Donald Davidson- caracteristici mentale si caracteristici fizice

Teoria tipică a acţiunii descrie acţiunea ca un comportament tipic cauzat de un agent

într-o situaţie particulară. Dorinţele şi credinţele agentului (de exemplu, îmi doresc un pahar

cu apă şi cred că lichidul limpede din paharul din faţa mea este apă), duce la mişcări corporale

(mă întind după pahar). După Donald Davidson, dorinţa şi credinţa împreună cauzează

acţiunea. Michael Bratman a ridicat anumite probleme ce privesc un astfel de punct de vedere

şi a accentuat că ar trebui să tratăm „intenţia” ca şi concept de bază şi nu analizabil prin

conceptele de „convingeri” şi „dorinţe”. În unele teorii, o dorinţă plus o convingere despre

mijloacele satisfacerii acelei dorinţe sunt întotdeauna în spatele unei acţiuni. Scopul agenţilor,

în acţiune, este de a maximiza satisfacerea dorinţelor lor. O astfel de teorie a raţionalităţii

prospective stă la baza multor ştiinţe sociale şi economice, în cadrul mult mai sofisticat al

Alegerii Raţionale. Cu toate acestea, multe teorii ale acţiunii subliniază că raţionalitatea se

extinde dincolo de calculul celor mai bune mijloace de a atinge un scop. Discuţiile

conceptuale gravitează în jurul unei definiţii precise a acţiunii în filosofie.

Având ca punct de plecare behaviorismul şi teoria identităţii, funcţionalismul reuşeşte

să profite de punctele tari ale acestor teorii, evitând în acelaşi timp punctele slabe.

Funcţionalismul are în comun cu behaviorismul caracterizarea relaţională a stărilor mentale,

iar cu teoria identităţii faptul că recunoaşte relevanţa cauzală a stărilor interne. Cu toate

acestea respinge ideea că substanţa sau materialul din care sunt constituite stările mentale ar

juca vreun rol în determinarea tipului acestora, deci adoptă o atitudine neutră faţă de

materialul în care se manifestă un sistem psihologic.

Fodor1 lărgeşte conceptul de funcţionalism şi anume: ceea ce face ca o stare a unei

fiinţe vii sau a unui sistem să fie chiar o stare mentală de un anumit tip sunt relaţiile cauzale în

care această relaţie intră: influenţele (“inputs”) mediului înconjurător asupra fiinţei vii sau

sistemului, asupra altor stări mentale sau asupra comportamentului (“output”) fiinţei vii sau

sistemului, pe scurt: rolul funcţional pe care îl joacă această stare în controlul

comportamentului fiinţei vii sau sistemului. O stare personală, cum ar fi o dorinţă declanşată

de anumite lipsuri poate duce la elaborarea unui plan de acţiune şi în final la realizarea acelei

acţiuni. Astfel rolul funcţional (cauzal) pe care acea stare îl joacă stabileşte tipul de stare

mentală căruia îi aparţine. Potrivit lui Fodor, stabilirea formei canonice a a caracterizărilor

1 Fodor, J., 1968. PSYCHOLOGICAL EXPLANATION, Random House

1

funcţionale ale diferitelor stări psihologice rămâne în sarcina construţiei teoretice din cadrul

ştiinţelor cognitive. Funcţionalismul presupune că un creier uman poate fi descris: 1. din

punct de vedere biologic, de fapt neurofiziologic; 2. ca un program de calculator.

1. Fodor, Dennett şi Cummings (1983) pledează pentru următoarea explicaţie

psihologică: informaţiile comportamentale s-ar părea că sunt manifestări ale capacităţilor

psihologice subiective, şi aceste capacităţi ar putea fi explicate prin înţelegerea subiectului ca

sistem de componente interconectate. Fiecare componentă este un “homunculus” care este

identificat prin raportare la funcţia pe care o exercită, iar componentele homunculare

cooperează una cu alta în aşa fel încât produc răspunsuri comportamentale la stimuli.

Homunculii sunt compuşi din subcomponente ale căror funcţii şi interacţiuni sunt în mod

similar utilizate pentru a explica aptitudinile (capacităţile) subsistemelor componente, fiecare

subcomponentă este alcătuită din alte sub-sub-componente şi tot aşa mai departe până se

ajunge la compuşii cei mai mici care ar fi structurile neuroanatomice.

