diploma - www.tocilar.ro

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Acceptare si respingere in comportamentul toxicoman

Introducere

În mod cert, viteza de extindere a toxicomaniilor, cu alcool şi droguri, constituie

pentru condiţia umană cel mai periculos flagel, pe de o parte, prin efectele degenerative ale

structurii biologice umane, pe de alta, prin forţa de proliferare a agresivităţii şi violenţei în

societatea contemporană.

Toxicomaniile par să fie cancerul care suprimă, nu numai organismul consumatorului

dar şi pe cei din jur, familia, mai ales, prin dezorganizarea tragică a personalităţii umane.

Conduitele toxicomane, prin pierderea simţului măsurii, prin scăderea criticismului

faţă de propriile acte, scăderea inhibiţiei şi a autocontrolului, duce la reacţii afective şi

comportamentale paradoxale.

Volens, nolens sunt fenomene ce produc umanităţii traume, indiferent de apartenenţa

celui afiliat la o grupare, rasă, sex sau vârstă, şocul produs putând afecta grav viaţa sau chiar

să o distrugă. Abuzul şi traficul ilicit de droguri şi alcool sunt precum o boală care sapă pe

ascuns sănătatea psihică şi morală a societăţii noastre.

Nu ţin să epuizez în această lucrare subiectul vast al cauzelor, efectelor şi intervenţiei.

În problema toxicomaniei, ceea ce urmăresc este o conştientizare profundă a acestei forme de

degradare umană.

Comportamentul indivizilor, atât cel normal, cât şi cel deviant, este determinat de

condiţiile lor reale de viaţă. De fapt, condiţiile reale de viaţă fiind o rezultantă a relaţiilor

dintre individ şi mediul social, începând cu familia şi până la celelalte micro şi macrogrupuri

în care trebuie să se integreze şi să-şi desfăşoare activitatea.

Deşi sunt în cea mai mare măsură determinate social, chiar şi în cadru aceleiaşi

colectivităţi şi aceluiaşi grup, mergând de la o clasă socială, grup profesional, grup şcolar şi

până la familie, “împrejurările de viaţă” ale indivizilor nu sunt identice.


Aceste consideraţii privind condiţiile reale de viaţă ne atenţionează asupra necesităţii

luării acestora în studiu, atunci când analizăm personalitatea unui individ cu comportament

deviant şi atunci când căutăm să descifrăm cauzele inadaptării sociale.

CAPITOLUL I

MECANISME DE REGLARE SOCIALĂ

Socializare şi devianţă socială

1. Raporturile procesului de socializare cu alte procese sociale

Socializarea, integrarea socială şi controlul social reprezintă principalele concepte

utilizate în studiul de psihologie socială, sociologie şi antropologie culturală cu ajutorul

cărora sunt definite “procesele fundamentale, mecanismele şi instituţiile prin care orice

societate se reproduce în fizionomia personalităţii umane care îi este specifică, în structuri de

comportament care să răspundă statusurilor şi rolurilor predominante în societatea dată,

aşteptărilor şi prescripţiilor înscrise în modelul ei sociologic şi etic”.

Asemenea procese, mecanisme şi instituţii, prin care societatea îşi asigură, prin

conduite adecvate ale membrilor săi, consistenţa şi coeziunea internă, continuitatea şi

stabilitatea, au ca finalitate realizarea unor transformări fundamentale ale comportamentului

indivizilor şi grupurilor sociale. Aceste transformări sunt menite să asigure, în principal,

conformitatea membrilor societăţii faţă de modelul normativ şi cultural al acesteia, dar şi

prevenirea "devierii" faţă de acest model, prin "transmiterea, învăţarea şi interiorizarea de

către indivizi a valorilor şi normelor sociale, ca mecanisme de socializare".

Ele se realizează, de regulă, prin intermediul relaţiilor sociale în care orice individ sau

grup social intră în cursul existenţei sale şi a unor instituţii şi organizaţii sociale (familie,

şcoală, grup de prieteni, grup de muncă, organizaţii obşteşti, comunităţi urbane sau rurale

etc.) cu rol de socializare, integrare şi control social.

Socializarea reprezintă acel proces complex care are drept finalitate realizarea

integrării sociale a indivizilor şi grupurilor sociale, sau altfel spus, integrarea socială se

realizează prin acţiunea factorilor de socializare instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi; atât


socializarea cât şi integrarea socială neputând dobândi o conotaţie valorică pozitivă decât prin

intermediul mecanismelor formale şi neformale ale controlului social.

Apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă socială şi delicvenţă la anumiţi

indivizi sau grupuri sociale pot fi asociate, într-un anumit context, cu deficite şi eşecuri ale

socializării sau cu aspecte ale neintegrării sociale şi, implicit, cu nerealizarea funcţiei de

control social a diferitelor instituţii şi organizaţii sociale.

Analiza nuanţată a socializării, integrării şi controlului social oferă elemente teoretice

şi metodologice utile pentru înţelegerea şi explicarea devianţei şi infracţionalităţii, atât ca

fenomene sociale, prin condiţiile lor de existenţă şi producere în societate, cât şi ca fenomene

antisociale, prin consecinţele lor negative asupra securităţii indivizilor şi grupurilor sociale;

această analiză deschide calea pentru înţelegerea mai profundă a diferitelor aspecte ale

prevenţiei sociale, ale educaţiei şi integrării sociale în general, fără a eluda prin aceasta rolul

factorilor individuali, psihologici şi chiar biologici în etiologia comportamentului delicvent.


2. Conceptul de socializare

Utilizat în mod frecvent în studiile de sociologia devianţei, conceptul de socializare a

cunoscut o definire extrem de diversă ce se înscrie pe o linie care merge de la concepţia sa

strict culturologică sau psihosociologică (în sensul de proces stadial şi de durată, care se

realizează în tot cursul vieţii unui individ în cadrul grupurilor formale şi neformale cu care el

intră în contact sau din care face parte) până la o abordare extrem de cuprinzătoare, în care

dobândeşte sensul de “influienţă formativ-educativă pe care diferitele grupuri sociale şi

societatea în ansamblul său o exercită asupra individului uman şi personalităţii sale”

Comportamentul social poate fi evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme,

decât prin capacităţile sale intrinsece.

Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin

trei factori:

procesul de internalizare a normelor;

faptul că, adeseori, individul nu este "conştient" de posibilitatea alegerii unor moduri

alternative de comportament;

conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp

ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.

Dependentă de procesul de socializare, internalizarea normelor şi valorilor unui grup

social presupune treptat transformarea controlului social în autocontrol şi modificarea

comportamentului de la o formă normativă (reglată din exterior) la o formă normală

(motivată intern); la aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât şi necesitatea, motivată

social, ca acţiunile individului să concorde cu scopurile şi cerinţele grupului din care face

parte.

În acest sens funcţionarea adecvată a societăţii este dependentă de consensul care se

stabileşte între membrii săi, în legătură cu scopurile sociale care trebuie atinse şi cu

mijloacele legitime de realizare a acestor scopuri. Socializarea favorizează acest consens şi

permite indivizilor de a reproduce, prin conduite învăţate, modelul cultural şi normativ al

societăţii din care face parte.


Realizarea interiorizării sistemului valorico-normativ al societăţii în conştiinţa şi

conduita fiecărui individ este sarcina normală a procesului de socializare.

3. Mecanisme şi instanţe de socializare

Contribuind la construcţia armonioasă a personalităţii umane şi la adaptarea

individului la viaţa în colectiv, facilitându-i acestuia înţelegerea şi realizarea unor acţiuni

competente şi învăţându-l cum să se comporte pentru atingerea unor scopuri, procesul de

socializare se realizează atât în cadrul unor grupuri informale cu suport afectiv, cât şi al unor

organizaţii formale neutre din punct de vedere afectiv.

Astfel, procesul începe chiar din perioada copilăriei, în cursul căreia intervin primele

contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializare de bază) şi continuă de-a lungul vieţii

adultului, odată cu dobândirea, de către acestea, a unor statusuri şi roluri succesive

(socializare continuă).

Deoarece copilul este socializat într-un climat profund afectiv (familia), iar adultul

într-un context definit prin neutralitate afectivă (instituţia profesională), conţinutul

socializării diferă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de viaţă şi de obiectivele

diverselor instituţii şi grupuri formale şi informale.

Conţinutul intrinsec al procesului de socializare nu are doar o semnificaţie

psihologică (maturizarea copilului, prin interiorizarea cerinţelor şi motivaţiilor sociale), ci şi

una culturală (internalizarea normelor şi valorilor unei culturi), cât şi sociologică (învăţarea

unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor asociate acestora).

Coincizând în cea mai mare parte cu procesul de educaţie, dar având o sferă mai largă

în ceea ce priveşte conţinutul şi obiectivele sale, socializarea se realizează prin influenţa unor

factori cum ar fi familia, grupul de prieteni, şcoala, diferite instituţii (social-economice,

politice sau culturale), sistemul mass-media etc.

Reprezentând, totodată, un proces care duce la un anumit tip de conformism

(conformitatea persoanei cu ceea ce aşteaptă grupul sau comunitatea), dar şi la tendinţe

inovatoare, socializarea poate să aibă o direcţie conformă cu cerinţele, valorile şi normele

socialmente admise şi dezirabile (socializare pozitivă) sau o direcţie contrară primeia, deseori

marginală în raport cu societatea, dar conformă cu cerinţele unor grupuri sau subculturi

(socializare negativă).


Noţiunea de "socializare negativă" (efectuată de grupurile marginale) oferă o indicaţie

semnificativă despre cauzalitatea şi condiţionarea socială a anumitor comportamente deviante

şi despre necesitatea extinderii rolului diferitelor instanţe şi organisme de socializare în toate

mediile sociale.

4. Socializare şi resocializare

Deşi se înţelege că nu există individ care să nu treacă prin experienţele esenţiale ale

socializării, atunci când procesul de socializare pozitivă eşuează, prevalând socializarea

"negativă" (discordantă), societatea sau grupurile sociale intervin, sancţionând

comportamentele deviante sau marginale ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceştia

procesului resocializare.

Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căreia se

intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin

inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social.

Ea este doar unul dintre mijloacele de control al comportamentului marginal sau

delicvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa-numitelor

sancţiuni punitive.

Resocializarea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita

individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea”) altuia, prin

dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în

societate.

Această “rupere cu trecutul”, se realizează în cadrul resocializării, presupune un

control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi

mijloace punitive etc.


Conformitate, integrare socială şi devianţă

1. Integrare socială - delimitări

Dependent de aspectele "stabilităţii", "consensului", "conformismului" şi "controlului"

social care trebuie să caracterizeze orice tip de societate, conţinutul noţiunii de integrare

socială, în cursul timpului, în legătură directă cu celelalte noţiuni, caracterizând concordanţa

între norme şi conduite, coexistenţa şi consistenţa valorilor în acelaşi spaţiu cultural,

amploarea şi profunzimea contactelor şi relaţiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale,

interdependen-ţa funcţională a elementelor unui sistem (subsistem) social.

În plan general, conceptul de integrare socială cuprinde o serie de note specifice,

esenţiale pentru a desemna configuraţia închegată a unei structuri sau colectivităţi:

reprezintă un proces social prin care se realizează o permanenta reînnoire a unei

unităţi sociale, în condiţiile postulării echilibrului relativ, structural şi funcţional al acestei

unităţi, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei;

desemnează o stare de "echilibru" social, definită prin absenţa margina-lităţii şi prin

convergenţa a doi termeni aflaţi, iniţial, într-o relaţie de tensiune, convertită, ulterior, într-o

relaţie de armonie şi acţiune cooperativă;

postulează aparenta şi participarea (neimpusă) individului la un set de norme, valori şi

atitudini comune ale grupului, care, odată iternalizate şi externalizate de individ în

comportamente explicite, facilitează întărirea solidarităţii funcţionale a grupului;

reprezintă rezultatul unei serii de adaptări şi ajustări normative a individului la un

camp definit de relaţii de grup, rezultat care are drept consecinţă eliminarea conflictelor şi

tensiunilor şi stabilirea unor raporturi coezive şi participative.

2. Tipuri de integrare sociala

Evidenţierea diferitelor moduri după care o anumită unitate socială sau subsistem

social pot fi calificate ca integrate a permis identificarea mai multor subtipuri de integrare

socială, caracterizate prin aspecte particulare, observabile, ale naturii concrete a acestui

proces general.


a) Integrarea culturală - definită ca proces de realizare a unei concordanţe sau

compatibilităţi între normele uneia şi aceleiaşi culturi, sintetizează caracteristicile ajustării

mutuale între elementele unei culturi pentru a se transforma într-un sistem cultural armonios.

Este procesul prin care membrii unei societăţi acceptă, resping sau modifică itemuri

care s-au difuzat din alte culturi, proces ce explică labilitatea culturală şi actele deviante ale

indivizilor dintr-un anumit sistem cultural.

b) Integrarea normativă - se identifică cu "integrarea între norme şi persoane" şi

variază în funcţie de concordanţa între conduită şi norme. Ea mai este definită şi ca un mod

eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivaţional, astfel ca indivizii sa

acţioneze conform standardelor prescrise.

Opusă stării de integrare normativă este starea de anomie, definitorie pentru un

conflict de norme.

Integrarea normativă este dependentă de procesul de socializare (prin care un individ

învaţă "să intre" în cultura societăţii sale, învăţând sa cunoască şi să aplice ideile, normele şi

valorile grupului social în care trăieşte şi pe care le internalizeaza în vederea utilizării lor în

diferite situaţii sociale) şi de conformitate cu normele şi regulile societăţii globale

(coordonarea acţiunilor individului în acord cu aşteptările altora şi cu evitarea actelor ce

impun răspunsuri nefavorabile din partea grupului).

Respectarea normelor grupului şi orientarea spre valori morale şi reglementări

juridice comune întăreşte coeziunea între membri şi favorizează un grad ridicat de integrare

socială a grupului respectiv.

c) Integrarea comunicaţională - definită şi ca integrare "consensuală", acest subtip de

integrare caracterizează un anumit sistem de relaţii, definitoriu pentru concordanţa dintre

conduite şi norme.

Fiind concretizat în modul de distribuţie şi transmisie al modelelor normative între

membrii sistemului social, acest proces utilizează ca noţiune de bază comunicaţia, cea

interpersonală în mod deosebit, constând în schimbul de informaţii, idei, atitudini între

membrii unui grup social.

d) Integrarea funcţională - conceptul de integrare funcţională implică două

semnificaţii, dintre care una cu caracter mai general şi cealaltă cu caracter particular: prima

priveşte unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social, datorită interdependenţei părţilor

sale specializate; a doua se referă la diviziunea şi sincronizarea sarcinilor într-un grup, în

măsura în care diversele activităţi specializate sunt dependente una de alta.


3. Integrare, neintegrare şi reintegrare sociala

Toate cele patru subtipuri de integrare socială menţionate vizează multitudinea

sferelor de viaţă umană (cultura, conştiinţa, viaţa materiala etc.) circumscriind procesele

sociale care angajează, deopotrivă, dimensiuni valorice, normative, acţionale, afective şi

relaţionale. Din punct de vedere al sociologiei devianţei, ele reprezintă atât interes teoretic,

cât şi practic, pentru a surprinde în mod global şi multidimensional aspectele etiologice ale

comportamentului delincvent. Astfel, pentru aprecierea gradului de integrare (respectiv de

neintegrare) socială, o importanţă deosebită o are tipul de integrare normativă, care

presupune articularea pattern-urilor (modele, valori, norme) normative ale societăţii cu

procesele motivaţionale ale indivizilor, astfel încât să se realizeze conformitatea cât mai

deplină a acestora.

Deficitul de socializare manifestat la anumiţi indivizi sau grupuri sociale (sub forma

cunoaşterii, nereceptării sau chiar respingerii sistemului de norme şi valori sociale) conduce

la un eşec al integrării lor sociale si, în special, a celei normative; ca urmare integrarea

acestor indivizi sau grupuri este "negativă" având un caracter antisocial, fiind în discordanţă

cu modelele, valorile şi normele societăţii globale.

Neintegrarea (mai corect spus, forma negativă a procesului de integrare) se datorează

fie unor deficiente de adaptare, fie unor condiţii sociale care favorizează apariţia unor

comportamente dezintegrative, distructive şi disfuncţionale pentru stabilitatea sistemului

social. Ea se caracterizează, în consecinţă, printr-un minus de "angrenare", "responsabilitate"

şi "participare" socială a individului în reţeaua raporturilor sociale, în structura colectivităţii

sociale, a grupurilor, condiţionate de actul personalizării sale.

În cazul indivizilor sau grupurilor ale căror comportamente sunt în discordanţă cu

modelele, valorile şi normele unanim acceptate şi recunoscute în societate, lipsind

dimensiunea normativă societală, se poate vorbi de o integrare socială negativă; în aceste

cazuri, chiar dacă se realizează integrarea lor comunicaţională şi funcţională, care poate duce

la unele forme de "solidaritate", ele au un caracter antisocial sau asocial, întrucât se

îndepărtează de modelul etico-juridic şi cultural al societăţii.

Reprezentând, de cele mai multe ori, eşecul socializării şi integrării sociale,

inadaptarea şi comportamentul dezintegrativ constituie un indicator cert al apariţiei unor


manifestări aflate la limita devianţei sociale, cu posibilitatea transformării, ulterioare, în

forme delincvente cu periculozitate socială ridicată.

În acest caz, se pune atât problema respingerii şi sancţionării în forme instituţionale a

manifestărilor antisociale, cât şi a recuperării sociale şi morale a indivizilor devianţi printr-un

amplu şi complex proces de resocializare şi reintegrare socială.

Implicând restructurarea profundă a personalităţii şi comportamentului individului

deviant, reintegrarea socială, care presupune o rupere bruscă de trecut şi adoptarea unui nou

mod de viaţă, este condiţionată de o serie de factori:

caracteristicile şi elementele specifice instituţiei sau organizaţiei în care se desfăşoară

acest proces - mediu închis (penitenciar) sau deschis (colectiv de muncă sau de învăţătură,

muncă corecţională, stabilimente "deschise");

caracteristicile psihice ale individului supus reintegrării.

În funcţie de felul şi durata sancţiunii, reintegrarea individului deviant cuprinde două

momente distincte:

În timpul executării sancţiunii (cu sau fără privare de libertate), când acţiunea

factorilor de reintegrare urmăreşte, în principal, restabilirea şi crearea capacităţii pentru

individul deviant de a avea contacte sociale normale (cu familia, scoală, locul de muncă), ca

şi pregătirea acestuia pentru dobândirea unui statut social nou după executarea sancţiunii;

După executarea sancţiunii când se urmăreşte încadrarea fostului deviant într-o

activitate socială conform cu noul statut dobândit, reinserţia lui în colectivitatea socială, ca şi

reintegrarea lui psihologică, printr-un amplu proces de "destigmatizare" (în familia proprie

sau de origine, în zona în care locuieşte, la locul de munca etc.).1

Ambele momente ale procesului de reintegrare socială a indivizilor cu

comportamente deviante implică realizarea cât mai deplină a diferitelor subtipuri de integrare

şi în primul rând a celei normative, dar şi culturale, comunicaţionale şi funcţionale.

Control social şi comportament deviant

1. Control social - definire

1 George Basiliade, Aspecte criminologice ale resocializării prin sancţiuni private de libertate, Bucureşti, C.C.P.T., 1981, p. 5-46.


Realizarea unei socializări globale şi concordante, ce are ca finalitate acceptarea şi

respectarea de către marea majoritate a indivizilor şi grupurilor sociale a modelului etico-

juridic, social-politic şi cultural al societăţii respective, nu poate fi concepută în absenţa şi

fără intervenţia unor mijloace de "control" ale comportamentului social. Desemnând, în

înţelesul său cel mai general, acel ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale

prin care societatea impune comportamentului individual o serie de constrângeri sistematice

şi relativ compatibile între ele, pentru a-l obliga să se conformeze la normele şi valorile de

bază, noţiunea de control social se referă la modalităţile de împletire armonioasă a presiunilor

exterioare cu convingerile intime ale indivizilor.

În acest sens, noţiunea cuprinde doua dimensiuni principale: una cu caracter extern,

care se referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea influenţelor sociale care se

exercită asupra lor, şi alta, cu caracter intern, care implică acceptarea normelor grupului ca şi

cum ar fi propriile lor norme.

Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendinţe de adeziune la

normele şi valorile grupului care l-a socializat, internalizându-se în structura personalităţii

sale şi făcând din ele un etalon al propriului său comportament. Apreciind indivizii după

acest etalon, societatea sau grupul de apartenenţa utilizează multiple mijloace de dirijare,

persuasiune sau corectare a comportamentelor circumscrise controlului social în ansamblul

sau. Deoarece nici o societate nu poate funcţiona, în mod adecvat, fără ordine, controlul

social include ansamblul mijloacelor prin care se asigură menţinerea comportării adecvate a

membrilor unei societăţi sau unei comunităţi în cadrul modelelor de norme, îndatoriri şi

conduite permis, respingându-se conduitele nepermise sau deviante.

În sensul menţionat, comportamentul deviant este acel tip de comportament care

perturbă ordinea socială, ameninţând stabilitatea şi echilibrul societăţii.

Dintre tipurile de control social Koss acorda un rol principal legii, care este prinsă ca

fundament al ordinii sociale şi reprezentând cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism

de control utilizat de societate.

Pentru W. G. Summer , reglarea conduitelor membrilor societăţii are loc, în cea mai

mare parte prin intermediul "folkways" - urilor (cutume sau tradiţii populare) şi "mores"

(moravuri) . Nefiind creaţii ale omului ca atare, ci fiind inconştiente şi anonime, asemenea

cutume au un caracter reglativ şi imperativ pentru comportamente, asigurând o platformă

largă controlului social.


E. Durkheim consideră că reglarea conduitelor membrilor colectivităţii nu se

datorează voinţei lor individuale, ci presiunii sociale, ca expresie a conştiinţei colective

(forma fundamentală de control social al comportamentelor care asigură ordinea întregii vieţi

sociale), caracterizate de "ansamblu de credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor

aceleiaşi societăţi".

2. Forme şi mecanisme ale controlului social

Controlul social, urmărind în toate societăţile orientarea comportamentului indivizilor

şi grupurilor sociale într-un sens conform cu necesităţile şi scopurile menţinerii societăţii

respective, este alcătuit dintr-un "ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri, acţiuni,

mijloace de influenţare care au rolul de a face respectate modelele recunoscute şi permise de

conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statutul şi rolurile fiecărui individ".

Întrucât funcţionarea normală a mecanismului social este de neconceput în afara unor

astfel de norme şi mijloace de influenţare a conduitei indivizilor, a orientării lor spre

îndeplinirea aşteptărilor şi necesităţilor sociale ale colectivităţii din care fac parte, în orice

societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal.

Controlul social pozitiv se bazează, în special, pe motivaţia pozitivă a indivizilor de a

se conforma la normele şi regulile de convieţuire socială. Forma fundamentală a controlului

social pozitiv depinde insă de internalizarea de către individ a sistemului de norme, valori şi a

cerinţelor rolurilor sociale în cadrul procesului de socializare.

Controlul social negativ se bazează pe teama individului sau pe temerile lui că va fi

pedepsit în cazul în care încalcă normele şi regulile sociale. Aceasta pedeapsă se

concretizează, de cele mai multe ori, în sancţiuni organizate (juridice, administrative,

disciplinare etc.) dar şi în dezaprobarea sau respingerea comportamentului său de către

comunitate (izolare, marginalizare, ironizare, ridicularizare etc.) . În ambele cazuri individul

se va conforma faţă de normele şi regulile de conduită nu din convingere, ci tocmai pentru a

evita consecinţele neplăcute ale actelor sale deviante sau antisociale.

Factorii de la care emană controlul social pot fi:

a) institutionalizaţi (formali), reprezentaţi de societatea globală însăşi, prin

intermediul diferitelor organisme şi organizaţii statale şi sociale şi care realizează un control

social organizat asupra comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale;


b) neinstitutionalizaţi (informali), reprezentaţi de anumite grupuri (de prieteni, de

vecinătate etc.) sau chiar de indivizi, care realizează un control social neorganizat (de multe

ori spontan şi difuz).

Mijloacele controlului social sunt acele instrumente de presiune, formale sau

informale, organizate sau neorganizate, conştiente sau spontane, care au rolul să influenţeze

pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi permise în diferite contexte social-juridice, etice

şi culturale.

Mijloacele controlului social pot fi clasificate în :

a) psihosociale, prin care se acţionează asupra opiniilor, atitudinilor şi

comportamentelor indivizilor, urmărindu-se interiorizarea normelor şi valorilor sociale, astfel

încât individul să le respecte din convingere, ca o datorie internă morală, crezând în

validitatea şi legitimitatea acestora ;

b) instituţionalizate, realizate prin intermediul diferitelor organisme şi organizaţii de

stat, juridice, politice, administrative;

c) neinstituţionale, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, opinie publică

şi care, având o îndelungată evoluţie cultural-istorică, constituie adevărate modalităţi de

conduită pe care indivizii trebuie să le adopte în diferite situaţii concrete de viaţă.

Prin intermediul diferitelor forme şi mecanisme ale controlului social, pozitiv sau

negativ, formal sau informal, societatea poate cunoaşte, controla şi "dirija" acele

comportamente şi conduite care "deviază" de la normele şi valorile socialmente dizirabile,

impunând celor care deviază reguli prohibitice sau coercitive prin sistemul complex de

sancţiuni sociale.

3. Control, norme şi sancţiuni sociale

Spre deosebire de valori, care în cadrul culturii ocupă un loc mai central, dar nu sunt

legate atât de strâns de comportament, normele sunt acelea care prescriu modurile specifice

în care valorile trebuie concretizate în comportamente socialmente acceptabile şi permise.

Ele reprezintă reguli de conduită obligatorii, care determină raporturile impuse în

orice moment de grupul social căruia aparţinem şi la a căror observare societatea ne poate

constrânge printr-o presiune exterioară mai mult sau mai puţin intensă.


Deşi, în general, comportamentul unui individ se conformează normelor grupului din

care face parte, nu de puţine ori în orice societate apar comportamente "variante", care

îmbracă o diversitate de forme, mergând de la comportamente evazive sau inovatoare

necomformiste, până la cele cu caracter delicvent sau antisocial.

Membrii unei comunităţi sociale se conformează normelor şi regulilor de conduită din

două motive: în primul rând pentru că acestea sunt însuşite internalizate în procesul

socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme întrucât le considera o parte din

"eul" lor social, ceea ce le creează un sentiment de stinghereală sau vinovăţie atunci când nu

le respectă sau le violează; în al doilea rând, membrii unui grup se aşteaptă unul de la celalalt

la un anumit comportament, conform cu normele grupului, iar atunci când se abat de la acest

comportament ceilalţi îşi manifesta dezacordul în diferite modalităţi. Aceste exprimări de

aprobare sau dezaprobare, manifestate de grupul social faţă de un anumit tip de

comportament individual formează sistemul sancţiunilor sociale.

În sensul cel mai general al termenului, orice sancţiune reprezintă o pedeapsă sau o

răsplată al cărei scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate

ca dezirabile de un grup social. Orice sancţiune este, în consecinţă, o "reacţie din partea

societăţii sau a unui număr considerabil al membrilor săi faţă de un mod de comportament

prin care acesta este aprobat sau dezaprobat".

Sancţiunile sociale pot fi grupate astfel :

Sancţiuni pozitive formale (organizate), care includ reacţiile de exprimare a

recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezen-tanţilor unor instituţii şi

organizaţii, acordarea de distincţii, premii, ordine şi recompense pentru acele comportamente

care sunt conforme cu normele morale şi juridice sau, pentru acele comportamente care se

remarcă în sens pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate;

Sancţiuni pozitive neformale (neorganizate), incluzând reacţiile de aprobare din

partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe) sau a opiniei publice faţă de acele

comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau colectivităţii ;

Sancţiuni negative formale (organizate), care sunt fundamentate pe forţă şi coerciţia

unor instituţii şi organizaţii formale şi prin care sunt "amendate" conduitele ilicite sau

deviante; cea mai mare parte a sancţiunilor negative organizate sunt reglementate prin

proceduri juridice speciale (dreptul penal);


Sancţiuni negative neformale (neorganizate), care sunt constituite din expresii de

respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare,

marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

4. Control social, conformitate şi deviantă

Controlul social are, în orice societate, importante implicaţii etice, juridice şi

culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii variate,

care pot corecta, în mare parte, deficientele şi lipsurile socializării şi integrării sociale.

În acest sens, uneori lipsa sau scăderea controlului social, asociată cu deficitul de

socializare şi cu nerealizarea integrării, poate determina apariţia unor forme de inadaptare,

devianţă şi marginalitate la anumiţi indivizi sau grupuri sociale.

Pentru acest motiv conformitatea este considerată ca finalitatea fundamen-tală a

oricărui proces de socializare şi integrare socială.

T. Hirschi concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături

puternice între individ şi societate, caracterizată de patru elemente de bază:

ataşament, corespunzând relaţiilor afective pe care tinerii le dezvoltă faţă de persoane

semnificative pentru ei.

angajament, corespunzând aspiraţiei tinerilor de a-şi continua şi desăvârşi pregătirea

şcolară şi a dobândi, în consecinţă, un statut socio-profesional ridicat. (Spre deosebire de

tinerii care au scopuri bine definite, adolescenţii deseori consuma alcool, fumează, se

asociază în grupuri sau se angajează în diverse comportamente care, nefiind orientate către

scopuri viitoare, sunt mai predispuse către devianţă şi delincvenţă;

implicare (comportare), care priveşte participarea la activităţi convenţionale ce

conduc la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului.

convingere (credinţă), reprezentând acceptarea validităţii morale a sistemului central

de valori sociale.

Între diferitele forme şi instituţii cu rol de socializare şi control social se stabilesc o

serie de relaţii şi legături de dependenţă care nu trebuie scăpate din vedere, cu atât mai mult

cu cât eşecul sau influenţa negativă a unora dintre ele se pot repercuta nefast asupra finalităţii

celorlalte.


Astfel, o educaţie deficitară în familie, sub aspect moral, poate avea consecinţe

negative asupra conduitei şi carierei şcolare, după cum, "învăţarea" unor modele negative de

la anumiţi colegi sau prieteni poate influenţa nociv comportamentul din cadrul

micromediului familial. Cu toate acestea, analiza nuanţată a relaţiilor ce se stabilesc între

diferitele componente şi funcţii ale controlului social şi procesul de socializare nu conduce şi

la inferarea unei legături cauzale directe între eşecurile sau deficienţele acestor procese şi

comportamentul deviant. Ea ne dezvăluie totuşi unele caracteristici ale manifestărilor

antisociale, ca efecte disfuncţionale ale socializării, integrării şi controlului social, precum şi

o trecere graduală de la inadaptare, neintegrare şi marginalitate (ca forme ale devianţei

sociale nepenale) la delincvenţă şi infracţionalitate (ca forme ale devianţei sociale penale)


Cultura deviantă; subcultura delincventă

1. Conformitate şi devianţă socială

Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi fundamentând un întreg sistem

teoretic şi conceptual, care a dat naştere sociologiei devianţei, ca ramură aparte a cunoaşterii

sociologice, noţiunea de devianţă desemnează în înţelesul sau cel mai general,

nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de

încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire care tind să le schimbe şi să le

înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisibilă

social, "medie" sau "normală".

Teoria sociologică concepe fenomenul de devianţă în două sensuri diferite, dar

capabile de complementaritate :

un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a normelor

semnificaţii exclusiv negative ("devianţă negativă") şi le supune în consecinţă, sancţionării ;

un sens mai larg, care valorizează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau revoltă

contra normelor ("devianţă pozitivă"), calificându-le ca acţiuni inovatoare sau revoluţionare.

În sens restrâns, devianţa este concepută ca transgresiune a normelor sociale

acceptate, ceea ce echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate.

În sens larg, devianţei i se atribuie calitatea de a fi specifică unui comportament care

"face" altfel lucrurile decât erau făcute în mod tradiţional sau care încearcă să schimbe

ordinea socială recunoscută.

Comportamentele deviante nasc reacţii puternice din partea societăţii, care, utilizând

formele şi mecanismele sale de control social, răspunde prin aplicarea unui sistem complex şi

organizat de sancţiuni sociale, mergând de la simpla reprobare până la pedepsirea severă a

actelor deviante.

Extensia, gradul şi graviditatea devianţei sociale depind însă, în mare măsură, de

reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări, de măsura în care ele sunt recunoscute de


ceilalţi membri ai societăţii ca socialmente periculoase pentru structura şi coeziunea socială a

colectivităţii, precum şi de natura şi de forţa acţiunilor ce li se aplică.

Din punct de vedere sociologic devianţa nu poate fi luată în considerare decât în

contextul unei definiţii sociale care ţine seama de relaţia stabilită între indivizii angajaţi în

comportamente deviante şi reacţia socială a colectivităţii care califică aceste comportamente.

2. Devianţa şi delincvenţa

În ansamblu formelor particulare de devianţă, delincvenţa sau infracţiona-litatea are

gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi

valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează

comportamentele indivizilor.

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un

tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative edictate şi aplicate

de către autoritatea statal-politică.

Delincvenţa are ca trăsături :

violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie acţiuni sau

sancţiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele

formale sau informale, implicite sau explicite;

săvârsirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri

sociale.

Ca fenomen juriic, delincventa cuprinde o serie de fapte şi acţiuni, care, violând

regula de drept, sunt pasibile de sancţiune, a cărei severitate creşte în funcţie de gravitatea

faptei comise şi de circumstanţele în care s-a produs.

Un comportament infracţional comportă următoarele caracteristici :

are o serie de consecinţe antisociale, prin faptul ca prejudiciază interesele întregii

societăţi ;

face obiectul unor interdictii sau constrângeri formulate de legea penală;

prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv

cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă ;

fapta este probată juridic şi este sancţionată ca atare.


3. Subculturi delincvente

Exista anumite categorii şi grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv

"subculturi delincvente" şi ale căror norme şi valori sunt în contradicţie cu cele ale restului

societăţii.

Datorită dezvoltării lor economice mai reduse şi a existenţei unor bariere şi interdicţii

sociale, aceste grupuri au o situaţie periferică şi marginală în societate, ceea ce le determină o

stare de spirit specifică, în care predomină sentimentele de izolare, frustrare, şi insatisfacţie

socială şi individualţ; de aici, respingerea şi contestarea parţială sau totală de către aceste

grupuri a normelor şi valorilor societăţii globale şi "construirea" unor "modele" şi "norme"

proprii de comportament şi conduită.

Analizând "subculturile delincvente", construirea şi evoluţia lor, Cohen identifică o

serie de trasături specifice ce caracterizează aceste grupuri, şi anume:

nonutilitarismul, în sensul că de multe ori membrii acestor "subculturi" desfăşoară

activităţi delinctuale nu neapărat din dorinţa de procurare a unor bunuri şi valori care le

lipsesc, ci mai degrabă ca un “mod de exprimare a solidarităţii”;1

maliţiozitatea ("răutatea"), în sensul că, dacă actul în sine nu este motivat de raţiuni

utilitare el este o formă de "răutate" aparentă, o "sfidare" a celorlalţi, membrii acestor

"subculturi delincvente" savârşind frecvent acte de vandalism, distrugere de bunuri şi obiecte

etc. numai din dorinţta de a fi maliţioşi cu semenii lor;

negativismul, trasatura ce caracterizează aceste grupuri delincvente, care în esenţă

reprezintă nu numai un "set de reguli" aflate în conflict cu cele ale culturii unei comunităţi, ci

şi o "polaritate negativă" în raport cu normele şi modelele culturale ale societăţii respective;

în consecinţă, conduita şi comportamentul membrilor acestor grupuri vor fi "conforme" cu

"standardele" subculturii din care fac parte;

versatilitatea (nestatornicia), în sensul că membrii "subculturilor delincvente" practică

toate felurile de activităţi ilicite, fără să se specializeze într-un anumit tip de infracţiune;

1 A. K. Cohen, op. cit., p. 24 - 32.


autonomia grupului delincvent, manifestată prin intoleranta faţă de presiunile altor

"subculturi" cu care vin în contact ; relatiile "cu membrii propriului grup se caracterizează

prin solidaritate, în timp ce relaţiile cu alte grupuri sau subgrupuri sunt ostile sau rebele".2

Există trei tipuri majore de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor

din zonele urbane.

primul tip se bazează în principal pe valori de tip delincvent; principiul de organizare

şi funcţionare se referă la obţinerea unor câştiguri materiale (ce uneori pot fi mijloace de

subzistenţă) prin utilizarea mijloacelor ilegale: furt, fraudă, şantaje etc. Acest tip se poate

numi modelul delincvent;

al doilea tip are ca normă de bază violenţa: membrii acestui grup se manifestă prin

utilizarea forţei sau prin ameninţarea cu folosirea forţei, el poate fi numit modelul

conflictual;

al treilea tip se referă îndeosebi la subculturi toxicomane, ai căror membrii consumă

abuziv diverse substanţe nocive (narcotice, alcool, tutun etc.), ajungând până la dependenţa

totală. Ei s-au înstrăinat de rolurile convenţionale şi sau retras într-un univers propriu,

guvernat de valoare supremă a senzaţiei tari. Poate fi numit modelul evazionist sau de

izolare.

Aceste modele apar deseori în forme combinate, fie în perioada în care subcultura

face presiuni asupra membrilor pentru coerenţă comportamentală (mai ales în perioada de

debut, când rolurile sociale nu sunt încă abandonate în favoarea rolurilor delincvente), fie în

formele de delincvenţă polimorfă.

Comportamentele toxicomane sunt factori de risc pentru delincvenţă.

Exista legături strânse între alcool-drog şi infracţiune.

Intoxicaţia alcoolică poate duce la acuzaţii legate de beţie în public sau infracţiuni la

volan.

Intoxicaţia reduce inhibiţiile şi este puternic asociată cu infracţiuni violente, inclusiv

omuciderea.

2 G. Neamţu, Teorii asupra delincventei in Dimensiuni ale Asistentei Sociale, coordonator prof. dr. Vasile Miftode, Editura Eidos, Botoşani, 1995.


Intoxicatia cu drog poate duce, deasemenea, la comportament deviant, infracţional. O

legătură mai importantă cu infracţiunea rezultă din faptul că indivizii dependenţi de drog pot

fi împinşi la furt sau violenţă pentru a-l obţine.

CAPITOLUL II

Abordari explicative asupra comportamentelor toxicomane

Păcătul capital al omului a fost şi a rămas cunoaşterea binelui şi a răului. În efortul

său neobosit de a deosebi binele de rău, a trebuit să facă diverse experimentări. De exemplu,

a constatat că unele plante ingerate în stare naturală, sau trecute prin forme de prelucrare, îi

procurau o plăcere aparte, de fortifiere, o stare de calm, o stare agreabilă de uitare sau de

visare, cu alte cuvinte, evaziunea din cotidianul obişnuit şi intrarea în "paradisele artificiale".

Era binel sau ăul? În istoria îndelungară a acestor experimentări, omul a crezut că şi-a

descoperit adevăraţi prieteni, care-l făceau să se simtă bine, să fie fericit.

A trebuit să treacă milenii, până când omul a inţeles, adică a stabilit o legatură

cauzală, probabilă, între consumul de băuturi sau utilizarea plantelor cu elemente toxice şi

unele forme de tulburări psihice, comportamentale sau fizice.

Dezvoltarea ştiinţelor medicinei şi sociale a permis cercetarea, atât a compozitţei

biochimice a alcoolului şi drogurilor, precum şi efectele acestora aspra organismului, a

personalităţii şi a relaţiilor umane.

În condiţiile alienate ale societăţii contemporane, utilizarea alcoolului şi a drogurilor

pare a deveni o necesitate. În ciuda faptului că propaganda unor formaţiuni guvernamentale

sau neguvernamentale, religioase etc. duce un veritabil război impotriva acestui flagel, cea

mai mare parte a oamenilor, mai ales cei mai puţin favorizaţi material, cei cu munci

predominant fizice, precum şi tineretul dezorientat moral, sunt convinşi că alcoolul dă forţă,

remontează, virilizează, la fel cum se susţine că drogurile oferă suprema satisfacţie: evadarea

din realitatea stresantă şi agresivă.

În fond, aceşti "prieteni" s-au insinuat în viaţa omului, căutător neistovit de plăceri,

uitare şi/sau toate formele de fericire efemeră, care nu percepe că "prietenii" s-au tansformat

în agresori periculoşi, atât pentru individ cât şi pentru societate. Cu alte cuvinte, alcoolul şi

drogurile tind să modifice atât condiţia umană, cât şi destinul minunat al omului.


În mod cert, viteza de extindere a toxicomaniilor, cu alcool şi droguri, constituie

pentru condiţia umană cel mai periculos flagel, pe de o parte, prin efectele degenerative ale

structurii biologice umane, pe de alta, prin forţa de proliferare a agresivităţii şi a violenţei în

societatea contemporană.

Toxicomaniile par să fie cancerul care suprimă, nu numai organismul consumatorului

de droguri, dar şi/mai ales psihicul acestuia, prin dezorganizarea tragică a personalităţii

umane.


Narcodependenţa

1. Ce este drogul ? Schema evoluţiei consumului de drog, de la prima administrare şi

până la stadiul de dependenţă gravă.

Comisia de Experţi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii defineşte toxicomania ca "o

stare psihică şi uneori fizică, care rezultă dintr-o interacţiune între un organism viu şi un

produs psihoafectiv, caracterizată prin modificarile comportamentului, prin alte reacţii care

conţin întotdeauna o dorinţă invincibilă de a utiliza drogul în mod permanent sau periodic, cu

scopul de a simţi efectele psihice şi de a scăpă de izolare".

Drogul este o substanţă psihotropă de origine naturală sau industrială, având sau

neavând o aplicaţie terapeutică, întrebuinţată abuziv şi dependent cu scop nemedical, pentru

efecte euforizante sau halucinatorii.

Deci, drogul este ingerat pentru obţinerea unor "paradise artificiale", după Ch.

Baudelaire, sau a unor "mizerabile miracole", după H. Michaux.

