Are 38 de ani. Este din Bil-bor, Harghita şi din 2011

este arhiereu-vicar al Episcopi-ei Spaniei şi Portugaliei, cu atri-buții pastorale în Arhiepiscopia Ortodoxă a Europei Occidenta-le şi Meridionale. Chiar pe 24 octombrie, ziua în care a fost ales episcop, declara că arhieria nu e domnie, ci numai slujire, şi spunea că este conştient că va sluji într-un context în care secularizarea îmbracă formele cele mai dureroase şi inedite. Părinte, ce aţi găsit când aţi fost în diaspora? Aţi fost în Franţa, în Spania, în Portugalia, în An-glia şi în Irlanda. Îmi este foarte greu să transmit o viziune de ansamblu în ceea ce priveşte formele atât de inedite ale secularizării. Cea mai „inte-resantă” versiune a secularizării este ateismul intelectual, pe care l-am cunoscut mai mult din lec-turile mele (Richard Dawkins, Stephen Hawking etc.). Cert este că Dumnezeu ne dă o şansă te-ribilă, extraordinară ca noi, or-todocşii, să putem da o mărturie adevărată, inteligent structurată şi sinceră despre Hristos, aşa cum Îl cunoaştem din Evanghe-lie, din viaţa Bisericii, şi nu cum poate unii încearcă, în mod ero-nat, deformat şi desfigurat să-L transmită acestei lumi, care este într-o perpetuă stare de debuso-lare duhovnicească, spirituală şi – de ce nu? – culturală. De ace-ea, cred că nici nu ar trebui să ne

axăm mai mult decât e nevoie, să ne focalizăm pe ceea ce este negativ, adică pe formele acestea de secularizare, cât să ne gândim cum am putea noi să facem faţă, să oprim acest tăvălug mai ales prin viaţa noastră, prin mărtu-ria, pe care suntem datori să o dăm în faţa lumii. Exact! Cum puteţi? Ce arme de-ţineţi? Nu ştiu, parcă n-aş vrea… nu-mi place acest termen de arme. Este prea polemic. Vreau ceva mai moale, mai cald, mai blajin. În primul rând, cred că trebuie să avem această tărie de carac-ter de a spune răspicat că tot ceea ce propovăduim noi nu este ceva care ţine de un domeniu pe care ni l-am asumat la un mod, aşa, foarte forţat, obligat sau strict conjunctural. Adică, trăi-rea noastră în Hristos trebuie să fie o mărturie a faptului că face parte din viaţa noastră, şi orice „atentat”, orice tendinţă a cuiva de a disloca convingerea noas-tră, trăirea noastră în Hristos, în Dumnezeu, în valorile creştine, să-l percepem ca pe un „atentat” la propria noastră viaţă, propria noastră credință, propria noas-tră structură sufletească. În ase-menea situaţii, întotdeauna, dau drept exemplu dragostea pe care o are un tânăr faţă de o fată. În momentul în care intervine o opinie, o părere negativă la adre-sa persoanei pe care o iubeşte foarte tare, instinctiv, la modul

foarte spontan, sufletul, mintea, sunt cele care ies în apărarea persoanei iubite. Transmutând aceste lucruri pe plan spiritual, ar fi extraordinar să se întâmple exact acelaşi lucru. Când cineva Îl denigrează pe Hristos, când cineva încearcă să demonteze, să desfigureze valorile creştine, valorile evanghelice, să avem şi noi această spontaneitate, aceas-tă putere extraordinară de a da mărturie despre Hristos, care este în primul rând în inima noastră şi nu este un adevăr din afara noastră, un adevăr pur ide-ologic, ci este un adevăr întrupat în viaţa noastră, în carnea noas-tră. Mărturisirea este o iubire asumată.Sfântul Apostol Toma îmi este foarte drag, pentru că-l consi-der patronul celor care vor să se informeze de la sursă. Şi în momentul în care a auzit despre Învierea lui Hristos, le-a spus co-legilor de apostolat: „Nu voi cre-de până nu Îl voi vedea aievea, în carne şi oase, pe Cel pe Care L-am văzut răstignit pe cruce”. Evident, Toma a avut acest curaj teribil de a exprima, a exteriori-za, a verbaliza, practic, îndoiala – n-aş spune neapărat necredin-ţă –, şovăiala lui faţă de adevărul Învierii. Iar în momentul în care se întâlneşte cu Hristos, adevă-rul Învierii, care era pentru el o realitate pur exterioară – nu-i spunea absolut nimic, nu-l con-vingea cu nimic, chiar dacă au venit toţi apostolii să-i spună,

