”din străinătate” mihai eminescu

21.01.2013 Aldea Roxana-NicoletaComentariu stilistic SP-RO, anul II

„Din străinătate”

Mihai Eminescu

Poezia patriotică „Din străinătate” a marelui poet național Mihai Eminescu face

parte din prima etapă de creație, aceea a poeziilor de adolescență (1865 - 1869),

însuflețită de idealuri patriotice și umanitare, ca și de multiple întrebari asupra existenței.

Ea aparține liricii postromantice judecând după trăsăturile acesteia (subiectivism,

prezența eului liric, tema poeziei: melancolia și dorul de patrie a unui exilat etc.).

Aceasta este versiunea publicată în revista „Familia” nr. 21, 17/29 iulie 18661,

fiind structurată în 9 catrene, cu rimă încrușitată și ritm iambic.

Titlul este format dintr-un substantiv feminin singular și o prepoziție de loc,

anunțând într-o oarecare măsură tema poeziei și starea predominantă: dorul de patrie.

Strofa 1. Poemul de deschide cu o triplă antiteză: între planul prezentului marcat

de trei verbe la timpul prezent („se-nveselește”, „se-ncântă”, „au”) care exprimă

atitudinea pozitivă a lumii („tot”, „toți”- substantiv și pronume nehotărât, care exprimă și

cantitatea) și planul prezent al eului liric marcat prin două verbe, evident, tot la timpul

prezent („plânge”, „se avântă”) și care exprimă suferință și mai ales dor de patrie,

respectiv între „tot”, „toți” și „numai” (adverbul din construcția „un suflet numai”),

respectiv între prezentul trist și trecutul fericit al eului liric. Avem, așadar, antiteză între

lume și eul liric, între prezentul lumii și prezentul eului liric și între prezentul și trecutul

eului liric. Cu această triplă antiteză se dezvălui tema poemului: dorul nesfârșit de patrie.

Strofa a doua. Întâi de toate, se observă o dublă anaforă: conjuncție

coordonatoare, substantiv, pronume demonstrativ, respectiv verb, substantiv și pronume

pronume posesiv („Și inima aceea”.../Și sufletul acela... /E inima mea.../E sufletu-mi”).

După care personificarea „inima geme” și „sufletul...cântă”, iar, prin intermediul acestor

figuri de stil enumerate mai sus, este măsurat dorul, ajuns la intensitatea unei dureri

trupești încât inima-partea materială care întreține viața- „geme”, iar sufletul- partea

imaterială, a simțirii- „cântă amorțit”(metaforă), „exteriorizându-se” și el, rezultând astfel

1 Leca Morariu, op. cit.. Buletinul „Mihai Eminescu", 1930, p. 39

1


un sincron. În ultimul vers apare un procedeu stilistic aparte: concretizarea, prin verbul „a

arde”, a unei chestiuni absolut abstracte: sufletul.

Strofa a treia. Începe rememorarea locurilor natale făcându-se progresiv intrarea

în planul amintirilor, al trecutului fericit. Metafora cu doi termeni referitoare la puritatea

unuia dintre cele patru elemente fundamentale: apa („cristalul pârâului de argint”) se

constituie prin alăturarea celor două materiale prețioase: cristalul și argintul. Fiind dublă

metaforă, s-ar putea menționa o dată valorificarea materială a acestui element-întreținerea

vieții trupești- și a doua oară valorificarea spirituală, adică „întreținerea” vieții spirituale,

a sănătății mintale pe care susurul apei îl poate întreține.

Cu următoarele două versuri începe rememorarea trecutului fericit, rememorare

făcută prin verbul la imperfect „iubeam” și prin adverbul de timp „odinioară”. Apare mult

cunoscutul element eminescian: „codru” întunecat însoțit de epitetul „poetic labirint”,

creând un spațiu tipic postromantic care „ascunde trupul”, dar relevă eul creator,

contemplativ care primește inspirația.

Strofa a patra. Se întâlnește aici un procedeu de îmbogățire a limbii, specific lui

Eminescu, și anume formarea unui adjectiv de la un verb la gerunziu:

„colibele.../dorminde”. Acest procedeu are rolul de a forma, aici, și o personificare.

Ultimul vers constituit din două epitete: „visări misterioase” și „poetice șoptiri”

subliniază concret ideea de creație artistică născută din „visări” și „șoptiri”, adică poezia

născută din idei înalte. Acestă metodă de creație este prezentă în multe din poeziile lui

Mihai Eminescu.