Efectul drogului nu depinde numai de proprietăţile psihofarmacologice, de dozaj, de

modul de administrare, de frecvenţa întrebuinţării ei, mai ales, de structura psihică a

subiectului, de reacţiile individuale şi sociale, de experienţa psihotoxică prealabilă,de starea

sănătăţii, de ceea ce se aşteaptă să se obţină de la drog.

Dacă drogul a fost iniţial considerat tabu, ulterior a devenit totem, iubit şi adorat

precum o zeitate. Dovadă în acest sens este creşterea vertiginoasă a drogomaniei în rândul

adolescenţilor.

Procesele în chimie au condus la diversificarea şi alambicarea vechilor substanţe

active sub forme "nevinovate", aşa-zisele "droguri dulci", "uşoare". Ele sunt vândute în

ambalaje atrăgătoare iar utilizarea lor a devenit un fapt de modernitate sau un mod de

exprimare a hipertrofiei personalităţii, cum era altadată fumatul de tutun.

Conduita toxicomană constituie o perversiune care satisface total nevoia proprie

(căutarea plăcerii, evitarea suferinţei), prin absorbţia regulată şi imperioasă a unuia sau mai

multor produse toxice. Această perversiune se aseamănă cu perversiunile sexuale în măsura

în care ea prezintă caracterul fundamental, adică regresie la o plăcere parţială.


Schema evoluţiei consumului de drog de la prima administrare şi până la stadiul de

dependenta grava:

a) Începem să folosim drog căutând buna dispoziţie denumită euforie, sau căutând

senzaţii noi, sau imitând semenii care ne asigură că "merită să încerci".

b) Luăm drogul, obţinând sau neobţinând trăirile aşteptate. Este faza aşa numitului

"uz recreaţional".

c) Eventual cantităţile administrate antrenează riscuri pentru funcţionarea individului

ca membru al societăţii sau pentru propria sănătate.

Ex.: Pericolul public pe care îl reprezintă un fumator de haşiş care conduce maşina,

riscul pe care îl reprezintă un soţ alcoolic cu intolerabile dureri ulceroase care se

"anesteziază" ingerand spirt medicinal.

Este faza "abuzului" de drog.

d) După un timp, în cazul unui mare număr de substanţe se constată o adaptare a

organismului care face necesară administrarea unei cantităţi mai mari de drog pentru a obţine

acelaşi efect.

Aceasta este faza de instalare a "toleranţei" ilustrată de indivizi care "rezistă la

băutură"

e) Apariţia, în sfârşit, a incapacităţii de a întrerupe consumul de drog prin voinţă

proprie semnaleză faptul că ne aflăm deja în stadiul de "dependentă".

f) Dacă administrarea este totuşi intreruptă în mod abrupt, vom trăi o suferinţă cu

simptome mintale şi fizice, distincte pentru fiecare clasă de substanţe. Este "sindromul de

abstinenţă" sau de "sevraj" (înţărcare).

apariţia sindromului de abstinenţă la întrerupere este semnul "dependenţei fizice"

există cazuri de dependenţă de drog la care nu se evidenţiază un sindrom de

abstinenţă, deşi individul doreşte şi caută drogul cu aceeaşi ardoare. În această situaţie

vorbim de "dependenţă psihică" ce cuprinde doar o nevoie imperioasă de a lua drogul şi deci,

de a continua consumul.

Deci dependenţa fizică şi cea psihică sunt forme ale fenomenului mai general de

dependenţă.

Clasa de droguri cu cea mai spectaculoasă capacitate de a înrobi şi de a induce

dependenţă este clasa opioceelor din care face parte opiul, morfina, heroina, codeina şi alţi

derivaţi naturali sau de sinteză.


2. Lista claselor de droguri

2.1. Alcoolul - folosit ca băuturi fermentate sau distilate, permis în spaţiul nostru

cultural sau interzis în spaţiul cultural islamic. Ca drog este de departe cel mai devastator prin

numărul de victime care îşi pierd viaţa din cauza lui, prin prejudiciile în ceea ce priveşte

starea de sănătate a populaţiei, pagubele economice sau de altă natură care nu vor putea fi

niciodată calculate la valoarea lor reală. Accidente de circulaţie, crime, suicid etc. - sunt

efecte nocive ale alcoolului. Dar despre alcool şi victimele lui vom vorbi în partea a doua a

acestui capitol.

2.2 Amfetamina şi substanţele înrudite acţionează asupra sistemului nervos central

prin întărirea efectelor de tip simpatic, de tipul celor produse de neuromediatorul

"norodrenalină".

Includ amfetamina, dextroamfetamina, metamfetamina, precum şi alte substanţe cu

efect similar dar cu structuri chimice diferite cum este metilfenidotul. Amfetaminele sunt

stimulente ale vigilenţei utilizate şi ca medicament. Se întâlnesc sub formă de comprimate,

capsule, pudră sau lichid fiole. Ele fac să dispară senzaţia de oboseală, stimulează activitatea

mentală şi dau senzaţia de stare plăcută. Dependenţa de aceste produse se manifestă prin

dureri de cap, febra, hipertensiune, insomnie, dificultăţi respiratorii.

Amfetaminele produse în laboratoarele nord-americane şi europene au fost utilizate

ca antiparkinsoniene, anti-alcoolismului, obezităţii şi narcolepsiei, iar în prezent au devenit

ilicite, făcând obiectul traficului pe piaţa clandestină.

Când amfetaminele sunt utilizate pentru a contrabalansa efectele alcoolului sau

sedativelor (sau viceversa), dependenţa în ceea ce priveşte cele două tipuri de droguri

constituie un risc în plus.

2.3. Cofeina este un produs natural ce se gaseste în planta Coffea brasilieusis. O

substanţă extrem de asemănătoare ca structură şi efect, teofilina se găseste în planta Thea

sineusis sau ceaiul chinezesc.

Cofeina nu produce o dependenţă remarcabilă, dar are o răspândire largă. Ambele au

şi o folosinţă medicală.


2.4. Cannabis - grupa de droguri extrase din planta Cannabis Indica (cânepă indiana)

sau Cannabis Sativa. Este una din cele mai vechi plante cultivate de om. Întrebuinţarea sa s-a

menţionat într-un tratat de botanică cu douazeci de secole î.e.n. şi s-a răspândit în India şi

apoi în Persia unde se folosea în scopuri terapeutice. Cuceririle grecesti, romane, arabe şi

cruciadele importă cannabisul în Europa, iar conchistadorii îl vor duce până în America.

Cultura de cannabis atinge înălţimea de patru metri, iar planta în sine are aspectul de tutun.

Culoarea frunzelor diferă în funcţie de regiunea de origine, caki pentru Maroc, maron pentru

Africa şi maron deschis, auriu (numit aur) pentru Columbia. Cânepa indiană posedă o

facultate ecologică exceptională în regimul vegetal, ceea ce îi conferă caracterul de plantă

schimbatoare.

Acest produs este cunoscut sub numele de marijuana, ganja, kif, bhang. În

întrebuinţarea sa ca drog, cânepa se află sub trei forme: iarba de canepa (florile, fructele şi

frunzele taiate mărunt); răsină de cânepă numita hachisch (haşiş - secreţiile răsinoase la care

se adaugă substante liante şi presate); şi uleiul de cânepă care se obţine prin distilarea unui

amestec de plantă şi solvent.

Planta se consumă amestecată cu tabac şi se fumează în ţigari sau pipe. Canabis are ca

principiu activ delta - 9 - tetrahidrocannabinolul (T.H.C.) sau substante sintetice

asemanatoare. În general, consumul de cannabis, indiferent de formă, provoacă o stare de

euforie sau de uşoara excitaţie, urmată de o anumită beatitudine şi confuzie mentală. Din

punct de vedere fizic se remarcă mult timp o modificare a percepţiilor senzoriale, riscuri de

infecţii bronho - pulmonare, precum şi modificări ale celulelor, ale rezistenţei imunitare şi

ale funcţiei de reproducere.

Dependenţa psihică se manifestă îndeosebi la persoanele foarte tinere, prin tendinţe de

marginalizare, lipsa motivaţiei şi lenevire. Impulsul agresiv specific unor etape de intoxicare

cu produse de cannabis explică originea cuvântului "asasin" care derivă din cuvantul arab

"haşişin" (consumător de haşiş).

2.5. Cocaina este unul din alcaloizii extraşi din frunzele arborelui ERYTHROXILON

COCA. Este în primul rând un psihostimulant şi anestezic local şi se foloseşte sub mai multe

forme: frunzele de coca pentru mestecat, pasta de coca pentru fumat, pudra de clorhidrat de

coca pentru injectat sau inhalat şi alcaloidul cocaină ca "bază liberă".

Consumul de cocaină debutează prin producerea unei stări de euforie şi încredere în

sine, dar dependenţa se manifestă prin hipertermie, transpiraţie abundentă, dilatarea


pupilelor, hipertensiune, accelerarea ritmului cardiac şi respirator, evoluând până la

schozofrenie şi paranoia.

Crack - ul se obţine din cocaină la care se adaugă amoniac sau bicarbonat de sodiu şi

se prezintă sub forma unor pietricele de culoare bej sau brună. Este un produs care se

fumează, respirându-se fumul de combustie. După o fază de euforie se instalează o perioadă

de depresie psihică, însoţită de greţuri şi tulburări grave pulmonare, cardiace şi psihice.

Khat - ul - este un arbore care creşte mai ales în regiunile Corne dîAfrique, în Africa

Orientală, Yemen şi Madagascar. Masticarea frunzei de khat este foarte veche, devenind un

rit în cultura islamo - arabă, întrucât produce o senzaţie de placere şi de excitaţie. Acest

produs nu face obiectul unui trafic organizat de droguri, ci poate fi descoperit la călătorii

proveniţi din zonele geografice menţionate.

2.6. Halucinogenii constituie o grupă chimică foarte diversificată şi provoacă

profunde modificări psihice : euforie, angoasă, distorsionarea percepţiei senzoriale, vii

halucinaţii vizuale şi auditive, depersonalizare, iluzii, reacţii paranoice şi depresiuni

nervoase. Fac parte din această grupă mescaline, DOM (dimetoxi - 2,5 - metil - 4 -

amfitamină) şi P.C.P. (pencididin), dar cel mai cunoscut este L.S.D. (acid lisergic

dietrlamid).

Dependenţa psihică variază, în funcţie de halucinogeni, dar o toleranţă poate apare în

mod rapid. Recurenţele, sau efectele de "flashback", sau perioadele de angoasă extreme pot

surveni după săptămâni, uneori chiar luni după ultima folosire. Diverşi halucinogeni sunt

încă utilizaţi în ceremoniile religioase sau terapeutice de către amerindieni. Mescaline, care

este principalul activ al penytl - ului, micul cactus care se extinde în stare salbatică în

anumite regiuni ale Mexicului şi în sud - vestul Statelor Unite, este unul din halucinogenii

rituali cel mai răspândit. Utilizarea sa continuă generează rapid toleranţă. Efectele D.O.M.

sunt stimulatoare ale activităţii senzoriale, adesea acompaniate de o anumită pasivitate

privind fenomenele de percepţie.

Aceste fenomene rezultă, în mod egal, şi din folosirea altor halucinogeni ca psicolin

şi psilocibin, care sunt principiile active ale ciupercii halucinogene Psilocybe mexicana, şi

amândouă compuse ale triptaminei, D.M.T. (dimetriltoptamină) şi D.E.T.

(dimetriltriptamină), care sunt principalele active ale pudrei halucinogene de prizat extrasă

din mimoza Piptadenir peregrina din regiunea Amazonia.


Utilizatorul nu poate face distincţie între imaginar şi real; capacitatea sa de a distinge

un obiect de altul - chiar de a distinge mediul înconjurător este contaminată puternic. "Iarba

sinucigaşului", "tranchilizant de elefant" sau "pudra îngerilor" sunt alte forme de a numi

P.C.P. - ul, considerat ca unul dintre cele mai periculoase droguri disponibile din ziua de azi.

Utilizat iniţial pentru anestezie generală, din cauza efectelor imprevizibile şi periculoase a

devenit total impropriu folosirii terapeutice la oameni, dar este folosit câteodată ca anestezic

de către veterinari.

Abuzul de P.C.P. nu antrenează dependenţa fizică, dar generează o dependenţă

psihică puternică. O simplă doză poate provoca o gravă psihoză toxică, cu caracter de

schizofrenie, acompaniată de halucinaţii, confuzii mentale şi comportament violent, agresiv

şi autodestructiv. Imposibilitatea de a prevedea efectele P.C.P. - ului şi amestecările frecvente

cu alţi halucinogeni sunt factori adiţionali de risc pentru un drog extrem de periculos.

2.7. Inhalantele constituie o grupă de compuşi chimici diverşi care produc vapori

psihoactivi (sau psihotropi). Aceata grupa cuprinde produse uzuale ca aerosoli, esenţă,

anumite clheiuri, solvenţi şi nitrili de butilen vânduţi ca "parfumuri ambientale". Absorbţia se

face prin ingerare dar în majoritatea cazurilor, prin inhalarea nazală a vaporilor degajaţi de

aceste produse. Mirosirea acestora produce, chiar în doze mici şi pe timpul unei perioade

relativ scurte, anomalii vizuale şi de judecată, reduc controlul muscular şi reflexele. Inhalarea

lor subit şi fără avertisment, poate cauza moartea prin sufocare. Ele afectează sistemul nervos

central, provocând efecte halucinogene. Primele senzaţii sunt de euforie şi beţie, apoi

degenerează în greaţă şi migrene. Adesea consumatorul are impresia de depersonalizare.

Deşi inhalantele nu sunt supuse nici unui control international, ele sunt utilizate pe

scară largă, în anumite ţări, şi merită să reţină atenţia comunităţii mondiale.

În România, circuitul acestor produse este liber, ele făcând parte din uzul gospodaresc

şi industrial.

2.8. Nicotina este o substanţă toxică ce se găseşte în planta Nicotina, sub formă de foi

pentru ţigările de foi, sub formă de tutun pentru ţigarete sau pentru pipă şi sub formă de

pulbere fină pentru prizat pe nas. Este toxicul producător de dependenţă cel mai răspândit din

lume.

2.9. Opioceele. Opiumul este sucul strâns în capsula de mac de opium


(Papaver somniferum L.) neajunsă la maturitate, care creşte în climate temperate şi

subtropicale.

Pproprietăţile medicinale ale opiumului şi proprietatea sa de a provoca dependenţă, se

datorează, în special principalilor alcaloizi, codeina şi morfina, dar în acelaşi timp, substanţe

sintetice analoge morfinei iau locul ocupat altă dată ca medicament. Opiumul este acum

utilizat, mai ales, ca materie primă pentru fabricarea legală a morfinei, codeinei şi derivaţilor

lor.

Morfina este principalul component activ al opiumului (opiumul conţine 10 g la 100

de morfină). Se poate fabrica plecând de la opium, care se extrage direct din paiul de mac.

Morfina provoacă rapid o dependenţă psihică la care intensitatea creşte cu fiecare doză. La

cei care întrerup folosirea drogului, dependenţa se manifestă printr-un sindrom de privare

care intervine la câteva ore după ultima administrare şi îşi are intensitatea maximă la 24 - 48

ore, după care dispare spontan. Pe de altă parte, drogul produce rapid un efect de toleranţă,

adică o pierdere a sensibilităţii care îl provoacă pe cel ce uzează de morfină la creşterea dozei

pentru a obţine acelaşi efect ca atunci când a început drogarea.

Creşterea dozei intensifică dependenţa fizică şi psihică.

Heroina (diacetilmorfina) este derivatul morfinei printr-un proces chimic simplu.

Heroina produce o dependenţă puternică şi este drogul preferat de numeroşi toxicomani. Prin

suita de facilităţi la fabricare şi traficul său ilicit în stare pură, herorina ridică mari probleme

sănătăţii publice. Cantitatea de heroină între drogurile vândute în stradă variază, câteodată,

foarte mult deoarece în mod obişnuit ele sunt amestecate cu alte substanţe. Marea diversitate

de substanţe utilizate şi concentraţiile necunoscute constituie un risc crescut de îmbolnăvire,

otrăvire şi deces.

Cum heroina poate fi înlocuită cu alte analgezice cu eficacitate egală sau mai puţin

periculoase, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Comisia pentru stupefiante a O.N.U. au

recomandat interzicerea fabricării heroinei cât şi utilizările ca lucru efectiv în multe ţări.

Codeina şi alţi derivaţi cu morfină. Un anumit număr de derivaţi chimici ai morfinei

se aseamănă, în mod strict, în ceea ce priveşte proprietăţile dependenţei; aceste droguri sunt,

deci, supuse contolului internaţional. Printre ele, codeina (metilmorfină) ocupă în mod

legitim, un loc predominant în medicină; ea este utilizată ca antitusiv şi ca analgezic agreabil

care generează relativ, puţină dependenţă. De aceea, măsurile de control a codeinei şi a

anumitor derivaţi, având aceleaşi proprietăţi sunt mai puţin severe în dreptul internaţional.


Opiaceele sintetice. La sfârşitul anilor î30 s-au pus la punct mai multe analgezice

puternice, având efecte analoge celor produse de morfină, şi pentru a calma durerea,

analgezice mai puţin puternice care nu generează dependenţă. Grupele de stupefiante naturale

şi sintetice cuprind substanţe care au efecte dorite şi nedorite foarte variabile. Cercetările

ştiinţifice urmăresc găsirea unui analgezic eficace, având toate efectele benefice ale morfinei

şi a derivaţilor săi şi care să nu genereze dependenţă.

2.10 Medicamentele inhibitoare generale ale sistemului nervos central (sedative,

hipnotice, anxiolice) sunt droguri cu folosinţă predominant medicală, permisă, dar care,

consumate fără prescripţia medicului şi în doze mari pot produce o dependenţă de un tip

foarte asemănător cu cea produsă de alcool.

Substanţele sedative şi hipnotice cele mai utilizate aparţin clasei barbituricelor. În

combinaţie cu alcool barbituricele produc efecte imprevizibile şi primejdioase. Toxicomanul

se expune la pericole precum calmare exagerată, comă şi chiar moarte prin asfixiere.

O altă clasificare a drogurilor este aceea în funcţie de efectele psihologice produse de

drogul utilizat: euforica, phantastica, inebrianta, hypnotica şi excitaţia.

a) Euforica constituie grupa de droguri obţinute din opiu şi cocaină, consumate pe

cale orală, sub formă de tutun de pipă, pilule, laudanum şi sub formă de injecţii (mai ales

opiul şi morfină, precum şi derivatele morfinei - heroina, cofeina etc.)

În cadru acestor euforizante, un loc important îl ocupă heroina. Având în vedere că

substanţa se cumpără din comerţul clandestin, nu există indicaţie medicală, toxicomanul

utilizează supradoze pentru a obţine efecte rapide şi brutale. Procedeul acesta se numeşte

"flash".

Efectul psihologic este descris de un subiect, astfel: "Simt organismul în pântec şi

juistarea ca pe o arsură insuportabilă. Heroina a pus stăpânire pe corpul meu, pe sufletul meu,

nu mai ştiu de foame, nici de somn; simt o bucurie imensă, o îndeplinire totală a dorinţelor ce

mi-a răpus simţurile. Fericirea, în această clipă, a căpătat o formă nouă".

Această autoanaliză dezvăluie natura toxicomaniei, adică faptul că este o atitudine

perversă: o regresie la o formă primitivă a plăcerii (H. Ey.).

Singura limită a acestei plăceri este epuizarea care, după câteva ore, impune repetarea

experienţei trecute. De aici şi nevoia de procurare a drogurilor cu orice preţ.


b) Phantastica este o grupă de droguri halucinogene, numite şi "otrava iluziilor". Cea

mai importantă sursă pentru obţinerea acestor droguri este Cannabis indica - marijuana şi

haşişul fiind cele mai răspândite şi formula chimică sintetică T. M. C.

Efectele psihohalucinogene au fost descrise plastic de doi scriitori ai secolului trecut:

Th. Gauthier şi Ch. Baudelaire.

Descriind efectele psihice, Marcon de Tours a reuşit se pare să le sintetizeze

magistral: tulburări neuromusculare, respiratorii, secretoare, excitaţie genezică la doze mici,

neafrodisiciatică la doze mari, sentimente de fericire, euforie, idei delirante şi discontinue,

dezorientare temporal - spaţială, hiperacuzie, convingeri delirante, dereglări emoţionale,

impulsiuni irezistibile, iluzii, halucinaţii, stări de agitaţie psihomotorie, agresivitate şi

violenţă.

c) Inebrianta este grupa drogurilor care îmbată şi al cărei prototip este alcoolul.

Acestuia i se alatură eterul, cloroformul, benzina, protoxitul de azot şi altele. Eteromania este

practicată în special în mediul unde aceste produse se prepară sau unde se întrebuinţează în

mod curent.

Eterul este băut, inhalat sau chiar injectat. Absorbţia sa rapidă dezvoltă o excitaţie

euforică, o adevarată beţie însoţită de modificări perceptive. Consumul unor cantităţi mari şi

utilizarea lor regulată au consecinţe grave (intoxicaţiile acute, insuficienţe respiratorii).

d) Hipnotica cuprinde grupa cea mai mare de substanţe (barbituricele, cloralul,

bromurile şi alte hipnotice moderne alcătuiesc grupa tranchilizantelor).

Subminarea integrităţii şi a echilibrului psihoafectiv prin stres, frustraţie,

hipersolicitare nervoasă şi fizică, impuse de civilizaţia şi condiţiile de viaţă moderne, au

condus la un consum mai mult decât exagerat de hipnotice, de cele mai multe ori fără

prescripţie medicală. Tocmai prin efectele lor psihice, de somn şi uitare, ele tind să creeze

dependenţă.

Abuzul de barbituricedetermina pe o perioada indelungata un comportament agresiv,

brutal, violent. Dozele mari pot duce la apariţia crizelor comitiale sau la coma.

e) Excitaţia. Cafeaua, camforul, cola, amfetaminele sunt psihostimulente utilizate în

special de cei care au nevoie de stimulare intelectuală obţinută în intervalele de

suprasolicitare.


De multe ori, mai ales tinerii, simţind efectul excitativ psihic al acestor droguri le

ingurgitează, mărind doza până la "flash" de mai multe ori pe zi, fapt care produce insomnii

rebele, agitaţie psihomotorie, migrene, anorexie, tahicardie, convulsii. De obicei, aceste

excitante sunt asociate cu alte droguri şi se consumă în grup, al cărui comportament devine

agresiv, violent.

Lista substanţelor incorporate în medicamentele necesare combaterii unor suferinţe

este totdeauna deschisă şi greu de rezumat. Foarte multe dintre aceste medicamente -

începând cu nevinovata aspirină şi sfârşind cu antidepresivele şi tranchilizantele, folosite în

cantităţi mărite sau timp îndelungat, determină dependenţă pentru stările euforice sau pentru

"beţia albă" pe care le produc.

Cei care se droghează şi cu alte tipuri de droguri, fac apel, de obicei, şi la cele despre

care am vorbit. Astfel se măresc efectele psihogene, întărind dependenţa şi ducând în final la

catastrofa biologică şi socio - morală.

Se vorbeşte chiar de "toxicomania fără drog", caracterizată prin conduitele nevrotice,

în care o obişnuinţă (faptul de a mânca, de a te uita la televizor, de a face politică, de a juca

jocuri de noroc etc) este investită cu o putere analogă celei unui obiect toxicogen şi chiar mai

mult. Un exemplu este cel al masochistului moral, al cărui comportament se aseamană foarte

mult cu cel al toxicomanului.

3. Lista factorilor etiologici principali ai abuzului şi dependentei Abuzul de drog nu

are cauză unică. În general se cunosc trei factori importanţi: disponibilitatea drogului, o

personalitate vulnerabilă şi presiunile sociale.După ce s-a ajuns la administrarea regulată a

drogului, factorii farmacologici devin importanţi în determinarea dependenţei.

Abuzul de drog se defineşte prin: folosirea unei substanţe de către persoane la care

încă nu s-a instalat dependenţa, într-un mod incorect, dăunător, în pofida cunoaşterii faptului

că administrarea ei le crează probleme sociale, fizice sau mentale ori riscuri importante de

felul celor în stadiu de intoxicaţie.

Dependenţa de drog este caracterizată prin pierderea controlului psihocomportamental

în sensul imposibilităţii individului de a se abţine voluntar de la a continua administrarea

substantelor psihoactive.

Conform definiţiei date de Comitetul de Experţi ai Organizaţiei Internaţionale a

Sănătăţii dependenţa este "starea psihică şi uneori şi fizică rezultând din interacţiunea dintre


un organism viu şi o substanţă psihoactivă care cuprinde obligatoriu un impuls puternic de

autoadministrare a drogului, de manieră continuă sau periodică cu scopul de a-i regăsi

efectele psihice şi uneori de a evita suferinţele produse de intreruperea administrării. Această

stare se poate acompania sau nu de toleranţă. Un acelaşi individ poate fi dependent de mai

multe droguri".

La dependenţa de drog se poate ajunge pe trei căi:

Prima, prin administrarea drogurilor prescrise de medici. La începutul secolului, o

mare parte din dependenţa de opiacee şi de barbiturice cunoscută în ţările occidentale era de

acest tip; lucru care este valabil şi astăzi pentru benzodiazepine.

A doua, prin posibilitatea procurării legale, fără reţetă. Actualmente nicotina este un

exemplu bine cunoscut, iar în secolul al nouasprezecelea o mare parte din dependenţa de

opiacee provenea din preparatele ce conţineau morfină şi care erau disponibile în farmacii

(Berridge and Edwards 1951 - Drug problems în Britain : a review of ten years . Academic

Press, New York). În mod similar se ajunge şi la dependenţa de alcool.

A treia cale este auto-administrarea de droguri ce pot fi obţinute numai din surse

ilicite ("droguri de strada")

Mulţi consumatori de drog, mai ales tinerii care iau droguri ilicite par să aibă un

anumit grad de vulnerabilitate a personalităţii, anterioară începerii consumului.

Ei par adesea lipsiţi de resursele cu care să facă faţă exigenţelor vieţii cotidiene,

nestatorniciei în sentimentele lor, în dezacord cu societatea şi autorităţile, după cum arată

rezultatele şcolare slabe, absenţele şi actele de delicvenţă. Mulţi acuză stări depresive, de

anxietate, dar este rareori limpede dacă acestea sunt cauzele sau consecinţele dependenţei de

drog. La unii, în anamneza familială, există afecţiuni mintale sau tulburări de personalitate.

Unii provin din medii profund dezorganizate, şi adesea, au avut o copilărie nefericită. Totuşi,

multe persoane care fac abuz de droguri nu au nici una din aceste caracteristici.

Riscul abuzului de drog este mai mare în societăţile permisive în care consumul de

drog nu este o ruşine.

În anturajul imediat, asupra unui tânăr pot acţiona presiuni sociale făcân-

du-l să consume droguri pentru a se integra în grup. Persoanele inductoare (sau

grupul inductor) pot fi ele însele dependente de drog sau consumatori ocazionali, "prietenii"

indispensabili care spun victimei acel "merită să încerci".


Comportamentul autodistructiv - suicidar, automedicaţia, presiunea grupului interesat

economic în vanzarea de droguri sau politic de destabilizarea situaţiei ("mafia") completează

lista factorilor cauzali ai începerii consumului de drog şi ai abuzului.

Nu toţi cei care fac abuz de drog devin dependenţi. Cauzele dependenţei sunt

farmacologice şi fiziologice.

Dependenţa farmacologică se dezvoltă rapid la opiocee si, probabil, mai lent la

anxiolitice. Capacitatea de inductie de dependenţă a substanţei variază de la un drog la altul.

4. Simptome definitorii pentru dependenţa de drog (de substanţe psihoactive "

conform manualului de clasificarea bolilor psihice"

a) Din totalul de nouă simptome din lista de mai jos sunt suficiente numai trei pentru

confirmarea dependenţei şi dependenţa este cu atât mai severă cu cât numărul de simptome

din listă prezente în cazul respectiv este mai mare.

b) Ultimile două simptome din listă pot să nu se aplice în cazul dependenţei de

cannabis, halucinogene sau fencicliodină.

1) Persoanele care folosesc substanţă psihoactivă constată că îşi administrează drogul

în cantităţi mai mari şi pe perioadă mai lungă de timp decât intenţionau de la inceput.

Ex: persoana se poate hotărî să consume un singur pahar de alcool, dar după primul

pahar nu se poate abţine să nu le consume şi pe următoarele, până ce ajunge în stare de

ebrietate.

2) Persoana recunoaşte caracterul excesiv al modului în care uzează de substanţă şi a

încercat să-l reducă sau să-l controleze, dar a fost incapabil să o facă (atât timp cât substanţa

este disponibilă).

3) O mare parte a timpului este pierdută în activităţi necesare procurării substanţei

(inclusiv prin furt sau alte fapte ce cad sub incidenţa legii penale), administrării ei, sau a

revenirii din efectele acesteia.

În cazurile mai uşoare persoana pierde câteva ore pe zi folosind substanţa, dar

continuă să fie implicată şi în alte activităţi.

În cazurile severe, practic toate activităţile zilnice ale consumului se rotesc în jurul

obţinerii, administrării şi revenirii (sau recuperării) după efectele substanţei.


4) Persoana poate suferi de simptome de intoxicaţie sau sindrom de abstinenţă în

momentul sau perioada de timp în care se aşteaptă de la ea să-şi îndeplinească obligaţiile pe

care le presupune rolul său major (servici, şcoală, spaţiu domestic).

Ex : persoana poate fi intoxicată când merge la servici, poate fi incapabilă să-şi

îndeplinească diferite obligaţii deoarece suferă de sindrom de abstinenţă..

De asemenea, poate fi intoxicată sau poate prezenta sindrom de abstinenţă în situaţii

care necesită concentrare şi pot deveni periculoase pentru integritatea ei fizică (conducerea

automobilului).

5) Importante activităţi sociale, profesionale sau recreaţionale sunt abandonate sau

reduse din cauza uzului de substanţă. Persoana se poate retrage din activităţile de familie şi

hobby-uri pentru a petrece mai mult timp cu amicii consumatori de substanţe sau pentru a

uza în secret de acestea.

6) Prin uzul excesiv şi prelungit de substanţe survine o varietate de probleme sociale,

psihologice şi somatice, care sunt exacerbate de continuarea uzului. Cu toate că are una sau

mai multe probleme de acest gen şi constientizează că acestea sunt consecinţele consumului

drogului, persoana continuă să uzeze de substanţe.

7) Apare toleranţa, care este o scădere a efectului unei aceleaşi cantităţi de substanţă.

Deci, pentru a obţine un acelaşi efect ca la începutul uzului, persoana va fi nevoită să îşi

administreze cantităţi mai mari de drog.

Toleranţa cea mai pronunţată se instalează la administrarea de opiocee, în cazul

cărora se poate ajunge să se admnistreze de zece ori cantitatea iniţială, doză care poate fi

mortală pentru un subiect nedeprins cu substanţele din această clasă.

Consumatorii de alcool pot dezvolta o dependenţă care să le permită ca pentru a

obţine acelaşi efect ca la inceput, să ingereze o cantitate cu 50% mai mare decât cea iniţială.

Există dependenţe la care fenomenul de toleranţă este inexistent sau neglijabil

(fenciclidină, cannabis).

8) După un uz continuu, prelungit, de cantităţi suficient de mari de substanţă,

întreruperea abruptă a administrării produce de obicei sindromul de abstinenţă care este o

suferinţă acută, un anumit tablou clinic specific substanţei respective. Chiar şi numai

reducerea dozei şi ritmului de administrare poate produce sindrome de abstinenţă în


condiţiile în care drogul nu s-a epuizat cu totul din organism. Aceasta este o abstinenţă

"relativă".

Există clase de substanţe în legatură cu care nu s-a pus în evidenţă un sindrom de

abstinenţă la om.

9) Dezvoltarea sindromului de abstinenţă ajunge să oblige deseori individul să îşi

administreze substanţele, nu atât pentru a dobândi o stare de bine, cât pentru a evita sau uşura

suferinţa cauzată de abstinenţă care poate fi extrem de neplacută. Aceasta presupune

administrarea substanţei tot timpul zilei, începând curând după deşteparea din somn.

Simptomul nu este întâlnit în caz de dependenţă de cannabis, halucinogene şi

fencicliodină.

Criterii de severitate pentru dependenţa de substanţe psihoactive:

- dependenţa uşoară este caracterizată prin simptome puţine, sărace, care nu duc decât

la o deteriorare uşoară în activitatea profesională sau în activităţile sociale uzuale ori în relaţii

cu alte persoane.

- dependenţa severă are o simptomatologie bogată care interferează în mod marcant

cu activitatea profesională sau cu activităţile sociale ori cu relaţiile interpersonale.

5. Caracteristici ale uzului şi abuzului de substante psihoactive (calea de administrare,

durata efectelor psihoactive, vârsta de debut, complicaţii, consecinţe)

Calea de administrare este o variabilă imporatntă în determinarea probabilităţii ca

uzul acesteia să ducă la dependenţă sau abuz. De calea de administrare poate depinde dacă se

instituie un tip de folosire zilnică, sau un tip de folosire periodică.

În general, căile de administrare care produc absorbţia mai rapidă şi mai completă a

substanţei în torentul sanguin tind să ducă mai repede la dependenţă prin escaladarea uzului.

De exemplu, este mult mai probabil ca o persoană să dezvolte dependenţă de cocaină

şi să-şi formeze un tip de uz excesiv când substanţa este administrată prin injectare

intravenoasă sau când este fumată, decât atunci când este prizată pe nas sau administrată pe

cale bucală. Administrarea intravenoasă a drogului face ca acesta să afecteze mai rapid şi mai

intens creierul, favorizând astfel tulburările mintale toxice. Astfel, cel care foloseşte

amfetamină administrată intravenos este mult mai probabil că va dezvolta o tulburare mintală


organică, decât persoana care îşi administrează substanţa pe cale bucală sau prin prizare

intranazală.

a) Administrarea pe cale orală presupune înghiţirea unei substanţe psihoactive,

urmând ca ea să se absoarbă în torentul sanguin la nivelul stomacului sau al intestinului.

Absorbţia nu este prea rapidă şi depinde de structura funcţională a tubului digestiv.

Dacă stomacul este plin, absorbţia substanţei psihoactive în sânge este mai lentă, dar totodată

ea se prelungeşte pe mai mult timp. Nocivitatea substanţei este redusă de faptul că sângele

care conţine substanţele absorbite prin procesul de digestie din căile digestive superioare nu

este vărsat în circulaţia generală înainte de a fi trecut prin ficat, care este printre altele marele

laborator de inactivare şi degradare a substanţelor toxice pentru organism preluate pe calea

tubului digestiv.

Droguri administrate pe cale orală: alcoolul, amfetamina, cannabis, cocaina (frunzele

de coca mestecate), halucinogenele naturale sau de sinteză, nicotina (mestecatul tabacului),

opiocee, fenciclidina, sedative-hipnotice-anxiolitice.

b) Administrarea pe calea respiratorie, prin inhalaţie presupune inspirarea unei

substanţe volatile sau a fumului atunci când toxicul este fumat. Acţiunea unei substanţe

administrate pe această cale se instalează aproape la fel de rapid ca şi în cazul injectării

intravenoase, deoarece membrana alveolă pulmonară este foarte subţire, iar suprafaţa totală a

ei este foarte mare.

Droguri administrate prin inhalaţie: inhalantele volatile, cannabis (fumat),

fenciclidina (fumat), cocaina (fumat), tutunul (fumat), heroina (fumat).

c) Administrarea pe cale endonazală (prizare nazală) este tot o cale relativ rapidă

folosită pentru unele pulberi. Se trage pulberea pe una din nări prin inspiruri scurte şi rapide.

Duce uneori la rănirea cartilagelor nasului (septului nazal).

Droguri administrate pe cale endonazală: metamfetamina, clorhidratul de cocaină,

nicotina (pudră), heroina, fenciclidina.

d) Administrarea prin injecţii intravenoase este calea cea mai rapidă de absorbţie,

deoarece substanţa este direct deversată în sânge.


Pentru o bună înţepare a venei se comprimă braţul cu o bandă de cauciuc sau din

material textil deasupra locului unde urmează a se efectua înţepătura. Astfel, sângele care nu

mai poate trece în direcţia umărului se acumulează în venele de sub legătură umflându-le şi

făcându-le mai vizibile şi mai uşor de înţepat. După abordarea venei se desface legătura şi se

începe injectarea. Injectarea rapidă şi supradoza cauzează de multe ori moartea

toxicomanului prin stop-cardiac respirator sau alte mecanisme toxice. Infecţiile locale

datorate folosirii de seringi nesterile sunt copilaţii frecvente de folosire a acestei căi de

administrare a drogului. Prezena pe pielea braţului a cicatricelor constituie un important

element de diagnostic în toxicomanii.

Riscul pentru SIDA (pericol de transmitere) este crescut (în unele ţări statul oferă

toxicomanilor seringi de unică folosinţă în schimbul celor utilizate care urmează a fi

distruse).

Droguri administrate pe cale intravenoasă: amfetamina, opioceele, fenciclidina,

clorhidratul de cocaină, barbituricele, benzodiazepinele şi altele.

e) Administrarea prin injecţii subcutanate sau intramusculare permite un efect ceva

mai lent decât prin injectare intravenoasă şi nu este folosită decât în caz de eşec în tendinţa de

abordare a venelor. Produce deseori complicaţii infecţioase, ca şi calea intravenoasă.

Durata efectelor psihoactive este importantă în determinarea tipului de uz, a

instituirii, fie a unui abuz fără dependenţă, fie a unei dependenţe. În general, substanţele cu

acţiune psihică de scurtă durată precum amfetamina, cocaina şi unele anxiolitice, necesită o

nouă administrare de substanţă după un timp foarte scurt. Deci la aceste substanţe

administrările vor fi mai dese şi astfel potenţialul lor de a dezvolta abuz şi dependenţă va fi

mai mare.

Elementele asociate:

Intoxicaţia sub formă de episoade repetitive este aproape inevitabil prezentă în abuzul

sau dependenţa de substanţe psihoactive, deşi există substanţe în cazul cărora este posibil să

se dezvolte dependenţă şi fără a se ajunge vreodată la intoxicaţie pronunţată (de exemplu în

cazul alcoolului).


Perturbarea dispoziţiei afective este foarte frecventă şi se traduce prin euforie, stări

depresive, anxietate etc, stările acestea apărând fie ca efect direct al intoxicării, fie ca efect de

dorit posttoxic.

Perturbări ale personalităţii, trăsături antisociale de personalitate pot fi accentuate de

necesitatea de a obţine bani pentru a procura substante ilegale. Felul de a fi suspicios

începând cu instabilitatea dispoziţiei, pot genera la toxicomani violenţă.

Varsta la debut.

Abuzul de alcool poate să apară devreme uneori în adolescenţă şi chiar la pubertate.

Dependenţa apare la douazeci, treizeci sau patruzeci ani. Dependenţa de amfetamine,

cannabis, cocaină, halucinogene, nicotină, opiocee şi fenciclidină, începe în ultima parte a

adolescenţei şi la anii douăzeci.

Când o dependenţă apare din cauza uzului de substanţe psihoactive în adolescenţă ea

se însoţeşte de o tulburare de conduită şi inacapacitatea de a termina studiile.

Complicaţii.

Abuzul sau dependenţa, pot da în cazul fiecărei clase de substanţă psihoactivă un

sindrom mental organic de tipul intoxicării, sindromului de abstinenţă, delirului sau

halucinaţiei etc. Complicaţiile în planul sănătăţii somatice: infecţii, hepatită, gastrită,

ulcerele, septicemie, SIDA, tetanos, malarie etc. Complicaţiile pe plan psihic: depresii,

suicidul, sindromul amotivaţional, scăderea voinţei şi randament scăzut intelectual.

Deteriorarea socio-profesională este o consecinţă gravă a consumului de drog, a abuzului şi

dependenţei. Aceasta conduce implicit la pauperizare, izolare, sentimentul de inutilitate.

Acesta este terenul pe care trebuie să intervină asistentul social.

Evoluţia dependenţei este de cele mai multe ori cronică, durând ani de zile, cu

perioade de remisiune fie parţială, fie totală. În alte cazuri pot surveni perioade de abstinenţă

alternate cu perioade de dependenţă sau abuz, în special în perioade de stres emoţional.

Factorii predispozanţi.

Copiii ai căror părinţi au ei înşişi tulburări provocate de uzul de substanţţe psihoactive

prezintă un risc mai înalt de a dezvolta toxicomanii. Efectele repetate uneori foarte avansate


sunt prezente aproape inevitabil în abuzul şi în dependenţa de substanţe psihoactive (ex:

alcoolul).

Sindroamele psihice organice produse de droguri

Sindroamele nu sunt boli; dar asemenea bolilor ele sunt nişte suferinţe cu un tablou de

manifestare distinct, format din anumite simptome bine definite. Specific le este faptul că

acelaşi sindrom poate fi declanşat de cauze diferite. (Sindromul de intoxicaţie în beţia

alcoolică este aproape identic ca tablou de manifestare cu sindromul de intoxicaţie cu

somnifere barbiturice, cu diazepam sau alte medicamente).

Principalele sindroame psihice organice în dependenţă de substanţe psihoactive:

a) Intoxicaţia cu substanţe psihoactive este suferinţa cauzată de încorporarea recentă a

unei substanţe psihoactive, având două elemente esenţiale:

- un grupaj de tulburări psihice (de percepţie, atenţie, gândire, judecată, control

emoţional, comportament psihomotor) specific pentru o anumită substanţă;

- un comportament dezadaptiv (o modificare a comportamentului care este

defavorizant individului şi celor din jurul său).

Pot exista substanţe psihoactive care să producă intoxicaţii cu tablou clinic identic sau

foarte asemănătoare (amfetamina, cocaina). Trebuie remarcat că fără prezenţa unui

comportament dezadaptiv şi respectiv fără tulburări psihice nu putem vorbi de intoxicaţie.

(Deci uzul recreativ de alcool într-o cantitate care nu-i modifică persoanei comportarea

firească şi acceptabilă nu poate fi etichetat drept intoxicaţie).

