DEGRADAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

NOTE DE CURS

ANGELA CURTEAN-BĂNĂDUC

UNIVERSITATEA «LUCIAN BLAGA» DIN SIBIU 2012

1. Noţiuni introductive - Concepte operaţionale

1.1. Mediul înconjurător În Dicţionarul explicativ al limbii române (Coteanu şi colab., 1975), mediul este

definit ca „natură înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile". Dicţionarul de ecologie (Neacşu, Apostolache, 1982) defineşte mediul ca fiind

„totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici şi biologici dintr-un loc dat cu care un organism vine în contact”. Sinonime: mediu înconjurător şi mediul ecologic.

Mediul înconjurător poate fi definit ca ansamblul forţelor fizice, chimice şi biotice, care influenţează o unitate vitală (sistem viu) (Pianca, 1978).

Mediul înconjurător, în sens larg, poate fi definit ca fiind ansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: - ecosfera (incluzând şi sistemul socio-economic uman cu valorile sale istorice, culturale şi estetice) precum şi straturile atmosferei, litosferei şi hidrosferei lipsite de viaţă.

1.2. Protecţia mediului

Protecţia mediului este o funcţie a societăţii umane şi reprezintă ansamblul mijloacelor şi măsurilor întreprinse de către aceasta pentru păstrarea echilibrului ecosferei, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea condiţiilor favorabile de viaţă pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Obiectivele generale ale protecţiei mediului sunt: - prevenirea şi controlul degradării mediului – diminuarea efectelor

negative pe care le pot avea activităţile economico-sociale; - redresarea ecologică - remedierea daunelor aduse mediului de către

activităţile antropice. Proces natural sau dirijat de om, de refacere a funcţionalităţii ecosistemelor degradate.

Prevenirea şi controlul degradării mediului se poate realiza prin:

■ Utilizarea raţională a resurselor naturale (managementul capitalului natural): ► utilizarea raţională a sistemelor ecologice naturale, seminaturale şi antropizate – menţinerea ecodiversităţii, ► economisirea resurselor neregenerabile şi greu regenerabile, ► utilizarea resurselor regenerabile, în limitele capacităţii de regenerare.

■ Utilizarea tehnologiilor ecologice - acele tehnologii care respectă următoarele condiţii:

► au randament energetic mare, ► energia reziduală este minimă, ► utilizează resurse regenerabile, ► nu induc poluare sau poluarea determinată poate fi controlată şi

menţinută la nivel acceptabil.

2

■ Promovarea produselor ecologice - acele produse care respectă următoarele condiţii:

► se obţin din resurse regenerabile, ► pot fi utilizate timp îndelungat şi /sau cu randament bun, ► utilizarea lor nu induce degradarea mediului sau are impact negativ

nesemnificativ asupra mediului, ► pot fi refolosite, reciclate, ► generează deşeuri care la depozitarea finală sunt biodegradabile sau

nu induc impact negativ semnificativ asupra mediului.■ Utilizarea tehnologiilor de depoluare (staţii de epurare, filtre, etc.)

Modalităţi pentru prevenirea şi controlul degradării mediului:

Efectuarea de expertize

(realizarea studiilor de impact, evaluarea ciclului de viaţă al produselor, realizarea bilanţurilor de mediu, etc.)

↓ Elaborarea de soluţii pentru încadrarea în restricţiile ecologice a activităţilor

economico-sociale ↓Stabilirea modalităţilor de punere în practică a soluţiilor identificate

↓Estimarea costurilor pentru soluţiile preconizate (analiza cost – beneficiu) ↓Alegerea soluţiei optime ↓Implementarea măsurilor

– practici, proceduri, tehnici, tehnologii

Protecţia mediului operează cu mijloace tehnice, administrative şi legislative.

Mijloacele tehnice cuprind: - managementul ecologic al mediului (resurse, deşeuri,

tehnologii), - implementarea sistemelor de monitorizare a mediului, - măsuri de redresare ecologică. Mijloace legislative:

- legi cadru, - legi specifice, - hotărâri de guvern, - ordonanţe, - ordine, decizii, normative.

