„DISCURSUL OCAZIONAL”

Introducere 3

I. Noţiuni generale despre discurs 4

II. Discursul ocazional – parte componentă a discursului retoric 6

Încheiere 8

Bibliografie 9

INTRODUCERE

Obiectul de cercetare a retoricii este discursul – un sistem adresativ de

argumente, organizat psihico-logic, în susţinerea directă sau indirectă a unei teze

pentru public, astfel ca acesta să o însuşească şi să adopte un comportament

corespunzător.

Discursul se integrează într-o diversitatea de discursuri care poate fi ordonată

din perspective diferite. Analiza comparativă a discursului prin raportarea la alte tipuri

poate defini specificitatea sectorului din care face parte. Există discursuri filozofice,

ştiinţifice etc., în ele fiind raţionalizare ideile propuse. 1

Discursul ca eveniment, ca generare, este un proces premergător produsului

obţinut (textului). El trebuie conceput „în situaţie”, ancorat într-un anume context socio-

cultural, modelat de o anumită epistemă, vizând o anumită finalitate, dependenţă de

statutul (rolul) agenţilor discursive.

Comunicarea îşi găseşte maxima expresie în discurs. Secretul unui discurs reuşit

constă în pregătirea, exersarea, analizarea şi din nou exersarea acestuia.

1 Sălăvăstru Constantin, Critica raţionalităţii discursive. Polirom, Iaşi 2001, p.57-58.

2

CAPITOLUL I

Noţiuni generale despre discurs

Discursul s-a instituit în ultimele decenii ca noţiune cheie a lingvisticii, la frontiera

lingvisticii cu sociologia, psihologia, teoria comunicării, filozofia limbajului. Analiza

discursului semnifică depăşirea nivelului frastic, prin reîncorporarea factorilor sociali apţi

să dea o semnificaţie completă secvenţelor discursive. Astfel reabilitarea subiectului

locutor şi interpelat, introducerea referentului extralingvistic a genurilor discursive, a

operaţiilor ce contribuie la elucidarea interacţiunilor generalizate.

Provenind de la orizonturi teoretice extrem de diverse, termenul de discurs

cunoaşte o pluralitate de accepţii complementare şi chiar contradictorii:

i) discurs in opoziţie cu frază. Discursul constituie o succesiune de fraze.ii) discurs în opoziţie cu enunţ. Pe lângă caracterul de unitate lingvistică

(enunţ) discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.).

iii) discurs în opoziţie cu limbă. Limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi se opune discursului ca realizare culturală. 2

Discursul este o expunere în faţa unei adunări, o cuvântare; tratarea în scris a

unui subiect de natură ştiinţifică sau literară.3 Este mecanismul ce generează organizări

transfrastice, ţinând de o tipologie articulată pe condiţiile de producere. Discursul este

structura profundă a textului căruia îi asigură liniarizarea.

În analiza discursului, operaţia clasificatoare este o condiţie firească. Un tip de

discurs este o configuraţie de trăsături formale, asociate unui efect de sens,

caracterizând atitudinea locutorului faţă de discursul sau, şi, prin discurs, faţă de

destinatar.

i) discursul oral /vs/ scrisii) discurs asumat (autobiografic) /vs/ non-asumat (didactic)iii) discurs descriptiv /vs/ narativ /vs/ argumentativ.

2 Rovenţa-Frumuşani D., Argumentarea. Modele şi strategii. Bucureşti 2000, p.137.3 DEX al limbii române. Ediţia a II-a, Universitatea enciclopedică, Bucureşti, p.307.

3

Diviziunea practicii sociale în diverse câmpuri ale experienţei conduce la

clasificări „de conţinut” de tipul: discurs juridic, politic, literar, cotidiene. 4

Criteriile de clasificare a discursurilor retorice sunt diverse după scopul urmărit de

orator (autor), mijloacele, timpul, tipul de auditoriu. Ele sunt aproximative şi, de multe

ori, aflate în interferenţă de scopuri.

I. După natura limbajului utilizat discursul retoric este:

1. poetic 2. categoria3. cotidian

II. După materia scopului urmărit de autor (cuvântător, retor):

1. „demonstrativ” (de laudă sau de descalificare);2. deliberativ 3. judiciar.

III. În raportul de public:

1. extensional: a) nedeterminat, cum ar fi discursul „demonstrativ” sau cel cotidian; b) determinat cum ar fi discursul „demonstrativ” sau cel conceptual.

2. intensional: a) omogen, cum ar fi discursul judiciar sau cel categorial; b) neomogen cum ar fi eseul sau epopeea.

IV. După forma de adresare, discursul retoric este:

1. oral (de ex. expunerea liberă)2. citit (de ex. citirea prelegerii)3. scris (de ex. o scrisoare, o cerere)

V. După criteriul contactului cu publicul:

1. direct2. indirect

VI. După intenţia cuvântătorului, discursul retoric este:

1. persuasiv2. seductiv3. incitativ.5

Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu:

a) un text, în cadrul căruia perspectiva comunicaţională şi cea tematică

coincid în general (de ex. în cadru comunicării scrise);

b) un ansamblu de texte, care ilustrează interacţiunea dintre două sau mai

multe discursuri centrate în jurul unei singure teme: în cazul conversaţiei, fiecare

4 Rovenţa-Frumuşani D., Argumentarea. Modele şi strategii. Bucureşti 2000, p.140. 5 Gheorghe Mihai, Psiho-logica discursului retoric. Ed.Neoron, Focşani, 1996, p.48-51.

4

discurs este alcătuit din mai multe texte (fiecare replică este o unitate

comunicaţională, deci un text în sine).