Elemente asociate:

intoxicarea în locuri publice conduce la în comportament agresiv cu tulburări de

comportament pe stradă, accidente de circulaţie etc.

intoxicarea cu cannabis poate avea un aspect clinic mai accentuat la o persoană care

aşteaptă de la ea revelaţii religioase;

persoanele deprimate pot să se sinucidă sau să sufere mai mult în timpul intoxicaţiei;

indivizii izolaţi se pot rupe de societate şi mai mult ca urmare a intoxicării.

Evoluţie - rapidă, a cărei durată depinde de cantitatea de substanţă, viteza cu care a

fost consumată, toleranţa înnăscută sau dobândită la consum, greutatea corporală, viteza de

eliminare a substanţei din organism, tipul drogului (la alcool contează tipul băuturii şi dacă

alcoolul este combinat sau nu cu alimente. Intoxicarea poate dura câteva ore sau zile. Dacă


administrarea este repetată înainte de epuizarea substanţei din sânge, intoxicarea se poate

prelungi săptămâni întregi).

Deteriorare socială.

Modificările dezadaptive de comportament sunt prezente cu mare regularitate în orice

intoxicare cu substanţe psihoactive. Dar deteriorarea funcţionării individului ca element al

societăţii poate fi minimă dacă el se intoxică în timpul când nu are responsabilităţi sociale,

profesionale sau familiale.

Deteriorarea socială poate fi deosebit de mare când intoxicarea survine în momentele

de mare răspundere pentru individ. În acest sens se mentionează suportabilitatea mai mare a

bărbaţilor alcoolici decât a femeilor alcoolice în timpul cât ei se afla în spaţiul domestic.

Dacă 10 femei suportă ca soţul lor se fie alcoolic, din 10 barbaţi doar unul suportă ca

soţia lui să fie alcoolică.

b) Sindromul de abstinenţă este o suferinţă acută, specifică pentru o anumită substanţă

psihoactivă, suferinţă formată dintr-un grupaj de simptome psihice şi corporale, care se

declanşează la scurt timp după întreruperea unui consum îndelungat de mari cantităţi de drog

(anxietate, neliniştea, insomnia, scăderea atenţiei).

Elemente asociate: starea generală de rău caracterizată prin senzaţii de greaţă, vomă,

modificări ale dispoziţiei, crize convulsive epileptice, toate în funcţie de substanţa implicată.

Evoluţia: abstinenţa este de regulă de câteva zile sau maxim 1-2 săptămâni.

Deteriorarea social variază de la uşoară (la nicotină) până la severă (la alcool sau

opiocee).

Diagnostic diferenţial: multe boli corporale au simptome care amintesc de cele ale

abstinenţei (gripa - mimează abstinenţa la opiocee; hiperteroida seamănă cu abstinenţa

alcoolică).

c) Delirium toxic este un sindrom psihic caracterizat printr-o dezorganizare severă dar

reversibilă a funcţiilor cognitive, datorită unei modificări generalizate a metabolismului

central.

Se caracterizeză prin:

- Dezorientare în timp şi spaţiu, dificultatea bolnavului de a-şi concentra atenţia şi de

a o menţine concentrată mai mult timp, el nu poate susţine nici simple conversaţii;


- Fluxul gândirii este incoerent, ideile nu au legătură logică între ele, raţionamentele

sunt defectuoase;

- Tulburările de percepţie iau forma interpretării false (un ciocănit în uşă poate fi

perceput ca un foc de armă), forma iluziilor (faldurile unui cearşaf i se par obiecte

mişcătoare), forma halucinaţiilor (vede năluci plutind în aer în jurul său, sau vede apele

năvălind în încăperea în care se află);

- Somnul este întotdeauna perturbat cu insomnie noaptea şi somnolenţă ziua;

- Activitatea motorie este tulburată: persoana poate fi imobilă sau agitată cu mişcări

neaşteptate ori agresive;

- Memoria este tulburată: individul nu va păstra o amintire clară asupra celor ce se

întâmplă în timpul accesului de delirium toxic.

Elemente asociate:

subiectul toxicoman care se crede în pericol poate fugi cu riscul de a se vătăma, sau

poate ataca pe cei din jur pe care îi crede duşmani;

subiectul afectat poate încerca să se sinucidă în timpul deliriumului;

pot fi prezente strigătele, gemetele, insultele şi alte producţii vocale;

tremorul accentuat al extremităţilor poat fi prezent (în special în delirium tremens

alcoolic).

Vârsta la debut

Deliriumul toxic poate fi mai frecvent la vârstele extreme (copii şi vârstnici), dar se

întâlneşte la orice vârstă.

Evoluţie:

Deliriumul se instalează destul de rapid şi durează aproximativ o săptămână. El se

poate prelungi sau poate să se termine prin moarte.

Complicaţii:

Se pot produce vătămări prin căderea din pat sau prin încercarea de a fugi de

halucinaţii înspăimântătoare. Tratat necorespunzător, delirium toxic poate lăsa în urmă

tulburări definitive de memorie sau alte tulburări mintale.

Diagnostic diferenţial:

Delirium din boli fizice: de ficat, de rinichi, metabolice, neurologice, din loviturile

craniene.


d) Delirium prin abstinenţă este similar deliriumului toxic dar la originea sa se află un

sindrom de abstinenţă grav. Cel mai tipic este delirium tremens alcoolic.

e) Sindromul delirant

Delirul (nu delirium), este o falsă convingere, ireductibilă la contraargumentare

logică.

Exemple: situaţii de vinovăţie, de gelozie, de persecuţie.

Sindromul delirant indus de substanţe psihoactive este o stare în care apar idei

delirante de persecutie, de urmărire sau altele de alt fel, la scurt timp după uzul de drog.

El poate dura de la câteva zile până la peste un an.

f) Sindromul afectiv

Este o stare de tulburare afectivă dominată de dispoziţie depresivă, euforică sau

expansivă.

Pot fi prezente fie frica, anxietatea, iritabilitatea, ideaţie sumbră, stări de panică,

labilitatea dispoziţiei.

Deteriorare socială: este prezentă mai ales în dispoziţia expansivă în care agitaţia

afectează funcţionarea socio-profesională a individului.

Complicaţii: Suicidul este complicaţia cea mai de temut în stările depresive.

g) Sindromul anxios - este o stare caracterizată fie prin atacuri repetate de panică, fie

printr-o stare de anxietate generalizată, care apare în urma consumului de substantă

psihoactivă.

h) Tulburarea organică de personalitate

Este modificarea personalităţii unui individ în urma administrării unei substanţe

psihoactive.

În această situaţie apar instabilitate afectivă, accese repetate de agresivitate sau furie,

deteriorarea discernământului privind interrelaţiile sociale, apatie şi indiferenţă,

suspiciozitate sau ideaţie paranoidă.

Evoluţia: este de scurtă durată, dar uzul repetat se substanţă poate să determine şi

instalarea unor tulburări persistente de durată.


Complicaţii: Comportamentul poate fi inacceptabil social, sau chiar periculos pentru

persoana respectivă sau pentru alţii. El poate cauza fapte care să intre sub incidenţa legii.

i) Halucinoza

Este o stare caracterizată prin halucinaţii persistente sau recurente care apare sub

acţiunea substanţelor psihoactive. Drogurile halucinogene produc de regulă halucinaţii

vizuale, pe când alcoolul tinde să inducă halucinaţii auditive. Persoana poate fi

conştientă de faptul că halucinaţia nu reprezintă un fapt real, sau poate fi ferm convinsă că

halucinaţia reprezintă realitatea.

Complicaţii: Pot surveni accidente când persoana fuge ca să scape de halicinaţiile

înspăimântătoare.

j) Demenţa

Este o degradare complexă a vieţii psihice a individului având pe prim plan o

deteriorare persistentă a memoriei, însoţită de deteriorarea gândirii abstracte, discernamant

critic scăzut şi alte tulburări ale activităţii nervoase superioare.

Cea mai frecventă demenţă prin consum de substantă psihoactivă este demenţa

alcoolică.

Evoluţia este de lungă durată şi deteriorarea funcţionării individului ca fiinţa

biologică şi socială este severă.

k) Crizele convulsive epileptiforme

Sunt crize de pierderea conştiinţei cu cădere care survin pe neaşteptate şi se însoţesc

de contracţii musculare generalizate, continue sau sacadate.

Crizele seamănă cu cele din boala epilepsie, dar se produc în legătură cu folosirea sau

întreruperea folosirii unor substanţe psihoactive.

l) Alte sindroame.


Alcoolismul

1. Istoric. Definiţii

Istoria alcoolismului poate fi considerată la fel de veche ca cea a umanităţii, alcoolul,

fiind impletit organic, în toate locurile şi epocile istoriei, cu condiţiile de viata şi nivelul de

civilizaţie.

Alcoolismul considerat ca "expresia relelor fizice, morale şi intelectuale" dăinuie din

cele mai vechi timpuri. Noţiunea de alcoolism a fost introdusă pentru prima dată în literatura

medicală de Magnus Huss, care a publicat în 1847 la Stockholm tratatul său celebru asupra

alcoolismului.

Cercetând, succint de-a lungul istoriei consumul de băuturi alcoolice, vom remarca

universalitatea răspândirii acestor substanţe sub două forme principale : băautura fermentată

(fie natural - vinul şi cidrul de pildă, fie prin modificarea diferiăţilor fermenţi ca berea) şi a

băuturilor distilate, acestea din urmă având un procent de alcool net superior primelor, fiind

prin urmare, mult mai toxice pentru organism.

Viţa de vie datează din cele mai vechi timpuri, originea ei pierzându-se în era terţiară.

Dezvoltarea dinamică a omenirii, cu succesiunea etapelor evolutive de culegător şi a celei de

agricultor a determinat teoretic şi apariţia obiceiului de a produce şi consuma băuturi

alcoolice. Din vechime era cunoscut şi apreciat sucul dulce al fructelor, dar care, datorită

climei calde mediteraniene, după câteva zile începea să fermenteze. Legendele persane

prezintă o variantă mai poetică a descoperirii vinului, tentativă de suicid a favoritei şahului

prin ingerarea de struguri putreziţi, ducând la o stare onirică, care povestită apoi a dus la

trezirea curiozităţii şahului, ambii devenind astfel sclavii băuturii mirifice. Nu lipsită de

interes este şi tradiţia conform căreia la populaţiile primitive se consumă în comun "beţia

solitară " fiind considerată ruşinoasă şi egoistă.

Capacitatea de euforizare a băuturilor alcoolice a dus la apariţia unor mituri conform

cărora "acestea ar avea capacitatea de a conferi nemurire" fiind denumite şi "apă vie".

Răspândirea alcoolismului s-a făcut în strânsă legătură cu condiţiile de viaţă ale

oamenilor.

Există numeroase dovezi ce atestă cunoaşterea alcoolului din antichitate. Hipocrat -

care a trăit cu căteva sute de ani î.e.n., a numit beţia drept o nebunie premeditată şi benevolă.


Viţa-de-vie a fost plantată pe mai toate coastele Mării Mediterane, cele mai vechi

reţete de fabricare a vinului ne parvin de la Marcus Cato din Roma cu 150 î.e.n.

Alchimiştii arabi au pus la punct distilarea alcoolului în jurul anului 800 e.n.

(Coleman). "Alcool" şi "alambic" provin din Al - Kohol (arabă).

În România, băuturile alcoolice sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, dovadă

fiind scrierile lui Herodot despre obişnuinţa geţilor şi sciţilor de a bea mult vin.

Atât pe vremea dacilor, cât şi secolele următoare, vinul constituia un important

produs destinat schimburilor comerciale. În evul mediu se consumau mult vinurile şi în

general băuturile alcoolice în care se introduceau diferite extrase de plante.

Alcoolul ca produs de distilare a fost valorificat mai tarziu. La noi în ţară, fabricarea

rachiului a început în secolul al XVIII-lea. În ultimele secole s-au răspândit în mare măsură,

atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, cazanele de preparat rachiu din fructe şi

tescovină, iar consumul de băuturi distilate (ţuică) a crescut necontenit.

Alcoolismul este definit atât ca o boală cronică cât şi ca o tulburare comportamentală,

caracterizată în oricare dintre aceste două aspecte prin ingerarea băuturilor alcoolice într-o

măsură în care sunt depăşite obiceiurile "batului social" ("normal") ale comunităţii şi care

afectează sănătatea consumatorului, relaţiile interpersonale, şi/sau mijloacele de câştigare a

existenţei. (Harrison)

Alcoolicul este o persoană care în mod obişnuit nu are controlul consumului propriu

de băuturi alcoolice (începe să consume băuturi alcoolice şi nu se mai poate opri), foloseşte

băuturi alcoolice într-o măsură în care sănătatea sa este deteriorată şi pusă în pericol într-o

măsură apreciabilă.

În studiile sale, "LîEtude scientifique du probleme de lîalcoolisme" şi "The Disease

Cocept of Alcoholism", Jellineck descrie alcoolismul drept o "familie" de manifestări cu

diverse varietăţi, fără a reprezenta o entitate unitară.

Alcoolismul este definit ca "forma de folosire a bauturilor alcoolice care cauzeazăa un

prejudiciu individului, societăţii sau amăndurora", având drept criterii de diferenţiere doi

factori comuni tuturor varietăţilor sale şi anume "interdependenţă" şi "alterările patologice"

ce decurg din acesta.

2. Factori etiologici în dependenţă de alcool


Alcoolul este folosit ca stimulant, calmant, celebrant, medicament, lubrifiant social,

hrană, simbol religios, "combustibil" energizant şi ca un indicator al trecerii de la activitatea

productivă la cea recreativă, distractivă.

(P. Anderson)

În foarte multe cazuri, omul realizează primul său contact biochimic cu alcoolul

înainte de a se naşte din cauza consumului de alcool de către mama gravidă.

Factorii socio-economici deţin un rol important în determinismul etiologic al

alcoolismului.

Structura familiei joacă un rol important. Prin aplicarea teoriei generale a sistemelor,

se poate considera familia alcoolicului ca un sistem maladaptiv a cărui instabilitate depinde

de un singur membru care realizează o dependenţă etanolică. Deşi familia alcoolicului este

disfuncţională, ea reprezintă o stare homeostazică. Orice tentativă din partea terapeutului de a

influenţa prin diverse metode comportamentul unui membru al familiei se va repercuta

asupra celorlaţi rezultând creşterea anxietăţii şi tendinţa de a rezista influenţei perturbatoare.

Factorii culturali modelează comportamentul şi răspunsurile într-o situaţie, ale

membrilor unei comunităţi, dar cultura în sine este greu de definit. În acest context

considerăm cultura, ca modalitate de înţelegere a societăţii în prescrierea şi determinarea

comportamentului individual în relaţie cu alcoolul: dacă bea sau nu, unde, cât de mult, cât de

des, modul de comportare după ce a consumat băuturi alcoolice. Aceasta nu implică lipsa

dintr-o societate a atitudinilor culturale contradictorii privitoare la alcool, incluzând şi

abstinenţa.

Gradul de acceptare socială a consumului excesiv de băuturi alcoolice reflectă

diferenţieri între diferite culturi în ceea ce priveşte apariţia şi dezvoltarea alcoolismului.

Se consumă băuturi alcoolice şi din cauza faptului că persoana a mai consumat

înainte, întrucât alcoolul face parte din substanţele care induc dependenţă, inrobesc individul

şi-l determină să continue consumul. Grupul de amici pare sa fie unul din cei mai importanţi

factori determinanţi, cel puţin pentru adolescenţi şi adulţi tineri. Acelaşi lucru este, de altfel,

valabil şi pentru fumat sau uzul de alte droguri. Aproape toate studiile asupra

comportamentului legat de consumul de alcool la tineri demonstrează că implicarea în

băutură se corelează cu comportamentul prietenilor. (Anderson, D.)

Chiar dacă consumul de alcool poate fi mai târziu şi o manifestare solitară, de regulă

el este deprins în situaţii în care consumă împreunâ cu alte persoane.


Femeile consumă alcool mai puţin decât bărbaţii de doua până la cinci ori. Femeile

sunt influenţate în mare măsură de practicile de băut ale barbatilor şi soţii femeilor alcoolice

sunt ei înşişi alcoolici într-un mare procent.

Ocupaţiile care presupun un contact profesional permanent cu băuturile alcoolice fac

multe victime. Statistica frecvenţei cirozei hepatice alcoolice arată că boala este foarte des

întâlnită la aceste categorii profesionale (barmani, muncitori în industria alcoolului etc.). De

foarte multe ori găsim în istoricul subiectului alcoolic perioade în care a lucrat în condiţii în

care alcoolul era mai accesibil decât în mod normal, sau în care "băutul" era o nouă

obisnuinţă. (P. Anderson)

Studiile arată că cei care nu lucrează consumă mai multe băuturi alcoolice probabil

pentru că obligaţia de a presta o muncă în condiţii precis organizate nu mai există la someri.

Disponibilul de bani sau sărăcia influenţează vizibil consumul alcoolic. Există o

strânsă corelaţie invers proporţională între preţul relativ al băuturilor alcoolice într-o ţară şi

consumul de alcool.

Consumul de alcool în condiţii plăcute, reconfortante, cu persoane pe care le agreem

este în măsură să determine accentuarea consumului alcoolic.

Transmiterea ereditară a unei predispoziţii pentru alcoolism de la părinţi la copii a

fost intens susţinută prin studii pe copii de alcoolici adoptaţi în familii de nealcoolici. În

final, aceste studii sunt prea convingatoare.

Toate aceste "pretexte" pot fi socotite doar factori favorizanţi, cauza principală a

consumului abuziv de alcool fiind contactul repetat dintre om şi această substanţă psihoactivă

cu capacitate de inducere a dependenţei faţă de ea, care este alcoolul etilic.

3. Variantele alcoolismului şi evoluţia comportamentului alcoolic (Etape)

Jellink descrie patru variante mai importante ale alcoolismului, denumite după literele

alfabetului grecesc. Acestea sunt:

se caracterizează prin dependenţă psihologică faţă de alcool, acesta ameliorând

disconfortul fizic şi afectiv. Este un consum solidar şi nu comportă "starea de necesitate" şi

nici "imposibilitatea de abţinere";

nu comportă dependenţă fizică sau psihologică şi se particularizează prin consum

excesiv de băuturi alcoolice cu instalarea unor stări de denutriţie şi frecvente complicaţii


somatice: gastrite, ciroze, polinevrite etc. Starea generală este influenţată, subiectul

dezvoltând rar o simptomatologie de sevraj;

forma gravă de alcoolism caracterizată prin stare de necesitate cu dependenţă fizica

"pierderea controlului" faţă de alcool, cu dezvoltarea simptomatologiei de sevraj. Are

consecinţe negative pentru starea sănătăţii individului, asupra familiei şi a societăţii;

este asemănător cu alcoolismul gamma, pierderea controlului faţă de alcool fiind

înlocuită cu "imposibilitatea de abţinere" la consumul de alcool.

Sinonim cu "alcoolismul periodic" sau "dipsomania" se cracterizează prin excese

alcoolice mari, spaţiate la intervale diferite.

Evolutia comportamentului alcoolic (Jellinek)

1. Faza prealcoolica

a) Descoperirea stării de euforie şi uşurare

b) Căutarea ocaziilor de a consuma alcool

c) Refugiul zilnic

d) Apariţia necesităţii psihice

e) Consum relaxant prelungit

2. Faza alcoolica prodromala

a) Amnezii lacunare post-ebreioase

b) Consum tăinuit

c) Preocupare continuă privind băutura

d) Consum lacom

e) Sentimente de vinovăţie

f) Evită orice aluzie la alcool

Faza aceasta prodromală poate dura de la 6 luni până la 4-5 ani. Odată cu pierderea

controlului asupra consumului, băutorul intră în faza critică.

3. Faza alcoolica critică (pierderea autocontrolului)

a) Pierderea controlului asupra cantităţii de băutură ingerată, imediat după începerea

consumului

b) Justificarea prin diferite pretexte ingenioase a modului aberant de a bea


c) Tensiune în interrelatiile socio-familiale

d) Scăderea gravă a stimei de sine

e) Compensarea scăderii stimei de sine prin atitudini grandomanice

f) Proiectarea asupra altora a propriilor vinovăţii, cu atitudine agresiva şi izolare,

consecutive

g) Permanentă încordare

h) Perioade de abstinenţă autoimpuse prin efort de voinţă

i) Căutări şi schimbări în ceea ce priveşte obiceiurile legate de consumul de alcool

j) Revolta şi duşmănie împotriva celor care îi interzic să consume băuturi alcoolice,

cu creşterea izolării

k) Părăsirea preventivă a locului de muncă sau concedierea

l) Pierderea interesului faţă de muncă

m) Evadarea din mediul social, pe plan imaginativ sau faptic

n) Modificări în viaţa de familie

o) Preocupare pentru asigurarea de provizii de băuturi alcoolice

p) Nemulţumire permanentă faţă de mediu

q) Neglijarea alimentaţiei

r) Spitalizarea sau apelul la ajutor medical pentru alte afecţiuni, decât în mod explicit

pentru alcoolism

s) Diminuarea instinctului sexual, dificultăţi sexuale, gelozia alcoolică

t) Consumul matinal de alcool

4. Faza alcoolica cronica

a) Ebrietate prelungită, permanentă

b) Degradarea morală şi a modului de a gândi

c) Evoluţia către psihoze alcoolice

d) Degradarea din punct de vedere al statutului social

e) Folosirea de preparate industriale nepotabile cu continut de alcool

f) Scăderea toleranţei faţă de alcool

g) Stări de angoasă, frică nejustificată

h) Consumul de alcool devine obsesie

i) Manii mistico-relogioase

j) Scăderea capacităţii de a raţiona şi a discernamantului critic


k) Marasmul fizic şi psihic cu posibilitatea suicidului

l) Posibilitatea apariţiei deliriumului tremens alcoolic

4. Consecinţele psihice ale consumului excesiv de alcool

Alcoolul este una din substanţele psihoactive inductoare de dependenţă care

antrenează în modul cel mai complet consecinţele specifice acestei categorii de substanţe prin

consumul lor de către om.

În primul rând alcoolul antrenează prin consum, dependenţă psihică, toleranţă şi

dependenţă fizica.

Sindroamele şi categoriile de tulburări mintale organice pe care alcoolul le antrenează

sunt următoarele:

intoxicatia alcoolică,

intoxicaţia alcoolică idiosincratică,

sindromul de abstinenţă alcoolic,

deliriumul toxic,

deliriumul prin abstinenţă (" delirium tremens"),

deliriumul alcoolic,

tulburarea afectivă alcoolică,

halucinoza alcoolică,

tulburarea amnestică alcoolică,

demenţa alcoolică.

a) Intoxicatia alcoolica

Definitie. Stare datorată ingestiei recente de alcool, care antrenează modificări

dezadaptive de comportament cum ar fi dezinhibarea impulsurilor sexuale sau agresive,

labilitatea dispozitiei, deteriorarea discernământului critic, deteriorarea activităţii sociale

sau/si profesionale, stare în timpul căreia sunt prezente unul sau mai multe dintre semnele

următoare: dizartrie, tulburări de coordonare a mişcărilor, mers nesigur, facies congestionat.

(Deci fără un comportament modificat, dezadaptiv, nu putem vorbi de starea de intoxicaţie

alcoolică). Cei mai mulţi oameni devin intoxicaţi la concentraţiile alcoolului în sânge

începând cu 1g/l. Unele persoane manifestă semne de intoxicare de la 0,3g/l în timp ce alţii


par a nu fi încă intoxicaţi chiar la concentraţii de 1,5g/l. Moartea survine la concentraţii

variabile intre 1 şi 7g/l, cel mai frecvent la 5,5g/l şi se produce, fie prin deprimarea directă a

respiraţiei, fie prin aspirarea propriilor vomismente.

Tabloul chimic al intoxicaţiei lacoolice : Nu se pot nega alcoolului anumite efecte

avantajoase din anumite puncte de vedere. Dar efectele nedorite depăşesc cu mult beneficiul

adus de efectele dorite.

Împingerea continuă pe drumul către dependenţă pe care o antrenează fiecare pahar

ingerat, este dezavantajul cel mai important. Amintim proverbul japonez "Întâi omul ia un

pahar de băutură, apoi paharul de băutură mai ia un pahar de băutură, iar apoi băutura îl

înghite pe om".

Alcoolul nu este un stimulant cum se crede, ci un inhibitor care afectează şi

paralizează centrii cerebrali superiori scăzându-le capacitatea inhibitoare asupra diverselor

funcţii ale organismului.

De la primele pahare (cantităţi ingerate) comportamentul scapă de sub controlul

conştient, devine mai nereţinut sau mai dezinhibat. Atunci apar răspunsuri emoţionale mai

primitive şi consumatorul se complace în satisfacţia de a urma impulsuri pe care în mod

obişnuit nu şi le poate permite. Curând devine evident un anumit grad de necoordonare a

mişcărilor active şi se estompează capacitatea băutorului de a percepe frigul, durerea şi alte

senzatii neplăcute. El începe să simtă un fel de căldură, o stare de expansivitate şi o stare

generală de bine. Într-o asemenea dispozitie, realităţile neplacute sunt îndepartate din minte

şi creşte sentimentul de stimă de sine al băutorului, precum şi impresia sa că ceea ce face este

bine. Cunoştinţele întâmplătoare devin cei mai buni şi mai înţelegători prieteni, iar băutorul

intră într-o lume plăcută a irealităţii în care necazurile sunt temporar lăsate la o parte. Mai

pot să apară sentimente de putere.

Şi astfel, băutorul este stimulat în timp ce funcţiile sale intelectuale şi motorii sunt

diminuate.

Unele trăsături de caracter sunt accentuate sau modificate de consumul alcoolic.

Astfel, o persoană suspicioasă poate dezvolta în periodele de beţie delir de persecuţie din

partea celorlalţi. Oamenii timizi, retraşi pot deveni extrem de sociabili după consumul de

alcool.

Apare amnezia lacunară pentru evenimentele care survin în timpul intoxicaţiei

("ruperea filmului"). La o concentraţie a alcoolului în sânge de unu la mie se consideră în

mod obisnuit că persoana respectivă este intoxicată.


Coordonarea motorie, vorbirea, vederea şi claritatea gândirii sunt afectate. De unde,

la începutul stării de intoxicaţie, persoana părea expansivă şi stimulată, pe măsură ce

intoxicaţia creşte, ea devine deprimată, retrasă, somnolentă. La concentraţia de cinci la mie

întregul echilibru neuronal este compromis şi individul devine inconştient.

Gradul de intoxicaţie la un moment dat nu depinde doar de cantitatea de alcool

ingerată, ci şi de programul acestei ingerări, de timpul consumării cantităţii respective, gradul

de umplere a stomacului cu alimente, gradul de toleranţă dobândită faţă de alcool, atitudinea

persoanei consumatoare.

Complicaţii

Accidente de circulaţie, profesionale sau casnice

Infracţiuni

Sinucideri

Fracturi, traumatisme craniene, hematoane subdurale, degerături, arsuri, infecţii.

Diagnostic diferenţial

Băutura alcoolică fără intoxicaţie

Intoxicaţia cu sedative, hipnotice şi anxiolitice

Boli ale cerebelului care au ca simptome tulburari de echilibru şi de mers, tulburari de

coordonare a miscarilor active, ameteli etc.

b) Intoxicaţia alcoolică indiosincratică

(Asimilată noţiunii de "betie patologică" folosit încă la noi)

Definiţie : Stare produsă la scurt timp după ingestia unei cantităţi mici de alcool,

insuficientă pentru a produce intoxicaţia, constând într-o modificare marcantă a

comportamentului - de regulă spre agresivitate şi violentă; comportamentul modificat nu este

tipic pentru persoana respectivă când nu este sub influenţa alcoolului; starea este urmată de

regulă de amnezie pentru perioada respectivă.

c) Sindromul de abstinenţă alcoolică (necomplicată)


Definiţie : Tulburare care se produce la câteva ore după încetarea sau reducerea

consumului alcoolic la o persoană care a îngerat cantităţi mari timp îndelungat, dar cel puţin

timp de câteva zile fără întrerupere, având durata de maxim 5-7 zile.

Ea se caracterizează prin simptome cum ar fi : tremorul grosier al mâinilor, limbii sau

al pleoapelor; greţurile şi vărsăturile, starea de rău sau slăbiciune, creşterea presiunii

sanguine, anxietate, iritabilitate, depresie, halucinaţii şi iluzii mai accentuate seara şi noaptea,

cefaleea şi insomnia, vise terifiante, vorbire prin somn, tresărire neplăcută (ziua), la auzul

zgomotolelor neaşteptate, la femei - impresia unei prezenţe străine în spate, vorbire mai

explozivă, mai puţin inteligibilă.

Complicaţii -- crizele epileptiforme de abstinenţă

Diagnostic diferenţial

deliriumul alcoolic de abstinenţă

halucinoza alcoolică

sindroamele de abstinentă ale persoanelor dependente de sedative, hipnotice sau

anxiolitice

hipertiroidia

d) Deliriumul prin abstinenţă alcoolică ("Delirium tremens")

Definiţie : Sindromul caracterizat printr-o dezorganizare severă dar reversibilă a

funcţiilor psihice, datorată unei modificări generalizate a metabolismului cerebral prin

suprimarea bruscă a ingestiei de alcool la o persoană care l-a consumat timp îndelungat, în

cantităţi mari.

Declanşarea se pote produce în următoarele împrejurări:

epuizarea surselor de alcool

arestarea

spitalizarea

intervenţia altori factori care impiedică ingestia de alcool, inclusiv presiunea din

partea celor din jur care îl obligă să înceteze consumul

apariţia unei condiţii debilitante majore cum ar fi o boală acută gravă (pneumonia), o

fractură osoasă importantă etc.


Observat încă din antichitatea greacă de medicul Hipocrat, delirium tremens (D. T.)

devine mult mai frecvent şi mai accesibil observaţiei odată cu apariţia băuturilor alcoolice

ieftine şi concentrate, după crearea în sec. XVIII a marilor distilerii de alcool.

Delirium tremens este corelat cu întreruperea băutului după un îndelungat consum

excesiv de alcool. Este mult mai frecvent la bărbaţi şi anume la vârste între 30 şi 55 ani, în

afara acestor limite fiind rar întâlnit. Este obligatorie o periadă de consum etilic excesiv de

cel puţin 5 - 10 ani în antecedentele celui cu sindromul D. T.

Tabloul clinic cuprinde două faze care se succed în timp. Un tratament bine condus

poate să oprească evoluţia, astfel încât cea de-a doua fază să nu se mai producă.

Faza de predelirium

Accesul debutează brusc, individul are priviri rătăcite, transpiraţii

abundente, agitaţie psihomotorie.

Tremurăturile extremităţilor sunt foarte intense, apar tulburări de coordonare a

mişcărilor active cu gesturi bruşte, neadecvate.

Apar halucinaţii şi iluzii favorizate de întuneric, cu temă profesională, erotică,

zoopsică etc.

Atenţia şi memoria sunt afectate, individul este dezorientat în timp şi în spaţiu.

Faza de delirium tremens propriu zis :

Apar tulburări de înghiţire, de echilibru, de mers, de vorbire

Pulsul este accelerat şi slab, tensiunea arterială coborâtă

Temperatura urcă la 39 - 40°C

Metabolismul corpului este intens alterat şi individul poate deceda. Dacă nu

decedează îşi revine după circa 7 zile.

Tratamentul cel mai eficient, atât al deliriumului prin abstinenţă, cât şi al sindromului

de abstinenţă, constă în administrarea de doze moderate, descrescătoare, fie de alcool, fie mai

degrabă de substanţe psihoactive cu efect apropiat de cel al alcoolului, temporizându-se

abstinenţa până la dispariţia simptomelor grave.

e) Halucinoza alcoolică

Definiţie. Este un sindrom care apare consecutiv consumului de băuturi alcoolice

prelungit, la un interval de până la 48 ore de la încetarea consumului, şi care se caracterizează

prin halucinaţii vii şi persistente, predominent auditive, constând în voci care vorbesc şi


eventual alte sunete. Vocile se adresează persoanei sau pot discuta între ele despre persoana

în cauză. Persoana poate să înţeleagă caracterul patologic al celor auzite, sau poate să fie

ferm convinsă de realitatea lor, caz în care vorbim de o convingere delirantă.

Durata halucinozei poate fi de săptămâni sau luni de zile. Când halucinoza depăşeşte

ca timp de evoluţie cele 7 zile cât durează un sindrom de abstinenţă, avem de a face cu o

formă cronică.

Tulburarea este rară. Ea se întâlneşte de patru ori mai frecvent la bărbaţi decât la

femei.

Afecţiunea trebuie diferenţiată cu multă atenţie de schizofrenie.

f) Amnezia alcoolică (sindrom KORSAKOV)

Definiţie. Tulburare a memoriei consecutivă unei ingestii excesive prelungite de

alcool, datorată, se crede, unei deficienţe de vitamina B1.

Caracteristica este deteriorarea memoriei de scurtă durată, cu imposibilitatea

individului de a reproduce după 5 minute un număr de trei cuvinte care i-au fost spuse în

prealabil.

O altă caracteristică (legată de deteriorarea memoriei de scurtă durată) este

confobulaţia compensatorie cu impresia de minciună nevinovată care constă din umplerea de

către subiect în relatările lui a golului din memorie cu relatări fanteziste pe care le prezintă cu

inocenţă drept realităţi.

Afecţiunea este rară.

Diagnosticul diferenţial se face cu demenţa alcoolică.

g) Demenţa alcoolică

Definiţie. Degradare complexă a vieţii psihice a individului, produsă în urma şi din

cauza unui consum prelungit excesiv de alcool şi având pe prim plan o deteriorare persistentă

a memoriei, de scurtă şi de lungă durată, asociată cu deteriorarea gândirii abstracte,

diminuarea discernământului critic, alte tulburări ale activităţii corticale superioare sau

modificări de personalitate.

Evoluţia este de lungă durată şi deteriorarea funcţionării individului ca fiinţa

biologică şi socială este severă.


5. Consecinţele sociale ale alcoolismului

Consumul excesiv de alcool poate duce la perturbări sociale profunde, mai ales în

familie. Tensiunea în cuplu şi în familie este efectiv inevitabilă (Oxford, 1979.). La marii

băutori rata divorţurilor este înaltă; iar soţiile unor astfel de bărbaţi devin cu uşurinţă

anxioase, deprimate şi izolate social (Wilkins, 1974.) ; "soţiile bătute" au adesea soţi mari

"băutori" ; iar unele femei internate pentru tentativă de sinucidere prin otrăvire spun că

vinovat este soţul care bea excesiv.

Atmosfera din familie este adesea nocivă pentru copii, deoarece certurile, violenţa şi

starea de ebrietate a unuia din părinţi constituie un model comportamental şubred. Copiii de

alcoolici sunt supuşi riscului de a dezvolta tulburări emoţionale sau comportamentale şi de a

avea rezultate şcolare slabe.

În ceea ce priveşte munca, drumul consumatorului excesiv de alcool duce adesea de la

scăderea eficienţei, încadrarea în posturi inferioare şi concedieri repetate, până la şomajul

îndelungat. Există, de asemenea, o puternică asociere între accidentele rutiere şi abuzul de

alcool.

O treime din şoferii decedaţi în accidente de circulaţie au alcoolemii peste nivelul

admis; iar în zilele de sâmbătă noaptea, 75 la sută.

Într-o serie de conducători auto arestaţi pentru că se găsesc sub influenţa alcoolului, o

treime sunt alcoolici în stadiul de abuz cronic. La decesele în accidentele rutiere în care este

implicat alcoolul, tributul plătit de tineri este deosebit de mare.

Excesul de alcool se asociază de asemenea cu infracţiunea, mai ales cu delicte

minore, precum micile furturi; dar şi cu escrocherii, agresiuni sexuale şi acte penale grave,

inclusiv omoruri. La mulţi dintre deţinuţii recidivişti, înaite de a fi închişi se găsesc probleme

serioase legate de alcool. Lucrul acesta se constată mai ales la bărbaţii condamnaţi la

perioade mici de detenţie.

Alcoolul este recunoscut ca factor declanşator important al comportamentului auto -

şi heterodistructiv, al unor reacţii impulsive, sau dezinhibator al unor tendinţe agresive

potenţiale, dar relaţia dintre alcoolism şi comportamentul deviant antisocial este deosebit de

complexă.

În viaţă şi alţi factori devin stresanţi prin rolul lor dezinhibant la fel ca şi alcoolul.

Concepţia despre dezinhibiţie, în legătură cu consumul de alcool şi comportamentul agresiv,

poate fi înţeleasă ca :


o formă de nesupunere faţă de normele şi valorile sociale;

un prag dincolo de care un anume factor poate declanşa o reacţie violentă;

o condiţie situaţională în care numai alcoolul poate declanşa reacţie violentă.

Un exemplu de intercondiţionare a unor factori poate fi astfel reprezentat:

tendinţa spre violenţă

stress

consum de alcool violenţă interpersonală

Comportamentul antisocial îmbracă forme variate de manifestare, în majoritatea

cazurilor fiind vorba de stări conflictuale cu agresiuni sau injurii.

Conţinutul extrem de variat al actelor antisociale săvârşite sub influenţa al-coolului,

faptul că el constituie un mijloc cunoscut şi căutat de satisfacere a con-duitelor deviante auto

- şi heterodistructiv, indică în mod pregnant că sunt insufi-ciente acţiunile medicale limitate

la tratamentul curativ al alcoolicilor, impunân-du-se măsuri complexe de resocializare şi

reabilitare.


Farmacodependenţa

1. Concept. Farmacodependenţă şi celelalte toxicomanii

Farmacodependenţa - reprezintă o formă de toxicomanie care exprimă, în esenţă,

starea de necesitate a farmacomanului faţă de un medicament, subordonarea lui atât fizică cât

şi psihică faţă de efectele medicamentului.

Farmacodependenţa se deosebeşte de celelalte forme de toxicomanii prin faptul că în

cazul ei drogul consumat nu este un stupefiant (care este ingerat de regulă pentru obţinerea

unor efecte halucinogene), ci, dimpotrivă, ingerarea se efectuează din dorinţa înlăturării unei

suferinţe, fie de natura fizică, fie de natura psihică.

O serie de binecunoscute efecte ale medicamentelor, cum ar fi: capacitatea acestora

de a reda calmul, de a provoca somnul, de a alina durerile, de a suprima anxietatea, de a

întreţine atenţia şi a spori funcţiile amnezice şi unele capacităţi intelectuale etc., fac ca unii

oameni să le consume abuziv, ajungând chiar la o dependenţă faţă de acestea.

Sunt foarte mulţi aceia, arată B. Cuparencu (Farmacologia pentru medici, Cluj

Napoca, Edit. Dacia 1976), care nu pot dormi până nu şi-au luat pilula de dormital,

fenobarbital sau ciclobarbital, aceia care, într-o situaţie conflictuală sau frustrantă, se

calmează numai după ce au ingerat bromoval, sau cei care, pentru a deveni mai vigili, nu pot

fără cofeină sau stricnină.

În situaţii şi mai grave se găsesc, însă, persoanele care ajung la îmbinarea acestor

medicamente consumă somnifere înainte de culcare , apoi medicamente ce produc excitaţii

psihomotorii în cursul dimineţii şi calmante în momentul în care sunt puţin iritaţi.

Şi aceasta deoarece "un subiect ce foloseşte pentru inducerea şi menţinerea somnului

barbiturice, după trezire va apare o stare de somnolenţă, buimăceală, apatie, greaţă, stare

generală de indispoziţie, furnicături, erupţii cutanate" (B. Cuparencu), aşa încât pentru

compensare el va folosi un stimulent psihomotor care activează şi facilitează funcţiile

psihice, senzitivo-senzoriale şi motorii şi diminuează senzaţia de oboseală.

Dar, aceste medicamente, la rândul lor, determină, mai ales după doze mari,

nervozitate accentuată, insomnie, tahicardie, tulburări vizuale, hipertonia musculaturii striate,

tremurături ale extremităţilor, stimularea diurezei, greţuri, şi conduc subiectul din nou la


ingerarea unor barbiturice pentru a-i produce somnul. Aflat, astfel, într-un "cerc vicios",

subiectul va merge de la o extremă la alta consumând cantităţi mari de asemenea droguri,

care doar în aparenţă îi provoacă starea pe care el o caută, iar în realitate are efecte din cele

mai grave asupra organismului.

Aceştia, sunt viitorii farmadependenţi, care, din neputinţa de a găsi alte modalităţi de

a-şi produce starea mult dorită (somn,excitaţii psiho-motorii, calm, linişte etc.), continuă să

întrebuinţeze periodic şi pe perioade mari de timp medicamentul, fără nici un fel de

prescripţie medicală, doar pentru simplul motiv că, odată cu ingerarea lui, starea lor de

moment a devenit satisfăcătoare.

Putem vorbi, prin urmare, de apariţia comportamentului farmacomaniei numai din

momentul în care apare obisnuinţa şi dependenţa fizică şi psihică a subiectului faţă de

medicamentul respectiv. Vorbind despre implicaţiile psiho-sociale ale consumului abuziv de

produse farmacologice C.R.B. Joyce arată pericolele pe care le prezintă, de exemplu,

dependenţa de mescalină şi morfină, care "sunt cârje deosebit de vicioase, pentru că, odată

folosite, se zăvorăsc înăuntrul individului ca într-o citadela şi cheia poate fi pierdută adesea

pentru totdeauna. Sunt cârje care pot fi şi sunt oferite intenţionat de cei lipsiţi de scrupule

celor susceptibili de folosirea lor, pentru a afecta poate securitatea întregii societăţi, şi nu

numai a minţii individului" (Joyce, C.R.B., Drogurile şi personalitatea, în vol. "Orizonturi

noi în psihologie", trad. Buc., Ed.Şt. şi Enciclop. 1973)

Obişnuinţa şi dependenţa (fizică şi psihică) reprezintă note caracteristice comune

toxicomanilor considerate clasice şi fenomenului farmacodependenţei.

Cu toate acestea, în privinţa farmacodependenţei apar unele diferenţe de ordin

cantitativ şi calităţiv, care trebuie relevate.

