș Constantin, 2005, pag. 228).

Adaptorii sunt folosiți de indivizi atunci când aceștia se află in situații inconfortabile. Se disting doua mari categorii : manipulările de obiecte (pixul, foile de scris, cravat, haina) si automanipulările ( răsucirea șuviței de păr, atingerea urechii, a nasului, rosul unghiilor etc). Sunt automatizate și frecvența lor crește în condiții de concentrare sau tensiune psihică, fiind prezente și în condițiile solititudinii.

4. Incheiere

În concluzie putem afirma că comunicarea se află peste tot în jurul nostru . Câteodată nici nu ne dăm seama de ea, alteori suntem mulţumiţi sau nemulţumişi de rezultatele pe care le obţinem în comunicare.

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.

Comunicarea nonverbală este comunicarea care se petrece în afara limbajului verbalizat, ea este continuă (comunicăm în orice moment) şi include un evantai larg de forme de la contactul vizual, expresiile feţei şi limbajul trupului.

Bibliografie

Cucoș Constantin , Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom , Iași, 2005.

Pânișoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2008

Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală : gesturile și postura, Editura Comunicare.ro, 2004