PS Ignatie Mureșanul: Actul credinței între mărturie și secularizare

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 37

/ 24

iulie

201

6

DIALOG DE DUMINICĂ

2

sau femeile mironosiţe: „L-am văzut pe Domnul înviat!”, el: „Nu! Nu voi crede până ce...” – , devine o realitate interioară. În ciuda unei încăpăţânări bune, a unui scepticism extraordinar, teribil – scepticismul acela bi-blic şi grecesc: skeptikos în lim-ba greacă înseamnă „gânditor” cu sensul de zbatere interioară – , Apostolul Toma nu lasă lu-crurile la jumătatea drumului, ci merge până în capăt. Dacă le lăsa până la jumătatea drumului, Toma nu mai avea sanşa bucuri-ei de a se întâlni cu Hristos cel înviat, Care să devină o realitate a lui, nu a celor din jur. Prin urmare, dacă pentru el Învierea era un adevăr exteri-or, odată cu întâlnirea perso-nală, intimă cu Hristos, devine un adevăr personal. De aceea, atunci când Domnul îl invită ca să-I pipăie rănile suferinţei de pe cruce, Toma spune: „Dom-nul meu şi Dumnezeul meu!” Deci, Domnul Hristos a devenit pentru Toma o realitate foarte personală, intimă, pe care a ză-vorât-o în inima lui. În al doilea rând, consider că este tot atât de important faptul de a fi foarte bine puşi la punct, din punct de vedere congnitiv, cu toate orien-tările ideologice care bântuie în această lume. Pentru că numai în felul acesta – cred eu – poţi cunoaşte extrem de bine arhi-tectura ideatică a celorlalţi – a celor străini de Evanghelie şi de duhul Bisericii – în a dinamita adevărurile creştine. Nu putem sta nepăsători, culcaţi pe o ure-che, ci trebuie să punem mâna să citim, să ne punem la punct cu toate aceste ideologii, pentru că ai mult mai multă credibilita-te în faţa celui care prin opinia lui contrastează faţă de învăţătu-ra Bisericii.

Părinte, pe o scară ierarhică, care ar fi primele trei ideolo-gii, după părerea dumnea-voastră?

Prima dintre ele este ateis-mul intelectual sau neoa-

teismul, precum îl numesc unii, apoi

indiferenţa şi o a treia piedică este secularizarea din interior, pe care o consider mult mai im-portantă şi mai gravă decât pri-mele două. Secularizarea din interior, care poate fi detectabilă inclusiv în modul cum tu, ca preot, îţi tră-ieşti propriul altar la care tu slujeşti, îţi trăieşti dorul după cele sfinte şi după sfintele sluj-be. Adică este inadmisibil ca un preot să fie neglijent faţă de modul de a se raporta la slujirea lui, la modul de a se raporta faţă de credincioşii lui, şi, în final, la modul de a-L propovădui pe Hristos. Când există superfici-

alitate, când există foarte multă indolenţă, foarte multă… să nu-i spun neapărat nesimţire, faţă de cele sfinte şi faţă de proprii credincioşi pe care Dumnezeu ţi i-a încredinţat, cred că este o formă de secularizare mult mai cumplită, mult mai dureroasă decât ateismul intelectual, care este foarte la modă în lumea în care trăim, mai ales printre ti-neri, care se lasă uşor subjugaţi de această tendinţă, de această viziune, pentru că poate nimeni nu le oferă alternativă.Mai trebuie subliniat un aspect: s-ar putea să ne războim chiar bine cu toate aceste ideologii – ideologia ateismului intelectual,

