Onyx An 2 - nr 8- decembrie- 2013 Pag. 27

“Cu drept cuvânt,atât omul, cât şi artistulFLORENTIN SMARAN-DACHE trebuie apreciat,cu deosebit respect, nudoar pentru calităţile, es-tetice ori ştiinţifice, aleoperei domniei sale, ci,poate, în primul rând şiînainte de toate, pentrucurajul său atitudinal şipentru caracterul său,pentru verticalitatea mo-rală, pe care le impreg-nează, în orice lucrare aDuhului său. Domnia sapare a fi modelar nu doarprin paradoxismul ctito-rit, ori prin teoriile sale(matematice, fizice, infor-maţionale), extrem de in-teresante şi incitante,deschizătoare de sur-prinzătoare perspective...“

Adrian BOTEZ

APOGEU ESTETICO-EXISTENŢIAL, PRINPSEUDO- ANECDOTISM: PreSimţiri şi Post-Simţiri –

alte poeme cu poeme (cu ilustraţii fotografice diverse),de FLORENTIN SMARANDACHE

Avem în faţă o nouă carte a lui FLORENTIN SMARAN­DACHE (nu ştim a câta – după câte ne amintim, trebuiesă tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărţi de litera­

tură, în limbile: română, franceză şi engleză; unele dintre ele aufost traduse în ineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză,sârbo­croată etc.): PreSimţiri şi Post­Simţiri – alte poeme cupoeme (cu ilustraţii fotografice diverse), Societatea Cultural­Şti­inţifică Ad­Sumus, Editura Duranʹs, 2013.

Iată ce scrie preşedintele­fondator al Academiei Daco­Ro­mâne, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apa­riţie, într­un articol apărut în revista Art­Emis:

“Academia DacoRomână din Bucureşti, România, l­a no­minalizat pe scriitorul avangardist trilingv (română­franceză­en­gleză) Florentin Smaranda e pentru Premiul Nobel pentruLiteratură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Pre­miul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordattoate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. Elreflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăitşi a vizitat 40 de ţări, şi­a scris memoriile de călătorie şi jurnalulşi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fun­dalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multedomenii. Este şi un poliglot. Corespunde Testamentului lui AlbertNobel referitor la ʺcel mai mare beneficiu făcut umanităţiiʺ, de­oarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiat­o, esteacum folosită ­ prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzi­bil Dezert­Smaranda e (abreviată DSmT) ­ în medicină, ciberne­tică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie,transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavânddrumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este primaavangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De ase­menea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experi­mente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă într­odirecţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel,în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat:poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articolelingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, pro­grame de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză,spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi­a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză.

În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismuluiʺ în li­teratură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea ex­cesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilorîn creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictato­rial. A publicat cinci (n.n.: de fapt, s­au cam făcut NOUĂ, întretimp!) Antologii Paradoxiste Internaţionale, la care au contribuitsute de scriitori din întreaga lume (h p://fs.gallup.unm.edu//a/Pa­radoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a in­trodus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: DistihulParadoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Para­

Pag. 28 Onyx An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

doxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist,Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, Non­Poemele(1990) şi alte experimente poetice avangardistedincolo de limitele poeziei”.

…Cu drept cuvânt, atât omul, cât şi artistulFLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat,cu deosebit respect, nu doar pentru calităţile, este­tice ori ştiinţifice, ale operei domniei sale, ci, poate,în primul rând şi înainte de toate, pentru curajulsău atitudinal şi pentru caracterul său, pentru ver­ticalitatea morală, pe care le impregnează, în oricelucrare a Duhului său. Domnia sa pare a fi mode­lar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teo­riile sale (matematice, fizice, informaţionale),extrem de interesante şi incitante, des izătoare desurprinzătoare perspective cognitiv­umane – cieste modelar, fără doar şi poate, pentru Duhul ro­mânesc, în genere, căruia îi indică punctele cardi­nale uitate, de o bună bucată de vreme (mai multde jumătate de veac…!): demnitate, onoare, setede Adevăr şi putere de caracter, muncă/lucrare te­nace şi fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr.

