Recidiva şi reintegrarea socială a deţinuţilor eliberaţi
Marian Voicu Bujorică
Acest articol este un rezumat al lucrării de licenţă ce a fost rezultatul unor încercări de a
oferi o imagine cuprinzătoare asupra actelor deviante, a persoanelor deviante, dar mai ales
asupra deţinuţilor recidivişti. În viziunea noastră persoanele private de libertate sunt o parte a
societăţii şi sunt un fenomen social şi considerăm că pedeapsa pe care aceştia o execută
reprezintă o perioadă în care avem datoria de a interveni la nivel psihosocial, astfel încât să
revină în comunitate ca cetăţeni capabili de a trăi şi a se susţine prin propriile forţe, cu
respectarea legilor şi normelor morale acceptate. De aceea, părerile acestora ne pot ajuta să
evaluăm corect eficienţa sistemului în raport cu misiune asumată, şi să luăm măsurile necesare
pentru corectarea deficienţelor constatate. Devianţa nu se referă doar la comportamentul
individual, ea are în vedere activităţile grupurilor. Din punct de vedere sociologic, devianţa se
referă la orice încălcare sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale unei colectivităţi,
care ameninţă echilibrul sistemului şi dă naştere unei sancţiuni.
Recidiva face să eşueze principiul care stă la baza pedepsei unui delincvent şi anume
corectarea acestuia, iar pentru un sociolog, una din instituţiile care stau la baza ordinii şi
structurii sociale, sancţiunea, rămâne dintr-o dată lipsită de valoare. Dacă în general, acceptăm
că încălcarea unei norme este un act care i se poate întâmpla oricui, recidivistul este autorul cu
bună ştiinţă a unei infracţiuni, astfel el fie nu poate, fie nu vrea să se îndrepte şi faţă de care,
pe bună dreptate, comunitatea de provenienţă şi societatea este îndreptăţită să simtă teamă,
astfel individul recidivist nu mai este demn de încredere deoarece pune în pericol securitatea
şi viaţa publică.
Studiul comportamentului deviant reprezintă unul din domeniile cele mai interesante şi
complexe ale sociologiei, Acesta ne învaţă că nici unul dintre noi nu este atât de normal pe cât
ne-ar plăcea să credem. In acelaşi timp ne ajută să realizăm că persoanele al căror
comportament pare de neînţeles pot fi considerate raţionale atunci când reuşim să înţelegem
din ce motiv acţionează în felul respective. Studiul devianţei, asemenea altor domenii ale
sociologiei, ne îndreaptă atenţia către puterea socială şi către influenţa clasei sociale, anume
diferenţele dintre bogaţi şi săraci. Atunci când considerăm deviant sau conformarea de la
regulile şi normele sociale, trebuie întotdeauna să avem iî vedere întrebarea:”ale cui reguli?”.
Normele sociale sunt puternic influenţate de divizările de putere şi de clasă.
Echilibrul într-o societate este menţinut de normele,valorile şi sancţiunile „direcţionate”
de instituţiile abilitate, dar când într-un oraş putem vedea o adunare de grupuri sociale
asimetrice, fiecare din aceste grupuri sau comunităţi având cultură proprie şi specifică şi o
formă de organizare şi de relaţionare proprie cu membri săi, în mod corect putem presupune
că normele, valorile şi sancţiunile fiind diferite de la grup la grup, ele pot fi mai uşor
încălcate, având scuza că individul respectiv vine din alt mediu, de aici şi până la delincvenţă
mai este doar un pas şi din cauza constituirii tinerilor infractori în bandele amintite anterior, se
creează un mediu prielnic pentru recidivism.
În această lucrare s-a încercat o privire la principalele teorii ale devianţei, cele care
exprimă sociologic, idei care au schimbat modul în care devianţa era privită, au fost
demontate teoriile conform cărora criminalii se nasc astfel, iar cruzimea şi crima nefiind
altceva decât o chestiune biologică, cu care individul se naşte, iar mediul social şi comunitatea
nu poate face nimic în această privinţă. Teoriile abordate sunt:
- Determinismul biologic;
- Patologia socială ;
- Teoria asocierilor diferenţiale;
- Teoria anomiei;
- Teoria subculturilor deviante;
- Teoria etichetării.
