D E J A ! — A d r a c u l u i m u e r e , d o m ' l e , u i t e c u m s e p u p ă

în b o l c u ă l a ! . . . A b i a o a l e s e i . , d e n e v a s t ă !

F U R N I C A Anul al XV, No. 40, Luni 14 Iunie 9120

S A N C Ţ I U N I L E

Nu pot să vă spui — mă crezi dumneata? — nu pot să vă spui cît m'a revoltat odată un articol din Adevărul, articol care purta titlul: «Ţară Păcătoasă.»

Mi se părea, atunci, că nu se poate săvîrşi păcat mai negru de cît să proferi, fiind ovreiu din ţara asta, cuvîntul acesta spurcat, la adresa neamului romînesc.

Şi am ajuns, mă crezi dum­neata?...

S'a spus, în gura mare, de că­tre d. Lupu Kostake, viceverwal-tung-ul nemţesc, că d. Ferechide figurează pe lista lui Guenther— şi fir de păr nu s'a atins depe capul acestui mare cleft.

S'a strigat, de pe banca minis­terială, că primăria d-lui Donescu-Clipiciu a furat lemnele aduse pentru populaţie — şi d. Donescu-Clipiciu reprezenta, ieri, la alegeri, chintesenţa partidului liberal.

S'au furat, la Calafat, sute de şlepuri, prin urmare mii de va­goane, cu alimente şi mărfuri ra­mase dela nemţi — şi un om, unul singur, n'a fost pedepsit pentru acest uriaş act de brigandaj.

S'au făcut anchete pe toata su­prafaţa ţârei; s'a descoperit ca toţi colectiviştii sunt hoţi; s'a în­tins procedura asupra partidului întreg — dar nici un primar de sat n'a fost chemat Ia răspundere pen­tru jaful milioanelor depe urma cărora s'au îmbogăţit legiuni de golani.

Acum se dă în vileag o altă monstruozitate: inginerul Topli-ceanu, trimis de ministerul indus­triei să ia în primire prada dc răsboi din Ungaria, a fost împie­decat, de către comandantul mi­litar, de a-şi face datoria, şi, fiind­că inginerul e slujbaş credincios, s'a îndărătnicit, etiam contra om-

nes, sâ'şi îndeplinească misiunea — din care pricina, oştirea, ca să nu mal fie stînjenitâ de tenacita­tea d-lui Topliceanu, 1-a închis, 1-a supus la tortură şi a dat po­runcă judecăţii sâ'l osîndeascâ, de şl nevinovat.

Şi sunt trei săptămîni de cîad vîntură presa procedeul acesta medieval — şi de trei săptămâni tace ministrul de râsboi, de trei săptămîni tace opinia publică care se înfioară cînd citeşte că un Ipis­taţi în Germania, a încălcat drep­turile unui căruţaş.

Şi n'ai ideie —mă crezi dum­neata? — cît m'am revoltat eu cînd am citit în gazeta ovreiască arti­colul cu «Ţară Ticăloasă!»

C i t e a i

MICIM DE IDEI - ORIGINALE - .

C'an basme. V'aduceţi aminte de când ereaţi co­

pil Vă mai reamintiţi povestea cu Pri­chindel şi Căpcăunul cara făcea cinci postii dintr'un pas?... Bietul Princhin-del I Odati, când s'a dus să libereze zâna din palatul fermecat, fiindu-i teamă c'o să îmbătrânească până va alunge acolo, a rugat pe Căpcăun să'i ia In cârcă. Şi treabă s'a făcut 1 Doar că ăl Căpcăun, bine răsplătit, pretinde şi azi ca pentru serviciul lui de camion cu două picioare Princhindel să'i fie re­cunoscător pe viafă şl până dincolo de mormânt. Bietul Prichindel, săracu Căp­căun 1 Din prieteni buni, pacea mon­dială i-a apucat duşmani de moarte. Căpcăunul, necăjit, umblă de colo până colo, fără nici o treabă, tocându-şi cişmele năsdrăvane de pomană. Ba câteodată, ca că nu'şi piardă obiceiul, ia in cârcă vr'un nevoiaş care, nu nu­mai că nu'l răsplăteşte, dar chiar îl face de râs. Prichindel se morfoleşte răs­colind praful şoselei la infinit. Şi'n tim­pul ăsta, fata împăratului din castelul fermecat vede cum ii albeşte părul fără nădejdea unei apropiate liberări.

Bietu Cuza, săracu Iorga 1 Cum I-a dus el în cârcă, făcând dintr'un pas

cinci poftii în opinia publică, veiaj plătit cu vârf de epigramistul dela Iaşi. Vraja palatului fermecat a fost ruptă, ambii au intrat în Parlament Ce timpuri fericite 1

Azi căpcăunul Iorga, necăjit, umblă de colo până colo cu Mihalache in cârcă. Iar Mihalache, drept răsplată, mai ia şi pe alţii din drum, cocoţân-du-i lângă el. Bietu căpcăun, cum se face el gratis de râs 1

Cuza-Princhlndel se morfoleşte răs­colind pralul vanităţei la Infinit. In zare, pustiu şl deşertăciune. Alegerile au tre­cut ca un ciclon, lăsând in urmă nu­mai ruine — ruina iluziilor fărămiţate pentru totdeauna. Şi'n timpul ăsta, Pu­terea, fata de împărat, albeşte in pa­latul fermecat, fără nădejdea unei a-propiate liberări.

Deunăzi, Căpcăunul sta pe laviţa dela poarta Academiei, resfirându-şi barba şi foile unui voluminos docu­ment asupra Istorii Românilor.

Trece Prichindel, pierdut In hausul jachetei lungi până Ia spatele genu-chilor:

— Salve, maestre 1 Căpcăunul II priveşte chioriş... ca să

nu'l mănânce, începe să'şi pască ner­vos un slârc din barbă.

Prichindel prinde curaj — salutând la pământ, ca o gărgăriţă care'şi caută hrana cu docul:

— Tot supărat? Căpcăunul se înfurie, laviţa trozneşte,

vulcanul clocote: — Cuzo I Cuzo ! Mi-ai făcut atâta

sânge rău în alegeri, că am să şterg pe Vodă Cuza din Istorie, numai să nu mai aud de numele tău!

Lui Prichindel şi-acum îi ţiue ure­chile 1

Oh femeile!... Miţa e veselă. Pe cerul diafan al

vieţei străluce auriu soarele fericirei nesperate.

Miţa e veselă fiindcă a plecat spre Lipscani să târgueascăl

Uşiie magazinelor se deschid discret, aspirând-o ca o pompă cu aer compri­mat. Sclavii metrului se ploconesc a-dânc, pe două rânduri.

Miţa defilează eterică, in al noulea cer al mulţumire!.

Nările sclavilor se dilatează, gâdilate plăcut de dâra parfumului cu care Miţa

.;mu,),H_mm:,,m^, i .1 l W n u M i i I J . j i m u

şi-a Îmbălsămat corpul roz in rochia albă, străvezie.

Apoi incepe slujba. Preotul aurului, la altarul tejghelei, ridică osanale sto­felor sul, cu ţidula preţului atârnată de coadă.

