Desacralizarea lumii contemporane

Sacrul, numit de alţii kadoş, aghios, sanctus sau sacer, reprezintă pentru noi ceva viu, trezind în noi un sentiment de uimire, de copleşire, de mângâietoare prezenţă, îmbrăţişând pe fiecare ca pe întâiul preferat.

Între Orientul asiatic, unde omul se pierde în divin şi Occidentul în care se arată tot mai mult neliniştea şi depersonalizarea omului, se distinge Revelaţia biblică: un Dumnezeu personal şi creaţia Lui. Din acest punct de vedere vreau să avem în socotinţa sacrul, ca pe cineva şi nu ca pe ceva, ca pe o persoană sau unitate de persoane şi nu ca o esenţă asimilatoare în consistenţa proprie a umanului, în care nu se mai zăreşte omul, nici persoana de oricare calitate ar fi ea, ci esenţa.

Sacrul, în fiinţa sa, este cineva cu totul deosebit, este ceva ce nu are nimic cu omenescul sau cu amestecul, nici măcar cu cosmicul, el provoacă în noi sentimentul nimicniciei omului. Aşa se simţea Părintele nostru Avraam când, cu îndrăzneală susţinea cetăţile Sodomei şi Gomorei zicând: Iată,cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Este o realitate care se manifestă diferit întotdeauna, ca o realitate de un ordin complet diferit de orice realitate naturală. De aceea istoricii religiilor au putut afirma că sacrul şi profanul sunt pentru noi două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de om în istorie.

Sacrul, înseamnă realul prin excelenţă, adică puterea, izvorul vieţii şi eficienţa, iar după calculul altora, el reprezintă iraţionalul, dorind să afirme prin aceasta singura adevărată existenţă, care nu este condiţionată de nimeni şi de nimic, care nu poate fi explicată cu ajutorul conceptelor, neputând fi indicată decât de reacţiile sentimentale specifice pe care le stârneşte în suflet. Dorinţa omului de a trăi în sacru înseamnă dorinţa lui de a se situa în realitatea obiectivă şi nu de a trăi într-o iluzie. Acolo unde se manifestă divinul, se dezvăluie realul şi lumea începe să existe. El produce o ruptură de nivel, deschide comunicarea spre noi nivele şi pe noi nivele, permiţând trecerea de la un mod de a fi la altul. De aceea spunem că oferă posibilitatea, şi aceasta este pentru fiecare persoană, de a se transcende pe sine sau de a transcende spre altceva ori altcineva. Divinul naşte pentru fiecare din noi o evoluţie, iar trăirea în apropierea lui poate fi numită o existenţă deschisă, nefiind limitată la modul de a fi al omului corupt.

1

De aceea sacrul este cineva care nu poate fi sesizat decât într-un mod diferit şi adecvat, altul decât modul cercetării ştiinţifice şi a experienţelor verificabile de câte ori voim. El trebuie să se descopere cumva, căci de n-ar fi aşa nu am şti nimic despre el, nici măcar că există, pentru aceasta fiind înainte de toate o categorie de descoperire, de interpretare şi apropiere ce nu există, ca atare, decât în domeniul religiosului. Religia şi religiosul aduc ceea ce alte practici nu pot aduce, provoacă întoarcerea dinspre sine spre altul şi spunând altul mă refer şi la altcineva decât omul, iar prin aceasta se realizează un salt calitativ. Se păstrează taina, nu se pierde misterul, cu toate acestea, în mod paradoxal, din cauza voinţei lui avem o cunoaştere a tainei sale. Taina sacrului sau misterul divin poate fi exprimat prin cuvintele: un Dumnezeu înţeles nu este un Dumnezeu (Tersteegen).

Omul are o teamă de necunoscut, de necontrolabil, de ceea ce nu poate el influenţa prin varii mijloace spre folosul său, indiferent cum socotim aceasta. În multe, sacrul se opune omului contemporan. El suspendă practici şi acţiuni, pune în încurcătură, oferă prezenţe de nebănuit, el este incontrolabil şi adesea insesizabil. Pe scurt, sacrul pune în nelinişte raţiunea.

