În procesul formării şi evoluţiei sale, economia modernă (capitalistă) a unit pieţele locale

în cadrul pieţei naţionale unice şi a extins principiile şi mecanismele pieţei libere la scară

internaţională (mondială). Piaţa mondială – un ansamblu de raporturi economice stabilite între

firme din ţări diferite, precum şi între economii naţionale diferite, în cadrul schimburilor

internaţionale – este produsul apariţiei şi accentuării diviziunii internaţionale a muncii, al

manifestării tot mai intense a interdependenţelor economice dintre statele lumii.

Diviziunea internaţională a muncii constă în procesul complex de specializare a ţărilor în

producerea şi comercializarea pe piaţa mondială a acelor produse şi servici care le aduc avantaje

sporite (absolute, comparative, competitive etc.) Mecanismul diviziunii internaţionale a muncii

este comun tuturor economiilor naţionale, deoarece nici o ţară nu-şi poate produce toate bunurile

care îi sunt necesare pentru acoperirea tuturor trebuinţelor sale. În aceste împrejurări, economiile

naţionale apar ca sisteme deschise a căror existenţă şi dezvoltare presupune schimburi

permanente cu exteriorul, care se manifestă din necesitate şi îmbracă forma interdependenţelor

economice dintre state.

Diviziunea internaţională a muncii a evoluat în permanenţă şi a îmbrăcat forme

numeroase, cum ar fi:

a. specializarea intersectorială de tipul industrie-agricultură;

b. specializarea interramură, de tipul: industrie-industrie, industrie extractivă – industrie

extractivă, industrie prelucrătoare – industrie prelucrătoare, agricultură-agricultură, servicii –

servicii; acelaşi sector se găseşte în mai multe ţări care se specializează pe ramurile sectorului;

c. specializarea intraramură, aceeaşi ramură dezvoltându-se în mai multe ţări,

specializarea realizându-se pe subramuri, activităţi, gama de produse, tipodimensiuni, calitate

etc.

Specializarea internaţională adaptează potenţialul economic al unei ţări, dintr-un domeniu

sau altul de activitate, la caracteristicile cererii şi ofertei de pe piaţa mondială. Factorii

determinanţi ai specializării internaționale sunt: natural – ecologici, tehnici, economici şi social –

politici ş.a. Specializarea internaţională pe diverse produse primare (cereale, ceai, cafea, cacao,

citrice, petrol, diverse minereuri) este dependentă de factori natural-climatici; specializarea pe

produse industriale are la bază factorii de ordin tehnic, economic şi social.

Principalele trăsături ale diviziunii internaţionale a muncii sunt:

caracterul concret-istoric, determinat de condiţiile naturale, economice şi sociale

din fiecare ţară;

caracterul conştient, deoarece este rezultatul deciziilor raţionale ale agenţilor

economici şi ale statelor naţionale, reflectând interesele acestora;

reflectă dezvoltarea inegală a factorilor de producţie, precum şi eficienţa inegală a

utilizării acestora în diferite ţări;

implică interdependenţa şi deci conlucrarea economică între diferite state ale lumii;

uneşte economiile naţionale în cadrul economiei şi pieţei mondiale care, deşi

eterogenă şi contradictorie, devine tot mai interdependentă;

cunoaşte un proces continuu de adâncire, prin diversificarea şi înnoirea fără

precedent a bunurilor şi serviciilor, precum şi prin localizarea geografică a

activităţilor care le produc.

Piaţa mondială este locul de întâlnire al tranzacţiilor internaţionale, unde se întâlnesc

cererile şi ofertele de produse, servicii, valute, credite, titluri financiare, forţă de muncă şi alte

valori, provenite din diferite state şi supuse regulilor comerciale internaţionale. Componentele

mari ale pieţei mondiale sunt piaţa produselor şi serviciilor, piaţa financiară şi piaţa forţei de

muncă.

Pentru un agent economic dintr-o anumită ţară, piaţa mondială şi componentele acesteia

apar ca pieţe externe. Acestea se pot clasifica, în funcţie de dimensiunea spaţială a actelor de

schimb, în:

a) piaţa naţională a unui produs/serviciu, ori a unui grup de produse/servicii, în care

tranzacţiile se desfăşoară între graniţele unei ţări;

b) piaţa internaţională a unui produs/serviciu, a unui grup de produse/servicii ori a

unui ansamblu de bunuri şi servicii care se tranzacţionează între parteneri

aparţinând unor state diferite;

c) piaţa mondială care reprezintă ansamblul tranzacţiilor între toate statele lumii.