Mijloace politico-administrative: - funcţionarea unei autorităţi centrale pentru protecţia mediului cu

structuri administrative în teritoriu, - funcţionarea unei inspecţii de mediu la nivel central şi local, - organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare minister

economic,

3

- organizarea institutelor de specialitate (institute de cercetare în domeniul mediului, laboratoare de referinţă, etc.),

- organizarea reţelei naţionale de monitoring al mediului, - înfiinţarea reţelei ariilor naturale protejate şi administrarea

acestora. Componentele protecţiei mediului sunt:

- legislativă, - administrativ – instituţională, - educativ – informativă, - economico – tehnologică, - socială, - de cooperare internaţională.

1.5. Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută ⁄ ecodezvoltarea Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută ⁄ ecodezvoltarea este

considerată acea modalitate de dezvoltare a societăţii umane care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface necesităţile.

1.6. Capitalul natural

Capitalul natural al unei unităţi politico - administrative sau regiuni geografice este constituit din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în regim natural sau seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate rezultate din transformarea şi simplificarea primelor categorii.

Conceptul de capital natural a fost definit de către ecologo-economişti pentru a putea cuantifica valorile naturale ale unei zone. Din această perspectivă, capitalul natural prezintă următoarele funcţii:

sistem suport al vieţii; furnizează resurse naturale utilizate pentru generarea de bunuri cu

valoare economică; absoarbe reziduurile activităţilor economice; contribuie la stabilizarea climatului şi circuitului hidrologic, la

controlul calităţii apei, solului şi aerului. Funcţiile realizate de capitalul natural se împart în: funcţii de habitat,

funcţii de producţie şi funcţii reglatoare.

Ecosistemele furnizează sistemului socio-economic uman (SSEU) resurse şi servicii, utilizarea acestora trebuie să se facă în limitele capacităţii de suport şi autoreglare a ecosistemelor, depăşirea acestor generază degradarea mediului.

4

1.7. Degradarea mediului Degradarea, conform Dicţionarului de ecologie (Neacşu, Apostolache, 1982),

este modificarea particularităţilor unui obiect sau sistem în sensul scăderii calităţii acestuia.

Prin degradarea mediului înconjurător se înţelege procesul de alterare a calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia.

Degradarea mediului implică modificarea structurilor sistemelor ecologice, simplificarea acestora, scăderea productivităţii, reducerea biodiversităţii, diminuarea fondului informaţional şi ca urmare deplasarea echilibrului acestor sisteme spre o stare caracterizată printr-un grad mai scăzut de homeostazie.

Cauzele degradării mediului:

A. Naturale – catastrofe naturale → retrogresiuni ecologice B. Impactul antropic: a) supraexploatarea resurselor (biologice şi nebiologice) b) perturbarea ciclurilor biogeochimice ale substanţelor în ecosferă prin

introducerea substanţelor de sinteză sau modificarea cantităţilor de substanţe introduse în circuit.

deşeuri greu biodegradabile, poluare. c) transformarea ecosistemelor naturale modificarea reliefului, construcţii de baraje şi canale, agricultura, introducerea de specii străine în ecosistemele naturale. 1.8. Impactul ecologic Definim impactul ecologic ca fiind ansamblul efectelor şi consecinţelor

provocate de un fenomen natural sau antropic asupra mediului ecologic. Efectele pot fi manifeste sau latente, directe sau indirecte, intenţionate sau neintenţionate, imediate sau pe termen lung, controlabile sau nu.

5

Impactul ecologic se poate exprima la nivel local, regional sau global şi poate fi negativ sau pozitiv.

Impactul este negativ atunci când fenomenul sau procesul dat induce dezordine în mediu, favorizează creşterea entropiei şi ca urmare determină evoluţia sistemului ecologic (ecosistem, ansamblu de ecosisteme, ecosfera) spre o stare de echilibru precar, caracterizat prin grad scăzut de homeostazie.