Există o proprietate a sacrului, el nu s-a format pe parcursul timpului şi a istoriei, ci el s-a descoperit în cadrul acestui proces. Omul modern acordă realitatea, respectiv, semnificaţia sacrului, manifestărilor empirice şi situaţiilor istorice. Dacă pentru omul cel vechi ceea ce era sacru era real, pentru omul de astăzi, ceea ce este real este sacru.

Natura, timpul şi întreg spaţiul nu sunt pentru omul religios exclusiv naturale sau profane în sensul pur. Experienţa unora ca acestea în mod radical desacralizate este o descoperire recentă, în primul rând a oamenilor de ştiinţă. Însă pentru orice om, fie el şi nereligios, aceste categorii aduc un sentiment nelămurit şi greu de definit. Toate există pentru că au depins în existenţa lor de Cel Sacru, iar despre aceasta însăşi existenţa lumii spune ceva, lumea nefiind mută, nici opacă, ea nu este ceva inert, fără sens şi fără scop. Pentru cel ce caută Absolutul sau pentru adevăraţii căutători, cosmosul le vorbeşte despre cineva şi despre ceva, le vorbeşte despre o persoană şi o lucrare a ei. Timpul şi spaţiul nu sunt omogene şi nici neutre, nu sunt continue şi nici circulare, ci prin sacru ne este oferită posibilitatea unei ieşiri, a unei întâlniri şi a unei lucrări cu acesta. Este un prilej în care omul trăieşte o existenţă ce nu este afectată numai de propria persoană sau de celelalte persoane, ci şi de o prezenţă divină. Subliniez faptul că, pe când pentru celelalte religii doar spaţiul locuit, lumea, în sens de prezenţă a divinului era considerată sacră, pentru noi în creştinism, totul şi toate au fost redobândite. Aceea vrea să înştiinţeze Biserica atunci când zice: Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi pământul şi cele dedesubt.

2

Nu va putea nimeni, indiferent oricât efort, oricâtă străduinţă sau încordare s-ar depune, să elimine sacrul din viaţa lumii, deşi se caută aceasta. Orice linie dogmatică ce ţine de actul revelaţional sau de supranaturalul divin, care depăşeşte logicitatea empirismului este eliminată. Ceea ce nu poate fi verificat, dar mai ales experiat şi influenţat este refuzat. Lumea respinge prezenţa sacrului, a supranaturalului divin ca pe ceva anormal. În acest caz lumea de astăzi se află în faţa sfidării de a face o nouă opţiune pentru Dumnezeu. Dumnezeu a ajuns să fie socotit opţional pentru lume.

Acest proces de eliminare a sacrului sau de ascundere de sacru este numit de intelectuali desacralizare sau adeseori secularizare. El reprezintă o caracteristică a civilizaţiei occidentale moderne, care tinde să se universalizeze. Cuvântul lui Andre Malroux, care afirmă că secolul 20 va fi religios sau nu va fi deloc, tinde tot mai mult să se împlinească. Cel ce a adus în istorie această exprimare nu s-a referit la o dispariţie a timpului, a lumii sau a umanului, ci a tras un semnal de alarmă. Spun acest lucru deoarece asistăm astăzi la un progres al profanului în înlocuirea sacrului, la o adaptare a sacrului până la limita existenţei sale ca element original şi important al vieţii. Acest proces negativ de desacralizare este unul la vedere. Pentru unii este obiectiv, în măsura în care sunt interesaţi să observe acest lucru şi să facă ceva pentru stoparea lui, iar pentru alţii este subiectiv, adică implicaţi sentimental, voliţional şi în mod continuator în acest proces.

Deşi sacrul nu va putea fi eliminat din structura creaţiei, el însă va face şi de această dată un gest de smerenie, de chenoză. El nu s-a ascuns pentru oameni, însă ei au ascuns acest sacru, minimalizând orizontul existenţei lor prin minimalizarea orizontului deschis către noi de divin. L-am ascuns pe Dumnezeu prin patimi, prin părute ştiinţe şi dispărute ideologii. Am afirmat materia şi contingentul până la a descalifica sau a refuza o existenţă a Celui ce este. Dispariţia religiilor nu implică şi dispariţia religiozităţii, spunea Mircea Eliade. Existenţa profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a lumii.