Noi credem şi susţinem că noul său volum(demonstrând, din plin, efectul înviorător al duşu­lui de gheaţă şi lumină, proaspăt ideatic, pe care îladministrează lumii aşa­zis moderne – de fapt,aprig degenerate! ­ paradoxismul), format dinpoezie sapienţial­aforistică şi o concizională anec­dotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unorpoeme într­un vers, situate în zona nu doar formal,ci şi semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică,respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHEşi­a autoimpus, “legislativ”, din punct de vedereformalo­conţinutistic! ­ grupate câte unu­două,până la grupuri de cinci­şase­şapte­opt versete –care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, de­monstrează că au fost create spre a ilustra poemulscurt, despre care făcea vorbire romanticul genia­loid american Edgar Allan Poe ­ cel care, prin lu­crările sale “Filosofia ceaţiei poetice” şi “Principiulpoetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria li­terară, cât şi legile poeticii!), izvorăşte tocmai dinaceastă dorinţă de re­amintire (către umanitate şicătre poporul din care se trage autorul), a legilormorale, a principiilor de cosmică anvergură, alecreaţiei umano­divine.

Aşa cum Urmuz/Demetru Demetrescu­Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul,de teratologicul grotesc şi de absurdul cosmic, ca­taractele semantice ale unor arhei atitudinali şisimboluri ale mişcării secrete a Duhului uman –tot aşa şi FLORENTIN SMARANDACHE ten­tează, dincolo de aparenţe, să în ege un universcoerent al existenţei şi făptuirii esenţial­umane.

Pentru a mări puterea de convingere asu­

pra autenticităţii demersului scripturistic şi a trăiriivitalisto­poetice, autorul foloseşte tipul de literăSEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asuprascrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOARE­ÎN­FĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ. Este clar că anec­doticul mas ează, de fapt, o vastă concepţie deviaţă, teribile dubii existenţialisto­expresioniste...

Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum,încă dintru început, printr­un fel de PREFA Ă, laSCRIPTUM FURTIVUM (scriere ascunsă), aparţi­nând scriitorului şi jurnalistului OCTAVIANBLAGA: Poemele cu poeme sunt compoziţii deversuri independente (poeme într­un vers), DARO LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI,TRANSCENDE.

Titluri de astfel de poeme scurte şi depoeme (172 la număr) într­un vers (care disimu­lează, atât prin utilizarea anecoticii concizional­pa­radoxiste, cât şi prin utilizarea punctului aşa­zisfinal ­ continuitatea ideatică şi de imagine, ale poe­mului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor res­taurator de anti ităţi modern./Desenând razecurate de paradis), Unghi de umilinţă (Soarele seaprindea la faţă/Linia de tragere cu arma nu eratrasă./Doar unghiul de umilinţă a rămas acelaşi.),Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu nişte min­ciuni./Este cineva la care nici nu gândeşte, mi­aspus./Şi­atuci am început să mă gândesc la cine num­aş gândi./Eram într­un fil foarte bulgar.), Dra­goste ratată (Iubeam o damă şi un câine./Pe minemă iubea doar câinele.), Nesimţire (Bună ziua,scaunule!/Pe Ion îl eamă Vasile, iar pe scaun Ma­rian./Îmi venea să­i trag o palmă pe faţa de masă.)Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne./Curgând la deal şi la vale într­o savantă neştire.),Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele./Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimic­niciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu literede­o ş ioapă. /Alţii, cu litere care ş ioapătă.),Concluzie (Nicăieri nu­i dreptate. /Iar porcul glodgăseşte oriunde.) etc. etc. – sunt semne ale unorexperimentări îndelungi întru existenţa umană,dimpreună cu aceste instrumente, numite viaţă şimoarte, lume cosmică (micro­ şi macro­…), dra­goste, sentiment al iminenţei sacralităţii…FRU­MOS ­ Frumos pereceput, la limita existenţialului,între existenţial, ca impersonalitate divin­sapien­ţială şi…inevitabil: estetic! Da, este cea mai ferme­cătoare carte, pe care noi am citit­o, dintre toatecele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTINSMARANDACHE!

Imaginile foto (care pot avea şi misiunea,tacită, de a împărţi textul în douăzeci şi una depărţi difuze), confirmă, sprijină şi augmentează in­tenţiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic­