Astfel, nu toate medicamentele existente pot produce farmacodependenţe, multe

dintre ele fiind lipsite de această "calitate" (ex: aspirina, piramidonul, antibioticele,

vitaminele ş.a.).

Dependenţa este produsă îndeosebi de medicamentele cu acţiune asupra sistemului

nervos central (ex: neurolepticele, trannchilizantele, narcoticele, hipnoticele, sedativele,

alcoolii) şi mai ales medicamentele cu acţiune psihotropă folosite în terapia bolilor psihice

(ex: psiholepticele, psihoanalepticele, psihodislepticele).

În al doilea rând, în cazul farmacodependenţei, durata de consum a medicamentului în

stare să provoace obişnuinţă şi dependenţă este mult mai mare decât în cazul toxicomaniilor


clasice (ex: dacă morfina sau L.S.D.-ul provoacă obişnuinţă într-un timp relativ scurt, în

cazul medicamentelor, acestea pot fi consumate chiar ani de zile fără a se ajunge la

toxicomanii, la farmacodependenţă).

În al treilea rând, diferenţele dintre farmacodependenţă şi toxicomaniile clasice sunt

în legătură cu gravitatea consecinţelor acestora pentru individ şi pentru societate, şi referitor

la măsura în care aceste fenomene pot fi remise.

Toxicomaniile clasice deţin un grad de periculozitate mai mare, comparativ cu

farmacomaniile, pentru individ şi pentru societate.

Deosebirile cele mai mari dintre toxicomaniile clasice şi farmacodependenţă privesc,

însă, cauzele care duc la apariţia acestor fenomene.

A. Pirot a sintetizat principalele cauze ale unei toxicomanii clasice: "Se ajunge la

toxicomanie prin porţile durerii, cele ale voluptăţii şi prin cele ale tristeţii".

(Porot Antonio, Lestoxocomanies, Paris. P.U.F 1971, p.13.)

2. Factori etiologici ai farmacodependenţei

În ceea ce priveşte farmacodependenţa cauzele producerii ei se explică fie printr-o

serie de situaţii fortuite, care fac ca consumul abuziv de medicamente să devină nejustificat,

fie prin conduita de perseverenţă a subiectului, care doreşte să restabilească mereu starea de

bună dispoziţie, fie printr-un mod cu totul particular de reactie a subiectului la medicamente,

legat de o anumită sensibilitate individuală.

Farmacopedendenţa justificată apare atunci când, datorită unor boli grave,

ireversibile, cum ar fi, de exemplu, psihozele, epilepsia, insuficienţele de natură endocrină,

suferinzii, la indicaţia, medicului sunt nevoiţi să consume, pentru durate mari de timp, mari

cantităţi de medicament, prin care reuşesc să menţină o stare cât de cât satisfacătoare a

suferinţei lor, sau să realizeze contactul cu lumea înconjurătoare.

Farmacodependenţa prin perseverenţă: folosirea medicamentului în momentul

debutului afecţiunii are, prin senzaţia sa binefăcătoare, un ecou deosebit asupra conştiinţei

bolnavului, astfel încât acesta, la cel mai mic simptom de reapariţie a suferinţei, consumă

medicamente pentru a o înlătura, cu sau fără avizul specialistului.

Unii bolnavi, consumând în cantităţi mari medicamentul ajung, la toleranţă faţă de

acesta şi, în consecinţă, procedează la marirea dozei. În acest fel, subiecţii respectivi fac


primul pas spre farmacodependenţă, riscând în continuare formarea dependenţei şi a

obişnuinţei şi dezvoltându-şi ataşamentul faţă de medicamentul binefăcător.

Faramcodependenţa datorată sensibilităţii individuale diferite faţă de medicamente: la

subiecţii la care medicamentele au o rezistenţă mai mare se pot produce farmacodependenţe,

deoarece ei nu-şi dau seama iniţial de reacţiile neaşteptate pe care le poate avea propriul

organism în confruntarea hazardată cu medicamentul. Atunci când aceşti consumatori încep

să-şi dea seama de situaţia dificilă în care se găsesc, în mai multe cazuri este prea tarziu,

deoarece deja sunt formate obisnuinţa şi dependenţa.

În afara acestor cauze ce duc spre famacodependenţă mai găsim şi altele:

a) reclama şi publicitatea intensă făcute produselor farmacologice care, prin diferitele

lor mecanisme de acţiune, atrag atenţia atât a consumatorilor, cât şi a medicilor ce prescriu

terapii medicamentoase.

b) atitudinea unor medici ce pun în prim plan farmacoterapia, prescriind şi

recomandând bolnavilor reţete, de multe ori nejustificate, fără o analizţ prealabilţ a efectelor

şi a consecinţelor medicaţiei asupra bolnavului.

3. Farmacomania minoră / majoră

După motivaţia care-i stă la bază şi cantitatea consumului de medicament realizat,

farmacomania, poate fi de tip minor sau major.

Mica farmacomanie desemnează un comportament caracteristic din partea

subiectului: acesta face abuz de medicamente pentru orice mică afecţiune supărătoare, fără a

consulta medicul sau alte persoane avizate procedând după bunul său plac.

El este căutătorul noilor medicamente apărute în piaţa farmaceutică internă şi externă,

el stabileşte singur, după propria sa apreciere, doza şi medicamentul ce trebuie ingerat,

cosiderându-se îndreptăţit în a da şi altora indicaţii pentru a consuma medicamentul pretins

de el ca având efectul cel mai bun.

De regulă la aceşti farmacomani nu se poate vorbi încâ de o dependenţă sau obinuinţă

faţă de medicament, fenomenul fiind doar posibil să apară, aceasta deoarece ei nu consumă

un singur medicament ci o varietate, în funcţie de diversele afecţiuni posibile să apară. Astfel

pentru orice mică durere ei consumă cantităţi mari de calmante (ex: antinevralgic, aspirină,


algocalmine), în stări de insomnie îşi administrează diverse somnifere (ex: luminal,

bromoval, fenobarbital), atunci când sunt obosiţi, surmenaţi, ingerează diverse produse

stimulente (ex: cofeină, lecitină etc.) şi, în general, pentru orice uşoară afecţiune găsesc

imediat medicamentul "potrivit".

Acest tip de farmacoman îşi formează treptat, datorită cantităţilor şi varietăţilor mari

de medicamente consumate, toleranţă faţă de medicamente, fiind astfel nevoit să mărească

doza pentru ca medicametul să-şi mai facă efectul şi favorizând, în felul acesta, posibilitatea

constituirii farmacodependenţei, prin formarea dependenţei şi obişnuinţei.

Mica farmacomanie trebuie privită, aşadar, cu toată responsabilitatea de către

specialişti, deoarece ea nu este gravă numai prin posibilitatea formării dependenţei şi

obişnuinţei, dar şi prin efectele secundare pe care medicamentele le au asupra organismului,

mai ales prin asociere, putându-se ajunge chiar la intoxicaţii medicamentoase.

Farmacomania majoră exprimă şi ea consumul abuziv de medicamente din partea

subiectului, dar de data aceasta, spre deosebire de mica farmacomanie, se ajunge la

fenomenul de farmacodependenţă pe un fond nevrotic şi afecţiuni asociate de tip organic.

Fondul astenic al nevroticului oferă un teren prielnic apariţiei farmacomaniilor, mai

ales atunci când e însotit de grave tulburări de natură organică (ex: ulcer, hepatită,

tuberculoză pulmonară, tulburări sexuale etc.).

Îndeosebi subiecţii cu o structură psihică mai slabă, mai sensibilă, care nu au

capacitatea de a "lupta" cu propria suferinţă, caută un ultim reazem, şi găsindu-l în

medicament, se "agaţă" de el cu toată energia, pentru a nu scăpa această ultimă şansă spre

vindecare. Dar ei nu realizează că acest lucru nu este decât temporar binefăcător, nu-şi dau

seama că el conţine în sine posibilitatea unor noi afecţiuni şi complicaţii (date de efectele

adverse ale medicamentelor şi de abuz).

Patologia medicamentoasă reprezintă, în general, prin numeroasele sale reacţii

adverse, una din marile probleme pe care medicamentul le ridică. Sunt cunoscute, astfel,

multiplele accidente ale administrării medicamentelor în timpul sarcinii, la copii, vârstnici

etc.

Aceste câteva consideraţii de ordin general realizate în legătură cu fenomenul

farmacodependenţei ne atrag atenţia asupra necesităţii intensificării activităţii de prevenire a

farmacomaniei.


Printre măsurile ce trebuiesc iniţiate în acest sens se impune, în primul rând, o vie

activitate de farmacovigilenţă care să ducă la o depistare şi scoatere din uz a medicamentelor

cu efecte nedorite, precum şi eliminarea consumului abuziv de medicamente.

Capitolul III

Figura narcomanului

Caracterizare generală

“Un spectacol oribil, dezgustător: un trup de femeie aproape gol, numai piele şi oase,

sprijinind un cap livid, cu orbite negre... Un cap de femeie moartă, cu părul vâlvoi. singur

pieptul îi zvâcnea cu atâta putere, de ai fi crezut că inima încearcă să sară undeva în aer...

Alături, pe o mescioară, o ţigaretă enorm de lungă - probabil instrumentul cu care fumase

haşişul”

(O “băutoare” de haşiş - Ilustraţiunea română - An IV, 1932, nr. 41, din 5 oct. 1932,

pag. 6-7)

“Am văzut cu ochii mei, în fumătoriile din orient asemenea beţii... Violenţa

senzaţiilor este cu mult mai mare decât la oricare alt stupefiant... Cei mai mulţi mor de inimă

prin sincopă. Cei care-şi prelungesc scurta şi zbuciumata lor viaţă, sfârşesc întotdeauna într-o

casă de nebuni, pradă unui delir permanent... Este o succesiune infinită de imagini, care se

schimbă după voinţă şi care se modifică atât de repede, încât noţiunea de spaţiu şi timp

dispare. Inima-ţi bate cu putere... În câteva ore ai impresia că ai trăit secole... Visele sunt cu

atât mai tulburătoare cu cât individul este mai puţin ameţit... senzaţiile sunt extraordinare...”

(O “băutoare” de haşiş - Ilustraţiunea română - An IV, 1932, nr. 44, din 26 oct. 1932,

pag. 6-7)

Haşişul este unul din cele mai ieftine droguri, foarte întâlnit şi uşor de procurat. acest

drog a pătruns şi în cartierele studenţeşti din Iaşi. Subiectul nr. 1 (exemplificare cu S.C. al

subiectului A.D. - anexa 1) al acestei cercetări este o studentă în anul III la Politehnică, care,

de doi ani fumează haşiş, drog procurat de “prietenul ei ” cetăţean irakian..

Scurt istoric al comportamentului problemă:

Pagina 65 din 176

“Cu cât sunt mai beată şi mai drogată, cu atât este mai crudă realitatea când mă

trezesc” - acestea sunt cuvintele subiectului, această tânără de 21 de ani pentru care viaţa,

realitatea nu este formată decât din haşiş, marijuana şi alcool.

A fumat prima ţigară cu haşiş au doi ani în urmă, (19 ani) după trei luni după ce l-a

cunoscut pe actualul prieten, ca ulterior, fumatul de haşiş şi marijuana să devină ritualuri

frecvente. Ceea ce este foarte grav, faptul că sunt combinate cu băuturi alcoolice (în special

cu whisky). Drogurile le sunt aduse de prietenii cetăţeni străini care vin temporar în România

şi se perindă şi prin alte oraşe ale ţării.

În unele momente de luciditate subiectul ar dori să primească ajutor, mai ales atunci

când conştientizează situaţia în care se află cu şcoala şi suferinţa pe care comportamentul ei o

aduce în familie (părinţilor, mai ales). Dar imediat se răzgândeşte şi refuză să mai discute

despre această situaţie.

În momentele de intoxicaţie, subiectul are expresia feţei absentă, ochii tulburi,

înroşiţi, imposibilitatea de a vorbi coerent, pierderi de echilibru, privirea orientată undeva în

gol. Efectele apar de obicei la câteva minute după fumat şi se păstrează o oră la o doză slabă

şi mai multe ore la dozele puternice. Când efectul dispare, subiectul se simte foarte obosit.

Când este nemâncat şi sub influenţa alcoolului efectul haşişului ţine mult mai mult.

Drogul a devenit pentru A.D. un instrument pentru a obţine o plăcere fizică,

aprobarea şi acceptarea din partea prietenului toxicoman pe care pretinde că îl iubeşte.

Drogul constituie în acest caz cauza distanţării de părinţi, un mijloc de fugă, de evitare,

nevoia unei stări de împlinire, de beautitudine şi uitare.

În locul acceptării lucide a condiţiilor date ale existenţei, A.D. preferă retragerea într-

o lume construită, determinată şi întreţinută de drog. Când intoxicaţia devine cronică se poate

observa o scădere a activităţii, o diminuare a atenţiei şi a memoriei, tulburări de caracter

(iritabilitate, instabilitate) şi de dispoziţie (alternarea fazelor de depresie cu momente de

exaltare). subiectul se află într-o stare morbidă, caracterizată îndeosebi de tristeţe şi de o

scădere a tonului. Este anxioasă, dezgustată, incapabilă să înfrunte cea mai mică dificultate,

lipsită de iniţiativă. sentimentul de inferioritate care rezultă de aici îi sporeşte şi mai mult

melancolia. aceste stări extatice interferează cu preocupări erotice.

Forme de reacţie socială - exemplificat -

Pagina 66 din 176

A.D. este marginalizată de colegele de la facultate. are foarte puţine contacte cu ele,

se simte evitată. din cauza degradării psihice şi intelectuale obţine rezultate scăzute la

examene.

Părinţii, deşi îi trimit bani lunar nu acceptă comportamentul ei. O perioadă de 14 luni

au întrerupt orice relaţie cu fiica lor (A.D.) după care ei au iniţiat reluarea legăturilor sperând

că astfel o vor putea ajuta.

Prevederi juridice.

Implicaţii şi complicaţii juridice ale consumului de droguri.

Profilaxie.

Stabilirea criteriilor care definesc consumul de droguri şi substanţe psihotrope în

sistemul nostru legislativ, creează dificultăţi foarte serioase, fiind învederat de aparenţele şi

tendinţele personale ale consumatorului la una sau mai multe substanţe fabricate,

semifabricate şi comercializate.

Astfel, dacă în 1992 existau 13 consumatori cunoscuţi din care 12 erau străini ce

tranzitau ţara, 5 erau consumatori de cannabis, 4 de opium, 3 de heroină şi unul de analgezice

cu narcotic sintetic.

Anul 1990 a avut 30 de consumatori de bezodiazepine, 24 de sedative hipnotice şi 25

de substanţe volatile iar 1989 nu a avut decât 10 consumatori de bezodiazepine şi sedative

hipnotice, date care nu erau caracteristice pentru a se impune cu necesitate efectuarea unor

studii ce ar putea evidenţia dimensiunea consumului de droguri care nu erau nici necesar nici

obligatoriu să conducă la caracteristici speciale pentru consumatori şi nici a unor tendinţe

speciale, ca în alte părţi ale lumii, numărul fiind limitat şi neputând conduce la observarea

unor variaţiuni regionale sau dependenţe de droguri sau alte substanţe psihotrope.

Această situaţie condiţionată juridic, deşi considerată ca insignifiantă, nu a condus

până în prezent (1996) la obligativitatea Guvernului de a introduce programe naţionale de

prevenire a abuzului de droguri. Prin crearea A.R.L.I.D.-ului (Asociaţiei Române de Luptă

împotriva Drogurilor), al cărei scop nepatrimonial, este menţinerea unei sănătăţi fizice şi

psihice a poporului şi în special a tineretului român se impune o luptă de prevenire şi

menţinere a consumului şi traficului de droguri prin alinierea prescripţiilor şi perceptelor

juridice române, la un drept internaţional alături de declaraţiile de principiu ale unor state şi

Pagina 67 din 176

de drepturile omului la libertăţile persoanei. S-a format deja o structură de dimensiuni mari

care evidenţiază permanent necesitatea creării unei practici unitare de luptă în vederea

combaterea consumului şi traficului ilicit de droguri şi substanţe psihotrope.

Legislaţia penală română, condamnă traficul de stupefiante, ca şi deţinerea sau orice

operaţie privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, după cum

cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conţin astfel de substanţe ori experimentarea

produselor sau substanţelor toxice.

De asemenea este condamnată prescrierea de către medic, fără a fi necesar a

produselor sau substanţelor stupefiante după cum şi organizarea sau îngăduirea consumului

de asemenea produse şi substanţe în anumite locuri.

În literatura de specialitate, discuţiile contradicţionale privind consumul de droguri şi

substanţe psihotrope creează atribute ale recunoaşterii, formulându-se impunerea cu

necesitate, prin perspectiva dreptului internaţional. Mai ales în legătură cu natura

discreţională, atunci când are obiect subiecte ale ordinii internaţionale înfiinţate de state

unanim admise ca o exigenţă a ştiinţei, necesare elaborării unei teorii generale a recunoaşterii

consumului de droguri, substanţe psihotrope şi nepermise.

În cadrul medical se impune propunerea unei legislaţii adecvate, ca lege specială

internă pentru reglementarea modalităţii de consum în cazul unor boli, prevenire şi

interzicere a consumului de drog sub orice formă în toate celelalte cazuri.

Conceptul larg internaţional OMS prevede trei etape ale profilaxiei:

profilaxie primară, care trebuie echivalată cu - “intervenţiile destinate edificării

sănătăţii şi bunăstării comunităţii în vederea contracarării presiunilor sociale şi conflictelor ce

duc la adoptarea reacţiilor delicvente”(O.M.S. 1973)

profilaxie secundară, care presupune detecţia într-un stadiu timpuriu şi ajutarea

tinerilor de vârstă mai mică şi a acelor consideraţi cu “risc crescut” de a deveni “oficial

delicvenţi”, toxicomani.(O.M.S. 1073)

profilaxie terţiară, care prevede - “măsurile destinate delicvenţilor cunoscuţi, pentru

a-i feri de efectele dăunătoare ale stigmatelor judecării şi încarcerării în instituţii penale”.

(O.M.S. 1973)

Luând în vedere premisa fundamentării măsurilor destinate prevenţiei delicvenţei la

toxicomani, aceasta apare ca “un răspuns “, “o soluţie”, sau “un mod de viaţă”, multiple

Pagina 68 din 176

semnificaţii, ea fiind determinată multifactorial, datele statistice, îndeosebi cele de natură

sociologică, fiind aplicabile numai în mică măsură “cazului particular”, acest comportament

maladiv având o mare tendinţă de autoperpetuare şi fixare legată de implantarea sa în

psihologia persoanei, atitudinea societăţii faţă de delincvenţă şi faţă de toxicomani.

În cadrul conceptului de aberanţă, cercetările ştiinţifice medico-legale se îndreaptă

către cunoaşterea şi explicarea diferitelor forme de hetero şi autoagresivitate.

Complicaţiile raporturilor sociale, relaţiile dintre indivizi, obiceiurile îndepărtează în

acelaşi timp pe om de natură şi de el însuşi. “Centrul de preocupare nu mai rezidă nici între

indivizi, nici în natură, ci se strămută în mediul social. Omul nu mai trăieşte viaţa lui, ci

trăieşte viaţa societăţii, se împărtăşesc din fluxul gândirii şi convenţiillor sociale” (I. Biberi).

“Lumea se urbanizează, oraşe monstre (megalopolisurile) cresc neîncetat. Milioane de

oameni părăsesc în grabă zonele rurale şi se înghesuie în oraşe. Marele aglomerări urbane îşi

revarsă cartierele de locuinţe radiar pe linii rutiere dominate de automobile nu de suprafeţe

dintre punctele de aglomerare maximă, creând o zonă nici urbană, nici rurală, pentru care s-s

născocit calificativul de <<spaţii urbanizate>>”(H.H.Stahl).

În acest context ştiinţific, din punctul de vedere stipulat de art. 114 Cod Penal privind

“toxicomaniile”, va exista un nou impact în societatea românească, atât din punct de vedere

socio-medical, cât şi penal.

Vor apărea noi aspecte de siguranţă socială, medicale, terapeutice-profilactice,

precum şi din punct de vedere al spiritului legii, al codului de procedură penală.

Pentru că dacă, în cazul unei boli psihice, infractorul bolnav este absolvit penal,

acesta fiind considerat neresponsabil şi nerăspunzător faţă de boală, nu s-ar putea spune

acelaşi lucru şi în cazul toxicomaniilor, acestea nefiind “o boală dată”, cu o mare

necunoscută etrologică. În aceste cazuri, în prim plan se situează atitudinea şi protecţia

socială a comunităţii, aceste situaţii fiind secundare unui traseu existenţial al unor fiinţe

născute normal şi ajunse în situaţii infracţionale printr-o existenţă aberantă, determinată de

drog, dependentă de existenţa longitudinală cu influenţe negative şi/sau mai puţin pozitive a

ambientajului social, determinat de o existenţă precară sau… “din prea bine”…

Acestea vor fi noile aspecte sociale, medicale, juridice pe care va trebui să le

cunoaştem, să le prevedem şi să le rezolvăm într-un viitor foarte apropiat.

Pagina 69 din 176

Specificul muncii de asistenţă socială. Intervenţie. Recuperare

Mulţi dintre cei care iau droguri îşi găsesc locul cu mare greutate în societatea

normală. Scopul intervenţiei asistentului social este de a face persoana dependenţa de drog

capabilă să părăsească mediul viciat şi să dezvolte contacte sociale noi îmbunătăţindu-le, în

acelaşi timp pe cele care pot avea rol de resurse (relaţiile de rudenie, vechii prieteni dinafara

mediului viciat ). Dacă nu reuşeşte acest lucru, orice tratament medical, psihiatric este,

probabil, sortit eşecului.

Pentru a realiza o recuperare şi reabilitare a clientului dependent de droguri asistentul

social va construi o relaţie cu acesta bazată pe o veritabilă comunicare, încredere reciprocă şi

ajutoare, empatic folosindu-şi abilităţile de personalizare a mesajelor, ascultare activă,

încurajare. Cel mai important lucru este persuadarea clientului în a accepta schimbarea.

Procesul de schimbare se realizează pe parcursul a cinci etape :

1. Contactul iniţial cu clientul

2. Strângerea datelor şi evaluarea lor primară

3. Planificare şi contract

4. Intervenţie şi monitorizare

5. Evaluarea finală

1. Contactul iniţial cu clientul

Clientul manifestă rezistenţa la schimbare sub forma a :

a) conflictului

b) apărării

c) decizia

d) integrarea şi acceptarea schimbării

A. Contactul direct cu clientul ( faţă în faţă ) are la bază anumite reguli pe care

asistentul social trebuie să le stabilească :

Pregătirea mediului în care se va desfăşura discuţia

Anticiparea reacţiilor clientului

Respectarea nevoii de timp a clientului pentru o decizie

Aprecierea a ceea ce clientul consideră prioritar

Planificarea întâlnirilor ulterioare şi a programului de lucru

Pagina 70 din 176

B. Întocmirea unui referat care să clasifice principalele etape ale drumului ce trebuie

parcurs, ceea ce îl ajută pe asistentul social să-şi orienteze corect clientul spre diferite agenţii

şi tipuri de servicii.

Referatul reprezintă o necesitate bazată pe :

a) definirea problemei

b) cumularea informaţiilor

c) elaborarea deciziilor

Asistentul social va folosi tehnici de legătură cu scopul de a identifica clar problema

şi resursele clientului, de a formula aşteptările clientului faţă de utilizarea resurselor şi de a

stabili contactul cu o terţa persoană.

C. Obţinerea informaţiilor de la alte agenţii sau instituţii

Asistentul social trebuie să-şi securizeze intenţia de a utiliza informaţii despre client

printr-un acord sau permisiune scrisă din partea acestuia.

În acest acord este precizat faptul că o serie de date personale să cunoască o

traiectorie care să reprezinte implicarea terţei persoane în relaţia profesională (fişe medicale,

rapoarte de analiză psihiatrică, în cazul subiectului dependent de drog ). Numai ordinul

judecătoresc poate securiza utilizarea datelor despre client fără permisiunea acestuia ( în

cazul bolnavilor psihici, de exemplu )

D. Întocmirea listei de probleme - structurează informaţiile care duc la ghidul de

interviu

Lista de probleme a tinerei dependente de haşiş :

1. Îngrijorări referitoare la propria sănătate fizică şi mentală

2. Îngrijorări în legătură cu posibilităţile financiare

3. Îngrijorări referitoare la terminarea facultăţii

4. Îngrijorări referitoare la faptul că voi rămâne singură, izolată de societate, că nu voi

fi acceptată de prieteni

5. Îngrijorări referitoare la faptul că aş fi o povară pentru familie

6. Frică pentru faptul că nu voi mai fi acceptată de părinţi

7. Frică pentru faptul că voi fi arestată pentru deţinere şi consum de droguri

8. Tristeţe manifestată puternic

Pagina 71 din 176

9. Frică pentru faptul că-mi voi pierde independenţa

10. Dacă mă despart de prietenul care-mi procură drogul voi fi nevoită să fac orice

pentru a găsi bani

11. Comentaţi alte îngrijorări care nu au fost trecute pe listă

Mulţumim pentru amabilitatea de a citi această listă. Vă rog să verificaţi toţi itemii şi

să încercuiţi câţiva dintre cei mai importanţi.

E. Vizita la domiciliu

Observarea clienţilor în mediul lor familial reprezintă pentru asistentul social o foarte

importantă sursă de informaţii şi premisa unei cunoaşteri nuanţate a personalităţii subiectului.

În realizarea vizitei sunt foarte importante :

sesizarea modului în care este decorat spaţiu

observarea gradului de igienizare

observarea calităţii obiectelor, a semnificaţiei lor

sesizarea raportului dintre spaţiul fizic şi numărul de persoane

- Această tehnică nu trebuie confundată cu o vizită de curtuazie sau prietenie

- Întotdeauna vizitele sunt planificate şi anunţate

- Primul impact al asistentului social cu locuinţa clientului nu trebuie să determine

exteriorizarea impresiilor neplăcute

- Asistentul social nu are dreptul să judece modul de viaţă al clientului

F. Relaţia asistentului social cu clientul dependent de substanţe psifotrope şi droguri

În cazul subiectului A. D., tânăra de 21 ani consumatoare de haşiş şi alcool, consumul

este însoţit de sindromul pierderii motivaţiei de a fi activ. Subiectul îşi pierde temporar

capacitatea de concentrare, are stări euforice traduse prin debit verbal şi în ultima fază, stări

de panică (atunci când intoxicaţia este foarte puternică).

Asistentul social va organiza activităţi care să-i atragă pe clienţi, îndepărtându-i de

sursa drogului ca apoi să-i încurajeze în participarea la acte de întrajutorare a altor

consumatori de drog, cu experienţe similare. Clientul se poate implica în strângerea de

fonduri pentru tratamentul narcomanilor.

Pagina 72 din 176

2. Strângerea datelor şi evaluarea lor primară

A. Istoricul social va cuprinde:

Informaţii de identificare a clientului (nume, prenume, adresă, telefon, loc de muncă,

profesie, statut marital)

Prezentarea familiei şi a raporturilor în familie

Prezentarea problemei clientului

Prezentarea stării de sănătate fizică a clientului

Educaţie şi abilităţi intelectuale

Starea de sănătate mintală şi probleme emoţionale

Capacitatea clientului de a rezolva problemele

Situaţia socio-economică a clientului

Condiţii de locuit şi de transport

Hrana şi securitate individuală şi a familiei

Impresii şi sugestii ale asistentului social

Succint plan de intervenţie

B. Genograme şi ecomape - instrumente în strângerea datelor

Genogramele reprezintă diagrame asemănătoare arborelui genealogic care

completează istoricul social şi în care se folosesc coduri (vezi anexa- legenda).

Ecomapele reprezintă sisteme de relaţii ale clientului, relaţii care pot fi resurse pentru

reintegrarea în societate, pentru recuperare şi reabilitare.

C. Matricea ciclului de viaţă - ajută asistentul social să-şi ordoneze ideile despre

necesităţile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei. Intervenţia se face în funcţie de

caracteristicile fiecărei etape a ciclului vieţii.

D. Identificarea punctelor puternice ale clientului care pot fi:

Recunoaşterea existenţei unor probleme

Preluarea responsabilităţii pentru acţiune

Acceptarea sfaturilor din partea altora

Voluntariat în a încuraja pe ceilalţi

Curaj în asumarea riscului

Pagina 73 din 176

Expresia îngrijorării pentru o situaţie

Păstrarea prieteniei şi demonstrarea fidelităţii

Recunoaşterea vinovăţiei

Demonstrarea interesului pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă

Înţelegerea situaţiei altora

Acceptarea diferenţei dintre oameni

Împărtăşirea propriei bucurii altora

Participarea la activităţi culturale şi religioase

Urmărirea idealurilor proprii

Încercarea de a ierta

Apărarea drepturilor proprii şi ale altora

Aptitudini personale

E. Instrumente de strângere a datelor la domiciliul clientului:

Ghidul de chestionar

Ghidul de interviu

F. Tehnica celor 4P; 4M; 4R;

P1âproblema

1. Care este natura problemei clientului ? (dependenţa de drog)

2. Cum defineşte clientul problema sa ? (Subiectul este foarte nehotărât în a-şi defini

problema. Sunt rare momentele în care o considera o problemă)

3. Cum poate poate fi solutionată problema clientului ? (Îndepărtarea de mediul

viciat; acceptarea dezintoxicării în mediu spitalicesc psihiatric; reluarea relaţiilor cu familia;

redresarea relaţiilor cu şcoala)

P2âpersonalitatea

1. Ce aspecte ale personalităţii clientului interferează cu eforturile sale de rezolvarea

problemei; (Degradarea morală nu este totală. Uneori subiectul are "procese de conştiinţă" în

legătură cu situaţia în care se află)

2. Care este relaţia dintre personalitatea clientului şi performanţele sale de rol?

(Relaţie instabilă de interdependenţa)

Pagina 74 din 176

P3âplasament (orientare către o categorie de servicii)

1. Ce semnificaţie are pentru client relaţia cu diferite instituţii. (Subiectul se teme de

această relaţie, ştiind că se află sub incidenţa legii. Relaţia este stresantă)

2. Ce servicii ar putea contribui la rezolvarea problemelor clientului? (servicii de

sănătate-Spitalul de Psihiatrie Socola Iaşi, secţia de dezintoxicare; serviciile de asistenţă

socială; grupul de întrajutorare Alcoolicii Anonimi)

P4 â procesul - de schimbare şi ajutorare

1. Ce etapă a procesului de schimbare a determinat dificultate, clientului? (Clientul

este rezident la schimbare, în principiu toate etapele şi mai ales primele etape determină

dificultăţi)

2. Care este cea mai potrivita abordare? (relaţia asistent social-subiect trebuie să se

bazeze pe empatie, întelegere, clientul nu trebuie să fie judecat)

3. Care este impactul procesului de schimbare şi ajutoare asupra performanţei de rol?

M1âmotivaţia

1. Ce doreşte şi cât doreşte clientul?

2. Care sunt factorii care influenţează motivaţia subiectului?

M2âmăsuri de securizare a sistemului de valori

1. Ce valori sunt specifice clientului? (economice şi de securitate emoţională)

2. Cum pot fi acestea apărate?

M3âmanagement

1. Cum îşi utilizează asistentul social bugetul de timp şi de energie.

2. Care sunt resursele clientului şi cum sunt ele ordonate .

(Din actuala hartă eco se pot distinge foarte puţine resurse. Însă asistentul social va

trebui să valorifice resursele construind o altă hartă eco cea care ar fi putut exista dacă

subiectul nu ar fi avut un comportament toxicoman).

M4âmonitorizare

1. Cum va supraveghea şi evalua asistentul social intervenţia în situaţia clientului său?

Pagina 75 din 176

R1âroluri

1. Care sunt rolurile subiectului şi care sunt performanţele?

2. Cât de nemulţumit este clientul faţă de performanţele sale de rol?

R2ârelaţii

1. Care sunt persoanele semnificative pentru sistemul clientului?

(prietenul, cetăţean străin, - toxicoman)

2. Care este influenţa acestor persoane asupra clientului?

(aceste persoane au influenţe nefaste, încurajând comportamentul toxicom)

R3âreacţii

1. Care sunt reacţiile fizice, psihice, comportamentale faţă de problema existentă?

R4âresurse

1. Ce resurse utilizează în prezent subiectul?

2. Care sunt resursele suplimentare necesare rezolvării problemei?

3. Planificare şi contract

A. Selectarea obiectivelor: Asistentul social ajunge la un acord, o înţelegere cu

clientul în legătură cu obiectivele care trebuie atinse. În particular un client întâmpină

dificultăţi în înţelegerea şi selectarea obiectivelor (incapacitatea clienţilor de a defini

problemele pe care le au, negarea problemelor)

Clientul drept de autodeterminare, de a decide asupra problemelor care vor constitui

tema obiectivelor stabilite împreună cu asistentul social.

Idei-ghid pentru a ajuta clientul să-şi selecteze priorităţile:

1. Întocmirea unei liste cu probleme identificate de client

2. Întocmirea unei liste cu probleme identificate de asistentul social

3. Corelarea şi gruparea acestor probleme

4. Se cere clientului să ierarhizeze problemele în funcţie de importanţa şi urgenţa lor

şi să dezvolte puncte de vedere ale asistentului social

5. Asistentul social şi clientul discută asupra acestui grup de probleme având în

vedere consideraţii cum ar fi:

care dintre probleme au o semnificaţie deosebită

Pagina 76 din 176

care dintre probleme poate genera consecinţe

care dintre probleme poate fi schimbată cu o investiţie moderată de timp, bani

se aplică regula celor trei, alegându-se în final trei probleme urgente

Identificarea obiectivelor necesită clarificarea problemei precum şi a resurselor .

Un bun obiectiv răspunde la întrebările: cine face; ce; cu ce mijloace; când.

B. Întocmirea contractului

Contractul scris reprezintă o înţelegere, între asistent social şi client, referitoare la

problemele urmărite, la scopurile şi strategiile intervenţiei, la rolurile şi sarcinile

participanţilor.

Întrebări la care trebuie să răspundă contractul:

Ce poate face clientul şi când ?

Ce poate face asistentul social şi când ?

Ce pot face rudele şi prietenii clientului şi când ?

Ce servicii pot oferi instituţiile şi care instituţii?

Ce evenimente pot declanşa refacerea contractului?

Pe asistentul social îl ajută acest contract în claritatea sarcinilor, responsabilităţilor

părţilor.

C. Întocmirea listei necesităţilor clientului este folosită în planificarea şi în

managementul de caz, adesea pentru clienţii dependenţi de serviciile de asistenţă socială.

O listă de necesităţi ale clientului trebuie să răspundă la urmatoarele întrebări:

Care sunt necesităţile fizice ale clientului?

Care sunt necesităţile spirituale ale clientului?

Care sunt necesităţile emoţionale ale clientului?

Care sunt necesităţile materiale şi financiare ale clientului?

4. Intervenţie şi monitorizare

A. Planificarea interviului

1. Precizarea obiectivelor interviului

2. Care sunt deciziile vizate a fi formule adiţionale cu relaţia asistent social-client

Pagina 77 din 176

3. Care este succesiunea întrebărilor directe / indirecte ale clientului

4. Cum vor fi implicaţi ceilalţi membri ai sistemului clientului în rezolvarea

problemelor

5. Cât timp va dura interviul

6. Unde se va desfăşura interviul

7. Ce aranjamente sunt necesare pentru desfăşurarea interviului

8. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului şi dacă este necesar

9. Ce factori pot fi luaţi în considerare pentru pregătirea întrebărilor (etnici, culturali,

religioşi)

10. Ce stări trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului (de furie, angoasă

etc.)

11. Ce date medicale trebuie consultate înainte de interviu

12. Ce documentaţie este necesară pentru pregătirea interviului

B. Inversarea rolurilor. Această tehnică este folosită de asistentul social pentru a-l

ajuta pe client să înţeleagă mai bine modul cum este perceput de alte persoane.

După ce s-a identificat persoana necesara aplicării acestei tehnici urmează etapa a II-

a: se cere clientului să-şi prezinte ideile şi sentimentele de pe poziţia persoanei pe care o

înlocuieşte.

Uneori asistentul social poate cere clientului să schimbe poziţia spaţială sau scaunul

pe care-l foloseşte. Schimbarea propusă îl ajută pe client să înteleagă mai bine modul în care

este perceput de cineva.

C. Redefinirea - este tehnica folosită pentru a modifica semnificaţia pe care clientul o

acordă unui eveniment. Încurajând clientul să reexamineze diferenţa dată de ei unor

probleme, tehnica redefinirii promovează înţelegerea necesară interpretării unor

comportamente şi oferă alternative de percepere, determină clientul să simtă şi să gândească

tolerant în raport cu ceilalţi.

D. Sculptura familială

E. Fişa procesului decizional - cuprinde un set de întrebări direcţionate spre

problemele cu care se confruntă clientul, constituind astfel un document scris cu dublă

Pagina 78 din 176

utilitate: furnizează informaţii sub forma structurală provocând clientul la analiza acestuia; şi

reprezintă "tema de acasă" pentru client.

Exemplu: pentru tânăra narcomană.

1. Întrebări referitoare la relaţia clientei cu prietenul (consort):

a) Pot să mă bazez pe sprijinul său emoţional?

b) Pot să mă bazez pe ajutorul său financiar?

c) Cât de mult se va schimba relaţia mea cu el dacă voi accepta tratamentul de

recuperare şi dezintoxicare?

d) Care va fi viitorul meu dacă voi întrerupe relaţia cu el?

e) Chiar îmi va face bine această relaţie?

2. Întrebări referitoare la relaţia clientei cu părinţii:

a) Mă mai acceptă părinţii de când consum droguri?

b) Ce ar dori părinţii mei să fac?

c) Dacă aş fi internată în spital părinţii m-ar sprijini?

3. Întrebări referitoare la viaţa clientei în viitor:

a) Voi reuşi vreodată să redevin sănătoasă?

b) Voi putea să termin facultatea şi să obţin un loc de muncă?

c) Ce se va întâmpla cu mine dacă voi continua să consum droguri?

F. Cartea vieţii

5. Evaluarea finală

Chestionarul - o metodă prin care clientul este solicitat să-si exprime opiniile despre

serviciile primite şi conţine întrebări de evaluare a muncii asistentului social, dacă problema

a fost sau nu depăşită, dacă s-a produs schimbarea.

Pagina 79 din 176

X X X

Persoanele dependente de droguri pot solicita servicii medicale în mai multe moduri.

Unii îşi declară dependenţa. Alţii şi-o ascund şi cer medicamente pentru combaterea unor

dureri precum cea din colica renală sau din dismenoree. Este important ca medicul să fie

precaut cu astfel de cereri adresate de pacienţi în trecere; alţii se prezintă cu complicaţii

legate de drog, precum celulita, pneumonia, hepatită serică, ori după accidente; sau pentru

tratamentul unor efecte acute ale drogului, pentru supradozare, simptome de întrerupere, sau

reacţii adverse la drog în combinaţie cu alcoolul. O mică parte sunt detectaţi după internări

pentru afecţiuni nelegate de drog. Ori de câte ori este posibil, diagnosticul de abuz de drog va

fi confirmat prin teste de laborator.

Medicul, imediat cum descoperă în pacient un narcoman, va trebui să contacteze

membrii echipei: psiholog, psihiatru şi asistent social.

X X X

Deoarece tratamentul este dificil, un efort considerabil trebuie făcut în direcţia

prevenirii.

În privinţa multor droguri, cea mai importantă măsură de prevenire - limitarea

disponibilităţii - depinde în principal de politica guvernamentală, şi socială, nu de cea

medicală.

Educaţia tinerilor în licee este necesară, informaţiile despre pericolele abuzului de

droguri trebuie puse la dispoziţia tinerilor prin programele şcolare şi mass-media.

Altă cale a prevenirii o reprezintă identificarea şi tratamentul problemelor familiale

generatoare de abuz.

Dacă abuzul de drog a început, eficienţa tratamentului este mai mare înaintea

instalării dependenţei.

În acest stadiu, ca şi mai târziu, pasul esenţial constă în găsirea unei motivaţii pentru

controlul consumului de drog.

Aceasta se realizează prin explicarea efectelor probabile ale continuării abuzului şi

oferta ajutorului pentru orice problemă psihologică sau socială asociată.

Toxicomanii pot fi internaţi pentru îngrijire în secţii de psihiatrie din spitale generale,

în spitale de psihiatrie, sau în comunităţi terapeutice conduse de organizaţii

Pagina 80 din 176

neguvernamentale. În toate aceste locuri trebuie să existe echipe interdisciplinare, pe lângă

medici cu psihologi şi asistenţi sociali.

Pagina 81 din 176

CAPITOLUL IV

Figura alcoolicului

Caracterizare generală

Persoana şi personalitatea alcoolicului prezintă unele perturbări prealabile ale

debutului care sunt datorate conflictualităţii intrapsihice.

Însă aici vom semnala comportamentele apărute după impregnarea organismului cu

alcool, ele fiind în fond, semne ale intoxicării. Apariţia modificărilor este observată şi de cel

care consumă alcool şi de cei din anturaj după câţiva ani de la debutul intoxicaţiei şi se

accentuează permanent.

Ceea ce frapează la un toxicoman alcoolic este fizionomia feţei: congestionarea

obrajilor, buhăirea acestora, culoarea întunecată sau cenuşie a feţei, conjuctivitele injectate şi

subicterice, ochii înlăcrimaţi, strălucitori şi un miros urât al respiraţiei.

Mimica poate exprima o stare de osnubilare sau o excitaţie psihică specială. Apar

tulburări de limbaj, manifestate printr-o vorbire precipitată, nesiguranţă în articulare,

bâlbâială, tremurături ale aparatului fonoarticulator, transpiraţie etc.

Starea fizică este marcată de tulburări ale aparatului digestiv, gastrite hiperacide, sete

imperioasă, pierderea poftei de mâncare. Chiar de la trezire, toxicomanul alcoolic are greţuri

şi accese violente de tuse.

Sunt frecvente ulcerele gastro-intestinale, balonaj, diaree, apăsări în hipocondru,

hepatite, ciroze etc.