Viaţa ţi-o poţi recupera în mod veşnic numai dacă eşti în relaţie cu sacrul, cu Dumnezeu. Desacralizarea timpului şi a vieţii, golirea de conţinut a spaţiului şi timpului duce în mod necesar la o viziune pesimistă asupra lumii. La capătul timpului desacralizat se află moarte, la capătul spaţiului profan se află degradarea, pierderea fără a lăsa vreo urmă. Prin acest proces sensibilitatea religioasă este mult sărăcită, taina participării umanului la viaţa sacrului este tot mai tăinuită şi refuzată.

Desacralizarea arată şi o anumită stare de fapt a omului modern, care a renunţat să-şi mai pună întrebări existenţiale, de genul: cine sunt eu? De unde sunt

3

eu? Încotro mă îndrept? etc. Dumnezeu nu mai este aşa cum s-a descoperit, ci este dumnezeul orientării filosofice actuale, al simplei speculaţii sau definiţii raţionale, este un dumnezeu aşa cum îl creăm noi, aşa cum dorim noi să fie. Adevărul pentru omul contemporan nu mai este unu ci multiplu. Fiecare om ar putea avea propriul său adevăr sau propriul său înţeles asupra adevărului. Asistăm în zilele noastre la o tendinţă de restrângere a orizonturilor omului la privat şi la cercul restrâns al apropiaţilor, când experienţa religioasă a lor nu mai este una deschisă spre Dumnezeu, ci este una strict personală.

Păruta capacitate a ştiinţei de a rezolva toate problemele este o amăgire. Tehnica şi ştiinţa sunt două chestiuni care nu pot da răspunsurile esenţiale cu privire la viaţă, nici nu pot conduce la viaţă şi la tot mai multă viaţă, aşa cum conduce sacrul, spiritualitatea sau divinul. De aceea mulţi cercetători ai acestui proces consideră că desacralizarea este în cea mai mare măsură rezultatul acţiunii gândirii ştiinţifice şi mai ales a răsunătoarelor descoperiri, iar în timpul ei omul este arătat ca fiind însetat de existenţa concretă. Răsunătoarelor triumfuri din afară însă, le răspund amarele prăbuşiri lăuntrice ale persoanei.

Astăzi sau găsit surogate, înlocuitori despre care se crede că înalţă sufletul, astăzi altceva ne mulţumeşte în cel mai intim mod şi nu altcineva, acel sacru pe care sufletul lăsat liber l-ar recunoaşte şi s-ar odihni întru el. Iată ce spune un om copleşit de prezenţa sacrului, în afara lui şi în interiorul lui: dacă v-aş putea spune ce simte inima, cum arde ea lăuntric şi cum se mistuie! Dar nu se găsesc cuvinte ca s-o exprime. Pot doar să spun : dacă o singură picătură din ceea ce simt ar cădea în iad, iadul s-ar transforma în rai. Iar în scrierile iudaice citim : cel care-L va găsi va fi uimit şi în uimirea lui va fi rege.

După aceste cuvinte este greu să afirmăm că oamenii nu mai i-au în calcul credinţa, nu se mai îngrijesc în mod avantajos veşnic de interiorul lor, ci se preocupă cu nimicul sau încearcă prin lucruri finite să construiască infinitul. Niciodată şi oricât s-ar continua operaţia, suma lucrurilor finite nu va forma infinitul. Infinitul personal divin sau abordarea lui, deschide o tensiune spre sens, oferind o continuitate inclusiv calitativă care nu va afla un sfârşit.

Omul înclină mai ales spre o viaţă biologică, o viaţă jalonată de idei şi aspiraţii materialiste care caută să satisfacă exigenţe ce ţin adesea de latura interioară a lui. Mulţi dintre contemporani nu mai sunt interesaţi de spiritual, chiar şi atunci când ar manifesta un anumit interes, nu ar face acest lucru pentru partea ascunsă a constituţiei umane, ci tot pentru a-şi asigura confortul fizic, biologic, artificial fericit. Se ajunge astfel la stabilirea unei relaţii contractuale cu religia sau cu divinul. Mă rog ca să primesc ceea ce îmi doresc, folosindu-mă de sacru pentru avantaje personale, dar mai ales fizice. Omul ajunge astfel, să fie văzut ca un individ, un caz social care caută sau i se caută un antidot material. Plăcerile hedoniste, dorinţa de putere, o autosuficienţă proprie, îl determină pe om să nu se

4

mai intereseze de chestiuni de natură spirituală, precum cea legată de Dumnezeu. Important nu mai este verbul a fi, ci verbul a avea.

