diploma - www.tocilar.ro

5/17/2018 Diploma - Www.tocilar.ro - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/diploma-wwwtocilarro-55b07d893886b 1/70

Cuprins

Introducere

Partea I

Coordonate teoretice ale principiului separaţiei puterilor în stat

Capitolul I: Originea principiului separaţiei puterilor în stat ....................... 4

1. Sursele antice ale principiului ............................................................................. 4

2. Concepţia lui John Locke .................................................................................... 4

3. Concepţia lui Montesquieu .................................................................................. 7

4. Constituţionalismul american ........................................................................... 11

Capitolul II: Critici ale principiului separaţiei puterilor în stat ................... 12

1. Perspectiva organicistă ........................................................................................ 12

2. Critica autoritaristă .............................................................................................. 123. Împotriva puterii juridice ..................................................................................... 13

4. Perspectiva teoretică .............................................................................................. 13

5. Perspective politice ................................................................................................ 14

6. Critica stalinistă a separaţiei puterilor în stat ...................................................... 16

Capitolul III: Tipuri de structuri de guvernare ...................................................... 18

1. Regimul confuziei puterilor ………………………………………………………. 182. Regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul prezidenţial) ………………….. 20

3. Regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regimul parlamentar)….. 21

4. Regimul semiprezidenţial ………………………………………………………… 23

Capitolul IV: Funcţiile puterilor statului …………………………………………... 23

1. Legislativul …………………………………………………………………………23

Pagina 1 din 70



2. Executivul …………………………………………………………………………..

26

3. Puterea judecătorească …………………………………………………………… 26

Partea a II-a

Principiul separaţiei puterilor în stat în România

Capitolul I: Principiul separaţiei puterilor în stat înainte de 1989 ……………27

1. Separatia puterilor conform Constitutiei din 1866 ................................................. 29

2. Separaţia puterilor în stat după Constituţia din 1923 ............................................. 33

3. Constituţia din 1938 – abdicare de la principiul separaţiei puterilor în stat ........ 38

Capitolul II: Împărţirea puterilor în stat în România post-revoluţionară …. 40

1. Constituţia din 1991 ....................................................................................................

43

2. Constituţia din 2003 ...................................................................................................

70

Concluzii ............................................................................................................................

....... 72

Bibliografie ........................................................................................................................

...... 74

Pagina 2 din 70



Analiza principiului separatiei puterilor in stat

Partea I

Coordonate teoretice ale

principiului separaţiei puterilor în stat

Capitolul I

Originea principiului separaţiei puterilor în stat

1. Sursele antice ale principiului

Ideea unor multiple puteri in stat este intalnita inca din antichitate, in special in Politica

lui Aristotel, in care acesta vorbeste despre existenta a trei “parti” in state a căror bună

organizare dă seama de buna organizare a statului ca întreg. Aceste părţi sunt: Adunarea

poporului, care delibera afacerile publice, Corpul magistratilor, căruia îi aparţinea

comandamentul si Corpul judecatoresc, ce avea ca misiune înfaptuirea justiţiei.

Tema antică a împărţirii puterilor în stat este reluata si dezvoltată în modernitate, in

conditiile luptei pentru limitarea puterii monarhului. John Locke şi apoi Montesquieu, au

argumentat necesitatea organizarii puterii politice pe baza principiului separatiei puterilor in

stat, pornind de la imperativul protejarii proprietăţii şi libertatii individului. Asadar, originea

principiului separatiei puterilor in stat trebuie cautata in Anglia si in Franta.

2. Concepţia lui John Locke

Filosoful englez J. Locke este cel care da o formulare doctrinara acestui principiu,

subliniind importanta unei separari a puterilor statului pentru garantarea libertatilor individuale

in Essay on Civil Government şi în Al doilea tratat despre guvernământ.In prefata editiei din 1999 a celui de-al doilea tratat despre carmuire, Adrian Paul

Iliescu recunoaste existenta in contemporaneitate a unei probleme in rezolvarea careia ii

datoram lui Locke primele initiative. In opinia autorului prefatei, societatile moderne se

confrunta din ce in ce mai acut cu problema concentrarii puterii, pentru ca aceste societati sunt

astfel construite incat se produce un fenomen al “amplificarii continue a puterii”, al

concentrarii acesteia in anumite centre.

Astfel, prin “ideea mandatului limitat”, adica a reducerii puterii politice exercitatelegitim de institutiile publice la suma puterilor cedate de catre indivizi acestora, prin ideea

Pagina 3 din 70



separarii legislativului si executivului (diferentirea celei de-a treia puteri, cea judecatoreasca nu

o datoram lui Locke) autorul Tratatului a dat prima contributie importanta la problema

controlului si dispersarii puterii, o problema in ansamblu nici astazi rezolvata de altfel.

Prin urmare, dupa Locke, activitatea statului poate fi analizata in trei functii diferite:functia legislativă, executivă si federativă, aceasta din urma incluzand, in conceptia lui, dreptul

de a declara razboi, precum si de a incheia pacea si tratatele internationale. Locke distinge trei

functii separate in activitatea de ansamblu a statului, dar nu cere ca fiecare dintre ele sa fie

incredintata întrutotul unor organe separate1.

Considerata ca fiind functia suprema in stat, “prima si fundamentala lege pozitiva” este

constituirea “puterii legislative”2, analizarii careia Locke acorda si in Cel de-al doilea Tratat

doua capitole: capitolul XI “Despre intinderea puterii legislative” si capitolul XII, “Despre

puterea Legislativa, Executiva si federativa a comunitatii”.

In opinia lui, numai functia legislativa si cea executiva trebuie sa fie exercitate de

titulari distincti si independenti. Aceste doua functii trebuie sa fie incredintate unor organe

separate, pentru că functia legislativa are un caracter intermitent, legile putand fi elaborate intr-

un interval de timp limitat, la sfarsitul caruia organul emitent intra in vacanta, pe cand functia

executive are un carecter permanent “ legile … au nevoie de o executare permanenta”3 .

Intrucat functia executive are acest caracter permanent, este logic ca ea sa fie incredintata altui

organ decat functia legislativa, unei puteri “pemanente care sa vegheze la executarea legilor” 4.

In cazul in care functia legislative ar fi detinuta de aceiasi indivizi, care sunt chemati sa aplice

legile, ei ar fi ispititi, atunci cand ar vedea ca punerea in executare a regulilor de drept nu le

este convenabila, sa le modifice “ poate ar fi o tentatie prea mare pentru slaba fire umana, avida

de putere, ca aceia care detin puterea de a face legi sa aiba de asemenea in mainile lor puterea

de a ale executa ... putand sa le potriveasca atat in alcatuire cat si in executare avantajului lor

particular.”5

Dar daca pentru Locke puterea executivă si cea legislativă trebuie sa fie intr-un mod

firesc separate, in schimb puterea federativa si cea executivă nu pot fi decat contopite.

Exercitarea atat a functiei executive, cat si a celei federative face necesara adeseori interventia

fortei publice. Astfel, puterea executiva “constand in executarea legilor locale ale societatii in

interiorul sau asupra tuturor celor ce sunt parti ale ei, iar cealalta in administrarea sigurantei si a

1 Locke John, Essay on civil government , apud Genoveva Vrabie, Drept Constitutional si Institutii Politice

Contemporane, Editia a II-a, Editura Stefan Procopiu, Iasi, 1993, vol. I, pag. 122.2 Idem 1, p. 135.3 Ibidem , p. 143.4 Idbidem, p. 144.5 Ibidem, p. 143 – 144.

Pagina 4 din 70



interesului public in afara” (federativa)6. Daca doua organisme disticte ar dispune de puterea de

constrangere a statului, diferendele ce s-ar ivi ar putea degenera in conflicte armate.

In ceea ce priveste functia judecatoreasca, Locke nu preconizeaza separarea ei de

celelalte functii ale statului, ci considera ca ea se incadreaza in mod normal in functialegislativa: “… cine va judeca cand va fi folosita corect aceasta putere? … intre o putere

executiva existenta, inzestrata cu asemenea prerogative si una legislativa care depinde de vointa

acesteia pentru a se convoca, nu poate exista nici un judecator pe pamant … ei pot face apel

(doar) la ceruri.” Atribuind o astfel de putere numai divinitatii, aceea de a judeca si de da

sentinte, Locke indeamna oamenii ca situatiile dificile create de anumite litigii aparute

saapeleze la ceruri: “ … desi oamenii nu pot fi judecatori, astfel incat sa aiba prin Constitutia

acelei societati vreo putere superioara de a determina si de a da vreo sentinta efectiva in acest

caz … acolo unde nu exista o instanta pe pamant, si anume aceea de a judeca daca au dreptate

sa faca apel la ceruri … “

Motivul principal pentru care cele doua puteri, legislativul si executivul ajung adesea sa

fie separate este acela ca spre deosebire de legislativ care nu este nevoie sa existe in

permanenta

Spunand ca puterea legislativă si cea executivă trebuie sa fie separate, J. Locke

argumenta: “pentru fragilitatea umana, tendinta de a pune mana pe putere ar fi prea mare daca

aceleasi persoane care au puterea de a face legile sa se dispenseze de a da ascultare legilor pe

care le fac si sa acomodeze legea avantajului lor privat, facandu-le si executandu-le in acelasi

timp, si, in consecinta, sa ajunga a avea un interes distinct de restul comunitatii, contrar

scopului societatii si guvernamantului… Este, prin urmare, necesar ca totdeauna sa fie in

activitate o putere care sa vegheze la executarea legilor care au fost facute si care sa ramana in

vigoare. Si astfel puterea legislativă si puterea executivă ajung adesea sa fie separate”7.

Ideile lui Locke au o deosebita insemnatate pentru istoria doctrinelor politice. Ele au

fost principala sursa ideologica din care s-a inspirit Montesquieu, atunci cand a reluat si adancit

problema separatiei puterilor statului, careia i-a dat o forma si o stralucire noua.

3. Concepţia lui Montesquieu

In conceptia lui Montesquieu, totul se atructurează in jurul ideii de libertate, de

protejare a acesteia. Intrebandu-se ce tip de institutii pot sa protejeze mai bine libertatea politica

6 Ibidem, p. 144.7 Ibidem, P. 160.

Pagina 5 din 70



a indivizilor, el arata ca acest lucru poate fi realizat numai in acel sistem in care puterile sunt

separate si pot sa se limiteze – sa se impiedice – reciproc. Astfel, in Cartea a XI – a din lucrarea

Despre spiritul legilor, Montesquieu arata ca exista o natiune in lume care are ca obiect al

Constitutiei sale libertatea politica ce consta in acea liniste de spirit ce provine din opinia cafiecare are siguranta sa: cea engleză. Dar, pentru a avea aceasta libertate, trebuie ca

guvernamantul sa fie astfel organizat incat un cetatean sa nu se teama de un alt cetatean.

Pentru a ajunge la concluzia ca libertatile nu pot fi efective decat in conditiile existentei

unei puteri separatie in stat, Montesquieu a procedat prin aplicarea riguroasa a unor metode de

cercetare general incetatenite astazi in sociologie si politologie: observatia si comparatia,

analiza si sinteza. Dupa cum Comisia de pregatire a Proiectului noii Constitutii a Romaniei a

incercat, prin vizitele facute de membrii sai in mai multe tari occidentale, sa cunoasca, printr-un

contact direct, institutiile lor politice. Tot asa si Montesquieu, inainte de a scrie incomparabila

sa lucrare asupra spiritului legilor (1748) a zabovit pe rand in Austria, Italia, Olanda iar in cele

din urma in Anglia, unde timp de doi ani a studiat organizatia ei constitutionala. Examinarea

institutiilor politice ale tuturor aceste tari n-a fost facuta de Montesquieu la intamplare, pornind

de la premisele preconcepute, ci, ca un adevarat intemeietor al metodelor sociologice moderne,

el a recurs la observatia atenta a structurilor politice ale tarilor vizate si la compararea lor intr-

un spirit de obiectivitate. Analizand aceste structuri in incepututrile si dezvoltarea lor, disecand

mecanismul lor de functionare in intregul lor dinamism si invederand critic rezultatele la care el

a dus, Montesquieu a desprins cateva idei generale, in formularea carora a tinut seama nu

numai de trasaturile generale ale naturii umane, ci si de traditiile istorice si de specificul moral

al fiecarui popor.

La capatul acestor investigatii, Montesquieu si-a pus o intrebare foarte simpla: de ce

poporul englez se bucura de o larga libertate, spre deosebire de locuitorii monarhiilor absolute

pe care le-a vizitat? Raspunsul la aceasta intrebare i s-a parut ca se impune cu evidenta, si

anume: in tarile in care puterea este concentrata in mainile unei singure persoane sau a unui

grup de persoane nici o piedica nu se ridica in calea abuzurilor si a exceselor acestei puteri, in

timp ce in Anglia diferitele functii ale statului sunt incredintate unor organe distincte si

independente unul fata de altul, din confruntarea carora rezulta un echilibru, sub scutul caruia

libertatile individuale pot inflori.

“Exista in fiecare stat trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă,

privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea judecatoreasca privitoare la cele

care tin de dreptul civil”. Aratand in ce constau cele trei puteri, autorul precizeaza ca “ atuncicand in aceeasi persoana sau acelasi corp de magistrati, puterea legiuitoare este reunita puterii

Pagina 6 din 70



executive, nu mai exista deloc libertate, pentru ca ne putem teme ca acelasi monarh sau acelasi

senat face legi tiranice pentru a ale executa in mod tiranic”. “ Totul ar fi pierdut – continua el –

daca acelasi om sau acelasi corp de conducatori , sau de nobili, sau a poporului ar exercita

aceste trei puteri, pe cea de a face legi, pe cea de a a aduce la indeplinire hotarari obstesti si pecea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari”. In conceptia lui Montesquieu,

aceste puteri trebuie sa fie atribuite unor organe separate si independente unele de altele.

“Pentru ca sa nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin randuiala

statornicita, puterea sa fie infranata de putere”8, ceea ce reprezinta esenta separatiei celor trei

puteri. Pentru ca libertatile individuale sa nu fie nesocotite, puterea politica trebuie divizata in

mai multe puteri (de aceasta data, Montesquieu utilizeaza notiunea de “putere” in sensul de

“organ”) astfel incat o putere sa se opuna celeilalte si sa creeze in locul unei forte unice un

echibru de forte.

Doua cerinte apar ca fiind indispensabile pentru apararea libertatii individului:

delimitare precisa a atributiilor puterilor şi cea de colaborare a lor in sensul unei activitati

concertate la nivelul unui popor organizat in stat.

In conceptia lui Montesquieu nici democratia, nici aristocratia nu sunt state libere, prin

natura lor. Libertatea politica exista “ atunci cand nu se abuzeaza de putere; dar experienta de

totdeauna ne invata ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el

merge mai departe asa, panace da de granite”9.

Potrivit gânditorului francez, puterea executivă a statului ar trebui incedintata

monarhului, intrucat exeritarea ei presupune actiuni prompte. In schimb, puterea legislativă ar

trebui detinuta de catre popor.

Desi Montesquieu foloseste termenul de “putere”, el are in vedere functii distincte

(ansambluri de atributii sau prerogative specializate), distribuite unor organisme distincte si

care actioneaza in mod separate unul fata de altul. Intre cele trei puteri trebuie sa existe insa o

colaborare, desi ele sunt separate. Colaborarea rezista in special in interventia sau

“participarea” unei puteri la infaptuirea celeilalte. De pilda, puterea executivă fixeaza

momentul convocarii corpului legislativ si durata sesiunilor sale “in raport cu imprejurarile pe

care ea le cunoaste”10. De asemenea, puterea executivă trebuie sa ia parte la legiferare prin

dreptul sau de veto, altminteri ea va fi curand deposedata de prerogativele sale.

8 Ibidem, p. 194.9 Ibidem, p. 204.10 Ibidem, p. 202. Daca puterea executiva nu are dreptul de a se impotrivi initiativelor corpului legislativ - arataMontesquieu - acesta va fi despotic, intrucat el isi va putea atribui toata puterea pe care o poate dori si va anihilaastfel celelalte doua puteri.

Pagina 7 din 70



Monarhului, care detine dreptul de veto in virtutea caruia se poate impotrivi vointei

puterii legislative (in ipoteza in care aceasta ar adopta o lege tiranica), ii este interzis sa ia parte

la legiferare, adica sa statueze. In schimb, puterea legislativa, desi nu ar trebui sa aiba, la randul

ei, dreptul de a tine in loc puterea executivă, caci activitatea executivă este limitata prin naturaei, are dreptul “si trebuie sa aiba imputernicirea de a examina in ce chip au fost puse in aplicare

legile pe care le-a facut ea”11.

Montesquieu contesta insa puterii legislative dreptul de a judeca dregatorul investit cu

atributia de a apara legea. Prin urmare, “examinarea” modului de aplicare a legilor nu are o

finalitate care doreste neparat sa sanctioneze. “ Oricare ar fi insa aceasta examinare – spune

Montesquieu – corpul legislativ nu trebuie sa aiba puterea de a judeca persoana si, ca atare,

conduita celui imputernicit sa pune in aplicare legile. Persoana lui trebuie sa fie inviolabila,

caci, fiindu-i necesara statului, pentru ca corpul sa nu devina tiranic, din momentul in care ar fi

acuzata sau judecata nu ar mai exista libertate”12.

Doctrina constitutionala si de drept administrativ, precum si practica guvernarii, au

coorelat aceasta teza, mentinand inviolabilitatea Monarhului, potrivit principiului ca “regale nu

poate gresi”, dar prevazand institutia responsabilitatii ministrilor pentru actul de guvernare a

monarhului, intemeiata pe cerinta contrasemnarii de catre membrii guvernului a anumitor acte

ale acestuia13.

Montesquieu a intuit ca separatia puterilor aplicata in mod absolut si absurd ar bloca

practic procesul de guvernare. Daca cele trei puteri nu ar coopera si s-ar infrana neproductiv si

ineficient una pe alta, doar de dragul infranarii, ar ajunge la “un punct mort, adica la inactiune”.

Remediul unui asemenea impas este colaborarea puterilor. “Datorita mersului necesar al

lucrurilor ele sunt silite sa functioneze, vor fi nevoite sa functioneze de comun accord”14.

Aceasta este filosofia lui Montesquieu, pe care interpretari scolastice, intemeiate pe

luarea in considerare a unor fraze izolate din contextul lor, nu o poate umbri. De altfel, valoarea

practica a teoriei separatiei puterilor statului s-a confirmat pe deplin pe baza experientei de

peste secole, in cursul carora adevaratele democratii s-au format si s-au dezvoltat, fara exceptie,

in cadrul unor sisteme constitutionale structurate pe scheletul separatiei puterilor statului. In

fond, regimurile parlamentare si prezidentiale care s-au succedat in Europa si America de nord

in epoca moderna au avut toate la baza aceasta idee.

11 Ibidem, p. 204.12 Ibidem, p. 202.13 Ibidem, p. 204.14 Ionescu, Cristian, Drept Constitutional si Institutii Politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.220.

Pagina 8 din 70



Ca şi Locke, filosoful illuminist francez prezenta separatia functiilor fundamentale in

stat (separatia puterilor) sub forma unei metafore antropomorfice: in cadrul statului, puterea

legislativă ar fi “capul si vointa”, iar puterea executivă, “bratele si actiunea”.

In schema teoretica a principiului separatiei celor trei puteri specializate in stat(legislativa, executiva si judecatoreasca), acestea se exercita de catre autoritati independente,

carora le revin portiuni aproximativ egale de putere. In cadrul competentelor ce le sunt

conferite, fiecare putere (autoritate publica) detine si exercita o serie de atributii proprii prin

care realizeaza de fapt activitati specifice (legislative, executive si judecatoresti) si totodata,

contrabalanseaza raporturile reciproce dintre ele. Potrivit principiului separatiei puterilor in stat,

nici una dintre cele trei puteri nu poate sa-si asume prerogativele ce-i revin celeilalte. In plus,

fiecare putere are posibilitatea legala si materiala de a supraveghea cealalta putere si, daca

observa incercari ale acesteia de a-si asuma puteri suplimentare fata de o alta putere, fie prin

preluarea unor prerogative ce apartin altei puteri, fie prin adaugarea unor puteri suplimentare de

natura celor care i-au fost conferite, sa sanctioneze aceasta incercare.

Un avantaj al separatiei puterilor consta in faptul ca indica in mod exact:

1. modul de organizare a autoritatilor care vor exercita una dintre cele trei puteri;

2. modul lor de functionare;

3. mecanismul de interferenta a acestora.

In felul acesta, poporul stie foarte clar cum trebuie aleasa sau numita o anumita

autoritate, cum functioneaza aceasta si ce atributii are15.

Pe baza precizarii modului de organizare si functionare a atributiilor, se poate stabili si

statutul persoanelor care exercita in cadrul autoritatii un anumit tip de putere. De pilda,

magistratii trebuie sa fie independenti, inamovibili si sa se supuna numai legilor. Referitor la

acest lucru, Montesquieu afirma: “Puterea judecatoreasca nu trebuie sa fie incredintata unui

Senat permanent, ci trebuie sa fie exercitata de catre persoane recrutate din sanul poporului, la

anumite epoci ale anului, in chipul prescris de lege, pentru a forma un tribunal care sa nu mai

ramana in fiinta decat atat timp cat este nevoie. In felul acesta, puterea judecatoreasca, atat de

temuta de catre oameni, nefiind legata nici de o anumita categorie sociala, nici de anumita

profesiune, devine indivizibila si nula. Oamenii nu mai au necontenit pe judecatori inaintea

ochilor si se tem de magistratura si nu de magistrati”16.

Pentru parlamentari se poate crea un statut al acestora; regulamentele tuturor Camerelor

legislative contin, in dezvoltarea dispozitiilor constitutionale, prevederi referitoare la

15 Ionescu, Cristian, Studii de drept românesc, nr. 2/1995 .16 Montesquieu, op. cit., p. 197.

Pagina 9 din 70



imunitatile parlamentare (inviolabilitatea parlamentarilor, lipsa raspunderii juridice pentru

voturile si opiniile exprimate in calitate de parlamentar si regimul de incompatibilitati).

4. Constituţionalismul americanIn momentul in care a fost institutionalizat in Constitutie, principiului separarii puterilor

i s-au adus multe corrective, constand in colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina

numeste “checks and balances”, adica supravegherea reciproca a celor trei puteri pentru

reechilibrarea raportului intre ele. Daca concepem principiul separatiei puterilor in stat in mod

abstract si rigid, intre cele trei puteri nu exista nici o legatura, aplicata in conditii practice de

guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos si dezordine publica, intrucat oricare

dintre cele trei puteri ar avea inclinatia sa se manifeste in mod tiranic. Prin corectia operata,

cele trei puteri ar avea inclinatia sa se manifeste in mod tiranic. Prin corectia operata, cele trei

colaboreaza, colaborarea putând fi rigida sau supla17.

Crearea mecanismului “checks and balances" este meritul federaliştilor americani ai

secolului al VIII-lea.

Capitolul II

Critici ale principiului separaţiei puterilor în stat

Teoria lui Montesquieu asupra separatiei puterilor statului a inraurit profound nu numai

Constitutiile nord-americane de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, ci si pe autorii Constitutiilor

revolutionare franceze, iar Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789

(art.16) a considerat-o un principiu esential pentru orice Constitutie.

Desi ideea separatiei puterilor statului a dobandit o mai mare raspandire incepand cu

ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, devenind o regula fundamentala a celor mai multe

Constitutii moderne, consacrata fie in termeni expresi, fie oglindita in structurile politice

organizate de ele, ea nu a ramas scutita de critici.