Impactul este pozitiv atunci când fenomenul sau procesul dat determină îmbogăţirea fondului informaţional, ceea ce duce la creşterea homeostaziei sistemului ecologic în cauză.

Activităţile antropice pot avea caracter antiecologic, neutral ecologic (nu determină răspunsuri ale sistemelor ecologice) sau euecologic (ex. restaurarea ecologică, agricultura ecologică, epurarea apei, aerului, etc.).

2. Mijloace/instrumente administrative pentru protecţia mediului

Politicile de mediu pot fi concepute în spiritul economiei neoclasice, respectiv recurgând la instrumente economice pentru protecţie mediului – indirecte (de exemplu reducerea impozitelor pentru întreprinderile care respectă anumite standarde şi criterii de mediu), sau în spiritul tradiţional al reglementărilor administrative, în a căror sferă de cuprindere intră instrumente ce sunt definite şi funcţionează exclusiv pe baze legislative – instrumente directe pentru protecţia mediului.

Evaluarea corectă a locului şi rolului instrumentelor administrative în protecţia mediului (conservarea funcţionalităţii sistemelor ecologice) presupune următoarele aspecte:

- conţinutul şi structura instrumentelor directe pentru protecţia mediului,

- etapele procesului de reglementare administrativă a protecţiei mediului,

- fundamentarea standardelor de protecţia mediului, - căi de creştere a eficienţei măsurilor administrative pentru protecţia

mediului, - avantajele şi limitele instrumentelor directe pentru protecţia mediului.

Conţinutul şi structura instrumentelor administrative pentru protecţia mediului.

Instrumentele directe pentru protecţia mediului reprezintă un ansamblu de

măsuri instituţionale cu impact direct asupra activităţii manageriale din domeniile

6

tehnico-productiv şi social-economic, având drept scop încadrarea acestora în restricţiile ecologice.

- legi cadru - legi specifice (pe factori de mediu)

Prin aceste legi se instituie mijloacele permisive şi imperative de conservare a capacităţii de suport a mediului, aşa cum se reflectă acest obiectiv în strategia şi politica de mediu.

În cazul României mijloacele permisive se referă la:

- acordul de mediu, - autorizaţia de mediu.

Mijloacele imperative sunt reprezentate de normele şi standardele de mediu, prin care se poate exercita controlul direct asupra performanţei ecologice a diverselor activităţi economico-sociale, dar şi indirect, pe baza corelaţiei dintre acestea şi calitatea mediului.

Performanţa ecologică se referă la capacitatea unei întreprinderi de a se încadra în normele sau standardele stabilite.

Mijloacele imperative nu fac obiectul unei negocieri, ele sunt rezultatul evaluării şi prognozării a o serie de factori:

- capacitatea de autoepurare şi nivelul de degradare a sistemelor naturale,

- performanţa sistemului tehnico-productiv şi economico-social, - posibilităţile de asigurare a resurselor materiale şi umane necesare

impunerii politicii imperative.

Mijloace administrative permisive pentru protecţia mediului

Acordul de mediu este o formă de reglementare tehnico-juridică aplicabilă în prima fază a obiectivelor de investiţii, în conformitate cu prevederile legale referitoare la protecţia factorilor de mediu.

Prin acordul de mediu pot fi prevăzute lucrări suplimentare faţă de cele cuprinse în proiectul supus avizării, cu scopul asigurării compatibilităţii dintre caracteristicile obiectivului de investit şi parametrii funcţionali ai zonei de amplasare. Orice abatere de la proiectul avizat impune fie negocierea şi eliberarea unui alt acord, fie modificarea acordului de mediu existent.

Autorizaţia de mediu este actul legal, tehnico-juridic, prin care se reglementează, din punct de vedere al protecţiei mediului, funcţionarea tuturor obiectivelor şi desfăşurarea tuturor activităţilor.

Mijloace administrative imperative pentru protecţia mediului

7

Standaredele pentru protecţia mediului se clasifică în:

a. standarde de mediu,

b. standarde de emisie,

c. standarde de proiectare,

d. standarde de produs.

