Domnişoara Christina Mircea Eliade

Mircea Eliade este o personalitate deosebită în contextual culturii universale a secolului XX, impresionantă prin multitudinea domeniilor în care s-a manifestat:cercetător avizat al folclorului românesc, al mitologiei, în general, orientalist de primă mărime, istoric al religiilor, eseist şi filozof al culturii. Marele scriitor este preocupat de literatură, mai întâi în direcţia notării experienţei directe, a celei trăite nemijlocit de autor, iar mai apoi îşi ilustrează talentul în literatura fantastică, ajungând să fie considerat, pe drept cuvânt, “cel mai important scriitor fantastic în proza română modernă, comparabil cu Lovercraft şi Tolkien”. Literatura lui Eliade se află în strânsă legătură cu activitatea savantului, aşa cum autorul însuşi mărturisea “scriam literatură pentru plăcerea (sau nevoia) de a scrie liber, de a inventa, de a visa, de a gândi chiar, dar fără stringenţa gândirii sistematice. Domnişoara Christina, mic roman erotic şi fantastic, apărut în 1936 şi republicat în volumul La ţigănci şi alte povestiri porneşte de la poveştile cu strigoii din folclorul nostru, de la alte motive populare, dar şi de la Luceafărul eminescian, ajungând să topească totul într-o extraordinară viziune originală asupra cuplului format din indivizi diferiţi, nu în ceea ce priveşte statutul social, ci ca entităţi aparţinând unor lumi incomparabile. În roman, aflăm ca motive centrale, pe acelea al strigoiului şi al zburătorului, cărora li se alătură altele, întregindu-le sau nuanţându-le conţinutul, toate fiind pretexte în demonstrarea ideii că adevăratul cuplu se realizează numai dacă elementele componente participă în egală măsură, dacă sentimentele lor sunt de aceeaşi intensitate. Scenariul epic al cărţii care are la bază o întâmplare reală petrecută în 1907, moartea tragică a domnişoarei Christina, ucisă în timpul răscoalelor ţărăneşti. Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici ajung, pentru a petrece o scurtă vacanţă, pictorul Egor Paşchievici şi profesorul arheolog Nazarie care face săpături într-o localitate apropiată unde există vestigii greco-thraco-scitice. El este, în orele lui de graţie, poet. Precizarea nu este lipsită de importanţă: arheologul este un creator, un om altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri. Castelul este proprietatea familiei Moscu, formată în momentul în care se desfăşoară evenimentele din naraţiune din doamna Moscu şi cele doua fiice ale ei: Sanda, de care este vag îndrăgostit Egor, şi Simina, de nouă ani, fiinţă – se va vedea curând – îndemoniată, din seria fetiţelor vicioase înfăţişate în romanele indice. Ea este, în fapt, personajul central al romanului, şi nu domnişoara Christina, personajul absent. În roman mai apare şi o doică dubioasă, un fel de vrăjitoare care

spune basme şi alte năzbâtii despre domnişoara Christina. Rolul ei în roman nu este precis formulat: martor necredibil al întâmplărilori ciudate, complice a Siminei, personaj secund de decor terifiant. Din punctul de vedere al conflictului, creaţia poate fi privită ca o înfruntare dintre noapte şi zi, dintre vis şi stare de veghe. Noaptea se caracterizează prin interacţiunea unor fenomene cum ar fi: dragostea, taina, visul, misterul, spaima, vraja sau chiar moartea; pe de altă parte, ziua aducând cu sine clarviziune, siguranţă, certitudine, reinstaurarea spiritului pragmatic. Aşadar, se poate considera că întunericul îi aparţine domnişoarei Christina şi slujitorului ei ce soseşte cu rădvanul. Un personaj al tenebrelor este şi Satan, invocat pentru