Omul areligios respinge transcendenţa, acceptă relativitatea realităţii şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei. Omul religios crede că originea vieţii este sacră şi că existenţa umană îşi actualizează toate potenţele în măsura în care este religioasă, adică în măsura în care participă la realitatea divinului. Omul modern îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându-se doar ca subiect şi agent al istoriei, refuzând orice chemare la transcendenţă. Pe când omul religios vrea să fie construit de istorie, de istoria sacră, adică de istoria lui Dumnezeu, omul profan se vrea construit de istoria umană, adică de totalitatea faptelor proprii, de istoria oarbă şi fără o continuitate sigură. De aceea spunem că omul se făureşte pe sine, nu este dat, având ca model divinul, un model transuman şi transcendent, pentru cel lipsit de credinţă însă, el nu ajunge să se făurească întru totul decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sufletul nu mai reprezintă un interes aparte pentru el. Sacrul este o piedică în calea libertăţii sale.

Orice am face, fiecare om poartă cu el o moştenire, neputându-şi aboli trecutul. Această moştenire este sacrul, care se prezintă ascuns în interiorul cel mai de taină al omului. Sacrul este o categorie apriorică pentru noi, cineva constitutiv nouă. Acest fapt arată că deasupra şi dincolo de fiinţa noastră raţională, există ascuns în fiinţa noastră, un element ultim şi suprem, care nu este satisfăcut prin potolirea nevoilor ce ţin de pornirile şi de exigenţele noastre fizice, psihice şi spirituale. Misticii l-au numit adâncul sufletului. Pentru aceasta cei care au dorit să-L şteargă pe Dumnezeu din locul cel de neşters al Lui, din suflet, nu au reuşit. Referitor la acest fapt, Fericitul Augustin, episcop de Hipo, afirma în confesiunile sale: de unde-L cunosc toţi, ca să-L dorească atât? Unde L-au văzut, ca să-L iubească? Noi L-am avut, nu ştiu cum.

Mircea Eliade spune că majoritatea celor declaraţi fără religie au încă un comportament religios, chiar dacă nu-şi dau seama. Nu este vorba de mulţimea superstiţiilor sau a tabuurilor omului modern, care au toate o structură şi o origine magico-religioasă. Omul modern, care se simte şi se pretinde areligios, dispune încă de o întreagă mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate. Petrecerile care însoţesc anul nou sau mutarea într-o casă nouă prezintă, sub formă laicizată, structura unui ritual de înnoire. Acelaşi fenomen se poate constata cu prilejul serbărilor şi petrecerilor care însoţesc căsătoria sau naşterea unui copil, obţinerea unui nou loc de muncă, promovarea socială, etc. Cinematograful, adevărată fabrică de vise, preia şi foloseşte nenumărate motive mitice, ca de exemplu lupta dintre erou şi monstru, înfruntările şi încercările iniţiatice, …, peisajul paradiziac, infernul, etc. Până şi lectura are o funcţie mitologică,…, aceasta îi permite omului modern o ieşire din timp, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Profesorul Eliade concluzionează că: majoritatea celor

5

fără religie, nu sunt de fapt eliberaţi de comportamentele religioase, de teologii şi mitologii, fiind uneori cuprinşi într-un adevărat hăţiş magico religios, degradat până la caricatură, şi prin urmare, greu de recunoscut.