Pieţele externe ale unui produs/serviciu, în funcţie de volumul, calitatea şi condiţiile

îndeplinite de bunul tranzacţionat pot să fie:

a. piaţa caracteristică desemnând piaţa cu cel mai mare volum de tranzacţii dintr-un

anumit produs care este capabilă să orienteze întreaga activitate de comercializare

internaţională a produsului respectiv;

b. piaţa reprezentativă pentru un produs, care se manifestă ca un punct de referinţă

datorită nivelului calitativ şi/sau condiţiilor deosebite îndeplinite de mărfurile acelei

pieţe.

Crearea complexului de ramuri ale economiei naţionale şi a spaţiului geoeconomic

Republica Moldova este o ţară săracă in resurse economice. Această situaţie a determinat,

in mare măsură, formarea şi dezvoltarea economiei naţionale pe sectoare şi pe ramuri de

activitate economică pe parcursul secolelor. Printre resursele importante ale teritoriului se

numără condiţiile naturale favorabile dezvoltării agriculturii, remarcându-se calitatea condiţiilor

agroclimaterice şi pedologice, resursele umane de forţă de muncă de o calificare relativ înaltă,

nepretenţioasă şi uşor adaptabilă la noile condiţii social-economice, potenţialul tehnico-ştiinţific

relativ înalt. Aceste avantaje sunt combătute in mare parte de lipsa resurselor naturale de

importanţă strategică (in special cele energetice, dependenţa republicii de importul acestora fiind

de peste 95%), piaţa internă de desfacere mică, la care se adaugă şi veniturile mici ale populaţiei,

situaţie nefavorabilă pentru investiţiile străine, structura industrială precară moştenită din

perioada sovietică, neadecvată potenţialului ei, infrastructura slab dezvoltată, precum şi un şir de

probleme de ordin politic, social care luate împreună plasează R. Moldova in subsolul economic

european. Situaţia de conjunctură a fost nefavorabilă in timp.

Evoluţia geopolitică şi istorică a spaţiului geografic dintre Nistru şi Prut, in care este

amplasată cea mai mare parte a teritoriului R. Moldova, a determinat divizarea de nenumărate ori

a spaţiului geoeconomic, constituit încă in Evul Mediu. In secolul V i. Hr. la gurile Nistrului a

fost înființată colonia Tyras. Către sec. VIII d. Hr., spaţiul pontic occidental era întregime

dominat de negustorii greci, iar spre finele sec. XIII pe locul aşezării greceşti a apărut colonia

Moncastro. Sub stăpânirea domniilor Moldovei ea a căpătat denumirea Cetatea Albă, fiind

ulterior obiectul numeroaselor conflicte şi războaie, tocmai prin poziţia geostrategică determinată

de accesul liber la mare. După cucerirea de către turci a Cetăţii Albe şi a Chiliei s-a produs

ruinarea economică a Ţării Moldovei. Ocupaţia turcească, iar apoi şi cea rusească au determinat

specializări înguste ale economiei, subordonate intereselor metropolei. In această perioadă s-a

dezvoltat o agricultură extensivă prin extinderea excesivă a terenurilor agricole prin defrişarea

masivă a pădurilor (in prezent R.

Moldova are una din cele mai despădurite teritorii din Europa, gradul de împădurire de

9,8% e mult mai mic decât media europeană de 28%). Numeroasele schimbări de frontieră

cauzau dezvoltarea haotică a infrastructurii. Aceasta a afectat o dată in plus economia Moldovei

care pană in sec. XX a cunoscut un declin profund. Vechile căi comerciale s-au deplasat spre Est

către portul Odesa şi spre sud-vest, către porturile din Romania şi Bulgaria. In Evul Mediul

teritoriul Moldovei era traversat de căi comerciale care legau Europa Centrală de litoralul de sud

şi de est a Mării Neagră.