1. Perspectiva organicistă

Astfel, s-a sustinut in primul rand ca teoria separatiei puterilor statului pleaca de la o

conceptie gresita. Organele statului nu pot functiona izolate, statul fiind o enitate organica.

Pentru ca el sa poata functiona, organele lui trebuie sa actioneze în acord, sub impulsul unei

17 Vrabie, Genoveva, Drept Constitutional si Institutii Politice Contemporane, Editia a II-a, Editura StefanProcopiu, Iasi, 1993, vol. I, pag. 125.

Pagina 10 din 70



conduceri unitare, dupa cum diferitele piese ale unei masini sunt puse in miscare de acelasi

motor.

2. Critica autoritaristă

În al doilea rand, teoria a fost criticată pentru ca a fost socotita periculoasa. Fractionand puterea de stat intre mai multe organe, ea este de natura sa duca la slabirea autoritatii statului,

punand in primejdie existenta lui, mai ales in situatii de criza. Pe de alta parte, s-a spus,

faramitarea autoritatii intre mai multe puteri face cu neputinta asigurarea unei responsabilitati

efective a persoanelor care exercita diferitele functii ale statului, dat fiind ca organele astfel

create vor arunca reaspunderea unul asupra altuia.

In legatura cu aceste critici, afirma Tudor Draganu, trebuie observat ca nici

Montesquieu, nici, cu cateva exceptii, Constitutiile care au aplicat principiul separatiei puterilor

in stat nu l-au inteles ca implicand o izolare absoluta a lor. Dimpotriva,

colaborarea intre ele si controlul reciproc au fost socotite o necesitate inevitabila. Apoi,

este cert ca separarea puterilor statului este o conditie a stimularii spiritului de

responsabilitate in desfasurarea activitatii statului, un asemenea spirit neputand sa se afirme

atunci cand puterea este concentrate in mainile unui singur organ, din lipsa unui organ de

control capabil sa i se opuna.

De altfel, continuă autorul, critica potrivit careia separatia puterilor statului ar echivala

cu izolarea lor este dezmintita de o realitatea istorica. Chiar si in statele ale caror Constitutii au

consacrat o separatie stricta a puterilor statului, nu s-a ajuns niciodata la o izolare a acestora si a

fost posibil ca, in functie de imprejurarile istorice date, balanta sa se incline cand in favoarea

uneia, cand in favoarea altei puteri. In realitate, principiul separatiei puterilr in stat presupune

incredintarea functiilor statului unor titulari distincti si independenti in conditii care sa permita

colaborarea acestora si controlul lor reciproc.

3. Împotriva puterii juridice

Separatia puterilor, asa cum a fost conceputa de Montesquieu, a fost criticata si pentru

un alt motiv. S-a spus ca, de fapt, in viata statului nu pot fi deosebite decat doua functii: functia

legislativa, care are ca obiect elaborarea de reguli de conduita generale si obligatorii, si cea

executivă, care are ca obiect aplicarea legilor la cazurile individuale. Astfel, dupa aceasta

parere, prin insasi natura ei, functia jurisdictionala face parte integranta din functia executivă,

ambele avand menirea de a face aplicarea. Astfel, daca in stat pot fi deosebite numai doua

functii, este logic sa se considere ca si puterile statului nu pot fi decat doua: puterea legiuitoare

si puterea executiva.

Pagina 11 din 70



Acest ultim punct de vedere nu tine seama de faptul ca functia jurisdictionala se

deosebeste prin trasaturi proprii bine definite de functia executivă a statului, precum si prin

rolul ei social, ceea ce face ca aceste functii sa nu poata fi confundate.

In aceasta ordine de idei, trebuie sa se mai sublinieze ca statul de drept nu poate fiinfaptuit in absenta unei justitii consolidate si independente, capabila sa apere drepturile si

libertatile cetatenesti fata de orice excese legislative si administrative. Astfel, conturarea

justitiei ca o putere distincta de cea executive este un imperative al momentului.

4. Perspectiva teoretică

Pe plan teoretic, principiul separatiei puterilor in stat a fost supus unor atacuri

concentrice pentru consideratiile cele mai diverse. S-a sustinut astfel de unii autori ca in cadrul

puterii publice nu poate exista “o pluralitate de puteri, caci orice autoritate, orice putere,

considerate in sine, este in mod necesar unica”. Argumentarea acestor autori se bazeaza pe

afirmarea apriorica a ideii ca orice putere este in mod necesar unica. Ea nu tine seama de

realitatea incontestabila a societatii moderne si anume faptul ca ceea ce se numeste “puterea de

stat” este un sistem de organe care coexista, colaborand intre ele, contrabalansandu-se reciproc,

este de parere Tudor Draganu. Existenta statelor federale, in cadrul carora fiecare stat membru

are o suveranitate interna proprie, careia i se suprapune suveranitatea statului federal, este inca

o imprejurare care dezminte afirmatia conform careia puterea in stat nu poate fi decat unica.

5. Perspective politice

a) S-a afirmat apoi ca ideea separatiei puterilor in stat ar contravine principiului

indivizibilitatii suveranitatii, odata ce in logica acestui sistem fiecarei “puteri” a statului

urmeaza sa-i revina o cota-parte a suveranitatii. In legatura cu aceasta afirmatie trebuie sa se

observe, in primul rand, ca principiul indivizibilitatii suveranitatii nu este o dogma

indiscutabila a dreptului constitutional. Sa nu se uite ca teoria suveranitatii fractionate a fost

opusa, uneori, cu success teoriei indivizibilitatii suveranitatii. Pe de alta parte, in lumina

regulilor generale ale dreptului international, faptul ca suveranitatea poporului ar fi considerată

indivizibila nu este de natura sa-i rapeasca acestuia dreptul de a stabili propriul statut politic si,

prin urmare, de a-si constitute un sistem de organe specializate fiecare in exercitarea uneia

dintre functiile statului.

b) O alta critica a plecat de la ideea ca aparitia partidelor politice in lumea moderna

duce la consecinta ca problema separatiei puterilor in stat si-a pierdut din importanta. In locul

acestei probleme perimate, problema noua a raporturilor dintre partidul la putere si cele din

opozitie a pasit pe primul plan. Fara indoiala, partidele poitice constituie astazi in numerose tario punte de legatura intre puterea legiuitoare sic ea executivă, facand posibila infaptuirea unor

Pagina 12 din 70



politici comune. Dar aceasta imprejurare nu justifica afirmatia ca separatia puterilor a fost

inlocuita cu confuzia acestora. In aceasta privinta, este relevant faptul ca in SUA sistemul celor

doua partide majoritare nu a anihilat nici un moment, nici macar atunci cand Partidul

presedintelui Republicii a dispus de majoritati masive in Congres, independenţa acestui ultimorgan in exercitarea functiei legislative, dupa cum nu a izbutit sa-l impiedice sa joace un rol

important in viata de stat. Nu se poate nega faptul ca, atat in SUA, cat si in Anglia, justitia,

chiar si in momentele de atotputernicie a unui anumit partid, a ramas o putere independenta,

neaservita intereselor acestuia.

In acelasi spirit critic s-a mai invocat faptul ca, in epoca noastra, organele statului nu

indeplinesc numai functii traditionale (functia legislativa, executiva si judecatoreasca), ci si

unele functii noi, cum este controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului, controlul

judecatoresc al legalitatii actelor administrative etc. Or, aparitia acestor functii noi ar fi o

dovada ca diviziunea tripartită a functiilor statului ar fi depasita, considera Tudor Draganu.

Aceasta critica, spune autorul, este mai curand, un elogiu adus virtutilor de adaptare a

principiului separatiei puterilor statului, deoarece ea nu face altceva decat sa sublinieze ca

principiul nu echivaleaza cu o izolare a puterilor legislative, executive si judecatoreasca, ci

duce la instituirea unui sistem de “frane si contragreutati” in cadrul caruia principalele organe

ale statului se controleaza reciproc.

Daca Tudor Draganu accepta in unanimitate teze lui Montesquieu cu privire la separatia

puterilor statului, pe baza argumentelor prezentate pana acum, Ion Deleanu dezaproba cele

spuse. Mai mult decat atat, Deleanu considera ca Declaratia franceza a drepturilor omului din

1789, care prevedea ca : “Orice societate in care garantia drepturilor nu este asigurata, nici

separatia puterilor determinata, nu are constitutie” este amendabila din urmatoarele motive :

1. puterea este una, indivizibila, apartinand unui singur titular – poporul. Se poate vorbi,

spune Deleanu, nu despre “impartirea puterilor” ci, eventual, de impartirea sau distribuirea

functiilor pe care le implica exercitarea puterii, deoarece ar insemna “ sa admitem importanta

functiilor pe care le implica exercitarea puterii, deoarece ar insemna “sa admitem impartirea a

ceea ce nu este impartit”;

2. ideea separatiei puterilor statului contravine si principiului indivizibilitatii

severanitatii. Existand mai multe “puteri” distincte si independente, trebuie sa existe si

posibilitatea parcelarii suveranitatii, afirma Deleanu, a dramuirii ei in “cote - parti egale “

distribuite celor trei “puteri”. Un asemena sofism nu mai este insa profesat;

3. teoria separatiei puterilor in stat a fost elaborata la vremea cand nu existau partidele politice in forma lor moderna. Or, acum, precizeaza Deleanu, in majoritatea sistemelor

Pagina 13 din 70



constitutionale, problema reala nu este aceea a separarii puterilor si a echilibrului dintre

acestea, ci a raportului dintre majoritate si minoritate, dintre guvernamant si opozitie.

Institutiile constitutionale constituie doar cadrul formal de manifestare a “pozitiei si opozitiei”.

Exemplul lui Deleanu se bazeaza pe sistemele bipartite, cum este cel englez, in care partidulcare a a dobandit victoria in alegeri, asigurandu-si majoritatatea parlamentara, realizeaza, prin

forta lucrurilor confuzia dintre puterea legislativa si cea executiva. Regimul liberal depinde, in

asemenea situatii, de cu totutul alte cauze decat separatia puterilor in stat;

4. functiile traditionale (legislativa, executiva si judecatoreasca ) cedeaza unor functii

noi, de exemplu functia de directionare si cea de deliberare a Parlamentului, functia lui de

control asupra activitatii eexecutive;

5. delimitarea intre puteri (mai ales intre cea legislativa si cea executiva) este cu totul

conventionala din moment ce, spune Deleanu, Parlamentul insusi “executa” sau “aplica” legea

(de exemplu aplicarea Constitutiei prin emiterea de legi ordinare), iar ramura executiva a

organilor statului desfasoara si ea o activitate normativa;

6. conceptia despre separatia puterilor are drept criteriu rolul organelor etatice in raport

cu legea: unele o fac, altele o aplica si cea de a treia putere rezolva litigiile. Ar fi prea frumos sa

fie atat de simplu, considera autorul. Simplificand realitatea, intreaga activitate a statului este

redusa la emiterea aplicarea si ocrotirea regulilor de drept;

7. este absurd sa se creada ca functia legislativa se afla in echilibru cu functia executiva,

adica “a face legea” este egal cu a “o executa”. Executarea legii este, prin definitie,

subordonata legiferarii. Si intrucat cele doua functii se afla in raporturi ierarhice, atunci in

asemenea raporturi se afla si organele care indeplinesc respectivele functii;

8. examinarea atenta a sistemului preconizat de Montesquieu conduce, in opinia lui

Deleanu, la concluzia ca acest sistem este opus celui al separarii puterilor.

In concluzie, tinand cont de aceste argumente pro si contra teoriei fundamentate de

Montesquieu, putem afirma ca teoria separatiei puterilor in stat isi pastreaza forta ei de atractie,

mai putin insa valoarea ei explicativa. Este prea inradacinata ca sa poata fi inlaturata si ramane

folositoare cata vreme nu avem o alta. Acest principiu al separatiei puterilor ramane o dogma

de politica constitutionala. Dandu-i expresie sub forma lui negativa, el semnifica interdictia

cumulului functiilor fundamentale in stat. Nu este vorba nici despre independenta puterilor, nici

despre echilibrul dintre ele, ci pur si simplu de un mod de repartizare a functiilor.

Teoria separatiei puterilor in stat exprima poate cel mai bine grandoarea si servitutile

principiilor fundamentale ale dreptului constitutional. Soarta principiului este disputata: unii cer

Pagina 14 din 70



înlaturarea lui ca fiind arhaic, perimat, altii pledeaza doar pentru adecvarea sau modernizarea

lui in favoarea unei puteri forte, de regula a executivului.

6. Critica stalinistă a separaţiei puterilor în statIn contextul discutiei asupra principiului separatiei puterilor statului este necesar sa se

mai sublinieze ca el a fost supus unui puternic asalt din partea doctrinei juridice staliniste. In

conformitate cu aceasta doctrina, principiul separatiei puterilor statului, privit din punct de

vedere istoric, nu este altceva decat o consecinta a luptei dusa de burghezie pentru limitarea

absolutismului monarhic. De aceea el nu mai are nici o justificare intr-un stat socialist. Intr-un

asemenea stat, lupta intre clase este eliminata, astfel incat intreaga putere politica trebuie sa fie

detinuta de masa muncitorilor de la orase si sate.

Aceasta critica, considera Draganu, nu tine seama de faptul ca principiul separatiei

puterilor statului a fost conceput, in primul rand, ca o arma de aparare a libertatilor individuale

impotriva oricarui abuz izvorat din concentrarea puterii de stat in mainile unui singur organ, si

nu numai ca o modalitate de limitare a absolutismului monarhic. Pe de alta parte, atunci cand

doctrina juridica stalinista combate principiul separatiei puterilor statului, ea nu urmareste decat

sa justifice dictatura totalitara exercitata de Partidul Comunist prin intermediul aparatului de

stat, conceput ca o singura unitate organizatorica pusa in slujba acestei dictaturi.

Dupa modelul Constitutiei staliniste, dictatura comunista, instaurata in tara noastra dupa

1945 si oglindita din constitutiile din 1948, 1952 si 1965, a pus la baza organizarii statale

principiul unitatii (sau al unicitatii ) puterii de stat. Constructie teoretica chemata sa camufleze

atotputernicia partidului comunist, principiul unitatii puterii pleaca de la afirmatia ca in stat

puterea apartine poporului si, prin urmare, organul suprem de stat caruia trebuie sa i se

subordoneze toate celelalte organe ale statului, ca si cele obstesti, este adunarea reprezentativa

a cetatenilor. In realitate insa, intrucat aceasta adunare era desemnata prin aplicarea unui sistem

electoral care o transforma intr-un instrument aservit partidului unic, concentrarea intregii

puteri de stat in mainile asa-zisei “adunari reprezentative” echivala cu instaurarea dictaturii

comuniste.

Ca o reactie a tuturor paturilor societatii noastre impotriva abuzurilor, a crimelor, a

coruptiei si a dezastrului economic provocate de tirania totalitara a unui partid si a familiei

asezate in fruntea lui, realizata sub eticheta principiului unitatii puterii de stat, inca din primul

moment al triumfului Revolutiei din 16 – 22 decembrie 1989, in comunicatul Frontului Salvarii

Nationale, publicat la 22 decembrie 1989, printre masurile politice preconizate in cadrul programului de guvernare anuntat, se proclama si necesitatea infaptuirii separatiei intre puterea

Pagina 15 din 70



legislativa, executiva si judecatoreasca. Ulterior, fie in cuvantarile lor, fie in interventiile lor,

atat Ion Iliescu, cat si fruntasii principalelor partide politice au subliniat necesitatea ca viitoarea

organizare politica a tarii sa aiba la baza separatia puterilor statului. Acest curent de opinie atat

de clar si statornic, afirmat in toate cercurile politice, si-a gasit o categorica exprimare indecretul-lege numarul 92 din 1990. Acesta stabilea in art. 3: “guvernarea Romaniei se

realizeaza pe baza sistemului democratic pluralist, precum si al separatiei puterilor legislativa,

executiva si judecatoreasca .”

Capitolul III

Tipuri de structuri de guvernare

In ciuda existentei unei mari diversitati de sisteme constitutionale, literatura de

specialitate a reusit sa distinga patru mari categorii de structuri de guvernare, criteriul de

diferentiere fiind principiul separatiei celor trei puteri :

1. regimul confuziei puterilor;

2. regimul separatiei rigide;

3. regimul separatiei suple sau al colaborarii puterilor;

4. regimul semiprezidential.

1. Regimul confuziei puterilor

Acest regim consta in detinerea si exercitarea de catre acelasi organ a prerogativelor

constitutionale de natura legislativa si executiva. Modalitatile concrete de detinere sau de

concentrare a puterii si de exercitare a acesteia difera de la un stat la altul. Teoretic, este posibil

ca Paramentul sa concentreze pe langa prerogativele sale legislative si de control si atributii ale

puterii legislative. In acest caz, este necesar ca Parlamentului sa i se confere in mod permanent

sau sa fie investit pentru o anumita perioada cu atributii de natura executiva avand o importanta

deosebita. Este vorba, in principal, de indreptatirea Parlamentului de a adopta masuri pentru

executarea propriilor legi sau, de pilda, de a constata si sanctiona anumite contraventii.

Fara indoiala, servicii administrative ale parlamentului au dreptul de a indeplini

anumite acte de natura executiva. De asemenea, in cadrul parlamentului pot fi infiintate servicii

de paza/politie, subordonate direct Camerelor legislative dar aceasta nu inseamna caParlamentul ar concentra si puterea executiva. Trebuie retinut ca in cazul regimului confuziei

Pagina 16 din 70



puterilor, asumarea de catre parlament a atributiilor esentiale ale puterii executive corespunde

constitutiei. Prin urmare, acest regim politic nu este rezultatul unui abuz constitutional.

Aparent, unui asemenea regim al confuziei puterilor i se poate aduce ca argument

favorabil faptul ca Parlamentul, exprimand suveranitatea poporului, ar fi indreptatit sa-siexercite orice atributii pe care le considera necesare, pentru infaptuirea rolului sau

constitutional. In unele sisteme constitutionale au fost situatii cand Parlamentul a avut o

preponderenta asupra altor autoritati. In practica, un asemenea regim sau sistem nu a fost, insa,

viabil.

In fapt, tendinta de a conferi o importanta mai mare Parlamentului sau chiar suprematia

altor organisme, pornindu-se de la principiul suveranitatii poporului, a fost evidenta indeosebi

in sistemele constitutionale socialiste. De pilda, in sistemul constitutional socialist romanesc,

Marea Adunare Nationala era considerata organismul suprem al puterii de stat fata de cea care

se subordonau direct sau indirect toate celelalte organe ale statului. In realitate insa.

Conducerea suprema a fost exercitata, in aceste sisteme, de catre partidul comunist al carui rol

conducator in societate a fost consfintit chiar in Constitutie (ex. Art. 26 din constitutia RSR ). O

pozitie oarecum preponderenta fata de Executiv a avut Parlamentul francez in timpul celei de-a

patra republici (1946 - 1958).

Practica istorica demonstreaza insa ca de cele mai multe ori confuzia puterilor s-a

datorat, indiferent de forma de guvernare sau regimul politic, “asimilarii” de catre puterea

executiva (seful statului si guvernul) a unor asemenea prerogative care ii confera suprematia pe

plan politic. “Asimilarea” se produce ca efect al prevederilor constitutionale sau al unor legi

ordinare. Regimul politic bazat pe confuzia puterilor nu trebuie neaparat si automat apreciat ca

nedemocratic, cu conditia ca dispozitiile constitutionale in cauza sa reprezinte in mod real

vointa liber si constient exprimata a electoratului.

Legat de aceasta tema, in doctrina si practica constitutionala contemporana s-a pus

problema calificarii sub aspect juridic a indrituirii puterii executive sa adopte, intr-o perioada

limitata de timp, masuri exceptionale pentru a solutiona probleme de o deosebita gravitate

pentru viata statului si a cetatenilor. Aceste probleme sau situatii ivite in mod exceptional,

motiveaza instituirea “starii de necesitate” sau a “starii de urgenta” s.a.

Potrivit Constitutiei din 1991, Presedintele tarii (organism apartinand puterii executive)

este indrituit sa instituie prin decret starea de asediu sau starea de urgenta, urmand ca masura

adoptata sa fie incuviintata de catre parlament (art. 93), care este, de altfel, competent, in

virtutea art. 72 alin.3 lit. e, sa reglementeze prin lege organica regimul starii de asediu si alcelei de urgenta. De asemenea, potrivit art. 114 din Constitutia Romaniei, Parlamentul poate

Pagina 17 din 70



adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in domenii care nu

fac obiectul legilor organice. Potrivit aceluiasi articol, in cazuri execptionale, guvernul poate

adopta ordonanta de urgenta care intra in vigoare dupa depunerea lor spre aprobare la

Parlament.In baza art. 16 din constitutia Frantei, presedintele este investit cu prerogative speciale

(puteri exceptionale) constand in luarea oricaror “masuri cerute de circumstante” pentru

institutiilor Republicii, independentei natiunii, integritatii teritoriului, asigurarea autoritatii de

stat constitutionale.

Desi nu au tangenta cu regimul confuziei, aspectele relevate ilustreaza posibilitatea

Executivului de a-si spori puterea.

2. Regimul separaţiei rigide a puterilor (regimul prezidenţial)

Separatia absoluta sau rigida a celor trei puteri caracterizeaza, indeosebi, sistemele

prezidentiale. Constitutia este cea care stabileste departajarea neta a puterilor. Pentru o analza

teoretica asistemului, are relevanta indeosebi departajarea puterii legislative de cea executiva.

In sistemele politice prezidentiale, modalitatile de interactiune a celor doua structuri guvernate

sunt mai putin numeroase si mai putin profunde decat in regimurile politice parlamentare.

Desigur, exista o anumita colaborare intre executiv si parlament dar aceasta este limitata si de

cele mai multe ori castigul de cauza revine executivului.

In epoca contemporana, in afara SUA care au fundamentat in doctrina constitutionala si

au institutionalizat pentru prima oara sistemul prezidential, au adoptat acest regim statele

americii Latine precum si uenele state africane.

In general, regimurile prezidentiale se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi :

puterea executiva este incredintata prin constitutie presedintelui, investit, totodata, cu a

largi resonsabilitatea in conducerea generala a statului;

presedintele este ales prin vot universal, egal, direct secret si liber exprimat pentru un

mandat a carui durata variaza de la un sistem constitutional la altul (ex. 4 ani in Statele Unite

ale Americii, 7 ani in Franta si turcia, 5 ani in Germania, Italia si mai nou si in Romania)

procedura alegerii presedintelui este din punctul de vedere al reprezentativitatii, similara cu cea

prevazuta pentru alegerea Parlamentului. In acest fel, Presedintele detine o pozitie egala cu cea

a Parlamentului in ceea ce priveste reprezentarea Natiunii;

Pagina 18 din 70



presedintele nu poate dizolva Parlamentul iar acesta nu-l poate revoca sau demite pe

Presedinte. Imposibilitatea revocarii mandatului Presedintelui nu inlatura posibilitatea punerii

sub acuzare a sefului statului pentru anumite fapte si potrivit unei anume proceduri.

ministrii nu raspund politic pentru activitatea guvernamentala pe care o desfasoara infata Parlamentului.

Aceste trasaturi caracterizeaza, in special modelul prezidential american. Unele dintre

ele nu se gasesc intocmai in alte sisteme considerate prezidentiale sau semiprezidentiale. De

pilda, in sistemul semiprezidential romanesc Guvernul raspunde politic numai in fata

Parlamentului pentru intreaga sa activitate.

In practica, sistemul prezidential a fost aplicat si in variante ce i-au denaturat continutul.