un scurt moment, a cărui prezenţă se lasă simţită, dar nu este concretizată. Pe de altă parte, pictorul Egor, profesorul Nazarie, doctorul Panaitescu, slujitorii de la conac şi ţăranii din sat aparţin lumii profane, întruchipează spiritele pragmatice ale relatării. Simina, doamna Moscu şi Sanda, au un statut ambiguu, aparţinând alternativ celor două planuri, constituind nişte veritabili intermediari între cele doua lumi. Firul epic al relatării începe în momentul înserării şi se induce în maniera apoteotică prin victoria zilei ce se naşte. Elementul dominant va fi deci noaptea, lumina având menirea de a spulbera groaza şi misterul nocturn. Domnişoara Christina este un roman cu strigoi, şi, totodată, un roman oniric, ambele în tradiţie eminesciană. Ca şi în Luceafărul, protagoniştii trăiesc o dramă a imposibilităţii realizării unei iubiri între fiinţe care aparţin unor lumi diferite, dar cea care tinde spre dragostea absolută este femeia, care de dincolo de cotidian, de pe alt “tărâm”, încearcă să îşi lege destinul de acela al “muritorului” Egor, înfruntând piedici şi gata sa-şi exercite forţele malefice. Domnişoara Christina este un roman în care atmosfera, ambiguitatea fantasticului este dată nu atât de prezenţa elementului iraţional, miraculos (strigoiul) în naraţiune, cât şi de modul în care individul normal trăieşte şi primeşte supranaturalul. Încă din prima seara, Egor şi domnul Nazarie simt prezenţa terifiantă a cuiva care umblă pe coridor şi apoi chiar în cameră, pregătindu-se să le asculte convorbirea. A doua zi, Simina arată că ştie deja despre evenimentul misterios şi chiar îi sugerează arheologului că pictorul “ar trebui lăsat singur noaptea” pentru a putea lucra în voie. A doua apariţie, pregătindu-l parcă pe Egor pentru ce va urma, are loc în camera celei ucise în timpul răscoalei din 1907, cea al cărei corp a dispărut apoi subit, şi se materializează într-un tablou de Mirea. Toţi sunt tulburaţi, iar Simina adaugă:”...Dar lui tanti Christina i-ar plăcea să mai fie o dată pictată(...). De unde ştii că n-ar vrea?!...”. Încet, încet, Egor este pregătit pentru întâlnirea nocturnă cu femeia-strigoi, mai întâi de “basmul” Siminei, aflat de la doică, apoi de ştirile aduse din sat de Nazarie şi de slăbiciunea Sandei. Peisajul este nemişcat, lugubru, de jur împrejur – pustietate, un câine urlă şi aleargă înnebunit de teroare, Nazarie şi Egor au senzaţia că văd ceva venind dinspre parc spre casă (fiecare aflându-se în alt loc al domeniului familiei Moscu). În aceeaşi noapte Christina îi apare în vis pictorului, somnul eroului devine coşmar, secvenţele se derulează cu rapiditate, un prieten mort prematur (Prajan) se

apropie încercând să-i spună ceva lui Egor, dar toate personajele visului dispar în grabă, la un semn al Christinei. Egor primeşte deci mesaje în legătură cu primejdia care-l pândeşte şi în subconştient, dar Christina este mai puternică decât cei iviţi în vis, după cum, prin mijlocirea Siminei, ţine sub teroare pe cei doi bărbaţi chiar şi în timpul zilei, atunci când viaţa se află sub semnul liniştitor al lumii solare, al raţiunii aşadar de simpatie faţă de aceasta, aşa că apariţia nocturnă, însetată de iubirea absolută, devine în relaţiile cu Egor un zburător (fiinţă mitologică având şi înfăţişare feminină). Zburătorul, ca şi strigoiul are numai regim nocturn, fără a se manifesta doar sub semnul groazei şi teroarei ca acesta, aşa că în această ipostază Christina manifestă tendinţe de “umanizare”. “Tânăra Christina tînjeşte după dragoste în cel mai omenesc fel cu putinţă.” Cât durează “vizita” fiinţei supranaturale, Egor trăieşte în afara visului, toate simţurile sale o percep, iar raţiunea îi este mai curând liniştită, nu în stare de teroare: “Dar lui Egor nu îi era teamă că stă de vorbă cu o moartă, ci îl stânjenea apropierea ei prea caldă”. Christina însăşi îl linişteşte: “ Nu te speria, dragostea mea...Pe tine te voi iubi numai”. Eroina lui Eliade nu este “nemuritoare şi rece”, legătura cu lumea este încă puternică, deşi are acum alt statut. Ziua următoare aduce noi elemente, care prin ambiguiatea lor întăresc atmosfera fantastică a romanului: Egor pare slăbit (asemenea tinerilor bântuiţi de zburător), Sanda este din ce în ce mai bolnavă, Simina îşi arată din nou forţa de dincolo de realitate. Nu este neglijabil faptul că, pe măsură ce Sanda slăbeşte fizic şi volitiv, doamna Moscu pare să-şi revină, sugestia ar fi că strigoiul îşi trage forţa din chiar sângele rudelor sale. În cea de-a doua noapte în care îi apare lui Egor , Christina întâmpină rezistenţa celui ce a luptat cu somnul şi care încearcă acum să i se împotrivească în ciuda farmecelor şi vorbelor de îndrăgostită. Voinţa eroului este frântă prin intervenţia unei forţe malefice, însă, când aceasta dispare, rămânând doar Christina, Egor trăieşte un sentiment de uşurare, de ieşire din groaza neomenească, paralizantă de mai înainte, aşa că nu mai reacţionează la mîngîierile duioase ale eroinei şi nici la promisiunile erotice ale acesteia. Şi doctorul venit să o consulte pe Sanda constată că simtomele “bolii” fetei sunt ciudate şi conchide că Sanda va muri. Fiind cuprins de teroare, refuză să doarmă singur, preferând compania lui Nazarie. Ca în basme, urmează cea de-a treia încercare, aceea hotărâtoare pentru erou, apariţia (în stare de trezire deplină), promisă de Christina. Eroina recurge la gesturi menite să creeze senzaţia de normalitate: bătăile scurte şi repezi în uşă, pasul grăbit, intrarea normală, pe uşă, de asemenea nu trebuie uitat parfumul de violete care-l împresoară pe erou. După cum e lesne de observat, scena erotică se petrece la interferenţa dintre fantastic şi miraculos. Vorbele de dor îl fac pe muritor gata să-şi depăşească limitele, pentru a se ridica la nivelul iubirii absolute. Iese însă îngrozit din transă în momentul în care descoperă sângele clocotind în rana care-i adusese moartea Christinei. Egor, îi repetă la nesfârşit că e moartă, iar vorbele acesteia vin ca un blestem: “ Ma vei căuta o viaţă întreagă, Egor, fără să mă găseşti!Vei pieri de dorul meu...”. În acest zbucium se răstoarnă o lampă şi întreg

conacul este cuprins de flăcări. Egor o salvează pe Sanda şi caută strigoiul în pivniţă împreună cu Nazarie. Acolo o găsesc pe Simina, culcată pe pământ. După ce o lasă pe aceasta în grija lui Nazarie, preia încă o data iniţiativa şi, cu un fier de plug (cum cere credinţa populară), o omoară a doua oară pe Christina. Cei doi dispar dintr-o dată şi el rămâne singur pentru totdeauna “niciodată nu o va mai întâlni, niciodată nu-l va mai tulbura parfumul ei de violete şi gura însângerată nu-i va mai sorbi răsuflarea...”