Direcţiile prioritare ale comerţului extern contemporan au fost determinate de rutele

comerciale create in Evul Mediu. Începând cu sec. XVII şi pană in sec. XX Ţara Moldovei a fost

parte componentă a trei imperii (turcesc, rusesc şi austro-ungar) care au dezmembrat ansamblul

geoeconomic regional. In prezent spaţiul geoeconomic regional constituit in Evul Mediu este

parte componentă a trei state (Republica Moldova, Ucraina, Romania). Lipsa integrităţii spaţiului

geoeconomic reprezintă una dintre cauzele esenţiale al nivelului scăzut de dezvoltare teritorială,

situaţie care avea să se menţină timp îndelungat.

Gubernia Basarabia6 sub administraţia rusească (1812-1918) a fost una dintre cele mai

slab dezvoltate regiuni ale Imperiului Rus. Politica ţaristă a descurajat industrializarea provinciei,

iar agricultura a avut un caracter extensiv, prioritate având creşterea plantelor, deşi in Evul

Mediu câștigurile principale ale Ţării Moldovei erau de pe urma creşterii animalelor.

Constituirea unei economii agrare avea drept obiectiv piaţa internă. Economia Basarabiei, apoi

cea a RSSM a fost aproape totalmente izolată de procesele economiei internaţionale. In cadrul

URSS, RSSM a fost supusă unei exploatări economice intensive, specializarea ei impusă era

departe de potenţialul existent. Economia Basarabiei avea un caracter agrar slab dezvoltat,

unilateral, bazat, in mare parte pe munca manuală. Dezvoltarea unei agriculturi extensive a

determinat mărirea suprafeţelor arabile pe contul defrişării pădurilor şi descreşterii păşunilor

naturale, sporind mult rolul culturii plantelor in sectorul agricol.

Basarabia avea drept obiectiv asigurarea Rusiei ţariste cu produse agricole, administraţia

rusă ne fiind cointeresată in industrializarea teritoriului, care nu a cunoscut practic efectele

revoluţiei industriale care avea loc in Europa, dar şi in teritoriile centrale ale Rusiei ţariste. In aşa

fel economia teritoriului pe parcursul sec. XIX şi pană in anii ′90 ai sec. XX a fost izolată practic

de economia internaţională. Revenirea Basarabiei la spaţiul geoeconomic romanesc, determinată

de unirea acesteia cu Romania (1918) a fost însoțită de luarea unor măsuri de redresare şi

restructurare a economiei, însă timpul scurt de prezenţă in cadrul României Mari, precum şi

posibilităţile limitate ale acesteia de a influenţa economia teritoriului nu au determinat

transformări radicale şi de îmbunătățire majoră a nivelului de dezvoltare economică şi a nivelului

de trai al populaţiei. Reforma agrară efectuată in Basarabia, dezvoltarea infrastructurii teritoriului

prin integrarea căilor de comunicaţie, punerea bazei industriale pentru mai multe întreprinderi

din industria uşoară şi alimentară sunt doar câteva aspecte ale înviorării vieţii economice in

această perioadă.

După anexarea Basarabiei la URSS (28 iunie 1940) şi formarea RSS Moldoveneşti

economia republicii treptat a fost integrată in complexul economic al URSS. In cadrul URSS,

deşi a fost pusă baza industrializării, RSSM a fost supusă unei exploatări economice intensive,

efectele economice, ecologice, sociale ale cărora sunt simţite pană in prezent. Printre rezultatele

pozitive înregistrate in perioada sovietică pot fi menţionate: dezvoltarea unei industrii

multiramurale, de la industria alimentară şi uşoară s-a trecut la ramurile industriei grele, s-a creat

o infrastructură de transport bine dezvoltată, au fost create premise importante pentru dezvoltarea

sferei serviciilor, a crescut de asemenea, ponderea ramurilor, care determină PTŞ

(electroenergetica, industria constrictoare de maşini, industria chimică). După volumul

producţiei globale, in ansamblu şi după valoarea fondurilor fixe, RSSM ocupa poziţia a şasea in

URSS. S-a dezvoltat pe larg complexul interramural, in care cel agroindustrial ocupa prima

poziţie. Către sfârșitul anilor ′80 RSSM, in cadrul fostei URSS, furniza 3,4% din zahărul tos

(locul 4), 4,5 % din uleiul vegetal (locul 4),

6% din legume (locul 5), 10% din conservele de fructe şi legume (locul 4), 16% din

sucurile naturale (locul 3), 27% din struguri (locul 2) şi 40% din tutunul fermentat (locul 1),

deținând numai 0,15% din teritoriu şi 1,5% din populaţia URSS. Industria era reprezentată de

circa 1500 de întreprinderi, asociaţii de producţie şi se caracteriza prin formarea unor complexe

intraramurale şi concentrarea in centre şi noduri industriale.