In statele Americii de Sud, de pilda, este evidenta o preponderenta constitutionala a

presedintelui, dar de cele mai multe ori echilibrul de forte s-a inclinat in favoarea sefiilor

marilor comandamente militare. De pilda, si traditia puciurilor militare in spatiul politico-

geografic al Americii de Sud.

In unele state africane care au grefat modelul prezidential american pe traditiile

organizarii politice tribale - incomplet atenuate de stapanirea coloniala - Parlamentul are un rol

insignifiant; presedintele exercita puterea autoritar, chiar dictatorial si discretionar, la fel ca

sefii de trib in perioada anterioara colonizarii.

3. Regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regimul parlamentar)

Acest regim este cunoscut si sub denumirea de regim sau sistem parlamentar.

Radacinile sale istorice se afla in sistemul constitutional britanic. Caracteristica esentiala a

acestui regim politic consta in gradul inalt de echilibru si interferenta intre Parlament si

componentele sale, pe de o parte (adunari/camere; comisii parlametare) si Guvern pe de alta

parte. Modalitatile de interferenta sunt variate, cadrul constitutional al infaptuirii acestora

frizand incalcarea autonomiei sau independentei organismelor guvernante angrenate in aceasta

jonctiune pe deplin legala: parlament si executiv (seful statului si guvern ).

Intre cele doua puteri exista o colaborare stransa, in general armonioasa (in principiu

sunt excluse conflictele intre seful statului si parlamentului). Tipul de organizare a puterii

executive corespunde modului executivului dualist/bicefal. In ceea ce priveste organizarea

Parlamentului, nu are nici o importanta daca este bicameral sau monocameral.

In afara colaborarii armonioase si a echilibrului intre puterea legislativa si cea

executiva, regimul parlamentar se caracterizeaza prin :

Pagina 19 din 70



alegerea Presedintelui republicii de catre Parlament. Aceasta trasatura este evidenta,

desigur, doar in formele de guvernamant republican;

raspunderea politica a membrilor Guvernului si a acestuia in intregul sau fata de

Parlament;investirea sefului statului (monarh sau presedinte de republica) cu atributii limitate

privind conducerea efectiva seful statului nu-si asuma o raspundere politica, putand insa sa fie

sanctionat, potrivit unei proceduri speciale, doar pentru anumite fapte: inalta tradare, violarea

Constitutiei si a legilor;

prerogativele constitutionale conferite executivului ca in anumite conditii prevazute

expres si limitat in legea fundamentala, sa dizolve parlamentul. Dizolvarea Parlamentului nu

este, insa, o sanctiune aplicata acestuia ci o cale de rezolvare a unui conflict. In general, actorii

- seful statului, Parlamentul (presedintii celor doua camere, liderii grupurilor parlamentare),

şefii de partide - detin instrumentele politice si juridice pentru a preveni crizele si tensiunile

sociale, starile conflictuale generate de inapetenta sau chiar refuzul unei parti de a colabora sau

de a fi cooperanta in cautarea unei solutii constitutionale pentru rezolvarea unei anumite

probleme. In ultima instanta, se poate recurge la noi alegeri generale pentru formarea unui nou

parlament si a unei noi echipe guvernamentale.

In practica sociala sunt intalnite diferite variante de regim parlamenar, mai mult sau mai

putin departate de modelul original. Referindu-se la aceasta diversitate, profesorul Charles

Cadoux considera pe buna dreptate ca mecanismele constitutionale, traditiile nationale si jocul

partidelor politice explica diferentele adesea profunde, in functionarea parlamentarismului.

Prin simplificarea metodologica, pot fi identificate urmatoarele trei posibilitati

constitutionale de deformare a modelului clasic de regim parlamentar:

preponderenta castigata de guvern, intr-o evolutie constitutionala indelungata, fata de

Parlament. Caracteristica acesei “deformari”, sau resortul constitutional al functionarii unui

asemenea refim, consta in prerogativa Guvernului de a organiza alegeri parlamentare anticipate

in caz de divergenta cu parlamentul sau al imposibilitatii de rezolvare a unei probleme de

interes national major. Noul Parlament ca si noul guvern care va fi format potrivit rezultatelor

alegerilor anticipate, vor incerca sa iasa din impasul ca a blocat actorii politici precedenti;

preponderenta parlamentului asupra executivului. In sistemulconstitutional fancez,

parlamentul a avut un rol precumpanitor fata de puterea executiva in timpul celei de-a III - a si

a IV - a Republici (intre 1875 - 1985). Acest regim este cunoscut, asa cum am aratat deja si sub

numele de “regim de adunari”. Reactia la acest model nu a inarziat sa apara, cel putin indoctrina. Astfel s-a conturat teoria “parlamentul realizat” care tinde sa diminueze, sa

Pagina 20 din 70



rationalizeze atributiile forului legislativ si sa rebalanseze raporturile intre parlament si

executiv;

intarirea prerogativelor sefului statului. Aceasta deformare a modelului parlamentar

teoretic este generata de intentia sefului statului de a depasi conditia sa de organismconstitutional lipsit de putere efectiva si practic iresponsabil din punct de vedere politic. Prin

urmare, se atribuie acestuia intrumente politico - juridice gratie carora, seful statuui isi poate

impune vointa fata de Parlament. El ramane, in continuare iresponsabil din punct de vedere

politic dar inceteaza sa fie o pesa de decor constituional.

Profesorul Charles Cadoux identifica trei modalitat de realizare unei preponderente a

sefului statului. Acestea sunt :

- stabilirea unei duble responsabiltat a guvernului : fata de parlament dar si fata de seful

satului care, insa, nu se subordoneaza puterii legislative (ex. Portugalia).

- mentinerea responsabilitatii guvernului fata de Parlament, concomitent cu investirea

cu puteri reale a sefului statului ales prin sufragiu universal si direct. Seful statului detine o

forta majora deosebita, se bucura de prestigiu national si este arbitru al celorlalti actori politici.

In doctrina, acest regim este denumit de multi autori “regim prezidentialist”, “prezidentialism

rationalizat”. Se considera ca sistemul constitutional francez actual a pus in practica acest

sistem.

- asumarea de catre seful statului a functiei de premier ( executivul monocefa) dar

supunerea acestuia unui control politic exercitat de parlament. Acest sistem caracterizeaza

unele sisteme constitutionale africane care tind spre un regim politic prezidential.

4. Regimul semiprezidenţial

Se caracterizeaza in special prin alegerea sefului statului prin vot universal direct si prin

raspunderea politica a guvernului fata de parlament. Franta a instaurat un regim

semiprezidential ale carei caracteristici au fost accentuate prin Reforma constitutionala din 162.

De asemenea, regimul politic consacrat prin recenta Constitutie a Romaniei este caracterizat ca

un regim semiprezidential.

Capitolul IV

Funcţiile puterilor statului

1. Legislativul

Dupa Draganu, functia majora a parlamentului ramane legiferarea, iar faptul ca acestorgan exercita si unele atributii de control asupra guvernului nu modifica profilul lui juridic. Cu

Pagina 21 din 70



atat mai putin s-ar putea spune ca exercitarea de catre instantele judecatoresti a controlului

legalitatii actelor administrative ar echivala cu aparitia unei noi functii a statului. Aceasta

pentru ca, atunci cand instanta judecatoreasca pronunta ilegalitatea unui act administrativ care a

vatamat un drept subiectiv, ea nu face decat sa-si exercite competenta fireasca de a solutionalitigiul juridic adus in fata ei.

In al doilea rand, aceasta clasificare are importanta de a duce la minimalizarea rolului in

stat al competentei legislative a parlamentului. Este incontestabil ca cea mai importanta

activitate desfasurata de parlament este legiferarea, afirma Tudor Draganu.

In cadrul clasificarii propuse de P. Pactet, legiferarea nu se constituie ca o functie

distincta a parlamentului, ci ajunge sa fie plasata doar intr-o paranteza, spune autorul. O

asemenea incercare de prezentare a functiilor statului nu oglindeste nici macar realitatile

politice ale Frantei, unde constitutia din 1958 a redus sensibil rolul parlamentului in activitatea

normativa a statului. Dispozitiile Constitutiei privitoare la activitatea legislativa a parlamentului

(art. 34 – 38) primeaza fata de cele privitoare la controlul exercitat de acest organ asupra

guvernului, iar art. 48 rezerva numai o zi pe saptamana discutarii intrebarilor parlamentarilor si

raspunsului guvernului.

Referindu-se la situaţia din România, Tudor Draganu precizeaza ca ar fi cu atat mai

putin justificat sa se lase impresia ca la noi, pe baza Constitutiei din 1991, activitatea de control

a Parlamentului asupra guvernului ar precumpani. Locul deosebit de important pe care il ocupa

legiferarera in activitatea parlamentului este oglindit nu numai de Constitutie, care prevede ca

acest organ este unica autoritate legislativa, dar el se reflecta si in numeroasele prevederi ale

regulamentelor celor doua camere in aceasta materie, precum si in desfasurarea zilnica a

lucrarilor lor.

Nu este socotita decisiva nici critica potrivit careia distinctia intre puterea legislativa si

cea executiva sau judecatoreasca are la baza un criteriu arbitrar. Dovadă este faptul că puterea

legiuitoare adopta legi, in timp ce puterea executiva si cea judecatoreasca le aplica. Caracterul

arbitrar si, prin urmare, nestiintific al acestui criteriu ar fi dovedit dacă activitatea

parlamentului, intocmai ca cea executiva si judecatoreasca, nu ar fi decat tot o activitate de

aplicare a unei legi, care de aceasta data este Constitutia. Plecand de la aceasta constatare, ar

trebui sa se ajunga la concluzia ca nici o deosebire de esenta nu exista intre cele trei functii

traditionale ale statului, caci toate se rezuma la aplicarea legilor.

Critica potrivit careia parlamentul se limiteaza la o activitate de punere in aplicare a

Constitutiei nu acopera nici pe departe realitatea. In primul rand, aceasta afirmatie nu tineseama de rolul important al parlamentului in procesul de adoptare a constitutiilor. Cand

Pagina 22 din 70



parlamentul isi spune cuvantul asupra unei initiative de revizuire a Constitutiei este limpede ca

el face altceva decat sa aplice o lege ordinara sau organica. El nu se limiteaza la a face o

operatie de simpla aplicare a constitutiei. Fara indoiala, constitutia impune Parlamentului

anumite limite in exercitarea atributiilor lui. In cadrul fixat de Constitutie, parlamentul adoptainsa, numeroase reguli de conduita noi si indeplineste un rol creator in formarea dreptului

obiectiv. Pe de alta parte, adeseori Constitutia se limiteaza sa stabileasca competenta unor

organe ale statului, fara sa determine continutul concret al masurilor ce urmeaza a fi luate in

cadrul exercitarii acestei competente. Drept urmare, cele mai multe prevederi ale legilor

ordinare sau organice apar ca reglementari primare, si nu norme derivate din Constitutie. Tot

atat de nejustificat ar fi sa se considere ca organele administratiei publice s-ar rezuma la o

activitate de aplicare a legilor, o data ce se recunoaste ca, in cadrul competentei lor, ele dispun

adeseori de o putere discretionara. In orice caz, chiar atunci cand o lege este adoptata in

aplicarea unui principiu constitutional, demersul intreprins nu este identic cu cel la care recurge

administratia publica in indeplinirea atributiilor ei. Aceasta pentru ca, in timp ce Parlamentul

recurge la norme de conduita generale inzestrate cu cea mai mare forta juridica, administratia

publica procedeaza pe calea unor acte juridice subordonate legilor.

In legatura cu separatia puterilor statului s-a mai spus ca aplicarea ei nu a dus nicicand

la stabilirea unui echilibru real intre parlament, Guvern si justitie, fiind de la sine inteles ca, din

moment ce organele administratiei publice si cele ale justitiei trebuie sa se conformeze legilor,

Parlamentul dobandeste o pozitie preeminenta in raport cu ele. Prin urmare, suprematia legii

duce, in mod necesar, la suprematia Parlamentului, adica la o situatie contrara cerintelor

principiului separatiei puterilor statului.

Acest mod de infatisare a situatiei existente in sistemele constitutionale bazate pe

principiul separatiei puterilor statului nu tine seama de rolul hotarator ce revine complexului de

“frane si contragreutati”, asa cum il numeste Tudor Draganu, caracteristic pentru functionarea

lor. Ca urmare a punerii in miscare a acestor frane si contragreutati cum sunt in regimul

parlamentar, in special dreptul sefului statului de a dizolva parlamentul sau, in regimul

prezidential, dreptul de veto legislativ al presedintelui Republicii sau controlul judecatoresc al

constitutionalitatii legilor, tendintele parlamentului de a-si afirma suprematia fata de celelalte

puteri pot fi temperate. Nu trebuie csa se uite nici ca, desi normele juridice adoptate de

Parlament trebuie respectate de toate organele statului, aceeasi obligatie revine, in statul de

drept si parlamentului insusi, atata vreme cat nu si-a modificat propriile norme.

2. Executivul

Pagina 23 din 70



In incercarea lor de a nega actualitatea clasificarii tripartite a functiilor clasice, unii

autori, cum ar fi profesorul P. Pactet, merg chiar mai departe si sunt de parere ca organelor

executive le revine functia de directivare a politicii nationale si de administrare, in timp ce

functiile esentiale indeplinite de organele reprezentative ar fi: functia reprezentativa, functiadeliberanta (care acorda participarea la opera legislative si financiara), functia selectivă, functia

de control al guvernului (aceasta numai in regimurile parlamentare ).

In primul rand, teoria aceasta nu se bazeaza pe un criteriu unitar. Pentru cele mai multe

dintre categoriile create, aceasta clasificare adopta ca punct de plecare specificul obiectului

activitatii desfasurate de organele luate in considerare. Acesta este cazul activitatilor de

directivare, administrare, reprezentare, control etc. La crearea unei singure categorii nu se mai

tine seama de specificul obiectului activitatii desfasurate, ci de metoda utilizata. Este vorba

despre asa-zisa “activitate deliberanta”. Intr-adevar, deliberarea este un procedeu tehnic, care

consta in a decide pe baza unor discutii prealabile, indiferent de ce domeniu de activitate ar fi

vorba. Consecinta ar fi ca, daca am proceda intr-un mod riguros, ar trebui sa vorbim de o

functie deliberanta nu numai atunci cand parlamentul adopta legi, ci si ori de cate ori alege sau

controleaza alt organ al statului, daca in toate aceste ipoteze el ia hotarari pe baza unor

deliberari prealabile. Aceasta inseamna ca, de fapt, nu poate fi vorba de o functie deliberanta a

parlamentului, distincta de functia de control, selectiva etc. Mai mult, deliberarea nu este o

metoda de lucru specifica doar parlamentului, caci si alte organe publice (guvernul, consiliile

judetene) iau hotarari pe baza unor discutii prealabile. Instantele judecatoresti, la randul lor,

mai intai delibereaza, apoi se pronunta.

Puterea judecătorească

In raporturile dintre Legislativ si Puterea Judecatoreasca se are in vedere principiul

independentei judecatoresti si cel al supunerii lor numai legii. In temeiul acestuia din urma

principiu nu este permisa interventia altei puteri in sfera justitiei. Aceasta nu include anumite

raporturi constitutionale care rezulta din sistemul organizarii statale a puterii. Astfel,

organizarea si functionarea instantelor judecatorestise realizeaza potrivit legii. Parlamentul este

cel care stabileste prin lege cometenetele si procedurile instantelor judecatoresti. Constitutia nu

indica sistemul judecatoresc, limitandu-se in a ratat ca “Justitia se realizeaza prin Curtea

Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege ». Justitia, la randul

sau, prin judecarea exceptiei de neconstitutionalitate se interfereaza in activitatea sa cu

activitatea Curtii Constitutionale. Echilibrul puterilor se realizeaza si in cadrul unor raporturi

dintre executiv si judecatoresc precum si de independenta judecatorilor si inamovabilitateaacestora.

Pagina 24 din 70



Partea a II-a

Principiul separaţiei puterilor în stat în România

Capitolul I

Principiul separaţiei puterilor în stat înainte de 1989

Rudimente ale aplicarii principiului separatie puterilor in stat in tara noastra intalnim

inca din 1831 - 1832. Astfel, potrivit Regulamentelor organice din Muntenia si din Moldova,

puterea legiuitoare apartinea Domnului si Adunarii domensti, iar puterea executiva apartinea

Domnului. Apoi, potrivit Conventiei de la Paris (1858), puterea legislativa apartinea

hospodarului, Adunarii elective si Comisiei centrale de la Focsani (potrivit art. 35 si 36),

puterea executiva apartinea hospodarului, iar puterea judecatoreasca Inaltei Curti de casatie si

Justitie, cu sediul la Foscani.

In acelasi mod era realizat principiul separatiei puterilor prin Statutul dezvoltator al

Conventiei de la Paris (1874), potrivit caruia puterea legiuitoare apartinea Domnului, Adunarii

ponderatoare si Adunarii elective, puterea executiva Domnului, iar cea judecatoreasca Inaltei

Curti. Constitutia din 29 iunie 1866 prevedea in acest sens ca puterea legislativa sa se exercite

colectiv de catre domn si Reprezentanta nationala (art. 32), puterea executiva este incredintata

domnului (art.35), iar cea judecatoreasca se exercita de curti si tribunale. Apoi Constitutia din

29 martie 1923 reglementa aceleasi puteri in articolele 34, 39 si 40. Ambele constitutii

admiteau deci principiul separatiei puterilor in stat si il traduceau in sensul unei colaborari a

puterilor si nu a unei separari rigide.

Referindu-se la Constitutia din 1923, Paul Negulescu preciza: “Constitutia noastra

admite principiul separatiei puterilor in stat, dar cu colaboratiune, puterile colaboreaza intre ele

pentru a asigura bunul mers al statului, asa puterea executiva are un drept de participatiune la

opera de legiferare prin fatul ca se recunoaste puterii executive dreptul de initiativa a legilor

(art. 35), dreptul de a coresponda cu parlamentul prin mesaje, dreptul de sanctiune a legilor,

dreptul de dizolvare si prorogare, puterea legislativa, la randul ei margineste drepturile puterii

executive prin votarea bugetului (art. 114), prin controlul cheltuielilor facute (art. 115), prin

dreptul de interpelare, care poate duce la votarea unei motiuni de neincredere; puterea

judecatoreasca margineste atributiile puterii legislative, caci are dreptul, conform art. 103 dinconstitutie, sa controleze constitutionalitatea legilor, iar prin art. 107 are dreptul sa cenzureze

Pagina 25 din 70



legalitatea actelor facute de puterea executiva. Puterea executiva, pe de alta parte, prin dreptul

de gratiere si de amnistie poate sa atenueze consecintele unei condamnatiuni excesive”.

Aratand ca cele trei puteri colaboreaza, autorul sublinia in acelasi timp independenta lor: “In

sistemul separatiunei, cele trei puteri sunt si separate, caci au titulari separati...dar aceste puterisunt si independente una fata de alta. Independenta legiuitorului fata de puterea executiva este

asigurata prin imunitatea parlamentara (art. 53 din Constitutie) si prin faptul ca membrii

Parlamentului nu pot fi urmariti pentru optiunile si voturile emise de dansii in exercitiul

mandatului (art. 54). Independenta puterii executive e asigurata prin faptul ca puterile

constitutionale ale Regelui sunt ereditare (art. 77) si ca persoana regelui este inviolabila (art.

87), iar independenta puterii judecatoresti este asigurata prin inamovabilitatea judecatorilor (art.

104)”.

Deci, in momentul formarii statului nostru (practic de la dubla alegere a lui Al. I Cuza

ca domnitor), pana in iulie 1946 (cand se desfiinteaza Senatul prin efectul Decretului nr. 2218)

viata constitutionala a Romaniei s-a realizat potrivit principiului separatiei puterilor in stat, in

forma preconizata de Montesquieu. Totusi, acest principiu a fost aplicat la noi cu unele

deosebiri fata de propunerile celui care l-a fundamentat. Astfel, principiul amintit a fost afectat

prin următoarele elemente: a) faptul ca domnul sau regele avea dreptul de numire a unor

membri ai Senatului, in conformitate cu Statutul lui Cuza si cu Constitutia din 1938; b) numai

Senatul avea dreptul de a primi petitii (conform Statutului lui Cuza); c) limitarea dreptului de

initiativa al camerelor sub imperiul Constitutiei din 1938 (art. 31); d) regele are declarat de

Constitutie “Cap al statului”; e) in perioada cat a fost in vigoare acest act fundamental, a tronat

formula “putrerea legiuitoare se exercita de lege prin Reprezentanta Nationala” şi f) prin faptul

ca bugetul si contingentul armatei se hotarau numai de Adunarea electiva (exceptand regimul

Constitutiei din 1938) etc.

De asemenea, trebuie remarcat ca, fata de propunerile lui Montesquieu, in perioada

amintita, la noi, competenta puterii judecatoresti a fost mai larga, aceasta detinand ca atributii

controlul constitutionalitatii legilor si controlul actelor administrative. Juriul (cu participarea

cetatenilor la proces) era constituit numai în materie criminala, delicte de presa si delicte

politice, iar puterea executiva nu avea de executat numai hotararile puterii legislative, ci si ale

puterii judecatoresti (deoarece hotararile judecatoresti se executau “in numele Domnului”).

Incepand din iunie 1946, dar mai ales din momentul adoptarii primei constitutii de tip

socialist (1948) organizarea exercitarii puterii în stat se realizeaza potrivit unei conceptii care

inlatura ca “nestiintifica” teoria separatiei puterilor in stat, sustinandu-se ideea ca are dreptconsecinta incalcarea principiului unitatii puterii politice. Nu se va mai vorbi de separatia

Pagina 26 din 70



puterilor, iar organizarea structurilor statale se va face pornind de la ideea ca acestea trebuie sa

fie subordonate din treapta in treapta, pana in varful piramidei, acolo aflandu-se un singur

organ: Marea Adunare Nationala.

Odata cu evenimentele din decembrie 1989, se afirma, dupa cum aratam si mai inainte,reintoarcerea la principiul separatiei puterilor in stat. Prin organele create de la acea data si

pana la adoptarea noii Constitutii, prin atributiile conferite si prin organizarea raporturilor

dintre ele nu s-a pus inca “in functiune” mecanismul propriu de realizare a acestui principiu.

Abia legea fundamentala, aprobata prin Referendum la 8 decembrie 1991, organizeaza

conducerea politica a societatii romanesti pe baza principiului separatiei puterilor in stat,

principiu care nu este precizat expres, dar reiese din interpretarea normelor cuprinse in titlul III

(intitulat Autoritatile Publice). Prin revizuirea Constitutiei, aprobata prin Referendumul din

noiembrie 2003, acest principiu aprig disputat este consfintit si stipulat expres, pentru a nu mai

da nastere de-acum incolo niciunei interpretari. Astfel, dupa alineatul (3) al articolului 1 se

adauga doua noi alineate, (4) si (5), cu urmatorul cuprins: “(4) Statul se organizeaza potrivit

principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca - in

cadrul democratiei constitutionale. (5) In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale

si a legilor este obligatorie".

În cele ce urmează, vom prezenta formele în care principiul separaţiei puterilor în stat a

fost aplicat în ţara noastră începând cu Constituţia din 1866.

1. Separatia puterilor conform Constitutiei din 1866

Constitutia din 1866 impartea puterea politică in trei: a) legislativa, b) executivă si c)

judecatoreasca, declarand ca ele "emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai

prin delegatiune”.

a) Conform art. 32, Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si

Reprezentanta Nationala, care se imparte in doua: Senatul si adunarea Deputatilor. Orice lege

cerea acordul de vointa al tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. In proiectul de

Constitutie de la 1866, puterea legislativa urma sa fie incredintata unei singure camere, unei

adunari Generale, care avea initiativa legilor impreuna cu Domnul, conform art. 37.