Comportamentele religioase camuflate sau degenerate se întâlnesc şi în mişcările care se proclamă laice şi chiar antireligioase. De pildă nudismul sau mişcările pentru libertate sexuală absolută se bazează pe ideologii în care se pot desluşi urmele nostalgiei paradisului, dorinţa de întoarcere la starea edenică de dinaintea căderii. Chiar unele tehnici specifice vremurilor moderne, cum este psihanaliza, mai păstrează schema iniţiatică. Pacientului i se cere să coboare în adâncul fiinţei sale, să-şi retrăiască trecutul, să-şi înfrunte din nou traumele. Prin toate aceste practici, se arată că omul areligios, desacralizat, pare să-şi fi pierdut capacitatea de a trăi conştient religia, de a o înţelege şi de a şi-o asuma, dar în străfundurile fiinţei sale, urmele nu s-au şters cu totul. Dacă după prima cădere religiozitatea s-a prăbuşit la nivelul conştiinţei sfâşiate, procesul desacralizării a făcut ca aceasta să cadă şi mai jos, în străfundurile inconştientului, şi a fost uitată.

Pentru toţi aceştia, soluţia este una religioasă, care nu numai că rezolvă criza, dar în acelaşi timp deschide existenţa către anumite valori care nu mai sunt nici întâmplătoare, nici particulare, permiţându-i omului să depăşească situaţiile proprii şi să stabilească o legătură personală cu sacrul şi prin acesta cu toţi oamenii.

Pe cât de periculoasă este desacralizarea timpului şi a spaţiului, desacralizarea persoanei umane, pe atât sau cu mult mai periculoasă este preudosacralitatea. Procesul însuşi al desacralizării a dat naştere la forme hibride de magie trivială şi de religiozitate de faţadă. A adus libertatea prin care toate aşa zisele religii şi proiectele etice şi spirituale legate de acestea, pot să dobândească legitimitate socială pe cale democratică, în virtutea nu a adevărului, ci a numărului de persoane care îl acceptă. Ele schimbă orientarea spre profan, spre material, spre sine şi esenţă şi mai puţin spre spiritualul comunitar personal, spre raţional, spre analize meditative şi raţionalizări sumbre, decât spre subiectul divin şi cel uman.

S-a ajuns până la a se vorbi de moartea lui Dumnezeu, a crede în El nu mai este necesar, deoarece acest Dumnezeu nici măcar nu mai există.

Asistăm astăzi la o redescoperire a religiilor orientale şi la reactualizarea unui sacru arhaic. Reducţionismul Occidentului modern ia amploare, se etalează bogăţia lumii psihice şi spirituale, budismul invadează bătrânele ţinuturi creştine, printre altele şi prin apariţia, aici, a mănăstirilor tibetane. Se popularizează astrologia, ziarele afişează zi de zi situaţia diverselor semne zodiacale, anumite întreprinderi utilizează chiar aceste corespondenţe astrale pentru a selecta candidaţii la o slujbă. Diverşi oameni de afaceri se „re-energizează", se „supradimensionează" participând la seminarii de arte marţiale sau de zen, produse de import japoneze, şi chiar la şedinţe de voodoo sau de şamanism.

6

Nu se mai vorbeşte acum de „religie", ci de „spiritualitate", nu se mai vorbeşte de rugăciune, care presupune o relaţie, ci de meditaţie, care este o interiorizare, şi, prin urmare, nici de credinţă, adică de încredere într-o prezenţă personală, ci de o experienţă „ştiinţific" garantată. Angoaselor apocaliptice ale anului 2000, li se substituie anunţarea optimistă, exaltantă a unei ere noi, New Age, garantată de astrologie, de trecerea de la „era Peştilor" la cea a „Vărsătorului". Atunci se anunţa modificarea „paradigmei" ce urma să determine sensibilitatea colectivă a unei epoci. „Paradigmei" mecaniciste, materialiste, îi va succede o „paradigmă" a luminii şi dragostei, o conştiinţă planetară ce va armoniza toate planurile existenţei şi va unifica omul şi umanitatea cu universul.

Această nouă „paradigmă" va exclude atât scientismul, cât şi creştinismul. Este denunţata o religie care nu mai are sensul sacrului, o Biserică moralizatoare şi autoritară. Iisus nu mai este decât un avatar, în sens hindus, adică una din numeroasele manifestări ale Christusului cosmic şi interior totodată, la care fiecare individ participă în mod direct: căci fiecare, în final, este Dumnezeu, după celebrele ecuaţii hinduse: „Tu eşti Acela", Aiman, Binele Suprem, Brahman, divinul.