Miţa, în genuchi... pardon... în şe­dere pe scaun, ascultă cu evlavie gla­sul divin al negustorului. Un miros de usturoi verde împroaşcă atmosfera, ţi­nând loc de tămâie.

Glasul bărbătesc ondulează insinuant, ca apa pârâiaşului printre stânci.

M<)a visează cu ochii deschişi..,. îşi reaminteşte tot ce-a făcut aseară şi nu-i vine să creadă.

Cavalerul cotului îndrăzneşte: — Domnişoară Mijo... Întocmai cum a început el aseară,

prezentându-se singur într'un „cabaret" de noapte.

Sclavul metrului continuă rar: — Bogăţia culorilor... Cât despre bogăţie, rar om mai bo­

gat decât el. Şi gentil... gentil... ca un copilaş care renunţă la ţâţă în favoa­rea biberonului.

Preotul scoboară glasul, grav anunţă sfârşitul slujbei:

— Domnişoară Mito, eu vă sfătuesc să luaţi din bucata asta: e o culoare care o să v'aranjeze de minune.

Miţa inţelege, se scoală: — Mătasea îmi place, dar preţul

numi convine: e prea ieftină... pentru noul meu amant şi nu vreau să'l învăţ sgârcit d'acum !

Din nou sclavii metrului se ploco­nesc adânc, pe două rânduri, aspirând voluptos parfumul cn care Miţa şi-a înbâlsămat trupul roz îa rochie albă, străvezie.

Afară, soarele la apus coase cerul albastru cu lungi raze aurii.

Miţa e veselă... e veselă c'a plecat din Lipscani fără să târgueasc? 1

• Rezon!

Ea este absolventă cu diplomă a şcoalei de menaj.

S'a măritat după Paşti. Văzând că bucătărese nu se gă­

sesc sau sunt prea scumpe când dai de una, cocoana şi-a pns diploma în cui si s'a apucat de gătit.

Soţul ei a plecat vesel la birou, con­vins că legitima-i consoartă, fiind ocu­pată, nu va avea timp să se gândească la blestămăţii.

loehipuiţi-vă mutra onorabilului când

F U R N I C A 3

JOS CREIONUL!

Creionul e un instrument Cu care eu, un scrib modest Ades'fac lucruri de talent. Insă creionul azi detest \

D.'şi cu dînsul eu câştig Zilnic ce beau şi ce mânâne, Cu toate astea dârj tl strig Dispreţul meu cel mai adânc.

Aeest inofensiv plaivaz S tn alegeri un călău, El face doar bucluc, necaz, E-un mare făcător de râu.

„Tovarăşul", supus ilot, Pune pecetea momentan, Şi-a isprăvit: a dat un vot Pentru Rakomsky şi ciocan.

Dar noligarhul" cel deştept Intră'n cabină meditând, Până să iasă, tl aştept Un ceas, şeai zeci ţigări fumând.

El, cu creionul fnnarmat. Să şteargă 'ntr'una nu'i satul, Combină, taie... Rezultat! Dureri de cap şi votul nul]

Fiind fost candidat învins In luptă â la Marathon, Eu unul jur că m'am convins Căi pacoste acest creion.

Plaivaz nervos şi jucau:-, Pe zeci de liste sbori pribeag, Dar ea pecetea cea cu tuş, Prefer elf dată, de ţfs drag l

Prinţul Giiiţă Candidat paraponisit

Pe ziua de 1 Iunie preţui hâr­tiei a fost din n o u sporit . In trei luni, de la trei lei 75 bani ch i lo -gramul s'a ridicat la ş e a p t e lei ş i 65. Mai mult ca d u b l u l Ziarele z i ln ice au îndoit ş i e l e preţul.

Noi , ca s ă putem face faţă chel-tueli lor (cerneala colorată care s e vindea în April ie 40 le i chi lo , azi o plătim p e s t e 200 Iei) ne v e d e m siliţi ca dela 15 Iunie să urcăm c o s t u l une i „Furnici" c u 25 bani ad ică : un leu şi douăzeci şl cinci bani exemplarul.

In s ch imb, cititorii sunt rugaţi s ă aibă răbdare: d e - o ţine tot a ş a , m e r g e m s igur la faliment 1

s'a întors acasă, la prânz, şi nevastă-sa i-a ieşit înainte ca să'i spue:

— Dragă bărbăţele, toate mâncările s'au afumat. Ce facem cu ele ?

— Trimete repede după ta'tu şi mă'ta să vie la masă: tot ziceai tu că nu i ai văzut de muitl

*

Om prudent. — Ştii că Vaxilescu se însoară ? — Nu mai spune ? I... Auzi drăcie ! — Ce zici? — Colesal, menşer 1 Că un om se însoară, n'ar fi tocmai

aşa colosal — de pe cum ar reeşi din exclamaţiile de mai sus. Colosal e că Vaxilescu se însoară la vârsta când alţii, mai înţelepţi, se logodesc cu Moar* tea. Inchipuiţi-vă un om de şeaptezeci de ani care ia de nevasta o fată cu vârsta egală a unui elev din clasa II- a liceeală, când acest elev n'a rămas nici un an repetent. Viitoarea, soţie a lui Vaxilescu e minoră. Şi cum legea o-preşte astfel de împerecheri, părinţii fetei, oameni săraci, ca să nu scape chilipiru ce dase peste ei în persoana lui Vaxilescu, industriaş milionar, s'au prezentat la ofiţerul stărei civile cu un act de botez falş, în care „domnişoara" avea vârsta legală.

După nuntă, seara, prietenii, încol-ţându'l la bufet, încep să'l batjocorească.

— Bine mă, Vaxilescule, se poate o mai mare prostie ? Noi te ştiam om cuminte, mă: ori ţi-a furat dracu min­ţile 1

Vaxilescu se uită la cel cu apostrofa de par'că ar vrea să'l mănânce pe ne­mestecate.

— Şi dacă ar fi numai atât 1 — in­tervine un altul. Să te'nsori, nu zic nu, că d'aia a ISsat Dumnezeu omul pe pământ: ca să se imulţească; dar să te însori cu una mai de vârsta ta, nu cu o minoră! Eu unul, dacă aş fi Jus­tiţia, te-aş băga în puşcărie.

— De ce? — Fiindcă asta e viol, nu mai e că­

sătorie : o minoră care n'a Împlinit nici treisprezece ani!

— Lasă, mă Popes:uIe, până să devie ea soţia mea, ajunge majoră !— răspunde Vaxilescu în hohotele de râs ale prietenilor cari acum — minune 1 — îi dau dreptate.

Nae D. Ţaranu

S E R V I T O R M O D E R N

— Marifo, la ce bai fe duci cu cuconija f a 1

— De ce, Jean? 1 — Păi vreau sa caul $i eu un stăpân care sa meargă IoKacolo.

Anul XV, No. 40, Luni, 14 Iunie 1920 F U R N I C A

IMPRESII DM TIMPUL INVAZIEI NOTE DE 0M';NECAJIT

Fals şi Ers*z

Mortalita/ca, mai ales printre copii, b'̂ trîni şi debili, a ajuns îngrozitoare.