Standardele de mediu exprimă nivelul maxim admisibil al concentraţiei poluanţilor în mediu.

La baza stabilirii standaredelor de mediu este relaţia „doză – efect” a cărei evaluare se realizează pentru factori sau grupe de factori poluanţi.

Standaredele de emisie exprimă nivelul admisibil al poluării la capătul fluxului tehnologic, exprimându-se în legătură cu categoriile de poluanţi ce pot fi deversaţi în mediu de către o anumită sursă.

Standaredele de proiectare precizează tehnicile şi echipamentele prin care să se realizeze controlul asupra poluării.

De exemplu: tipul de staţii de epurarea pentru apele reziduale, tipul de filtre pentr poluanţii gazoşi, etc.

Standardele de produs precizează anumiţi parametri la care trebuie realizate produsele a căror utilizare poate induce impact negativ semnificativ asupra mediului.

De exemplu: conţinutul în sulf al combustibililor, conţinutul de fosfor al detergenţilor, caracteristicile şi mărimea ambalajelor.

3. Instrumente pentru managementul mediului

3.1. Evaluarea impactului activităţilor antropice asupra mediului

8

(EIM)

Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) este un proces prin care se identifică şi se prognozează efectele pe care o activitate socio-economică propusă a fi promovată (iniţiată, proiectată, realizată şi pusă în funcţiune) le-ar putea produce asupra mediului înconjurător, asupra sănătăţii omului şi a bunăstării acestuia (Vişan, 1991).

Scopul EIM este prevenirea degradării mediului ca urmare a activităţilor socio-economice, prin includerea problematicii de mediu şi integrarea principiilor dezvoltării durabile în activităţile de proiect.

EIM reprezintă un instrument al managementului de mediu, care are două obiective fundamentale:

- informarea corectă cu privire la impactul pe care implementarea unui proiect de dezvoltare îl poate avea asupra mediului biofizic şi socio-economic,

- influenţarea deciziei în sensul dezvoltării durabile. Deşi orice activitate antropică influenţează mediul înconjurător, EIM are

ca obiect acele proiecte de dezvoltare care au influenţe semnificative asupra mediului.

În cadrul procesului de EIM se culeg, se interpretează şi se comunică informaţii privind impactul, se elaborează soluţii şi se propun măsuri şi mijloace pentru prevenirea, limitarea şi combaterea efectelor negative.

Este necesar să fie evaluat impactul direct, indirect, secundar, cumulativ şi sinergic al activităţii propuse asupra mediului biofizic şi socio-economic.

Impactul asupra mediului biofizic se referă la efectele asupra ecosistemelor, asupra sănătăţii umane, calităţii aerului, apei şi solului, asupra conservării patrimoniului cultural. Pentru evaluarea impactului asupra mediului biofizic se analizează şi se prognozează efectele pe care le poate produce activitatea propusă prin exploatarea resurselor, prin poluare, modificarea sistemelor ecologice naturale, etc.

Impactul asupra mediului socio-economic include efectele asupra aşzărilor umane, asupra modului/stilului de viaţă, asupra numărului de locuri de muncă, etc.

Componentele sistemului ecologo-economic: Fizico-chimice Biologice Economice

9

Sociale Culturale Spirituale

Evaluarea sistemului ecologo-economic

↓ Comparaţia dintre beneficiul economic şi social şi pierderea ecologică

Pentru ca EIM să fie eficientă trebuie să cuprindă următoarele elemente:

● identificarea tuturor alternativelor semnificative posibile pentru activitatea propusă şi a impactului global corespunzător fiecărei alternative;

● efectuarea unei examinări externe – controlarea de către un grup de experţi cu statut de neutralitate a corectitudinii informaţiilor cuprinse în documentaţia adresată factorilor de decizie, cu privire la impactul asupra mediului;

● asigurarea cadrului general pentru participarea publicului în procesul de evaluare a impactului;

● organizarea unei activităţi de monitoring.