Cele mai vizibile sunt, însă, tulburările nervoase: tremurăturile mâinilor şi ale limbii,

crampe musculare, spasme musculare nocturne, furnicături în extremităţi, dureri în muşchi,

uneori atrofie, nevrite optice, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă.

Desigur, la examenele periodice apar modificări structurale şi funcţionale ale

creierului. Toate aceste tulburări organice sunt simultane cu modificările de personalitate ale

alcoolicului, modificări uşor observabile din exterior.

Primele şi cele mai constante sunt tulburările psihice: iritabilitatea şi impulsivitatea

care stau la baza caracterului şi echilibrului personalităţii.

Pagina 82 din 176

Iritabilitatea este starea permanentă de a reacţiona la semnalele exterioare (în cadrul

relaţiilor sociale) prin mânie, furie, acompaniate de expresii mimice şi comportamente

agresive exagerate.

Exemplificare prin studiu de caz al subiectului S.C. (anexa 2), pacient aflat în

evidenţa serviciului de psihiatrie “Socola” cu internări anterioare, este adus cu autosanitara

după ce s-a manifestat violent în familie.

Problemele familiale au apărut după ce subiectul a fost trecut în şomaj şi a început să

consume regulat băuturi alcoolice.

Relaţiile psihice sunt mult exagerate în raport cu stimulul care le provoacă. Actele

patologice exploziv-agresive apar, aproape instantaneu, faţă de stimulii declanşatori, cum ar

fi: jignirea orgoliului, neîmplinirea unei dorinţe, ameninţarea, zgomotele puternice,

contrazicerea etc., sau apar “din senin” cu amploare foarte mare care modifică, pentru un

timp, claritatea stării afective şi a conştiinţei, prin acte motorii (loviri, maltratări, cuvinte

jignitoare).

Pe o schemă reducătoare, iritabilitatea se consumă astfel:

Iritabilitatea adaptivă

Starea de tensiune

Iritabilitatea patologică acte exploziv - agresive.

Starea de iritabilitate la subiectul alcoolic apare şi în timpul ingerării de alcool, dar

mai ales când nu consumă alcool, în perioadele de abstinenţă.

Impulsivitatea (comportamentele impulsive) reprezintă o manifestare de ieşire la

suprafaţă a dorinţelor, trebuinţelor, pulsiunilor, a substratului complexual şi inconştient al

fiinţei. Disoluţia morbidă a personalităţii atenuează disoluţia cenzurii şi a capacităţii de

stăpânire a conduitelor, astfel încât, energia inconştientă a supraeului se manifestă deopotrivă

în comportamentele impulsive, dar şi în raporturile hetero şi autodistructive, violenţe sado-

masochiste, crize de agitaţie furibundă, acte incendiare, fugi, vagabondaj, omoruri.

Exemplificare prin studiul de caz al subiectului B.J., fost deţinut al Penitenciarului

Iaşi (1986-1987 - furt în avutul obştesc; 1989-1990 - închis pentru scandal cu violenţă, ultraj

adus bunurilor morale), divorţat de soţie, cu un copil de 5 ani la care nu are drept de vizită

din cauza comportamentului, impulsiv, violent. (anexa 3)

În sfera tulburărilor proceselor intelectuale, degradarea este progresivă. Scade

randamentul intelectual, apar tulburări de atenţie, deficite de memorie, reducerea activităţii

Pagina 83 din 176

profesionale, absenteism, apariţia unui comportament pueril, reducerea treptată a relaţiilor

sociale.

Farsele memoriei sau blak-out constituie un semn sigur al debutului toxicomaniei

alcoolice.

Este posibil ca după îngurgitarea unei cantităţi de alcool, subiectul să execute corect

anumite acţiuni, să-şi ia anumite angajamente, pe care să le uite, apoi, total. Această amnezie

este caracteristică alcoolicului care utilizează băuturi distilate.

Cele mai multe şi mai grave modificări survin în sfera vieţii afective: diminuarea

sentimentelor şi judecăţilor morale şi a responsabilităţii, care îi permit un comportament

antisocial şi amoral.

Indiferenţa cinică faţă de familie, atitudinea de protest faţă de pierderea autorităţii,

dispreţul, marginalizarea, pot lua forme violente.

Regresia afectivităţii se manifestă printr-o atitudine de sentimentalism plângăcios.

Toxicomanul alcoolic este gata să facă jurăminte care sunt repede încălcate. Gelozia

patologică pivotează pe impotenţa sexuală şi sentimentul de insecuritate. (În general

disfuncţia erectilă şi ejacularea întârziată sunt frecvente. La aceste dificultăţi se pot adăuga

răcirea relaţiilor dintre soţi, cauzată de alcool, sau repulsia pe care soţia o resimte în relaţia

cu un partener în stare de ebrietate).

Pagina 84 din 176

Caracteristicile psihice-intelectuale-relaţionale (schemă):

Tulburările afectivităţii şi tulburările de caracter au ca fundament anxietatea. Starea

anxioasă apare la trezire - polul matinal al angoasei, cu manifestări depresive şi agresive,

apoi se diminuează în timpul zilei şi se accentuează iar în amurg - polul vesperal al angoasei.

Această stare de fond este prezentă şi noaptea, în timpul somnului sau în cursul

insomniilor, când toxicomanul alcoolic se trezeşte brusc, în valuri de transpiraţie, dar mai

ales în timpul coşmarurilor terifiante, populate de obsesii.

* * *

O trăsătură caracteristică comună o au subiecţii alcoolici afectaţi de sindromul “dry-

drunk” (“beţia uscată”) care este de fapt o abstinenţă temporară în care subiectul nu se simte

bine pentru că nu consumă alcool şi este predispus să recadă.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului F.D. (anexa 4).

Abstinenţa se menţine doar sub presiunea unor stări de lucruri, dar subiectul este în

disconfort şi dezechilibru emoţional, atitudinal şi comportamental. El se teme de această

presiune. Îndepărtarea stării de

“dry-drunk” intervine doar dacă abstinentul este dispus să-şi “refacă viaţa”, cu preţul

remisiunii definitive.

Subiectul F.D. are un comportament grandomanic, îşi supraestimează posibilitatea de

a se abţine de la consumul de alcool, are o încredere exagerată în sine. Deseori afirmă

principii pe care nu le urmează. Condiţia de “dry-drunk” netratată duce în mod inevitabil la

recidivă sau la complicaţii psihice sau sociale, eventual la suicid.

Subiectului îi este teamă de viaţa fără alcool, alcoolul fiind perceput ca un prieten

care în timpul abstinenţei lipseşte. Subiectul nu are încredere în viaţa fără alcool. O

caracteristică a subiectului este negarea. El neagă făţiş adevărul despre sine şi nu acceptă

nevoia de schimbare a stilului de viaţă. Nu urmează un program zilnic de viaţă, caută să se

convingă că nu va mai consuma niciodată alcool şi face promisiuni exagerate. Impune altora

abstinenţa. Încearcă să-i înveţe pe alţii ce să facă, vrând să le impună abstinenţa, deplasând

centrul de greutate al preocupărilor despre sine, spre ceilalţi. Comportă o atitudine defensivă,

evitând discutarea adevărului despre sine, ocoleşte sau schimbă subiectul şi nu acceptă nici

un fel de ajutor. Are un comportament compulsiv. Comportamentul devine rigid. În prezenţa

Pagina 85 din 176

Consum de alcool

Dezorganizarea feed-back-ului

O mai mare dependenţă de starea afectivă de moment

Receptarea arbitrară a comportamentelor celorlalţi

Creşterea probabilităţiiactelor de agresivitate

interpersonală

Scăderea aptitudinii de a

înţelegesituaţiile

Reactivitate exagerată şi inadecvată

Reducerea capacităţii de

abstractizare şi de raţionare

Reducerea neuro-

mecanismelor fine

altora, ori rămâne tăcut, ori încearcă să monitorizeze discuţia. Poate munci exagerat de mult

sau poate manifesta comportament compulsiv ca: jocuri mecanice, jocuri de cărţi, pariuri sau

consum de medicamente psiho-active care îi modifică dispoziţia.

Ia unele decizii majore fără a reflecta, cu efecte foarte neplăcute. Este copleşit de un

sentiment de singurătate generat de depresie, comportamentele cu alţii se reduc la manifestări

compulsive sau impulsive ceea ce îl deprimă şi mai mult.

Suferă de o “orbire” selectivă, privind viaţa parcelar, şi nu ca pe un întreg. Se

concentrează asupra unor aspecte, neglijându-le pe altele. Neregularitatea meselor şi a

somnului sunt foarte frecvente.

Subiectul este iritat şi furios, manifestă frustrare şi resentimente faţă de alţii. Acuză

unele persoane care sunt prea critice faţă de el. În realitate acesta este rezultatul propriei

atitudini faţă de sine. Reacţia celorlalţi va accentua mai departe stressul şi anxietatea.

Subiectul are tendinţa de a relua consumul de alcool într-un mod socialmente acceptabil.

* * *

Figura toxicomanului afectat de sindromul “dry-drunk” este opusă celei a

toxicomanului alcoolic remis.

Remisiunea este o abstinenţă de durată în care subiectul alcoolic se simte bine fără să

consume alcool.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului D.M. (anexa 5).

Subiectul alcoolic D.M. are o viaţă de calitate şi este în echilibru emoţional, atitudinal

şi comportamental. Remisiunea este termenul care ar putea fi folosit pentru vindecare,

vindecarea reală şi definitivă a alcoolicului neexistând, de fapt, el întotdeauna fiind tentat să

recadă.

Şi totuşi, subiectul remis duce o viaţă în concordanţă cu mijloacele de care dispune,

având o planificare financiară raţională. Îşi planifică raţional timpul şi acţiunea, este răbdător,

organizat, acţionează pas cu pas, este interesat de ceea ce face. Îl satisface viaţa abstinentă pe

care o duce, recunoscând nevoia unor obiceiuri regulate, a unei diete echilibrate. În relaţia cu

familia şi prietenii obţine satisfacţii, este credincios, simte prezenţa unei puteri superioare.

Îşi cunoaşte valoarea, are stimă de sine şi este încrezător în forţele proprii, evaluându-

se cu onestitate. Este recunoscător celor care-l ajută, acceptă responsabilitatea greşelilor

proprii.

Pagina 86 din 176

Subiectul D.M. îşi cunoaşte punctele slabe şi acceptă ajutor în a şi le corecta. Înţelege

necesitatea de a merge la terapeut sau la alcoolicii anonimi. De altfel, ambele interviuri

(subiectul F.D. - anexa 4 şi subiectul D.M. - anexa 5) au fost întocmite în timpul şedinţelor

grupului de întrajutorare Alcoolicii Anonimi din Iaşi.

* * *

Conduitele suicidare sunt rezultatul alterării voinţei toxicomanului alcoolic de a mai

trăi, rezultat al imaturităţii afective, uneori cu un complex de inferioritate, personalitatea

depresivă, instabilă, fiind trăsături care explică parţial această tendinţă.

Suicidul reprezintă o cauză importantă de mortalitate, ce contravine instinctului de

supravieţuire în întreg regnul biologic şi cu atât mai mult la om care, prin gândirea

caracteristică a dobândit conştiinţă de sine. Dar tocmai această conştiinţă de sine pare a fi un

punct de inflexiune sensibil în care componenta psihică împinge pe individ la actul de

suprimare.

Spre deosebire de normalitate, unde există autocontrolul persoanei şi al microgrupului

social asupra potenţialului agresiv dezvoltările toxicomane psihopatologice, potenţialul

agresiv creşte scăpând de sub control.

Acceptând determinismul complex bio-psiho-socio-cultural al suicidului, alcoolismul

este unul dintre declanşatorii comportamentelor deviante. În alcoolism, comportamentul

agresiv autolitic se distinge prin agresivitatea sa, riscul de declanşare fiind, teoretic, de

aproximativ 20 de ori mai mare decât la populaţia generală, cu menţiunea că la sexul

masculin acest risc este multiplicat de cca. 60 de ori. Actele şi tentativele autolitice pot

surveni în toate fazele intoxicaţiei etilice, având o frecvenţă crescută în faza depresivă a

alcoolizării precum şi în starea reactivă de coloratură depresivă post intoxicaţie acută, când

subiectul realizează situaţia sa.

Exemplificare cu studiul de caz al subiectului C.N. (anexa 6).

În cazul subiectului C.N. dezvoltarea comportamentului autolitic a fost favorizată de

acţiunea factorilor negativi ambientali (şomajul, apoi divorţul) în contextul lipsei capacităţii

unei echilibrări şi ajustări adaptive psihofiziologice corespunzătoare exigenţelor etico-

sociale.

Pe baza observaţiei se confirmă existenţa unui fond premorbid, orice act sau tentativă

autolitică implicând o reacţie patologică a personalităţii în faţa unei situaţii socotită aparent

Pagina 87 din 176

fără ieşire. Analiza diferitelor forme de alcoolism la subiecţii cu comportament autolitic nu

duce la evidenţierea unui tip distinct de personalitate cu predispoziţie pentru autoliză,

majoritatea actelor autolitice apărând după o perioadă îndelungată de consum cronic de

băuturi alcoolice şi depresie însoţită de obsesii autolitice tot mai puternice, spre deosebire de

tentativele autolitice care sunt rezultatul unui impuls.

Se poate vorbi despre un “sindrom presuicidar” caracterizat prin trei simptome

fundamentale: tendinţa spre interiorizare, auto-agresivitate, fantezii autolitice din ce în ce mai

frecvente.

Spre deosebire de sindromul presuicidar, comportamentul autolitic include

următoarele entităţi bine structurate: ideea autolitică, tentativa autolitică, autoliza realizată.

Chiar dacă la alcoolicii cronici procentul actelor autolitice nu este semnificativ,

ideaţia autolitică deseori este prezentă şi poate duce într-un timp foarte scurt la un act cu

potenţial letal.

Prezenţa în antecedente heredo-colaterale sau dezvoltarea la subiectul alcoolic a unor

tentative autolitice, stările depresive repetate, o structură particulară de personalitate,

ambiţioasă sau rigidă, sexul masculin, vârsta de peste 40 de ani, inadaptarea cronică cu

neînţelegeri conjugale soldate prin divorţ sau neîncredere în microgrupul social în care

trăieşte, reprezintă elemente semnificative pentru aprecierea riscului autolitic. Tentativa

autolitică reprezintă o urgenţă care impune cu necesitate spitalizarea obligatorie şi intervenţia

asistentului social. Asistenţa comportamentului autolitic la alcoolici se realizează pe etape

distincte şi anume prevenţie-intervenţie care constă în asistenţă protectivă a subiecţilor cu risc

autolitic crescut prin menţinerea unui contact permanent client-echipa multidisciplinară.

Pagina 88 din 176

Alcoolismul la femei

Alcoolismul la femei constituie un subiect aparte în marea dramă a alcoolomaniei.

Deşi el prezintă anumite caractere psihopatologice comune tuturor toxicomanilor alcoolici,

un rol foarte important îl au factorii socio-culturali care determină statutul femeii în

societatea modernă.

Grupul social şi statutul biomoral al femeii au manifestat din totdeauna o toleranţă

mai restrânsă, poate chiar o intoleranţă faţă de femeia alcoolică, datorită aspectului

dezgustător, inestetic şi al consecinţelor nefaste asupra funcţiilor sale materne din punct de

vedere biologic şi educaţional.

De cele mai multe ori, alcoolismul la femeie are un caracter secret şi este controlat de

pudoare şi de sentimentul culpabilităţii, ceea ce îl face să fie un tip de alcoolism solitar (sau

în grup foarte restrâns).

În general, alcoolismul femeii se grefează pe o organizare nevrotică a personalităţii:

este vorba de o nevroză situaţională, în care elementele declanşatoare sunt eşecul afectiv sau

profesional, singurătatea, situaţia de abandon, relaţiile maritale, o atitudine virilizantă. De

aceea alcolismul femeii are şi un caracter discontinuu.

Prima este forma impulsivă - Exemplificare cu studiul de caz al subiectului A.G. (40

de ani) (anexa 7). Pulsiunile subiectului caută o satisfacţie imediată fără nici o opoziţie din

partea instanţelor morale. Această formă se mai numeşte şi conduită alcoolică perversă.

Subiectul nu are principii morale pe care să le respecte, trece uşor de la o stare de interes la o

alta de total dezinteres faţă de familie şi faţă de propria persoană. Expresia suferinţei este

afişată faţă de toată lumea, complace în postura de victimă a vicisitudinilor vieţii. Alcoolul

este un refugiu, o formă de relaxare şi de uitare.

Cealaltă formă, compulsivă, este caracterizată prin anxietate, prin luptă interioară,

prin apariţia sentimentului de culpabilitate. Această modalitate este mai uşor de tratat şi

stopat. Exemplificare cu studiul de caz al subiectului R.A. (45 de ani) (anexa 8).

Evoluţia alcoolismului femeii prezintă şi ea anumite caracteristici. Este vorba în

primul rând de decăderea rapidă, morală şi socială a femeii, întrucât i se neagă statutul ei

moral şi biologic matern, urmată de modificări ale personalităţii şi comportamentelor.

Pagina 89 din 176

Femeia alcoolică este supusă oprobiului social chiar de la debutul alcoolismului aşa

că ea are două alternative: stoparea impregnării, deci renunţarea la alcool, sau eşuarea moral-

socială, cu toate consecinţele sale dramatice.

Din punct de vedere al modificărilor personalităţii şi al comportamentelor, acestea se

produc mai puţin dramatic decât la bărbaţi, dar comportamentele agresive sunt prezente şi

având în vedere implicaţiile lor în rolul matern - educativ, aceste modificări sunt malefice.

De asemenea, tratamentul alcoolismului la femei este mult mai complicat decât la bărbaţi şi

cu riscuri mult mai mari.

Formele cele mai grave, formele patologice ale alcoolismului la femei sunt psihozele

alcoolice.

Pe lângă acţiunea de impregnare, de intoxicare lentă a organismului, alcoolul are

efecte şi asupra sistemului nervos, el fiind cel mai frecvent factor de declanşare a

comportamentelor hetero şi auto agresive, a comportamentelor asociale, deviante.

Recent au fost prezentate dovezi despre un “sindrom alcoolic al fătului” (fetal alcohol

syndrome), sindrom care apare la unii copii născuţi de mame care consumă abuziv alcool.

Acest sindrom are specifice anomalii faciale, statură mică, greutate scăzută la naştere,

inteligenţă redusă şi hiperactivitate psihică. Mamele care consumă excesiv alcool sunt supuse

în mai mare măsură şi altor factori de risc importanţi cunoscuţi precum fumatul, malnutriţia

şi handicapul social.

Pagina 90 din 176

Forme de reacţie socială (prevederi juridice)

Chiar dacă băuturile alcoolice sunt cunoscute din timpuri străvechi, dacă

ceremonialurile sacre din perioada romană, ca şi petrecerile de astăzi făcându-se de obicei

sub semnul alcoolului, tot din cele mai îndepărtate vremuri s-au scris nenumărate lucrări

despre pericolul excesului de alcool şi s-au elaborat legi menite să frâneze abuzurile.

Necesitatea apariţiei acestor legi s-a datorat consecinţelor grave ale excesului de băuturi

alcoolice asupra sănătăţii popoarelor, asupra dezvoltării lor economico-sociale, a vieţii lor.

Astfel, în vechea Chină - scriu istoricii - încă din mileniul al treilea î.e.n., cei ce

abuzau de alcool erau condamnaţi la moarte. În India străveche “beţivii” erau pedepsiţi prin

turnarea de metal topit pe gât, iar în Egipt, aceştia erau izgoniţi din ţară.

Vechii legiuitori au înţeles să apere cu deosebire fiinţa fragilă, sensibilă la alcool a

copiilor, interzicând femeilor care alăptează consumul vinului, fapt ce dovedeşte o intuiţie

deosebită asupra procesului de eliminare a alcoolului prin laptele matern. Tot din cauză

observării influenţei pe care alcoolul o are asupra concepţiei copiilor, a fost elaborată şi legea

cartagineză ce interzicea soţilor să consume alcool înaintea actelor sexuale.

Senatul roman a legiferat interzicerea consumului de vin a persoanelor sub 30 de ani

şi a copiilor, mai apoi Mahomed la musulmani făcând din proscrierea vinului un precept

religios.

În Londra Evului Mediu, băutorii recidivişti erau executaţi în public. Dintre măsurile

cele mai drastice luate în scopul prohibiţei consumului de băuturi alcoolice în lume, merită

amintite trei mari legislaţii: cea elaborată de către regele Suediei, la sfârşitul secolului al

XIX-lea, prin care se interzicea cu desăvârşire consumul băuturilor alcoolice; legea elaborată

în Rusia între anii 1914-1916; şi cea elaborată în SUA între anii 1928-1933. Aceste măsuri

nu au dat practic nici un rezultat, dimpotrivă, alcoolismul a luat o extindere mai mare, din

cauza traficului ilicit de băuturi spirtoase, aducător de mari câştiguri financiare.

La noi în ţară, pentru reducerea consumului abuziv de alcool s-au folosit, de

asemenea, multe măsuri de ordin administrativ şi fiscal precum scumpirea băuturilor şi

limitarea programului de funcţionare a “cârciumilor”. Abuzul de băuturi alcoolice era

sancţionat prin lege, poliţia “cârciumilor” fiind recomandată drept un remediu eficace

Pagina 91 din 176

împotriva abuzului de băuturi alcoolice, aşa cum rezulta din poruncile Departamentului din

Moldova din 1833.

În 1885, legea sanitară ordona pe lângă laboratoarele Facultăţii de Medicină din

Bucureşti să ia fiinţă un laborator de chimie specială pentru controlul alimentelor şi

băuturilor.

Spre deosebire de legislaţiile severe, de prohibiţie totală a consumului de alcool

aplicate în SUA, Suedia şi Rusia, Liga Română contra alcoolismului nu milita pentru

interzicerea folosirii moderate a băuturilor, ci împotriva abuzurilor.

S-au creat societăţi de temperanţă şi aziluri pentru corijarea alcoolicilor, reuşindu-se

în oarecare măsură reducerea abuzurilor. La Iaşi, 1897, din iniţiativa lui D. Xenopol s-a creat

Liga Română Contra Alcoolismului, iar în 1900, Mina Minovici are iniţiativa creării secţiei

la Bucureşti.

În mai 1900 apare revista Antialcoolul editată de secţia Iaşi, al cărei motto era

reprezentat de cuvintele omului de ştiinţă Ch Darwin:

“Din observaţiile noastre, ale tatălui şi bunicului meu, care datează de mai bine de un

secol, rezultă că nu există o cauză de suferinţă, de boală şi de mizerie mai puternică decât

alcoolismul”.

* * *

Mai recent, alcoolismul este judecat din perspectiva a două modele: modelul moral şi

modelul medical.

Potrivit modelului moral, dacă cineva consumă abuziv alcool o face din propria sa

voinţă, iar dacă astfel îşi dăunează lui însuşi sau familiei lui, acţiunile sale sunt, din punct de

vedere moral, un rău. Corolarul acestei atitudini este că ebrietatea în public trebuie pedepsită.

În multe ţări aceasta este o practică oficială. Cei găsiţi în stare de ebrietate în locuri publice

sunt amendaţi, iar dacă nu pot plăti amenda, fac închisoare. Mulţi cred acum că această

abordare este prea aspră şi lipsită de înţelegere.

Indiferent de criticile umanitare, însăşi justificarea practică a pedepsei este puţin

consistentă, deoarece există prea puţine dovezi că pedeapsă influenţează comportamentul

celor ce consumă alcool în condiţii excesive.

Potrivit modelului medical, o persoană care face abuz de alcool este mai degrabă

bolnavă decât rea. Acest concept medical înglobează trei idei fundamentale. Prima, este că

unii oameni au o vulnerabilitate specifică la abuzul de alcool. A doua idee este că excesul de

Pagina 92 din 176

alcool trece prin stadii bine definite, într-unul dintre acestea persoana nemaiputându-şi

controla consumul. A treia este că excesul de alcool poate duce la boli somatice şi mintale de

diferite tipuri. În timp ce această idee din urmă este adevărată, pare ilogică afirmaţia că

abuzul de alcool este el însuşi o boală deoarece poate duce la alte boli. Una dintre

principalele consecinţe ale modelului medical este că atitudinea faţă de consumul excesiv de

alcool a devenit mai umană. În locul blamului şi al pedepselor este instituit tratamentul

medical.

Nivelul mediu de consum de alcool la o naţiune este determinat de normele

economice, formale şi cele non-formale.

Norma economică este preţul alcoolului.

Principalele norme formale sunt reprezentate de legile care reglementează vânzarea

băuturilor alcoolice.

Normele non-formale sunt, într-o societate, convingerile şi obişnuinţele morale care

hotărăsc cine poate să consume alcool, în ce circumstanţe, la ce ore din zi şi în ce condiţii.

Puţine comunităţi par să-şi protejeze membrii de alcoolism.

O formă concretă de prevederi legislative este aceea a legilor care se referă la

conducerea automobilului sub influenţa alcoolului:

Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice şi regula-mentul pentru

aplicarea decretului 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice şi pentru stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor în acest sector:

Art. 38: Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care

are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, sau care se află în stare de

ebrietate se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Dacă persoana se află într-una dintre situaţiile prevăzute în aliniatul precedent

conduce un autovehicul care transportă persoane ori transportă materii ce pot produce pericol

public, pedeapsa este închisoarea de la 2-7 ani.

Art. 41: Exercitarea dreptului de a conduce autovehicule se suspendă pe timp de 2

luni.

Art. 56: Este interzis conducătorilor vehiculelor cu tracţiune animală, celor trase cu

mâna, precum şi persoanelor care conduc pe drumurile publice animale izolate, să conducă în

timp ce se află sub influenţa băuturilor alcoolice.

Art. 62: Se interzice bicicliştilor să circule în timp ce se află sub influenţa băuturilor

alcoolice.

Pagina 93 din 176

Art. 137: Conducătorii de autovehicule au obligaţia să înştiinţeze organele de poliţie

despre conducătorii de vehicule pe care i-au observat consumând băuturi alcoolice sau

conducând sub influenţa alcoolului, în stare de ebrietate.

Codul Penal - Art. 178: Când uciderea din culpa unei persoane este săvârşită de un

conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce

depăşeşte limita legală, pedeapsa este cu închisoare de la 5-12 ani. Dacă prin fapta săvârşită

s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la maximul prevăzut de lege, se poate

adăuga un spor de până la 3 ani.

În faţa comportamentului toxicoman alcoolic societatea reacţionează stigmatizându-l

sau nu, acelaşi fapt putând fi şi plasat “normal” sau “deviant” în funcţie de tipul culturii,

obiceiuri şi valori comunitare. În anumite medii sociale, alcoolicul poate fi stigmatizat, în

altele poate fi acceptat. Raportul dintre intoxicaţia etilică şi diversele forme de delincvenţă

hetero şi autodistructive, amplifică la valoarea reală problematica actuală de sociogeneză a

alcoolismului.

Pagina 94 din 176

Specificul muncii de asistenţă socială.

Intervenţie. Tratament.

Asistenţa socială poate să ajute oamenii să-şi mărească capacitatea de rezolvare a

problemelor care i-au făcut dependenţi şi să obţină sursele de care au nevoie, facilitând

interacţiunea dintre om şi mediul său social.

Tratamentul alcoolismului nu este de resortul absolut al medicilor, efectele

alcoolismului manifestându-se pe planuri nemedicale, eforturile de remediere vor fi făcute de

asemenea de mai mulţi specialişti printre care un rol important revine asistentului social.

Obiectivul principal este remisiunea.

Obiectivele intervenţiei asistentului social:

I. Obiective tactice:

Reducerea problemelor generate de alcool în domeniul sănătăţii somatice şi în

domeniul psiho-social

Dezvoltarea competenţei psiho-sociale în contacte interpersonale, profesionale

Remodelarea vieţii conform opţiunilor proprii liber alese (redescope-rirea familiei, a

pasiunilor, petrecerea timpului liber în mod etic, în absenţa consumului de alcool)

II. Obiective strategice: abstinenţă totală şi definitivă (remisiunea propriu-zisă)

Pentru a putea trata eficient un caz de alcoolism este indispensabil să cunoaştem

gravitatea sa şi respectiv amploarea consumului. Pentru evaluarea anamnestică a consumului.

se foloseşte o unitate convenţională, unitate care conţine circa 8 g. alcool absolut. În mare, o

asemenea unitate este egală cu cantitatea de băutură conţinută de un pahar standard pentru

băutura respectivă. Folosirea sa se bazează pe faptul că volumul paharelor este în general

invers proporţional cu concentraţia alcoolică a băuturii.

Detalii asupra

calcului unităţilor de

alcool pot fi. regăsite,

în tabelul următor:

Exprimarea în unităţi a

alcoolului băut Nr. Unităţi

Pagina 95 din 176

Băutura

Măsura

Bere obişnuită 1 halbă 4 u.

Bere export 1 halbă 5 u.

1 doză metal 2 u.

Distilare 1 măsură standard 1 u.

1 sticlă 30 u.

Vin de masă 1 pahar standard 1 u.

1 sticlă de 1. 1. 7 u.

Vinuri tari 1 pahar standard 1 u.

1 sticlă 12 u.

A1cătuirea jurnalului consumului alcoolic. Este o metodă care, folosind noţiunea de

unitate alcoolică, încearcă să traducă în termeni cantitativi ingestia de băutură a unui subiect

alcoolic într-o perioadă dată. Există două variante. În una dintre ele, asistentul social şi

clientul fac împreună estimarea consumului din săptămâna precedentă, pornind de la ziua

premergătoare şedinţei şi notând retroactiv. Se consemnează datele din memoria bolnavului.

Această modalitate serveşte pentru a aprecia cărui grup de risc îi aparţine pacientul. În plus

este foarte educativă, conştientizând de multe ori bolnavului adevărata amploare a viciului

său, pregătindu-1 astfel pentru a opta pentru schimbare. Cea de a doua variantă este folosită

pentru clienţi cărora li s-a evaluat deja consumul prin metoda precedentă. A. S. îi indică

clientului să îşi evalueze singur consumul zilnic, pe o perioadă de timp de una sau două

săptămâni, în intervalul dintre două şedinţe succesive pe un tabel. asemănător celui de mai

jos:

JURNALUL CONSUMULUI ALCOOLIC

Ziua Unităţi bere1 Unităţi distilate Unităţi vin Total unităţi

Luni

Marţi

Miercuri

1 Unitate alcool â 8g. alcool 1 pahar standard

Pagina 96 din 176

Joi

Vineri

Sâmbătă

Duminică

Total unităţi săptămână…

Luni

Marţi

Miercuri

Joi

Vineri

Sâmbătă

Duminică

Total unităţi săptămână…

Total general…

Clasificarea categoriilor de risc după consumul de

unităţi de alcool pe săptămână

(Evaluarea numărului de unităţi de alcool băute pe săptămână este utilă pentru

aprecierea gradului de risc pe care îl comportă nivelul respectiv de consum)

Riscul: Sexul Unităţi de alcool / săptămână

redus F sub 15 u. / săptămână

M sub 20 u. / săptămână

intermediar F 15- 35 u. / săptămână

M 20 - 50u. / săptămână

mare F peste 36 u. / săptămână

M peste 51 u. / săptămână

Intervenţia minimală în alcoolism

În afara băutorilor mari al căror consum comportă un risc deosebit şi care necesită

neapărat intervenţia noastră, există o categorie intermediară la care pot fi de ajuns măsuri mai

Pagina 97 din 176

puţin cuprinzătoare, aşa numita intervenţie minimală. Ea are un caracter preventiv şi poate

preîntâmpina daune importante pe plan bio-psiho-social.

Intervenţia minimală este indicată pentru:

bărbaţii care consumă minimum 35 unităţi alcool pe săptămână;

femeile care consumă minimum 21 unităţi alcool pe ,săptămână.

Măsurile minimale de intervenţie sunt următoarele:

Se cere pacientului să răspundă dacă el este de părere că alcoolul îi afectează

sănătatea sau viaţa

Se face o notiţă cu obiceiurile legate de băut ale pacientului: consum săptămânal,

tipul de băutură, regularitatea şi ritmul consumului, frecvenţa şi ritmul decompensărilor

orgiace.

Se completează un jurnal al consumului pentru precedentele 7 zile: se începe cu ziua

precedentă şi. se continuă retrograd. Trebuie să se consemneze detaliat date despre băutul

dimineaţa, la amiază şi seara pentru fiecare zi.

Se indică clientului poziţia sa pe diagrama gradului de risc pentru a-1 conştientiza

asupra falsei "normalităţi" a consumului.său şi a consumului grupului său.

Se semnalează clientului riscul consumului excesiv, cum ar fi:

accidente şi răniri;

îngrăşare;

urâţire ("mutra" de “beţiv” sau de "beţivă”);

deranjamente stomacale;

boală de ficat;

dureri de cap;

starea de "mahmureală" matinală;

anxietate şi. depresie;

dificultăţi sexuale;

dificultăţi de somn;

hipertensiune arterială cu eventuale accidente vasculare cerebrale urmate de paralizie

(hemipareză, hemiplegie);

deteriorarea intelectuală;

antrenarea de suferinţe pentru cei dragi;

orice alte riscuri adecvate persoanei respective.

Pagina 98 din 176

Se semnalează clientului beneficiile scăderii consumului, cum ar fi:

economie de bani;

conducerea maşinii fără riscuri;

refacerea prospeţimii feţei şi a aspectului; fizic în general;

randament mai bun în activitate;

îmbunătăţirea generală a sănătăţii;

îmbunătăţirea relaţiilor în familie;

orice alţi factori benefici adecvaţi persoanei respective.

Se dă ferm dar prietenos sfatul de încetare a consumului. După caz se sfătuiesc

bărbaţii să nu bea mai mult decât 20 unităţi alcool pe săptămână, iar femeile să nu bea mai

mult decât 15 unităţi alcool pe săptămână.

Se înmânează clientului materiale scrise (broşuri, cărţi) care să-1 ajute în acţiunea de

a renunţa la consumul de alcool.

Se fixează reîntâlniri ulterioare cu clientul după 2-4 săptămâni indicându-i-se să se

auto-observe pentru a da ulterior cât mai multe detalii despre comportamentul său relativ la

băutură la întâlnirea următoare.

Evaluarea completă şi intervenţia asupra persoanelor afectate de consumul alcoolic

masiv, cu risc înalt

Principiul "cunoaşte-te pe tine însuţi" (gnosi se auton) este cea mai adecvată şi mai

productivă atitudine de urmat în lucrul cu clientul alcoolic. Dar cunoaşterea de sine şi

conştiinţa propriului viciu sunt blocate, uneori. extrem de eficient, de către propriul eu, care,

prin anumite procedee de auto-apărare în faţa realităţii, caută să evite neplăcerea de a se

vedea într-o lumină defavorabilă.

Evaluarea cuprinzătoare a consumului trebuie să se facă:

l. celor care se recunosc ca fiind mari consumatori.

2. consumatori moderaţi, dar vulnerabili prin factori de risc;

3.consumatorilor cu probleme evidente legate de consumul de alcool, pe plan de

sănătate, al situaţiei sociale, al accidentelor şi problemelor de muncă, pe planul, amploarei

simptomelor de dependenţă şi toleranţă, conform listei de control de mai jos.

Pagina 99 din 176

Lista de control pentru probleme legate de consumul alcoolic

a) Probleme de sănătate:

iritări ale stomacului?

greaţă şi vărsături.?

adormire dificilă?

iritabilitate?

deprimare?

indigestie?

diaree şi alte deranjamente intestinale?

b) Probleme sociale:

certuri în familie privind consumul de alcool;

agravarea certurilor din familie?

a ameninţat vreun membru al familiei că părăseşte locuinţa?

gonit vreodată din local pentru că era “beat”?

c) Accidente / probleme de muncă:

neplăceri la serviciu datorită băuturii?

absenteism la serviciu datorită băuturii?

accidentare datorită băuturii?

d) Simptome de dezvoltare a toleranţei?

incapabil de a păstra o limită a cantităţii ingerate o dată ce începe să bea?

dificultăţi în a evita să se “îmbete” de tot o dată ce începe să bea?

nelinişte atunci când nu consumă alcool?

tremurături după ce în ziua precedentă a consumat alcool

consumă alcool dimineaţa?î

Fazele evaluării: istoric, examinare, investigaţii de laborator.

a) Istoricul

Pagina 100 din 176

Se începe cu, istoricul comportamentului toxicoman din ultima săptămână mergând

înapoi, specificând pentru fiecare zi timpul zilei (dimineaţa, amiaza şi seara), tipul băuturii,

anturajul, evenimentele, alte lucruri semnificative.

Se notează când a început consumul excesiv.

Se notează evenimente de legate de debutul consumului

Se procedează la identificarea “chefurilor” mai. importante (specificându-se inclusiv

ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce a simţit pacientul în ziua precedentă şi în cea următoare.

Se culeg informaţii despre precedentele tentative de reducere a consumului sau de

abstinenţă.

Se notează evenimentele din preajma şi din timpul recăderilor.

Se notează atitudinile şi comportamentul celor apropiaţi.

Se alcătuieşte un scurt istoric al vieţii, educaţiei, şcolii şi al activitaţii productive a

clientului.

b ) Examinarea medicală (efectuată de medic)

Se ia pulsul, tensiunea arterialp, se efectuează palparea ficatului, se înregistrează

tremorul mâinilor şi limbii, mirosul respiraţiei, greutatea şi înălţimea.

c) Investigaţii de laborator

Măsurarea g glutamil transpeptidazei, a volumului mediu eritrocitar, efectuarea

electrotoforezei proteinelor serice; sunt examene utile pentru stabilirea diagnosticului de

alcoolism şi stadiului bolii.

Intervenţia asupra persoanelor afectate de consumul alcoolic masiv, cu risc înalt

Obiective: intervenţia vizează în primul rând reducerea consumului, precum şi ajutor

pentru problemele şi daunele generate de alcool.

Există trei stadii în care pot să se afle băutorii excesivi în ceea ce priveşte cunoaşterea

propriului viciu:

Stadiul de preînţelegere: persoana nu are nici o idee despre prejudiciile aduse de

alcool şi necesită ajutor pentru a percepe corelaţia dintre băutură şi daunele produse de ea.

Stadiul de înţelegere: persoana înţelege că bea prea mult şi că datorită acestui fapt

suferă prejudicii, dar nu a făcut nimic pentru a remedia situaţia; acum ea are nevoie de ajutor

Pagina 101 din 176

în luarea deciziei, în cântărirea situaţiei; în acest stadiu lucrul cu balanţa de avantaje şi

dezavantaje ale consumului alcoolic (expuse pe doua coloane etc.).

Stadiul de acţiune: persoana încearcă să facă ceva pentru reducerea consumului şi

necesită ajutor pentru a o face în mod eficient şi durabil.

Modul cum trebuie ajutat clientul cu risc crescut depinde de stadiul de înţelegere

în care se află.

Ce facem în stadiul de preînţelegere? Informare

În stadiul de înţelegere se face conversia de la înţelegere la acţiune astfel:

Se foloseşte jurnalul băutului explicat mai sus, cu notarea cantităţilor convertite în

unităţi de alcool. Oamenii vor fi surprinsi să afle cît de mult consumă într-o săptămână.

Informaţiile din jurnal se discuta şi se analizează cu clientul.

Se face lista problemelor legate de alcool experimentate de client

Se explică clientului care anume sunt în cazul său simptomele legate de alcoolism în

cazul său în aşa fel încât să se poată hotărî pentru schimbare.

Se explică efectele chimice şi biologice ale alcoolului şi modul în care se dezvoltă

toleranţa precum şi natura şi semnificaţia simptomelor de abstinenţă.

Se explică simptomele, prejudiciile şi perspectivele întunecate care urmează în cazul

în care consumul continuă (faţă de toxicoman, impotenţă, demenţiere, rupturi familiale etc.)

Dacă clientul decide să continue consumul, îl anunţăm că poate să revină la noi

oricând, atunci când îşi va schimba opţiunea.

Orice interviu se notează pe hârtie pentru reţinerea informaţiilor.

Unii clienţi necesită 2-3 interviuri până când se hotărăsc

Asistentul social trebuie să fie plin de bunăvoinţă, înţelegere şi respect.

Orice dezaprobare, învinuire sau cenzură poate nimici relaţia terapeutică.

Obiectivele schimbării

Trebuie descoperit ce vrea clientul şi ce poate el pentru a se ajunge cu el o înţelegere,

un contract, pentru schimbare.

Pagina 102 din 176

Dacă nu s-au produs daune sensibile, asistentul social poate fi de acord şi numai cu o

reducere a consumului, indicând însă clientului care sunt nivelurile de consum pe care nu are

voie să le depăşească.

Acelaşi sfat se poate da şi unor clienţi cu prejudicii moderate.

Pentru cei cu prejudicii mai grave sau cu factori de risc, abstinenţa rămâne obiectivul

preferabil. Este vorba de cei ce:

au sindrom de abstinenţă sever;

au afecţiuni medicale prin consum alcoolic;

au mai încercat reducerea consumului, fără succes.

Cum acţionăm pentru schimbare

Scopul intervenţiei poate f i :

reducerea consumului sau

oprirea completă a consumului alcoolic.

Calea este încurajarea iniţiativei proprii a clientului şi instruirea.

Primul pas este începerea auto-observării şi a auto-înregistrării propriului consum.

Jurnalul consumului

Este un document scris, pe care clientul înregistrează zilnic ce consumă, cît consumă,

când consumă, unde consumă şi cu cine consumă băuturi alcoolice.

Clientului i se dau instrucţiuni cum să convertească, băutura ingerată în unităţi alcool

şi cum să o înregistreze.

Se completează în fiecare zi şi se ţine pe etape de câte 2 săptămâni.

Se analizează la şedinţa următoare pentru a se observa progresele înregistrate.

Se pune accentul pe consumul mai mare decât intenţionase bolnavul şi pe “beţiile” cu

consecinţe.