2. Funcţionalismul a tratat realizarea funcţională, relaţia dintre un organism fizic

individual şi programul abstarct, ca o problemă simplă de corespondenţă între repertoriul de

stimuli fizici ai organismului, stările structurale şi comportamentul pe de o parte şi programul

computerial definit prin input/stare/output pe de altă parte. Dar acest criteriu de realizare a

fost se pare prea liberal. O analiză a aptitudinilor psihologice care poate fi prezentată sub

forma unui program de computer constituie o condiţie suficientă pentru afirmaţia că aceste

aptitudini nu au un statut ontologic superior materiei complex organizate.

Funcţionaliştii sunt materialişti, deoarece cred că purtătorii rolurilor funcţionale sunt

entităţi fizice. Teza identităţii reprezentată de funcţionalişti afirmă că fiecare fenomen mental

singular este identic cu un fenomen descriptibil din punctul de vedere fizicalist (identitatea

dintre instanţe). Survenirea desemnează o relaţie asimetrică: fizicul determină mentalul fără

ca fenomenele mentale să fie reduse la fenomenele fizice. Conceptul de “survenire” a fost

introdus de filosoful D.Davidson în cartea Evenimente mentale (1970). Aici argumentează

identitatea instanţelor, referindu-se la relaţia de survenire: nu există legi psihofizice, dar există

judecăţi cauzale psihofizice în care se afirmă că un fenomen mental este cauza unui fenomen

psihic sau că un fenomen fizic este cauza unui fenomen psihic.2 Dacă fenomenele

interacţionează cauzal, atunci ele posedă descrieri care fac apel la anumite legi. În afară de

aceasta fenomenele instanţiază legi doar în descrierile fizice. Prin urmare, Davidson

concluzionează că fenomenele mentale sunt identice cu fenomenele fizice.

2 Davidson, D., 1970. “Mental Events”, în Lawrence Foster, J.W. Swanson (eds.), Experience and Theory, Duckworth, reprinted in Davidson, 2001, p.167

2

Filosofii au considerat că este destul de greu de explicat diferenţa dintre

comportamentele intenţionale şi cele neintenţionale. La prima vedere, pare că o acţiune poate

fi efectuată intenţional dacă un agent are intenţia să o efectueze; chiar şi această caracterizare

aparent banală a fost extrem de controversată; de asemenea, a existat o dispută aprinsă asupra

relaţiei dintre conceptul „intenţionat” şi conceptul „intenţie”. Mulţi filosofi au acceptat ideea

simplă potrivit căreia un comportament nu poate fi considerat în mod corect „intenţionat”, cu

excepţia cazului în care agentul a avut intenţia de a o efectua. Cu toate acestea, Michael

Bratman a susţinut într-o serie de publicaţii influente că este posibil pentru un agent să

efectueze intenţionat o acţiune chiar când acesta nu a intenţionat în mod special să efectueze

acea acţiune. O controversă similară a fost în jurul efectelor secundare. Să presupunem că un

agent efectuează un comportament în scopul obţinerii unui rezultat x. Acum să presupunem că

agentul ştie că acest comportament va duce simultan şi la rezultatul y. Agentului nu-i pasă

deloc de rezultatul y. Singura sa motivaţie pentru acest comportament este dorinţa de a ajunge

la rezultatul x. În acest caz, agentul provoacă în mod intenţionat rezultatul y? Unii filosofi

răspund că da (C.Ginet, 1990), alţii răspund că nu (J.Garcia, 1990). În cele din urmă se pune

problema complexă a lanţurilor cauzale deviante. Aceasta poate fi ilustrată printr-un exemplu

a lui D.Davidson: un om poate încerca să omoare pe cineva, trăgând de la o milă cu pistolul;

să presupunem că criminalul ratează victima, însă trage într-o turmă de porci sălbatici care

este pe punctul de a călca în picioare presupusa victimă. Agentul intenţionează să omoare o

persoană şi, de fapt, nu ucide acea persoană, intenţia este ratată, nu îşi atinge scopul „în mod

corect”, şi prin urmare agentul uman nu poate fi învinovăţit că a ucis o persoană în mod

intenţionat. Deşi mulţi filosofi au oferit explicaţii pentru ceea ce înseamnă ca intenţia să

coincidă cu acţiunea „în mod corect”, dar nu a apărut încă un consens real.