Pentru sociologi, devianţa este soarta unui ansamblu de persoane puse în aceeaşi situatie.
Această situaţie apoate fi percepută în două feluri:
1.static (ceea ce face analiza cantitativă identificând ansamblul respectiv de persoane,
pe baza factorilor sociali) sau
2. dinamic (ceea ce urmăresc teoriile comprehensive privind situaţia din punctul de
vedere al practicilor care o constituie). In a doua abordare, devianţa se aseamănă cu o
forma a experienţei umane, cu un mod de viaţă în interiorul căruia persoane îşi înscriu
o parte mai mare sau mai mică a activităţii lor.
Obiectivele cercetării au fost:
- Identificarea situaţiei iniţiale a individului şi particularităţile care l-au făcut să comită
un act deviant;
- Identificarea unor particularităţi în comportamentul deviantului recidivist în funcţie de
vârstă, nivel de şcolarizare, religie, activităţi, preocupări, religiozitatea, etc. ;
- Relaţia dintre mediul de provenienţă, actul deviant principal şi apoi neadaptarea
individului în societate şi de asemenea influenţa pe care o are mediul social şi cultural,
situaţia economică a societăţii româneşti, asupra recidivistului;
- Identificarea influenţelor alcoolui şi drogurilor asupra vieţii individului recidivist, fie
direct, fie în mod indirect;
- Obţinerea unor informaţii particulare despre viaţa în penitenciar;
- Construirea unor ipoteze cu privire la adaptarea recidiviştilor în penitenciar;
- Identificarea unui set de valori al recidiviştilor şi a normelor pe care aceştia le
respectă;
- Identificarea cauzelor pentru care reintegrarea individului nu a fost realizată;
- Cunoaşterea factorilor care duc la neintegrarea deţinuţilor eliberaţi.
Cercetarea a fost desfăşurată în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova a fost încadrată
în lucrarea de licenţă „Recidiva şi reintegrarea socială a deţinuţilor eliberaţi”. Studiul a fost
realizat prin intermediul metodei interviului sociologic (mai exact interviu structurat tip
funneling) ce a conţinut un număr de 37 de întrebări deschise, la care subiecţii au răspuns liber
şi opt întrebări socio-demografice.
Ipotezele privind neintegrarea indivizilor recidivişti
1. Recidiviştii s-au adaptat foarte bine la viaţa din penitenciar, aceasta fiind o cauză
pentru care pentru ei recidiva nu este un fapt atât de grav, ei ignorând astfel atât
pedeapsa penală cât şi reacţia socială la adresa sa.
2. Recidiviştii au un grad scăzut de educaţie, lipsa de educaţie şi trecutul infracţional
ducând astfel la recidivă. De asemenea, este foarte probabil ca ei să provină dintr-un
mediu în care au interacţionat cu infractori şi foşti deţinuţi.
2.1. Recidivistul „mediu” nu a avut rezultate şcolare ridicate şi nici nu a practicat
un sport de performanţă şi dat fiind faptul că deşi cunoaşte structurile justiţiei
şi poliţiei, nu a reuşit să evite să fie prins din nou, deci nu are o capacitate
intelectuală ridicată.
3. Principalele motive pentru infracţionalitate şi recidivă, în opinia deţinutului sunt lipsa
banilor şi anturajul.
4. Persoanele recidiviste sunt persoane religioase (majoritatea dobândind această
înclinaţie după încarcerare) şi cu un set de valori care are în capul listei familia.
Peste 60% dintre deţinuţii din închisorile româneşti erau şomeri la momentul la care au fost arestaţi pentru comiterea faptelor, cei mai mulţi dintre cei care aveau o meserie atunci când au ajuns în penitenciare fiind agricultori, zidari, muncitori sau şoferi.