Se completează jurnalul cu circumstanţele în care se produc consecinţe negative:

timpul zilei sau ziua din săptămână;

tovarăşii cu care consumă alcool;

dacă clientul era flămând sau însetat:

în ce stare afectivă era: frustrat, furios, deprimat;

Pagina 103 din 176

conflicte cu alţii sau scandal în familie.

Se completează aceste lucruri pentru ca clientul să poată fi ajutat:

să anticipeze aceste consecinţe;

să evite consecinţele periculoase;

să înveţe să le facă faţă în alte moduri ca până atunci.

Procedee utile în cadrul sfaturilor despre cum să se bea mai puţin

Luaţi băuturi nealcoolice.

Sorbiţi băutura în loc să o “daţi peste cap”.

Sorbiţi cât mai rar şi cât mai puţin de fiecare dată.

Notaţi numărul de sorbituri necesar pentru a termina un pahar, apoi încercaţi să

creşteţi numărul pentru paharul următor.

Găsiţi-vă o ocupaţie în timp ce beţi: mai faceţi altceva, plăcut, care să vă distragă

atenţia de la paharul de băutură şi astfel beţi mai încet; de exemplu mâncaţi, ascultaţi muzică,

discutaţi etc.

Schimbaţi băutura întrucât asta ajută la ruperea obiceiurilor vechi şi la reducerea

cantităţii de băutură. î

Puneţi-vă în gând să savuraţi băutura pentru gustul său, şi nu să o beţi pentru a vă

“îmbăta” pur şi simplu. î

Imitaţi băutorul care bea lent (alegeţi-vă un model şi, ca o umbră a lui, nu ridicaţi

paharul decât odată cu el ).

Puneţi paharul jos între 2 sorbituri succesive şi găsiţi în timpul acesta o altă ocupaţie

pentru mâini.

Diluaţi băuturile distilate, tari, cu ingrediente nealcoolice.

Fiecare al doilea pahar băut să fie cu o băutură nealcoolică.

Beţi şi mâncaţi; mâncaţi înainte de a bea şi în timpul băuturii.

Alegeţi-vă zile "uscate", fără alcool, de la 1 la 4 pe săptămână, căutându-vă o altă

formă de relaxare. Nu neglijaţi sfatul de a bea apă, ceaiuri, sucuri etc. în acest timp.

Când simţiţi că nu mai rezistaţi tentaţiei, beţi repede, forţat, 3-9 pahare pline cu apă

sau alte băuturi nealcoolice şi abia apoi luaţi băutura alcoolică, dacă nu cumva pofta s-a

ameliorat între timp.

Pagina 104 din 176

Începeţi târziu; începeţi să beţi mai târziu decât în mod obişnuit, mergeţi mai târziu la

bar.

Învăţaţi să spuneţi nu celor care vă oferă băutură; căutaţi motive de refuz ca: "m-am

lăsat", sau "nu în seara asta", sau "sunt bolnav de stomac".

Menţinerea băutului redus, odată obţinută reducerea

Este necesar să ne oferim pentru întrevederi ulterioare cu clientul, evaluând

progresele făcute, ajutând şi oferind susţinere morală, încurajând, dând sfaturi pentru

depăşirea dificultăţilor.

Se reface jurnalul băutului şi se analizează.

Se face reevaluarea rezultatelor si situaţiei la 6 luni şi la un an primele 6 luni dau

rezultate încurajatoare de multe ori, rezultate ce trebuie folosite în timp util pentru sporirea

încrederii consumatorului în efortul pe care îl face).

Prevenirea recăderii

Mulţi băutori recad. Ei vor fi preveniţi că, dacă recad, să nu evite contactul cu noi, ci

dimpotrivă, să ne ajute să alcătuim îrnpreună cu ei lista factorilor care facilitează, precipită

sau determină recăderea. Se va insista mult asupra acestui lucru, deoarece autoacuzarea şi

ruşinea pe care o resimte alcoolicul după recădere sunt uneori incredibil de mari şi pot fi de

natură să rupă legătura cu cel care îl ajută.

Atenţie! recăderea nu va fi privită ca o pierdere a ceea ce s-a obţinut, ci va fi

prezentată ca o foarte bine venită oportunitate a clientului de a afla cât mai mult despre

problema sa, pentru ca data următoare să reuşească. Odată ce recăderea va fi fost discutată

deschis, clientul poate opta pentru strategii adecvate de evitare a repetării ei.

Terapii psihologice necesare pentru a se menţine consumul redus

Terapii comportamentale în care trebuie luate în consideraţie motivele băutului.

Trainingul autogen este foarte util la cei la care stresul joacă un rol determinant.

Socio-terapia poate fi benefică pentru cei izolaţi şi cu dificultăţi în a-şi face prieteni.

Pagina 105 din 176

Terapia cuplului sau familială poate fi de asemenea necesară; dificultăţile maritale sau

sexuale pot să fi precedat începutul băutului excesiv, sau pot fi abia o consecinţă.

Poate deveni necesar ajutorul în legătură cu activitatea productivă, pentru că unele

ocupaţii presupun un risc crescut de alcoolizare prin însuşi specificul lor (barmani, muncitori

în industria alcoolului, manageri, persoane cărora contactele profesionale le impun să

participe la numeroase recepţii, coctailuri, mese protocolare etc.)

Lucrul cu familia

Multe studii accentuează importanţa susţinerii din partea familiei. Unii autori au

anchetat clienţi care au scăpat de băutură. Interogaţi asupra cauzei reuşitei de departe cei mai

mulţi au răspuns că mariajul este cauza revenirii lor. Numeroşi alţii au citat în acest sens fie

obţinerea unui loc de muncă, fie îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă.

Partenerii băutorilor excesivi suferă mult. Este important să nu fie blamaţi înainte de

a-i asculta. După ce terapeutul i-a înţeles, el va hotărî ajutorul ce poate fi acordat.

Ambii parteneri vor fi încurajaţi să conlucreze, pentru obţinerea remisiunii şi să

accepte responsabilitatea care îi revine fiecăruia.

Deseori partenerul consumatorului excesiv îl pune pe acesta în imposibilitate de a

înţelege clar situaţia în care se află, acoperindu-i viciul, scuzându-1 sau plătindu-i datoriile.

Recompensa şi pedeapsa au rol determinant în modelarea unui comportament.

Acoperirea consumatorului excesiv are efect de recompensă care încurajează viciul.

Partenerul sau trebuie să devină conştient de cazurile în care prin atitudinea sa

recompensează băutul sau pedepseşte abstinenţa.

"Alcoolicii anonimi"

Acesta este un grup foarte eficient de întrajutorare şi încurajare. Asociaţia pretinde

membrilor săi să recunoască faptul că sunt alcoolici şi că abstinenţa este singura soluţie.

Obiectivele principale în programul de tratament al alcoolicului:

refacerea lui fizică;

dobândirea capacităţii de control asupra dorinţei de a consuma alcool;

Pagina 106 din 176

abstinenţa de la băutură;

înţelegerea faptului ca el, alcoolicul, poate face faţă mult mai bine la problemele

vieţii, şi că viaţa, poate fi mult mai plină de recompense, în absenţa alcoolului

Dezintoxicarea

Este indicată celor cu simptome de abstinenţă,

Locul unde se poate face dezintoxicarea:

La domiciliu (când familia îl ajută pe client)

La spital.

Dacă starea nu este prea gravă, dezintoxicarea se poate face acasă. Clientul este

neliniştit, are nevoie să se ştie supravegheat, deci vizitarea la domiciliu îl susţine cel puţin

moral şi cimentează o bună relaţie terapeutică necesară ulterior pentru menţinerea rezultatelor

obţinute.

Suportul familial în timpul tratamentului de dezintoxicare: familiei i se vor explica

semnele abstinenţei, va fi avizată de modul cum va decurge, i se va spune că suferinţa va fi

complet remisă în maximum 7 zile.

Medicamentele de dezintoxicare:

Inhibitoarele generale a1e sistemului nervos central, care prezintă dependenţă

încrucişată faţă de alcool, constituie medicamentele de elecţie pentru suprimarea simptomelor

de abstinenţă. Cele mai comode sunt benzodiazepinicele (diazepam, clordiazepoxid etc.). Nu

se dă diazepam sau alte medicamente asemănătoare când pacientul se află în stare de

intoxicaţie, pentru a nu potenţa efectele deprimante asupra funcţiilor vitale pe care le are

alcoolul. Un medic poate sa prescrie diazepam până 1a 80 mg./ 24 ore sau chiar mai mult,

dar un nemedic nu poate să-si permită să sfătuiască pacientul să ia mai mult de 10 - 20 mg./

24 ore fără să rişte să cadă vina pe el dacă se produc accidente.

Vitaminele: Se administrează tradiţional în dezintoxicaţia alcoolică, cea mai

importantă fiind tiamina (vit. B1).

Tratamentul repulsiv

Romanii puneau băutorului un ţipar viu într-o cupă cu vin şi-1 forţau să bea pentru

a-1 scârbi de băutură.

Pagina 107 din 176

Provocarea de vărsături prin injectarea intramusculară de clorhidrat de emetină,

concomitent cu ingestia băuturii preferate, a fost mult folosită pentru a se crea la băutori

repulsie pentru alcool.

Mai modern, s-a constatat că disulfiramul (Antabuse®, Antalcol®) opreşte prin

mecanism enzimatic lanţul reacţiilor de oxidare a alcoolului în organism la stadiul de

aldehidă acetică. Acumularea în exces a acetaldehidei duce la o stare de rău extrem de greu

de suportat la cel ce bea după administrarea medicamentului.

Măsuri psiho-sociale (Coleman...)

Ancheta socială: să nu prejudiciem clientul.

Plan de intervenţie:

locuinţă,

mijloace de existenţă,

măsuri de ajutorare a victimelor secundare,

scos de sub tutelă

dat la Casa copilului

altele

Acţiunea generală profilactică şi de asanare pe care o poate întreprinde lucrătorul

social:

Despre spiritul de iniţiativă şi motivaţie

Presa,

Organizare de formaţii de acţiune,

Centre, cercuri sau puncte de educaţie sanitară,

Sponsorizarea organizaţiilor non-profit,

Intervenţia la autorităţi,

Organizarea unor curente în opinia publică,

Combaterea practicilor oficiale vicioase,

Educaţie în şcoli şi grădiniţe,

Educaţia în maternităţi şi alte medii feminine.

Pagina 108 din 176

Consilierea individuală este una din metodele de lucru a asistentului social cu

persoanele toxicomane alcoolice.

Consilierea este un proces ştiinţific de asistenţă adresată unei persoane sau grup de

persoane aflate în dificultate, prestată de către asistentul social cu scopul de a-l înarma pe

client cu abilitatea de a înţelege în mod realist situaţia, de a alege, de a găsi soluţii şi a lua

hotărâri independente, responsabile, realiste, înţelepte şi eficiente.

Această problemă, alcoolismul, are ca atribut esenţial negarea. Minciuna pentru alţii

sau pentru sine, clientul nu crede că problemele şi “greutăţile vieţii” au fost generate de

alcool, că alcoolismul este ireversibil, această negare îl determină să aibă mare nevoie de

ajutor. În primul rând, ca asistenţi sociali trebuie să îndepărtăm aceste negări.

Nu trebuie să fim directivi, să le impunem hotărâri. Hotărârile le ia clientul cu

ajutorul nostru, al asistenţilor sociali.

Asistenţa se face prin schimb de informaţie şi gravitează în jurul relaţiei consilier-

client, relaţie care trebuie să ducă la maturizare afectivă şi la schimbare.

Diferenţierea noţiunilor de consiliere, ghidare, sfătuire şi psihoterapie:

psihoterapia este orientată individual şi operează în principal asupra experienţelor şi

traumelor infantile;

sfătuirea implică o relaţie între un adult experimentat în relaţie cu o persoană

neexperimentată pe un ton subiectiv. Sfătuirea neatent condusă poate antrena atitudini

negativiste sau de revoltă. Un sfat poate fi oricând recepţionat împreună cu un mesaj de

subtext de tipul “pentru că eu sunt atotştiutor şi tu eşti neştiutor” (atitudinea negativistă sau

de revoltă a adolescenţilor);

ghidarea este un proces complex prin care se explică şi se aduc clasificări la

înţelegerea situaţiilor noi;

consilierea este un proces specializat orientat către o anumită problemă sau dificultate

şi îl ajută pe client să se înţeleagă şi să dobândească aptitudinea de a lua singur decizii şi de a

alege între opţiuni.

Caracteristicile consilierii

Este alcătuită dintr-o serie de activităţi prestate în legătură cu un individ şi cu nevoile

sale.

Aceste activităţi sunt planificate sistematic şi corelate între ele.

Durata este în acord cu necesităţile clientului.

Pagina 109 din 176

Frecvenţa şedinţelor este iniţial de 1 şedinţă la interval de 2 zile, ele rărindu-se

ulterior până la o şedinţă pe săptămână.

Durata unei şedinţe este de 30 minute, maxim 60 minute

Reguli fundamentale în consiliere:

Respectul - talentul consilierul constă în mare parte în aptitudinea de a transmite

clientului credinţa că el, clientul, posedă forţa interioară şi capacitatea de a reuşi şi că fiecare

persoană are dreptul de a-şi alege propriile alternative şi de a lua propriile decizii.

Autenticitatea, sinceritatea în relaţie. Asistentul trebuie să înveţe să se poarte cu

naturaleţe şi onestitate, fără a “poza în sfânt” sau a transmite prin atitudinea sa mesajul de

subtext al superiorităţii. El trebuie să fie el însuşi în aşa fel încât comportamentul şi spusele

să se potrivească cu ceea ce simte.

Căldură neposesivă. Este o demonstraţie de preocupare pentru celălalt, o preocupare

profundă pentru binele lui.

Abţinerea de la a judeca clientul. Clientul însuşi trebuie să fie judecătorul propriilor

comportamente şi sentimente. Consilierul trebuie să evite atitudinea prezumţioasă şi/sau

tendinţa de a-condamna pe client.

Înţelegerea exactă a clientului. Aceasta înseamnă evaluarea precisă a

comportamentului verbal şi nonverbal, coroborată cu datele din istorie.

Recunoaşterea potenţialului clientului. Clientul poate avea remarcabile resurse

interioare pe care consilierul e dator să înveţe a le recunoaşte şi a le folosi.

Respectarea caracterului confidenţial al relaţiei este cea mai importantă regulă a

relaţiei consilier - client.

Anticiparea şi recunoaşterea posibilelor efecte nocive ale relaţiei de transfer care se

stabileşte între consilier şi client

În timpul contractului cu consilierul, subconştientul clientului îl poate asimila pe

asistentul social (consilier) cu un personaj semnificativ din trecutul său. Din această confuzie

pot rezulta manifestări comportamentale aberante ca: răbufniri de revoltă, reacţii de

respingere, manifestări agresive, tentative de seducţie etc.

Recunoaşterea şi evitarea propriilor reacţii de contratransfer

Pagina 110 din 176

Sentimentele inconştiente ale consilierului pot fi influenţate de către client prin

manifestările sale. Ca urmare, consilierul poate manifesta comportamente şi stări afective

neadecvate şi dăunătoare relaţiei terapeutice. El se poate simţi frustrat, anxios sau îl poate

umili şi insulta în mod nejustificat pe client.

“Primul non nocere de inde adjutare”

(“Întâi să nu faci rău şi apoi să ajuţi”)

Prin autoritatea cu care consilierul este investit prin poziţia sa în cadrul relaţiei

terapeutice el poate provoca daune uneori ireparabile clientului. Nerespectarea caracterului

confidenţial al relaţiei, influenţarea agresivă a clientului în luarea unei decizii aleasă nu de

client, ci de consilier în pofida slabei cunoaşteri a realităţilor vieţii clientului pot avea ca

rezultat efecte ca: pierderea serviciului, ruperea familiei, favorizarea în dauna clientului a

intereselor altora etc.

Principii specifice de urmat în cazul consilierii pentru dependenţa de alcool

Confidenţialitatea

Trebuie bine înţeles cine este clientul şi ce fel de dependenţă dezvoltă

Dependenţa trebuie privită ca o “boală”care afectează şi familia

Nu se folosesc termeni peiorativi ca “beţivan”, “drogat”

Consilierul trebuie să-l convingă pe client să se confrunte în mod direct cu propriul

abuz

Toxicomanul are alte valori morale decât ceilalţi. Consilierul trebuie să înţeleagă

fenomenul şi să-l accepte ca parte a bolii

Abordarea prin compasiune şi înţelegere e mai productivă decât cea prin logică şi

argumentare.

Clientul nu trebuie părăsit de consilier dacă intervin perioade de recădere. Tocmai

atunci el are nevoie de susţinere şi înţelegere.

Este foarte important să fie asistat să stabilească pe termen scurt în vederea

remisiunii.

Pagina 111 din 176

Procese specifice consilierii în problemă de dependenţă de alcool

Evaluarea circumstanţelor sociale concrete (ocupaţii, situaţie economică) prin

strângerea de informaţii.

Clarificarea pentru client şi familie a rolului alcoolului în comportamentul clientului

şi relaţia alcoolului cu dificultăţile din prezent şi trecut.

Prezentarea pentru client a dependenţei ca o boală, combaterea negării, alcătuirea de

planuri realiste şi motivarea lui.

Asistarea clientului în rezolvarea problemelor interpersonale şi intrapersonale în

acord cu evaluările de la punctele 1 şi 2.

Asistarea clientului în alcătuirea de planuri de menţinere a abstinenţei pe termen scurt

şi lung.

Comunicarea terapeutică. Tehnici suportive şi facilitative

Caracteristicile comunicării terapeutice:

este un proces de interacţiune conştient, intenţional şi planificat;

trebuie individualizată conform nevoilor capacităţilor atitudinilor şi culturii clientului

Scopul comunicării terapeutice:

să ajute clientul să-şi identifice necesităţile

să descopere posibilităţile şi resursele clientului

să ajute la formularea unui plan de acţiune

să rezolve problemele prin ajustări comportamentale

să evidenţieze progresele făcute

Premisele comunicării terapeutice:

să aibă un scop precis

să fie confidenţială

să existe încrederea că clientul este capabil de schimbare

să existe o înţelegere contractuală între consilier şi client cu privire la ceea ce se

aşteaptă să se obţină

să existe un mediu şi un climat relaţional favorabile

Tehnici suportive de comunicare terapeutică

Pagina 112 din 176

urmărirea activă a clientului (ascultarea activă) este un proces de implicare a întregii

preocupări a consilierului în toate aspectele comunicării prestate de client. Ascultarea activă

include ascultarea conţinutului verbal, observarea semnelor nonverbale şi a sentimentelor

care acompaniază comunicarea. Trebuie să fie evidentă oferirea de către consilier de semnale

clientului că este înţeles

Obiective ale ascultării active:

să încurajeze continuarea exprimării libere

să permită explorarea situaţiei de către client în felul său propriu

să implice clientul în conducerea şedinţei stimulându-i responsabilitatea

să ajute clientul să se simtă bine

să crească încrederea şi siguranţa clientului în relaţia cu consilierul

permite consilierului să tragă concluzii cu privire la client

componente ale ascultării active:

ascultare şi observare

comunicarea către client a faptului că ascultarea are loc

reguli ale ascultării active:

să se folosească contactul privirilor şi expresia feţei

consilierul să se relaxeze înclinând ocazional capul înainte, folosind mişcări fireşti ale

mâinilor, neascunzându-şi palmele

să folosească încurajări verbale ca “da”, “desigur”

să nu vorbească prea tare

Parafraza este o replică de reafirmare a spuselor clientului cu aceleaşi cuvinte sau mai

puţine, uneori cu accentuarea unor

Obiective ale parafrazei:

să demonstreze clientului că este urmărind cu atenţie şi înţeles

să-l ajute pe client să-şi clarifice gândurile

să rezolve confuziile ivite între consilier şi client, încurajându-l pe client să-şi

clarifice ideile

să ofere clientului o direcţie pentru următoarele remarci

să de a consilierului posibilitatea de a spune ce a înţeles pentru a putea fi rectificat în

cazul neînţelegerii corecte

componente ale parafrazei:

precizarea în minte de către consilier a mesajului principal exprimat de client

Pagina 113 din 176

reformularea şi enunţarea mesajului în cuvinte similare, dar mai puţine

Reflectarea sentimentelor este exprimarea de către consilier a esenţei emoţionale a

clientului, afirmate sau înţelese, este transmiterea

feed-back-ului. Consilierul încearcă să perceapă starea emoţională a clientului şi să emită un

răspuns relevându-i astfel înţelegerea sa.

Obiective:

să dea clientului de înţeles faptul că consilierul încearcă să-i înţeleagă trăirile.

Aceastădemonstraţie de empatie îl determină pe client să-şi exprime sentimentele

cătreconsilier

să ajute la clarificarea sentimentelor clientului care şi le vede oglindite pin

intermediul unei persoane care nu-l condamnă

să evidenţieze sentimente ale clientului care n-au fost exprimate decât vag

să ofere clientului şansa de a-şi recunoaşte şi a-şi accepta sentimentele ca fiind ale

sale

să verifice validitatea percepţiei consilierului privind sentimentele clientului

să ofere şansa aducerii în discuţie de domenii semnificative fără ca clientul să se simtă

constrâns

componente:

identificarea sentimentelor

formularea şi reformularea sentimentelor

Fixarea este schematizarea discuţiei din timpul şedinţei prin revederea punctelor

principale. Priveşte atât sentimentele cât şi schimbul de idei. Se poate face fie, în timpul

şedinţei, după epuizarea unui anumit subiect, fie la sfârşitul şedinţei sau la începutul şedinţei

următoare. Fixarea este scurtă, fără adăugare de interpretări noi şi complicate

Obiectivele fixării:

să asigure continuitatea în urmărirea unei direcţii de acţiune sau a unui anume

obiectiv

să structureze într-un tot ideile separate enunţate în timpul şedinţei

să încurajeze clientul pentru a avansa în autoexplorare

să comunice clintului înţelegerea de către consilier a spuselor şi sentimentelor lui

să dea posibilitatea consilierului de a-şi verifica percepţia proprie relativ la cele

comunicate de client

să încheie un subiect pentru a permite abordarea altuia

Pagina 114 din 176

să semnaleze clientului faptul că procesul consilierii avansează

componente ale fixării:

selecţia punctelor cheie tratate

îmbinarea lor într-o exprimare concisă

Tehnici facilitative ale comunicării terapeutice

Întrebarea

Întrebări închise · solicită răspunsuri specifice, minimale

îl reprezintă prea mult pe consilier

nu pot constitui o relaţie terapeutică

dau impresia de interogatoriu

Întrebări deschise · se referă la subiecte largi

nu permit răspunsuri prin da sau nu

obligă la răspunsuri mai complexe care îl reprezintă mai bine pe client

oferă informaţii care permit noi abordări ulterioare

Sondarea este - întrebare deschisă care orientează clientul către introspecţie şi

autoexplorare profundă

Obiective ale sondării:

să ajute la orientarea atenţiei clientului spre o anumită arie de idei sau sentimente

să ajute la obţinerea de informaţii valoroase privind situaţia clientului

să-l ajute pe client să-şi clarifice starea reală

componente ale sondării:

identificarea ariilor de explorat

formularea de întrebări deschise de tipul “care”, “cine”, “ce”, “cum”

Folosirea incorectă a întrebărilor:

întrebări retorice - includerea “sponsor” sugerează clientului că este mai bine să fie de

acord cu cel care întreabă

întrebări de tipul “de ce” pun clientul în situaţia de a se apăra

întrebări de tipul “ori…ori”

copleşirea cu întrebări

Când se folosesc întrebările?

Consilierul le poate folosi când nu înţelege şi doreşte clarificări, când explorează o

anumită idee, când culege informaţii.

Pagina 115 din 176

Prin întrebări consilierul poate schimba direcţia conversaţiei sau poate evita căderea

acesteia în gol

Când nu se folosesc întrebările?

Consilierul nu trebuie să pună întrebări pentru a-şi impune autoritatea. El nu trebuie

să întrebe atunci când nu este dispus să asculte tot.

Întrebările incomplete. După o pauză în comunicare, ele încurajează clientul să

continue.

Repetarea ultimelor cuvinte ale clientului.

Refocalizarea atenţiei (“tocmai povesteaţi mai înainte…”)

Tăcerea

Recadrarea (reframing) constă în găsirea unui nou cadru

Această tehnică oferă clientului puncte noi de vedere asupra situaţiei sale

Obiective ale recadrării:

să-l înveţe pe client să aleagă căi alternative

să clarifice situaţia şi opţiunile existente

să găsească noi soluţii

să crească eficienţa clientului

componente ale recadrării:

determinarea mesajelor fundamentale

găsirea de către consilier a unui nou cadru de referinţă

confruntarea clientului cu noul punct de vedere

Pagina 116 din 176

,

CAPITOLUL V

Dimensiuni ale asistentei sociale

în toxicomanie

Ce este asistenţa socială:

Activitate profesională care ajută indivizii, grupurile, comunităţile pentru:

a-şi dezvolta capacităţile de rezolvare a problemelor,

a face faţă situaţiilor dificile,

a media relaţiile între indivizi şi structurile instituţionale,

a avea acces la resursele de care au nevoie,

a-şi cunoaşte şi a-şi susţine drepturile,

a sensibiliza organizaţiile şi personalul din instituţii la probleme sociale,

a influenţa politicile sociale.

Cine sunt asistenţii sociali

asistenţii sociali sunt absolvenţi ai şcolilor cu specific de asistenţă socială - cursuri de

nivel postliceal, cursuri de nivel universitar - care folosesc cunoştinţele şi deprinderile pentru

a furniza servicii sociale persoanelor în nevoie în interesul dezvoltării personale şi creşterii

bunăstării şi calităţii vieţii.

ASISTENŢII SOCIALI respectă valorile şi principiile muncii sociale şi aplică cu

profesionalism tehnicile specifice pentru:

a evalua problemele persoanelor, grupurilor, comunităţilor.

a oferi informaţiile necesare clienţilor.

a facilita accesul la informaţii şi alte servicii sociale.

a furniza servicii de consiliere şi socioterapie.

a ajuta persoanele, grupurile şi comunităţile să-şi dezvolte şi să-şi îmbunătăţească

activităţile.

a promova schimbarea.

Pagina 117 din 176

Principiile muncii sociale

respect faţă de client

confidenţialitatea informaţiei

Istoricul asistenţei sociale în România

Mărturiile cuprinse în documentele istorice, religioase, juridice arată că Biserica a

sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copii orfani, bătrâni bolnavi prin instituţii

de asistenţă socială: bolnite, aziluri-spitale, ospicii şi calicii.

Primele tentative de organizare a asistenţei sociale prin lege în România s-au făcut în

1831 prin Regulamentul Organic.

Din 1923 apar legi privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială.

Şcoala superioară de asistenţă socială "Domniţa Ileana" a fost înfiinţată în 1929 şi a

marcat un nivel superior de organizare a învăţământului acesta transformându-se după 1948,

în Institut de Asistenţă şi Prevederi Sociale funcţionând astfel până în 1952.

Ultimele generaţii de asistenţi sociali, înainte de 1989, s-au format în şcoli tehnice de

asistenţă socială, până în 1969, când cadrul întregului învăţământ de specialitate a fost abuziv

desfiinţat.

1990: a fost reînfiinţat învăţământul superior de asistenţă socială. Ministerul Muncii

şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii prin Direcţii de Asistenţă Socială coordonează în

prezent activitatea de asistenţă socială.

Unde poate fi găsit asistentul social

spitale, policlinici şi maternităţi

penitenciare

instituţii de ocrotire a copilului (leagăne, case de copii preşcolari şi şcolari)

azile şi cămine pentru bătrâni, pensionari şi infirmi

centre pentru educaţie contraceptivă şi SIDA

oficii forţă de muncă

inspectorate de stat pentru handicapaţi

Pagina 118 din 176

cantine de ajutor social

centre de primire minori

primării

direcţii de muncă şi protecţie socială

organizaţii neguvernamentale cu programe de asistenţă socială

orientare şcolară şi reorientare profesională

ASISTENTII SOCIALI colaborează cu specialişti din diverse domenii:

psihologie,

pedagogie,

sociologie,

medicină,

administraţie publică,

juridic, etc.

Pagina 119 din 176

Codul etic al asistenţilor sociali

PRINCIPII

1. Orice fiinţă umană are o valoare unică, indiferent de originea sa, etnie, sex, vârstă,

credinţă, statut social şi economic sau contribuţia sa în cadrul societăţii.

2. Fiecare individ are dreptul la îndeplinirea şi realizarea personală, în măsura în care

acest lucru nu încalcă dreptul altora.

3. Fiecare societate, indiferent de forma sa, trebuie să funcţioneze în aşa fel încât să

asigure tuturor membrilor săi beneficii maxime.

4. Asistentul social are responsabilitatea de a-şi consacra cunoştinţele şi obiectivele

precum şi îndemânarea sa, pentru a ajuta oamenii, grupurile, comunităţile şi societăţile în

dezvoltarea lor şi rezolvarea conflictelor individ-societate şi a consecinţelor lor.

5. Asistentul social are ca obligaţie primordială realizarea obiectivelor serviciului său.

Acest lucru trebuie să treacă înaintea propriilor interese sau păreri.

VALORI

confidenţialitate

profesionalism

empatie

respect faţă de individ

competenţă

obiectivitate

abilităţi de comunicare

valori morale

evitarea discriminării în funcţie de: etnie, sex, rasă, religie, opţiuni politice, vârstă.

Conduită şi comportament

Pagina 120 din 176

Bunacuviinţă - trebuie să menţină conduita la cele mai înalte cote de decenţă, făcând

distincţie între acţiunile sale personale ca individ şi ca asistent social, fără a se asocia la

acţiuni necinstite sau frauduloase.

Competenţă şi dezvoltare profesională - trebuie să facă totul pentru a deveni şi

rămâne un profesionist eficient care face munca cu bune rezultate.

Integritatea - trebuie să acţioneze cu obiectivitate şi integritate profesională.

Cercetarea şi erudiţia - asistentul social angajat în studiu şi cercetare trebuie să se

ghideze după convenţiile academice (respect pentru fiinţa umană, să nu producă disconfort

fizic, să respecte confidenţialitatea).

Asistentul social dezvoltă relaţii bazate pe principii, valori şi o conduită profesională

cu asistaţii, instituţii guvernamentale, neguvernamentale, cu colegii cât şi cu profesia,

încurajând standardele profesionale.

Pagina 121 din 176

Moduri de asistenţă socială

I. Moduri explicite

1. Cadrul legislativ - conform listei

2. Cadrul acţional

A. STRUCTURI GUVERNAMENTALE (prin subordonare la diverse ministere):

a) Ministerul Sănătăţii:

- oficiile de ocrotire a mamei şi copilului - Direcţiile Sanitare Judeţene;

- cabinete de planning familial;

- Instituţia mediului familial;

b) Ministerul Învăţământului:

- Programele de pregătire de specialişti - Universităţi;

- Centre de asistenţă psiho-pedagogică şi socială;

- Cabinete de consiliere şcolară-şcoli;

- Programele speciale de sprijinire a părinţilor - şcoli speciale;

- Programele de educaţie pentru viaţa de familie - şcoli;

c) Ministerul Muncii:

- Comisiile judeţene şi municipale pentru ocrotirea minorilor - Primării, Prefecturi

(Autorităţile Tutelare sunt obligate să dezvolte programe de consiliere pentru familie:

familie temporară, familie adoptivă);

- Colectivele de Autoritate Tutelară - Primării - (au atribuţia de a dezvolta programe

sociale pentru familie şi copil);

- Comisiile de ajutor social - Direcţiile de Muncă şi Ocrotiri Sociale ;

d) Ministerul Afacerilor Interne:

- Compartimentul Prevenire - Inspectoratele Judeţene - prevenire a delicvenţei

juvenile şi prevenirea violenţei în familie;

e) Ministerul Justiţiei:

- Programe consultative - Tribunale;

- Instanţele de judecată - Tribunale;

Pagina 122 din 176

f) Ministerul Tineretului şi Sportului:

- Programe de informare şi educare - Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport (are

fonduri pentru a dezvolta programe de educaţie şi susţinere a familiilor tinere);

B. INIŢIATIVE NON-GUVERNAMENTALE (naţionale, internaţionale, în

parteneriat româno-străin):

1. Reţeaua non-guvernamentală de asistenţă socială:

- Asociaţia "Familia Nostra";

- Fundaţia "Caritas";

- Fundaţia "Betihany";

- "AMFOR";

- Agent;

- Fundaţia "Căsuţa Noastră";

- Fundaţia "Iosif";

- World Vision;

- CRISS - Centrul de Resurse Servicii Sociale Iaşi;

- The Body Shop;

- Asociaţia "Il Chicco";

- "Maranatha";

2. Parteneriate româno-străine:

- programele de pe lângă unele unităţi de asistenţă a copilului: Oneşti, Dezna;

- programele Hold International;

- Crucea Roşie - programe de educaţie pentru viaţă de familie;

- SIRDO - programe privind violenţa domestică;

- ARAS;

3. Parteneriate cu structuri guvernamentale şi / sau sprijinite de acestea:

- Centrul de Servicii Socio-Medicale şi Educative la domiciliu în favoarea

copiilor cu handicap sever - Spitalul Universitar de Psihiatrie Socola;

- Centrul Maternal "Maternus" (secţia 3);

- Unitate de Contact Mama-Copil;

- Centrul de Consiliere Familială (Scoala nr.43);

- Centrul de Sprijin Familial şi Ocrotirea Copilului;

Pagina 123 din 176

II. Moduri implicite

- Opinia publica - viziunea tradiţională - (mentalităţi, gura lumii);

- Mass-media - reviste, publicaţii de specialitate (despre copii, tineri, familie);

- aspecte şocante;

Pagina 124 din 176

Metode şi tehnici ale asistentului social în

lucrul cu clienţii toxicomani

I. Interviul

1. informaţional

Interviul 2. de diagnostic

3. terapeutic

1. Interviu informaţional. Scopul său este să concentreze informaţii care să-l ajute pe

asistentul social să înţeleagă mai bine clientul şi trecutul acestuia în vederea stabilirii celor

mai potrivite servicii.

Datele strânse prin interviul informaţional se referă atât la fapte cât şi la sentimente.

Este acceptată includerea în interviul informaţional şi a informaţilor provenite de la alte

persoane semnificative pentru client (părinţi, rude ...).

Un interviu cu caracter informaţional presupune:

- identificarea clientului (vârstă, sex, rasă, religie....)

- prezentarea problemei

- prezentarea micii copilării şi a informaţiilor despre familia clientului

- prezentarea performanţei şcolare (nivelul oricărei şcoli, tendinţe de abandonare,

situaţia copilului) calificativul

- starea de sănătate - mentală

- fizică

- istoria maritală a clientului (momente semnificative din reacţiile maritale din trecut

şi prezent)

- prezentarea dificultăţilor în alegerea unui loc de muncă

- prezentarea datelor din care să rezulte situaţia socio-economică a familiei clientului

- impresii generale ale asistentului social

- plan succint de intervenţii

2. Interviu de diagnostic. Îi sunt specifice întrebările care sunt orientate spre deciziile

care trebuie să fie luate, decizii care implică utilizarea unui tip sau altul de servicii sociale.

Pagina 125 din 176

Ex.: cazul de copil abuzat - împreună cu părinţii trebuie să decidem de ce tip este

abuzul şi împreună să stabilim ce tip de servicii cu caracter protector necesită copilul abuzat.

Ex.: biroul de protecţie - se poate decide prin interviu de tip diagnostic dacă o femeie

primeşte asistenţă financiară sau nu.

3. Interviul terapeutic: are scopul să ajute clientul să producă o schimbare în

comportamentul şi mediul lor.

Ex.: Dacă un client se află într-o stare depresivă şi are tentativa de sinucidere, prin

interviu terapeutic îl putem ajuta să facă faţă problemei.

Ex.: Un client din închisoare poate fi ajutat să-şi găsească un loc muncă şi să-l ajutăm

în reinsecţia sa socială.

Ex.: Cuplu care are probleme maritale poate fi ajutat să comunice mai bine şi să

relaţioneze mai bine.

Pagina 126 din 176

II. Consilierea

ETAPE :

1. Conştientizarea problemei - scurta discuţie introductivă cu clientul trebuie

să-şi propună să conştientizeze problema clientului.

2. Construirea unei relaţii asistent social şi client

Scop: a-l sprijini pe client pentru a ajunge la concluzia următoare: cred că pentru

rezolvarea problemelor mele am nevoie de ajutorul dumneavoastră

3. Evidenţierea motivaţiei: să-l ajutăm să gândească prin factori motivaţionali.

Trebuie să ajungă la concluzia: sunt sigur că împreună putem să îmbunătăţim situaţia.

4. Conceptualizarea - trecerea de la nivelul empiric la nivelul conceptualizării

Ex.: o femeie, victimă a violenţei domestice. În urma conceptualizării ajunge la:

- determinarea cauzelor

- raţionament astfel încât să vadă soluţiile problemei

5. Exploatarea strategiilor - clientul vede că există mai multe posibilităţi pentru

rezolvarea problemelor sale.

6. Selectarea strategiei potrivite astfel încât - la sfârşitul etapei a 6- a să spună:

"Cred că asta mi se potriveşte".

7. Implementarea (aplicarea).

III. Evaluarea sprijinul social

Este un set de informaţii prin care se oferă sprijin sau suport clientului relaţionându-l

cu alte persoane fizice sau juridice (instituţii, agenţii, ONG.06) Dimensiunea emoţională a

sprijinului social reprezintă o componentă semnifi-cativă a acestuia, care deseori a fost

eludată.

Pagina 127 din 176

Concluzia: analizându-se situaţia familiilor sărace s-a constatat că acestea sunt

caracterizate prin incapacitatea de a-şi rezolva singure problemele legate de nevoi

fundamentale, aceste familii fiind izolate social sau având tendinţa spre autoizolare socială.

stima de sine

relaţionare probleme cu care se

probleme de comunicare confruntă aceste familii

IV. Sculptura familiei

Tehnică desemnată să ajute clientul - familia, să evalueze comportamentul fiecărui

membru într-o manieră terapeutică. Termenul de sculptură sugerează modul în care

aranjamentul fizic al membrilor familiei (poziţie, orientare) include o semnificaţie relevantă

pentru toţi participanţii.

În prima fază un membru al familiei este invitat de către asistentul social să preia

rolul de sculptor. În funcţie de modul în care el percepe relaţiile şi interacţiunile dintre

membrii familiei aranjamentul final avea o anumită configuraţie. Asistentul social va fi

preocupat de a stimula pe fiecare dintre participanţi, încurajându-i pentru a se implica în

discuţii, comentarii. Aceasta se referă la sentimentele provocate de sculptura realizată,

sentimente care aparţin atât sculptorului cât şi membrilor familiei ce reprezintă materialul

moderat.

În spatele acestor aranjamente se află codificat semnificaţia relaţiilor dintre membrii

familiei.

V. Întâlnirea grupului familial

Etape :

1. discuţia asistentului social - familie (discuţia nu trebuie să dureze mai mult de o

oră).

2. apar specialiştii: medici, juridici, profesori, poliţişti (în funcţie de problemă)

- fiecare expune în cel mult 10 minute punctul lor de vedere vis ŕ vis de problemă

- întrebări pe care membrii familiei le pun specialiştilor

3. familie - asistent social: acum cu o nouă perspectiva membrii familiei ajung la

stabilirea strategiilor şi selectarea celor mai potrivite strategii.

De regulă ar trebui să dureze 3 ore.

Pagina 128 din 176

}

Modelul acestei întâlniri se fondează pe convingerea că familiei îi aparţin resursele şi

motivaţiile de a se autoproteja, de a se echilibra; prin utilizarea corectă a acestei tehnici se

atinge obiectivul consolidării capacităţilor tradiţionale a familiei de a-şi rezolva singură

problemele.

VI. Cartea vieţii

Este folosită în lucrul cu copiii din instituţii plasament

- are valoare terapeutică

- este o mapă care cuprinde acte, documente prin care se evidenţiază identificarea

copilului (certificatul de naştere, fotografii de-a lungul etapelor de viaţă, foi de internare,

externare din spital), desene ale copiilor, casete audio şi video, diplome ale copiilor pentru

orice activităţi sportive, culturale şi chiar mici obiecte de care se simt foarte ataşaţi.

Investigarea problemelor morale ale familiei

În directă legătură cu problemele pedagogice - educative ale familiei stau cele ale

vieţii morale ale membrilor săi. Cele mai grave condiţii de educare greşită a copiilor sunt

cele în care adulţii duc o viaţă imorală.

Formarea unui copil în primii ani ai vieţii lui, în condiţii de viaţă familială imorală,

lasă asupra lui o impresie greu de şters. Imoralitatea este contagioasă şi sunt situaţii în care

este absolut obligatorie scoaterea copiilor din acest mediu familial.

Înainte de a proceda la punerea în execuţie a unei asemenea măsuri sunt însă de

încercat, în cadrul familiei, acţiuni de recuperare a deficienţilor morali şi de însănătoşire a

familiei.

O bună parte din imoralităţile maturilor pot fi puse pe seama unor deprinderi câştigate

în împrejurări speciale, unde actele imorale, au caracter penal. Atenţia noastră trebuie însă

concentrată preventiv, asupra stărilor de predelincvenţă, în special a minorilor.

Investigarea problemelor legate de alcoolism

(şi în general de toxicomanie)

- Asemenea investigaţii se fac cu scop multiplu :

Pagina 129 din 176

ele sunt utile în primul rând medicului curant, atunci când este cazul să se înceapă un

tratament medical de dezintoxicare.

folosesc asistentei sociale, atunci când mai este posibilă o recuperare a toxicomanului,

fără tratament medical de dezintoxicare, pentru a forma baza unei acţiuni de convingere şi de

constrângere a toxicomanului.

serveşte acţiunilor în familia toxicomanului, paralel cu cele medicale, care trebuie

integrată în acţiunea de dezintoxicare şi ferită de repercusiunile dăunătoare ale prezenţei

toxicomanului în colectivul familial.

Acţiunea poate merge, la nevoie, până la scoaterea toxicomanului din familie sau

scoaterea copiilor de sub influenţa nefastă a acestuia.