încă trei luni de... organizaţie nem­ţească, şi nu mai rămîn in Bucureşti de cit Carp şi Stoian, cari, în vederea cucerire! de peste Milcov, se bucură de favoruri speciale pe lîngă teutoni.

Sarea, cînd se găseşte, se cumpără cu doi lei şi cinci zeci kilogramul; cartofii, cari se ridicaseră Ia unul şi două zeci, au dispărut cu desăvârşire de pe piaţă; fasolea, cînd er3, ajun­sese Ia unul şi opt zeci; ceapă, tot se mai găseşte—şi este, relativ, kftîoarâ : un leu şi cinci zeci ocaua.

Carne, zahăr, săpun, untură, poate pe la sp'ţerii să mai Iie cum-va.

Ouă sunt, înc.1: şapte zeci de bani bucata.

Brînza se vinde cu şai spre zece lei kilogramul cînd e făcută dints'un fel de cauciuc, adică din zer si cartofi; de cea-laltă, numai prin cărţi se mai pomeneşte.

Nucile au dispărut, după ce se vîn-duse cu cinci bani una.

Ca mezellc, pe slradă şi prin cafe­nele, se vinde, în loc de alune, fisii-curi ori castane prăjite, boabe de po­rumb fieri—şi se caută.

Aja de mare e lipsa în cit frauda nu mai are măsură. O doamnă a cum­părat ieri, dela o băcănie din Lipscani, un miel măricel, gogoneţ, grăsuţ, şi învelit în pilea-i creaţă, mielul cucoanei, de şi foc de scump, făcea sâ'ţ! lase gura apă. Vă închipuiţi, dar, mîhnirea bietei femei cînd, pe pragul prăvăliei, gata să plece, o întîmpină un neamţ care'i smuceşte mielul din mînă — şi pleacă cu el ca să'I ducă lui stăpînă-său. Mîh­nirea, însă, a fost şi mai mare pentru neamţ, ps urmă, cînd, în bucătărie, a constatat, cu surprindere, că în pielea de miel era un căţel, tăiat, curăţat şi numai bun de pus la prăjit mit kar-tofel!

A fost tărăboiu la băcănie, după a-ceea—dar cu buzăranţii se gHsesc în tot d'auna acomodamente.

Paznicii nemţi dela Colentlna înre-rau cîte clnci-şase convoiuri mor­

tuare pe zî. Tocmai cînd oameniî, re­traşi în c te o cîrcimă dela barieră, se aşezau la masă, se pomeneau cu cîte un coşciug în căruţă, cu popa la că-pătiiul coşciugului—şf cu o droaie de neamuri cernite urmînd, jalnic, pe ră­posat. Femeile, de pe obicieiul pămîn-tului, îl plîngeau pe mort de ridicau mahalaua în picioare. La început s'au mirat nemţii că se aduc cadavrele, de la ţară în Bucureşti, Ia Pătrunjel, dar cînd li s'a explicat de către un ţăran cernit cum că. din pricina boleşniţei din Colentlna, nu mai e loc în cimi­tirul satului, s'au obidit .foa-te bieţii jandarmi—fiindcă, nemţi nemţi, dar nu sunt cîini nici ei. Şi s'au scurs cada­vrele, cu pompă tristă de înmormîntare, pînă întt'o zî, cînd, jalnicii, frînţi de durere, n'au mal putut guverna boii dela căruţă — şi vitele, ca vitele: au cîrmit-o odată, şi au răsturnat căruţa in şanţ. Atunci s'a arătat minunea lui Dumnezeu ca pe muntele Tabotului : din căruţă, s'a rostogolit coşciugul — iar din coşciug a eşit un porc cît ge­rantul ministerului de finanţe.

Jandarmii nu ştiau ce să admire mai înainte: minunea din Cana Galileea, ori osînza care apărea pe la despică -tura dela piept a răposatului!

Pe strada Şerban Vodă trecea, ieri pe seară, o ţărancă cu un copil în plopumioară. Pruncul, învălit în scutece şi, pe faţă, acoperit cu un tulpan, tăcea, cuminte—se vede că dormia. In drep­tul ulicioarei care duce la parcul Ca­ro!, iacă doi nemţi dintre cei prepuşi să facă poliţie. Unul din nemţi întreabă pe femeie:

— Wo gthen Sie ? Femea 'şi dă seama cam ce zice

neamţul şi începe să plîngă. — Wo gehen Sie ? întreabă neamţul

iar, atins de lăcrămile muierei. Femeia, ca să răspunză ce-va, zice

—s'o potrivi, nu s'o potrivi: — Mă'c la spital, că 'ml e copilul

cam bolnăvior. Poliţistul, din ceea ce vedea şi din

cuvîntnl „spital" ps care 'i auzise, a în­ţeles, pe jumătate, despre ce e vorba. De aceea, milos, dă tulpanul la oparte, cu o mişcare afectuoasă, ca să vază faţa copilului—şi se pune pe rîs.

Muierea stătea împietrită-şi copila­şul, de şi bolnav, nu crîcnea măcar.

Provocat de risul nemţilor, mă a-proplu şi eu. In plapămă erau doi miei.

Probii paznici ai kaiserulul au con­fiscat mieii dar femeei, de milă, 'i-au dat drumul fără să mai dresese pro­ces- verbal Se înţelege: cu hlrtia, ar fi trebuit înaintată contravenienta împre­ună cu... copilul; pe cînd, aşa, cu procedarea generoasă a cinstitului po-liţaiu, femeia a'a dus în plata Dom­nului iar mieii au rămas să-i vîndă ei — şi se vinde mielul cu 40 de Iei fără piele.

Tenorul-Moaşe

9 Februarie. Ca în toate dramele, partea comică nu putea să lipsească nici din măsurile scelerate luate de briganzii împăratului nemţesc. Actor, în această piesă, a trebuit să fie tot Băr-cănescu, artistul căruia madame Gol-demberg îi anunţase, la miezul nopţii, că vin „dumnelor, Jfrmanii".

Se culcase, omul, aseară, după ce se regalase, Ia Petrache, negustor de coloniale şi băuturi în Foişor, cu un ciric de pîine neagră şi cu o gogonea de ardeiu afurisit de iute—şi visa, ta­man, câ e cu trupa la Galaţi, unde e lege ca după spectacol, să se facă ri­sipă ds cegă rasol cuuidelemn franţu­zesc şi de crap fript haiduceşte, Ia proţap.

Pe cînd îşi lingea buzele, ca acont asupra mesei copioase ce visa că'i aş­teaptă la Sure, se pomeneşte cu o cio-cănitură în uşă.

— Cine e ? întreaoă creştinul, mirat, fiindcă ştia că bulgarii end vin să jă-fuiascs, n'au obiceiu să bată la uşe.

— Eu, răspunde cel de arară. Des­chide, rogu-te.

— Cine: eu, bre? se răsteşte, mai cu inimă, Bărcănescu, văzînd că arc de aface cu om de legea noastră.

— Eu, comisarul secţiei. Deschide niţel.