5.
Sursa: ANP
Conform unor date furnizate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), 17.596
din cei 28.115 de oameni aflaţi în detenţie în închisorile româneşti, adică peste 60%, nu aveau
o ocupaţie atunci când au fost arestaţi. Alţi 775 erau agricultori, 522 zidari, 440 muncitori şi
371 şoferi. De asemenea, 79 dintre deţinuţii români erau ospătari şi 78 bucătari la momentul
arestării pentru diferite fapte penale comise. Alţi 31 erau croitori, 28 frizeri, câte 19 erau
muzicanţi sau fochişti, 16 erau pescari şi 10 tapiţeri. Există şi oameni care înainte de a intra în
închisoare aveau meserii care necesită, în principiu, studii superioare. Astfel, în închisorile
româneşti există şase programatori, tot atâţia operatori de computere, 10 avocaţi, tot atâţia
asistenţi medicali, 12 profesori, opt electronişti, şapte directori comerciali şi şase directori
generali.
In statistica ANP apar şi oameni care la încarcerare aveau meserii precum motostivuitorist
(şapte detinuţi), florar (şase), recepţioner (trei) sau chiar bijutier (doi detinuţi). Există în
închisori şi doi deţinuţi care au fost pictori, doi care au fost actori profesionişti, dar şi doi foşti
acari, patru foşti ziarişti, un fost detectiv sau un fost disc-jockey. Tot în închisorile României
pot fi întâlniţi, potrivit statisticii întocmite de ANP pe baza declaraţiilor date de deţinuţi la
momentul la care au fost încarceraţi, un fost modist, un fost tapinar şi un fost coşar, dar şi un
fost cârmaci.
În cele şase interviuri realizate în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova sunt trei
agricultori, o persoană care lucra în construcţii înainte să fie închis, o persoană care activa în
domeniul transportului de persoane şi un şomer.
Cei şase intervievaţi aveau vârste cuprinse între 22 şi 57 de ani, fără studii superioare, cel mai slab instruit fiind subiectul numărul doi, care a făcut doar clasa întâi. Trei dintre ei sunt căsătoriţi, iar patru din cei şase au cel puţin un copil.
Trei dintre cei chestionaţi au comis fapte pentru care au fost închişi de la vârste relativ
mici, iar viaţa lor infracţională a început cel mai probabil cu mai mult timp în urmă. Motivele
care au declanşat acţiunile lor deviante au fost din cauza anturajului, alcoolului şi problemelor
psihice. Doi dintre subiecţi au indicat că mai au în familie cazuri de delincvenţă, însă doar
unul din cei şase au indicat că în anturajul lor erau şi personae care făcuseră sau făceau
puşcărie.
Intervalele de timp de la prima încarcerare până la recidivă variază de la câteva luni până la
nouă ani, ceea ce afirmă şi mai mult validitatea temerilor că nici după perioade îndelungate un
deţinut nu este perfect integrat şi că aceştia pot reveni la acte deviante.
Lipsa posibilităţilor financiare, conflictele şi stilul de viaţă nesănătos sunt cauzele care au
împins cei şase subiecţi spre săvârşirea unor acte deviante care să îi transforme în recidivişti.
Cel mai tulburător act deviant a fost cel al subiectului 4, care pentru a-şi apăra fiul şi nepoţii, a
acţionat în autoapărare şi şi-a ucis tatăl.
În sondajul ANP realizat în toate cele 36 de penitenciare din ţară pe aproape 700 de
subiecţi, din 33,8% (care au răspuns că au avut contacte cu instituţii sau organizaţii care au
derulat programe de reintegrare pentru deţinuţi), un procent de 63,5 din persoanele private de
libertate apreciază utilitatea colaborării cu instituţiile care oferă sprijin în vederea reinserţiei
sociale.
În ceea ce priveşte aprecierea şanselor de reintegrare în societate a persoanelor private
de libertate, funcţionarii administraţiei central a penitenciarelor, în proporţie de aproape 90%
că şanse de reinserţie socială există doar în mică sau foarte mică măsură.