Itemii urmăriţi în investigaţii:

1. Antecedente familiale

Spiţa genealogică a alcoolului. Ascendenţi şi colaterali care au avut demenţă,

epileptici, oligofreni, delincvenţi, alcoolici sau care au avut alte toxicomanii.

2. Istoricul deprinderii toxicomaniei

- De când a început intoxicarea? Înainte de căsătorie, sau după ?

- În ce împrejurări şi condiţii? (motive)

- Încercări anterioare de a scăpa de toxicomanie. Sub ce îndemnuri, în ce condiţii şi

împrejurări ?

- Tentative anterioare de vindecare medicală.

Tratamente urmate. Data; durata; regimul şi tratamentul fixat.

Rezultate obţinute.

3. Formele actuale ale toxicomaniei

Motivul pentru care consumă alcool.

Ce fel de alcool bea (distilat, lichioruri, vin, bere).

Cantităţi ingerate.

După ce cantităţi intervine starea de ebrietate ?

Alcool băut în doze mici, zi de zi.

Alcool consumat în cantităţi mari, la diverse intervale (regulate, neregulate,

săptămânal, lunar)

Pagina 130 din 176

Perioade de abstinenţă urmate de perioade de intoxicare; durata.

Alcool consumat de dimineaţă; la aperitive de prânz; seara; după muncă; în chefuri de

noapte; oricând.

Consumul în "cârciumă"; consumul acasă; singur sau cu familia; cu prietenii.

Consumul exagerat cu anume prilejuri (ziua de salariu, efort mare de muncă,

sărbătoare).

Subiectul alcoolic bea antrenat de alţii: tovărăşie greşită; îndemnuri rele; urmate din

bravadă; din slăbiciune.

Face "cinste" altora sau se lasă îmbătat de alţii.

Are iniţiativa chefurilor sau este victima altora.

Când începe să bea, are conştiinţa că se va îmbăta?

Speră să se poată opri la timp? Îşi cunoaşte limita? Odată ce a început să bea, mai este

capabil să se oprească sau simte nevoia de a se ameţi?

Nu se mai poate opri sau nu mai vrea să se oprească?

Bea de la început o cantitate masivă, anume pentru a se îmbăta (dipsomanie propriu-

zisă)?

Scopul urmărit este starea de ebrietate sau ebrietatea este un "accident " nedorit?

Bea, mâncând?

Bea, fără a mânca?

Atitudinea subiectului în stare de ebrietate:

Devine agresiv, violent, porneşte la ceartă şi la bătaie, face scandal, vociferează,

sparge lucruri, insultă în local?

Sau este melancolic, plânge, îşi aduce aminte de lucruri neplăcute?

Se justifică faţă de sine însuşi şi faţă de alţii, invocând diverse motive care îl fac să se

îmbete?

Excitaţia sexuală în urma beţiei. Comiterea de delicte în urma beţiei.

La întoarcerea acasă, în familie (vine singur, este dus de alţii, în stare de

inconştienţă), ce comportament are? Agresivitate, brutalitate, scene de remuşcare, jurăminte

de a nu mai bea.

Cât de rău este şi cum se îngrijeşte?

La trezire are pierderi de memorie; nu ştie ce s-a întâmplat cu el; manifestări de păreri

de rău; indiferenta?

Pagina 131 din 176

Se lauda cât a băut? Arata dorinţa de a reîncepe, sau jura ca nu va mai bea?

Obişnuieşte să se "dreagă" cu alte băuturi luate dis-de-dimineaţă?

Atitudinea subiectului alcoolic în stare de "trezire" (post-consum)

Grad de conştiinţa faţă de viciul său.

Cum şi-l justifică. Motive invocate. Lăudăroşenie, indiferenţă, remuşcare.

Doreşte să se vindece; crede că nu se va poate vindeca?

Acceptă, cere sau refuză să fie tratat medical.

Pe cine culpabilizează? (pe el însuşi, pe soţie, pe împrejurările vieţii lui, pe prieteni

sau cunoscuţi)? După o perioadă de abstinenţă, ce l-a făcut sa recadă?

4. Repercusiuni asupra vieţii de familie: zile de muncă pierdute din pricina

toxicomaniei. Deficite bugetare din pricina cheltuielilor de satisfacere a viciului.

Dezagregarea relaţiilor interne familiale: certuri şi violenţe între soţi.

Ţinerea familiei sub teroare.

Influenţă rea asupra copiilor. Trimiterea copilului "la cârciumă" să aducă acasă pe cel

în stare de ebrietate.

Trimiterea copiilor după alcool.

Participarea copiilor la băutură.

5. Repercusiuni asupra stării mintale şi psihologice a intoxicatului: gradul în care este

afectată starea mintală şi psihologică a intoxicatului. Pierderea respectului de sine. Pierderea

autodisciplinei. Lipsa voinţei. Incapacitatea profesională. Stări depresive. Accese de

deznădejde.

6. Repercusiuni biologice: diagnosticul medical asupra stării subiectului şi tratamentul

medical care trebuie aplicat trebuie să fie cerute de la serviciile medicale.

7. Repercusiuni asupra muncii profesionale: scăderea puterii de muncă. Randament

nesatisfăcător. Absenteism. Instabilitate profesională datorita viciului. Muncile profesionale

nemaiputând fi exercitate din pricina viciului.

Pagina 132 din 176

8. Atitudinea colegilor: cum este privit intoxicatul de către colegii de muncă, de către

şefii lui. Ce muncă de (re)educare s-a dus cu el, cu ce rezultate. Propuneri pentru stabilirea

unui plan de acţiune în vederea dezintoxicării.

9. Atitudinea familiei: cum este privit intoxicatul de către propria lui familie

(toleranţă, îngăduinţă, complicitate, adversitate, teamă, ură)? În ce măsură reacţionează, se

apără şi prin ce mijloace?

În ce măsură familia ar putea colabora la acţiunea de dezintoxicare? Ce propuneri

face familia în acest sens?

Scopul anchetei:

- să împiedice recidivarea

- să oprească procesul de decădere socială

- să recupereze deficienţele

Pagina 133 din 176

METODOLOGIA “PROIECTULUI DE INTERVENŢIE” SOCIALĂ

(concepte, modele, etape ale demersului)

a) intervenţia propriu-zisă (potrivit rolului sau funcţiei îndeplinite) care constă în

diferitele activităţi directe, cum ar fi: acordarea ajutorului adecvat, rezolvarea “crizei” prin

care trece clientul, vizite în familie, stabilirea relaţiilor între client şi “ceilalţi”, negocierea

problemei cu alţi factori etc.

b) administrarea “cazului” prin anumite acţiuni birocratice, cu o pondere mai mare

sau mai mică în “bugetul de timp” al AS: demersuri la organele de stat “interesate”,

elaborarea actelor şi corespondenţei, constituirea “dosarelor de caz”, vizite şi convorbiri

prealabile cu clientul sau familia acestuia etc.

Prima componentă este desigur fundamentală, constituie raţiunea de a fi a profesiei de

Asistenţă socială, ceea ce nu înseamnă că operaţiile administrative, birocratice, manageriale -

specifice muncii în acest domeniu - ar fi ignorate sau dispreţuite.

Ca orice altă profesie, Asistenţa socială se defineşte prin următoarele trei elemente:

1. un sistem de cunoştinţe suficient de dezvoltat şi “maturizat” pentru a constitui

obiect de profesionalizare şi ucenicie;

2. un sistem de tehnici şi procedee specifice, incluse într-o metodologie coerentă de

intervenţie şi protecţie socială;

3. un sistem de principii şi de “expresii teoretice” specifice, în măsură să dezvolte

capacitatea de creaţie, experimentare şi rezolvare practică a problemelor de asistenţă socială.

Pentru reuşita proiectelor de intervenţie socială, asistentul social trebuie să aplice “regula

setului de tehnici”, nici un procedeu şi nici o tehnică, oricât de perfecţionată ar fi, nu pot

satisface toate exigenţele şi nu pot acoperi întreg “spaţiul social” vizat, înainte de a se pune o

asemenea regulă, asistenţa socială s-a confruntat cu problema constituirii unei metodologii

proprii, deoarece mult timp evoluţia acestui domeniu s-a făcut în limitele şi sub influenţa

“experienţei practice” şi “ a proprii reflexii” asupra valorii rezultatelor obţinute.

Analiza dezvoltării “asistenţei sociale” arată că s-au practicat două forme succesive de

sistematizare practică şi elaborare metodologică:

Pagina 134 din 176

I. Constituirea unor “idei - forţă” pe baza “experienţei cumulative” şi repetate, în

confruntarea asistenţilor sociali cu problemele tot mai complexe ale vieţii sociale: ceea ce

ducea la rezultate bune era reţinut, refolosit şi inclus în “experienţa pozitivă” a domeniului

(al cărui volum a crescut treptat prin cumulare şi repetare a experienţei pozitive) iar ceea ce

ducea la rezultate negative sau se dovedea a fi eroare desigur eliminat din practica muncii

sociale;

II. Constituirea unei metodologii de cercetare şi intervenţie, identificând instrumente

specifice sau “împrumutând” tehnici şi procedee adecvate din sistemul ştiinţelor socio-umane

(etnologie şi antropologie, psihologie şi pedagogie, drept şi economie, geografie şi ecologie,

medicină şi psihiatrie etc.), fie în realizarea acţiunilor de ajutor - pe termen scurt, mediu sau

lung - sau a “intervenţiilor în situaţie de criză”, fie în experimentarea unor noi forme de

muncă socială sau în utilizarea contractelor scrise între “partenerii” implicaţi în asistenţa

socială. Realizarea unor anchete asupra clientelei serviciilor sociale, problemelor şi mai ales

asupra nevoilor oamenilor şi a mediilor sociale infectate a contribuit, de asemenea, la

rezolvarea metodologiei acţiunilor de ajutor şi intervenţiei. Cercetarea-acţiune constituie, de

altfel, fundamental unei asemenea metodologii, în care “stăpânirea perfectă a meseriei”

trebuie să se asocieze cu o curiozitate imaginativă “puţin excesivă şi puţin utopică” din partea

asistentului social.

Metodologia şi elementele ei componente constituie mijloace sau “instrumente

intermediare”, ajutătoare, şi nu un scop în sine! Orice asistent social trebuie să ştie, în acest

sens, că scopul sau obiectivul intervenţiei nu se stabileşte în funcţie de metoda sau “tehnica

de ajutor” ce urmează a fi aplicată, ci dimpotrivă, “calea de urmat” sau “maniera de a

interveni” şi a rezolva problema clientului se alege în funcţie de specificul demersului pe care

trebuie să-l urmeze spre îndeplinirea scopului propus. Metoda este subordonată, de asemenea,

sistemul de valori şi principiilor deontologice ale asistenţei sociale.

* Metodele principale de intervenţie se definesc, de regulă, în raport cu natura

clientului, adesea în raport cu dimensiunea acestuia sau cu scopul urmărit. Menţionăm astfel:

I. Metoda individuală de ajutor, analiza de caz etc.;

II. Metoda de intervenţie în grup (specifică micro-grupurilor);

Pagina 135 din 176

III. Metoda de “intervenţie comunitară” (sat, cartier, orăşel), (comunitatea geografică

sau instituţională);

IV. Metoda globală de analiză (integrală, genetică).

Dacă ultima perspectivă metodologică este de “ultimă oră” în schimb primele trei

metode aparţin “perioadei clasice” a dezvoltării serviciilor sociale, în acelaşi timp cu

perfecţionarea metodologiei a avut loc un proces important de elaborare, identificare şi

delimitare conceptuală.

1. Analiza conceptuală a muncii sociale

Una din formele de manifestare a teoriei o constituie sistemul de concepte - ipoteză

de lucru şi ghid de cercetare. Punerea în relaţie a principalelor noţiuni - concepte implicate în

munca de intervenţie şi “terapie socială” poate lua forma:

Pagina 136 din 176

Unele concepte incluse în paradigmă necesită precizări cu privire la originea,

semnificaţia şi importanţa lor. Influenţa modelului medical de acţiune în Asistenţa socială a

determinat utilizarea noţiunilor de “boală socială”, client, diagnostic, tratament etc.

Asistentul social este cel care pune un diagnostic unui

client care suferă de o “maladie socială “şi care prescrie un tratament sau “remedii”

terapeutice pentru “vindecarea” celui în cauză. Impactul “modelului medical” a fost afectat

de influenţele semnificative - în domeniul Asistenţei sociale - ale modelelor psihanalitice şi

socio-sau psiho-terapeutice de intervenţie şi de ajutor.

* Termenul de tratament social s-a diversificat în funcţie de doi factori:

a) în funcţie de direcţia de acţiune şi intervenţie:

1. vizând mediul exterior al clientului, adică modificarea acestuia (tratament indirect,

de tip socio-terapeutic);

2. vizând persoana clientului, acordându-i ajutor acestuia şi manifestând înţelegere

pentru situaţia în care se află (este vorba de un tratament direct, de tip psiho-terapeutic).

b) în funcţie de obiectivul propriu-zis al tratamentului:

curativ, care se adresează clienţilor cu o “boală socială” deja declarată, diagnosticată,

urmând a fi vindecaţi;

preventiv, tratament care se adresează clienţilor aflaţi într-o “situaţie de risc” de a se

îmbolnăvi sau de a intra într-o perioadă de degradare şi care urmăreşte “depistarea precoce” a

bolii sau a factorilor care o favorizează pentru a acţiona asupra lor, diminuând sau eliminând

pericolul iniţial;

promoţional1, obiectiv care însoţeşte de regulă pe primele două şi care îşi originea în

educaţia sanitară (vizând igiena individuală şi colectivă, alimentarea dietetică etc.) şi chiar în

acţiunile de “educaţie populară”2.

* Conceptele principale implicate în Proiectul de intervenţie - pe care le vom preciza

mai de parte - sunt următoarele:

ancheta socială;

disfuncţie socială;

schimbare (în perspectiva asistenţei sociale);

contradicţii (în lumea socială);

interdependenţă (între elementele Proiectului);

1 Richmond Mary - Social Diagnosis, Ed. Russel Sage Foundation, New York, USA, 1917.2 Cristian De Robertis - Méthodologie de lîintervention en travail social, Centurion, Paris, 1981, p.

81.

Pagina 137 din 176

echilibru dinamic, evaluare;

negociere (între actorii implicaţi în Proiect);

strategie de intervenţie etc.

SCHIMBAREA exprimă “o modificare, o remaniere, o variaţie, o deplasare-mişcare

în natura sau direcţia unei structuri sau proces”(5, p. 83) şi se deosebeşte esenţial de

dezvoltare, aceasta din urmă semnificând “o schimbare continuă în timp” într-o direcţie

progresivă, printr-o evoluţie lentă. În munca de asistenţă socială important nu este faptul de a

constata schimbări în situaţia clientului, ci de a înregistra numai anumite modificări sau

evoluţii, adică acele schimbări care reprezintă o ameliorare a “bolii sociale” de care suferă, o

diminuare sau eliminare a factorilor care s-au aflat l-a originea problemei vizate în

intervenţia asistentului social. În plan axiologic, conceptul de schimbare este neutru, nu

defineşte natura modificării şi cu atât mai puţin sensul - pozitiv sau negativ - al acesteia.

Pentru a deveni operaţional în munca socială, conceptul de schimbare trebuie precizat şi

“orientat” prin intermediul unor întrebări de tipul:

- Ce vrem să schimbăm? (din “situaţia socială” a clientului);

- Ce dorim să obţinem prin această schimbare?

- Cine vrea o asemenea schimbare? etc.

* Procesul schimbării presupune operarea cu unele noţiuni derivate: agent al

schimbării (de exemplu, lucrătorul social), măsurarea schimbării, grad de schimbare -

transformare, efect al schimbării, sensul schimbării, “rezistenţă la schimbare” etc. Asistentul

social trebuie să conştientizeze riscurile pe care le prezintă orice schimbare în viaţa şi situaţia

clientului său, faptul că schimbările provoacă, de regulă, tensiuni, conflicte, sentimente

ambivalente, în “universul social” şi afectiv implicat (de pildă, în familia clientului, în grupul

de prieteni etc.). “Numai în vid schimbarea poate avea loc fără focul conflictului”, fără

primitivisme, divergenţe şi violenţe.

Nu orice schimbare poate fi măsurată cu uşurinţă mai ales atunci când este vorba de

evoluţia unor variabile latente, psiho-sociale, privind motivaţia, atitudinea, mentalitatea, etc.

sau când măsurarea priveşte în acelaşi timp atât aspecte obiective cât şi aspecte subiective.

Este uşor, de pildă, să măsori anumite transformări în “situaţia clientului” care se referă al:

dimensiunea locuinţei, numărul de membri ai familiei, veniturile băneşti, frecvenţa copiilor

la şcoală, participarea la muncă a părinţilor, dotarea camerelor, a bucătăriei etc. în schimb ne

putem înşela în ceea ce priveşte schimbările “interioare” ale personalităţii clientului. O

persoană ne poate declara că se simte schimbată, dar observatorului i se prezintă aceeaşi şi

Pagina 138 din 176

egală cu ea însăşi... Altă persoană îşi schimbă comportamentul manifest şi vizibil... dar

conservă în ea însăşi vechile tensiuni la fel de puternice, chiar agravate. Observatorii afirmă

totuşi că ea este “schimbată”.

Importanţa unor asemenea probleme pentru munca asistentului social derivă din

interesul pe care-l prezintă pentru elaborarea Proiectului de intervenţie şi realizarea practică a

acţiunilor.

Factorii şi motivaţiile schimbării au, de asemenea, o semnificaţie specială pentru

munca lucrătorului social: “Oamenii sunt incitaţi spre schimbare de diferite forţe motrice.

Unele acţionează atunci când oamenii se tem că pierd ceva la care ţin profund... sau atunci

când se află în circumstanţe atât de neobişnuite încât se tem pentru integritatea lor fizică şi

psihică”. Identificarea corectă a unor asemenea situaţii care vizează proprii clienţi şi

îndeosebi eventualele pericole în care s-ar afla aceştia - faţă în faţă cu “ofensiva” lumii

înconjurătoare - constituie o sarcină şi totodată o modalitate de realizare a obiectivului

fundamental.

Câmp social, interdependenţă, “echilibru dinamic”

Este vorba de trei concepte puternic implicate în întreaga activitate de protecţie şi

asistenţă socială, perspectivă psiho-socială, în care “şcoala lui Kurt Lewin are o prioritate

necontestată. Abandonarea tendinţelor

“psihologizante” (de izolare sau individualizare abuzivă...) şi orientarea cercetărilor cu

prioritate spre “viaţa de grup” şi problematica inter-relaţiilor umane au transformat noţiunea

de “câmp social” într-un concept fundamental al ştiinţelor umane, cu funcţii privilegiate -

putem spune - în practica asistenţei sociale. Orice fapt sau “eveniment” social cu care se

confruntă zilnic lucrătorul din acest domeniu este - potrivit teoriei “câmpului social” -

rezultatul “unui ansamblu de entităţi sociale coexistente, cum ar fi grupurile, subgrupurile,

membrii lor, barierele care le caracterizează, canalele de comunicare, etc.”. Natura dinamică

a acestor elemente şi semnificaţia raporturilor sau influenţelor reciproce sunt cel mai bine

reflectate de conceptul de interdependenţă.

Sistemul de factori specific asistenţei sociale (client, lucrător social, agenţie sau

instituţie etc.) şi toate celelalte componente ale paradigmelor deja prezentate - vizând munca

socială şi obiectivele urmărite (vezi fig.1, de pildă) - se află în raporturi de interdependenţă

(care conferă acestui domeniu calitatea de “spaţiu uman” sau “câmp social” dinamic).

Pagina 139 din 176

Ansamblul părţilor dintr-un asemenea sistem nu se reduce la suma lor, ci are “ceva în plus”

un ceva care vizează proprietăţile de grup şi, mai ales, manifestarea unor relaţii de

interdependenţă sau intercondiţionare reciprocă (să ne gândim - pentru exemplificare - la

“forţa” sau impactul unor asemenea relaţii în “grupul familial”).

În perspectiva “teoriei interdependenţei”, asistentul social nu poate privi propriul

client ca pe o “entitate autonomă”, independentă, “atomizată”, ci ca pe o parte sau un

membru component al unei “realităţi complexe”, cu multiple şi variate aspecte - unele

contradictorii, dar toate aflate în intercondiţionare şi influenţare reciprocă (grupurile de

apartenenţă, micro-grupurile de prieteni, de muncă, echipajele militare, grupurile bazate pe

relaţii de vecinătate, dar mai ales “grupurile bazate pe rudenie”, adică familiile). “Situaţia de

interdependenţă” obligă asistentul social şi, în general, orice specialist în domeniile socio-

umane ar avea în vedere în activitatea pe care o desfăşoară, existenţa şi impactul în munca sa

al următoarelor tipuri de relaţii:

a) inter-relaţii specifice “câmpului social” respectiv (adică relaţiile “interne”, dintre

membrii grupului...);

b) relaţiile dintre un membru sau altul al grupului şi “alte grupuri” exterioare, din care

face sau nu parte;

c) relaţiile grupului de referinţă cu alte grupuri;

d) relaţiile grupului de referinţă cu instituţiile sociale sau cu alte elemente ale

“câmpului social” dat etc.

Nici un asistent social nu poate face abstracţie de faptul că propriul său client are un

statut social (format dintr-o multitudine de “poziţii sociale” - familiale, profesional-

ocupaţionale, culturale, afective, poate politice etc.) şi îndeplineşte, prin urmare, o serie largă

de roluri sociale (fiind în acelaşi timp, de exemplu, soţ, tată, frate, fiu, angajat în muncă,

membru într-o echipă culturală sau sportivă, membru într-o asociaţie sau partid politic etc.)

în care se confruntă cu “probleme” şi situaţii, adesea grave sau ambivalente, şi în care obţine

fie succese, fie rezultate negative, insuccese (care-l fac vulnerabil, ţintă a degradării

eventuale şi, în final client al Serviciilor Sociale!).

Cererea de ajutor, de protecţie sau asistenţă socială apare atunci când a avut loc o

ruptură a ceea ce se numeşte “echilibru dinamic” în situaţia clientului-solicitant. “O situaţie

în echilibru este aceea în care forţele contradictorii “interne” se anulează reciproc, eliminând

variaţia şi mişcarea.”. Echilibrul se află însă într-un permanent pericol de “schimbare”.

Pagina 140 din 176

O asemenea “dereglare socio-afectivă” a personalităţii clientului, reflectă în “ruptura

echilibrului dinamic” despre care am vorbit, poate avea la origine o diversitate de cauze sau

de “împrejurări explicative”:

- fapte brutale şi neaşteptate (deces, boală gravă, spitalizare, exmatriculare - în cazul

unui elev sau student - demitere sau “trecere în şomaj” - în cazul unui angajat - divorţ sau

“abandon familial”, pierderi materiale catastrofale etc.;

- fapte normale şi aşteptate, dar care modifică fundamental situaţia socială sau

afectivă a grupului şi rupe, astfel, echilibrul iniţial (naşterea unui copil, înfierea sau

“plasarea” unui copil, încorporarea militară, căsătoria, pensionarea etc.);

- modificarea raporturilor de forţă în sânul familiei sau în interiorul grupului de

referinţă (unirea unora contra celorlalţi membri ai grupului: copiii contra părinţilor, un

părinte contra celuilalt, toţi contra “liderului” etc.);

- modificarea raportului de forţe între diferite grupuri sau între unele grupuri (agenţii,

asociaţii etc.) şi instituţiile sociale implicate - ca reprezentante ale statului.

Asemenea situaţii se exprimă, de asemenea, şi prin noţiunea de Contradicţie care, în

mod obiectiv, vizează tot ceea ce se petrece în “câmpul social” - schimbări şi

interdependenţe, adică influenţe reciproce şi intercondiţionări permanente. În tot acest

univers social se înscriu activităţile şi relaţiile dintre client, asistent social, agenţie sau

instituţie socială în vederea realizării obiectivelor stabilite.

Aplicarea conceptelor analizate mai sus la munca socială ne sugerează următoarele

concluzii sintetice:

1. asistentul social intervine într-o realitate complexă cu “multiple faţete” în care

obiectivul şi subiectivul nu pot fi disociate, dimpotrivă trebuie privite în unitate funcţională;

2. asistentul social intervine într-o realitate dinamică, adică într-un sistem de fapte

care se transformă - brusc sau treptat - potrivit unor factori şi “incitaţii” proprii, adesea

opuse, contradictorii;

3. asistentul social intervine într-o situaţie capabilă să genereze prin forţe proprii,

oricare ar fi gradul de degradare sau deteriorare a personalităţii clientului. “Este suficient să

cauţi pentru a găsi aspectele prin care însuşi clientul poate recupera forţele vitale necesare

transformării propriei situaţii”.

Pagina 141 din 176

* În toate aceste ipoteze, asistentul social se prezintă ca agent al schimbării, adică

factor activ în “câmpul social” fie al individului sau al familiei acestuia, fie al vecinătăţii sau

al comunităţii de referinţă. Dacă modelul medical de intervenţie pune accentul pe prevenţie,

tratament sau terapie, toate aceste la nivel individual, vizând însuşi clientul, modelul

intervenţiei sociale - adică în grup, comunitate, în “spaţiul social” înconjurător - pune

accentul pe schimbarea condiţiilor cauză care explică situaţia gravă a clientului respectiv.

Elaborând Proiectul de intervenţie, asistentul social stabileşte scopurile practice (aspectele

sau elemente ce trebuie schimbate) şi mijloacele necesare în acest scop, cooperând în

permanenţă cu ceilalţi factori interesaţi - instituţiile de stat, agenţiile de Asistenţă socială şi,

desigur, cu clientul - familie, grup, comunitate sau individ). Dacă fiecare factor implicat îşi

elaborează propriul Proiect, atunci se poate ajunge prin analize, confruntări şi negociere la un

Proiect comun!

* Ce înseamnă însă intervenţie în munca asistentului social? Desigur, această noţiune

este mai puternică decât cea de acţiune exprimând de pildă: “voinţă de acţiune”, “a lua parte”

la viaţa clientului, a fi mediator, a utiliza direct propria autoritate, a pune accentul pe fapte în

raport cu clientul etc.

În practica asistenţei sociale se vorbeşte, ca şi în alte domenii, despre strategia

elaborată şi folosită în scopul realizării obiectivului fundamental. În cazul nostru, strategia

rezultă din reunirea şi intercondiţionarea celorlalte elemente ale modelului: intervenţie,

schimbare, Proiect, acţiune etc. şi poate fi definită, deci, drept “arta de a utiliza un ansamblu

de mijloace - resurse materiale, umane, timpul, personalitatea clientului etc. - în scopul

atingerii obiectivului propus. Strategia încearcă să prevadă evoluţia şi interacţiunile dinamice

între aceste elemente”.

În orice activitate practică există mai multe strategii care vizează realizarea aceluiaşi

obiectiv, întrucât fiecare cercetător - “artist” - sau “strateg” imaginează şi elaborează forme

diferite pentru demersul intervenţiei propuse. Esenţial este faptul de a identifica “calea

strategică” cea mai sigură pentru realizarea scopului final (totodată cea mai economică şi

convenabilă atât pentru client, cât şi pentru ceilalţi factori). Ca artă de a combina şi de a

dirija ansamblul factorilor necesari obţinerii succesului, strategia pune accentul pe iniţiativa

individuală a liderului sau a organizatorului acţiunii respective.

Pagina 142 din 176

În tot acest proces de muncă şi intervenţie socială întâlnim permanent fenomene de

contradicţie şi ambivalenţă, fără “prezenţa” cărora ar fi imposibilă atât înţelegerea realităţii,

cât şi oportunitatea unor Proiecte de asistenţă sau protecţie socială. Dualitatea lucrurilor

conferă acestora sens şi semnificaţie, fără de care n-ar exista acţiune şi creativitate umană.

“Este ceea ce Bohr numeşte complementaritate, semnificând că jocul forţelor aparent

conflictuale sau afectiv contrare constituie veritabila armonie a naturii”, fapt cu atât mai

exact în viaţa socială.

Aplicarea practică a Proiectului de intervenţie

Etapele principale pot fi prezentate astfel:

Pagina 143 din 176

Activităţile asistentului social nu pot fi privite ca acte izolate, rupte din

context, ci ca operaţii integrate într-o continuitate logică (şi cronologică) sau într-un sistem

coerent de acţiuni care vizează atingerea unui obiectiv unic. Aceste acţiuni sunt influenţate,

chiar “distorsionate” de mai mulţi factori obiectivi sau subiectivi, unii contradictorii, dar

legitimi: natura scopului, populaţia vizată, conţinutul problemei, durata disponibilă pentru

intervenţie, competenţa “diferiţilor factori” etc.

* Câteva precizări în legătură cu aceste etape:

1. Problema intervenţiei: este de fapt elementul care a declanşat sistemul de activităţi

şi care are o origine foarte diversă:

- cererea de ajutor făcută cu clientul însuşi;

- “sesizarea din oficiu” de către agenţia de Asistenţă socială;

- sesizarea făcută de către un alt factor, organism social sau instituţie (poliţie, justiţie,

învăţământ, primărie etc.);

- intervenţia cerută sau impusă printr-un mandat legal pentru protecţia copilului, a

bătrânului, a persoanei handicapate, a soţiei - victimă a violenţei etc.

Asistentul social trebuie să ştie cu claritate:

a) Cine a formulat cererea de intervenţie sau ajutor?

b) În ce constă această cerere?

c) Care este beneficiarul intervenţiei?

d) Cui i s-a adresat cererea?

e) Ce rezultat se aşteaptă? etc. (vezi 17, p.92).

2. Ancheta socială iniţială vizează cunoaşterea situaţiei clientului, a contextului social

în care trăieşte şi îndeosebi a condiţiilor care au “declanşat” problema (degradarea nivelului

de viaţă, apariţia tensiunilor afective etc.). În acest sens, Asistenţa Socială face apel la toate

tipurile de cunoştinţe şi date: starea economică, legislaţia aplicată domeniului, starea afectivă

a clientului şi a familiei sale, starea social - ecologică a “mediului înconjurător” etc. care-l

ajută să înţeleagă problema şi contextul acesteia în adevărata lor semnificaţie şi, deci, să

acţioneze “în cunoştinţă de cauză”!

3. Evaluarea preliminară este funcţie de rezultatele anchetei iniţiale şi urmăreşte

elaborarea unor ipoteze de lucru - care să orienteze sau să ghideze ansamblul intervenţiei - a

Pagina 144 din 176

unor interpretări şi, în final, a unei sinteze explicative privind clientul, fără de care nu ar

putea fi posibilă redactarea Proiectului de intervenţie;

4. Proiectul de intervenţie cuprinde referiri la;

- obiectivul fundamenta şi obiectivele derivate ale intervenţiei (în funcţie de natura

ajutorului cerut şi de mijloacele disponibile), fie obiective parţiale, fie obiective succesive în

timp etc.;

- nivelul intervenţiei, adică natura sau tipul de client, deoarece activitatea poate fi

centrată pe individ sau pe micro-grupul din care face parte (familie, grupul de prieteni etc.)

sau pe un “câmp social” mai larg (instituţie socială, mediu înconjurător, comunitate etc.).

Definirea clientului şi a limitelor de intervenţie este esenţială pentru alegerea mijloacelor şi

reuşita muncii;

- strategie stabilită sau tipurile de intervenţie alese care, în mod normal, depind de

toate celelalte elemente deja analizate.

5. Negocierea strategiei sau a Proiectului vizează cazul în care factorii sociali

implicaţii şi interesaţi nu cad de la început de acord asupra formulei acestuia, mai mult,

fiecare factor vine cu propriul Proiect şi cu propria strategie elaborată individual. Pentru a

evita unele situaţii tensionate, chiar ambivalente, se recomandă munca în echipă încă din

“faza preliminară”, pentru eliminarea deosebirilor de fond şi pentru elaborarea unui Proiect

unic!

6. În ceea ce priveşte aplicarea strategiei negociate şi acceptate de factori se pot face

două delimitări semnificative:

- intervenţii în prezenţa şi cu participarea clientului (deci intervenţii directe ale

sistemului social asupra “beneficiarului”);

- intervenţii în absenţa clientului (care vizează mediul sau factorii “contextului social”

în care se află acesta).

7. Evaluarea finală a efectului obţinute, prin raportarea “aşteptărilor” (incluse în

obiectivul fundamental) la rezultatele reale, concrete (schimbările reuşite, “drumul parcurs” -

parţial sau total, eventuale “reajustări” ale demersului şi ale scopurilor etc.). Evaluarea

rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârşitul intervenţiei ci o bază pentru o posibilă

Pagina 145 din 176

reconsiderare a activităţii, pentru un nou începu, mai ales dacă problema n-a fost definitiv

rezolvată (vezi şi 13, p. 94).

Paradigma Proiectului de intervenţie (fig. 2) sugerează ideea realizării evaluării finale

a rezultatelor într-o triplă dimensiune: retrospectivă, de diagnoză a situaţiei prezente şi

prospectivă (vizând şi evoluţia prealabilă a “situaţiei clientului” şi a celorlalţi factori

coparticipanţi la finalizarea Proiectului, pentru a se putea interveni la timp în situaţiile de

criză) conferind astfel întregii activităţi şi o funcţie preventivă.

În plan tehnic, asistentul social trebuie să realizeze “întâlniri” (întrevederi, convorbiri)

cu ceilalţi factori sociali implicaţi îndeosebi cu clientul, acţiuni în cadrul cărora etapele

demersului prezentat mai sus se regăsesc reunite şi “amestecate” aproape în acelaşi timp, în

ciuda legicii şi cronologiei desfăşurării acţiunilor stabilite. Oricare ar fi durate unei

“întrevederi” AS intră în contact aproape simultan cu toate etapele sau fazele aplicării în

practică a Proiectului de intervenţie. Există desigur ponderi sau accente diferite în funcţie de

momentul (sau gradul de realizare) în care a ajuns intervenţia:

a) la începutul intervenţiei accentul se pune, în mod firesc, pe analiza şi înţelegerea

cererii, evaluarea preliminară a situaţiei şi pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;

b) la mijlocul intervenţiei accentul trece pe etapele care se referă la elaborarea

Proiectului, semnarea Contractului şi la alegerea Strategiei (în baza eventualelor negocieri);

c) în fine, spre sfârşitul intervenţiei, ponderea activităţii de aplicare în practică a

strategiei şi de evaluare a rezultatelor finale este net mai mare decât ponderea altor activităţi.

Demersul metodologic real prezintă etapele printr-o “mişcare în spirală” cu un punct

de plecare (cererea de intervenţie) şi un punct final (evaluarea efectelor sau rezultatelor), “în

care diferitele faze se intersectează, fără a se confunda sau a se exclude” (Cristina de

Robertis, op. cit., pp. 96-97).

Pagina 146 din 176

Prevenire şi intervenţie Tratamentul şi readaptarea toxicomanilor. Rolul asistentului

social.

Rezultatul cel mai tragic, şi totodată cel mai vizibil, al abuzului şi traficului ilicit de

stupefiante sunt chiar toxicomanii.

Toxicomania se manifestă cât se poate de divers. Toxicomanii cei mai evidenţi sunt

cei care devin delincvenţi şi care sunt împinşi la crimă, nu numai de folosirea de droguri ci

de toate influenţele şi atitudinile care iniţial i-au condus la drogare.

Există toxicomanie secundară, dar aceasta devine substanţială şi influenţă. şi există

alte victime: familie, toţi cei care formează obiectul crimelor toxicomanilor, cartierele

terorizate, de traficanţi şi utilizatori, şcolile unde drogul împiedica studiul sau industria unde

folosirea drogurilor devine din ce în ce mai frecventă.

Tratamentul şi readaptarea toxicomanilor sunt importante nu numai pentru individ, ci

pentru toate sectoarele societăţii. Aceasta sarcină, care trebuie modelată în funcţie de fiecare

caz particular, trebuie să facă apel la toate modalităţile de tratament care fac dovada, fiecare

în contextul său cultural, că tind către reintegrarea socială a toxicomanilor şi fixarea

mecanismelor după care individul şi familia sunt împiedicaţi la recidivă.

Programele de tratament trebuie, în mod consecvent, să depăşească problemele

psihice legate de toxicomanie şi totodată să dea sfaturi psihologice şi sociale necesare pentru

a ajuta toxicomanul sa trăiască fără drog.

Pentru formularea unei strategii de tratament trebuiesc utilizate reţelele naţionale şi

internaţionale existente ale programelor de readaptare şi ale sistemelor de depistare, unde

sunt fixate astfel de reguli: continuarea dezvoltării sistemelor de readaptare a toxicomanilor

care au făcut dovada renunţării prin finanţarea activităţilor vis-a-vis de răspunderea la

necesităţile prioritare specifice; punerea în funcţiune a sistemelor de tratament a

toxicomanilor, simultan, ca sisteme de îngrijire a sănătăţii psihice şi mintale; încurajarea

organizaţiilor nonguvernamentale,a grupărilor religioase a organizaţiilor private şi a

instituţiilor locale de a colabora pentru sprijinirea programelor de tratament; si, în caz ca

exista o legătură, încurajarea programelor de tratament nu face apel la administrarea de

droguri.

Pagina 147 din 176

Pe termen lung, nu vom reuşi să facem să înceteze abuzul de droguri şi criminalitatea

pe care o provoacă decât prin eforturile de prevenire bazate pe informare, educare şi acţiune.

Celor care au început să se drogheze, educaţia le oferă o speranţă de intervenţie şi

tratament prin a le face cunoscut riscurile şi pericolele toxicomaniei şi prin ajutorul lor de a

decide ei înşişi să renunţe la deprinderile lor.

Programele de prevenire tind să încurajeze un comportament pozitiv, în special în

orientarea în sens constructiv, a sentimentelor şi responsabilităţilor fiecăruia, indiferent de

vârstă. Pentru a fi eficiente, aceste programe trebuie să existe la toate nivelele comunităţii, şi

toate organizaţiile comunităţii trebuie să-si avertizeze membrii despre pericolul drogurilor

creatoare de dependenţă.

Toată strategia judicioasă şi eficace, care tinde să prevină abuzul de droguri, trebuie

să se bazeze pe o asociere intre guverne, intre organizaţiile non-guvernamentale şi cele

particulare.

Pe termen lung, strategia vis-a-vis de prevenire a abuzului de droguri trebuie sa tinda

la debarasarea lumii de problemele toxicomaniei.

Asistenţa socială poate să ajute oamenii să-si mărească capacitatea de rezolvare a

problemelor care i-au făcut dependenţi şi să obţină resursele de care au nevoie, facilitând

interacţiunea dintre om şi mediul său social.

Nu este suficientă asigurarea unor condiţii optime de dezvoltare din punct de vedere

economic şi cultural, sau a codului instituţional social-educativ de realizare a acestor

deziderate, ci şi găsirea unor forme şi metode noi de asistenţă, reevaluarea lor periodică, în

pas cu noile condiţii de integrare socio-profesională, perfecţionarea lor, în raport cu

progresele terapeutice realizate în domeniile bio-medical şi psihiatric.

Apare necesară amplificarea şi diversificarea acţiunilor cu caracter social şi cultural-

educativ adresate direct acelor condiţii negative de microclimat, acelor rapide modificări ale

relaţiilor de grup, condiţionate de factori nocivi şi în special acelor categorii receptive, uşor

influenţabile, însă nematurizate din punct de vedere social şi afectiv.

Elaborarea unor mărimi de prevenţie, intervenţie sau recuperare, în funcţie de etapa

aplicării, trebuie să se facă de către echipe de specialişti, deci să aibă un caracter complex, în

vederea unei interpretări individualizate a cazurilor şi în scopul elaborării masurilor

corespunzătoare, care vor asigura însăşi eficienţa lor pe plan individual şi social.

Pagina 148 din 176

Alcoolism şi sărăcie.

Vecinătatea ca resursă în Asistenţa Socială

De-a lungul acestei cercetări în problema alcoolismului este cert că cele mai multe

familii de alcoolici populează periferiile oraşelor, aşa numitele teritorii ale populaţiei

defavorizate. Aici se întâlnesc cele mai serioase probleme, cele mai mari oportunităţi pentru

delincvenţă. Pe lângă sănătatea şubredă asociată cu poluare, viaţa în aceste cartiere al

oraşului dă naştere la surmenaj, anxietate şi depresie: rata suicidului este crescută.

Aceste periferii înseamnă pentru locuitorii lor mai mult decât a fi sărace. Se observa

efectul în spirală. Sărăcia lor îi ţine flămânzi şi deprivaţi de toate celelalte nevoi în viaţă, dar

mai mult, sunt împiedicaţi să trăiască în societate, astfel încât instituţiile de ajutor sunt

ocupate de alcoolicii săraci.

Aspectele rele ale oraşului afectează toţi oamenii care locuiesc în oraş, dar mai cu

seamă periferiile deoarece nu se pot găsi aici modele alternative de viaţă care să permită

mecanismul compensării.

Valoarea vecinătăţii poate fi importantă pentru indivizi, chiar dacă sunt în sărăcie.

Unele vecinătăţi integrate se găsesc în locurile conduse de violenţe şi crimă, alcool şi drog,

cu săraci sau fără activităţi educaţionale şi recreative şi unde şomajul este cel la mai înalt

nivel. În aceste periferii teritoriul casei de locuit se extinde în stradă şi mediul înconjurător

devine parte a casei, multe activităţi personale şi sociale desfăşurându-se aici.

Mediul fizic (apartamente foarte apropiate) încurajează promiscuitatea şi descurajează

relaţiile sociale între locuitori precum şi activităţile unei familii normale. Oamenii sunt

înconjuraţi de spaţiu fizic care nu este considerat a fi în responsabilitatea nimănui şi nu este

controlat de nici o agenţie oficială. Incidenţa crimei împotriva proprietăţii şi oamenilor este

crescută în aceste locuri, la fel şi atacurile la persoană.

Trebuie să existe mereu iniţiative proiectate să reducă sărăcia. Poate fi lansat un

program pentru a da alocaţie organizaţiilor voluntare care lucrează pentru îmbunătăţirea

educaţiei, sănătăţii şi bunăstării pentru grupurile cu nevoi speciale în acest domeniu; proiect

ce are ca resursă de plecare conceptul de vecinătate (baza şi scop).