În majoritatea statelor în care există obligativitatea legală de realizare a EIM, există norme legale de realizare şi de prezentare a rezultatelor evaluării.

Documentaţia în care se prezintă rezultatele EIM cuprinde, de regulă, următoarele elemente:

► prezentarea obiectivului proiectului evaluat, ► descrierea proiectului, ► descrierea alternativelor posibile pentru activitatea propusă, inclusiv alternativa

nulă – aceea în care nu ar fi pus în aplicare proiectul, ► descrierea stării mediului înconjurător înainte de acţiunea activităţii propuse, ► evaluarea impactului în fiecare alternativă posibilă activităţii propuse, ► descrierea programului de monitoring propus, ► prezentarea măsurilor propuse pentru prevenirea şi limitarea efectelor negative

asupra mediului, ► specificarea aspectelor care nu au putut fi investigate (datorită limitărilor

cunoaşterii, lipsei de date, lipsei de tehnică, etc.) şi a celor pentru care există incertitudini.

În România E.I.M. este reglementată prin Legea Protecţiei Mediului 137/1995 şi prin Ordinul 860/2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluarea a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu.

Metode utilizate în E.I.M.

I. Metode de evaluare a unei stări existente – metode de investigare

10

II. Metode de prognozare

Abordări de tip cantitativ şi calitativ

Descrierea stării sitemului ecologo-economic / prognoza evoluţiei

Descrierea stării sitemului ecologo-economic / prognoza evoluţiei Selectarea indicatorilor

Indicatori de nivel III:

INDICATORI DE MEDIU sau ECOLOGICI INDICATORI SOCIO-ECONOMICI

Indicatori de nivel II:

A. Ecologici: - grupaţi pe factori de mediu (apă, aer, sol, sisteme supraindividuale) - pe categorii de sisteme ecologice

B. Socio-economici, de sănătate şi cultură: - Indicatori pentru economie - Indicatori sociali - Indicatori pentru sănătate şi hrană - Indicatori pentru cultură - Pierderi de opţiuni pentru utilizări viitoare

Indicatori de bază: Indicatori pentru mediu biofizic: caracteristici fizico-chimice ale solului, apei, aerului; caracteristici biocenotice, etc. Indicatori pentru economie: Investiţii Venit rezultat Creşterea numărului de locuri de muncă Creşterea în diversitate profesională Indicatori sociali: Venit material Distribuţie statistică a venitului Migrarea populaţiei Densitatea populaţiei Creşterea numărului de locuitori Folosirea venitului pe familie Indicatori pentru sănătate şi hrană: Prezenţa bolilor şi a vectorilor de boală Mortalitatea Mortalitatea infantilă Durata medie de viaţă Condiţii igienico-sanitare Hrană

11

Diversitatea hranei Indicatori pentru cultură: Monumente arheologice Monumente istorice Recreere

Elemente de procedură

Fiecare indicator de bază va primi o valoare max. Zi+ şi una minimă Zi-. Selectarea indicatorilor de bază

Valorile Zi ale fiecărui indicator de bază se determină pentru situaţia existentă şi pentru situaţia ipotetică

Normalizarea valorilor Zi → Si [0,1] Atribuirea ponderilor ij

Dublu sistem de ponderare – metoda Hartmann – importanţa relativă a deviaţiilor maxime de la starea ideală. Obţinerea unui indicator global.

Principalele metode de identificare cantitativă a impactului asupra mediului

La începutul unei analize de impact se impune identificarea şi organizarea impacturilor potenţiale într-un mod sistematic.