Şansele de reintegrare socială a deţinuţilor, în opinia angajaţilor din penitenciare
Sursa:ANP
Angajaţii penitenciarelor sunt mai degrabă sceptici faţă de posibilitatea reintegrării sociale a
persoanelor private de libertate, 84,8% dintre cei chestionaţi considerând că aceştia au şanse
de reinserţie socială în mică măsură (62,4) şi foarte mică măsură (21,9%).
Sursa:ANP
Argumentând predicţiile pesimiste cu privire la şansele de reintegrare a deţinuţilor,
respondenţii au considerat în mare parte, vina aparţine societăţii în ansamblul ei şi deloc
activităţii din sistemul penitenciar românesc. Conform personalului din penitenciare,
etichetarea şi stigmatizarea diminuează cel mai mult şansele acestor persoane (19%), în timp
ce 17,6% dintre respondenţi consideră că recidiva se datorează unei lipse de motivaţie pentru
schimbare şi a unei dependenţe de anturajul „antisocial”, în timp ce 14,3% susţin că
dificultăţile întâlnite în găsirea unui loc de muncă reduc şansele de reintegrare socială şi tot
14,3% invinovăţesc lipsa instituţiilor şi a programelor postdetenţie.
Chiar dacă respondenţii şi-au argumentat opinia că deţinuţii au şanse mici de a nu recidiva
prin faptul că societatea nu oferă condiţii pentru reintegrarea acestora, cei 84% de pesimişti la
nivelul personalului din penitenciar este puţin îngrijorător deoarece:
- Semnalul pe care personalul îl arată, descurajează sensul şi importanţa activităţilor de
educaţie, formare profesională şi responsabilizare în interiorul sistemul penitenciar;
- lipsa generală de încredere în capacitatea sistemului penitenciar de a-şi îndeplini rolul
social principal;
- opinia majoritară a angajaţilor unităţilor sistemului penitenciar că oricine, mai puţin
sistemul penitenciar, este responsabil pentru eşecul reinserţiei sociale a persoanelor
private de libertate.
Sursa:ANP
Totuşi, cu toate că angajaţii penitenciarelor sunt sceptici cu privire la şansele de reintegrare
social a persoanelor private de libertate, 42,3% dintre respondenţi consideră că, rolul principal
al instituţiei penitenciare este reintegrare social. 17,6% dintre respondenţi consider că nu se
poate disocia rolul de reintegrare cu funcţia custodial, în timp ce 22,9% din angajaţii
penitenciarelor văd în munca lor doar importanţa rolului custodial.
Un lucru surprinzător este optimismul subiecţilor în ceea ce priveşte posibilităţile de
angajare după eliberare, toţi cei şase au exprimat încredere în şansele de a îşi găsi un loc de
muncă după ce îşi vor ispăşi pedeapsa. În raportul pe 2011 al ANP (Asociaţia Naţională a
Penitenciarelor), la întrebarea “Ce dificultăţi veţi întâmpina după liberare?”, un procent de
45,6 şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la găsirea unui loc de muncă. Faptul că persoanele
private de libertate şi mai ales recidiviştii îşi găsesc cu greu un loc de muncă după ce sunt
eliberaţi se datorează percepţiei societăţii despre ei, iar foştii deţinuţi îşi exprimă îngrijorarea
asupra performanţelor slabe ale serviciilor de asistenţă psihosocială şi educaţiei din cadrul
penitenciarelor.
Optimismul celor şase recidivişti este păstrat şi la întrebarea privind reintegrarea, însă fără a
avea motive valide de a avea certitudinea că vor reuşi să se integreze în societatea din afară.
Ei sunt de părere că instituţiile statului ar trebui să le ofere posibilităţi de angajare, pentru a se
putea reintegra şi pentru a muncii într-un mod cinstit şi legal.