Aceasta problema generase mari discutii in sanul Adunarii ad-hoc a Moldovei,

provocate de paragraful XXVIII al Protocolului Conferintelor de la Constantinopol, din

februarie 1856, care prevedea un Senat pentru Principate. Atunci M. Kogalniceanu a propus inAdunarea ad-hoc un proiect de dorinta in care motiva respingerea Senatului din organizarea de

Pagina 27 din 70



stat a Moldovei: “... Luand in privire ca paragraful XXVIII al Protocolului Conferintei de la

Constantinopol din 11 feb. 1856 amenintarea tarii cu instituirea unui Senat nepotrivit cu

obiceiurile, cu trebuintele, cu dorintele si chiar cu elementele natiei; Luand in privire ca toata

tara, precum s-a rostit si in sedinta din 7 octombrie, doreste a avea ca in timpi stravechi osingura si adevarata adunare Generala Nationala... Luand in privire ca o asemenea Adunare, pe

cat trebuie sa aiba in mana o deplina putere legiuitoare, pe atat nu trebuie sa impresure

drepturile puterii executive, fiindca tara are trebuinta de un guvern plin de tarie, dreptate si

dignitate”.

Constituantul de la 1866 si Comitetul delegatiilor au dezbatul, de asemenea, problema

daca trebuia sa se accepte sau nu Senatul in Organizarea politica a Romaniei. Constituanta a

recunoscut sefului statului dreptul de a sanctiona si promulga legile precum si dreptul de a

refuza sanctionarea sa, dar nu admite un drept de veto absolut, ci un drept de veto suspensiv -

art. 47 prevede ca: “Domnul sanctioneaza, promulga si aplica legile. El poate refuza

sanctionarea sa. In acest caz, legea se va prezenta din nou Adunarii in sesiunea viitoare. Daca

adunarea va starui in votul sau, Domnul sau va sanctiona legea, sau va dizolva Adunarea”. In

consecinta, seful statului avea dreptul de a da sau de a refuza sanctiunea sa, fara sa fie obligat

sa explice motivele refuzului de a sanctiona o lege votata de amandoua corpurile legiuitoare.

Dupa Constitutia de la 1866, dreptul Parlamentului in materie de legiferare era ingradit,

dupa cum s-a observat, de dreptul pe care il avea seful statului de a da sau refuza sanctiunea

legilor votate de Reprezentanta Nationala. O lege, pentru a fi perfecta, cerea invoirea celor trei

ramuri ale puterii legislative, iar seful statului intervenea in confectionarea legilor nu numai in

virtutea dreptului de initiativa, dar si prin dreptul ce il avea de a acorda sau refuza sanctiunea.

In fata parlamentului s-a pus problema daca puterea legislativa putea sa fixeze

cuantumul taxelor portareilor, acest drept neputand fi delegat puterii executive. In sistemul

Constitutiei din 1866, dreptul de initiativa al Senatului era mult mai restrans decat cel al

Adunarii Deputatilor. El nu putea propune proiecte de legi cu privire la crearea sau desfintarea

de impozite, la imprumuturi sau dechiderea de credite. La randul sau, Guvernul supunea spre

dezbatere si aprobare asemenea proiecte mai intai Adunarii Deputatilor si apoi Senatului.

Legile care prevedeau contingentul armatei trebuiau votate mai intai ide Adunarea Deputatilor.

In privinta finantelor statului, conform art. 113 din Constitutie, numai adunarea Deputatilor

avea dreptul de a vota bugetul, fara asentimentul Senatului. In toate celelalte materii, dreptul de

initiativa al Senatului era egal cu acela al Adunarii Deputatilor.

Pagina 28 din 70



b) Conform Constitutiei de la 1866, puterea executivă era incredintata Regelui “care o

exercita in modul regulat prin Constitutie”. Persoana regelui era inviolabila. Ministrii lui sunt

raspunzatori, precizeaza art. 92. Drept urmare, nici in act al regelui nu putea avea tarie daca nu

era contrasemnat de un ministru “care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act”. Dintextul art. 92 reiese ca ministrii nu sunt titutlari ai puterii executive, seful statului singur fiind

titularul acesteia. Numai intr-o singura si exceptionala ocazie consiliul de ministri devenea

titularul puterii executive: de la data mortii regelui si pana la depunerea juramantului de catre

succesorul la tron, cand puterile constitutionale ale regelui urmau sa fie exercitate de Consiliul

de Ministri. Prin urmare, consiliul de ministri nu exercita puterea executiva, ea apartinea

Regelui si numai el o exercita putand sa delege atributiile sale. Conform art. 32 din Constitutia

de la 1866, Regele exercita puterea executiva si participa la exercitiul puerii legislative. Prin

urmare puterea executiva colabora cu puterea legislativa la intocmirea legilor. Mai mult decat

atat, constitutia prin art. 33 recunostea puterii executive acelasi drept de initiativa a legilor ca si

adunarii Deputatilor si Senatului, iar prin art. 99 preciza ca “la dezbaterea Adunarilor, prezenta

cel putin a unui ministru este necesara.”

Prerogativele Regelui erau precizate astfel de art. 93 din Constitutie: numeste si revoca

pe ministrii sai; sanctioneaza si promulga legile; poate refuza sanctiunea sa; are dreptul de

amnistie in materie politica; are dreptul de a micsora sau ierta pedepsele in materie criminala;

numeste sau confirma in toate functiile; face regulamente necesare pentru executarea legilor;

este seful puterii armate confera gradele militare in conformitate cu legea; are dreptul de a bate

moneda conform unei legi speciale; incheie cu statele straine conventiile necesare pentru

comert, navigatie si altele. Dar pentru ca aceste acte sa aiba autoritate indatoritoare, trebuie sa

fie supuse, mai intai puterii legislative si aprobate de ea. Art. 31 si 96 stabileau principiul ca

“toate puterile statului emana de la natiune”, iar seful statului nu are alte puteri decat cele date

prin Constitutie. Ceea ce inseamna ca dreptul de razboi, nefiind conferit Regelui, “ramanea

natiunii care il exercita prin mandatarii sai”18.

c) Constituantul de la 1866 a gasit confundate puterea judecatoreasca cu cea executiva.

Aceste puteri erau reunite in institutia Consiliului de Stat, care facea oficiul de jurisdictie

administrativa si de jurisdictie propriu-zisa. Avea dreptul sa judece, sa reformeze si sa anuleze

actele administrative.

18 Dissescu, Constantin , Dreptul Constitutional, Editia a III-a, Bucuresti 1915, p 785.

Pagina 29 din 70



Prin suprimarea art. 32 din Proiectul de Constitutie, s-a desfiintat Consiliul de Stat, iar

prin art. 31 din onstitutie s-a stabilit ca o masura tranzitorie ca el va inceta de a exista numai

dupa ce se va vota legea care sa prevada autoritatea chemata sa-l inlocuiasca in atributiile sale.

Capitolele III din titlul III al Constitutiei de la 1866 trateaza despre puterea judecatoreasca. Potrivit art. 104 nici o jurisdictie nu se putea infiinta, “decat numai in virtutea

unei legi... de asemenea nici comisii si tribunale extraordinare”. Ulterior, in temeiul legii din

1905, pentru organizarea Curtii de Casatie, s-a dat in competenta Curtii, cap. III din Constitutie,

sa analizeze actele administrative de autoritate care ar fi vatamat un drept al reclamantului.

Contra legii din 1905 s-a ridicat legiuitorul de la 1910: “La temelia asezamantului

nostru politic exista un principiu fundamental, principiul separatiei puterilor. Sistemul

legiuitorului din 1905 a nesocotit acest principiu de drept public si a violat texte formale din

Constitutie privitoare la raporturile dintre puterile statului si chiar la functionarea Curtii de

Casatie. A subordonat o putere, in exercitarea atributiilor ei, alteia, si a facut ca puterea

executiva sa fie cenzurata in actele ei de putere judecatoreasca, si nu de intreaga putere

judecatoreasca, ci numai de aceea de la Curtea de Casatie. A hotarat ca membrii Sectiunii a III-

a a Inaltei Curti sa anuleze actele administrative si sa ordone inlocuirea lor cu altele, calcand

principiul separatiei puterilor”. Nedelcu precizeaza ca, ulterior, Curtea de Casatie a primit in

administrare dreptul de a cenzura actele administrative de autoritate, proclamand, daca este

cazul, ilegalitatea lor.

Dupa 1868 s-au infiintat judecatorii in orasele resedinta de judet, satele ramanand sub

jurisdictia subprefectilor. Mai tarziu, prin Legea judecatoriilor comunale si de ocoale, s-a

infiintat in fiecare comuna rurala si in targurile neresedinte cate o judecatorie comunala

compusa din primarul comunei ca presedinte si doi jurati alesi dintre locuitori, grefier al

judecatoriei fiind notarul comunei.

Puterea judecatoreasca, conform Constitutiei din 1866, nu reprezinta o putere autonoma

si independenta de puterea executiva. Unii autori nici nu o considera o putere. Astfel, cat

priveste organizarea si deezvoltarea atributiilor fiecarei puteri, Constitutia de la 1866 se ocupa

numai de puterea executiva cat si de cea legislativa, limitandu-se pentru puterea judecatoreasca

numai la a stabili cateva principii creative a independentei sale19.

2. Separaţia puterilor în stat după Constituţia din 1923

19 Ibidem , p. 12

Pagina 30 din 70



Constitutia de la 1923, una dintre cele mai democratice constitutii europene din

perioada dintre cele doua razboaie mondiale, nu a adus modificari esentiale in raporturile dintre

organele statului.

“Toate puterile statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prindelegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata “ se precizeaza in art.

33 al amintitei Constitutiii.

A. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si Reprezentanta Nationala,

impartita, ca si in Constitutia din 1866, in doua Adunari : Senatul si Adunarea Deputatilor.

Orice lege cerea acordul de vointa al celor trei ramuri ale puterii legislative. Art. 34 prevedea ca

nici o lege nu putea fi supusa sanctiunilor regale, decat dupa ce a fost discutata si votata liber

de majoritatea ambelor adunari.

Initiativa legislativa era acordata fiecareia dintre cele trei ramuri ale puterii legislative.

Totusi, orice lege relativa la veniturile si cheltuielile statului, sau la contingentul armatei,

trebuia sa fie votata mai intai de Adunarea Deputatilor.

Proiectele de legi prezentate de Guvern in numele Regelui erau depuse de unul din

ministri pe biroul Adunarii dupa citirea mesajului regal de trimitere. In virtutea art. 60 din

Regulamentul interior al Adunarii Deputatilor, 15 deputati puteau prezenta Adunarii orice

proiect de lege sau propunere. Deputatii si senatorii numiti de puterea executiva intr-o functie

remunerata pierdeau pe deplin drept “ mandatul de reprezentanti ai natiunii”20.

B. Puterera executivă

Puterea executiva era incredintata Regelui, pe care acesta "o exercita in modul regulat

prin Constitutiune”21. In conformitate cu prevederile art. 77 din Constitutie, puterile

constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Regelui Carol

I din barbat in barbat, prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si

coboratorilor lor.

Conform prevederilor Constitutiei, cand se procedeaza la alegerea Regelui trebuie sa fie

prezenti ¾ din numarul membrilor care compun cele doua adunari, iar pentru a se face alegerea

este nevoie de majoritatea de 2/3 din membrii prezenti.

Constitutia cuprindea reglementari si cu privire la situatias in care succesorul Regelui ar

fi minor. In acest caz, Regele poate, in viata fiind, sa numeasca o regenta din trei persoane care,

20 Cf. Art. 46 din Constitutia de la 1923.21 Cf. Art. 39 din Constitutia de la 1923

Pagina 31 din 70



dupa moartea lui, sa exercite puterile regale in timpul minoritatii succesorului tronului. Aceasta

numire urma sa se faca cu aprobarea Parlamentului si in forma prevazuta de art. 49.

Constitutia se ocupa si de principiul inviolabilitatii Regelui pe care il reglementeaza in

art. 87 atunci cand spune ca :”Ministrii lui sunt raspunzatori”. Sensul principiuluiiresponsabilitatii si inviolabilitatii Regelui este ca numai in astfel de conditii seful statului poate

sa fie la adapost de orice presiuni care s-ar putea face asupra sa, fie de partidele politice, fie de

cetateni in mod individual. Faptul ca Regele este iresponsabil si, deci, raspunzator este

ministrul care contrasemneaza semnatura Regelui, este necesar nu numai pentru ca, fiind seful

statului, are un drept formal de a semna, dar prezinta importanta din punct de vedere al

autenticitatii morale pe care o exercita asupra ministrilor sai, refuzand, atunci cand crede de

cuviinta, sa semneze anumite acte sau impiedicand promulgarea unor legi pe care le considera

nepotrivite.

Regele detinea atribuţii importante: el numea si revoca ministri; putea refuza sanctiunea

legilor; facea regulamentele necesare pentru sanctionarea legilor; avea dreptul de amnistie in

materie de politica; era conducatorul armatei; acorda grade militare in conformitate cu legea;

incheia cu statele straine conventii de comert, navigatie etc22.

Guvernul exercita puterea executiva in numele Regelui, conform art. 92. Ministrii

intruniti alcatuiau Consiliul de Ministri care era prezidat, cu titlu de presedinte al Consiliului de

ministri, “de acela care a fost insarcinat de Rege cu formarea Guvernului”. Puterea executiva

reprezentata prin ministri ia parte activa la lucrarile Parlamentului, regulamentele Adunarii

Deputatilor si Senatului prevazand ca sedintele publice ale acestor adunari nu se deschideau

decat in prezenta cel putin a unui ministru.

Principiul responsabilitatii ministeriale este consfintit si de Constitutia de la 1923.

Fiecare din ambele Camere, precum si Regele, aveau dreptul de a cere urmarirea ministrilor si

de a-i trimite inaintea Inaltei Curti de Casatie si de Justitie, catre “singura, in sectiuni unite, era

in drept de a-i judeca”23.

C. Puterea judecătorească

Înţelegerea rolului puterii judecatoreşti, prin prisma Constitutiei din 1923, presupune

anumite consideratii in legatura cu alegerea si inamovabilitatea magistratilor. Din dorinta de a

asigura magistratilor o cat mai mare indeoendenta, s-a atabilit sistemul electivitatii, considerat a

fi mai bun decat sistemul numirii. Acest sistem a fost aplicat de Revolutia franceza care, in

22 Cf. art. 88 din Constitutia de la 1923.23 Conform art. 98 din Constitutia de la 1923

Pagina 32 din 70



dorinta de a pune capat magistraturilor ereditare, a recurs la sistemul electivitatii. Si, odata

intrata in vigoare, Constitutia a prevazut reinoirea in intregime a corpului judecatoresc, poporul

“avand dreptul sa aleaga de aici inainte fara deosebire judecatorii sai dintre toti cetatenii”.

Chiar daca au fost investite in functia de magistrati persoane capabile, impartialitatea lor sifaptul ca nu au corespuns dorintelor poporului le-au atras demiterea. Referitor la acest lucru, C.

Dissescu afirma: “eligibilitatea magistratilor inseamna triumful opiniei publice in chestiuni de

legalitate, de drept si nedrept, chestiuni in care opinia publica este rau judecator”. Magistratul

ales ar fi imaginea opiniei publice, schimbator si impresionabil ca si ea si majoritatile

parlamentare. Dar judecatorului i se cere sa fie mai presus de impresiile si interesele

momentului; el trebuie sa fie calauzit de convingerile lui luminate si neclintite, iar nu de opinia

publica, efemera si inconstanta24. Chiar daca astazi conditiile de electivitate si garantile luate s-

au schimbat foarte mult, sistemul in sine prezinta multe neajunsuri, dovedind ca nu-i confera

judecatorului independenta de care are nevoie.

Inamovabilitatea reprezinta o alta masura pe care o ia legiuitorul pentru apararea

independentei magistratilor. Judecatorii, odata numiti intr-un post, pe baza de concurs sau

titluri si indplinind conditiile legii de organizare, devin inamovibili, ceea ce inseamna ca nu pot

fi suspendati, stramutati sau revocati de puterea executiva.

Dar si inamovabilitatea prezinta diferite neajunsuri. Se apreciaza ca judecatorul, sigur

pe locul pe care il ocupa, se dezintereseaza de misiuea sa, devine rutinat, pierde orice pasiune

pentru studiu, cade intr-un fel de indiferentism moral. Dar legea pentru organizarea

magistraturii trebuie sa prevada sanctiuni pentru astfel de cazuri si sa remedieze in parte acest

sistem25.

Constitutia Romaniei de la 1923 a proclamat principiul inamovabilitatii prin art. 104. El

se infatiseaza ca o garantie introdusa de Constitutie, intrucat pana la acea data inamovabilitatea

era garantata numai prin legi obisnuite.

In practica, inamovabilitatea nu a servit prea mult magistraturii. Pentru ca magistratura

sa poata raspunde in intregime chemarii sale, trebuie sa nu depinda de puterea administrativa si

de influentele politice.

Constitutia prevedea ca puterea judecatoreasca se exercita de către organele ei.

Hotararile judecatoresti se pronunta in virtutea legii si se exercita in numele Regelui. In acelasi

timp, art. 101 precizeaza ca “nici o jurisdictie nu se poate infiinta decat in puterea unei legi”.

Comisiuni si tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de cuvant in vederea unor

24 Dissescu, Constantin, op. cit., pp. 681-682.25 Tanase, Gheorghe, Separatia Puterilor in Stat. Teorie si Realitate, p. 270.

Pagina 33 din 70



anumite procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecari unor persoane. “Pentru intregul

stat o singura Curte de Casatie si Justitie” precizeaza art. 102.

D. Consiliul Legislativ a fost infiintata in baza art. 76 din Constitutia de la 1923 si avearolul de a ajuta in mod consultativ la intocmirea si coordonarea legilor, emanand fie din

initiativa parlamentara, fie din cea guvernamentală, cat si la intocmirea regulamentelor generale

pentru aplicarea legilor. Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate

proiectele de legi, cu exceptia celor care se refereau la creditele bugetare.

Cererile de consultare se trimiteau Consiliului de catre presedintele Consiliului de

Ministri pentru proiectele de Constitutie si legi constitutionale si de fiecare ministru pentru

proiectele de legi si regulamente generale, ce intrau in competenta departamentului respectiv.

Presedintii corpurilor legiuitoare nu puteau trimite inaintea comisiilor de specialitate si nici

acestea nu puteau lua in dicutie proiectele de legi depuse, fie de guvern, fie din initiativa

parlamentara, care nu aveau avizul Consiliului Legislativ.

Senatorii si deputatii puteau cere Consiliului Legislativ, atat in timpul sesiunii cat si in

timpul vacantei parlamentare, consultaţii pentru intocmirea studiilor legislative, a proiectelor

sau verificarea proiectelor intocmite.

Consiliul Legislativ era obigat sa intocmeasca proiectele de legi si regulamentele

generale, sau sa-si dea avizul asupra proiectelor intocmite in termenele indicate de ministerele

sau de Corpurile legiuitoare, in caz de initiativa parlamentara.

Este discutabil daca Consiliul Legislativ face parte din puterea legislativa, deoarece in

art. 34 din Constitutie se precizeaza ca puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si

Reprezentanta Nationala, care se imparte in Adunarea Deputatilor si Senat. Prin urmare, Regele

avea cuvantul decisiv in alcatuirea legilor prin dreptul de sanctiune prevazut de art. 88.

In concluzie, Consiliul Legislativ nu este un organ de decizie, prin urmare nu este un

element component al puterii legiuitoare. El reprezinta o institutie tehnica, creată pentru a

facilita pregatirea legislativa, cooperand atat cu legislativul, cat si cu executivul, avand rolul de

a ajuta la redactarea legilor si a regulamentelor. El functiona pe langa Ministerul de Justitie.

E. Curtea de Casaţie asigura controlul constitutionalitatii legii tinând cont de

urmatoarele argumente:

a) principiul separatiei puterilor impune ca puterile sa se controleze si sa se cenzureze

reciproc;

b) puterea judecatoreasca, fiind chemata sa aplice legile, este obligata sa judece si saaplice, deopotriva si legile constitutionale – în caz de contradictie intre legile ordinare si cele

Pagina 34 din 70



constitutionale, puterea judecatoreasca era indreptatita sa declare care dintre aceste legi trebuia

aplicata;

c) nu exista nici un text care sa-i opreasca pe judecatori de a examina

constitutionalitatea legilor. Art. 108 din Codul penal “pedepseste pe judecatorii care s-ar amesteca in drepturile puterii legiuitoare”, dar nu pe acela care, avand sa se pronunte intre

aplicarea unei dispozitii constitutionale si cea a unei legi ordinare care o contrazice, dă

preferinta, conform principiilor fundamentale de drept constitutional, legii constitutionale fata

de legea ordinara.

Constitutia de la 1923 a consacrat expres dreptul puterii judecatoresti de a examina

constitutionalitatea legilor. Dar prin art. 103, ea intelege sa limiteze judecarea

constitutionalitatii legilor numai de catre Curtea de Casatie, nu de catre oricare instanţa

judecatoreasca precum in sistemul constitutiei de la 1866. S-a creat astfel o instanta speciala,

singura competenta sa se pronunte asupra constitutionalitatii legii.

3. Constituţia din 1938 – abdicare de la principiul separaţiei puterilor în stat

Constitutia din 27 februarie 1938 se ocupa, in Titlul al II-lea, art.27-29, de organizarea

puterilor statului. Din punct de vedere al organizarii fiecarei puteri in stat, acesta constitutie

contine diferenţe esentiale fata de cele anterioare.

In temeiul art. 30 din Constitutie, Regele este capul statului; puterea legislativa se

exercita de catre Rege prin Reprezentanta Nationala care se imparte in doua: Senatul si

Adunarea Deputatilor.

Constitutia prevede doua atribute esentiale ale capului statului si anume: “Persoana

Regelui este inviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori”. Prin urmare, Constitutia precizeaza ca

Regele nu este responsabil pentru actele sale cu un caracter particular, si nici pentru cele cu

caracter oficial, de cap al statului si sef al puterii executive. Ea pune in sarcina ministrilor

aceasta raspundere, ei fiind obligaţi să contrasemneze toate decretele regale. Art. 44 stipuleaza

ca ”actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta insasi

devine raspunzator de ele. Se excepteaza numirea primului mnisru, care nu va fi

contrasemnata".

Din analiza succinta a atributiilor celor trei puteri, se evidentiaza rolul insemnat care se

atribuie puerii executive. Consfintind iresponsabilitatea Regelui, constitutia declara

Pagina 35 din 70



responsabili pe ministrii care au contrasemnat actul si prin aceasta isi angajeaza

responsabilitatea lor proprie.

In constitutia de la 1938, prerogativele si atributele statului sunt deosebit de mari. In

calitatea sa de sef al statului, Regele are atributii legislatie, executive si judecatoresti. Regeleeste factorul legislativ predominant si suprem deoarece, conform art. 31, “Puterea legislativa se

exercita de catre Rege prin Reprezentanta Nationala”. Se observa o modificare radicala in

redactarea art. 34 din Constitutia de la 1923, care prevedea ca “Puterea legislativa este

exercitata in mod colectiv de Rege prin Reprezentanta Nationala”.

Avand drept de sanctiune si promulgare a legilor, Constitutia investeste Regele cu un

drept de veto absolut, intrucat el poate refuza sanctionarea unei legi, fara sa fie nevoit sa

explice refuzul sanctionarii legii. In acest scop, art. 31 alin. 2 precizeaza ca ”Inainte de a i se da

sanctiunea regala, legea nu e valabila”.