Principalele trei clase ale tehnicilor de identificare cantitativă a impacturilor sunt:

- listele de verificare, - matricile de impact, - reţelele de impact

Listele de verificare Listele de verificare sunt liste standard care prezintă o imagine de

ansamblu asupra categoriei de impacturi asociate unui tip particular de proiect. Exemplu: Lista de verificare (tab.1 ) – se referă la impacturile ecologice

potenţiale din timpul fazei de construcţie a unui proiect de transport. Critici aduse utilizării listelor de verificare: Deşi listele de verificare promovează gândirea sistemică asupra

domeniului posibil al impacturilor şi permit un rezumat concis al efectelor, acestea sunt deseori generale şi incomplete. - nu arată interacţiunile dintre două sau mai multe efecte, - nu se poate face nici o estimare privind probabilitatea de apariţie a impacturilor - datorită naturii subiective a estimărilor, adesea listele de verificare nu sunt completate identic de către cercetători diferiţi.

12

Listele de verificare sunt liste unidimensionale ale impacturilor potenţiale ale proiectului propus.

Matricele Matricele de impact se obţin prin listarea de-a lungul axei secundare a

categoriilor de acţiuni asociate proiectului respectiv. Astfel, listele de verificare pot fi transformate uşor în matrice bidimensionale.

Una dintre cele mai cunoscute matricie de acest tip este matricea elaborată de către Leopold şi colab. (1971) pentru Institutul American de cercetare Geologică, cunoscută sub denumirea de „Matricea Leopold”. Exemplu – fracţiune din „matricea Leopold” (tab. 2) - pe orizontală – lista acţiunilor desfăşurate, - pe verticală – lista componentelor mediului.

Rezultatul constă în faptul că aspectele înscrise pe o astfel de listă pot fi corelate sistematic cu cele înscrise pe toate celelalte liste pentru a se stabili dacă un impact este sau nu probabil.

Matricea poate fi realizată numai după ce toate interacţiunile probabile dintre activitatea propusă şi componentele mediului au fost identificate.

Matricea Leopold poate fi utilizată pentru a măsura şi interpreta impacturile prin clasificarea acestora în funcţie de magnitudinea şi importanţa lor – de exemplu pe o scară obişnuită 1- 10, unde valoarea 1 reprezintă cea mai scăzută magnitudine a importanţei, iar 10 cea mai ridicată. Punctajele pot fi precedate de semnul + sau – pentru a indica dacă un impact este favorabil sau nefavorabil. Matricea este un rezumat vizual folositor şi uşor de înţeles.

Limitele teoretice şi practice ale matricelor: - se concentrează pe impacturile directe luând în considerare două aspecte: - factorul cauză al impactului şi componenta ţintă a mediului afectată de către acel factor; - nu pot viza aspectele cumulative ale impacturilor. În matricele de tip Leopold impacturile sunt întotdeauna identificate printr-o serie de legături distincte, în ambele direcţii, între activităţile desfăşurate şi componentele mediului. În realitate însă, trăsăturile caracteristice ale mediului pot fi afectate într-un mod cumulativ printr-un număr de impacturi diferite ce apar pe căi diferite.

Reţelele

Aşa numitele „reţele” pot facilita identificarea şi utilizarea în EIM a diferitelor căi de producere a impacturilor şi implicaţiilor acestora asupra caracteristicilor mediului.

Metoda reţelelor a fost dezvoltată pentru tratarea explicită a impacturilor care pot rezulta dintr-un impact iniţial, ca impacturi secundare, terţiare şi de ordine superioare.

Sorensen (1971) a dezvoltat o reţea pentru una dintre multiplele utilizări ale terenurilor din zonele de coastă, făcând posibilă urmărirea efectelor secundare şi

13

ulterioare ale acţiunilor asupra componentelor mediului. Reţelele de acest tip sunt cunoscute ca reţele Sorensen.

Exemplu: - (tab. 3), tabelul indică cum construcţia cu o densitate mare a apartamentelor într-o zonă şi a locurilor de parcare aferente acestora a condus la îndepărtarea copacilor din zonele respective, fapt care are două consecinţe posibile: ● eroziunea sporită a suprafeţei, care poate cauza inundaţii şi care poate fi redresată prin plantarea florilor, ● scăderea fertilităţii solului efect ce poate fi redus prin plantarea arbuştilor.