Consumul de alcool şi droguri
Subiecţii au pus majoritatea conflictelor şi scandalurilor pe seama consumului de alcool,
deşi niciunul nu a declarat că ar fi consumat în cantităţi mari, fapt ce poate fi infirmat cu
uşurinţă de faptul că subiectul S2 a facut actul delincvent în stare de ebrietate, iar patru dintre
cei şase erau băuţi în momentul în care au săvârşit faptele deviante. De asemenea, doar S6 a
declarat că era consumator de droguri, el fiind de altfel închis pentru trafic cu narcotice.
Importanţa familiei în concepţia deţinutului
Sursa:ANP
Persoanele private de libertate îşi construiesc propria imagine privind circuitul de sprijin,
un procent de 80% dintre aceştia considerând că familia oferă sau va oferi sprijin după
eliberare. Însă deţinuţii se bucură de un sprijin mai redus pe timpul pedepsei, 61,9% dintre
aceştia sunt vizitaţi de cel puţin o dată pe lună de un membru al familiei, dar şi pentru 18,6%
care sunt vizitaţi o dată la câteva luni există speranţa că familia îi va sprijini după ieşirea din
penitenciar.
Sursa:ANP
20% din persoanele private de libertate chestionate nu dispun de niciun suport în penitenciar,
nu sunt vizitaţi de nimeni, iar în societate familia i-a abandonat sau familiei îi este ruşine cu
ei. Există însă programe de reluare şi dezvoltare a legăturilor cu familia.
Cei şase subiecţi se bucură de sprijinul familiei şi după încarcerare şi menţin o legătură cât
se poate de strânsă cu membrii familiei, aproape toţi pun pe primul loc importanţa familiei şi
pun mare preţ pe afecţiunea pe care acestea le-o oferă. Se observă însă, fie lipsa unuia din
părinţi, fie unele neînţelegeri cu unul din membrii familiei, ceea ce ar putea fi o cauză latent,
ce a avut urmări în timp şi a contribuit la caracterul deviant.
Descrierea vieţii în penitenciar
Deşi am fi tentaţi să credem că unui deţinut îi lipseşte cel mai mult libertatea, cinci dintre cei
şase deţinuţi recidivişti chestionaţi le lipseşte cel mai mult familia, doar unul este de părere că
cel mai mult îi lipseşte libertatea. În privinţa lucrurilor cu care le-a fost cel mai greu să se
obişnuiască, lucrurile nu se schimbă foarte mult, cel mai greu le-a fost deţinuţilor să stea
departe de cei dragi şi le lipsesc activităţile rutiniere pe care le aveau înainte să fie încarceraţi.
Un element surprinzător a apărut la întrebarea privind gradul de adaptare la viaţa din
penitenciar, patru dintre deţinuţii recidivişti nu au avut nicio ezitare să recunoască faptul că s-
au adaptat bine la viaţa privată de libertate, doar doi dintre ei, S4 şi S5 au avut reţineri în
această privinţă. Deşi aparent ar fi un lucru bun integrarea şi adaptarea individului la viaţa din
penitenciar, asta ar trebui să sune ca un semnal de alarmă pentru viitoare reintegrare socială
după eliberare, ei adoptând astfel un stil de viaţă şi valori ce se va potrivi numai într-un mediu
privat de libertate, acestea nefiind pliabile pe un stil de viaţă ce ar viza integrarea în societate
după liberare. Odată integrat, acesta este un indicator al faptului că locul deţinutului este în
penitenciar, într-un mediu închis, şi nu afară într-un grup sau comunitate socială.
Condiţiile oferite în penitenciar sunt considerate acceptabile, în situaţia de faţă. Cinci dintre
deţinuţi consideră că sunt trataţi bine de personalul din penitenciar, doar unul considerând că
nu este tratat aşa cum ar fi normal.