Initiativa legislativa apartine Regelui. Constitutia precizeaza ca fiecare din cele doua

Adunari poate propune din initiativa proprie numai legi in interesul obstesc al statului. Prin

urmare, exista in primul rand initiativa statului, care poate propune orice fel de proiecte,

initiativa ce se va exercita pe calea unui decret redactat de Rege si contrasemnat de ministrul

care infatiseaza Parlamentului un proiect de lege spre discutare si votare.

Drepturile Regelui, in calitate de sef al statului, se extind si cu privire la convocarea si

functionarea Parlamentului. El are dreptul de a dizolva Parlamentul, drept care exista si in

sistemul constitutiilor anterior dar cu obligatia de a convoca noile corpuri legiuitoare in termen

de trei luni de la dizolvarea lor. Constitutia de la 1938 nu mai pastreaza aceasta redactare,

Regele avand dreptul de a dizolva Parlamentul si fara a fi obligat sa-l convoace intr-un anumit

termen.

Constitutia de la 1838 a consacrat dreptul sefului statului de a legifera pe cale de

decrete, in intervalul dintre sesiuni. Prin aceasta posibilitate, alaturi de alte prerogative legale,

se realizeaza ideea unui stat autoritar, in sensul ca activitatea de guvernare este concentrata in

mainile guvernului si in special in mana sefului statului.

Art. 46 din Constitutie fixeaza atributiile sefului statului in materie executiva. Dar, in

timp ce Constitutia din 1923 preciza ca Regele este sef al puterii executive, in Constitutia de la

1938 Regele este declarat cap al statului, iar in ceea ce priveste puterea executiva art. 32 arata

ca ea este incredintata Regelui care o exercita prin guvernul sau in modul stabilit prin

constitutie.

Alin. 1 din art. 30 spune ca Regele numeste si revoca pe ministrii sai. Este adevarat caaceasta prevede figura si in Constitutia din 1923, dar in noua Constitutie, prin surprimarea

Pagina 36 din 70



regimului parlamentar, libertatea Regelui de a-si alege minstrii nu mai este ingradita de acea

obligatie de a-si desemna ministrii din membrii majoritatii parlamentare, care se bucura de

increderea Parlamentului. Suprimand responsabilitatea politica a ministrilor in fata

Parlamentului, seful statului nu mai avea obligata de a-si alege ministrii din sanul majoritatii parlamentare si prin aceasta guvernul nu mai raspundea de actiunile sale in fata organului

legislativ.

Atributiile sefului statului au fost lărgite şi în alte domenii. El este capul ostirii, avand

dreptul de a conferi gradele militare in conformitate cu legea, putea declara razboi si incheia

pacea, reprezenta tara in relatii cu alte state. In virtutea acelorasi atributii el era investit cu

dreptul de a incheia tratate politice si militare.

Constitutia de la 1938 a acordat sefului statului importante atributii si in materie

judecatoreasca. Art. 33 a prevazut ca ”puterea judecatoreasca se exercita de organele ei.

Hotararile judecatoresti se pronunta in virtutea legii. Ele se executa in numele Regelui“.

Din textul art. 33 rezulta ca atributiile judecatoresti erau exercitate de anumite organe

care aveau calitatea de organe jurisdictionale, insa sentintele date de ele nu se puteau executa

decat in numele Regelui care era seful puterii executive. In acelasi timp, Regele mai participa la

organizarea puterii judecatoresti prin dreptul pe care-l avea de a numi pe magistrati, numirea

acestora facandu-se prin decret legal, intocmai ca si al functionarilor apartinand puterii

executive.

Art. 46 alin. 2 precizeaza ca Regele are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in

materie criminala, afara de aceea ce se statorniceste in privinta ministrilor. Cu alte cuvinte

Regele avea dreptul de gratiere.

Cat priveste Parlamentul, rolul sau in Constitutia de la 1938 era neinsemnat. Am vazut

cum initiativa legislativa era incredintata, conform art. 31, Regelui, in timp ce fiecare dintre

cele doua camere putea propune, din initiativa proprie, numai legi in interesul obstesc al

statului. Membrii Parlamentului aveau dreptul de a adresa ministrilor intrebari la care acestia

erau obligati sa raspunda in termenul prevazut de regulament. Totusi, trebuie observat ca

intrebarea nu mai avea valoara unei interpelari si ca ea nu mai atrage dupa sine dezbateri care

sa concretizeze in adoptarea unei motuni de incredere sau neincredere.

In sfarsit, Parlamentul mai putea pune sub acuzatie pe ministri, atunci cand acestia s-ar

fi facut vinovati de anumite infractiuni si delicte in exercitiul functiunii lor. Judecarea

ministrilor se facea de catre Inalta Curte de Casatie. In acest sens, art. 70 din Constitutie

precizeaza ca Regele si fiecare din Adunari pot cere urmarirea ministrilor si trimiterea lor in judecata. Inalta Curte de Casatie si de Justitie este in drept de a-i judeca. Rezulta ca atributiile

Pagina 37 din 70



de control ale Parlamentului asupra Guvernului erau extrem de reduse, din vechile atributii nu

ramane decat aceea de a fi factor legislativ de insemnatate secundara si de a participa la

anumite acte in materie financiara sau administrativa.

Prin urmare, in urma instaurarii dictaturii regale si a decretarii Constitutiei din 1938, inlocul separatiei puterilor, consfintita de constitutiile anterioare, s-a procedat la concentrarea in

mainile sefului statului nu numai a puterii executive, ci si a celei legislative.

Constitutia din 1938 a ramas in vigoare pana la 5 septembrie 1940, cand a fost

suspendata, pentru ca apoi, printr-un numar de decrete, sa se treaca la inlaturarea treptata a

sistemului constitutitonal, eliminandu-se si orice urma de separatie a puterilor.

Capitolul VI

Împărţirea puterilor în stat în România post-revoluţionară

Unanimitatea de vederi conturata la inceput in legatura cu viitorul principiului

separatiei puterilor statului la noi in tara a fost umbrita de faptul ca, in cursul dezbaterilor din

Constituanta cu privire la proiectul noii Constitutii, unele voci s-au ridicat impotriva propunerii

de a se consacra in mod expres acest principiu in textul viitoarei Constitutii.

Argumenteleinvocate in sprijinul punctului lor de vedere au fost in special doua: s-a spus, in

primul rand, ca principiul separatiei puterilor statului este neintemeiat din punct de vedere

stiintific. Aceasta afirmatie nu tine seama de faptul ca principiul separatiei puterilor statului nu

este “fructul unei simple speculatii filosofoce, plamadite in turnul de fildes al unui ganditor

izolat de realitatile de fiecare zi”26.

In dezbaterile Constituantei s-a mai spus ca principiul separatiei puterilor statului apare

astazi desuet, uitând insa ca preambului Constitutei franceze din 1958, pe care si-au propus s-o

imite face trimitere la declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789, care

ridica, in art. 16, separatia puterilor statului la rangul de principiu constitutional esential. Chiar

textul acestei constitutii ( art. 5 si 11) vorbeste apoi de “puterile publice “. Nu li s-a parut

relevant nici faptul ca alte constitutii recente, cum este cea a Greciei din 1975, declara ca “toate

puterile emana de la popor” sau faptul ca Constitutia Spaniei din 1978, dupa ce prevede ca

toate “puterile de stat” emana de la popor ( art.1, al.2), in articolul 5 pomeneste de “puterile

publice”.

Daca adversarii principiului separatiei puterilor statului au izbutit sa impiedice in cursul

lucrarilor Constitutantei romane consacrarea lui expresa in textul viitoarei Constitutii, ei nu au26 Drăgan, op. cit., p. 215.

Pagina 38 din 70



putut evita oglindirea lui indirecta in art. 80, alin. 2 care a prevazut ca “Presedintele Republicii

exercita functia de mediere intre puterile statului“27.

Aşa cum notează şi Gheorghe Tănase, in lucrarea sa Separatia puterilor in stat. Teorie si

realitate constitutiile din timpul regimului comunist nu au consacrat principiul separatiei puterilor, doctrina marxista afirmand unicitatea puterii de stat, definind-o ca fiind puterea

organizata a unei clase pentru oprimarea alteia. Nici Constitutia Romaniei din 1991, spune

autorul, nu consacra in mod expres principiul separatiei puterilor, autorii ei afirmand ca o astfel

de formulare nu se mai intalneste.

Odata cu evenimentele din decembrie 1989 se afirma reintorcerea la principiul

separatiei puterilor in stat. Prin organele create de la acea data si pana la adoptarea unei noi

Constitutii, prin atributele conferite si prin organizarea raporturilor dintre ele nu s-a pus inca

“in functiune” mecanismul propriu de realizare a acestui principiu.

Legea fundamentala, aprobata prin referenum la 8 decembrie 1991, organizeaza

conducerea politica a societatii romanesti pe baza separarii puterilor in stat, principiu care nu

este precizat expres, dar reiese din interpretarea normelor cuprinse in Titlul 3, intitulat

“Autoritatile publice”. Abia Referendumul din noiembrie 2003 consfinteste acest prinipiu, prin

faptul ca este precizat foarte clar, nelasand loc niciunei interpretari : “Statul se organizeaza

potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor - legislativa, executiva si judecatoreasca -

in cadrul democratiei constitutionale. In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si

a legilor este obligatorie”, dupa modelul democratiilor cu traditie din lumea capitalista, semn al

unei maturizari a democratiei constituionale din Romania, considerata a fi pana acum intr-un

stadiu evolutiv incipient.

Timp de 45 de ani a fost combatut cu vehementa principiul separatiei puterilor in stat.

De altfel, la cinci ani de la Revolutie, reflectand mai profund asupra necesitatii introducerii

exprese a principiului separatiei puterilor in Constitutia de la 1991, s-a constatat ca nu era

suficient pentru a concluziona cu privire la existenta statului de drept in Romania. Observand

din interior si chiar din afara, afirma autorul, Romania “poseda toate organismele si institutiile

care, in totalitatea lor, confera statului roman calificativul de stat de drept, de stat democratic".

Daca avem in vedere institutia Presedintelui, Parlamentul, Guvernul, Curtea Suprema de

Justitie etc. suntem inclinati sa credem ca Romania este profund ancorata in institutiile statului

de drept, care functioneaza in conformitate cu normele si principiile Constitutiei de la 1991.

Dar, in realitate, suntem departe de realizarea acestor deziderate, considera autorul, pentru ca,

27 Iorgovan, Antonie , Drept administrativ, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994 , pag. 41 - 46.

Pagina 39 din 70



desi exista o Constitutie si institutiile de stat corespunzatoare, au fost observate numeroase

cazuri de incalcare a legii supreme si a principiului separatiei puterilor in stat.

Exista o continuare a mentalitatii din timpul regimului comunist, care caracterizeaza o

parte a oamenilor cu functii de raspundere in organismele si institutiile de stat, de a nu seconsidera egali cu ceilalti cetateni atunci cand se raporteaza la Constitutie si legile tarii. Sub

acest aspect autorul face o comparatie cu principiul separatiei puterilor in SUA, referindu-se la

procedura de impeachement, de judecare a presedintilor SUA, si anume impotriva presedintelui

Andrew Johnson, acuzat pentru crime si delicte, cand un singur vot a lipsit in Senat pentrua fi

condamnat, iar presedintele Richard Nixon a fost obligat sa demisioneze datorita presiunilor

exercitate asupra lui pentru scandalul legat de afacerea Watergate. Aceste exemple scot in

evidenta obligatia tuturor cetatenilor americani de a respecta Constitutia si legile tarii,

indiferent de functia pe care o ocupa in societate.

Pentru a ajunge la acest nivel este necesar ca organele judecatoresti din Romania sa-si

recapete onoarea si demnitatea, atribute care caracterizau odata justitia romaneasca. Iar acest

deziderat se poate realiza numai daca organele judecatoresti vor actiona in conformitate cu

Constitutia si legile tarii, vor intelege ca reprezinta a treia putere in stat si au dreptul si obligai

sa impuna respectarea legilor de catre toti cetatenii tarii, indiferent de functia pe care o ocupa in

societate.

A. Constituţia din '91

1. Puterea legislativa - Parlamentul

Adunarea Constituţionala a Romaniei a consacrat Parlamentului, institutie traditionala

in statele democrate, primul loc in randul autoritatilor publice. Aceasta “asezare” a puterii

legiuitoare este rezultatul firesc nu numai al oranduirii rationale, dar si a naturii reprezentative a

acestei autoritati, a radacinilor stravechi ale institutiei, in practica politica si statala.

Parlamentul, in general, este o institutie publica al carei rol este de a reprezenta

populatia unui stat si, in aceasta calitate, de a exercita prerogativele incredintate de Constitutie,

in cadrul unui mecanism specific, bazat pe transparenta.

Potrivit art. 58, Parlamentul Romaniei ca organ de reprezentare suprema a poporului are

multiple semnificatii : in primul rand, acesta inseamna ca Parlamentul Romaniei trebuie sa aiba

o componenta izvorata din manifestarea suveranitatii nationale, sa dea expresii puterii

poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenta Parlamentului nu poate fi

alta decat cea izvorata din vointa manifestata de electorat la urne.

Pagina 40 din 70



In al doilea rand, Parlamentul, o data constituit, trebuie sa se manifeste ca un exponent

al intereselor politice ale intregului popor, disociindu-se prin mandatul incredintat de orice

inclinare spre protejarea unor interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra in

contradictie cu cele generale ale societatii.In al treilea rand, Parlamentul nu este doar unul dintre organele reprezentative ale

poporului, ci este chiar organul sau reprezentativ suprem. Consacrarea caracterului

Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului roman este de natura sa justifice nu

atat o preeminenta a acestei institutii in raport cu celelalte autoritati statale, cat mai ales

prerogativele de control care ii sunt la dispozitie, prin Constitutie, in raport cu Presedintele

Romaniei, Guvernul sau alte autoritati publice, in vederea asigurarii echilibrului puterilor, a

infaptuirii principiului statului de drept si a garantiei functionarilor statului, in general.

Cea de-a doaua componenta a rolului Parlamentului, aceea de a fi unica autoritate

legiuitoare a tarii, vine sa dea expresie functiei de legiferare, care in mod traditional revine

acestei institutii. Semnificatia suprema a acestei dispozitii constitutionale rezida in aceea ca nici

o alta autoritate publica din Romania nu are dreptul de a reglementa, stabilind norme juridice

primare, vreun domeniu al relatiilor sociale. Singura autoritate care are dreptul de a stabili

norme juridice primare pentru toti cei ce se afla pe teritoriul tarii este organul reprezentativ

suprem al poporului roman. Spre deosebire de alte state, in cadrul carora Parlamentul dispune

doar de un domeniu rezevat legii, in care nu pot interveni cu reglementari primare alte autoritati

statale, in Romania, Parlamentul este singurul detinator al puterii legiuitoare, delegarea acesteia

fiind posibila, dar fara a afecta atributele proprietare celui care o detine. Asa cum se poate

desprinde din cele de mai sus, Parlamentul Romaniei nu este numai “putere legiuitoare”. El are,

pe langa prerogativele izvorate din aceasta calitate, o serie de alte atributii care se nasc din

natura sa de organ reprezentativ al poporului roman, atributii pe care le exercita nu atat prin

emiterea unor legi, cat mai ales prin edictarea unor hotarari, a unor motiuni sau a unor acte cu

caracter politic.

In aceste conditii, putem oare califica Parlamentul Romaniei doar ca putere legiuitoare?

Prerogativele Parlamentului, pe un plan mai larg, reprezinta denumirea data intregului titlu

consacrat autoritatilor publice. Aceasta nu inseamna insa ca in Constitutia din 1991 nu este

fidela principiului separatiei puterilor in stat, asa cum a fost el proclamat de Montesquieu si asa

cum a evoluat gandirea asupra acestuia de la 1748 si pana in zilele noastre.

“Totul ar fi pierdut - precizeaza Montesquieu atunci cand defineste principiul separatiei

puterilor in stat - daca acelasi om sau acelasi corp de principii sau de nobili, ori chiar poporul ar exercita aceste trei puteri: aceea de a face legi, aceea de a executa rezolutiile publice si pe cea

Pagina 41 din 70



de a judeca infractiunile si diferendele dintre particulari”. O consacrare expresa a acestui

principiu nu o vom gasi in legea nostra fundamentala, dupa cum nici in constitutiile statelor

democrate din lume nu este mentionat un asemenea principiu, el fiind retinut doar in substanta

textelor constitutionale. De altfel, miezul gandirii lui Montesquieu este prezentat in fiecarearticol al Legii fundamentale adoptate de Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991.

In Constitutia Romaniei exista un titlu - “Autoritati publice” - in care se face referire la

“Parlament” si in dreptul lui se precizeaza ca este “ organul reprezentativ suprem al poporului

roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, definindu-se astfel subiectul care exercita puterea

legislativa; in capitolul II este prezentata institutia “Presedintele Romaniei”, in capitolul III,

“Guvernul” si in capitolul V “Administratia publica”, cele trei institutii formand puterea

executiva; in ultimul capitol al acestui titlu este reglementata “Autoritatea judecatoreasca” care

reprezinta puterea judecatoreasca. Asa cum se poate observa, in cadrul celor trei puteri exista

autoritati publice distincte, fiecare fiind separata de cealalta si beneficiind de o organizare de

sine statatoare, de functii si atributii proprii. Adunarea constituanta a Romaniei nu numai ca nu

a incredintat aceste trei puteri unei singure persoane sau unei singure autoritati statale, dar a

mers si mai departe, in consonanta cu normele dreptului constitutional contemporan, si a operat

demarcatii clare chiar inauntrul fiecarei puteri. Astfel, puterea legislativa nu este incedintata

unui singur corp legislativ, ci ea este conferita Camerei Deputatilor si Senatului, care nu o pot

exercita decat impreuna. Puterea executiva este incredintata altor autoritati publice. In sfarsit,

puterea judecatoreasca apartine instantelor judecatorestio - Curtea Suprema de Justitie si

celelate instante reglementate de lege - , care o exercita cu sprijinul Ministerului Public si al

Consiliului Suprem al Magistraturii.

Pentru a arata cum, in Constitutia Romaniei, orice putere este oprita in tendintele sale

tehnice, se impune a releva faptul ca legile adoptate de Parlament sunt obligatorii pentru toate

puterile din stat, pentru cetateni si pentru straini. In situatia in care Presedintele Romaniei sau

Guvernul nu respecta aceste legi, demiterea lor din functie este iminenta. Pe de alta parte, daca

puterea executiva emite acte prin care incalca legea, acestea sunt supuse controlului

judecatoresc, in timp ce instantele judecatoresti nu sunt supuse decat legii si se afla in afara

influentelor exeutivului sau puterii legislative.

Nici puterea legislativa nu este nelimitata, ea trebuie sa se manifeste numai in cadrul

legii fundamentale, sub actiunea neconstitutionalitatii, pronuntata de Curtea Constitutionala. De

altfel, intreaga constructie constitutionala a autoritatilor publice este astfel alcatuita incat

separarea puterilor in stat sa nu fie rigida, ci sa permita colaborarea acestora in cadrul unuiechilibru care ste asigurat de controlul reciproc al acestora.

Pagina 42 din 70



Structura Parlamentului Romaniei este definita in aliniatul II al art. 58, ea fiind una

bicamerala, celor doua Camere atribuindu-li-se denumirile de Camera Deputatilor si Senat.

Pentru a ajunge la aceasta formula, Adunarea Constituanta a avut posibilitatea sa opteze intre

un parlament unicameral si unul bicameral. Instituirea unui parlament unicameral ar fi fost justificata de caracterul unitar al statului roman, de costul redus al activitatii parlamentare si,

mai ales de operativitatea crescuta a Parlamentului in proces de legiferare. Parlamentul

unicameral ar fi putut fi sustinut si de faptul ca nici una din fostele tari socialiste(cu execptia

Poloniei, unde bicameralismul este traditional) nu a instituit un Parlaent bicameral. Asemenea

argumente au cedat in fata traditiei parlamentare romanesti, a imperativului asigurarii

echilibrului in procesul legislativ si a necesitatii dezbaterii temeinice a legilor adoptate.

Existenta Adunarii Deputatilor si Senatului in compunerea Adunarii Constituante a

Romaniei a avut un rol decisiv in optiunea in sistemul bicameral. Ca atare, s-a convenit asupra

structurii bicamerale a Parlamentului, acesta fiind format din doua camere egale, Camera

Deputatilor si Senatul. Existenta a doua Camere parlamentare are meritul de a tempera

tendintele autoritare ale Parlamentului, de a atenua eventualele pozitii extremiste ale unei

singure Camere in aprecierea unor stari de fapt si in alegerea unei variante decizionale. In

aceste conditii, bicameralismul corespunde structurii bicefale a varfului executivului romanesc,

alcatuit din resedintele Romaniei si Guvern, aceasta simetrie a legislativului si executivului

contribuind la multiplicarea parghiilor de control reciproc si la mentinerea echilibrului intre

puteri.

Unul dintre principiile de baza ale vietii parlamentare il constituie independenta

Camerelor. Pentru a se da expresie acestui imperativ, prevederile art. 61 din Constitutie

stabilesc cateva din regulile obligatorii care garanteaza aceasta independenta. Prima dintre

acestea are in vedere faptul ca fiecare Camera este libera sa-si stabileasca, prin regulamentul

sau, propria organizare, tinand seama de prevederile Constitutiei. Regula potrivit careia fiecare

Camera este libera sa-si stabileasca organizarea interna si functionarea printr-un regulament

propriu da expresie independentei Camerei Deputatilor si Senatului. Daca regulamentul unei

Camere ar fi adoptat prin lege, ar trebui sa abdicam de la principiul independentei celor doua

camere, admitand imixtiunea celelaltei Camere si chiar a Guvernului in adoptarea acestuia. De

aici decurge si distinctia esentiala dintre lege si hotarare: prima comporta acordul ambelor

Camere si admite colaborarea cu Guvernul in definitivarea textului final, in timp ce hotararea

este opera exclusiva a uneia dintre Camere, ceea ce nu exclude posibilitatea unei hotarari

comune.

Pagina 43 din 70



Este necesar sa precizam, ca vointa fiecarei Camere in adoptarea regulamentului este

deplina, fara insa a putea contraveni Constitutiei. Tocmai de aceea, art. 144 lit. b permite

presedintilor celor doua Camere, unui grup parlamentar sau unui numar de cel putin 50 de

deputati sau de cel putin 25 de senatori sa solicite Curtii Constitutionale sa se pronunte asupraconstitutionalitatii regulamentelor Parlamentului. Decizia Curtii Constitutionale poate obliga

Camera al carei regulamenta fost analizat sa reexamineze regulamentul in cauza.

In ceea ce priveste organizarea interna a celor doua Camere parlamentare, art.61

introduce o serie de precizari obligatorii. Astfel, fiecare Camera va avea un birou permanet,

care se compune din presedintele Camerei Deputatilor, respectiv presedintele Senatului si din

alti membri ai fiecarei Camere. Numarul acestora si functiile pe care ei urmeaza sa le

indeplineasca in cadrul fiecarui birou permanent se stabilesc prin regulamentul Camerei

Deputatilor si Senatului.

In ceea ce priveste durata functiilor in birourile permanente, Constitutia obliga cele

doua Camere sa-si desemneze cate un presedinte pe intreaga durata a mandatului, care va fi

totodata, presedintele biroului permanent al fiecarei Camere.