Tab. 1. Exemplu de listă de verificare (după Vădineanu, 1999)

14

Tab. 2 Exemplu de matrice de impact – matricea Leopold (după Vădinenanu, 1999)

15

16

Tab. 3. Exemplu de reţea de impact – reţeaua lui Sorensen (după Vădinenanu, 1999)

17

Măsurarea impacturilor, prognozarea impacturilor şi evaluarea importanţei impactului

Următoarea etapă după identificarea impacturilor constă în măsurarea

şi prognozarea dimensiunii şi naturii impactului. În momentul descrierii şi analizei impactului în CIM, este util să se observe următoarele caracteristici:

dimensiune spaţială, dimensiunea temporală, reversibilitatea, probabilitatea de apariţie, caracterul pozitiv sau negativ.

Metodele folosite în mod curent pentru prognozarea impactului diferitelor acţiuni asupra mediului pot fi grupate în următoarele clase:

Modele fizice – în care se construiesc modele ilustrative sau modele la scară de lucru pentru a putea reprezenta mediul. Acestea pot include: - reprezentări vizuale ale mediului prin imagine desenată, fotografie, film sau modele tridimensionale; - modele de lucru pentru simularea condiţiilor de mediu, utilizând, de exemplu, tunelele de vânt sau camerele de producere a valurilor.

Modele experimentale – care implică lucrul practic pe teren sau munca de laborator, acestea pot include: - experimente de teren în care testele se realizează în locurile propuse pentru derularea proiectului; - experimente de laborator în care testele se realizează în laborator prin simularea condiţiilor mediului afectat.

Modele matematice – în care relaţiile cauză – efect sunt reprezentate prin ecuaţii matematice. Aceste modele pot fi: - modele empirice (cutia neagră) în care relaţia input – output se stabileşte prin analiza statistică a observaţiilor de mediu; - „descriptive interne”, ceea ce înseamnă că relaţiile matematice din cadrul modelului se bazează pe o reprezentare explicită a mecanismelor proceselor care apar în mediu. Aceste modele variază de la formulări simple care pot fi rezolvate manual la modele complexe dinamice şi stohastice care necesită aplicaţii computerizate.

Metode de estimare

În cadrul acestor metode sunt folosite diferite abordări pentru a calcula ”valoarea” unui aspect al mediului care va fi pierdut sau afectat ca urmare a unei acţiuni sau proiect propus.

Metodele de estimare sunt utilizate pentru a descrie calităţile habitatului şi ale peisajului. Deşi actualmente aceste metode nu sunt predictive, ele sunt deseori utilizate pentru compararea localizărilor alternative într-o EIM, comparaţie bazată pe

18

valoarea mediului biologic sau „vizual”, care se va pierde sau deteriora datorită activităţii propuse.

Multe dintre impacturile produse asupra mediului pot fi descrise simplu în funcţie de numărul receptorilor, sau a suprafeţei care va fi afectată de către activitatea propusă. Această simplă „abordare de inventariere” are o vastă utilizare, constituind o bază simplă pentru compararea alternativelor într-o EIM.

După prognozarea impacturilor asupra mediului ale unei activităţi sau

ale unui proiect propus, experţii trebuie să evalueze importanţa acestora. Astfel, ei pot compara impacturile prognozate cu standardele locale, naţionale sau internaţionale, precum şi cu scopurile politicilor de mediu.

3.2. Evaluarea ciclului de viaţă al produselor (ECV sau LCV – Life Cycle Assessment)

Evaluarea ciclului de viaţă (ECV) este un proces obiectiv de evaluare a solicitărilor mediului asociate fabricării unui produs sau desfăşurării unui proces sau activităţi, prin identificarea şi cuantificarea energiei şi materialelor folosite şi a deşeurilor eliberate în mediu, de estimare a impactului utilizării şi eliberării în mediu a acelor energii şi materiale şi de evaluare şi implementare a modalităţilor care să influenţeze îmbunătăţirea calităţii mediului.

Evaluarea include întregul ciclu de viaţă al produsului, procesului sau activităţii, incluzând extracţia şi prelucrarea materiilor prime, producţia, transportul şi distribuţia, utilizarea / reutilizarea / întreţinerea, reciclarea şi depozitarea finală.