Strofa a cincea. În acest poem adjectivul cu formă diminutivală, „mitituică”,

înfățișează cel mai bine simplitatea și blândețea poporului român și face, automat,

trimitere la limbajul popular. Alături de acest diminutiv se află și o personificare: ”casă

tăcută” care poate sugera nevoia de intimitate, protecție și liniște a eului liric din planul

prezentului. Urmează două personificări: „munte...se ridică” și „munte...pierzându-și a sa

frunte”, cea din urmă fiind evidențiată prin substantivul „frunte”. Personificările

stilizează însușirile naturii atotputernice și de neegalat și care, în patria eului liric, omul

nu poate să fie decât protejat și liniștit.

Strofa a șasea. Aici se găsesc două epitete cromatice „câmpia-nfloritoare”,

„zilele albe” și personificarea „zilele copile” cu rol de a sugera puritatea și fericirea din

2


copilărie. Se pare că această strofă e dominată de personificări. Cele de la sfârșitul strofei

„copila murmurare”, „jocurile june” și substantivul „zburdările” rememorează cu veselie

libertatea de exprimare în cuvinte neguvernate de legi, jocurile puerile și energia

copilăriei. Un alt plan se poate deschide și închide cu această strofă: planul copilăriei.

Strofa a șaptea. La fel ca strofa precedentă, această strofă dechide și închide

odată cu finalul ei, planul adolescenței, când sentimentele eului liric se nasc din cu totul

alte motive. Se justifică afirmația prin două personificari cu un termen comun: „șoptire a

râului”, a râului „ce geme”, prin metaforaele „al păsărilor cor” și „cântarea frunzelor”,

întrucât ele formează un sincron de sunete percepute de eul liric adolescent ca un

adevărat concert. Se poate spune că acest sincron a pontențializat primul fior al

îndrăgostirii, asta dacă am înțelege prin epitetul personificator „gingaș dor” starea de

îndrăgostire.

Strofa a opta. Dubla exclamație retorică exprimată printr-un adverb afirmativ

face reîntoarcerea la planul prezentului și exprimă în același timp dorința profundă de a

revedea măcar o dată locul natal. Versul al doilea este constituit din două construcții

exprimând, la prima lectură, același loc. Justificarea lor ar putea fi că, aici, se face

trecerea progresivă din planul spațial al patriei-plan relativ general/contextual- la planul

locului natal. Ultimul vers, prin epitetele „mintea-nflăcărată”, „visările juniei” relevă de

fapt pentru ce dorul eului liric e atât de mare încat arde: incapabilitatea de a mai crea sau

simți cu aceeași visare și ideal juvenil.

Strofa a noua. Din planul prezentului se trece în planul viitorului, pe care îl

putem numi cu exactitate, planul funebru, al morții care aduce teroare în rândul

oamenilor și care nu lasă niciun loc din trup neatins de „ghețoasele-i fiori” , fapt subliniat

prin cele două epitete „vinele vibrând” și „ghețoasele fiori”. Prin complementul

instrumental „prin vinele (vibrânde)” se înțelege intalarea violentă și rapidă a morții, care

face, datorită fiorilor, să vibreze „vinele”.

Revenind la primul cuvânt al primului vers din această strofă: adverbul „chiar”.

Importanța lui este deosebită, sugerând mai mult sau mai puțin subtil că „sufletul ce arde

de dor nemărginit” din prima strofă, sătul de a mai suporta durerea, ar fi dispus să facă

trecerea din planul prezentului neferict în planul funebru, suferind iar, dar ajungându-se

într-un final la „dulcea liniștire” și la „visuri fericite”. Această atitudine este justificată

3


prin verbul la condițional „ar adoarme”și epitetul „dulce liniștire”. Fiind doar sugerată, se

poate percepe finalul poemului ca un fel de procedeu de creare al suspansului.

Prin verbele la condițional „ar adoarme”, „ar duce” sunt exprimate așteptările pe

care eul liric le are de la această „adormire eternă”, adormire pe care nu o percepe

înfricoșătoare, ci, dimpotrivă, care constă într-o „dulce liniștire”. Se poate sugera că

această alegere a morții în defavoarea prezentului nefericit ar putea fi o trimitere la

efectul de catharsis. Prin suferință încheiată cu moarte, eul ar putea ajunge la desăvârșire:

„m-ar duce către nori”.

Concluzionând, se poate afirma că textul, deși este o poezie patriotică și lirismul

ar fi putut să fie unul relativ banal, este dominat însă de maiestoase figuri de stil (epitete

personificatoare, duble epitete, personificări deosebite ale naturii, metafore

surprinzătoare) și profunde sentimente puse pe seama eului liric. De asemenea planurile,

prin întrepătrunderea lor, pot induce diverse stări: deprimare în planul prezentului, liniște

și euforie în planul trecutului etc. Mesajul este transmis clar, deși predomină câteva

sugestii, însă nu există bariere impuse de limbaj ambiguu.

4

”din străinătate” mihai eminescu

Documents