Lucrarile Camerei Deputatilor si ale Senatului se desfasoara in sedinte separate si in

sedinte comune, conform art. 62. Convocarea, organizarea si desfasurarea lucrarilor sedintelor

comune sunt stabilite printr-un regulament distinct fata de regulamentele celor doua Camere,

adoptat cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

Camera Deputatilor si Senatul lucreaza in sedinte comune in special pentru solutionarea

unor probleme politice, pentru dezbaterea motiunii de cenzura, pentru solutionarea unor

probleme legislative de mediere, pentru efectuarea unor numiri in functii sau in anumite ocazii

festive sau comemorative. Potrivit dispozitiilor art. 63, Camera Deputatilor si Senatul se

intrunesc in doua sesiuni ordinare pe an, ale caror limite temporale sunt inscrise in Constitutie.

Astfel, prima sesiune nu poate incepe decat in luna februarie si nu poate depasi sfarsitul lunii

iunie. A doua sesiune incepe in luna septembrie si nu poate depasi sfarsitul lunii decembrie.

In afara sesiunilor ordinare, Camerele se pot intalni si in sesiuni extraordinare. Atunci

cand intevin anumite situatii exceptionale si Camerele nu se afla in sesiune, Presedintele

Romaniei, biroul permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor

sau al senatorilor pot cere presedintilor Camerelor sa convoace Parlamentul in sesiunea

extraordinara. Potrivit alin. 3 al art. 63, convocarea Camerelor in sesiuni ordinare sau

extraordinare se face de catre presedintii acestora. Aceasta prevedere este de natura sa dea

expresie principiului independentei Camerelor in raport cu executivul.

Pagina 44 din 70



Desi Constitutia nu cuprinde o definire a legii, multiplele referiri constitutionale la lege

permit sa se inteleaga prin aceasta actul normativ emis de Parlament, potrivit procedurii

legislative si promulgat de Presedintele Romaniei. Legea emana numai de la Parlament, fiind

necesara aprobarea succesiva a proiectului in fiecare din cele doua Camere, cu exceptia legii bugetului de stat si a legii bugetului asigurarilor sociale de stat, care se dezbat si se adopta in

sedinta comuna a celor doua Camere. Cu toate acestea, in cazul in care un proiect de lege nu

este adoptat in aceeasi forma de catre fiecare Camera si procedura de mediere esueaza solutiile

legislative aflate in divergenta se dezbat in sedinta comuna a celor doua camere. Dupa

adoptare, legea se trimite spre promulgare Presedintelui Romaniei, care are posibilitatea sa

ceara reexaminarea acesteia. Spre deosebire de lege, hotararea reprezinta un act normativ

aprobat de una din camerele Parlamentului. Aceasta nu exclude insa posibilitatea existentei

unor hotarari aprobate in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, porivit

regulamentului sedintelor comune.

In toate cazurile in care Parlamentul in sedinta comuna sau in camere separate adopta

legi, hotarari sau motiuni, lucrarile sale se desfasoara in mod legal daca sunt prezenti cel putin

jumatate plus unu din numarul deputatilor, al senatorilor si deputatilor, daca cele doua Camere

lucreaza in sedinta comuna.

Parlamentul Romaniei, singurul detinator al puterii de a reglementa prin lege relatiile

sociale, emite in exercitarea acestei puteri, legi constitutionale, legi organice si ordinare. Prima

si cea mai importanta categaorie a legilor o constituie legile constitutionale, respectiv cele prin

care se revizuieste Constitutia, in Conformitate cu normele cuprinse in art. 146 - 148. Legile

constitutionale ocupa primul loc in ierarhia legilor atat prin continutul lor, cat si datorita

procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin continutul lor, legile constitutionale sunt

legi care introduc texte noi in Constitutie, abroga anumite texte constitutionale sau le modifica

pe cele existente. Daca in cazul legilor organice si a celor ordinare initiativa legislativa apartine

fiecarui deputat sau senator si Guvernului, in cazul legilor constitutionale aceasta apartine

Presedintelui Romaniei, la propunerea Guvernului sau a unei patrimi din numarul deputatilor

sau senatorilor.

Initiativa legislativa reprezinta dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau

o propunere legislativa. Acestui drept ii corespunde obligatia Parlamentului de a declansa

mecanismul procedurii legslative, supunand proiectul sau propunerea dezbaterii in comisii si in

plenul Camerei sesizate.

Potrivit art. 73 din Constitutie, initiativa legislativa apartine Guvernului, deputatilor,senatorilor sau unui numar de 250.000 de cetateni cu drept de vot.

Pagina 45 din 70



Guvernul Romaniei isi manifesta dreptul de initiativa legislativa prin transmiterea

proiectului de lege catre una din Camere. Alegerea Camerei ramane deci la indemana

Guvernului si ea poate fi decisiva pentru soarte proiectului de lege, in conditiile in care votul

potrivnic al acesteia opreste definitiv drumul proiectului de lege spre cealalta Camera in cursulunei sesiuni. In toate cazurile, proiectele de legi si propunerile legislative se supun, inainte de a

fi inregistrate in Parlament, Consiliului Legislativ spre avizare, in vederea sitematizarii,

unificarii si coordonarii intregii legislatii a tarii.

Potrivit art. 75, proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din

Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. In final, legea se trimite spre promulgare

Presedintelui Romaniei, care poate cere Parlamentului, o singura data reexaminarea legii.

Legea intra ion vigoare de la data publicarii in Monitorul oficial sau la data prevazuta in textul

ei.

2. Puterea executivă

a) Presedintele

Rolul Presedintelui Romaniei reiese din art. 80 al Constitutiei potrivit caruia

“Presedintele Romaniei” reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale al

unitatii si al integritatii teritoriale. Textul simplifica faptul ca in exercitiul functiilor sale,

Presedintele Romanieipersonifica autoritatea statala, atat in relatiile interne, cat si in cele

internationale. Acest lucru este firesc, pentru ca el isi extrage legitimitatea din alegerea lui de

catre popor, prin vot universal, direct. Astfel spus, ca urmare a sufragiului popular de

investitutra de care se bucura, el simbolizeaza vointa natiunii, in magistratura suprema pe care

o exercita. In calitatea sa de sef al statului, Presedintele este garantul independentei, unitatii, al

integritatii teritoriale a tarii, ceea ce inseamna ca, in aceasta calitate el dispine de posibilitati

constitutionale pentru a preveni afectarea lor. Si aceasta nu numai pe taramul masurilor

efective, necesare in caz de agresiune, dar si prin activitatea desfasurata de Presedinte pe plan

diplomatic si international. In virtutea acelorasi responsabilitati, seful statului este comandantul

fortelor armate, fapt care ofera suportul necesar respectarii statutului sau de garant al integritatii

si independentei tarii.

Rolul Presedintelui cu privire la desfasurarea vietii de stat in conditii de ordine

constitutionala este exprimat de faptul ca lui ii revine menirea de a veghea la buna functionare a

autoritatilor publice, in sensul de a evita sau aplana blocajele institutionale care pot surveni in

exercitiul atributiilor acestora. Se defineste, astfel, scopul acestei importante prerogative prezidentiale iar mijlocul sau constitutional il constituie functia de mediere intre puterile

Pagina 46 din 70



statului. Ea se exercita deopotriva si intre stat sau puterile lui si societate, adica fata de

structurile neinstitutionalizate pe plan statal care reprezinta, intr-un fel sau altul, adica fata de

structurile neinstitutionalizate pe plan statal care reprezinta, intr-un fel sau altul, diferitele

planuri sociale ale natiunii.Presedintele Romaniei este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.

Mandatul Presedintelui a fost de patru ani si se exercita de la data depunerii juramantului.

1. Raporturile Presedintelui cu Guvernul

Conform art. 85 alin. 1 din Constitutia din 1991, “Presedintele Romaniei desemneaza

un candidat pentru functia de prim - ministru si numeste Guvernul pe baza votului de incredere

acordat de Parlament”. Trebuie subliniat aici faptul ca Presedintele nu numeste pe prim-

ministru, ci persoana care candideaza - in fata Parlamentului - pentru aceasta functie. Ca atare,

pana la obtinerea votului de investitutra, persoana respectiva nu are decat calitatea de candidat

si nu cea de prim-ministru cum este in constitutiile altor tari.

Semnificatia acestei desemnari consta in faptul ca organul chemat sa hotarasca asupra

viitorului prim-ministru nu este Presedintele tarii - care are numai atributia de a desemna un

candidat - , ci Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al tarii. Potrivit Constitutiei, seful

statului nu numeste Guvernul asa cum i-l propune prim-ministrul, ci asa cum l-a aprobat

Parlamentul prin votul de investitutra. Acest vot de investitura. Dupa cum rezulta din art. 102,

priveste acceptarea a doua elemente ce constitutie obiectul acceptului: lista Guvernului si

programul de guvernare, intre care este si trebuie sa existe o legatura intrinseca.

Potrivit art. 86 “Presedintele Romaniei poate consulta Guvernul cu privire la

problemele urgente si de o importanta deosebita”. Desi, prin functia sa, Presedintele Romaniei

este in fruntea puterii executive, el nu are competenta de a da ordine Guvernului. Mai mult, o

serie din activitatile pe care el le desfasoara necesita contrasemnarea din partea primului

ministru (art. 99). Toate acestea evidentiaza faptul ca, la responsabilitatile pe care le are,

Presedintele trebuie sa dispuna de instrumente care sa-i permita mentinerea contractului cu

Guvernul. In luarea unor hotarari urgente si deosebit de importante, el nu poate face abstractie

de cunoasterea parerii factorilor executivi direct implicati in conducerea tarii. Acestor

deziderate le raspunde art. 86. El este destinat a facilita sefului statului posibilitatea de a

convoca Guvernul pentru consultari, in cazul necesitatii adoptarii unor astfel de hotarari.

Prevederile art. 87 din Constitutie sunt strans legate de cele cuprinse in dispozitiile art.86, participarea la unele sedinte ale Guvernului fiind un alt intrument de cooperare si

Pagina 47 din 70



solutionare a unor aspecte de interes national din activitatea executiva. Pesedintele poate

participa la dezbaterile Guvernului, expunandu-si si motivandu-si opinia, poate solicita

informatii, dar nu este in masura nici sa dipuna de o anumita hotarare, nici sa ia parte la votarea

celor ce se propun, pentru ca aceasta ar insemna angajarea lui alaturi de Guvern.Dizolvarea Parlamentului aste atributul exclusiv al sefului puterii executive in dreptul

constitutional comparat, axceptie facand statele cu regim prezidential sau de “adunare” unde o

astfel de prerogativa este incompatinila cu sistemul de organizare a autoritatilor publice si al

relatiilor dintre ele. In sistemul nostru constitutional s-a optat pentru restrangerea acestei

atributii a sefului statului numai la situatia in care trebuie format un nou Guvern, fie dupa

alegerile legislative, fie in urma exprimarii unui vot de neincredere in cel existent.

In temeiul art. 87 din Constitutie, presedintele Romaniei poate lua parte la sedinetle

Guvernului in care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea

tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea prim - ministrului, in alte situatii.

Presedintele Romaniei prezideaza sedintele Guvernului la care participa. Prevederile

articolului sunt strans legate de cele cuprinse in dispozitiile art. 86, participarea unele sedinte

ale Guvernului fiind un alt instrument de cooperare cu Guvernul, de cunoastere si solutionare a

unor aspecte de interes national din activitatea executiva. Astfel spus, art. 87 instituie o

modalitate de implicare a sefului statului in analiza si rezolavarea unei anumite categorii de

probleme.

In ceea ce priveste actele Guvernului in raporturile cu Presedintele Romaniei, fata de

dispozitiile Constitutiei, retinem ca acestea imbraca forma propunerilor 28, a negocierilor unor

tratate internationale29 sau a actelor juridice specifice prevazute de art. 107 din Constitutie

(hotarari si ordonante).

Referitor la hotarari si ordonante, ele se pot adopta ca urmare a participarii

Presedintelui Romaniei la sedintele Guvernului (art. 87 din Constitutie). Se subîntelege ca

ordonanta se poate adopta numai daca exista o lege speciala de abilitare, axcluzand ipoteza unei

ordonante de urgenta (prevazuta de art. 114 alin. 4 din Constitutie). In al doilea rand, hotarari si

chiar ordonante de urgenta se pot adopta de catre Guvern in urma exercitarii de catre

Presedintele Romaniei a atributiei prevazuta de art. 86 (consultarea Guvernului cu privire la

probleme urgente de interes deosebit). Acest text este destinat a facilita sefului statului

28 De exemplu, la propunerea Guvernului, Presedintele Romaniei acrediteaza si recheama reprezentantiidiplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art.

91 alin. 2 din Constitutie).29 Presedintele Romaniei nu poate incheia, in numele Romaniei, decat tratatele internationale negociate deGuvern (art. 91 alin. 1 din Constitutie)

Pagina 48 din 70



posibilitatea de a convoca Guvernul pentru consultari in cazul necesitatii adoptarii unor hotarari

urgente si deosebit de importante.

Actele Presedintelui Romaniei care privesc raporturile sale cu Guvernul sunt acte cu

caracter politic, care intra sub incidenta art. 2 lit. a teza II din legea 29/1990. Se poate insaajunge, in evolutia legislatiei si la acte de pura administratie publica. Potrivit art. 94 lit. c din

Constitutie, Presedintele “numeste in functii publice, in conditiile prevazute de lege”. Nimic nu

opreste ca o lege viitoare sa prevada ca pentru anumite functii numirea sa fie “conditionata” de

propunerea Guvernului.

2. Raporturile Presedintelui cu Parlamentul

Dupa consultarea presedintilor celor doua camere si aliderilor grupurilor parlamentare,

Presedintele Romaniei, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului

in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua

solicitari de investitura.

In cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data. Parlamentul nu poate fi

dizolvat in ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui Romaniei si nici in timpul starii de

asediu sau a starii de urgenta.

Dizolvarea Parlamentului este atributul exclusiv al sefului puterii executive in drept

constitutional comparat, exceptie facand statele cu regim prezidential sau de “adunare”, unde o

astfel de prerogativa este incompatibila cu sistemul de organizare a autoritatilor publice si a

relatiilor dintre ele. In multe tari acest drept este realizat fie discretionat fie la propunerea

primului-ministru, combinata uneori cu consultarea presedintilor corpurilor legiuitoare.

In sistemul nostru constitutional s-a optat pentru restrangerea acestei atributii a sefului

statului numai la situatia in care trebuie format un nou guvern, fie dupa alegerile legislative, fie

in urma exprimarii unui vot de neincredere in cel existent. Masura dizolvarii adunarii trebuie sa

fie rezultatul esecului evident de formare a unui Guvren care sa aiba acceptul Parlamentului.

Textul reglementeaza procedura respectiva in trei etape :

prima solicitare de investitura;

cealalta sau celelalte solicitari;

in caz de esec, posibilitarea dizolvarii;

In prima faza, se invedereaza din plin rolul Presedintelui, care trebuie sa discearna intre

candidaturile posibile, desigur, in cazul cand exista un partid majoritar, problema nu este

dificila - pe cea avand sanse de reusita cele mai mari, deoarece esecul obtinerii investituriidetermina declansarea mecanismului care poate duce in final, la dizolvare.

Pagina 49 din 70



Consideram necesar a sublinia faptul ca, potrivit art. 102, candidatul desemnat pentru

functia de prim-ministru este obligat ca, in 10 zile, sa solicite votul de incredere al

Parlamentului pentru programul si echipa ce propune, in vederea realizarii lui. Momentul

solicitarii investiturii este cel de la care incepe sa curga termenul de 60 de zile.Cea de-a doua faza este prevazuta a se desfasura dupa ce prima incercare nu a reusit.

Este primul semn ca Parlamentul apare ca profund divizat ori candidatul la functia de premier a

prezentat o formula nu indeajuns pregatita. In aceste conditii, se impune luarea unor masuri

pentru a se limita prelungirea excesiva acrizei. Aceste masuri sunt in numar de doua : fixarea

termenului de 60 de zile si cautarea altor candidati.

A treia si ultima etapa are loc la expirarea termenului de 60 de zile si dupa esecul

tuturor demersurilor intreprinse. Ea se desfasoara exclusiv sub conducerea Presedintelui; acesta

nu este obligat sa procedeze la dizolvare, textul alin. (1) prevazand ca el “poate” sa o faca.

Asadar, daca totusi seful statului apreciaza ca nu mai sunt sanse, el poate continua

procesul inceput si numai in cazul in care considera ca nu mai este nimic de facut se consulta

cu factorii politici implicat direct (presedintii Camerelor si liderii grupurilor parlamentare) si

procedeaza la dizolvare. Fireste, acestia ii pot recomanda continuarea eforturilor de iesire din

criza fara dizlovare, dar, pana la sfarsit, decizia apartine presedintelui.

Articolulo 90 prevede ca Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, poate

cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national.

Referendumul este obligatoriu atunci cand este expres cerut de Constitutie, fie facultativ, caz in

care se recurge la consultarea populara doar daca factorii ce-l pot initia o apreciaza ca necesara.

In sistemul propus de Constitutia din 1991 existau ambele modalitati : cea obligatorie, asupra

modificarilor Constitutiei - art. 147, alin. 3 - si facultativa - textul pe care il comentam.

Consideram ca, prin textul art. 90, legiuitorul constitutant a ingaduit Presedintelui

apelul la electorat doar pentru mari probleme cu care ar putea fi confruntata natiunea la un

moment dat, nu si in legatura cu aprobarea sau respingerea unei legi, pentru ca el nu dispune de

initiativa legislativa. Dar aceasta nu inseamna ca o asemena initiativa n-ar putea fi pornita de

Parlament, unde nu exista restrictii de felul celei cuprinse in art. 90, aceasta bine inteles in

cazul in care viitoarea lege organica asupra referendum-ului, ce urmeaza a fi adoptata in

virtutea art. 72, alin. 3, lit. c), ar prevedea o asemenea modalitate de consultare populara,

ingaduita de altfel de textul art. 1, alin. (1).

In textul art. 91 sunt reglementate o serie de atributii ale Presedintelui in domeniul

politicii externe: acesta incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvernsi le supune spre ratificare Parlamentului, in termen de 60 de zile. De asemenea, Presedintele,

Pagina 50 din 70



potrivit alin. 2 al aceluiasi articol, la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama

reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea

rangului misiunilor diplomatice. In ambele cazuri se exprima rolul de reprezentare a intereselor

tarii noastre de catre Presedintele sau, in relatiile internationale.Atributiile celor doua puteri, respectiv executiva si legislativa rezulta si din faptul ca

valabilitatea tratatelor incheiate de Presedinte are loc daca acestea sunt, in prealabil negociate

de Guvern si, odata semnate acestea nu intra in vigoare decat daca sunt ratificate de Parlament,

respectiv de ambele Camere ale acestuia, potrivit procedurilor de adoptare a legilor.

Atributiile Presedintelui reglementate de art. 94 sunt legate de pozitia de sef al statului

pe plan intern. Cea dintai se refera la conferirea unor distinctii care trebuie, in prealabil,

infiintate prin lege. In aceasta privinta, intreaga noastra legislatie trebuie modificata si regandita

intr-o conceptie noua, care sa tina cont de traditiile noastre si de faptul ca seful statului este

comandantul fortelor armate ale tarii, desi propuneri nu pot veni decat din partea organelor

centrale de specialitate din domeniul militar.

Actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Presedintele Romaniei si Guvern

rezulta dintr-o interpretare ad literam, prin care sunt avute in vedere doua categorii de

raporturi : Parlament - Guvern si Presedintele Romaniei - Guvern, iar in fiecare raport - atat

actele unui subiect, cat si actele celuilalt subiect.

Actele care privesc raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei sunt prin

excelenta acte politice, fie ca sunt ale Parlamentului, fie ca sunt ale Presedintelui. Intr-o

paranteza putem afirma ca actele de guvernamant care au ca autor fie Parlamentul, fie

Presedintele Romaniei vizeaza raporturile constitutionale dintre aceste autoritati publice. Se

subintelege ca acele acte ale Presedintelui Romaniei, care vizeaza statutul unor functionari

publici sau alte aspecte legate de administratia publica, pot fi atacate in contenciosul

administrativ.

Astfel, Presedintele Romaniei poate cere Parlamentului o singura data reexamniarea

legii, inainte de promulgare; adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele

probleme politice ale natiunii; poate dizolva Parlamentul, in conditiile prevazute de art. 89 din

Constitutie:

obligativitatea consultarii presedintilor celor doua Camere;

obligativitatea consultarii liderilor grupurilor parlamentare;

Parlamentul sa nu fi acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termenul

de 60 de zile de la prima solicitare a investiturii;

Pagina 51 din 70



in intervalul de 60 de zile trebuie sa fi fost respinse cel putin doua solicitari de

investitura;

sa nu reprezinte a doua dizolvare in cursul unui an calendaristic;

sa nu fie vorba de ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui;in tara sa nu fie instituita starea de asediu sau starea de urgenta;

Consultarea Parlamentului in legatura cu organizarea referendumului30; supune in

termen de 60 de zile spre ratificare Parlamentului tratatele internationale incheiate in numele

Romaniei31; solicita aprobarea prealabila a Parlamentului pentru a declara mobilizarea partiala

sau generala a fortelor armate, iar in cazuri exceptionale supune aceasta masura aprobarii

Parlamentului in cel mult 5 zile de la adoptare (art. 92 alin. 2); aduce neintarziat la cunostinta

Parlamentului, printr-un mesaj, masurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate

indreptate imotriva tarii (art. 92 alin. 3); solicita Parlamentului, in cel mult 5 zile, incuviintarea

masurii de instituire a starii de asediu sau a starii de urgenta (art. 93 alin. 1).

Actele cu caracter politic privesc atat actele celor trei autoritati publice prin care acestea

se contacareaza, potrivit regulilor statornicite de Constitutie. Exista un principiu in dreptul

administrativ potrivit cauia orice act al Guvernului are caracter politic, dar sub incidenta art. 2,

lit. a, teza I din legea 29/1990 se afla numai actele care tin de natura raporturilor exclusiv

politice dintre Guvern si Parlament, pe de o parte, dintre Guvern si Presedintele Romaniei, pe

de alta parte.

b) Guvernul

1. Rol si structura

Prevederile art. 101 din Constitutie definesc statutul constitutional al Guvernului.

Astfel, potrivit alin. 1, Guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii. Rolul

politic al Guvernului este esential in intreaga sa activitate. El se infaptuieste atat prin activitatea

sa executiva concreta, interna si externa, cat si prin cea normativa, in baza delegarii legislative

acordate de Parlament, in temeiul art. 114, sau prin exercitarea dreptului de initiativa

legislativa, prevazut de art. 73, ca si in cadrul relatiilor sale de colaborare cu cele doua Camere

ale Parlamentului sau cu Presedintele Romaniei. Deci, rolul politic al Guvernului se exprima nu

numai in sfera exclusiv executiva, ci si colaborarea cu celelalte autoritati publice, din care

30 Art. 90 din Constitutia din 199131 Art. 91 alin. 1 din Constitutia din 1991.

Pagina 52 din 70



hotaratoare este actiunea sa in sfera puterii legislative, prin exercitarea initiativei legislative si a

modalitatilor de conlucrare cu Camerele Parlamentului.

Mai ales acest din urma aspect aste esential pentru indeplinirea rolului sau politic, prin

Guvern stabilindu-se “colaborarea dintre executiv si Parlament”, ceea ce corespunde de altfelfaptului ca “guvernul este parlamentar prin origine si guvernamental prin functiune”.

In stransa legatura cu rolul sau politic apare si pozitia Guvernului ca autoritate publica

centrala, cu competenta materiala generala a administratiei publice. Ca autoritate a

administratiei publice, guvernul are rolul de a asigura conducerea generala a acesteia. Guvernul

desfasoara, in virtutea acestui rol, o activitate exclusiv executiva, principalul sau atribut fiind

organizarea si asigurarea executarii legilor de catre autoritatile administratiei publice.