Artistul se dă jos din pat, aprinde un muc de luminare, şi, pe cînd îşi căuta papucii, mai întreabă odată, d'a minune :

— Ai venit să mă rechiziţionezi ca să rănesc la zăpadă, noaptea ?

— Aşi, zice comisarul, pe cînd Băr-cănescu răsucea, tot cu grijă, cheia în uşă; uit'-te ce e — şi expltcînd, împin­gea pe prag o leniele care se cam văi ta:

— Nenorocita asta e refugiată, sin­gură, străină, şi 'i-a venit să facă.

— Păi, ce, la mine e Maternitate? — Nu, dragă, dar ştii că trăsurile

sunt rechiziţionate de germanL,.

6 F U R N I C A

— Şi vrei să'i dau cupeaua mea? — Nu, fraie, aibi puţintică răbdare.

Dacă nu e irăsu-ă, cum să duc pe fe­mele Ia Filantropie? In braţe? Şi nici n'o pot părăsi în zSpadă, Ia miezul nopţii, în mijlocul drumului — că, creş­tini suntem, doară, ce dracu!

— Bine, nenişorule, d?r eu sunt ma-moş?

— Nu, dar e vorbirea că, de, oa­meni suntem.

Bărcănescu n'a mai avut vreme să replice, căci femeia, apucată de dureri, a început să ţip; şi să se svîrcolească pe jos. Văzînd situaţia, au pus mina cu toţii, ai casei şi comisarul, au aşezat pe parturîeută intr'un pat — şi, ca de cînd m'apucai să vă istorisesc, a venit pe lume un băieţel durduliu ca un pe­pene. Doamna Bărcănescu, improvizată moaşă cu diplomă, a legat apendicele ombilical al broscoiului ; slujnica, deve­nită, pentru circumstanţa, infirmieră, a lâcut, cum a tăiat-o capul, ablaţiunile rituale — şi, pînă peste o săptămînă tind a găsit poliţaiul mijloc primitiv pentru a transporta pe lehuză la spital, Bărcănescu a legănat loaza pafcă era director de kindergarten.

Mai iîrziu, Vasile Ltonescu, care a-ftass de întimplare, avea nevoie, la Pe-trache, într'o seară, de al doilea la o partidă de gogonele cu pîine neagră-— şi 'i trimete lui Bircăuescu un bileţel, redactat aşa ca să nu înţeleagă doamna Bărcănescu despre ce e vorba:

Atecuic, Vino imediat Petrache, Facere gravă.

Al tău ca frate

Leoneseu

Fiindcă veni vorba de Leoneseu, nu strică să vă pul în confidenţă cu un rol ingrat pe care'l a jucat, într'o seară, in spelunca delà Trocadero.

Mosescu, raliamd macabeu al acestui bordel infect, netezit cînd- va de Leoneseu, nu prea avea ochi de cumătră pentru eminentul artist—şi Leoneseu, la rîndul Iui, nu ţinea de loc să-i viziteze traf-tirul. Luat, însă, mai mult cu sila, de către un actor neamţ, a cărui cunoştinţă o făcuse vag, înff o despre z'uS, se duce la zisul local de perdiţie. Codoşul, cum îl vede intrînd pe uşă, se repede la butonul electric şi stinge lumina, ca si'l silească să plece. L:onescu protestează. Actorul neamţ, care nu pricepea ce se petrece, cere explicaţii. Jidanul sc obrăz­

niceşte — pînă cînd uriaşul miop, scos din sărite, aplică lecţia cuvenită antre­prenorului otrepelor cari fac artă, pen­tru teutonii beţi, în boxonul dela Tro­cadero.

A doua zi, Leoneseu se pomeneşte citat la poliţia nemţească, unde află că a fost denunţat cum că, în seara pre­cedentă, ar fi proferat, într'un loca! public, insulte Ia adresa kaistrului şi că s'ar Ii rostit, în gura mare, cum că în curînd populaţia capitalei are să gî-tuic armata de ocupaţie!

— In ce local am spus eu absurdi­tăţile astea? a întrebat artistul, in­dignat.

— La Trocadeto. — Şi cine face denunţarea? — Însuşi antreprenorul. A trebuit, omul, să aducă martor pe

actorul neamţ, care fusese faţă la al­tercaţie, ca să restabilească adevărata ffzionomie a incidentului; altfel, fără norocul acesta, ar fi făcut o stagiune în beciul dela Cercul Militar, fără foc, fără mîncare — în tovărăşia lui Goncîu şi a altor personagii ospitalizate acolo.

— Şi acum ce ai de gind să faci, Leonescuie? 1-a întrebat BSr.rinescu, cînd s'au mai întilnit, iar, la Foi,or, di­naintea farfuriei cu gogoşari şi frămîn-tînd între degete dricul de pîine crudă pe care o pune Petrache Ia îndemîna clienţilor de distincţhme.

— Asta e facere gravă, Alecule. N'o las eu jos. O să'I ţiu pe jidan numa'n palme —dar să treacă zavera asta, ca să am mimile libere.

Arhibald Aceste „note" au început Ia No. 80 . Cu Începutul anului XV, „Porcii* apare

regulat câte două pagini la fiecare număr.

Revista „FURNICA" Propr ie tar : N. D. ŢARANU

Apare de două ori pe săptămână: LUNEA ŞI VINEREA

— Preţu l : 1 l e u f o a e a —

Abonamentul: 100 lei pe an; 50 lei pe şease luni; 25 lei pe trei luni, plătit înainte prin

mandat poştal. Adresa: Revista „FURNICA". - Bucureşti

Telefon 65 81

Colaboratorii pennaoeu{ii ai „Furnicci" sunt : Georg» Kanetfi (Kiriak Napadarjan, Contele de Tekirghiol , Jorj Delatnlzil, Gheorghe Biciuşca, e t c . ) Unită Rădulescu (Arhibald şi fel de fel de pseudonime) , Ion Gorun (Ioa Grămăticu). I. Bote.: (August Prostu) şi N. D. Ţâranu (Nicolio Mascalz-zoni, N a e Salt lmbaocu, Nâiţâ Idiotu).

Caricaturist!: A. Murau şi F. Şirato.

BRASOAVE 9

Pentru ce în alegerile recente li­beralii (semn pe buletine cru­

cea) au combătut cu înverşunare pe socialişti (semn ciocanele)?

Pentrucâ în toată istoria ome-nirei o singură data s'au întâlnit crucea şi ciocanele: când a fost restignit Christos pe cruce, cio­canele au bătut cuiele în mâinile fiului lui Dumnezeu.

ba un moment dat se prezintă la o secţie de vot din Bucu­

reşti un domn şi spune : — Sunt doctorul Creangă, am

venit sâ votez. — Vâ rog, d&ţi certifica ul

d-voastră de alegător. — L am pierdut. — V'aţi scos un duplicat? — Nu. — Atunci... — Credeam ca o sa pot sâ

votez... — Vai, domnule doctor, dum­

neavoastră care 2ţi întemeiat şi conduceţi o ligă şi un ziar pentru educaţia civica a românilor, cum vă închipuiaţi că se poate vota fară să ai carte de alegător?!

Delegaţii şi azistenţii biroului electoral au surâs, iar d. Dr. Creangă a fost nevoit sâ se re­tragă cam jenat.