Onyx An 2 - nr 8- decembrie- 2013 Pag. 29

divinul dublează semantic umano­divinul) textu­lui: ceruri încărcate de nori, fulegere şi trăsnete (su­gerându­se că singura relaţie cu Omul,menţinută/întreţinută de divinitate, este una de ex­presie luminică a mâniei, una imperial­celestă şidominată de aspectul iahwico­veterotestamentaral divinităţii). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurilesenectuţii sapienţiale şi nopţile enigmei existen­ţiale – prin care finalul de carte este înseninat, în­demnat spre liniştire, e ilibru spiritual şi reflecţie.Ba iar, prin imaginea Porumbelului Alb – semar ează şansa împăcării de/cu sine a omuluiexistenţialist­deze ilibrat de propriile viziuni, ab­surd şi aparent ireconciliabile logic, asupra lumiişi fiinţării în lume. Iar finalul cărţii aparţine spe­ranţei pandorice (de victorie asupra neantuluişi/sau auto­aneantizării semantice): un poem,DOR, este dublato­confirmat semantic, prin imagi­nea unui câmp al belşugului (formal, dar şi resu­recţionat din străfunduri!) şi al tensiunii strictumano­divine a dorului (care va rămâne, “precumîn cer, aşa şi pre pământ”, singura imperialitate va­labilă, semantic şi atitudinal, pentru fătura şi făp­tuirea umano­divină): i­ai uitat ipul pe rozafloare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţelele­am pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mineprin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plângepe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin.Chipul de pe “roza­floare” devine singurul reperatitudinal al fiinţei sensibile şi dinamico­spiritualea omului. Aşa cum “roza­floare” este expresia pe­renităţii şi ciclicităţii existenţiale, aşa şi dinamicafăptuitor­umană va deveni expresie a perenităţii –pierderea, durerea şi ne­venirea vor fi, mereu şi ci­clic, urmate de aflare/re­găsire, înseninare şi re­ve­nire ontic­graalică.

Existenţa, ca suferinţă (Suferinţă : Plângi culacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu existămoartea, ci timpul care se opreşte./Ca­ntr­o în i­soare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceatabrazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii./Mă doare material această zăpadă. – sau: Senec­tute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile,filă cu filă.

În barba mea creşte timpul. /Tot mai albas­tru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) şi nefericire, sau

iar ca avertismente funeste, sau ale neantului(Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer,poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii./De ce atâtea nopţi în viaţă? ­ sau Fluturii morţii :Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, altstrigăt, muiat în linişte. – ori iar: Neant : Un omcare­a ieşit din el. /Cu o ii burduşiţi în somn. /Seizbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutateatimpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea

în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte tim­pul.), inflaţia stării de noapte, armonizată simfonicori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpuluiîn anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite deplug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potri­veşte ipul în cămaşa ţăranului. /Vieţi întinse­nţărână. /Trăind ca­n plângerile unei cepe culesetoamna târziu. /Materia sângerează în albul vin deiarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fărămine. /Aşa cum ipul este masca sufletului. /Şifluviul moare în ocean. /Nu există noapte fărătine.), în vieţile noastre – sunt aspecte posibil deameliorat şi convins, prin magia ploii şi, consecu­tiv, a înfloririi Duhului, să se auto­exorcizeze se­mantic şi să efectuezetransfigurarea/transcenderea, implicit iar stăriide nefericire (care este una tranzitorie, iar nu defi­nitivă!), întru ploaia resurecţională şi către solari­tatea reiteratoare de cicluri existenţiale: Ploaiaînflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soa­rele.. Suferinţa prin timpul­istorie, îmbătrânirea şireificarea în­cerată a existenţei umano­divine, pre­cum şi somnul Duhului, cel născător de monştri şide neant nu sunt şi nu pot fi stări definitive ale fi­inţei/fiinţării, ci etape spre/întru re­iniţierea întru

Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existenţia­lităţii Reale a Fiinţei/Fiinţării Umano­Divine. Stă­rile tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil şi cutranslări în registrul eliberării sinelui­floare­înflo­ritoare, spre eternitatea­Grădină. Iată dovada tex­tual­contextuală: Eternitate ­ Floarea ţine­n eaparfumul./ Ca­ntr­o în isoare.). Cum este posibilărezolvarea tensiunii existenţiale? Simplu: 1­prin re­nunţarea la starea definitorie a condiţiei umano­animalice, de egoism­egotism (un fel deautoreflexie deformatoare şi, deci, alienantă şi, încele din urmă, aneantizatoare): Egoism ­ Ascultstrigătul culorilor aprinse. /Trăiesc într­o peşterărece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine./Cine să­mi spună dacă mă exist? ­ 2­ prin ZBOR