Sacrul arhaic, respins de marile monoteisme biblice sau coranice, reapare cu atât mai puternic cu cât n-a încetat să se exprime în budismul mahayana sau în taoismul interesat de magie. India, la rândul său, cunoaşte o revenire în forţă a tantrismului, pentru care lumea, ea însăşi o iluzie, este înţeleasă şi ca un fantastic joc divin la care trebuie să aderi cu toată intensitatea vieţii, întâlnite şi în şintoism, revin în actualitate preceptele şamaniste; şamanul, „călătoreşte prin toate nivelurile tăinuite ale existenţei universale", ceea ce îi permite, printre altele, să comunice cu morţii. Pretutindeni se vorbeşte, aşadar, de „cosmicizarea" omului, de dezmărginirea sa cu scopul de a se contopi într-un divin impersonal.

Acest tip de sacralitate, din ce în ce mai cunoscut, chiar idealizat în Occident, readuce la viaţă numeroase ezoterisme, atât de o oarecare calitate spirituală, cum ar fi alchimia, anumite forme de astrologie sau de tarot, cât şi de un nivel absolut inferior, ca spiritismul, teosofia, magia albă sau neagră.

Divinul apare astfel ca Spirit, Conştiinţă, Energie, ca profunzimea şi unitatea cosmosului. Cei ce au ajuns până la hotarele morţii, evocă o lumină blândă şi caldă, o mare de pace şi iubire. De altfel, moartea n-ar fi decât trecerea dintr-o existenţă terestră într-alta, nu mai puţin terestră, căci spiritualitatea difuză de astăzi vorbeşte bucuros de reîncarnare. Concepţia tradiţională creştină e denunţată ca absurdă şi crudă; informaţia prin care să accepţi că îţi poţi risca destinul etern profitând de o viaţă cel mai adesea scurtă sau searbădă, supusă atâtor circumstanţe contrare, prin care să accepţi că Dumnezeu a creat pentru atâtea suflete o eternă cameră de tortură, suferinţă fără sfârşit, este trecută în rândul mitului şi chiar a hilarului.

7

Hinduismul şi budismul vorbesc de „roata existenţelor", încarnări succesive aflate în relaţie strânsă cu Karma fiecărui individ, cu rezultatul acţiunilor sale, până ce totul ar fi plătit. Ni se spune, astfel, că sufletul, purificându-se puţin câte puţin, şi-ar redobândi originea celestă. În religiile asiatice însă, „roata existenţelor" este, totuşi, un fel de supliciu şi nimeni nu se reîncarnează, pentru ca de-a lungul acestor stări de conştiinţă, există doar Sinele universal sau Vidul. În Occident, reîncarnarea e concepută mai degrabă ca un soi de peregrinare în persoane bine definite, în care unicitatea personală, de origine biblică, nu este cu adevărat implicată, excepţie făcând, bineînţeles, cazul în care s-ar identifica cu divinul.

Şamanismul retrăieşte în experienţele numite channeling - comunicare cu spiritele, cu morţii în diversele lor călătorii, comunicare cu Conştiinţa cosmică. În Germania, ecologismul si budismul se asociază în cultul Gaiei, Mama-Pământ, viziune uneori sinucigaşă, căci unii merg până într-acolo încât doresc dispariţia umanităţii pentru ca natura să se poată dezvolta.

Vedem astfel că procesul desacralizării a atras după sine şi o nouă religiozitate care nu este doar o provocare pentru creştinism, ci se aşteaptă o atitudine şi un răspuns.

Observând toate acestea, desacralizarea ne determină să aducem în discuţie termenul de ambiguitate spirituală, având în vedere o serie de curente contextualiste, noi mişcări cu fundament religios, grupări şi curente cu caracter religios-filosofic şi noi numite religii, pe care strămoşii noştri creştini le-au combătut, iar astăzi apărute sub o altă formă, într-o nouă prezentare.

Amintim o serie de factori care paralizează sau influenţează în mod negativ spiritualitatea în lumea contemporană:

Relativismul care vădeşte tot mai mult faptul lipseşte un criteriu universal acceptat de identificare a adevărului. De aceea nu există nici un adevăr obiectiv, ci totul este provizoriu.