Guvernul, ca organism de stat este rezultatul unui “joc politic”, fiind in esenta, o autoritate

publica statala, cu pronuntat caracter politic.

Rolul Guvernului, atat sub aspect politic, cat si administrativ, se realizeaza, dupa cum

prevede alin. 1 al art. 101, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Este

consecinta faptului ca, in cadrul procedurii de investitura, momentul hotarator il reprezinta

acordarea votului de incredere, potrivit articolului 102 alin.3, de catre cele doua Camere ale

Parlamentului reunite in sedinta comuna. Votul are ca obiect lista guvernului si programul sau

de guvernare. O data acceptat de Parlament, prin increderea acordata ca urmare a votului

deputatilor si senatorilor, programul de guvernare devine obligatoriu pentru Guvern. El

constituie continutul programatic al mandatului de incredere acordat si, astfel, este opozabil

Guvernului in intreaga sa activitate. Raspunderea pentru indeplinirea lui apartine exclusiv

Guvernului. Parlamentul, prin votul acordat, si-a exprimat doar increderea in acest program,

incredere pe care oricand o poate retrage, prin adoptarea unei motiuni de cenzura, potrivit art.

112, daca motivele pentru care ea a fost acordata la investitura ulterior au disparut. Rezulta ca

indeplinirea programului de guvernare depinde esential de sprijinul de care se bucura Guvernul

in Parlament. Programul de guvernare nu leaga majoritatea parlamentara prin votul careia

Guvernul a fost investit, care, asa cum s-a arartat, ii poate retrage sprijinul acordat daca, in

virtutea mandatlui reprezentativ al parlamentarilor, astfel cum el este definit de art. 66, va

considera ca interesele tarii o cer.

Procedura de investitura a Guvernului cuprinde patru etape:

desemnarea candidatului pentru functia de prim - ministru;

solicitarea de catre candidatul la functia de prim - ministru a votului de incredere;

acordarea votului de incredere;numirea Guvernului de catre seful statului.

Pagina 53 din 70



2. Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Conform art. 110, Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice, in cadrul

controlului parlamentar al activitatii lor, sunt obligate sa prezinte documentele cerute deCamera Deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor

acestora. In cazul in care o initiativa legislativa implica modificarea prevederilor bugetului

destat sau a bugetului asigurarilor sociale de stat, solicitarea informarii este obligatorie.

Membrii Guvernului au acces la lucrarile Parlamentului. Daca li se solicita prezenta,

participarea lor este obligatorie.

Obligatia de informare a Parlamentului este strans legata de controlul parlamentar al

activitatii guvernului, ca si al administratiei. Tocami de aceea, Guvernul, ca si celelalte

autoritati ale administratiei publice, au obligatia sa asigure o asemenea informare ceruta in

conditiile alin. 1 al art. 110. Informarea Parlamentului nu se rezuma la informatiile astfel

furnizate. Parlamentul este informat si prin comisiile sale de ancheta, prin rapoartele si

declaratiile primului - ministru cu privire la intrebarile si interpelarile formulate de

parlamentari, prin activitatea parlamentarilor in mijlocul alegatorilor, prin presa, etc.

Prezentarea informatiilor si documentatiilor cerute de Camera Deputatilor, de Senat sau

de comisiile parlamentare are o deosebita importanta, indeosebi, in cadrul procesului legislativ,

pentru analiza si fundamentarea diferitelor optiuni. Tocami de aceea, potrivit alin. 1, in cazul in

care o initiativa legislativa implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului de

sigurari sociale de stat, solicitarea informarii este obligatorie. Nerespectarea acestei obligatii,

daca are ca efect incalcarea interdictiei prevazute la art. 137, alin. 5., referitoare la aprobarea

unor cheltuieli bugetare fara stabilirea sursei de finantare, are drept consecinta

neconstituionalitatea masurii astfel adoptate care, sub aspect strict economic si financiar,

tocmai fiindca nu poate fi executata, este pur demografica.

Ultimul alineat al art. 110 se refera la accesul membrilor Guvernului la lucrarile

Parlamentului. Fiind investiti pe baza votului de incredere al Parlamentului, evident ca accesul

membrilor Guvernului la lucrarile in plen sau in comisiile Camerelor este liber si asigurat, mai

ales ca ei pot avea si calitatea de parlamentari, potrivit art. 68, alin. 2 si art. 104, alin. 1. In

fond, accesul membrilor Guvernului la lucrarile Parlamentului este una din consecintele

implicate de mandatul de incredere acordat Guvernului. Pentru acelasi motiv, daca li se solicita

prezenta, participarea este obligatorie. Este o obligatie ce rezulta din insasi logica mandatului

incredintat, pe baza caruia membrii Guvernului au fost numiti in functiile pe care le detin.

Pagina 54 din 70



Potrivit art. 111, Guvernul si fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la

intrebarile sau la interpelarile formulate de deputati sau senatori. Camera Deputatilor sau

Senatul poate adopta o motiune dprin care sa-si exprime pozita cu privire la problema ce a facut

obiectul interpelarii.Intrebarile sunt de obicei rare. Ele se refera la o chestiune concreta la care, de regula, se

poate raspunde pe loc. Interpelarile privesc un aspect al politicii guvernamentale. De aceea, ele

se pot face in scris si necesita o perioada mai lunga pentru formularea raspunsului. Avand ca

obiect o problema ce priveste politica Guvernului, Camerele pot adopta o motiune prin care sa-

si exprime pozitia cu privire la problema respectiva. Intr-o situatie extrema, cand interpelarea

este urmata de dezbateri, din care va rezulta ca Guvernul nu se mai bucura de sprijinul

majoritatii parlamentare, o motiune adoptata pe baza concluziilor rezultate din asemena

dezbateri poate prefata initierea unei motiuni de cenzura. In orice caz, practica parlamentara

contemporana confirma ca, nu de putine ori, de la intrebari sau interpelari se poate ajunge la

comisii de ancheta, cereri de demisii si chiar demisii. Motiunea la care face referire textul, se

subantelege, va exdprima si o pozitie fata de persoana sau persoanele din Guvern care raspund

de domeniile vizate.

Motiunea de cenzura este simetric opusa votului de incredere, intrucat prin adoptarea ei,

Parlamentul retrage increderea acordata Guvernului la investitura. Prin adoptarea motiunii de

cenzura, mandatul de incredere acordat de Parlament inceteaza, iar, Guvernul, potrivit art. 109,

alin 2, este demis. Rezulta decai ca mandatul de incredere are nu numai semnificatia

investiturii, pe baza sa, a Guvernului, dar si a necesitatii ca, pe toata durata misiunii sale,

Guvernul sa se bucure de sprijinul majoritatii parlamentare prin votul caruia el s-a format.

Atunci cand acest sprijin, si , deci, increderea pe care o presupune nu mai exista, adoptarea

motiunii de cenzura, curmand situatia anormala astfel presupusa, creeaza posibilitatea ca, prin

formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament si Guvern sa fie restabilit. Mandatul de

incredere, singurul pe temeiul caruia Guvernul poate in mod normal fuctiona, constituie esenta

raporturilor dintre Parlament si Guvern, din care rezulta autonomia - ca expresie a principiului

separatiei dintre puterea legislativa si cea executiva - si colaborarea lor, indeplinirea rolului

constitutional ce le revine, potrivit art. 58, alin. 1 si respectiv art. 101, alin. 1, precum si a

functiilor lor specifice.

Motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al

deputatilor si senatorilor. Este o conditie de validitate. In cazul in care nu a fost initiata de un

numar de parlamentari care sa satisfaca aceasta cerinta, ea nu poate, in mod legal, sa fie luata indiscutie si nici, bineinteles, supusa votului. Este o cerinta de natura sa previna initierea de

Pagina 55 din 70



motiuni nereprezentative, facute in alte scopuri, numai din dorinta de a destabiliza increderea in

guvern si sprijinul de care se bucura ca urmare a acestei increderi. Aceluiasi scop ii este

subordonata si interdictia ca semnatarii unei motiuni de unei motiuni respinse sa poata initia o

noua motiune, in aceeasi sesiune, cu exceptia cazului in care guvernul si-a angajat raspunderea, potrivit art.113.

Odata cu depunerea motiunii, ea se comunica Guvernului, pentru ca acesta,

cunoscandu-i continutul, sa se poata apara. Este o masura de rationalizare a procedurii

parlamentare, pentru a se evita adoptarea, prin surptindere, aunei motiuni. In fond, demiterea

Guvernului este un act tot atat de important ca si investirea lui, deschiderea unei crize

guvernamentale fiind un act ale carui consecinte pot sa conduca, in conditiile prevazute la art.

89, alin. 1, la dezbaterea Parlamentului. Pentru aceeasi ratiune, motiunea de cenzura se dezbate

dupa 3 zile de la data cand a fost prezentata in sedinta comuna acelor doua Camere.

Textul constitutional nu reglementeaza in cat timp trebuie convocate Camerele

Parlamentului in sedinta comuna dupa punerea motiunii. Avand in vedere ca depunerea

motiunii declanseaza procedura parlamentara si ca la data depunerii, motiunea trebuie

comunicata Guvernului, rezulta ca si convocarea Camerelor trebuie facuta la aceeasi data.

Aceste doua acte- sesizarea Guvernului, prin comunicarea motiunii si convocarea

Parlamentului, pentru dezbaterea ai - nu pot fi decat concomitente, spre a se respecta caracterul

urgent al procedurii si echilibrului pe care ea l-a instituit.

Motiunea de cenzura oate fi adoptata de Camera Deputatilor si Senat in sedinta

comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor. Este o solutie simetrica cu aceea a art.

102, alin. 3 privind acordarea increderii pentru formarea Guvernului, ce se face tot in camerele

reunite in sedinta comuna, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

Singura deosebire este ca, daca la votul de incredere cei ce absenteaza sunt o piedica

pentru intrunirea majoritatii necesare, in cazul motiunii de cenzura ei pot impiedica adoptarea

motiunii. Este o solutie care ingreuneaza, in egala masura, atat formarea Guvernului, cat si

demiterea lui, favorizand stabilitatea guvernarii.

Odata cu demiterea Guvernului ca urmare a adoptarii unei motiuni de cenzura, se

declanseaza procedura de investire a unui nou Guvern, prevazuta de art. 102 si art. 85, alin.1.

Pana la depunerea juramantului de catre membrii noului guvern, echipa guvernamentala

anterioara, a Guvernului demisionar, raspunde - potrivit art. 109, alin. 4 - de indeplinirea

actelor necesare pentru administrarea treburilor publice. Astfel, realizandu-se principiul potrivit

caruia Guvernul se poate forma si poate functiona numai in conditiile mandatului de incredereacordat de Parlament, se asigura totodata, continuarea actiunii guvernamentale, prevenindu-se

Pagina 56 din 70



pericolele extrem de grave pe care lea-r impiedica intreruperea oricat de putin a acestei

continuitati.

Angajarea raspunderii politice a Guvernului reprezinta o procedura parlamentara prin

care, pentru a face fata unei imprejurari deosebite, ce reclama stabilirea de masuri urgente, caresunt de competenta Parlamentului, Guvernul urmareste adoptarea unui program, unei declaratii

de politica generala sau a unui proiect de lege, cu sprijinul majoritatii parlamentare pe care se

intemeiaza.

Prin angajarea raspunderii sale, Guvernul se expune riscului formularii si adoptarii unei

motiuni de cenzura. In acest scop, angajarea raspunderii Guvernului se face prin prezentarea

programului, declaratiei de politica generala sau proiectul de lege in fata Camerei Deputatilor si

Senatului, in sedinta comuna. In termen de 3 zile de la prezentare, potrivit alin. 2 al art. 113, se

poate formula o motiune de cenzura, in conditiile prevazute de art. 112, alin.2.

Este o motiune depusa pana la implinirea acestui termen, avand in vedere necesitatea

solutionarii rapide a situatiei rezultatedin angajarea de catre Guvern a raspunderii sale politice.

In fond, sensul angajarii raspunderii sale politice consta in faptul ca stfel Guvernul isi afirma,

din initiativa sa, hotararea de a-si continua mandatul de incredere acordat numai cu conditia sa-

i fie aprobat programul, declaratia de politica genrala sau proiectul de lege prezentat. De aceea,

problema este daca, avand in vedere cele solicitate de Guvern, majoritatea parlamentara

intelege sa-i acorde in continuare increderea si sprijinul pe baza carora el a fost investit. Si

intrucat, potrivit art. 112, increderea si sprijinul de care se bucura Guvernul pot fi retrase numai

prin adoptarea unei motiuni de cenzura, in cazul nedepunerii unei asemenea motiuni sau al

neadaptarii ei daca afost depusa, programul, declaratia de politica generala sau proiectul de lege

se considera acceptate, deoarece Guvernul nefiind demis, conditia de care depindea

functionarea sa in continuare este indeplinita. Este solutionata alin. 3 al art. 113.

Motiunea de cenzura poate fi depusa numai cu respectarea termenului prevazut la art.

113, lin. 2, care este de decadere. Motiunea se dezbate, potrivit art. 112, alin3, in sedinta

comuna a celor doua Camere.

Programul sau declaratia de politica generala, implementand, sau dupa caz, modificand

programul de guvernare acceptat de Parlament la investitura, odata aprobate, devin obligatorii

pentru Guvern. Supunerea lor spre aprobare a fost necesara datorita faptului ca ele completeaza

sau modifica programul guvernamental si, tocmai de aceea, au regimul acestuia.

Proiectul de lege prezentat are particularitatea ca, daca pentru alte initiative legislative

respingerea proiectului nu are semnificatia retragerii increderii acordate Guvernului(producandu-se fenomenul de disociere a majoritatilor, adica a majoritatii cerute pentru

Pagina 57 din 70



demiterea Guvernului de majoritatea necesara pentru adoptarea proiectului, ceea ce sub aspect

politic are o semnificatie negativa), in ipoteza angajarii raspunderii Guvernului respingerea

proiectului se face prin demiterea acestuia (deci cu evitarea fenomenului de disociere a

majoritatilor). Este consecinta faptului ca insusi Guvernul a conditionat ramanerea sa in functieasupra unui proiect de lege, reprezinta o modalitate legislativa indirecta de adoptare a unei legi,

adica nu prin dezbaterea legii in cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei

problematici prin excelenta politice, legata de ramanerea sau demiterea Guvernului. Tocmai de

aceea, angajarea raspunderii Guvernului se face in Camerele reunite, prin votul cu care

Guvernul a fost investit si poate fi dezinvestit iar, potrivit art. 113, in cazul in care Presedintele

Romaniei cere reexaminarea legii adoptate in cadrul acestei proceduri, competenta apartine tot

Camerelor reunite. Desigur, cele aratate nu impiedica ca Guvernul sa accepte eventualele

modificari ale priectului de lege prezentat, precum si ca dezbaterile ce au loc sa priveasca si

continutul acestui proiect.

Rezulta din cele aratate ca angajarea raspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege

constituie si o modalitate specifica de manifestare a dreptului de initiativa legislativa prevazut

de art. 73, alin. 1. Procedura parlamentara de adoptare a legii in aceasta ipoteza coespunde

problematici politice implicare prin angajarea raspunderii Guvernului si este de natura sa

asigure solutionarea rapida a unui moment de criza in procesul de guvernare, fie prin

mentinerea in functiune a Guvernului, fie prin demiterea lui, ca urmare a retragerii increderii

acordate initial la investitura si declansarea procedurii de formare a unui nou Guvern.

Deci, angajarea raspunderii sale politice, Guvernul pune Parlamentul in fata unei

alternative : fie sa mentina in functie Guvernul, fiind atunci obligat sa-i acorde ceea ce acesta a

cerut, fie sa nu-i acorde ceea ce acesta a cerut, fie sa nu-i acorde cele solicitate pentru a putea

actiona, dar atunci numai prin asumarea responsabilitatii demiterii sale.

Delegarea legislativa este o modalitate de conlucrare intre Parlament si Guvern, in

virtutea principiului separatiei si colaborarii puterilor in stat, in temeiul caruia Guvernul este

investit cu exercitarea, in anumite conditii, a unei fucntii legislative. Actul prin care Guvernul

isi exercita aceasta delegare este ordonanta.

Fiind vorba despre o putere delegata, ea nu se poate acorda decat prin lege, Guvernul

neavand, potrivit Constitutiei, o putere de regelementare proprie, cu execeptia sferei hotararilor

pentru organizarea executarii legilor, emise in temeiul art. 107, alin. 3, care insa nu are caracter

legislativ, ci numaie xecutiv, de drept administrativ.

Pagina 58 din 70



Legea de investire a Guvernului cu o anumita competenta legislativa poate fi o lege

speciala de abilitate. In situatiile exceptionale, cand nu a fost posibila adoptarea in prealabil a

unei asemena legi, se aplica prevederile alin. 4, al art. 114.

In prima ipoteza, legea de abilitare, potrivit alin.2, trebuie sa stabileasca, in modobligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante. Desigur, legea de abilitare

poate stabili si alte conditii pentru emiterea ordonentelor. Desigur, legalitatea ordonantei este in

functie de respectarea intocmai a prevederilor legii de abilitare, deoarece in masura in care

aceste prevederi au fost incalcate ordonanta este neconstitutionala, fiind emisa fara drept si in

afara competentei constitutionale a Guvernului.

Potrivit alin. 1, legea de abilitare poate acorda guvernului o delegare legislativa in orice

domeniu, in afara celor rezervate de art. 72, alin.3, legilor organice. Deci, competenta de

legiferare in domeniile legilor organice nu poate fi decat de Parlament, tinand seama de

importanta si de natura acestor legi, prin care se organizeaza statul si se reglementeaza

raporturile sociale de baza, cum sunt regimul juridic general al proprietatii si mostenirii,

regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, protectia sociala, etc.

Ordonantele emise pe baza unei legi speciale de abilitare pot fi afectate de obligatia

Guvernului de a le supune ulterior Parlamentului spre aprobare. Neindeplinirea acestei obligatii

are drept consecinta incetarea efectelor ordonantei. Termenul pana la care ordonanta trebuie

supusa aprobarii este insasi data cand inceteaza delegarea. Rezulta, deci, ca acest termen este

de decadere a Guvernului din dreptul de a emite ordonante, potrivit legii de abilitare, iar in ceea

ce priveste nerespectarea obligatiei de a supune Parlamentului spre aprobare ordonante emise,

expirarea termenului are ca efect incetarea de drept a efectelor acestora. De cele mai multe ori

ordonantele ce se supun aprobarii ulterioare a Parlamentului privesc adoptarea unor

reglementari nepopulare sau privind aspectele critice, pe care, tocmai de aceea, Parlamentul isi

rezerva dreptul de a le cenzura ulterior, dupa o perioada de aplicare si, eventual, chiar dupa

solutionarea problemelor.

Regula de drept comun, insa, este ca ordonantele nu trebuie supuse Parlamentului spre

aprobare, deoarece, potrivit alin.3, aprobarea este necesara numai dcaa legea de abilitare o cere.

Ordonantele ce nu se supun aprobarii ulterior, sunt, in principiu, cele prin care, in

scopul precizarii unor prevederi dintr-o lege, guvernul este investit cu competenta de a stabili

anumite formulare, metodologii, instructiuni tehnice sau alte aspecte de detaliu ori norme cu

caracter subsidiar, complementar sau adiacent. In asemenea situatii, de regula, competenta cu

care a fost investit Guvernul prin delegarea legislativa acordata este insotita si de obligatia de aemite ordonante. De aceea, in mod obisnuit, norma de abilitare se stabileste in cuprinsul unei

Pagina 59 din 70



reglementari cu caracter complex. Asemenea ordonante au, in fond, caracterul unor acte

normative subsidiare de aplicare a legii pe temeiul careia urmeaza afi emise. Ordonantele

afectate de obligatia de a fi supuse aprobarii ulterioare a Parlamentului se emit, insa, pe baza

unei legi de abilitare. Este o uzanta legislativa justificata de importanta unor asemeneaordonante. Tocami de aceea si legea de abilitare instituie numai competenta Guvernului de a

emite ordonante, deoarece ar fi contradictoriu sa prevada si obligatia de a le emite, atata timp

cat si-a rezervat dreptul de a le proba sau a le respinge.

Ordonantele emise potrivit art. 114, alin 4 sunt ordonante de urgenta, al caror specific

rezulta din urmatoaree caracteristici :

● se pot emite numai in cazuri exceptionale, cand, in mod obiectiv, nu a fost posibila

adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedura de urgenta, nici chiar prin

modalitatea angajarii raspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege; tocmai de aceea,

in aceasta ipoteza, restrictiaemiterii de ordonante in domeniile legilor organice nu a mai fost

prevazuta; este o exceptie de la regula, determinata de insasi situatia exceptionala ce justifica

emiterea de ordonante de urgenta;

● intra in vigoare numai dupa depunerea lor spre aprobare la Parlament; deci in acest

caz, fiindca nu au fost emise pe baza unor legi speciale de abilitare, ordonantele se supun

aprobarii Parlamentului chiar inainte de a intra in vigoare, astfel incat aceasta sa poata hotari

neintarziat cu privire la aprobarea sau respingerea lor;

● daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca in mod obligatoriu; este

singurul caz in care Guvernul poate, pe aceasta cale indirecta a depunerii spre aprobare a

ordonantei de urgenta, sa determine convocarea Parlamentului, avand in vedere situatia

exceptionala produsa.

Dupa cum arata, in cazul ordonantelor afectate de obligatia de a fi supus spre aprobare

Parlamentului, termenul de abilitare este de decadere, intrucat ordonantele ce s-ar emite dupa

implinirea lui sunt caduce, pentru aceeasi ratiune pentru care sunt caduce ordonantele ce nu au

fost supuse aprobarii Parlamentului pana la implinirea acestui termen. Asemenea ordonante

configureaza o competenta de regelementare provizorie. De aceea, termenul de abilitare

trebuie, in mod necesar, sa fie cert.

In cazul ordonantelor ce nus e supun spre aprobare Parlamentului, termenul poate fi

cert, legea de aprobare precizand data sau perioada pana la care urmeaza a fi emisa ordonanta,

sau incert, mai ales in ipoteza instituirii unei competente ce presupune, prin natura ei, stabilirea

unor reguli adiacente, subsidiare sau complementare, in functie de evolutia situatiilor avute invedere, cum sunt competentele acordate Guvernului in ce priveste salariul minim pe economie,

Pagina 60 din 70



idexarea sau inghetarea salariilor, reglementarea salariului in anumite situatii etc., potrivit legii

salarizarii.

Prin ordonanta emisa, Guvernul instituie norme cu putere de lege. Este insusi sensul

delegarii legislative. Bineinteles insa ca aceste norme se pot stabili numai in limitele siconditiile legii de abilitare.

In cazul in care ordonantele trebuie supuse aprobarii Parlamentului, acesta, dupa cum

prevede art. 1145, alin. 5, le va aproba sau le va respinge printr-o lege care trebuie sa cuprinda

si ordonante caduce, ale caror efecte au incetat datorita incalcarii de catre Guvern a obligatiei

de a le supune spre aprobare pana la data incetarii delegatiei ce i-a fost acordata. Aceasta din

urma masura urmareste aducerea la cunostinta publica a ordonantelor respective; este de

mentionat insa ca efectele lor au incetat de drept de la data cand ar fi trebuit prezentate

Parlamentului spre aprobare, ceea ce poate angaja raspunderea Guvernului pentru eventualele

daune produse, in fata instantei de contencios administrativ. Rezulta deci ca in sistemul nostru

constituionalratificarea poate fi numai expresa; ea nu poate fi implicata, cum ar fi cazul

modificarii unei ordonante inainte de a fi ratificata; o asemena modificare este

neconstitutionala.

