Toată viața noastră este o că-utare a raiului pierdut de

Adam, a stării pe care primul om o trăia în apropiere de Dum-nezeu, în comuniune cu El. Deşi în tot cuprinsul anului noi trăim învierea lui Hristos prin fi ecare Dumnezeiască Liturghie de du-minică, acum în perioada Trio-dului (de la duminica vameşului şi a fariseului până la Învierea Domnului) avem ocazia să în-cepem să fi m mai conştienți de motivul pentru care Hristos a venit pe pământ şi de chema-rea pe care Dumnezeu ne-o adresează nouă tuturor. Toată această perioadă în vechime era un moment de pregătire pentru cei ce urmau să se boteze în nu-mele Sfi ntei Treimi. Pentru noi, cei ce am primit Botezul, Trio-dul ne aşează puțin cu picioarele pe pământ, în sensul că slujbele din perioada Triodului sunt mai multe ca număr decât în decur-sul anului, şi Biserica ne cheamă mai des la rugăciune împreună cu cei din comunitate. Mai mul-te duminici din perioada Tri-odului ne punîn față exemple concrete de pocăință: Zaheu va-meşul, fi ul risipitor.Dar la ce ne este de folos pocăința? Păi cău-tarea noastră după cum am spus la început este să redobândim starea de comuniune cu Dum-nezeu, de a îl avea pe Dumne-zeu permanent în viața noastră. Aşa cum mâncarea este pentru trup, aşa prezența lui Dumnezeu hrăneşte sufl etul. Pocăința este strâns legată de starea de păcat.

Starea de păcat este aceea în care demonul atacă mintea omului şi o lasă plină de răni şi dezbrăcată de viața dumnezeiască. Lovituri-le pe care demonul le dă omului sunt precum valurile ispitelor asupra unei nave pe marea vie-ții, însă omul nu trebuie să dez-nădăjduiască la vederea acestor valuri, ci să pună Crucea drept pilot pentru a ajunge la limanul cel lin al Domnului.

Pe toată această durată sunt enumerate mai multe persona-je din vechiul legământ dar şi din noul legământ pe care sufl e-tul păcătos le-a imitat. Fiecare dintre noi, ne regăsim în fari-seu, în fi ul risipitor, în bogatul nemilostiv, în cel căzut între tâl-hari, în căderea lui Petru. Toate acestea sunt motive de trezire din trândăvia duhovnicească, însă prin insensibilitate față de Cuvântul lui Dumnezeu, omul poate ajunge în starea de moarte sufl etească, înainte de moartea cea trupească. Dumnezeu ne-a chemat la asemănarea cu El, dar nu fără El! Toți suntem chemați către aceasta, dar totul depin-de şi de efortul nostru personal pentru dobândirea asemănării.Lipsa căinței, a recunoaşterii stării sufl eteştiam văzut-o la pri-mii părinți, Adam şi Eva.Acest lucru a dus la închiderea Uşilor Raiului. Triodul, pentru cei bo-tezați este motiv de a curăța ha-ina noastră sufl etească, pentru a o aduce în starea pe care am primit-o la botezul nostru. De

atunci şi până acum ar trebui să o curățăm, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne face con-ştienți de adevărata noastră sta-re lăuntrică. În fi ecare duminică din această perioadă auzim cân-tarea “Uşile pocăinței”, prin care mărturisim că sufl etele noastre tânjesc după Dumnezeu, dar în acelaşi timp noi purtăm un trup stricăcios care ne împiedică să ajungem la El. Din pricina stri-căciunii trupului noi cerem aju-torul lui Dumnezeu, să primim pocăința şi să îl curățăm pentru a îl conduce împreună cu sufl e-tul în Împărăție.