Ce ar zice d. Dr. Creangă dacă eu m'aş prezenta la redacţia g a ­zetei d-sale şi i-aş spune :

— Domnule director, vreau să fac un abonament la «România Nouă».

™ PlStiţî. — Mi"am pierdut portofelul,

dar credeam câ... se poate să mă abonez şi fără bani.

? i I M

Eminentul nostru colaborator d. Gso ge Ranetti a căzut la a-

kgeri ie din Ilfov. Totuşi, sâ nu vâ îngrijoraţi de

soarta iui : nu ' ş i -a scrintit mă­car un picior. Dacă ar fi căzut dela etajul domiciliului său, cazul ar fi fost în adevăr tragic.

Pe lista partidului democrat, d. Ranetti a dobândit, ca numârde

voturi personaie de încredere şi simpatie, un loc de onoare, al şeaselea, imediat după d-niiTake lonescu, Gr. Filipescu, M. Can-tacuzino, C. Bacalbaşa şi dr. Toma lonescu, având în urma sa doisprezece camarazi de candida­tură cu un nuinăr inferior de vo­turi.

Miile de voturi obţinute ca o-pozant de amicul şi colegul nos­tru dela «Furnica» sunt toate date de alegători inteligenţi şi conştienţi cari îi preţuesc condeiul de scrii­tor şi caracterul său de om, nu sunt voturi de analfabeţi dăruite prin popularitatea un.i şef poli­tic, sau smulse prin ingerinţe gu­vernamentale, ori prin o desmă ţaţă propagandă demagogică.

D. George Ranetti este un mo­dest care s'a mulţumit totdauna cu satisfacţiunile morale curate, şi mă însărcinează să exprim prie­tenilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, cari'iau votat, deplina'i gratitu­dine.

La secţia de vot «Cuibul cu barză» din Bucureşti, s'a pe­

trecut o scenă nostima, care do­vedeşte că vechile moravuri elec­torale n'au fost stârpite.

Vine un găligan de ţ'gan, beat mort, îmbrăcat prost, cu hainele mânjite de var.

Preşedintele, d. Cioflan, viitor membru la Curtea de Apel, îi ia cartea de alegător din mână, o examinează, se uitâluug la indi­vid, dă din umeri, apoi adresân-du-se grefierului sau:

— Caută te rog cartea de a-legător No.... pe numele Mihail Racoviţâ.

— Cu numele de Racoviţâ nu sunt înscrişi în listele electoraie decât colonelul M hail Racoviţâ şi fiul său student universitar.

Evident, baragladina nu putea să fie nici colonel, nici student.

— De uncie ai hârtia asta, măi? întreabă magistratul. Stii carte?

— Nu. — Cum te cheamă? Ţiganul şiret, deşi d'abia ţi-

nându-se pe picioare şi legănân-du se ca un copac bătut de vânt, însă probabil bine dresat şi de­prins cu meseria de alegător prin

F U R N I C A

procură, ca să nu se trădeze, răs­punde :

— Cum mă cheamă? Cum scrie acolo,

—- Unde locueşti? — Unde zice acolo. — Şi cine ţi-a dat hârtia? — Un domn su'comisar din

strada Berzi. — Ce 'ţi a spus? — Să viu aci şi sâ pui mâna

pe inel. Delegatul marghilomamst pro­

testează energic şi cere sâ se cer­ceteze cazul.

— Mâi omule,—intervine sever preşedintele, — uite ce scrie la lege : cei cari vor vota cu o carte falşa vor fi pedepsiţi cu puşcărie până la trei luni şi amenda până la două mii de lei. Spune mai bine adevărul, cum te cheamă şi cine te-a trimes aicj, că poate că boerii or să te ierte.

— Păi sâru'mâna, cum or vrea boerii, io n'am vrut să fac nici un râu; am venit acilea pentru fericirea copilaşilor mei şi pentru a dumneavoastră a tuturor...

— ji-a dat ceva bani? — Nu, a zis ca'mi dă ăi carl-or

câştiga aci. Io sunt Ion Nici zi­dar şi hârtia 'mi a dat o domnu Emiiicâ Scorţeanu care m'a adus aci şi m'aşteaptâ afară.

Domnu Emiiicâ e introdus în­dată. Tot o mutra de beţivan, ceva mai subţirel.

— II cunoşti pe ăsta? — Da, sta într'o curte cu mine

în Berzi. — Cum îl cheamă? — Nu ştiu! răspunde domnu

Emilică cu o convingere şi seni­nătate care provoacă râsete ge­nerale.

— Ieşi afară! strigă preşedin­tele enervat. Hei, domnilor, ce fa­cem cu ţiganu ăsta?

Părerea majoritate! biroului este ca să fie crtat, mai ales după pledoaria călduroasă a delegatu­lui liberal, d. avocat'Ducu'escu, căruia i se suîlase ia ureche că domnu Emiiicâ este un înfocat a-gent liberal, şi că probabil din exces de zel şi de spriţulalâ în­cercase sâ însceneze marghiiomă-niştilor o farsă de prost gust.

Baragladina aluat-oiute la pi

i

cior, făcând temenele în dreapta şi'n stânga:

— Sâru'mâna... n'am vrut să fac niciun rău... pentru fericirea copilaşilor mei şi a boerilor... că mă cunoaşte şi domnu Emiliei din Berzi că lucrez cu dumnealui ia binale...

jori Delamizi l

V o t u l universal Eu, ce să mă mai dau de pe deget!

—tu am fost şi continuă si fiu adver­sar al votilui universal —nu ca gene­ralul Averescu, care e pentru dar lu­crează contra.

Şl, ca sa evit interviewuri cari mi-ar răpi vrem?a, sa' explic aci, pentru o-pinia publica t-uropeanl*, pentru ce am rămas, împreună cu rabinul dela Bu­fi nş, singurii duşmani ai acestei re­forme democratice :

Votul universal e o creaţiune diabo­lică a oligarhiei.

Judecaţi şi dumneavoastră. Se ia rumînul da acasă, dela Tincă-

beşti, şi i se spune: — Bă, a ta e lumea azi. Invîrieşte-te

ca pe ceairul iui tat'-tău, şi fa cum e bine — cd voevozii morţi pentru patrie în veacurile trecute, sunt cu ochii ţaglă la tine.

— Păi, ce sa fac, nenişorule, ca s'o potrivesc? întreabă ăia.

— Uit'-te ce sa faci, îl dăscăleşte primarul: dud te-oi duce la vot, să iei bolintinele pe care'ţi le o da pre­zidentul ; sa intri în cuşcă ; sâ ştergi cu plaivazul pe catindaţii ciocoilor, să pui peceata pe ai zapciului — şi pe urmă să bagi lista Iu urnă.

— Şi s'a isprăvit cu asta, mă, pre-marule ?

— Nu. Abia dup* asta începe drăcia. — Aoleo! — Zău! — Cum, bre? — Păi, după ce votează toţi, toţi,

toţi, prezidentul şi cu biuroul încep să despoaie scrutinul...