a indiferenţei şi a secularizării din interior – , însă fără să dispu-nem de capacitatea duhovniceas-că necesară de a oferi şi o alter-nativă pe măsură, ceva în locul a ceea ce combatem. Întotdeauna dau următorul exemplu: e mult mai simplu să spunem despre un tânăr că şi-a asumat un mod de viziune, de viaţă contrastant faţă de Biserică, decât să-i oferim o alternativă. Doar diagnosticăm, fără să vindecăm. Or, e mult mai uşor să arunci cu pietre decât să stai în tihnă şi să lămureşti lu-crurile. Mult mai uşor este să dai tot felul de răspunsuri la între-bări de felul de ce nu vin tinerii la biserică, de ce se lasă aşa de obsedaţi de lumea virtualului, în care pot da şi peste foarte mul-te lucruri dăunătoare de suflet, decât să le oferi ceva foarte con-cret, decât să le vorbeşti de ce e esenţial să vii la biserică şi să tră-ieşti viaţa lui Hristos. Pentru că se vor putea întreba: „Bine, bine, dar ce fac eu la biserică? Două ore şi jumătate de Liturghie mă plictisesc...”. Deci, noi trebuie să avem o asemenea putere, clari-tate şi convingere, pe care Dom-nul să ne-o dăruiască tuturor, încât toate adevărurile pe care le propovăduim să devină o vi-ziune a gândirii Bisericii, o vizi-une a trăirii în Hristos, capabilă să acapareze şi să le spulbere pe toate celelalte, care, de fapt, nu-l împodobesc, nu-l împlinesc pe om în peregrinarea lui, evident efemeră, pe acest pământ. În regulă, dar cum le puneţi în practică? Care sunt paşii pe care îi faceţi către tineri? Este foarte important să avem o căldură sufletească. Cred că de aici porneşte totul. În puţi-na mea experienţă pastorală, în momentul în care debordez de căldură, de dragoste, faţă de cel care vine în faţa ta şi care, poate, din varii motive, împărtăşeşte o altă mentalitate faţă de cea a Bi-sericii, cred că un prim pas este ospitalitatea duhovnicească. Pri-meşte-l aşa cum este el, cu toate metehnele, nu-l trata cu supe-rioritate niciodată, nicio clipă. Nu-ţi propune să-l converteşti,

3

ci să-l pui în faţa unei realităţi care să-l zguduie existenţial. Nu vei reuşi niciodată. Şi după ace-ea, lucrurile, de la caz la caz – nu vă pot da un răspuns pe blanc. Orice om este o structură, o fru-museţe extraordinară care solici-tă din mine o parte şi despre care poate niciodată nu m-am gândit că există în mine. De aceea, fie-care tânăr care vine în faţa ta, ca preot, ca slujitor al lui Dumne-zeu, este cel care are nevoie, în primul rând, de dragoste, de os-pitalitate duhovnicească; să nu-i vorbeşti despre Hristos atunci când el nu-ţi cere acest lucru. Foarte important! Aici simt că este un mare adevăr. M-am bu-curat enorm să ştiu că acest mod de a mă raporta la cei din preaj-mă – mult timp mă întrebam dacă este bine să gândesc în felul acesta; nu cumva este o formă de laşitate, de lipsă de curaj? – este confirmat de un cuvânt al unui părinte duhovnicesc contem-poran – părintele Porfirie, care spunea în cărţile lui: „Niciodată să nu vorbeşti cuiva despre Hris-tos, dacă el nu ţi-a cerut acest lu-

cru”. Şi uşor, uşor, în momentul în care vede că tu dai o altă măr-turie – prin viaţa, prin trăirea ta – , decât cea cu care era obişnu-it până în momentul în care s-a întâlnit cu tine, va avea revelaţia propriei lui stări de neputinţă, de sărăcie în faţa unei trăiri atât de măreţe, în faţa unei viziuni atât de complete, pe care o regăsim numai în Evanghelie şi în viaţa Bisericii. Afirm întotdeauna răspicat: nu propovăduiesc aceste adevăruri pentru că am îmbrăcat reveren-da. Mi se pare că aş fi un impos-tor! Nu! Sunt lucruri care fac par-te din fiinţa mea, le trăiesc, sunt ADN-ul meu şi, prin urmare, nu pot renunţa la ele. Şi atunci, dacă celălalt va vedea această mărturie a vieţii mele şi că la mine nu e o chestiune de simplă aderenţă in-telectuală, ci de viaţă şi de moar-te, şi că traiectul meu biografic e luminat de aceste adevăruri, evi-dent că celălalt, cu foarte multă sfială, cu foarte multă răbdare va constata că este altceva. Desigur, şi eu, ca preot, ca slujitor, ca epi-