Evanghelia din “Duminica iz-gonirii lui Adam din rai”, ne arată mijloacele pe care putem să le folosim pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, şi anume: iertarea, postul şi rugă-ciunea. Iertarea pe care Dumne-zeu ne-o cere, implică în primul rând ca noi să avem o relație cu aproapele nostru. Noi nu putem să sperăm la o relație cu Dum-nezeu dacă nu putem să avem o relație cu cei de lângă noi.În re-lația noastră cu semenii, vrând, nevrând apar tensiuni din cauza neputințelor noastre, iar singura cale de a depăşi aceste tensiuni este iertarea. Condiționarea pe care o face Dumnezeu omului, adică să ierte pe semen pentru ca şi Dumnezeu să îl ierte pe el, duce la o responsabilizare a omului care iubeşte pe Domnul, pentru ca nu cumva prin neier-tarea aproapelui să pună în peri-

Recuperarea Raiului pierdut

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 50

/ 26

febr

uarie

201

7

DIALOG DE DUMINICĂ

2

col relația cu însuşi Dumnezeu.Este foarte greu pentru noi ca oameni să înțelegem cu adevărat iertarea aproapelui, pentru că nu prea mai avem relații în adevă-ratul sens al cuvântului. Lipseş-te din relațiile noastre purtarea celorlalți în inimă, în rugăciu-ne; sunt puține relații lipsite de interes. Am văzut modelul ier-tării în“Evanghelia fi ului risi-pitor”,unde fi ul era aşteptat cu brațele deschise de către tatăl său încă de când fi ul a hotărât să plece, dar nu i-a îngrădit libertatea în vreun fel, nici nu a stricat relația cu acesta printr-o reacție de moment. Şi în relațiile noastre ar tre-bui să fi e asemănător. Dacă cineva mi-a greşit în orice fel, eu să îl iert, chiar dacă acesta nu îmi cere (poate nu şi-a dat seama), iar dacă îmi cere iertare, o face pentru el, nu pentru mine. În acest fel calea mea către cel de lângă mine rămâne mereu deschi-să, nu este afectată de nimic.

Al doilea mijloc prin care ne putem apropia de Dum-nezeu este postul. Prin post înfrânăm trupul nostru, în-cercăm să îl controlăm pen-tru ca acesta să asculte şi dorința sufl etului, pentru a putea să ascultăm pe “omul cel tainic al inimii”, care atunci când ne acoperim de negura păcatelor nu îl mai auzim. Exis-tă un risc şi în cazul postului, şi anume acela de a ne mândri că am făcut cine ştie ce lucru, o performanță duhovnicească, care să fi e văzută de cei de lân-gă noi. Acesta este lucrul despre care vorbeşte Mântuitorul să avem grijă, pentru a nu ne lua plata de la oameni şi a câştiga

în imaginea noastră atunci când postim. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că să ne ungem capul înseamnă să avem pe Duhul Sfânt me-

reu cu noi, adică să ne în-deletnicim cu cele vred-

nice de Duhul Sfânt.

Cu alte cuvinte să ne înfrânăm şi să stăpânim de la tot răul pe omul lăuntric din noi şi să îl în-demnăm spre cele ce nu alungă pe Duhul Sfânt din noi. Semni-fi cația spălării feței, este aceea a curățirii omului trupesc. În lu-mea aceasta sufl etele noastre se văd prin intermediul trupului. Spălarea trupului nostru este pă-zirea simțirilor noastre (păzirea ochilor, urechilor, mirosului, limbii, mâinilor, picioarelor), de la tot ce este peste măsură,

asta nu înseamnă să exagerăm în sens opus şi să asuprim tru-pul, ci să dăm trupului atât cât să nu fi e afectată sănătatea lui. Prin aceasta putem să facem din trupul nostru o adevărată biseri-că pentru sufl et. Vedem însă că primează curățirea sufl etească (ungerea capului), postirea su-fl etească, izvorâtă din inima şi cu voia omului, dar acest lucru nu înseamnă că postirea tru-pească este mai prejos, ci aceasta din urmă este ca o întregirea a postului, care aduce bucurie tru-pului.