— Ce face ? — Să '1 despoaie. — Pe cine, vere? — Scrutinul. — Şi ăh se lasă? — Păi, ce, e de pe el? — Măi să fie ai dracumi! Şi pe

urmă ?

8 F U R N I C A

— Asta o hi, dar eu o să dau cu peceata, ca cu bidineaua — şi unde o ieşi, să iasă.

Dialogul acesta s'a repetat de attiea mii de ori c te milioane de fârani sunt aduşi, cu votul universal, sa ia parte la organizarea temeinică a Romtniei Mari,

Rezultatul, 'l-aţi văzut. Iacă de ce aşi bate mär, eu, pe pro­

copsiţi! cari au conceput, cu o sută de ani prea de vreme, ideca de a intro­duce şi Ia noi un sistem care şi în Belgia scirţlie cînd merge.

Reacţionar

C I Ş M 1 G I 0 L Daca ar fi să pastişăm stilul

enciclopediilor universale ar trebui sâ spunem că : «Cîsmigiul al că­rui, nume vine dela turcescul ca­me, e o vastă grădină situată în centrul Capitalei, loc pentru re creaţie, dragoste şi sinucidere».

Cam aceasta ar fi definiţia pe care am da-o dacă am fi şi noi solicitaţi, ca d. Iorga de pilda, să punem umărul la coloanele u-nui mare lexicon Larousse ori Meyer.

Până una alta, deşi nu prea a-vem ideie de botanica, nici este­tismul vreunui mare croitor de parcuri ca Lenotre şi nici măcar praxa unui simplu guard de plan­taţii, vom încerca totuşi un s tu­diu estetic al faimosului parc bu-cureştean.

Ceea te izbeşte mai întâi, e verdele intens al acestei grădini reprezentat în deosebi de sălcii: triste cascade de frunze. Şi, ciu­dat fenomen de mimetism: băn­cile, chipiurile guarzilor, apa la­cului, stâlpii felinarelor ş ; până şi fracurile chelnărilor dela restau­rante sunt aşişderea verzi. Era şi fatal să fie aşa, dacă ţinem seamă câ Cişmigiul se află pe planul Bucureştilor în coloarea de verde.

Variaţia care desfatează ochiul nu l ipseş te : terase antice, ruini moderne, boschete tainice, deal,

cascada, izvoare, peşteră, odi­nioară cu stalactite naturale dar rău mirositoare, poeni şi nenumă­rate poduri peste un Iac cu avuz, golfuri, capuri de broscoi şi o in sulă cu chelnări şi muzica mili­tară : Monte-Carlo. Pe lac, uşoare ca nişte rândunele, plutesc bărci lungueţe cu domni cari ţin în braţe domnişoare rotunde iar une­ori câte o mandol n ă , ~ lebede fa­miliare care mănâncă covrigi cu sare, bsţe de chibrituri şi mucuri de ţigări bine înţeles stinse. E o adevărată desfătare sâ consumi un lapte bătut pe insulă, să as­culţi muzica, la fiecare două mi­nute sa ţi se vâre în nas un co-şuleţ cu alune americane şi sa priveşti acel fermecător du te vino de luntre în care pe la poduri, haimanale fără căpătâi şi mai a-les fără simţ estetic, arunca cu plesnitori ori ouă clocite. E foarte adevărat câ adeseori printr'o ma­nevră greşită au loc ciocniri, răs­turnări de luntre, chiote şi băi reci p e încălţatele şi îmbrăcatele; dar totul se repară ia ^ a s s a de­barcaderului unde aşteaptă mai mulţi servanţi înarmaţi cu perii de scuturat,., praful.

încolo, cuprinzând şl muzica de alămuri ori de mandoline, dom­neşte cea mai perfectă armonie: ciupituri mute, şoapte insinuante, săruturi plescăitoare ca Iopeţile ce bat apa, câte un şuerat al guardului, ori al vreunuia de pe insulă care achită «socoteala», freamăt misterios de frunze, mi­resme de trandafiri înfloriţi şi mi­titei la grătar etc. Numai în ca­drul acesta plin de sgomot şi fermecător ca o carte poştală ilustrată, îţi explici versurile ele­giace ale răposatului Anghel: S'au dus şi doici şi bone şi mândrii vistavoi Cu florile din seră închis stă grădinarul... Şi trist e Clşmigiul precum e ealcndarul Din care-o mană rupe cele din urmă foi...

August P r o s t u

— Pe urmă se face suma voturilor întrunite de catindaţii unei liste.

— Una la mînă. — Suma asta se înmulţeşte cu nu­

mărul catindaţilor respectivi, — Taaaci I — Pe onoarea mea. — O fi. — După ce se înmulţeşte suma cu

factorul, se împarte cu 1, cu 2, cu 3, cu eţettra.

— E lată rău, care va sa zică. — Stai să vezi. — Stau eu, de stat, dar vezi că 'mi

sunt boli neadâpaţi. — Lasă dracului boii cînd e vorba

de idealul naţional. — Iaca 'i las, dacă e vorba aşa. — Citul provenit din împărţirea

produsului care s'a născut din înmul­ţirea sumei voturilor întrunite de ca­tindaţii fiecărei liste, trece, pe urm9, prin cîteva alte operaţii aritmetice pe cari nici eu nu le pricep...

— Măi dă-o dracului I — Să 'mi plesnească ochii daca

pricep. — Şi, la urma urmelor? ~ La urma urmelor, după ce se face

răbujul general, se proclamă aleşi ăi cu voturi mai uruite şi ăi cu voturi mai puţine.

— Dar ăi dela mijloc? — Praf de tobă pentru ăia. — Bine, dom' premar, atuncilea. — Ai priceput, care va să zică ? — Ce? — Cum se votează. — Vezi bine: iau bolintinele, dau cu

plaivazul peste ele, pui peceata... — Nu pe toate, mă, năstruşnlcuie 1 — Da pe care, nene? — Pe ăl cu „ai noştri". — Păi, de und' dracu ştiu eu care

sunt „ai noştri I". — CiteşU pe bolintin. — Care? —• Pe bolintinul care '(1-1 dâ prezi­

dentul. — Cum să citesc? — Cum se citeşte 1 — C eşti copil, mă. premarule ? — De ce? — Paf, ştiu eu să citesc? — De! Daca aşa zice legea! — O fi zicînd, ea, legea, da o fi

zictnd pentru ăi dela oraş. — Nu. Pentru tot norodul. — Neroadă lege, cumdre.

Bună, rea, asta e.

PRICOPSIŢI I R Ă Z B O I U L U I

Asta-i bustul tati... a murit acum trei luni. De ce fine n-asu 'n sus, domnişoară? Fîindcâ-i miroase qura.