In pofida acestor realizări, aparent destul de semnificative, economia moldovenească de

tip socialist n-a mai putut funcţiona mult timp, cauzele fiind atât de ordin intern cat şi extern:

peste 1/3 din potenţialul industrial a fost concentrat in stânga Nistrului, aici fiind

construită şi principala centrală electrică de la Dnestrovsc, care dădea 84% din

energia produsă in republică, făcând dependentă economia republicii de spaţiul

geoeconomic controlat de autorităţile regimului separatist;

baza industrială a fost pusă pe seama întreprinderilor mari şi foarte mari (gigante)

ale industriei grele, puţin flexibile intr-o economie concurenţială, in plus

multitudinea de întreprinderi ale complexului militar-industrial sovietic lea făcut

nefuncţionale după dezmembrarea URSS;

dezvoltarea unor ramuri industriale care funcţionau in baza materiilor prime

importate in proporţie de 50-100% sau consumatoare de mari cantităţi de energie

electrică. Scumpirea combustibililor şi a energiei electrice le-a făcut

neconcurenţiale, fiind necesară o restructurare, reprofilare, reconversiune lucru care

a întârziat mult, determinând declinul profund in industrie;

din punct de vedere structural industria republicii era orientată către piaţa unională,

iar relaţii economice externe veritabile practic nu existau, deoarece doar 5% din

producţia moldovenească era destinată pieţelor extraunionale şi acestea erau sub

controlul centrului;

sistemul economic era unul de tip închis, neadaptat DIM, Republica Moldova fiind

izolată completamente de procesele economiei internaţionale;

Datorită faptului că economia republicii se baza pe tehnologii învechite de tip sovietic

cheltuielile de energie, carburanţi şi materie primă la o unitate de producţie erau de 3-4 ori mai

mari decât in statele Occidentale;

In promovarea conceptului de industrializare forţată din perioada postbelică nu s-a ţinut

cont de lipsa mai multor resurse minerale industriale, deficitul de apă, lipsa totală a

combustibililor, deficitul terenurilor agricole corespunzător densităţii populaţiei etc. Toate aceste

fenomene in condiţiile unei gospodăriri nechibzuite au avut drept consecinţă agravarea situaţiei

ecologice in toate sferele economiei şi in viaţa populaţiei.

Aceste şi alte carenţe au fost însoțite şi de o ideologie supradimensionată care a influenţat

mult mentalitatea populaţiei, care avea să fie impedimentul principal in realizarea reformelor

adiacente unei economii de piaţă in construcţie in perioada postsovietică.

Pe lângă industrie şi agricultura a suferit transformări radicale in perioada postbelică. In

anii 1949-1950 a avut loc colectivizarea forţată a gospodăriilor individuale ţărăneşti pe bază de

proprietate colectivă de stat. Dezvoltarea sectorului agrar in această perioadă a fost însoțit de un

şir de fenomene negative: caracterul intensiv al dezvoltării agriculturii a condus la agravarea

echilibrului ecologic, la scăderea randamentelor naturale a terenurilor agricole, la

supraexploatarea şi suprachimizarea solurilor. In perioada de tranziţie volumul producţiei

industriale s-a micşorat foarte mult atingând 40% comparativ cu nivelul anului 1990. Micşorarea

volumului producţiei industriale a avut loc in toate subramurile. Analizând producţia industrială

pe ramuri observăm o creştere a ponderii electroenergeticii, a industriei alimentare şi a industriei

sticlei care deţin circa 70% din totalul producţiei industriale, celelalte ramuri consemnând o

diminuare considerabilă a ponderii lor comparativ cu anul 1990 (tab. 2).