Ordonantele se aplica de la data publicarii lor in Monitorul Oficial al Romaniei. Este

regula alin. 4, al art. 107. In cazul ordonantelor de urgenta, in plus, acestea isi produc efectele

numai daca, prealabil publicarii, au fost la Parlament spre aprobare.

Daca ordonanta este respinsa de Parlament, efectele sale inceteaza pe data publicarii

legii de respingere, potrivit art. 78. Legea de respingere nu ar putea stabili o data anterioara

intrucat ar fi contrar principiului neretroactivitatii legii, prevazut de art.15, alin.2 din

Constitutie.

Daca ordonanta este aprobata, modificarea sau aprobarea ei nu se poate face decat prin

lege, deoarece a incetat de a mai fi actul Guvernului, fiind imperiul legii de aprobare. Guvernul

poate modifica sau abroga ordonanta care a emis-o numai cat timp beneficiaza de delegarea

legislativa acordata, modificarea sau abrogarea fiind expresia unei competente legislative.

3. Actele privind raporturile dintre Parlament si Guvern

Cat priveste acetle Parlamentului in raporturile sale cu Guvernul retinem ca acestea nu

pot fi acte administrative, lucrurile nu sunt atat de simple in ceea ce priveste actele Guvernului

in raporturile sale cu Parlamentul, in sensul larg al termenului.

Art. 110 din Constitutie prevede ca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice, in cadrul controlului parlamentar al activitatii lor, sunt obligate sa prezinte informatiile

Pagina 61 din 70



si documentele cerute de Camera Deputatilor si de Senat sau de comisiile parlamentare, prin

intermediul Presedintilor acestora. Intre aceste documente ot fi si hotarari ale Guvernului date

cu exces de putere prin care se incalca drepturi sau interese legitime ale persoanelor.

Nu orice act al Guvernului “care priveste raporturile dintre Parlament si Guvern” este siact de guvernamant, unele sunt clar acte administrative fara incarcatura politica care pot fi

atacate in contenciosul administrativ. Desigur, nu se pot ridica semne de intrebare cu privire la

rapoartele si declaratiile prezentate Parlamentului de Prim - Ministru, potrivit art.106 din

Constitutie, cu privire la proiectele de legi initiate de Guvern, sau cu privire la programele

politice dezbatute de Parlament, in conditiile art.110 respectiv 113 din Constitutie. Acestea sunt

“acte de guvernamant” dupa caz, in sensul cel mai strict al termenului, care intra sub incidenta

art.2 lit.a teza I din legea 29/1990, evident si orice alt act de acest gen, pe care Guvernul il

prezinta Parlamentului.

3. Autoritatea judecatoreasca

Conform art. 123 justia se infaptuieste in numele legii. Judecatorii sunt independenti si

se supun numai legii. Capitolul al VI -lea al titlului III al Constitutiei din 1991 este consacrat

autoritatii judecatoresti, sub aceasta denumire fiind reglementate instantele judecatoresti,

Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii. Daca toate aceste trei structuri

organizatorice reprezinta autoritatea judecatoreasca, nu toate intra sub incidenta exigentelor pe

care principiul separatiei puterilor in stat le cere pentru definirea puterii judecatoresti. Cea de-a

treia putere in stat - puterea judecatoreasca - actioneaza numai in limitele sistemului instantelor

judecatoresti, acestea fiind singurele autoritati publice chemate sa infaptuiasca justitia in stat,

cu sprijinul Ministerului Public si Consiliului Superior al Magistraturii.

Primul articol al sectiunii consacrate instantelor judecatoresti proclama ca justitia se

infaptuieste in numele legii si statueaza principiul caruia judecatorii sunt independenti si se

supun numai legii.

Infaptuirea justitiei, in sensul cel mai larg, reprezinta activitatea instantelor

judecatoresti de a cauta si a stabili ceea ce este just in spetele pe care acesta le solutioneaza.

Pentru definirea justitiei este necesar sa precizam ca aceasta se infaptuieste de o categorie

distincta de autoritati publice, si anume de instantele judecatoresti, calificate ca atare prin lege.

De asemenea, infaptuirea justitiei se caracterizeaza prin faptul ca ea reprezinta o activitate de

cautare si stabilire a ceea ce este just in cadrul unei proceduri bazate in principal pecontradictorialitate. In fine, activitatea de infaptuire a justitiei se finalizeaza printr-o

Pagina 62 din 70



manifestare de vointa care imbraca forma actului jurisdictional, act care se bucura in conditiile

legii de autoritate de lucru judecat.

Potrivit Constitutiei, justitia se infaptuieste in numele legii, ceea ce inseamna ca actul

de justitie izvoraste din normele legale si forta lui executive deriva din lege. Deci, asa cumarata si Montesquieu, actul de justitie este, in ultima analiza, tot un act de aplicare a legii, insa

in scopul solutionarii unui conflict de interese.

Dispozitiile alin.2 stabilesc principiul independentei judecatorilor, principiu in afara

caruia nu se poate vorbi de o autentica activitate de infaptuire a justitiei. Independenta

judecatorilor are in vedere, in primul rand, raporturile acestora cu celelalte autoritati publice,

indiferent care ar fi acestea si indiferent de pozitia lor in stat. Expresia cea mai consecventa a

independentei judecatorilor o constituie proclamarea, in art. 124 al Constitutiei, a principiului

inamovibilitatii judecatorilor si instituirea prevederilor potrivit careia promovarea, transferarea

si sanctionarii judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii,

autoritate judecatoreasca independenta, la randul ei alcatuita din magistrati alesi, pentru o

perioada de 4 ani, de Camera deputatilor si Senat, in sedinta comuna.

In al doilea rand, independenta judecatorilor priveste ocrotirea acestora in raport cu

orice alte influente sau presiuni care pot veni din afara autoritatilor publice statale.

Garantarea independentei judecatorilor, atat in raport cu autoritatile publice, cat si in

raport cu alte influente sau presiuni, isi afla un puternic reazem constitutional in instituirea

incompatibilitatii acestora cu orice alta functie publica sau privata, singurele functii exceptate

fiind cele didactice din invatamantul superior. Ca urmare, persoana care detine functia de

judecator nu poate indeplini concomitent decat o functie didactica in invatamantul superior. O

alta garantie constitutional este instituita prin art. 37, alin. 3, care le interzice judecatorilor sa

faca parte din partidele politice. Aceleasi efecte le are si dispozitia cuprinsa in art. 35, alin1,

care nu recunoaste judecatorului aflat in functia de a fi ales, avand in vedere interdictia din art.

35, alin.1, in virtutea careia magistratii nu pot face parte din partidele politice.

In art. 150, alin. 1 stabileste ca legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare,

in masura in care nu contravin Constitutiei. Apare aici prima si cea mai importanta problema pe

care judecatorul trebuie sa o puna in activitatea de infaptuire a justitiei, si anume problema

interpretarii dreptului. In aceasta prima faza, interpretarea dreptului comporta o decizie univoca

si are in vedere raportarea unei norme juridice la prevederile Constitutiei. In masura in care

judecatorul constata o prevedere normativa anterioara intrarii in vigoare a Constitutiei este

contrara prevederilor acesteia, el va considera norma respectiva ca fiind abrogata tacit si vacauta corespondentul acestei norme in randul celor aflate in vigoare. Totodata, judecatorul care

Pagina 63 din 70



cauta norma aplicabila unei anumite spete nu se va opri la confruntarea acesteia cu Constitutia,

ci va constata daca norma juridica respectiva se afla in raporturi de compatibilitate cu sistemul

legislatiei exiatent, eliminand din randul normelor juridice valide pe care se afla in contradictie

cu normele cuprinse in legile adoptate de Parlament, avand in vedere sensul restrans alacestora.

In vederea evitarii unor distorsiuni care pot aparea in procesul aplicarii legii, este

necesar ca judecatorul sa observe textul supus interpretarii in multitudinea dimensiunilor sale :

istorice, semantice, sistematice, teologice etc. De asemenea, legiuitorul, trebuie sa actioneze

pentru a preintampina riscurile unei deturnari a vointei sale, insistand in principal asupra unor

reguli exprimate cu claritate.

Concluzii

Amplu discutata este tema inexistentei in Constittuia aprobata in 1991 a termenului de

“puteri ale statului” in formularea sa traditionala, inlocuit fiind cu cel de “autoritati publice”.

Aceasta ultima notiune apare in doua situatii, in Titlul II, consacrat drepturilor, libertatilor si

indatoririlor fundamentale si in titlul III, consacrat organizarii de stat care poarta denumirea de

autoritati publice. Cu toate acestea, art. 80, alin2, din Constitutieface referire expresa la puterile

statului, avandu-se in vedere, in linii mari, clasica trinitate. Functia de mediere “intre puterile

statului” nu ar fi in masura sa revoce rolul si functiile statului, asa cum sunt acestea

reglementate in constitutiile moderne.

Separatia puterilor statului imbraca, in lumina reglementarilor Constitutiei Romaniei

din 1991 contururi care o singularizeaza, atat in raport cu regimul prezidential, cat si fata de

cele parlamentare. Sub acest aspect, o prima caracteristica a Constitutiei din 1991 consta in

faptul ca, potrivit ei se formeaza doua organe cu o existenta proprie bine delimitata :

Presedintele Republicii si Parlamentul. Caile prin care Parlamentul ar putea influenta

exercitarea de catre Presedintele Republicii a atributiilor conferite exclusiv lui prin Constitutie

nu sunt de natura sa poata aduce atingerea substantei lor, dupa cum nici Presedintele Republicii

nu dispune de mijloace eficiente prin care ar putea determina o aliniere a Parlamentului la

politica sa. El nu are nici macar dreptul de initiativa legislativa, ci doar pe cel de a adresa

mesaje Parlamentului, intrucat prerogativa Presedintelui de a dizolva Parlamentul poate deveni

functionala numai cu ocazia votuluide investitura a Guvernului, singurele modalitati ce-i raman

la diospozitie in scopul de a modera o eventuala atitudine intransigeta a celor doua Camere sa

fie exercitarea prerogativei de a recurge la referendum pentru a infirma o lege adoptata de

Parlament sau pentru a mobiliza opinia publica in vederea promovarii unei actiuni politice, fie posibilitatea de a cere, inainte de promulgarea legii, reexaminarea ei de catre Parlament.

Pagina 64 din 70



O alta caracteristica a Constitutiei din 1991 este ca ea nu creeaza canale bine organizate

din punct de vedere procedural in vederea asigurarii unitatii de actiune a Presedintelui

Republicii si Guvernului. Fara indoiala, prin forta lucrurilor, Presedintele Republicii si

Guvernul erau fi nevoiti sa-si concerteze actiunile. Aceasta pentru ca Presedintele Republicii siGuvernul concura la indeplinirea aceleiasi functii ale statului: functia executiva. Aceasta

constatare se impune, in primul rand pentru ca, atat Presedintele Republicii, cat si Guvernul nu

au o competenta originala, cu trebuie sa se subordoneze in activitatea lor legilor adoptate de

Parlament. Pe de alta parte, atat unul cat si celalalt sunt chemati in limitele atributiilor

incredintate lor, sa sigure buna functionare a serviciilor publice si aplicarea legilor. Mai mult,

unele din atributiile celor doua organe se impletesc intre ele si, adeseori se suprapun.

Presedintele Republicii, bunaoara, are atributii de reprezentarea a statului in relatiile interne si

internationale, precum si de definire, prin mesajele adresate Parlamentului, principalele linii

directoare ale politicii statului, atributii care nu se pot desfasura decat in paralel cu indeplinirea

sarcinilor Guvernului de a asigura, potrivit programului sau de guvernare acceptat de

Parlament, realizarea politicii interne si externe a tarii.

Tot asa, activitatea teritoriala a tarii, precum si ca Presedinte al Consiliului Suprem al

Apararii Tarii, se ingemaneaza strans cu atributiile Guvernului in domeniul organizarii fortelor

armate si politienesti. Presedintele Republicii si guvernul sunt pusi in situatia de a actiona mana

in mana si pentru ca Presedintele nu dispune de un aparat specializat de mare complexitate,

distinct de cel al Guvernului in vederea indeplinirii

atributiilor, el va trebui sa apeleze la concursul primului ministru si al diferitelor

ministere sau organe centrale ale administratiei de stat.

Ca metoda curenta de concertare a politicii Presedintelui Republicii cu cea a Guvernului

ar ramane, in principal participarea primului la sedintele Guvernului, in care se dezbat

probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii etc.

Situatia este alta cand este vorba despre raporturile Guvern - Parlament. De aceasta

data, pentru asigurarea unei imbinari stranse intre activitatile celor doua organe sunt instituite

cai procedurale foarte precis definite. In aceasta ordine de idei, pot fi mentionate: procedura

parlamentara avand ca obiect investitura Guvernului; posibilitatea adoptarii de catre Parlament

a unei motiuni de cenzura menita sa duca

Cadrul constitutional infatisat mai sus pune fata in fata un Presedinte al Romaniei

inzestat cu o statura juridica puternic profilata si un Parlament care nu poate fi dizolvat decat in

conditii exceptionale. Este evident ca o asemenea reglementare constitutionala nu poate fisocotita decat o reflectare net definita a principiului separatiei puterilor in stat. aceasta stricata

Pagina 65 din 70



separatie este atenuata prin faptul ca intre doua organe care nu depind unul de celalt a fost

plasat un organ tampon : Guvernul, unica victima probabila a unei eventuale confruntari intre

doi giganti. Desi are o serie de atributii ce converg cu cele ale Presedintelui Republicii,

Guvernul este mai putin dependent fata de acesta decat fata de Parlament.Tabloul implementarii principiului separatiei puterilor statului in Constitutia din 1991

apare intr-o masura oarecare estompat si ca urmare a faptului ca, independenta justitiei ramane

precara.

In concluzie, daca in cursul dezbaterilor Constitutantei adversarii principiului separatiei

puterilor statului au reusit sa impiedice consacrarea lui expresa in prevederile Constitutiei,

victoria lor a fost numai aparenta caci, in cadrul structurilor instituite de Constitutia din 1991,

organe ca Presedintele Republicii, Parlamentul sau Justitia au o individualitate distincta si o

independenta functionala, concretizata in atributiile lor, independenta care, in cazul justitiei,

putea fi mai eficient garantata.

Potrivit Constitutiei din 1991, rolul Justitiei apare diminat in raport cu Constitutie din

1923, deoarece potrivit noului asezamant constitutional Curtea Suprema de Justitie a pierdut

dreptul de a controla constitutionalitatea legilor. Fiind lipsita de o importanta atributie,

incredintata ulterior Curtii Constitutionale, Curtea Suprema de justitie nu va avea aceeasi

autoritate ca si in trecut, si prin urmare independenta ei in raport cu celelalte puteri ale statului

nu va aparea tot atat de bine conturata.

Eleodor Focseneanu in lucrarea sa Istoria Constitutionala a Romaniei , afirma referitor

la Constitutia din 1991: “Constitutia din 1991 este un esec total fiind elaborata de persoane

incompetente si puternic ancorate in mentalitatea trecutului lor comunist datorita functiilor

importante in aparatul de stat si ideologic pe care le-au detinut”.

Vine oare atunci Referendumul din octombrie 2003 in sprijinul acestor neajunsuri?

Delimitarea clara a celor trei puteri si mentionarea ad-literam a principiului separatiei puterilor

in stat cum apare de curand in actuala Constitutie duce implicit si la o mai larga aplicabilitate a

lui in Romania de astazi?

Analiza minutioasa a imbunatatirilor pe care Constitutia aprobata prin Referendum la

19 octobrie 2003 din prisma celor trei puteri, a legaturilor dintre ele ne va oferi cu siguranta

cateva raspunsuri.

2. Constituţia din 2003

Pagina 66 din 70



Odata cu modificarile aprobate in noiembrie 2003 prin Referendum s-au adus

Constitutitutiei din 1991 un numar total de 57 de modificari, fie adaugiri, fie eliminari dupa

caz. Odata cu votarea acestei Constitutiii, in Romania principiul separatiei puterilor in stat este

specificat expres si legitimat. Astfel, dupa alineatul (3) al Art. 1 al vechii Constitutii s-auadaugat doua noi alineate, (4) si (5), avand urmatorul cuprins :

(4) « Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor –

legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale.

(5) In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale sia legilor este obligatorie ».

Astfel, odata cu aprobarea prin Referendum a acestei Constitutii, principiul separatiei si

echilibrului puterilor in stat nu este numai sugerat ci si mentionat, fapt care ar duce teoretic cel

putin la o aplicabilitate mai larga a acestuia, tot teoretic macar reglementandu-se astfel un

element esential in conditiile statului de drept in Romania. Dar, specificarea sa expresa este o

conditie necesara, dar nu si suficienta. Este nevoie in continuare ca toate conditiile sa fie

indeplinite, existenta unui echilibru intre puteri sa rezulte, intocmai ca in vechea Constitutie din

atributiile care revin fiecarei puteri in parte. Din acest punct de vedere nu s-au adus modificari

esentiale prin noua Constitutie, nefiind ingradite anumite atributii, care ar duce la o absenta a

echilibrului puterilor in stat.

In Art. 80, alin 2 regasim si in noua Constitutie precizarea destul de clara :

« Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului ». Colaborarea puterilor rezulta

din participarea Presedintelui la sedintele Guvernului in probleme de interes national ; numirea

in functia de prim-ministru, numirea Guvernului se face de catre Presedinte, pe baza votului

acordat de Parlament. Presedintele putea dizolva Parlamentul. Colaborarea dintre puteri rezulta

si din faptul ca valailitatea tratatelor incheiate de Presedinte avea loc daca acestea erau, in

prealabil negociate de Guvern si, odata semnate, acestea nu intrauin vigoare decat daca erau

ratificate de Parlament, respectiv de ambele Camere ale acestuia, potrivit procedurii de

adoptare a legilor. In ceea ce priveste colaborarea Guvernului cu Parlamentul aceasta se rezuma

la : Guvernul si membrii sai sunt obligati sa raspunda la intrebarile sau interpelarile formulate

de senatori si deputati. Camera Deputatilor si Senatului in sedinta comuna pot retrage

increderea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, cu votul majoritatii

deputatilor si senatorilor. Toate aceste elemente din care reiese clar existenta mai multor puteri

care actioneaza separat si independent una fata de alta, existau si in vechea Constitutie, de unde

concluzionam ca principala modificare si cea mai substantiala adusa in 2003 in sprijinul

aplicarii acestui principiu este aceea a mentionarii lui explicite, interpretarea normelor cuprinse

Pagina 67 din 70



in Titlul III, Autoritati Publice ducand in ambele cazuri la organizarea conducerii politice a

societatii romanesti pe baza acestui principiu.

CONCLUZII

Declaratia drepturilor omului din 1789 prevede ca : « Orice societate in care garantia

drepturilornu este asigurata, nici separatia puterilor determinata, nu are constitutie ». Aceasta,

la fel ca si teoria separatiei puterilor elaborate de Montesquieu este amendabila, in conceptia

unor autori, din urmatoarele motive:

puterea este una, indivizibila, apartinand unui singur titular – poporul. Prin urmare se

poate vorbi nu de « impartirea puterilor », ci de impartirea sau distribuirea functiilor pe care le

implica exercitarea puterii ;

ideea separatiei puterilor contravine principiului indivizibilitatii suveranitatii deoarece,

daca ar exista mai multe puteri distincte si independente, ar trebui sa admitem distribuirea lor in

cote-parti egale ce ar urma sa se atribuie fiecarei puteri ;

este absurd sa se creada ca functia legislativa se afla in echilibru cu functia executiva,

adica a face legea este egal cu a o executa. Executarea legii este prin definitie subordonata

legiferarii ;

examinarea atenta a sistemului preconizat de Montesquieu, spune Deleanu duce la

concluzia ca acest sistem este opus celui al separarii puterilor.

In legatura cu aceste critici se poate afirma ca Montesquieu nu a inteles prin separatia

puterilor ca implicand o izolare absoluta a lor. Colaborarea intre ele si controlul lor reciproc au

fost socotite o necessitate inevitabila.

Prin putere de stat se intelege un sistem de organe care coexiata, colaborand intre ele,

contrabalansandu-se reciproc. Faptul ca separatia puterilor contravine principiului

indivizibilitatii suveranitatii se poate spune ca suveranitatea poporului poate fi considerata

indivizibila si nu poate sa-i rapeasca statului dreptul de a stabili propriul statut politic si de a-si

constitui un sistem de organe specializate fiecare in exercitarea uneia dintre functiile statului.

Principiul separatiei puterilor in stat pana la afirmarea regimului comunist (1945) a fost

reglementat expres de Constitutiile din 1866, 1923 si 1936, desi rudimente ale aplicarii

principiului separatiei puterilor in tara noastra intalnim inca din 1831 – 1832 (potrivit

Regulamentelor Organice din Muntenia si Moldova puterea legiuitoare apartinea domnului si

Pagina 68 din 70



adunarii obstesti iar puterea executiva – domnului. Aceste Constitutii admit principiul

separatiei puterilor in stat, dar cu colaborarea lor, asigurand bunul mers al statului.

Din momentul adoptarii primei Constitutii de tip socialist (1948), organizarea

exercitarii puterii in stat se realizeaza potrivit unei conceptii care considera nestiintifica teoriaseparatiei puterilor in stat, sustinandu-se idea ca are drept consecinta incalcarea principiului

unitatii puterii politice.

Odata cu evenimentele din decembrie 1989, se revine la principiul separatiei puterilor

in stat prin organelle create de la acea data si pana la adoptarea noii constitutiiprin atributiile

conferite si prin organizarea raporturilor intre ele, dar mai putin s-a pus in functiune

mecanismul de realizare a acestui principiu.

Constitutia adoptata prin Referendum la 8 decembrie 1991, organizeaza conducerea

politica a societatii romanesti pe baza acestui principiu, fara ca el sa fie mentionat expres, ciclul

fiind incheiat abia in 2003, prin Referendumul din 19 octombrie cand Constitutia supusa spre

aprobare este completa din acest punct de vedere.

Bibliografie

1. Aristotel, Politica, trad. Grigoriu Raluca, Ed. Paidea, 2001.

2. Constitua Romaniei comentata si adnotata3. Constitutia Romaniei - adoptata prin Referendum la 19 octombrie 2003, Ed. G.P.H.

2003.

4. Constitutia Romaniei - probata prin referendum la 8 decembrie 1991, Ed. Lumina

Lex, Bucuresti, 1994.

5. Ion Deleanu, Drept Constitutional si institutii politice, vol. I si II, Ed. Europa Nova,

Bucuresti, 1996.

6. Eleodor Focseneanu, Istoria Constitutionala a Romaniei 1859 – 1991, Ed.Humanitas, Bucuresti 1992.

Pagina 69 din 70



7. Cristian Ionescu, Institutii politice si drept constitutional, Ed. Fundatiei Romania de

Maine, Bucuresti, 1999.

8. Ioan Muraru, Drept constitutional si institutii politice, vol 2, Ed. Actami, Bucuresti,

1997.

9.Charles Montesquieu, Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1964.

10. Genoveva Vrabie, Drept Constitutional si institutii politice contemporane. Teoria

generala a Constitutiei, vol. I, Ed. Stefan Procopiu, Iasi, 1993.

11. Stephane, Rials, Declaratia drepturilor omunlui si ale cetateanului, Ed. Polirom, Iasi

2002.

12. Ion, Varlam, Noua Constitutie a Romaniei – fata cu schimbarile din Europa de Est,

Ed. Evenimentul, Bucuresti, 1993.

Pagina 70 din 70

diploma - www.tocilar.ro

Documents