Pag. 30 Onyx An 2 - nr 8 - decembrie - 2013

întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS­CUVÂNT (Zbor: Luna clipeşte din o iul pe ju­mătate în is./Împrumut de la ziuă câtevadimineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3­prin abandonarea singurătăţii egotiste, prin care serefuză cuvintelor potenţialitatea demiurgică origi­nară, ioanică, paradisiacă, întru Logos­ul Neafectatde Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate înnecântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câm­pia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versurilor.)­ singurătatea ca stare de înstrăinare şi falsificaresemantic­existenţială, de sterilitate semantică ­ şiadoptarea stării pozitiv­creative, demiurgice şi au­todemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul pre­cum ţăranii (care “şterg urmele” Căderii, aleSterilizării prin Luciferizarea cu Interogaţii Inutileşi Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restau­rând celestul în terestru! ­ Ogorind: ărani, lamunca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pă­mântul. /Ca­ntr­o dragoste nedesluşită. /Ca­ntr­osărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cuglobu­leţe şi betele direct din pământ. ), LumeaCuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cu­vintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cu­vintele care nu neagă moartea­putrefacţia, pentrucă Moartea­Putrefacţia semnifică nu doar sfârşit deciclu, ci Început Proaspăt şi Înalt, ci translucidiza­rea/trancenderea/Revelarea Eternităţii în Efemeri­tate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat devremi. /Mă dizolv în juru­mi. /O nouă naştere îţicer.) şi reiterarea Stării de Viaţă­Ciclicitate Infinităa Vieţii, mustind de Eternitate (abundă, în textulcărţii, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea dru­mului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâl­fâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artăpoetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scu­tur fructele din poeme, până n­au să putrezească.

Speranţa Pandorică mar ează sfârşitulnopţii existenţiale, nemaicultivând starea de răz­boi/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : Înpasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea./Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâ­niei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.),sau pe cea de singurătate alienantă… ­ nu, ci: Amîn is noaptea într­o floare cu eia speranţelor,Pandoră ! – …ci cultivând starea binecuvântată deMUGURI BUCUROŞI (Muguri bucuroşi : Porni curâs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă alsân­gelui. /Ne­am îngropat atâţia ani în glie. /Pen­tru a cunoaşte bucuria înmu­guririi.), precum şi peaceea originară, de Stare­de­Dragoste/Soi­de­ZBOR­prin­Femeie: Un soi de zbor : Să iubeşti fe­meile ! /E ca un cadou împa etat în sur­prize./Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nes­

fârşite. /Soarele tăbăceşte bolta. …Omul care munceşte, în debutul cărţii,

există sub dublu regim: al norilor celeşti, gata să sedezlănţuie terifiant, dar, pandant, şi alcopacilor/copacului tereştri/terestru, înfloriţi/înflo­rit şi luminaţi/luminat. Raiul/Grădina Raiului esteposibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, îşivede de treaba lui, munca şi concentrarea spiri­tuală devin expresie naturală şi spiritual­atitudi­nală: resurecţia Omului, prin rodul munciispiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei ce­leste, deviant spre tiranie/tiranizare existenţială.

Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC(în speţă, FLORENTIN SMARANDACHE!), celcare, înfrângând potenţialul declarat al Morţii, prinasimilarea organică a EK­STASIS­ului, transcendestarea de Învins Existenţial, în aceea de ExistenţăRevelat­Eternă/Hristică, de Revelare a Adevărului­ca­Stare­Divină, Resurecţional­Hristică, NEOTES­TAMENTARĂ, de Restaurare/Reaflare a Stării deGRĂDINĂ: Învinsul O i ascunşi. Şi­a ieşit din el./Pentru că trebuia să învingă înfrângerea. Trebuiasă înfrângă gloria adevărului.

Iată cum, din pseudo­anecdotism, răsare (lamodul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stăriide Trezire/Revelare­a­Adevărului­Fiinţei/Stării­de­Graţie­a­Fiinţării­Umano­Divine! ­ …asta, dacă aiHar Poetic, Har al GRĂDINII!

Iar FLORENTIN SMARANDACHE are dinplin, să dea şi la alţii. Şi asta, în ciuda…”criticilormei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demons­traţie”, la modul strict ludic, steril şi marionetis­tico­“păpuşar”! – cam aşa : Criticilor mei (ipoteză)Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de lasala de clasă la sala de masă. /În isă, împinsă. /Batla uşă,/des ide o păpuşă. ­ şi/sau: Criticilor mei(demonstraţie) : Dacă vreun critic prea zelos seleagă de asta, şi­i hotărât ca în cele din urmă o săia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimpde când sună clopoţelul şi până în clipa când seaude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţi­nuse doar două minute, treisprezece secunde şitrei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentruo atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilorcârtitoare ale lumii terestre. Şi, fireşte, întruSacra/Autosacrificatoarea Abluţie Luminoasă şiîntru Smerirea­cea­Adevărată, întru Arheul Abso­lut al Duhului Valah ­ EMINESCU! (cf. Pericol denaştere: Poemele se dau acum jos din carte. /Lo­cuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuridepărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, amai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub un­ghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă ducsă mă spăl. Aşteaptă­mă, rogu­te ! ).