. Deşi ar fi trebuit să-i aducă liniştea, dispariţia Christinei îl face să-şi depăşească condiţia şi să devină un erou tragic, marcat puternic de “dorul fără saţiu”. Avem aşadar în roman doi parteneri marcaţi de tragic care nu au reuşit să atingă perfecţiunea. Acţionând pentru distrugerea strigoiului, eroul se eliberează de tot ceea ce era lumesc în el şi devine un spirit pur, capabil abia acum să atingă absolutul. În mitosuperstiţiile folclorice româneşti, strigoiul (datorită originii romane) a fost asimilat adesea vampirului, astfel socotindu-se că nopţile sale preferate sunt cele cu lună nouă. În mitologia românească strigoiul mai e numit şi moroi şi se crede că, fie se naşte ca atare, fie devine după moarte, pedepsit pentru faptele sale, un duh rău rătăcitor (asimilat adesea stafiilor); superstiţia folclorică afirmă că orice strigoi poate fi îndepărtat de case prin ungerea cu usturoi a clanţelor şi zăvoarelor de la uşi (mai ales în noaptea de Sfântul Andrei) În romanul lui Eliade, strigoiul este puternic erotizat, imprudent şi nu atât de malefic pe cât îi este reputaţia în folclor. Dar autorul are grijă să sugereze şi ce se petrece curent în folclor: deformarea progresivă a experienţei concrete, mistificarea, deturnarea sensurilor şi a semnelor. În imaginaţia ţăranilor din jurul localităţii unde se află conacul bântuit de strigoaică, domnişoara Christina este femeia demonică insaţiabilă, de o sexualitate sălbatică. Ea s-ar fi dat cu frenezie ţăranilor de pe moşie şi ar fi fost, în realitate, ucisă de vechilul gelos cu care trăia fără ruşine. În acelaşi timp, Eliade sugerează modul cum se construieşte legenda. Christina face gesturi nefireşti pentru un strigoi, ca să zicem aşa, experimentat. Se arată în acelaşi timp lui Egor şi lui Nazarie, îşi uită o mănuşă, se roagă de Egor pentru afi acceptată… Se lasă, în fine, văzută cu “o delirantă precizie” şi dispare, apoi, brusc, lăsând în urmă semne pe care minţile raţionale nu ştiu cum să le înţeleagă (mirosul de violete, mănuşa care se transformă în pulbere îndată ce este atinsă etc.) Ele întreţin atmosfera fantastică, adică stupoarea, spaima, duplicitatea eroilor. Abia spre sfârşitul romanului, Eliade valorifică intepretarea folclorică a strigoiului: sparge cu toporul portretul domnişoarei Christina, străpunge cu o ţepuşă locul din pivniţă în care se presupunea că se ascundea ziua strigoiul şi, în cele din urmă dă foc conacului pentru a pieri astfel casa blestemată şi a se risipi vraja malefică. Transformarea în stirgoi formează o tentativă de a continua un destin terestru neîmplinit. Simţind o puternică nostalgie faţă de condiţia umană, domnişoara Christina revine pentru a-şi continua viaţa întreruptă brusc datorită crimei. Reîntoarcerea în planul terestru nu se poate înfăptui decât pe baza sacrificiului, existenţa strigoiului presupunând deci, implicit, negarea vieţii celorlalţi. Ceea ce îl fascinează pe scriitor în trista poveste a eroinei sale este

condiţia dramatică a personajului. Domnişoara Christina nu se poate detaşa de existenţa ei de odinioară, motiv pentru care ea încearcă să comunice şi pe mai departe cu lumea celor vii, sperând într-o împlinire a destinului ei prin dragoste. Romanul reprezintă una din reuşitele prozei artistice ale lui Mircea Eliade, în primul rând datorită multitudinii de semnificaţii pe care le cuprinde, datorită caracterului său de opera aperta, lăsând liberă calea spre diverse interpretări, depăşind în mod evident atât statutul unui roman de dragoste, cât şi pe cel al unui roman fantastic. El este o gravă meditaţie asupra condiţiei fiinţei umane, asupra aspiraţiei acesteia de a-şi depăşi limitele de simplu muritor.

Bibliografie selectivă: MIRCEA ELIADE: Integrala prozei fantastice- Domnişoara Christina, editura Moldova, Iaşi, 1995, volumul I; IUSTINA ITU : Dicţionar de proză românească, editura Orientul Latin, Braşov, 1993; EUGEN SIMION: Scriitori români de azi, editura Minerva, Bucureşti, 1976, volumul II; http://blog.citatepedia.ro/surse-folclorice-in-romanul-domnisoara-christina-de-mircea-eliade.htm