Subiectivismul a condus persoana umană la un cult propriu, de la un egocentrism exacerbat, până la o euforie sentimentală.

Agnosticismul demonstrează astăzi încă o dată în plus, că suferim de lipsa unei culturi religioase şi de spiritul critic asupra curentelor mişcărilor şi revigorărilor religioase, nepăstrându-ne verticalitatea şi consistenţa religioasă personală.

Scepticismul ne prezintă reci faţă de ceea ce am primit, analizând personal comoara pentru care am fost găsiţi vrednici, dar astăzi aruncând semn de întrebare asupra ei. Deşi Dumnezeu îşi păstrează în mod veşnic responsabilitatea Sa faţă de om şi lume, noi însă încă mai refuzăm să fim responsabili faţă de El, rămânând în incertitudine.

8

Individualismul afirmă cu putere egoismul, conducând la o lume de oameni solitari, de oameni neîncrezători faţă de orice solicitare care nu vine de la mine însumi. Deşi din punct de vedere social există departamente şi secţii specializate care se ocupă de fiecare segment al populaţiei, totuşi omul contemporan rămâne pe mai departe singur. Cel însingurat şi egoist se mulţumeşte cu sine, rupând relaţiile cu semenii sau menţinându-le pentru propriile sale realizări şi avantaje, cât şi cu Dumnezeu. El îşi este suficient.

Comoditatea face ca întreg conţinutul comunicării umane, de cele mai multe ori astăzi prin mijloace tehnice, să fie tot mai puţin orientat spre comuniune. Revederea chipului persoanei nu se mai aşteaptă cu nerăbdare, iar comunicarea cu ea, ce aducea altădată nespusă bucurie este degradată.

Liberalismul alimentează o conduită a omului până la a se împotrivi oricărei forme de porunci, ce nu sunt redate de propriul eu sau de o organizaţie în care complotez şi eu, încurajându-se neîncrederea faţă de divin, faţă de credinţă şi instituţiile religioase.

Autonomia prin care din punct de vedere informaţional suntem tot mai apropiaţi, însă personal, relaţional, dăruitor, din ce în ce mai puţin. Omul este tot mai puţin orientat pre comuniune şi tot mai mult spre o puternică depersonalizare.

Vulnerabilitatea şi temporalitatea, descoperă o societate repliată în prezent şi în imanent. Oamenii nu-şi mai recunosc şi nici nu îşi asumă responsabilitatea pentru trecut şi pentru viitor. O astfel de societate nu mai ştie învăţa din erorile trecutului şi astfel ea continuă să le repete în prezent.

Materialismul consideră că toate trebuie orientate spre o existenţă pur biologică, când se consideră suficient satisfacerea nevoilor de natură fizică, afectivă şi culturală. El lipseşte lumea de spiritual şi prin aceasta de esenţial. Descoperă lumea fără un Creator şi fără un sens al creaţiei.

Globalizarea face cu putinţă şi uşurinţă comunicarea oamenilor, difuzarea rapidă a informaţiei şi eficacitatea activităţii productive şi antreprenoriale. Ea începe să schimbe însă, modurile tradiţionale de organizare a societăţii şi exercitare a puterii. Ea atrage după sine eclectismul şi sincretismul religios, cât şi pierderea identităţii religioase

Aceşti factori sunt caracteristici perioadei noastre contemporane, care determină un continuu proces de desacralizare, iar ultima etapă a acestui proces este considerată a fi camuflarea perfectă a sacrului în profan sau identificarea cu profanul.

9

Concluzii

Desacralizarea conduce la spargerea comunităţii spirituale şi prefacerea ei într-o societate atomistă, într-o asociaţie voluntară de interese limitate. Fiecare rămâne străin de ceilalţi, dar se poate întâlni cu ceilalţi pentru conlucrare. Ceea ce e unuia scop, poate fi altuia mijloc. Totul devine astfel mijlocire, negoţ, instrument.