Ujeseh de F. Ş lrato

10 P U R N I C A

POPESCU & Comp — ADAPTĂRI. -

Examenele particulare Ştiinţa când vrea să fie solemnă poate

întrece în rigiditate chiar parada de zece Mai. Examenele particulare sunt o dovadă: în faţa d-lui profesor, grav în uniforma-i de general civil cu redin­gotă şi cravată albă, defilează ţanţoşe „cunoştinţele" căpătate de elevi prin liceele particulare sau cu ajutorul vre­unui „meditator, care toată ziua medi­tează cum să nu moară de foame. In „tribuna oficială" rar un „inspectoi" trf-mes de minister ca să nu moţăe acasă, sau venit din propria-i iniţiativă având şi dfinsu un „protejat". In schimb „tri­buna publică" geme de „mamele" cu trupul corsetat de pupitrele strâmte in care aşteaptă nerăbdătoare ca scumpele lor odrasle „să fie ascultate". Bineînţe-ţes că rezultatele nu corespund aştep­tărilor. D-nul profesor se enervează, sâcâindu-se pe catedră de parcă ar face o bae de şezut, prea fierbinte. Elevii răspund alandala: un haos neprevăzut în „programul analitic" a pus stăpânire pe creerele surmenate de emoţie. Ma­mele, auzind prostiile spuse de copiii lor, simt cum sângele se sue spre obraji, adăugând un nou strat de roşeală peste cea dată acasă, la oglindă.

Rândul scos la tablă a fost concediat brusc, cu recomandaţia:

— Lăsaţi-vă de carte şi apucaţi-vă de-o meseriei Nu ştiţi nimic, nimic, nimic.

Fiecare „nimic" e acompaniat de nota trei pe care d-nul profesor o scrie cu creionul apăsat că trece şi pe partea cealaltă a catalogului.

— Decât să'ncurcaţi lumea şî bugetul Statului, fumând ţigări prin birourile ministerelor, mai bine puneţi mâna pe ciocani Ţara are nevoe de oameni mun­citori. Un fierar de azi câştigă cât un ministru de altă-dată.

— Domnule profesor... — îl întrerupe un moşneag, în picioare, lângâ uşe.

— La rând! — ii tae pofta cel depe catedră, supărat până'n vârfui manşe* telor ce-au ieşit tub de canalizare aco­perind circular jumătate din măni.

Mamele şuşotesc făcându'şi vânt cu e-vantaiul. D-nul profesor, întorcând foaia:

— Să iasă Jurj?scu Jean!

Elevul, spilcuit ca un manechin de „magazin ia modă", vine de'şi ia lecui pe platforma de scânduri închipuind banca acuzaţilor.

— Al caetul cu probleme? — Da, d-le profesor, — îi întinde el

obiectul cerut. Ex aminatorul examinează atent, foae

cu foae, mormăind vorbe neînţelese. — Frumos... foarte frumos... — în­

chide el furios caetul/ Mai mare bătae de joc nici că se poate! Nici un re­zultat exact! Dacă toţi ar proceda la fel, omenirea da de mult faliment!

Răsfoind din nou caetul: — Operă grandioasă de prostie mo­

numentală ! Numai din capul unui tâm­pit în ultimul grad a putut ieşi aşa ceva!

— Tata mi le-a făcut,—se disculpă elevul, tremurând de indignare.

E nevoe să vă mai spui că „tata" e faţă, d'avalma cu mamele care chihetă la spatele evantai urilor transformate în paravan ?

* Modern

Serată haiiaif. Tineretul joacă dan­surile la modă, bătrâneţea se distrează jucând cărţi. Lumina becurilor electrice, ca şi ploaia, se revarsă deopotrivă şi peste cei buni şi peste cei răi.

Cei răi şuşotesc prin colţuri cuvinte cu multe înţelesuri şi acelaş rezultat. Cum a zis unu: muzica excită simţu­rile — mai ales când ieşti nesimţitor şi nu ţii socoteală că alţii te privesc.

— Mamzel Mari, adevărat? Domnişoara, care tocmai trecuse pra­

gul „serei" improvizate, se opreşte subt umbra unul lămâi cu fructe de pâzlă gălbue umplută cu vată.

— Da... dacă'mi spui despre ce e vorba.

— Adevărat că te măriţi, Mari? — Da, Pol. — Care va să zică, nu mai mă

iubeşti ? — Mal mult ca niciodată! — Atunci pentruce ei de soţ pe

Popescu ? — Fiindcă te iubesc... — MariL. — Fii rezonabil, Pol. Trebue să iau

de bărbat pe Popescu, fiindcă pe tine te iubesc, nu pe el. înţelegi: nu pot să te iau de bărbat pe tine şi de amant pe Popescu!

încă un viitor menaj fericit.

Şi m&i modern. Casă boereas:ă. Credinciosul „fector"

a hotărât să pue capăt vieţei de boi­tei. Şi-a făcut suma: s'a săturat de-a fi tot slugă, vrea să fie şi stăpân.

Cocoana, singură în salonaş, sună. Ioniţă apare înmânuşat, ca pentru

primirea vizitelor. — A venit vr'un musafir? — încă nu, coniţă: abia-1 patru şi

„faivoclocul" e pentru ora cinci. — Ascultă, Ioniţă: am auzit că tt'nsori. — Coniţă, săru'mâna, trebue: •m

sunt şi eu... — Bine, bine... fiecare cu soarta lui.

Te credeam însă mai deştept.. — De ce, coniţă? — MS mir cum ţi-a venit în cap să

te'nsori, câud zilnic ai ocazia să vezi viaţa de infern ce duc eu cu bărbatu-meu. Te plâng, Ioniţă I

— ConiţS, aveţi dreptate. Am văzut şi vad tot ce se petrece aci. Grozav, coniţă! D'aia şi eu, pentru a avea pace în casă cu nevastă-mea, am şi prevăzut măsurile ce trebuie să iau.

— Cum, Ioniţă? — Mi-am cumpărat un baston gros

şi noduros. * .

Un caz banal. Ionescu s'a pricopsit în timpul răz­

boiului, speculând mizeria refugiaţilor la Iaşi. Care pungaş nu se pricopseşte în România? Din golan ce era, acuma are de toate: casă mare, luxos mobi­lată, cai, trăsură, automobil, servitori curaţi, în livrea etc. Are de toate, dar n'are prieteni: toţi îl ocolesc subt pre­text că s'a îmbogăţit din matrapazlâcuri.

Plictisit că cei de-o avere cu el nu-1 baga în seamă, Ionescu cheamă tn vi­zită pe Vaxilescu, prieten de demult, de pe timpul când era sărac şi cinstit. Urâte timpuri!

Vaxilescu soseşte galop dhnVun fund de mahala nepavată, cu cer senin dea­supra capului şi noroiu din belşug subt picioare.

Ionesca îl plimbă prin toate odăile, explicându-l subiectele tablourilor agă­ţate pe pereţi şl Importanţa preţurilor cu cari au fost cumpărate. Pretutindeni numai mobilă aurită, covoare groase de Persia şi perdele cu dantelă mătăsoasă.

Ajunşi în salonul cel mare, de unda începuse „vizita", Ionescu, burduf de orgoliu, îşi întreabă prietenul;

F U R N I C A î l

— Ce zici ? — Poarte frtmifts ! — răspunde Va-

xilescu privind mirat în jurul sau. Apoi, apropiindu-se bine de Ionescu, ii scuipă drept în obraz.

