Dimineti, cafele, ganduri

Dacă aș putea, aș trăi mereu într-un exces de toamnă. Nu există nimic pe lumea asta precum o dimineață de toamnă. Si mai ales, o dimineață de toamnă liberă. Azi e genul ăla de zi în care îți dezlipești leneș genele, încerci să zărești ceva dincolo de draperiile întredeschise, te freci la ochi ca să te mai dezmeticești și te dai jos din pat ca să te duci la geam. Și acolo… acolo deschizi fereastra pentru că nu mai poți răbda o secundă fără să respiri din toamna de afară, trebuie să îți umpli ființa cu parfumul frunzelor uscate și a norilor încărcați de ploi. Și stai…. ai sta înțepenit cu ochii pironiți în cerul ăsta plângăcios la nesfârșit. Apoi te întrebi câți oameni din lumea asta fac același lucru odată cu tine, apoi te întrebi oare la ce se gândesc și într-un final te întrebi dacă cineva din blocul de vizavi te privește chiorâș de după vreo jaluzea întrebându-se și respectivul la rândul lui: Oare la ce se gândește idiotul ăsta? Dintr-o dată te picură pe nas. Oare începe ploaia sau e vecinul de deasupra? Într-un final te retragi molcom în cameră, te mai uiți o dată la patul răvășit, dar îi transmiți telepatic că aventura de noaptea trecută a luat sfârșit. Îți iei catrafusele și te muți în bucătărie.

Aici începe altă poveste. Te mai duci o dată până la fereastră să admiri tabloul de afara că de, nu te poți abține, e prea frumos. De fapt…nu e frumos. E… pentru sufletul tău. E croit pe tiparul ființei tale, n-are cum să nu-ți placă. Și iar amorțești pentru vreo câteva secunde, îți aduci aminte de Bacovia, te identifici oarecum cu ilustrul poet, te gândești că dacă erați contemporani și soarta, minunata soartă, printr-un exces de zel v-ar fi înnodat drumurile sigur ați fi devenit buni prieteni, altfel nu se putea, doar simțiți la fel.

Înapoi la lumea reală că îți sare cafeaua din ibric. Să mănânci, să nu mănânci? Asta e întrebarea. Hai totuși să mănânci până se mai răcește cafeaua. Mai trece un sfert de oră până te învârți bezmetic prin bucătărie. Te apuci să torni cafeaua în ceașcă, privești absorbit cum alunecă ea repezită din ibric și iar te apucă melancolia. La fel cum alunecă băutura asta magică așa îți alunecă și ție timpul. Și nu numai ție, ci întregii lumi. Doar că unii, ca și tine, se gândesc la asta, alții nu-și permit. Începi să te simți ușor captiv, începi să realizezi că libertatea aia pe care o pretinzi, libertatea aia în care vrei să te scalzi e relativă. Întotdeauna vei fi dependent de ceva, complet liber nu poți fi, te poți doar autoiluziona, te poți proclama un om liber, dar tu știi că în fiecare noapte înainte să adormi, te uiți în negrul tavanului și îți aduci aminte că e doar o minciună.

Încă meditând amețit de aburul cafelei te muți în dormitor, îți iei laptopul în brațe și te trântești în pat. Hai să scriem ceva!

Și cam așa pățesc în diminețile de toamnă. Astea au aroma lor unică de care nu poți scăpa cu una, cu două. Blestemate dimineți, nu te trezești în pat, te trezești în tine.