Ca toate celelalte materiale utilizate în relațiile publice, discursul trebuie să fie redactat conform

unor norme specifice și respectând o serie de reguli. Despre toate acestea vom vorbi în articolul

de astăzi.

Puțini știu că există o zeiță a oratoriei, Peitho, pe numele ei, care avea puterea de a vrăji, de a

seduce oamenii și de a îi aduce într-o stare de visare. Era cea care spunea doar atât cât era nevoie

pentru a cuceri. Același principiu se aplică și în domeniul relațiilor publice. Discursul nu trebuie

să plictisească, el trebuie să aibă un conținut relevant. Trebuie să seducă, dar și să informeze. El

trebuie să spună și să ascundă în același timp, să ofere doar atât cât este nevoie, niciodată mai

mult, niciodată mai puțin.

Concret, un discurs eficient are nevoie de următoarele elemente: un mod de organizare bine

determinat pentru actul discursiv, un ansamblu de raţionamente şi argumente convingătoare și un

set de proceduri care să dea frumuseţe şi expresivitate discursului.

Toate-s vechi și nouă toate

Retorica antică distingea cinci părţi sau momente ale alcătuirii unui discurs, în funcţie de

sarcinile oratorului, părţi valabile şi pentru discursurile din relațiile publice. Acestea sunt, după

cum urmează: invenţia, dispoziţia, elocuţia, acţiunea şi memoria. Am să le descriu pe scurt pe

fiecare dintre ele.

Invenţia

Invenția este prima parte din procesul alcătuirii unui discurs. Ea presupune căutarea ideilor, a

argumentelor care vor constitui mesajul discursului. Este cel mai complex dintre momente şi de

performanţa acestei etape depinde eficienţa întregului discurs, pentru că aceasta este cea care

generează conţinutul acestuia. În această primă etapă, oratorul va alege o serie de tehnici

argumentative, în funcție de obiectivele sale și de caracteristicile audienței.

Acesta poate adopta o cale raţională (mizând pe logos şi demonstrând o afirmaţie prin fapte), o

cale afectivă (când intră în scenă fie pathos-ul şi se face apel la sentimente puternice, cum ar fi

ura, mila sau frica, fie ethos-ul şi se invocă elemente ce ţin chiar de cel ce vorbeşte, de imaginea

sa, de calităţile sale). În cele mai multe cazuri însă, discursurile adoptă ambele metode şi îmbină

calea raţională cu cea afectivă. Tehnicile alese sunt selectate în funcție de informațiile deținute

despre subiect și publicul țintă. Dacă nu stăpâniți foarte bine subiectul – ceea ce nu este de dorit,

dar se poate întâmpla – mizați mai mult pe emoții și pe relaționarea cu publicul.Dispoziţia

Dispoziția este cea de-a doua parte a procesului de redactare a unui discurs şi se referă la arta de

a ordona argumentele într-un anumit fel, de a alege un anumit plan, o anumită strategie, astfel

încât eficienţa discursului să fie maximă. Există o formă fixă a discursului, foarte des utilizată,

un plan bine definit, foarte frecvent în majoritatea discursurilor antice şi regăsit în cele mai multe

dintre discursurile contemporane. Acesta poate fi schiţat în liniile sale generale, după cum

urmează:

Exordiul

Este partea introductivă, în care oratorul se străduieşte să satisfacă două obiective: să capteze

atenţia şi să-şi anunţe planul. Privitor la captarea atenției și generarea bunăvoinței auditoriului,

există câteva sfaturi generale care vă pot ajuta. Trebuie menționat faptul că nu există o rețetă

universală. Totul ține de contextul rostirii discursului, obiectivul avut în vedere și profilul

audienței.

Totuși, ca direcție generală, orice mulțime mai mare sau mai mică se așteaptă ca un discurs care,

teoretic, o privește, să fie despre ea. Identificați valorile, preferințele și nevoile publicului căruia

se adresează discursul și vorbiți despre acestea. Exordiul trebuie să apeleze la emoții mai degrabă

decât la argumente obiective, el trebuie să fie direct și să aibă o încărcătură personală puternică,

pentru ca publicul să se poată identifica cu mesajul. Este momentul cel mai prielnic de a vă

dezvălui fața umană, de a vă mărturisi anumite slăbiciuni, chiar. Oamenii tind să rezoneze mai

bine cu cei care se arată vulnerabili și să fie reticenți la cei care se afișează ca fiind fără de cusur.