Ne întoarcem la începutul acestui cuvânt, când spuneam că noi căutăm mereu ceva, şi parcă nu reuşim să găsim acel ceva sau

de fapt Cineva care ne lipseşte, cum îl putem găsi? Rugăciunea ne poate ajuta să Îl găsim. În fi ecare seară Îi spunem ofurile noastre de peste zi şi îl rugăm să ne ierte şi să nu plece de lângă noi pentru neputințele noastre, în fi ecare dimineață Îi mulțu-mim pentru că am văzut încă o dată lumina zilei. Sfântul Silu-an spune că acela care iubeşte pe Domnul, îşi va aduce aminte întotdeauna de El. Din această aducere-aminte se naşte rugă-

ciunea. Iar în rugăciune ha-rul Sfântului Duh se revarsă peste om. Dar noi nu putem să ne îndeletnicim cu rugă-ciunea fără a avea un povă-țuitor, iar acela este părintele nostru duhovnic.După cum şi noi atunci când iubim pe cineva, la acea persoană ne gândim, despre acea persoa-nă vrem să vorbim, cu acea persoană vrem să fi m, şi în acest fel începe dialogul.

Acum că am afl at câteva rețete despre cum să îl apro-piem pe Dumnezeu de noi în sensul ca El să îşi facă sălaş în inima noastră, nu mai ră-mâne decât să Îl rugăm ca în acest post mai mult ca nicio-dată “să ne curățim simțirile, şi să vedem pe Hristos stră-lucind, cu neapropiata lumi-

nă a Învierii!”. Amin.

Mihai Popescu

Bibliogra� e

Makarios Simonopetritul - “Tri-odul explicat”

Pr. Constantin Coman - “Drept-atea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”

Sf. Nicolae Velimirovici - “Pre-dică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai”

Arhimandritul Sofronie - “Cuvi-osul Siluan Athonitul”

Canonul Învierii Domnului

3

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ame-

ţesc!” Nu-i adevărat. Postul armo-nizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, suprave-gheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medici-nă înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, con-simţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea cule-ge numai mătrăgună şi numai ră-utăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să posteas-că şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii pos-tesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Cră-ciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toa-te după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteş-te cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a pos-tului un ideal. Şi ferice, cu adevă-rat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă

cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excep-ţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneş-te şi cade, căderea lui e mare, pen-tru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Ti-motei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinere-ţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Ti-motei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păca-tului. Şi el nu părăsea nicicum lu-crul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost depor-tat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au pri-mit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie me-reu cu mintea la Bunul Dumne-zeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferin-ţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă ce-lor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfân-tul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam

între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrâ-nare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…

În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Postul n-a-re nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că “da, eu n-am ni-mic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să vă iertaţi unul pe altul din toa-tă inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii ia-dului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să poto-lească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai mul-te ori te vindeci prin post. Şi dim-potrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim,

Postul nu este lăsat să omoare omul

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tabăra pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cine-va, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun nu-mai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pen-tru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. “Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mă-nânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gura, cu care facem foar-te multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: “Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvinte-le noastre. De aceea spun sfinţii Pă-rinţi că limbă are două garduri în faţă, ca s-o poţi stăpâni: dinţii şi bu-zele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedep-seşte-ţi limba, ca să scapi tu de pe-deapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are ros-tul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că “am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vina nu-mai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. “Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul “bârfă”. La noi, aşa se pro-cedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai

e bun decât de scuipat când se în-toarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călăto-riile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pil-dă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari în-tr-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea au de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau rouăa, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile aces-tea înguste. La Athos nu prea călă-torim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să fa-cem o faptă bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aces-te târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduială a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită luptă este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim re-pede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat ca o arenă în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăun-trică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lă-untrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevo-ie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotrivă, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine pu-tem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: “iertaţi şi vi se iartă”; “nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovni-cesc şi “ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condi-ţie a păcii interioare. Căci asta în-seamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe su-flet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la ru-găciune cu inimă deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt ier-tare. Nu, începeţi prin a cere dum-neavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumnea-voastră o vină cât de mica… e im-posibil…Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, Bucu-reşti 2012