Puţin câte puţin, diferitele domenii ale existenţei – politic, social, cultural – se emancipează în aşa fel încât religiosul devine un compartiment al acestuia din urmă. Astfel s-a a ajuns să se afirme că religia şi exprimarea religioasă ţine de cultură. Dar religia nu este o creaţie a spiritului uman, ci ea reprezintă realitatea cea mai profundă a acestuia, avută în mod dăruit de un Creator. Orice cultură care face abstracţie de această realitate se lipseşte, de fapt de semnificaţia sa ultimă. Ştiinţa şi filosofia nu mai sunt slujitoarele teologiei, pe care de altfel nimeni nu o împiedică să se dezvolte liber, nici nu a mai fost numită regina ştiinţelor.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, trebuie să introducem în societatea desacralizată de astăzi, recomandă un teolog, trei atitudini fundamentale: căinţa sau pocăinţa, după atâtea acte îndreptate împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta împotriva noastră, autolimitarea şi spiritualizarea întregului pământ.

Desacralizarea este un proces nesănătos, care este îndreptat chiar împotriva noastră. Autoafirmarea omului, în absenţa lui Dumnezeu, produce adesea în suflet vid spiritual, fragmentare şi însingurare. În mod paradoxal această stare suscită, ca reacţie, dor după o comuniune şi o înnoire spirituală autentică.

Sacrul va surâde întotdeauna pentru oricare om ce doreşte să reia sau să întărească legătura cu el. Sacrul nu este din lumea aceasta, însă o doreşte ca şi cum ar fi lumea sa calitativ proprie. Actele noastre şi orientările noastre adesea îl dezamăgesc, dar el are nădejde, îl supără dar nu elimină, aduc peste el ascunsul său, dar aceasta nu-l fac mai neîndrăzneţ. Lipsa lui ne-ar sărăci şi nu am cunoaşte viaţa. Avem un dor nespus faţă de el, de comuniunea cu el, dor înscris în structura ontologică a omului, ne spune Părintele Stăniloae. Omul, adăuga părintele, este în agonie când e lipsit de comuniunea cu alt om. Dar comuniunea între persoanele umane este în agonie când nu-şi găseşte izvorul şi temeiul în Dumnezeu, Persoană infinită sau mai curând Unitate infinită a Persoanelor dumnezeieşti.

10

Bibliografie

Eliade, Mircea, Sacrul şi Profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti,

Univers Enciclopedic, 2000 ;Otto, Rudolf, Sacrul, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002;Codoban, Aurel, Sacrul şi Ontofanie, Editura Polirom, Iaşi, 1998;Coillois, Roger, Omul şi Sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1997;Simpozion Internaţional Alba Iulia 26-27 aprilie 2004, Spiritualitate şi

consumism în Europa unită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;Simpozion Internaţional Alba Iulia 13-15 mai 2002, Omul de cultură în

faţa descreştinării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005;Popa, Gheorghe, pr. prof. dr., Comuniune şi înnoire spirituală în contextul

secularizării moderne, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;Achimescu, Nicolae, pr. prof. dr., Noile mişcări religioase, Editura Limes,

Cluj Napoca, 2002;Analele Ştiinţifice ale Universităţii A.I. Cuza, Teologie, Tomul 7, Editura

Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 2002;Ică, Ioan I. Jr., Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Editura

Deisis, Sibiu, 2002; Carrel, Alexis, Omul, acest necunoscut, Editura Victor B Victor,

Bucureşti, 2004;Popescu, Dumitru, Ortodoxie si contemporaneitate, Ed. Diogene,

Bucuresti, 1996 ; Petraru Gheorghe, Ortodoxie si prozelitism, Iasi, Trinitas, 2000 ;;Petraru, Gheorghe, Misiologie ortodoxa, Iasi, Ed. Panfilius, 2002Duma, Emilia, Psihologia trairilor religioase, Ed. Millenium, 1997 ; Jean Paul Willaime, Socioligia religiilor, Ed. Institutului European, Iasi,

2001 ;Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, 1996 ;Vasilescu Emilian, pr., Preocupări în teologia ortodoxă româna în

legatură cu religiile necreştine, în Ortodoxia nr.1/1971;Vasilescu Emilian, pr., Ortodoxia şi celelalte religii, în S.T. 1-2/1963 ;Chiţescu, Nicolaie, Atitudinea principalelor religii ale lumii faţă de

problemele vieţii pământeşti, în Ortodoxia, nr. 2/1952 ;

11