Naraţiunea

Este partea cea mai lungă a discursurilor şi constă în expunerea faptelor, în enunţarea

argumentelor, a probelor invocate pentru susţinerea afirmaţiilor înaintate de orator. Încercați ca

în această parte să invocați doar acele argumente care au șansele cele mai mari să fie

convingătoare în ochii publicului. Evitați statisticile și informațiile foarte complicate, exprimate

în limbaj științific și respectați lejeritatea exprimării orale.

Digresiunea

Este un fel de paranteză mobilă, plasată aproape de probare şi care constă într-o povestire sau o

descriere care se îndepărtează de subiect cu scopul destinderii atmosferii sau, dimpotrivă,

accentuării pathos-ului. Poate fi o glumă, o experiență personală sau exploatarea unui eveniment

spontan, cum ar fi o muscă intrată în sală, un curcubeu apărut pe cer sau un zgomot puternic. Peroraţia

Marchează finalul discursului şi constă în reluarea aspectelor esenţiale ale argumentării şi

amplificarea până la dramatizare a acestora. Țineți cont de faptul că cele mai multe persoane

rețin doar prima și ultima parte a unui mesaj, așa că introducerea și încheierea vor avea impactul

cel mai mare. Oricare ar fi mesajul principal pe care vreți să îl transmiteți, asigurați-vă de faptul

că el se găsește, într-o formă sau alta, și în partea de început, și în cea de final a discursului.

Elocuția

Continuăm cu părțile discursului și ajungem la elocuţie, care, aşa cum ne sugerează şi numele,

este studiul stilului şi al procedeelor estetice privind scriitura discursului. Aceasta se referă la

corectitudinea discursului, la frumuseţea exprimării, dar şi la armonia dintre estetica scriiturii şi

subiectul tratat.

Fiind vorba de comunicarea orală, este foarte important să respectați rigorile stilului colocvial.

Cuvintele trebuie să aparțină limbajului comun, verbele la diateza activă, frazele trebuie să fie

scurte și dinamice, iar tonul cald și personal. Folosiți analogii acolo unde informațiile sunt mai

pretențioase sau mai greu de digerat și exploatați subiecte care sunt familiare publicului vizat,

pentru a-i câștiga de partea voastră.

Acțiunea

Acţiunea reprezintă rostirea propriu-zisă a discursului, „trecerea” acestuia în faţa unui public.

Tehnicile acţiunii se referă la gestionarea elementelor de comunicare verbală, nonverbală şi

paraverbală, astfel încât mesajul să fie transmis corect şi eficient.

Ca şi în alte situaţii particulare de comunicare, un rol persuasiv important îl joacă aspectele

ignorate în mod eronat de unii, cum ar fi: elementele de paralimbaj (în cazul comunicării orale:

ritmul, intensitatea, volumul, calitatea şi sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire), mişcările

şi posturile corpului, carisma, vestimentaţia şi accesoriile, utilizarea spaţiului şi impunerea unor

distanţe sociale şi contactul tactil.

Memoria

Şi în sfârşit, memoria se referă la tehnicile de a vorbi liber sau cu ajutorul unui suport vizual şi

bineînţeles la strategiile de improvizaţie în momentele moarte ale discursului sau în situaţiile în

care au loc schimbări neprevăzute. Este preferabil ca discursul să fie rostit natural și nu citit.

Dacă aveți însă nevoie de un suport scris, apelați la cartonașe pe care să fie trecute ideile

principale, pe care să vă aruncați ochii din când în când, și nu vă afundați privirea într-o coală A4

sau, mai rău, într-un prompter. Discursul trebuie să păstreze iluzia unei conversații

interpersonale, astfel ca fiecare persoană din mulțime să simtă că vă adresați doar ei. Evitați și

extrema cealaltă, în care învățați discursul pe dinafară și îl rostiți fără niciun fel de inflexiuni ale

vocii.