scop, trebuie să am răbdare. Naşterea unui om întru viaţa cea nouă se face atât de lent, anevoios, dar şi atât de minunat! Noi am vrea – vedeţi, oarecum contaminaţi de rapiditatea în care trăim, de viteza aceasta cu care se perindă toate lucrurile în jurul nostru –, ca şi în viaţa spi-rituală toate lucrurile să ne iasă aşa cum le-am gândit în capul nostru, cât mai iute, ca şi cum am pocni din degete. Nu se poate aşa ceva! Eu cred că orice lucru fru-mos se face pe îndelete, cu multă jertfă şi foarte multă dăruire. De multe ori te poticneşti, vin asu-pra ta nişte puteri, care simţi că te paralizează, te aruncă la pământ. Nu-i nimic, te ajută Domnul ca să faci treabă bună. Totul este – îmi menţin punctul de vedere – să fii foarte sincer în ceea ce faci şi cu foarte multă dăruire, dar şi convingător că tot ceea ce vor-beşti este întrupat în viaţa ta.A consemnatDiacon Mircea Toma

„Dumnezeu este peste tot”… din Olanda, cu dragoste

„Dumnezeu este peste tot” m-a încurajat părintele

Ciprian de la mănăstirea Namur (Belgia), când, într-una din vi-zitele la mănăstiri, am mărturisit că îmi lipseşte biserica şi slujbele din România. Veneam ocazio-nal din Amsterdam, împreună cu soțul meu şi alți prieteni, aici, la mănăstire, unde găsisem acel spirit de acasă în mijlocul unei comunități, lucru care, din pă-cate, pe atunci nu îl trăiserăm în Olanda. În rest, mergeam la Biserica rusă din Amsterdam, unde, pe lângă alte 25 de națio-nalități, ne strânsesem şi un mic grup de români, care, după sluj-bă, rămâneam la o cafea sau un ceai şi mai aveam ocazia să inter-acționăm unii cu alții. Discutam aproape de fiecare dată şi visam

cu toții la redeschiderea unei bi-serici româneşti în Amsterdam, unde să ne adunăm mai mulți şi să avem slujbele în româneşte, să ne putem spovedi şi împărtăşi mai des. Cam aşa a decurs via-ța noastră duhovnicească mulți ani în Olanda, pasivă, fiecare în globul lui de cristal, în care am ajuns să ne complacem.

Şi totuşi, am tot sperat la o schimbare până când în Decem-brie, anul trecut, am primit ves-tea cum că un preot român (Pr. Petru) a fost însărcinat să redes-chidă parohia din Amsterdam. Parcă am înviat la aflarea acestei veşti! Grupul de români care ne formasem la Biserica rusă, ne-am mobilizat repede, pentru a întocmi actele şi a pune la punct

partea legislativă. A urmat să că-utăm o locație unde să se slujeas-că Sfânta Liturghie, şi, din lipsa unui spațiu special, prima Litur-ghie a fost săvârşită acasă la noi, cu un număr de aproximativ 24 de participanți, de naționalitate română. A fost tare emoționant şi am simțit cu toții că ne-a miş-cat sufleteşte. Ne spunea părin-tele Petru că aşa slujeau creştinii în primele veacuri, prin casele oamenilor, din dorința de a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi astfel am trăit şi noi atmosfera aceea a creştinătății primelor veacuri.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a găsit, apoi, o locație temporară într-o biserică catolică, într-un oraş de lângă Amsterdam, unde

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

acum se săvârşeşte Sfânta Litur-ghie duminica şi la care vin în jur de 60 de români. Încă se cau-tă o locație în Amsterdam, şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute să o găsim.