Viaţa religioasă a deţinutului
Odată intraţi în mediul închis al penitenciarului, deţinuţii deprind înclinaţii spre religie, unii
din dorinţa de iertare a păcatelor făcute în societate, alţii pentru bunurile pe care le capătă dacă
este activ în viaţa religioasă a penitenciarului. S3 şi S4 par să aibă cele mai serioase activităţi
religioase, ei găsind o formă de alinare prin intermediul religiei.
Concluziile cercetării:
Recidiviştii s-au adaptat foarte bine la viaţa din penitenciar, aceasta fiind o cauză pentru
care pentru ei a recidiva nu mai este un fapt deviant, ci mai mult un curs normal al lucrurilor,
ei ignorând astfel atât pedeapsa penală cât şi reacţia socială la adresa actului deviant sau
recidivist. Este un lucru periculos pentru un deţinut să se integreze în colectivul şi viaţa
„socială” din penitenciar, deoarece acesta îşi schimbă normele, valorile şi stilul de viaţă, fiind
incapabil apoi să se mai integreze în societatea din afara penitenciarului.
Recidiviştii au un grad scăzut de educaţie, lipsa de educaţie şi trecutul infracţional ducând
astfel la recidivă, prin micşorarea şanselor de a găsi un loc de muncă şi de a se integra în
societate. De asemenea, majoritatea provin dintr-un mediu în care au interacţionat cu
infractori şi foşti deţinuţi, de aceea teoria etichetării pentru ei devine empirică, chiar dacă
restul societăţii vede actul deţinutului ca fiind deviant, acesta îl vede ca fiind oarecum în
limitele normalităţii.
Recidivistul „mediu” nu are rezultate şcolare ridicate şi nici nu a practicat un sport de
performanţă şi dat fiind faptul că deşi cunoaşte structurile justiţiei şi poliţiei, nu a reuşit să
evite să fie prins din nou, nu are o capacitate intelectuală ridicată.
Principalele motive pentru infracţionalitate şi recidivă, în opinia deţinutului sunt lipsa
banilor şi anturajul format din foşti sau viitori deţinuţi, ce comit acte deviante în mod obişnuit,
de multe ori apartenenţa la un astfel de grup duce şi la consumul de alcool şi droguri, ceea ce
grabeşte acţionarea într-un mod deviant al individului în cauză
Persoanele recidiviste sunt persoane religioase, care de multe ori îşi dezvoltă spiritul
religios şi credinţele după ce sunt închişi, ei găsind în religie o formă îndreptare a
comportamentului şi de comfort spiritual, dar şi o modalitate de apartenenţă la un grup, un
mod de socializare cu ceilalţi deţinuţi sau chiar cu membrii din afara penitenciarului. De
asemenea deţinuţii au un set de valori care are în capul listei familia şi onoarea. Cel mai mult
le lipseşte familia, în special copiii şi apoi, într-o proporţie apropiată, acestora le lipseşte
libertatea şi responsabilitatea asupra cursului vieţii şi a stilului de viaţă pe care aceştia îl
duceau în afară, astfel ei ajung să aprecieze şi cea mai mică doză de responsabilizare din
partea membrilor personalului din penitenciar, activităţi ca munca în interiorul
penitenciarului, activităţi de educare, activităţi de recreere (teatru, spectacole, etc.) devin
pentru ei un factor extrem de motivant. De asemenea, dorinţa de cunoaştere a lucrurilor
întâmplate afară se amplifică.
Astfel, ar trebui organizate mai multe activităţi de muncă, de volunariat, de contact cu
membrii ai societăţii din afară (alţii decât membrii familiei) şi de asemenea menţinerea după
eliberare a contactului pe o perioadă de minim şase luni cu penitenciarul în care a fost închis,
cu personalul implicat în responsabilizare şi reeducare, dar şi cu actuali deţinuţi, pentru a
putea face o comparaţie între ce are şi ce i-ar putea lipsi din nou dacă va comite un alt act
deviant care să-l facă un infractor recidivist. Astfel s-ar realiza o mai mare responsabilizare şi
conştientizare în mintea deţinutului eliberat, care ar putea pune mai uşor în balanţă toate
elementele.