Noţiunea de supervenienţă a fost introdusă pentru prima oară în filosofia minţii de

către Donald Davidson3 (1970). Caracteristicile mentale sunt într-un anume sens dependente

sau superveniente, de caracteristicile fizice. Astfel supervenienţa poate fi înţeleasă astfel: nu

pot exista două evenimente asemănătoare în toate privinţele fizice, dar diferite sub aspect

mental, sau că un obiect nu poate modificat în ceea ce priveşte proprietăţile sale mentale fără

a altera şi unele proprietăţi fizice. Un exemplu de supervenienţă este dat în relaţiile dintre

acceleraţie, viteză, şi poziţia unui obiect în spaţiu. Un obiect nu-şi poate schimba acceleraţia,

fără a-şi schimba viteza, şi la rândul său, nu poate schimba viteza, fără a-şi schimba poziţia.

Astfel, faptele despre accelerarea unui obiect survin peste faptele cu privire la viteza unui

3 Davidson, D., 1970. “Mental Events”, în Lawrence Foster, J.W. Swanson (eds.), Experience and Theory, Duckworth, reprinted in Davidson, 2001, p.200

3

obiect, care la rândul lor survin peste faptele cu privire la poziţia acelui obiect. Exemplul cu

obiectele în mişcare ilustrează o trăsătură importantă a supervenienţei, şi anume, că

supervenienţa este tranzitivă. O altă caracteristică importantă a supervenienţei ilustrată de

acest exemplu este faptul că proprietăţile supervenienţei nu trebuie să fie identice cu

proprietăţile peste care se suprapun. Astfel, acceleraţia este supervenientă vitezei, dar nu este

acelaşi lucru ca viteza. Acest fapt al neidentităţii este o mare temă de dezbatere a filosofilor

contemporani ai minţii care cred că mentalul nu poate fi identic cu fizicul (în mare parte din

cauza unor considerente de realizabilitate multiplă), dar doresc să se considere fizicalişti şi,

astfel, ţin la ideea că mentalul este totuşi determinat de partea fizică. Astfel, ei subscriu tezei

supervenienţei psihofizice. Teza supervenienţei accentuează că proprietăţile mentale şi faptele

devin superveniente proprietăţilor fizice şi faptelor. Teza supervenienţei poate fi despachetată

în continuare în următoarele trei teze despre obiecte şi proprietăţile lor. (i) Nu există două

obiecte care pot să difere în proprietăţile lor mentale, fără să difere în proprietăţile lor fizice.

(ii) Un singur obiect nu poate să-şi schimbe proprietăţile mentale, fără să-şi schimbe

proprietăţile fizice. (iii) Dacă, la un moment dat t, un singur obiect are două subseturi diferite

de proprietăţi mentale, el trebuie să aibă două subseturi diferite de proprietăţi fizice. Cele trei

corolare de mai sus la teza supervenienţei sunt, fiecare, capturate de sloganul "nici o diferenţă

mentală fără diferenţe fizice." Variaţiile de supervenienţă pot fi obţinute prin (1) varierea

forţei modale a tezei şi (2), variind diferitele "obiecte" comparate. În ceea ce priveşte (1),

versiuni ale tezei care se aplică la obiecte într-o singură lume posibilă numai sunt cunoscute

sub numele de supervenienţă „slabă”, în timp ce versiunile care permit comparaţii între lumile

posibile sunt cunoscute drept supervenienţă „tare”. În ceea ce priveşte (2), diferite versiuni ale

tezei cuantifică, de la cel mai mic la cel mai mare, persoane, regiuni sau întregi lumi posibile,

rezultând supervenienţa „locală”, „regională”, şi „globală”.

Potrivit atât fizicalismului reductiv cât şi fizicalismului non-reductiv,

proprietăţile mentale depind de proprietăţile fizice. Aceasta în virtutea faptului de a avea un

anumit set de proprietăţi fizice pe care le au proprietăţile mentale ale unei persoane. Noţiunea

de supervenienţă a fost dezvoltată pentru a articula şi de a explora ceea ce "depinde de"

înseamnă în acest context. Există un anumit număr de moduri diferite de a concepe

supervenienţa; o abordare limpede spune că proprietatea P survine asupra proprietăţii Q, dacă

şi numai dacă, se stabileşte că distribuirea lui Q stabileşte distribuirea lui P. De exemplu,

dacă vom stabili distribuţia proprietăţii de a fi H2O, vom stabili astfel distribuţia proprietăţii

de a fi apă, în consecinţă, proprietatea de a fi apă survine asupra proprietăţii de a fi H2O. O

metodă alternativă de a descrie supervenienţa este din punctul de vedere al variaţie:

4

proprietatea P survine asupra proprietăţii Q dacă şi numai dacă, nu poate fi nici o variaţie în P,

fără variaţie în Q. Pe o piaţă liberă, preţul peştelui depinde de cererea şi de furnizarea lui. Nu

poate fi nici o variaţie în preţul peştelui, fără a fi o variaţie în cererea de furnizare de peşte. Cu

alte cuvinte, preţul peştelui survine peste cererea sau oferta de peşte. Proprietatea de a fi apă

este uneori numită proprietate supervenientă. (În raport cu proprietatea de a fi H2O), şi uneori

numită proprietate de nivel superior (în raport cu proprietatea de a fi H2O). Dimpotrivă,

proprietatea de a fi H2O este uneori numit proprietatea subvenientă (relativ la proprietate de a

fi apă), şi uneori numită proprietate de un nivel mai scăzut, sau de bază (în raport

cu proprietatea de a fi apă). Fizicalismul reductiv postulează supervenienţa proprietăţilor

mentale asupra proprietăţilor fizice. În cazul în care teoria de identităţii este adevărată,

distribuţia activării fibrelor c stabileşte distribuţia durerii; atunci, durerea survine asupra

fibrelor c. Alternativ, nu poate fi nici o variaţie în experienţa durerii unei persoane, fără o

variaţie în activarea fibrelor c. Fizicalismul non-reductiv, de asemenea, postulează

supervenienţa relaţiei dintre proprietăţile mentale şi proprietăţile fizice. Cu toate acestea, în

cazul în care proprietăţile mentale sunt multiplu realizate, nu va fi cazul ca proprietăţile

mentale să survină pe proprietăţile simple neurologice, cum ar fi activarea fibrelor c, ci mai

degrabă, stările mentale vor surveni asupra conjuncţiilor complexe ale proprietăţilor fizice.

Durerea, de exemplu, la om va surveni pe activearea fibrelor c. Stările creierului au proprietăţi

atât largi şi înguste. Proprietăţile înguste ale creierului sunt proprietăţile sale intrinseci.

Acestea includ relaţiile spaţiale ale părţilor sale anatomice şi distribuţia spaţio-temporală a

neurotransmiţătorilor pe care le conţine. Proprietăţile largi ale creierului sunt proprietăţi pe

care le are acesta în virtutea relaţiei cu alte entităţi.

Cu această distincţie apărută, se pune întrebarea cu privire la faptul

dacă proprietăţile mentale survin exclusiv asupra proprietăţilor înguste ale

creierului, sau pe o combinaţie de proprietăţi largi şi înguste. Mulţi filosofi au

negat faptul că toate proprietăţile mentale survin exclusiv pe proprietăţi înguste ale creierului.

De exemplu, cazul de a include proprietăţile largi în baza subvenientului este uneori avansat

prin apel la experimentele mentale care-l au în centru pe Swampman (Davidson4, 1987a).

Swampman (omul mlaştinii) este rezultatul unei coroborat extraordinar de evenimente şi

şansă din poienile Floridei – un fulger loveşte o mlaştină în care bacteriile anaerobe au produs

chiar combinaţia potrivită de aminoacizi. Să spunem că acest eveniment se întâmplă chiar

acum. Printr-o coincidenţă uimitoare, în acest moment Swampman, are un creier exact ca al

4 Davidson, Donald (2001 (1987)). "Knowing One's Own Mind." Reprinted in Subjective, Intersubjective, Objective (pp. 15–38). New York and Clarendon: Oxford University Press. Originally published in Proceedings and Addresses of the American Philosophical Association, 60 (1987), 441-58

5

meu, în toate punctele de vedere restrânse. Cu toate acestea, în timp ce eu am memoria

podului Sydney Harbour, Swampman nu o are. Acest lucru se datorează faptului că o condiţie

necesară pentru a fi capabil să-şi amintească de podul Sydney Harbour este să fie în relaţie de

cauzalitate cu el, şi în acelaşi timp eu am noroc de a avea această relaţie, Swampman, din

poienile Floridei, nu. Avem, prin urmare, un caz de variaţie mentală, fără variaţia

proprietăţilor intrinseci ale creierului. Se pare că baza subvenientă, cel puţin a unor proprietăţi

mentale, includ proprietăţi extinse (largi).

Bibliografie:

Fodor, J., 1968. PSYCHOLOGICAL EXPLANATION, Random HouseDavidson, D., 1970. “Mental Events”, în Lawrence Foster, J.W. Swanson (eds.), Experience and Theory, Duckworth, reprinted in Davidson, 2001Davidson, Donald (2001 (1987)). "Knowing One's Own Mind." Reprinted in Subjective, Intersubjective, Objective (pp. 15–38). New York and Clarendon: Oxford University Press. Originally published in Proceedings and Addresses of the American Philosophical Association, 60 (1987)

6