DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

I. Regula generală şi obligatorie a despărţirii în silabe a cuvintelor în limba română — valabilă atît în situaţiile de sub II, cît şi în cele de sub III — este interzicerea lăsării la sfîrşit de rînd sau la început de rînd a unei secvenţe lipsite de o vocală (propriu-zisă).

II. Reguli bazate pe pronunţare

Se aplică drept reguli unice în toate cuvintele simple şi în majoritatea derivatelor cu sufixe; sunt tolerate în cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (pentru care vezi III 1), precum şi în grupurile de cuvinte legate prin cratimă (vezi III 2).

1. În succesiunea a două vocale propriu-zise despărţirea se face între cele două vocale: Gra-al, a-e-ri-an, a-ici, a-or-tă, a-u-zi; be-hă-it, lin-gă-ul; bo-re-al, a-le-e, de-ic-tic, le-o-nin, le-ul; u-ri-aş, pom-pi-er, fi-in-ţă, fa-ni-on, ca-fe-gi-ul; hî-rî-it, pî-rî-ul; cro-at, po-et, cro-im, al-co-ol, o-ul; po-lu-a-re, con-ti-nu-ă, du-et, hă-lă-du-ind, a-fec-tu-os, con-ti-nu-u; ke-ny-an, dan-dy-ul etc.

2. În succesiunea vocală (sau diftong) + semivocală (e, i, o sau u) + vocală (+ semivocală) despărţirea se face înaintea semivocalei, deci înaintea diftongului postvocalic: a-ce-ea, dum-nea-ei; tă-iat, ploa-ie, e-po-pe-ii, du-ios, ro-iul; gă-oa-ce; ro-ua, stea-ua, no-uă etc., respectiv înaintea triftongului postvocalic: tă-iai, vo-iau, le-oai-că etc.

Observaţie. În succesiunea vocală + semivocală + semivocală + vocală despărţirea se face înaintea primei semivocale, deci înaintea triftongului postvocalic: cle-ioa-să, cre-ioa-ne etc.

3. În succesiunea vocală (sau diftong) + semivocală + consoană despărţirea se face înaintea consoanei: mai-că, boj-deu-că, pîi-ne, doi-nă, lu-poai-că etc.

4. Dacă există o singură consoană între vocale despărţirea se face înaintea consoanei: a-bil, re-ce, ve-cin, po-diş, a-fiş, le-ge, le-gic, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ca-să, ra-zei etc.

Observaţii:

1. Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează cîte o singură consoană, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart în silabe conform regulii de sub II 4: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial etc.

2. Litera x notează întotdeauna două consoane (fie cs, fie gz); din punctul de vedere al despărţirii în silabe este însă tratată ca o singură unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform regulii de sub II 4: a-xă, e-xa-men etc.

5. În cazul grupurilor de două consoane situate între vocale despărţirea se face

a. în majoritatea situaţiilor, între cele două consoane: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-ghi-ţi, mun-te, cap-să, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tăzi etc.;

Observaţie. Cuvintele care conţin consoane duble se despart tot după regula de mai sus: for-tis-si-mo, wat-tul, în-nop-ta, in-ter-regn (în cazul ultimelor două exemple despărţirea se justifică şi prin regulile de sub III).

b. înaintea întregului grup consonantic dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a

doua consoană este l sau r: o-blo-ni, o-braz, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.;

în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvinte neadaptate: fla-shul, ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, kib-bu-tzuri etc.

2. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despărţirea se face a. în majoritatea situaţiilor, între prima şi a doua consoană a grupului:

ob-şte, fil-tru, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vîr-stă, as-pru etc.;b. între a doua şi a treia consoană, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ,

ncş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf şi stm: sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ţi-u-ne, linc-şii, punc-taj, punc-ţi-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic etc.

Observaţie. La această listă pot fi adăugate grupuri ca ldm, lpn, ltc, ndc, nsl, nsr, nsv, ntl, rbţ, rgş, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtţ, rtv, stb, stc, std, stf, stl, stn, stp, sts, stt, stv întîlnite numai în cuvinte pentru care despărţirea după a doua consoană este justificată de regulile de sub III: feld-ma-re-şal, alt-ce-va, fi-ind-că, trans-la-tor, trans-re-nan, trans-va-za, sa-vant-lîc, ab-sorb-ţi-e, tîrg-şor, port-ba-gaj, port-har-tă, port-jar-ti-er, port-man-tou, port-pe-ri-e, port-sa-bi-e, port-ţi-ga-ret, port-vi-zit, post-be-lic, post-cal-cu-la-ţi-e, post-di-lu-vi-an, ast-fel, post-lu-diu, post-no-mi-nal, post-pu-ne, post-sin-cro-ni-za, post-to-nic, post-ver-bal.

3. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despărţirea se face

a. de obicei, între prima şi a doua consoană a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc.;

b. foarte rar, între a doua şi a treia consoană a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă, pentru că grupurile de consoane gst, nbl sînt foarte neobişnuite şi greu de pronunţat în limba română.

Observaţii:

11 La lista de sub b. se pot adăuga şi grupuri ca bstr, nsgr, ptspr, rtdr, risc, stpr, stsc, stşc întîlnite numai în cuvinte pentru care despărţirea după a doua consoană se justifică şi prin regulile de sub III: abs-tract, trans-gre-sa, opt-spre-ze-ce, port-dra-pel, port-scu-lă, post-pran-di-al, post-sce-ni-um, post-şco-lar.

11 Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoană este vîrst-nic, pentru care vezi însă III.

II. Reguli bazate pe analiza morfologică

1. În cuvintele compuse din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte, în derivatele cu prefixe şi în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană) se preferă despăţirea în silabe care ţine seama de elementele constitutive atunci cînd cuvîntul este analizabil sau măcar semianalizabil:

a. compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză, alt-un-de-va, ast-fel, ci-ne-ma-scop, de-spre, feld-ma-re-şal, port-a-vi-on, watt-me-tru etc.;

Observaţie. Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al primului termen şi primul sunet — identic cu precedentul — al termenului următor, în compusele formate dintr-un element greco-latin şi un cuvînt cu existenţă independentă în limba noastră despărţirea se face în favoarea acestuia din urmă: om-or-ga-nic, top-o-no-mas-ti-că; în compusele formate din două elemente greco-latine se acordă, în general, prioritate ultimului element: bi-op-si-e, mi-o-pi-e.

b. derivate cu prefixe: an-or-ga-nic, dez-e-chi-li-bru, in-e-gal, într-a-ju-to-ra-re, ne-spri-ji-nit, ne-sta-bil, ne-stră-mu-tat, sub-li-ni-a etc.;

Observaţii:

11 Conform regulii de sub I nu se separă prefixe monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.

11 Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al prefixului şi primul sunet — identic cu precedentul — al

rădăcinii despărţirea se face acordîndu-se prioritate rădăcinii: tran-scri-e, ultr-a-lu-min.

11 Adeseori despărţirea în silabe a cuvintelor compuse sau a derivatelor cu prefixe după regulile morfologice coincide cu cea după regulile fonetice: bu-nă-vo-in-ţă, in-to-le-ra-bil, pre-fa-bri-cat, re-a-ni-ma, su-pra-a-glo-me-rat etc.

c. derivate cu sufixe: sa-vant-lîc, stîlp-nic, tîrg-şor, vîrst-nic etc.

2. De asemenea, în măsura în care nu se poate evita despărţirea, se preferă despărţirea după elementele constitutive la grupurile ortografice în care cratima leagă două sau mai multe cuvinte: dintr-un (faţă de din-tr-un), fir-ar (faţă de fi-r-ar), într-în-sa (faţă de în-tr-în-sa) etc.

Observaţii:

1. în aceste situaţii cratima are o funcţie ortografică dublă, ceea ce se poate întîmpla şi atunci cînd despărţirea după regulile morfologice coincide cu cea după regulile fonetice, ca în du-te, du-cîn-du-se, vă-zîn-du-mă etc.

2. Conform regulii de sub I nu se separă cuvinte reduse la o consoană, ca s- din s-a, -l din dîndu-l, la o semivocală, ca i- din i-a, sau la o consoană + i semivocalic, ca mi- din mi-a.

II. Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rînd

1. Nu se despart în rînduri diferite:

cuvintele compuse din abrevieri literale: IRTA (nu: IR-TA), UNESCO (nu: U-NES-CO);

abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.; numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de

formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.2. Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul:

silabelor iniţiale şi, mai ales, finale constituite dintr-o singură vocală, întrucît despărţiri ca a-er, vi-a, e-ră, li-ce-e, i-re-al, su-i, o-mis (corecte conform regulilor de sub II) sau dînd-o, las-o, zis-a (corecte conform regulilor de sub III) sînt neeconomice;

abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (prenume abreviate + nume de familie: I. Popescu; substantive comune + nume proprii: F. C. Argeş, I.H.R. Mangalia);

cuvintelor compuse şi al grupurilor ortografice scrise cu cratimă, cînd locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te;

notaţiilor abreviate, ca 10 km, art. 3.