Viața în străinătate, din punct de vedere creştinesc, este diferită de cea din țară, însă poate nu mai prejos. Am văzut şi am trăit aici lucruri pe care în țară nu am avut ocazia să le trăiesc. Sunt parohii în străinătate, şi însăşi pa-rohia noastră nou for-mată, care practicăm rugăciunea sub formă de “Candelă”. Concret, începând cu ora zece seara şi până la 8 dimi-neața, câte un membru al comunității se roa-gă câte o oră (desigur, fiecare acasă la el) cu „Doamne, Iisuse Hris-toase, miluieşte-mă!”, cu psalmi, cu rugăciu-nile Bisericii sau ale inimii lui. Cum simte fiecare că poate, doar să nu înceteze rugăciunea de-a lungul întregii nopți. Când unul şi-a încheiat ora de rugăciune şi merge la culcare, un altul se tre-zeşte şi veghează să nu se stin-gă “Candela”, să nu se rupă firul rugăciunii. Ne rugăm astfel pen-tru comunitatea din care facem parte, dar şi pentru cei care se află în încercări sau boli. Astfel, încercăm să păstrăm o rugăciu-ne continuă. În parohia noastră,

pentru că suntem un număr încă mic de oameni, practicăm ”Can-dela” doar vineri noaptea. Dar sunt alte parohii din diaspora care au acoperite toate nopțile săptămânii şi se săvârşesc multe minuni prin rugăciunile frați-lor. Chiar noi am trăit minunea naşterii fiului nostru, când au apărut câteva complicații şi am

rugat frații dintr-o altă parohie să se roage pentru noi. E o mare responsabilitate acea oră de ru-găciune. Porți pe umerii tăi în-treaga comunitate şi, mai presus de toate, vezi lucrarea rugăciunii în viețile noastre şi a celor po-meniți. Mare e rugăciunea!

Un alt lucru pe care noi nu l-am trăit în țară, în mijlocul unei comunități, este agapa fră-țească de după Sfânta Liturghie. La mănăstirea Namur din Bel-

gia, am luat parte la prima agapă în diaspora, alături de un grup de peste 100 de oameni, în cur-tea mănăstirii. Mai mare bucu-rie ca aceea nu cred că am mai trăit de când am plecat de acasă. Oameni care nu ne cunoşteau, dar care ne-au oferit un bol de ciorbă cu gust de acasă, mâncat în picioare şi cu o bucată de pâi-

ne pe care am rupt-o între noi. Aici se prac-tică, cred, în mai toate parohiile, şi e o mare bucurie nu doar pen-tru plăcerea bucatelor, cât pentru bucuria de a mai rămâne împre-ună încă o oră, două, după Sfânta Liturghie şi a ne bucura unii de alții. E o masă binecu-vântată care ne uneşte şi ne face să simțim că facem parte dintr-o fa-milie.

Au fost multe dăți când ne-am simțit singuri, goi sufleteşte, cu mari ispite, lipsiți de bucuriile duhovniceşti, însă au fost şi dăți când unele lucruri simple şi rare pe care le-am trăit aici, ne-au umplut iar, sufletele. Ne-a purtat de grijă Bunul Dum-nezeu, pentru care Îi dăm Slavă şi, într-adevăr, avea dreptate pă-rintele Ciprian când spunea că “Dumnezeu este peste tot”.Dan şi Aura Florescu - enoriaşi ai parohiei Sf. Nicolae (Militari), sta-biliți în Amsterdam, Olanda

„Ne învăţăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înşine, şi pe ei, la sme-renie. Ce este, aşadar, smerenia creştinească? În primul rând ea este, bineînţeles, simţământul

adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înşine. Iar adevărul nu înjoseşte şi nu desconsi-deră niciodată, ci înalţă şi curăţeşte. El este refuzul oricărei „împăunări”, este respingerea „aruncării de praf ” în ochii celorlalţi. Smerenia este, în fine, cunoaşterea locului propriu, a propriilor capacităţi şi limitări, este acceptarea bărbătească a ceea ce suntem şi cum suntem… Iată de ce smerenia, după cum spune Scriptura, este începutul înţelepciunii, şi ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare. Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă şi face lucrarea sa liniştit, lucid şi cu bărbăţie posedă înţelepciunea smereniei. Şi, bineînţeles, din acest punct de vedere creştinis-mul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalţă – şi, principalul –, îl respectă pe om.”

Pr. Alexander Schmemann

Cuvânt pentru părinți