— Eşti nebun?—sare în lături Ionescu — Eu? — De ce mă scuipi în obraz? — Păî unde vrei să scuip ?.. E sin­

gurul Ioc murdar din toată casa ta! Nac D. Ţăranu

POŞTA REDACŢIEI

O abonată.—Âm citit, doam­na, contribuţia dumitale la istoria contimporană, şi m'am pătruns foarte. Decît:

întîi, letopiseţele mele sunt abia la Ianuarie — şi episodele denun­ţate de dumntnta se petrec muit mai târziu.

La vremea lor, d a r ; al doilea: eu n'am afirmat ni-

câeri, şi n 'o să afirm nici de aici încolo, cum că, în Muntenia, nu s'au zămislit prunci pe timpul o-cupaţiei—din contra. Cee^ce sus­ţin eu, este că frumoasele care s'au dedat la fornicaţie erau ori d cele ce aveau să fie tmpâmintenite de Conferinţa, ori profesionistele, măritate ori nu, care, nu ca să facă daraveri cu nemţii s'au a-runcat în braţele desfrîului ci ca să păstreze tradiţia — fapt care mâ îndreptăţeşte să afirm că, în ceeace le priveşte pe astea, ocu­panţii, cei cari nu se mulţumeau cu serviciile pe cari şi le fac re­ciproc, au spart uşi deschise ;

al treilea: artistele al căror nume le înşiri dumneata, sunt, pe deoparte, trecute în condica mea, dar n'ai observat; iar pe de altă parte, nu constituesc ceeace presa jârmană numea «femei din lumea cea mai bună» — ci sunt sau ar fi putut să fie tot cele care au săturat şi libidinea muscalilor pe vremea răsboiului de Ia 77 -nu, deci, «aristocratele» printre cari ar fi făcut ravagii homosexualii;

şi, al patrulea: «fata popei», nu s'a dat cu Puterile Centrale decît în primăvară, cînd urma să-şi desgroape via, prin urmare nu va fi vizibila, cu fotografia'i sensaţională, decît odată eu flo­

rile de liliac—şi atunci cu amă­nunte circumstanţiale pe care văd că nu le cunoşti dumneata.

Cît despre bănuiala că eu n'am fost aici pe cînd apăreau ziarele ovreieşti ca organe oficioase ale poliţiei germane, e puerlă: aici am fost, doamnă—adică dincoace de front, dar, fiindcă nu sunt o-vrei, am fost liber în mişcări: am făcut vilegiatură pe la Cercul Militar, pe la Săveni, prin Bul­garia şi prin toate părţile pe unde era nevoie să se surghiunească cîte un favorit. Am avut, deci, vreme să văd toată ocupaţia, cu toţi ocupanţii. Aibi puţintică răb­dare, dar, şi o să citeşti pe slovă istoria naturală a jigăniilor cari se grămădiseră pe trupul ţării ro-mîneşti, creştini ori de altă lege.

Nu sunt, aşa dar, în vina pen­tru care m'am oferit jertfei de a trece în rîndul nemţilor, cu tot riscul ce implică acest răsbotez. Că fetele dela Crucea de Piatră ori Pica sau Frosa şi cum le mai chiamă pe unele «dame» 'şi-au potolit jarul cu ce bruma erau în stare jtrmanii să aducă în aso­ciaţie, e una —şi alta e ca un neam întreg să se calce în năvala de a se exhiba cu ermafrodiţii kaiserului, fără trebuinţă trupească ci numai ea să vedem noi că sunt admişi în... lumea bună.

Cu aceste explicaţii, o sa'mi dai voie, cred, să trec înnainte cu povestea jalnicei tragodii.

Al dumitale Arhibald

Vorbe de ocară

N'am priceput niciodată, de ce unii oameni, sau naţii, se ofensează de de­numirile ce li se dau, fără ca ele să fie propriu zis ofensatoare. Dacă ţiga­nului îi zici „cioară", fireşte el atunci are dreptul să se simtă ofensat, cel puţin atâta cât ar avea acest drept d-1 Al. C. când îi zici P. — Dar ţiganul se ofensează şi când îi zici ţigan, şi pre­tinde să-i zici: rumân nou, sau altfel.

Ungurul îşi răsuceşte mustaţa cam burzuluit când îi zici ungur, şl vrea să-1 chemi maghiar, cum îşi zice el în-suşi. Neamţul se simte mai preţuit când

îi zici german. Dar şi remânul, aui ales cel de dincolo, când îi zice cineva, un străin, oalah sau oláh, e în stare să pună mâna pe ciomag, ca la o sân­geroasă insultă... Şi nu se gândeşte că această denumire e, din contra, mărtu­risirea cea mai eclatantă a chiar naţiilor cari ne contestă originea noastră latină despre inanitatea naiv-înrăitei acestei contestări. Căci valah sau oláh dacă ne chiamă aceştia, prin chiar acest cu­vânt el dau recunoaştere latinităţii noa­stre, astfel mărturisită şi de cei dintâi barbari ai căror urmaşi sunt ei, şi cu cari am venit în atingere noi, în vre­muri străvechi.

„Valah, oláh, olasz, vloh, bloh", sau cum o mai scâlcie unii sau alţii, sunt într'adevăr denumiri ce nu se dau decât popoarelor de origină latină, şi obârşia acestui cuvânt n'are nimic ofensator într'însa. Prin urmare, pentru noi el ar fi un certificat mai mult (clacă am mai avea trebuinţă de el) un certificat însă, care dat de însăşi popoarele cu cari am venit în contact, răstoarnă mai evi­dent şi mai straşnic decât orice altă argumentare din partea savanţilor no­ştri, scremutele arguţii ale savanţilor aceloraş naţii, ce astăzi ar voi „să-şi ia vorba îndărăt" şi să ne stabilească o filiaţiune slavă, cumană, pecenegă. sau oricum alt, numai latină sau vlahă nu.

Să ne oprim aci cu această expunere, — căci alta e observarea care ne-a su­gerat toate aceste reflexiuni. E obser­varea că ...israeliţi se simt ofensaţi când U se zice ovrei. Unii dintr'inşi mai admit ca să li se zică evrei dar nu ovrei... De ce? Ce ofensă s'ar putea cuprinde în această strămutare de vo­cală, în care eu pot vedea o particu­laritate de pronunţare, dar nicidecum o intenţie răutăcioasă. Căci dacă o-vrei, sau n'o vrei, cuvântul tot nu poate în­demna altceva de evreu. Chiar cuvân-. tul jidan, de care se supără alţii, în fond nu se reduce decât la etimologia judeu sau iudeu, deci In definitiv nu poate avea într'ânsul nimica jignitor.

O" fi altceva. De pildă pe bulgar îl jigneşti chiar când îi spui pe nume, aşa cum Iţi zice şi el... Ei, apoi dacă unii simt ca o ruşine şi o injurie să le spui pe nume — acesta e un alt capitol, şi nu de filologie, ci de psihologie.

Cititorul să-şl facă reflexiunile el însuşi mai departe.

Ion Orămăticu

Tipografia NICOLAE STROILA, Calea Victoriei No. 113

R e z u l t a t u l c o m p l e c t a l a l e g e r i l o r

— Românin dragă, îfi vine bine pălăria? — De minune... numai c ă i cam pestriţă!

Desen de A. M u r a u