Capitolul II

Discursul ocazional

Discursul trebuie să aibă în intenţie atingerea unei serii de obiective prin intermediul

unor modalităţi specifice de abordare. Fiecare tip de obiectiv implică abordarea unor

modalităţi diferite de a construcţie şi de expresie. Un discurs este un proces extrem de

complex care presupune nu numai o etapă de pregătire anterioară, ci şi o serie de reguli pe

parcursul desfăşurării sale.

Discursul ocazional a fost pregătit, poate chiar scris înainte, dar se face cu

ajutorul notiţelor. Ceea ce înseamnă că formularea, chiar dacă a fost exersată, este,

totuşi, spontană, şi poate să se schimbe pe moment. Avantajul discursului ocazional

este spontaneitatea; menţinerea cat mai multă a contactului cu publicul.

Discursul ocazional este rostit în diferite împrejurări de diferite personalităţi.

Discursuri ocazionale sunt:

Interviul - forma rigida a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se

schimbă; este folosit ca metodă de obţinere a informaţiilor, în presă.

Alocuţiunea - reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor, o cuvântare

ocazională6, având ca scop ilustrarea unui punct de vedere, nu depăşeşte 10

minute. Ea are o încărcătură afectiva mare având o structură simplă –

importanţa evenimentului, impresii, sentimente, urări, felicitări.

Complementul – este un cuvânt de laudă de măgulire, care exprimă o atitudine

prietenească, de stimă, de respect sau de consideraţie.7

Toastul –urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment,

însoţit de ridicarea paharului8; foarte scurta, ocazională, cu o mare încărcătura

afectivă şi care nu depăşeşte dezacorduri, pauze. Toastul este menit să dea

solemnitate, dar şi să contribuie la cunoaşterea mai bună a participanţilor,

favorizând relaţii inter-umane afective, apropiate. De aceea el trebuie să dea

6 DEX al limbii rom\ne.Ed. II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998, p.29.7 DEX, p.29.8 DEX, p.1095.

5

impresia de spontaneitate şi să fie sincer. În mod obligatoriu, cel vizat prin toast

trebuie să răspundă acestuia.

Necrologul – discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care de obicei

sunt relevate calităţile modale în valoarea socială a unei persoane decedate de

curând; imprimat prin care se anunţă decesul cuiva. 9 Necrologul este un tip de

discurs ce începe să fie practicat de prin secolul al XVIII-lea şi este specific

lucrărilor cu caracter biografic, realizate într-un ton elogios. 10

Discursul funebru evocă, într-un stil solemn, o personalitate a cărei dispariţie este

regretată. El poate cuprinde şi meditaţii cu un profund caracter filozofic despre moarte şi

viaţă etc. N.Iorga şi-a adunat astfel de discursuri în cartea “Oameni care a fost”.11

Realizarea unui discurs ocazional presupune un conţinut interesant şi relevant

pentru auditoriul respectiv. Pentru realizarea acestui conţinut este necesară, realizarea

unei cercetări în care să fie adunate informaţiile disponibile despre subiectul respectiv:

faptele, opiniile, documentaţia, cauzele şi efectele. Folosirea informaţiilor interesante şi

arătarea ambelor feţe ale argumentaţiei sunt un exemplu de reuşită în cadrul uini discurs

ocazional.

Odată realizat discursul ocazional trebuie cunoscut foarte bine mediul în care se

va rosti. Structura discursului trebuie să fie foarte bine închegată logic, să cuprindă

înşiruire de gânduri principale sau teme logice, ordonate şi corelate. Un discurs

ocazional trebuie astfel structurat încât să aibă câteva momente principale: introducerea,

care deschide comunicarea între emiţîtor şi receptor (autor şi auditoriu). Introducerea

trebuie să stârnească interesul, dar trebuie evitată o introducere prea lungă. Discursul

trebuie să se desfăşoare natural şi logic, pentru a putea fi uşor urmărit. Concluzia trebuie

să conducă auditoriul spre reacţiile emoţionale şi specifice dorite.

9 DEX, p.678.10 Tiutiuca Dumitru, Retorica şi teoria argumentării. Note de curs. Univ. „Danubius” Galaţi p.19.11 ibidem.

6

Încheiere

Conceptul de discurs trimite la o entitate largă, aceea de formaţiune discursivă

activă în text, entitate care nu poate fi înţeleasă decât ţinându-se cont de parametri de

natură socială. Analiza discursului este o intersecţie a disciplinelor umaniste:

psihanaliză, antropologie, sociologie, istorie, psihologie socială şi cognitivă etc. Aceste

discipline îşi produc propriul discurs, ele au simultan o funcţie critică şi auxiliară

discursului.

Comunicarea este esenţială în interacţiunile sociale, astfel discursurile dând

posibilitatea facilitării relaţiilor interumane.

Discursul ocazional, parte a discursului retoric, permite realizarea unei comunicări

uşoare. Spontaneitatea şi mesajul relativ scurt al discursului ocaziona menţine contactul

cu publicul la o înaltă calitate.

Obiectivul oricărui orator improvizat este să păstreze atenţia publicului său printr-

o disimulare a propriului interes pentru bunăstarea generală sau printr-o tactică adoptată

pe moment, în funcţie de diferitele reacţii ale ascultătorilor.

7

Bibliografie

1. DEX al limbii române. Ediţia a II-a, Universitatea enciclopedică, Bucureşti

1998.

2. Gheorghe Mihai, Psiho-logica discursului retoric. Ed.Neoron, Focşani,

1996.

3. Rovenţa-Frumuşani D., Argumentarea. Modele şi strategii. Bucureşti 2000.

4. Sălăvăstru Constantin, Critica raţionalităţii discursive. Polirom, Iaşi 2001.

8