Acest experiment vizează şi găsirea de căi noi pentru a satisface nevoile oamenilor

trăind într-o accentuată deprivare socială pe fond de alcoolism. Argumentarea acestei

Pagina 149 din 176

problematici ale depăşirii urbane îşi are originea în caracteristicile populaţiei locale, în

patologia individuală şi acestea pot fi rezolvate cel mai bine printr-o reţea mai bună de

coordonare a serviciilor sociale, combinată cu mobilizarea ajutorului reciproc şi mutual în

comunitate.

Acest proiect are ca scop stabilirea, în zonele cu o severă deprivare, împreună cu

autorităţile locale, de echipe care să:

identifice nevoile

promoveze o mai mare coordonare şi accesibilitate a serviciilor la acest nivel

realizeze implicarea comunităţilor la reintegrare socială şi ajutor reciproc

4. construiască o punte de comunicare între oameni şi serviciile locale.

Influenţele vizate se referă la creşterea accentului pentru dezvoltarea unei asistenţe

sociale profesionale.

Multe teritorii includ venituri mult mai scăzute decât media, o rată disproporţionat de

scăzută a şomajului, dependenţa acestora faţă de ajutoarele statului, ciclitatea deprivării,

viciul.

Analiza contextuală largă a proiectului confirmă aceste probleme ale multideprivării,

definite în termenii unei constrângeri structurale mai degrabă ai psihologiei patologice, sau ai

presiunii externe, mai curând decât a unor deficienţe personale.

Acest proiect conţine obiective pentru asistenţii sociali şi persoane publice, experienţa

conducând către două căi în această muncă:

A lucra pentru a lega teritoriile locale şi agenţiile pe care le deservesc. Grupurile

locale vor fi încurajate să-si facă explicite dorinţele, ceea ce conduce la implicarea lor în

viaţa socială.

A doua cale se referă la a întări relaţiile de vecinătate existente, ale asociaţiilor

existente între consiliile locale, sindicatele pe meserii şi cluburile sociale şi a le permite să-şi

dezvolte procedura de a face comerţ, de a stabili legături cu alte grupuri similare.

Munca cu grupurile rezidenţilor locali poate furniza informaţii şi ajută să câştige şi să

aibă acces la abilităţile necesare.

Scopul acestei munci este de a stimula, conştientiza şi încuraja grupurile pentru

schimbare.

Programul de asistenţă socială trebuie primit ca mai mult decât o şansă de a deţine

resurse suplimentare: el trebuie înţeles ca o contribuţie pentru reconstrucţie.

Pagina 150 din 176

Se poate pune accent şi pe activitatea de constrângere a grupurilor şi confruntare cu

agenţiile locale şi naţionale. Poate fi o cale de a ajuta oamenii dezavantajaţi să vorbească mai

mult despre ceea ce li se întâmplă.

Trebuie să fie facilitată participarea locuitorilor la activitatea asociaţiilor lor,

favorizarea consensului în comunitate, între grup şi persoane exterioare lui, toate acestea

realizându-se prin observarea obiectivă de către cineva exterior grupului (de exemplu de

către asistentul social), care indică resursele grupului şi necesităţile lui.

Se va lucra cu sisteme formale şi informale pentru a fi identificate reţelele de suport

ale clienţilor (prieteni, rude, vecini). Relaţiile de susţinere există doar pentru că există

legaturi între indivizi. Reţelele sociale implică nişte costuri tot aşa cum implică şi beneficii

pentru oameni.

Conceptul de relaţie socială arată cum modelele practice ale asamblării reţelelor

implică apropierea într-un loc (întâlnirea) mai multor oameni (vecini, rude), a unor persoane

care au nevoie de ajutor. Ideea de a descoperi şi a dezvolta reţelele încurajează oamenii să-şi

rezolve problemele proprii şi să creeze resurse pentru a înfrânge aceste probleme.

Accentul trebuie pus pe schimbarea structurilor sociale de la nivel macrosocial (baza

reducerii sărăciei şi inegalităţii). Aceste acţiuni trebuie să fie completate de procesele de

schimbare individuală şi a grupului de vecinătate, perceperea lui ca surse de într-ajutorare.

Pagina 151 din 176

Proiect de depistare a părinţilor alcoolici

Pentru a putea interveni în familiile cu părinţi alcoolici trebuie mai întâi să localizăm

aceste familii. O posibilitate de depistare este această modalitate de a aplica chestionare în

şcoli.

Populaţia vizată pentru aceste chestionare: elevii claselor a VII-a din şcolile generale

ale municipiului Iaşi.

Obiectivul proiectului: depistarea familiilor de alcoolici.

După ce obiectivul principal va fi atins echipa interdisciplinară formată din asistenţi

sociali, medic psihiatru, psiholog, psihopedagog va interveni în familiile localizate pentru a

soluţiona problemele pe care le au membrii acestor familii. Cele patru faze în găsirea

soluţiilor - diagrama cerc.

Model de chestionar:

M.S.M.A.S.T.

Nr.........

Numele............................................................Vârsta.........................Clasa.................

Sunt părinţii despărţiţi?............Da.......Nu

1. Crezi că tatăl tău bea numai cât este normal să bea?.............Da .........Nu

2. S-au plâns vreodată mama, bunicii sau alte rude că tatăl tău bea

prea mult?................Da ..........Nu

3. Îi pare rău tatei uneori că bea prea mult?................Da ..........Nu

4. Cred prietenii şi rudele că tatăl tău bea numai atât cât este normal să

bea?................Da ..........Nu

5. Este în stare tatăl tău să se oprească din băut atunci când

vrea?................Da ..........Nu

6. Au existat neînţelegeri datorate băuturii între tatăl tău şi mama ta ori alte

rude? ................Da ..........Nu

7. A avut tatăl tău necazuri la servici datorită băuturii? ................Da ..........Nu

8. Şi-a neglijat vreodată tatăl tău promisiunile, obligaţiile, familia sau serviciul

datorită băuturii? ................Da ..........Nu

9. A cerut tatăl tău vreodată ajutor cuiva în legătură cu faptul că bea (rude, prieteni,

medici, preoţi, călugări)? ................Da ..........Nu

10. A fost tatăl tău internat în spital datorită băuturii? ................Da ……….Nu

Pagina 152 din 176

11. A fost tatăl tău oprit, reţinut, arestat sau amendat datorită băuturii (sau poate

datorită conducerii maşinii sub influenţa alcoolului)?................Da ..........Nu

F.S.M.A.S.T.

1. Crezi că mama ta bea numai cât este normal să bea?.............Da .........Nu

2. S-au plâns vreodată tata, bunicii sau alte rude că mama ta bea

prea mult? ...............Da ..........Nu

3. Îi pare rău mamei uneori că bea prea mult?................Da ..........Nu

4. Cred prietenii şi rudele că mama ta bea numai atât cât este normal să

bea?................Da ..........Nu

5. Este în stare mama ta să se oprească din băut atunci când

vrea?................Da ..........Nu

6. Au existat neînţelegeri datorate băuturii între mama ta şi tatăl tău ori alte

rude? ................Da ..........Nu

7. A avut mama ta necazuri la servici datorită băuturii? ................Da ..........Nu

8. Şi-a neglijat vreodată mama ta promisiunile, obligaţiile, familia sau serviciul

datorită băuturii? ................Da ..........Nu

9. A cerut mama ta vreodată ajutor cuiva în legătură cu faptul că bea (rude, prieteni,

medici, preoţi, călugări)? ................Da ..........Nu

10. A fost mama ta internata în spital datorită băuturii? ................Da ……….Nu

11. A fost mama ta oprita, reţinuta, arestata sau amendata datorită băuturii (sau poate

datorită conducerii maşinii sub influenţa alcoolului)?................Da ..........Nu

Pagina 153 din 176

DIAGRAMA - CERC

Cele patru faze în găsirea soluţiilor

Faza I: ProblemaProblema În ce constă problema?Care sunt simptomele curente?Care sunt faptele care deranjează în comparaţie cu situaţia pe care a-ţi prefera-o?

Faza a IV-a: Ideile Ideile de acţiunide acţiuniCe se poate face?Ce paşi concreţi trebuie făcuţi pentru a soluţiona problema?

Faza a II-a: AnalizaAnalizaDiagnosticaţi problemaGrupaţi simptomele pecategorii.Sugeraţi cauze posibile.Observaţi ce lipseşte.Ce obstacole împiedicărezolvarea problemei?

Faza a III-a:

AbordărileAbordărileCe strategi sau antidoturi ar exista?Ce tratamente teoretice există?Elaboraţi idei cuprinzătoare despre ce poate fi făcut.

În ce constă problemaÎn ce constă problema

TeoreticTeoretic

Ce se poate faceCe se poate face

PracticPractic

Pagina 154 din 176

Educaţia copiilor şi tinerilor în vederea

prevenirii toxicomaniei

Statisticile existente în ţările occidentale arată că din 100 de drogaţi, 99 sunt sub 30

de ani. Mai precis, 40 au mai puţin de 20 de ani şi 11 sunt sub 17 ani, ceea ce înseamnă că

din 100 de toxicomani, peste 70 % sunt sub 20 de ani - deci adolescenţi şi copii.

Primul simptom îngrijorător este răspândirea utilizării drogurilor, cu precădere în

rândul adolescenţilor şi copiilor.

Al doilea simptom, la fel de îngrijorător, este că rata celor care întrebuinţează

drogurile creşte în proporţie geometrică.

Când studiem fenomenul actual al drogurilor la adolescenţi, nu trebuie să despărţim

problema individuală de cea socială.

Toxicomania la adolescenţi şi copii pune în discuţie însăşi societatea actuală, care a

generat probleme noi acestora.

Faptul că la tineri plăcerea, dorinţa şi modul de a gândi sunt decalate faţă de cele ale

adultului reprezintă un pericol.

Pentru a înţelege fenomenul toxicomaniei trebuie să răspundem la o întrebare. Ce

reprezintă drogul pentru adolescent? Răspunsul este unul singur. Drogul reprezintă un mijloc

de izolare, de depersonalizare, de aneantizare şi de ce nu, o formă de autoagresivitate,

desigur, cea mai periculoasă dintre toate. Pentru că, în cazul tinerilor, drogul devine un obiect

de cult şi ritual psihosocial. Lumea drogului este o lume aparte cu regulile şi legile sale, care

acceptă supusă modul de organizare necesar acestui “cult”: căutarea drogului, prepararea

prizei, erotizarea injecţiei (toxicomania seringii).

Tânărul porneşte de la o simplă experimentare sau manifestare de hiperpersonalizare.

Din simplu oficiant sau simplu participant la un ritual, el devine repede o persoană

dependentă de “stările” sale şi de nevoia imperioasă de a consuma droguri.

Dacă drogatul a dorit şi a idealizat partea plăcută a experienţei în cadrul ritualului,

faptul acesta determină, în mod perfid, stabilirea unor raporturi noi între el şi drog,

asemănătoare cu cele dintre stăpân şi sclav.

Dintr-un consumator de substanţă demonică, pentru a-şi domina angoasa, conflictele

şi problemele, frica, insecuritatea, el devine sclavul ritualului, al nevoii, al traficanţilor,

trăind în pendularea dintre nevoie şi puterea acaparatoare de drog.

Pagina 155 din 176

Primele contacte cu drogul au loc din cauza curiozităţii, a imitaţiei prin sugestie, a

coruperii de către tineri vicioşi şi elemente declasate moral care sunt satisfacţia de a-şi face

prozeliţi, uneori prin constrângere exercitată de o bandă de delicvenţi pentru a “pregăti o

lovitură” etc.

Drogul a devenit un instrument pentru a obţine o plăcere fizică, sau pentru a executa

acte antisociale, ajungându-se până la crimă.

Oricare ar fi modalitatea de contact cu drogul, determinante sunt starea psihoafectivă

a persoanei şi, de cele mai multe ori, motivaţia profundă, inconştientă, revolta contra

familiei, instituţiilor, legilor coercitive, frustrării, opoziţia eului împotriva lumii ca element

agresiv, nedrept, opresiv.

Astfel, drogul constituie un mijloc de fugă, de evitare, nevoia unei stări de împlinire,

beatitudine şi uitare.

Cu alte cuvinte, în locul acceptării lucide a condiţiilor date ale existenţei, tânărul

preferă retragerea într-o lume construită, determinată şi întreţinută de drog.

Această nouă lume îl face fericit, îi satisface instinctele primare, îi estompează pentru

un timp conflictualitatea.

Este firesc ca atunci când totul începe să depindă de drog, când i se pare că pe această

cale poate schimba sensul existenţei, să prefere paradisul artificial, şi nu realitatea uneori

dură şi ingrată.

Adolescenţii consumatori de droguri, din punct de vedere intelectual, au niveluri

diferite de dezvoltare mintală.

Ei pot fi persoane cu rafinament intelectual sau persoane defavorizate.

Motivaţia drogării cunoaşte un evantai extrem de larg şi de divers.

De multe ori motivele invocate sunt inventate şi maschează o structură discordantă.

Se întâlnesc, cu o frecvenţă ridicată, adolescenţi introvertiţi, cu complexe acute de

inferioritate, care au fost răsfăţaţi - “copiii mamei”, crescuţi în familii perturbate, de către

părinţi hizerprotectori, adolescenţi cu imaturitate afectivă, conflictuali, care sunt revoltaţi sau

dispreţuiesc lumea adultă.

Toţi aceştia caută în droguri soluţia pasivă a dificultăţilor lor, sau afirmarea propriei

personalităţi, aprecierea de către grupul social, care-i oferă statutul de egalitate şi de preţuire.

Unii caută în drog un mod de a exista, alţii un mod de a supravieţui.

În orice caz, în perspectiva unei tipologii a personalităţii tânărului consumator de

droguri, acesta se poate raporta la o psihopatie şi o structură nevrotică.

Pagina 156 din 176

În ceea ce priveşte trăsăturile de personalitate ale tinerilor toxicomani, s-a reţinut:

dependenţă afectivă, angoasa de separaţie, izolarea, nefericirea pe care o simte în grupurile

relaţionale, intoleranţă la frustrare, depresie, o nevoie vie şi neîncetată de dragoste şi

acceptare, satisfacerea imediată a dorinţei, lipsa de încredere în sine, pasivitatea,

încăpăţânarea, iritabilitatea, demisia, lipsa de competitivitate, timiditatea şi

hipersensibilitatea, provocare şi agresivitate.

Problema toxicomaniilor, care vizează o arie geografică întinsă, o arie largă şi a

claselor sociale etc, constituie sursa cea mai activă de acumulare şi manifestare a agresivităţii

interumane.

Comportamentul unui toxicoman manifestă mai multe tipuri de agresivitate:

în primul rând autoagresivitatea, forţa de distrucţie care se canalizează împotriva

fiinţei sale;

apoi în rutina comportamentului consumatorilor de droguri intră seducţia, fie verbală

sau factuală (prin oferirea drogului), ceea ce reprezintă o agresiune asupra altor persoane.

Comportamentul drogomanului este agresiv în calitatea sa de model incitator pentru

alţi adolescenţi.

De asemenea, comportamentul adolescentului consumator de droguri este pervers şi

antisocial. Prin nevoile sale de securizare şi agresare, el organizează grupe destinate

practicilor sexuale perverse, atacurile la moravuri, furtul, violul şi crima.

Personalitatea copilului se poate dezvolta dizarmonic în sens delincvenţial în cazuri

precum: absenţa unei învăţări necesare, sau în condiţiile insuficientei interiorizări a normelor

de conduită, în condiţiile unei învăţări ineficiente sau în condiţiile în care învăţarea este

inaccesibilă.

Şcoala oferă copiilor un spaţiu propriu de învăţătură şi joacă, de întâlnire cu persoana

de aceeaşi vârstă.

Acest proiect vizează grupa de vârstă 15-16 ani şi constă în familiarizarea elevilor cu

informaţii despre cauzele şi efectele consumului de alcool şi drog în timpul a câteva ore de

dirigenţie. Persoanele responsabile vor fi studenţi de Asistenţă Socială.

Timpul acordat acestui proiect - 30 zile.

Scop: Instruirea tinerilor în probleme de alcool şi drog.

Obiectivele: la sfârşitul acestui modul participanţii vor:

cunoaşte tipurile de droguri, cauzele şi efectele lor.

fi în măsură să se protejeze de tentaţiile consumului de substanţe psihoactive.

Pagina 157 din 176

putea să-i înveţe şi pe alţii să distingă între “binele” indus de drog şi binele real.

Modulul va cuprinde:

ore de predare a materialului teoretic;

ore de instruire practică;

evaluare.

Conţinut / temă Timp

1 Abc - ul drogurilor. Agresiunea drogurilor asupra tinerilor. 2 ore

2 Alcoolismul - factor de risc al agresivităţii şi degenerescenţei. 1 oră

3 Relaţia SIDA - toxicomanie. 1 oră

Selectarea metodelor şi mijloacelor de instruire tratează modalitatea sau modalităţile

în care conţinutul este prezentat participantului. Activitatea majoră a acestui modul constă în

alegerea metodelor şi mijloacelor cele mai potrivite. Aceste metode şi mijloace de instruire

trebuie să se bazeze pe tipul învăţării (cunoştinţe, abilităţi, aptitudini) ce urmează a fi

prezentate şi trebuie să reflecte o înţelegere a stilurilor de învăţare ale adulţilor. De aceea

acest modul prezintă un ghid pentru selectarea celor mai potrivite metode şi activităţi de

instruire pentru participanţii dumneavoastră.

I. Metode de instruire

A. Alegerea metodelor

Metodele de instruire sunt tehnicile prin care conţinutul este comunicat cu scopul de a

atinge obiectivele formării. Următoarele sugestii sunt folositoare în selectarea metodelor de

instruire. Metodele trebuie să:

reflecte diferitele tipuri de învăţare, cunoştinţe, aptitudini;

atitudini fie adaptate dimensiunii grupului;

potrivite cu principiile procesului de învăţare la adulţi;

reflecte modelul Experienţa-Identificare-Analiza-Generalizare;

fie compatibile cu nivelul experienţei profesionale al participanţilor;

să fie de asemenea potrivite cu nivelul abilităţii facilitatorului;

să reflecte disponibilitatea resurselor

Pagina 158 din 176

B. Tipuri de metode

Un număr de metode diferite pot fi folosite pentru a comunica conţinutul. Un

formator căruia îi sunt familiare cât mai multe activităţi este mult mai flexibil în a se adapta

la diverse stiluri de învăţare. Formatorii orientaţi pe prezentare riscă să nu asigure suficiente

ocazii pentru implicarea participanţilor sau pentru aplicarea unei noi metode de învăţare, în

timp ce un formator orientat pe proces poate prezenta prea puţine informaţii.

Metodele de formare sunt modalităţile prin care conţinutul este transmis

participanţilor pentru a dobândi cunoştinţele, abilităţile sau atitudinea bazată pe învăţare

specificată în obiective. Există mai multe metode de învăţare care servesc diferite scopuri şi

solicită diferite resurse pentru a fi puse în aplicare. Metodele de învăţare frecvent utilizate

includ:

1. Prezentări tradiţionale

2. Prezentări participative/discuţii structurate

3. Discuţii libere

4. Brainstorming.

5. Exerciţii pentru T-grup.

6. Auto-teste

7. Studii de caz

8: Procesul/analiza evenimentului

9. Prezentarea participanţilor

10. Exerciţii de energizare

11. Jocuri de rol

12. Jocuri de rol de echipa tip "Tag team"

13. Stimulări.

14. Modelarea comportamentului.

15. Exerciţii "Inbasket"

16. Jocuri de conducere.

17. Învăţare programată.

18. Teleconferinţe

C. Adaptarea metodelor la tipurile şi stilurile de învăţare

Pagina 159 din 176

Activităţi diferite sunt potrivite pentru diferite tipuri de învăţare.

Dobândirea de cunoştinţe - Informaţia trebuie prezentată clar oferind ocazii pentru

întrebări şi clarificări. Aceasta se poate face prin prezentări participative, discuţii libere,

prezentări audiovizuale, şi studiu independent urmat de analiza în cadrul grupului.

Demonstrarea abilităţilor - Pentru schimbarea abilităţilor este necesară practicarea

acestora urmată de feedback. Aceasta poate fi făcută prin înregistrări video sau audio, sesiuni

de antrenament şi jocuri de rol.

Schimbarea atitudinii - Pentru formarea atitudinii, formatorii trebuie să creeze situaţii

confortabile în care participanţii pot încerca să-şi schimbe atitudinea fără a se simţi în

defensivă. Aceasta se poate face prin discuţii informare pe grupuri mici, jocuri de rol,

chestionare de auto evaluare şi simulări de caz.

Oamenii pot avea stiluri diferite de învăţare şi pot folosi o varietate de activităţi (in

limitele impuse de dimensiunea grupului) care va permite participanţilor să experimenteze

stilul preferat de învăţare. Folosirea unor activităţi diverse evită riscul plictiselii şi al "visării

cu ochii deschişi". Diversitatea activităţilor poate de asemenea creşte nivelul energiei şi al

interesului.

În general, cu cât grupul este mai mic activităţile pot fi mai participative şi cu cât

grupul este mai mare aceasta este mai puţin probabil. Această regulă generală nu trebuie să

împiedice creativitatatea atunci când avem de a face cu grupuri mai mari.(ex: se împart în

grupuri mici).

II. Mijloace de instruire

Mijloacele de instruire care pot fi folosite pentru îmbogăţirea metodelor de învăţare

pot fi împărţite în trei categorii: vizuale, audio, şi audiovizuale. Când acestea sunt combinate

în mod optim cu exerciţiile mijloacele pot întări experienţa de învăţare, pot ajuta participanţii

să reţină informaţiile principale, pot asigura demonstraţii practice pentru abilităţi sau atitudini

aplicate, pot ajuta participanţii să se concentreze pe conţinutul instruirii şi pot clarifica

punctele ce trebuie scoase în evidenţă prin metodele de instruire. Mijloacele de instruire pot

suplimenta activităţile proiectate pentru instruirea individuală ca şi exerciţiile pentru grupuri

mici sau mai largi.

Pagina 160 din 176

Cele trei tipuri de mijloace servesc scopuri diferite şi necesită resurse diferite. Odată

cu evoluţia tehnologică mijloacele de instruire au devenit extrem de variate şi sofisticate.

Unele necesită echipament scump sau implică proceduri de pregătire complexă. Cu toate

acestea sunt multe mijloace care nu necesită o investiţie mare sau expertiză specială şi care

pot îmbunătăţi efectiv o largă gamă de metode de instruire. Toate mijloacele selectate pentru

a fi folosite pe parcursul formării trebuie să:

contribuie substanţial în a-i ajuta pe participanţi să completeze sarcinile învăţării şi să

atingă obiectivele;

fie compatibil cu metodele de instruire selectate;

completeze fără să duplice alte resurse de învăţare prezentate participanţilor în timpul

cursului;

fie variate pentru a se putea adapta celor patru stiluri de învăţare;

fie compatibile cu abilitatea formatorului în pregătirea materialelor sau în operarea

echipamentului;

se adapteze posibilităţilor electrice sau de altă natură din sala de curs;

fie uşor de transportat;

fie accesibile din punct de vedere al resurselor financiare disponibile pentru

cumpărarea, închirierea, sau transportul echipamentului.

Mijloace vizuale

De ce?

atrag şi menţin atenţia

susţin ideea principală

ilustrează şi susţin textul vorbit

sporesc puterea de memorare

adaugă o nota de realism

economisesc timp şi bani

vă ajută să vă organizaţi gândurile

asigură acoperirea punctelor principale

vă sporesc încrederea în dvs.

Tipul de materiale vizuale:

Pagina 161 din 176

filme

casete video

grafice pe computer

diapozitive

proiectoare opace

retroproiectoare

imagini

afişe

planşe

grafice

modele

simulări

obiecte

tabla de scris cu cretă, sau hârtie şi cariocă

Caracteristicile unor materiale vizuale bune:

să fie clare

să fie lizibile

să comunice o singură idee

să fie interesante

să fie simple

să fie corecte

Sfaturi referitoare la folosirea planşelor

Pregătiţi din timp planşe pentru problemele cheie

Folosiţi cel mult trei culori pe planşă

Folosiţi margini sau borduri atunci când este posibil

Scrieţi literele din titlu cu majuscule iar textul undeva dedesubt

Nu scrieţi pe ultima treime din josul paginii

Menţineţi desenele simple şi informaţiile pe măsură

Folosiţi desenele/grafice mai degrabă decât cuvinte, atunci când este posibil

Numerotaţi şi scrieţi numele cursului pe fiecare planşă

Faceţi adnotări cu creionul pe marginea planşelor în timp ce predaţi

Folosiţi semne pentru paginile mai des folosite

Pagina 162 din 176

Nu citiţi direct de pe planşă pentru că trebuie să menţineţi contactul vizual cu

participanţii

Variaţi aranjamentul informaţiilor pe planşă: faceţi: când liste, când, grupuri de

cuvinte, când diagrame, matrice, diagrame de flux sau afişe.

Folosiţi simboluri (simbolurile de bază sunt săgeţile, pătratul, cercul, triunghiul,

asterixul, steluţele şi liniile) pentru a separa informaţia şi a adăuga greutate şi culoare unui

material greu, complicat.

Listele

pun ideile în ordine

implică ordine şi prioritate

Grupurile de cuvinte

grupează informaţia nestructurată

stimulează gândirea/stabilirea de conexiuni

Diagramele

organizează şi structurează informaţia

dau posibilitatea planşei să crească prin adăugarea de informaţii

Matricele

dau o structură formală

îi obligă pe oameni să gândească /să analizeze felul în care lucrurile se potrivesc şi se

compară unele cu altele

Diagramele de flux

scot în evidenţă curgerea informaţiei în timp

arată procesul direcţional al unui proiect

Afişul

prezintă o idee sau un concept

Sfaturi pentru folosirea planşelor pentru retroproiector

Pagina 163 din 176

Arătaţi conţinutul fiecărei planşe rând pe rând

Nu citiţi direct de pe planşă pentru că trebuie să menţineţi contactul vizual cu

participanţii

Acordaţi participanţilor un minut sau două de răgaz pentru a studia ecranul înainte de

a începe să discutaţi despre punctele respective

Închideţi aparatul când nu discutaţi materialele de pe ecran

Nu blocaţi vederea participanţilor

Staţi cu faţa la participanţi când vorbiţi, nu vă uitaţi la ecran întorcând spatele

participanţilor

Folosiţi un indicator pentru a atrage atenţia asupra unui detaliu de pe planşă.

Folosiţi pixul, creionul, o săgeată de carton, jucării, hârtie, ochelari de soare

Câteodată puteţi sta chiar în spatele participanţilor în timp ce aveţi ceva de proiectat

pe ecran. Acest lucru le dă posibilitatea să vă asculte în timp ce îşi concentrează atenţia

vizuală asupra ecranului.

Sfaturi pentru întrebări şi răspunsuri

Întrebările sunt mijloace foarte folositoare pentru stimularea gândirii şi pentru

direcţionarea aplicaţiilor practice. Câteva sfaturi pentru întrebări şi răspunsuri ar fi:

planificaţi-vă întrebările

trebuie să cunoaşteţi scopul fiecărei întrebări în parte

când puneţi o întrebare, legaţi-o de referinţa făcută de participant/participanţi sau de

mediul respectiv

mergeţi de la întrebări generale la întrebări mai specifice

limitaţi-vă întrebările la un capitol odată

puneţi întrebări scurte, clare uşor de înţeles

faceţi o trecere logică de la o întrebare la alta

atunci când conduceţi o discuţie, puneţi mai întâi întrebări pentru întreg grupul iar

apoi pentru persoane anume

evitaţi întrebările la care se poate răspunde cu "da" sau "nu" şi întrebările la care

răspunsul este conţinut în întrebare (Sunteţi cu toţii de acord că aceasta este o idee bună, nu-i

aşa?)

odată ce aţi pus întrebarea, nu întrerupeţi persoana care răspunde

Pagina 164 din 176

când participanţii vă pun o întrebare, evitaţi să: 1) nu le daţi un răspuns; 2) le arătaţi

că dv. credeţi că întrebarea este nepotrivită, pusă într-un moment neprielnic sau proastă; 3)

schimbaţi întrebarea; 4) răspundeţi tangenţial; 5) trataţi două întrebări ca fiind una singură

Nu răspundeţi personal la fiecare întrebare şi nu rezolvaţi fiecare conflict dvs.

personal. Lăsaţi grupul să facă cât mai multe din aceste lucruri

Metode şi mijloace netradiţionale

1. Povestirea. O poveste cu tâlc poate atinge un subiect dorit

2. Miturile. Folosirea figurilor mitice şi a povestirilor care sunt semnificative pentru

cultura sau persoanele implicate pot inspira. Ex: Amor şi Psyche- pentru a găsi fericirea şi a

se împlini ea are de îndeplinit nişte sarcini (europeni). Coyotul dă întotdeauna de necaz dar

este şi un bun profesor (americani)

3. Alegoriile. Predarea sau explicarea unor idei sau principii morale prin folosirea

unor povesti în care oamenii, lucrurile sau evenimentele au un înţeles simbolic

4. Metaforele. Folosirea unor cuvinte sau fraze care în mod normal au un înţeles, cu

un alt înţeles. Gândiţi-vă la procesul de instruire ca şi când ar trebui să croiţi un costum.

5. Tehnicile de relaxare. Pot fi folosite pentru a relaxa un grup dar pot ajuta şi la

instruire şi transmiterea informaţiilor în subconştient. "Pe măsură ce continuaţi să vă relaxaţi,

aş vrea să vă gândiţi la cel mai important lucru învăţat astăzi"

6. Vizualizare. Vizualizaţi-vă făcând un anume lucru. Conducătorul grupului trece

persoanele prin acest proces după ce grupul este relaxat. "Acum vreau să vă vizualizaţi în faţa

audienţei simţindu-vă calm şi creativ"

7.Afirmaţia. Folosiţi afirmaţia pentru o persoană sau pentru grup. "Îmi controlez

sentimentele şi sunt calm"

8. Brainstorming. Discutaţi pe baza unei idei cu tema centrală plasată în mijloc şi

ideile care derivă din aceasta.

9. Folosirea simţurilor.

A. Simţul olfactiv: a stabili mirosul Ex: ierburi ca cedrul ars, arome de ierburi.;

B. Gustul: băuturi, mâncare, pot face parte din ritual;

C. Vizual: orice vizualizări sau obiecte, Ex: pietre;

D. Pipăitul: obiecte atinse, haine, materiale textile

Pagina 165 din 176

10. Ceremoniile şi ritualurile. Activităţi organizate care leagă experienţa internă a

subiectului cu realitatea obiectivă prin folosirea obiectelor sacre, simbolurilor şi miturilor

implicând comunitatea (Ex: ceremonia căsătoriei). Ritualul poate implica simboluri şi mituri

care pot fi un act organizat dar care nu trebuie să facă parte neapărat dintr-o comunitate deşi

ritualurile sunt parte dintr-o ceremonie.

Modul în care ritualurile şi ceremoniile sunt folosite în instruire: grupurile pot avea

un anume ritual atunci când se formează:(ex:: aprind o lumânare pentru înţelegere); o

ceremonie poate fi creată cu anumite ritualuri pentru despărţire (Ex: premii, evocări,

mulţumiri. cuvântări, şi oferirea de daruri).

11. Crearea de măşti. Pentru explorarea sentimentelor sau jocurilor de roluri

12. Dansul (în grup). Exprimarea sentimentelor

13. Cântatul (în grup). Exprimarea grupului

14. Lucrul artistic. Exprima vizual o idee; creează o atmosferă

15. Scrierea creativă. Exprimarea ideilor într-o manieră netehnică

16. Poezia. Scriere creativă cu rimă şi semnificaţii profunde

17. Simbolurile. Exprimarea vizuală a unei idei într-o formă simplă

18. Muzica. Folosită pentru relaxare sau pentru stabilirea unei atmosfere.

19. Folosirea culorilor. Culorile exprimă energii diferite şi pot influenţa un grup sau

un individ. Ex: roşu sau portocaliu pentru putere.

20. Drama. Ca şi jocul de roluri sau inventarea unei piese pentru a exprima o idee

21. Umorul şi glumele. Relaxează grupul şi scot în evidenţă un subiect

22. Folosirea naturii. Folosirea elementelor naturale apă, foc, aer pentru a stabili o

atmosferă sau într-un anumit ritual.

23. Folosirea conceptelor Minte / Trup / Spirit. Integrarea persoanei în întregul ei

exprimată în procesul de vindecare şi bunăstare.

24. Exprimarea ideilor transpersonale. Viziune holistică a întregului şi puterea

energiilor transpersonale folosite în cadrul ritualurilor sau pentru prevenire

Grupul mai poate adăuga la aceasta lista:

"Vrăjitoarele spun că suntem în interiorul unei bule. Este o bulă în care suntem plasaţi

din momentul naşterii noastre. La început aceasta bulă este deschisă dar începe să se închidă

Pagina 166 din 176

până ne pecetluieşte în interior. Această bulă este percepţia noastră. trăim în interior toată

viaţa. Şi ceea ce vedem pe pereţii ei rotunzi este propria noastră reflecţie."

Don Juan, din Poveştile Puterii de Carlos Castaneda

Pagina 167 din 176

Pagina 168 din 176

Pagina 169 din 176

Anexa 1

Subiectul A.D. (21 ani)

I. Date personale

Numele şi prenumele: A.D.

Domiciliul stabil: Botoşani

Mediu de origine: urban (Botoşani)

Mediul actual: urban

Etnia: română

Rasa: albă

Religia: ortodoxă

Sexul: feminin

Vârsta actuală: 21 ani; născută 1975, 22 august

Nivel educaţional: 12 clase (fără calificare)

Nivel profesional: studentă

II. Date familiale

Statutul marital: uniune liberă

III. Situaţia materială - bună

Venit total pe lună: părinţii îi trimit 150.000 de lei pe lună, însă prietenul ei o ajută cu

bani şi obiecte

Condiţii de locuit: locuieşte doar teoretic în cămin studenţesc în zona Tudor

Vladimirescu, însă, în realitate, stă cu prietenul ei într-un apartament închiriat.

IV. Starea de sănătate a familiei

Nu există afecţiuni importante în familia de origine.

V. Alte date despre familia de origine

Pagina 170 din 176

mama: confecţioneră, 53 de ani

tatăl: inginer constructor, 56 de ani

situaţia materială a familiei este bună

venitul total pe lună: 600.000 de lei

fraţi: un frate de 33 de ani, căsătorit, cu un copil.

Pagina 171 din 176

Legenda: subiectul

căsătorie

uniune liberă

masculin

feminin

născut n.

fraţi

Genograma familiei subiectului

Pagina 172 din 176

n. 1941 ruralromânăuniversit. tehnicăinginerurbanortodox

53

33

56

21

n. 1944 ruralromână12 clase şi 3 profesionalaconfecţionerăurbanortodoxă

28n. 1975, sept urbanromână12 clasestudentăurbanortodoxă

n. 1969, urbanirakianuniv.-urbanmusulmană

27

4

Harta Eco.

Legendă: Relaţii: puternice; încordate, slabe;

stessante

Anexa 2

Subiectul S.C. (44 ani)

I. Date personale

Numele şi prenumele: S.C.

Domiciliul stabil: Iaşi, Păcurari

Mediu de origine: rural

Mediul actual: urban

Etnia: român

Rasa: albă

Religia: ortodoxă

Sexul: masculin

Vârsta actuală: 44 ani; născut: 1953, 22 mai

Nivel educaţional: 8 clase şi scoală profesională

Nivel profesional. Scurt istoric: după ce a absolvit şcoala profesională a lucrat ca

acoperitor metale o perioadă de 10 ani. Actualmente este şomer. A lucrat în mediu toxic de

cianuri şi acizi (a fost internat ca bolnav profesional cu intoxicaţie de cianură şi crom)

II. Date familiale

Statutul marital: căsătorit

Anul căsătoriei: 1973

Copii din această căsătorie: 2 copii naturali (băiat - 23 ani, fată - 22 ani)

Situaţia concretă a copiilor: băiatul locuieşte singur în garsonieră proprietate

personală - situaţie materială bună, automobil; sursa veniturilor: a lucrat “la negru” în diferite

Pagina 173 din 176

Familia de originecontacte rare cu rudele

Colectivitatearelaţii slabe de sprijin şi

îngrijire cu vecinii

Spitalul de Psihiatrie

refuză orice formă de tratament

Prieteniirelaţii cu grupul de amici

doar din partea prietenului; cetăţeni străini cred că se

pot baza pe ei

Şcoalacontactele cu şcoala sunt slabe; are multe

examene restanţă; şcoala este obiect de

stress pentru ea.

Asistenţa socialănu are încredere

că ar putea fi ajutată cu ceva

Poliţia - autorităţile localecomportamentul toxicoman

este ascuns;a plătit amenzi pentru

neînscrierea vizei de flotant în B.I.

Subiectul nr. 1A.D.

21 anifem.

ţări: Turcia, Germania. Fata, căsătorită, locuieşte cu soţul. A lucrat ca manechin la “Casa

Vanda”, actualmente este casnică, cu un copil de 4 luni.

Cum contribuie la întreţinerea lor: părinţii îi ajută foarte rar.

III. Situaţia materială - bună

Venit total pe lună: 360.000 (160.000 ajutorul de şomaj al subiectului; 200.000

salariul soţiei)

Alte surse de venit: 30 milioane - din moştenirea părinţilor subiectului

Datorii: 450.000 la administraţie

Condiţii de locuit: apartament 3 camere proprietate personală, confort I.

IV. Starea de sănătate a familiei

Băiatul - malformaţie la umăr

Soţia - chist ovarian; stare nervoasă şi “recalcitrantă”

V. Climat afectiv în familie

Foarte multe divergenţe între subiect şi soţie din cauza consumului de alcool. Conflict

important între subiect şi ginere (soţul fiicei) în urma căruia a avut probleme cu autorităţile şi

s-a internat la Spitalul de Psihiatrie Socola-Iaşi.

Soţia - foarte distantă în ultimii 2 ani.

VI. Gradul de ataşament faţă de valorile religioase

Religios nepracticant.

Genograma familiei subiectului

Genograma familiei de origine - subiectul S.C.

Pagina 174 din 176

n. 1953 mairuralromână8 clase şi şc. profacoperitor metaleurban

73

1973n. 1954 ruralromână10 claseconfecţionerăurbanortodoxa

4850

76

46 44

n. 1974 urbanromână10 clase-urbanortodoxa

n. 1975 urbanromână12 clasemanechinurbanortodoxa

199627

42Subiect

4 l

Legenda:subiectul

decedat

7

Legenda:casatorie:divorţ:relaţie de filiaţie:masculin:feminin:

44 43

2223

Harta eco. Subiectul S.C.

Familia de origine

Consum de alcool în familia de origine: tatăl subiectului consuma frecvent băuturi

alcoolice cu repercusiuni asupra copiilor şi a soţiei.

Scurt istoric al comportamentului problemă

I. Istoricul deprinderii toxicomaniei

În copilărie a avut primul contact vizual cu alcoolul

Prima ingerare - 17 ani

Intoxicarea a început la 18-19 ani în timpul petrecerilor cu prietenii

Încercări anterioare de vindecare medicală:

28.02.1985 - 16.03.1985 - sindrom nevrotiform cu manifestări discomportamentale şi

elemente narcofilice

2.071995 - 4.08.1995 - bufeu de agitaţie psihomotorie

16.02.1997 - 12.03.1997 - sindrom nevrotic în context narcofil

II. Formele actuale ale toxicomaniei

Invocă motivul “greutăţii vieţii”: moartea mamei (de care era foarte ataşat), moartea

cumnatei (sora soţiei “îi era ca o mamă”), căsătoria fiicei cu un bărbat divorţat şi cu copil,

tentaţia oferită de prieteni.

Consumă băuturi distilate şi ajunge la cantităţi mari pe zi. Consumul se desfăşoară pe

perioade mari (uneori chiar şi 6 luni) şi intense, în care subiectul se află într-o “beţie

continuă”, perioade care sfârşesc printr-o internare după care se păstrează abstinenţa.

În general consumă băuturi alcoolice în grup, cu vecinii, dar şi singur, acasă.

În stare de ebrietate subiectul este iritat, violent, se răzbună pe obiecte, pe soţie. La

trezire are pierderi de memorie, păreri de rău.

Pagina 175 din 176

73

Familia de originerelaţii strânse de

întrajutorare cu tatăl

Vecinătatearelaţii bune cu vecinii (mai ales cu cei care

consumă alcool)

Spitalul de Psihiatrie Socola Iaşi

relaţii discontinuepacient cu multe

internări

Prieteni - grupul de prieteni - foşti colegi de

serviciu, actuali parteneri de distracţii

Autorităţile locale, Poliţia - relaţii slabe,

actualmente nesemnificative

Soţiarelaţii relaţii stresante

de cuplu

SubiectulS.C.

44 animasc.

Legenda: relaţii puternice relaţii slaberelaţii încordate, stresante

Subiectul doreşte să se vindece, acceptă tratamente, dar invocă întotdeauna că apare

“recăderea” (se întîmplă odată ce intervin obstacole ale vieţii).

III. Repercusiuni asupra vieţii de familie

Problemele familiale au apărut după ce subiectul a fost trecut în şomaj şi a început să

consume băuturi alcoolice.

IV. Repercursiuni asupra stării psihice şi fizice

Este agitat, vorbeşte în permanenţă, recunoaşte consumul de băuturi alcoolice.

Prezintă o plagă la nivelul mâinii drepte ( în urma conflictului fizic cu ginerele). Are o ţinută

dezordonată, neliniştit, psihomotor, logoreic, acuză insomnii, vise terifiante, cefalee,

dispoziţie neplăcută, relativ orientat temporal, spaţial şi la propria persoană.

Diagnosticul actual: manifestări discompotamentale pe fond de etilist acut.

Internat la 10 mai 1997.

Interviu realizat la 15 mai 1997,

Spitalul Clinic de Psihiatrie “Socola” Iaşi, Pavilionul I Bărbaţi.

Pagina 176 din 176

http://www.tocilar.ro/

diploma - www.tocilar.ro

Documents