Scopul ECV constă în identificarea, cuantificarea şi evaluarea consecinţelor asupra mediului asociate unui produs, desfăşurării unui proces sau activităţi de-a lungul etapelor ciclului de viaţă, pe o bază sistemică şi ştiinţifică, în scopul diminuării impactului acestora asupra mediului.

Dacă iniţial accentul principal al practicii ECV era pus pe produsele de consum finite, în prezent utilizarea ECV este direcţionată spre a deveni un instrument de îmbunătăţire a produsului / procesului în sensul diminuării impactului asupra mediului.

ECV este un instrument util în managemenul mediului pentru că: - furnizează informaţii privind impactul pe care un produs îl are asupra

mediului de-a lungul ciclului său de viaţă, relevând fazele ciclului de viaţă care au consecinţe majore asupra,

- permite îmbunătăţirea produselor în sensul diminuării impactului negativ al acestora asupra mediului,

- realizează structurarea informaţiilor astfel încât să permită selectarea, dintr-un grup dat, a acelei alternative de obţinere a unui produs care are cel mai mic impact negativ asupra mediului.

Rubik (Rubik, Baumgartner, 1992) face diferenţa între două concepte de

evaluare:

19

- „evaluarea ecologică” care este un concept mai general ce descrie o abordare a evaluării ce include şi combină impactul asupra mediului (biofizic) cu impactul social şi economic;

- „evaluarea de mediu” care este un concept mai îngust, limitat la evaluarea impactului asupra mediului.

Pe plan internaţional de dezvoltarea metodologiilor ECV se ocupă

următoarele organisme: ● Societatea de Toxicologie a Mediului şi Chimie (The Society of Environment

Toxicology and Chemistry – SETAC) este coordonatorul dezvoltării ECV, elaborează Codul de practici – «Code of Practice» (1993, 1997);

● Organizaţia Internaţională de Standardizare (International Standardisation Organisation – ISO), Comitetul Tehnic 207 şi Subcomitetele 5 şi 6 se ocupă de standardizarea ECV;

● Agenţia de Protecţie a Mediului din SUA (United States Environmental Protection Agency - US-EPA) a iniţiat în 1990 o serie de programe de dezvoltare a metodologiei ECV;

● Asociaţia Canadiană de Standardizare (Canadian Standards Association – ASC) a elaborat şi publicat un ghid pentru ECV, care se bazează pe eforturile SETAC – EPA şi se află în acord cu iniţativele Uniunii Europene;

● Comisia Europeană – «Groupe de Sages» a eleborat ghiduri pentru ECV în programul de eco-etichetare;

● Directoratul General XII al Comunităţii Europene subvenţionează «Reţeaua Europeană pentru Creşterea şi Dezvoltarea Strategică a Evaluării Ciclului de Viaţă» («European Network for Strategic Life-Cycle Assessment Research and Development» - LCANET).

Obiectivele ECV:

- să furnizeze o imagine cât mai completă asupra interacţiilor dintre desfăşurarea unei activităţi şi mediu,

- să contribuie la înţelegerea interdependeţelor dintre activităţile umane şi consecinţele lor asupra mediului,

- să furnizeze factorilor de decizie informaţii care să ducă la identificarea şanselor de îmbunătăţire a calităţii mediului.

Principii de bază ale ECV (după De Hess, 1990):

► ECV trebuie dezvoltat pentru a fi utilizat în compararea produselor, ► ECV trebuie să ia în considerare întregul ciclu de viaţă al produsului, ► ECV trebuie să ia în considerare toate formele relevante ale intervenţiei

activităţilor umane asupra mediului, ► Intervenţiile asupra mediului trebuie să fie pe cât posibil cuantificate.

20

Componentele principale ale ECV

Definirea scopului şi a domeniului de analiză Analiza de inventariere a datelor Evaluarea impactului Îmbunătăţirea evaluării

Definirea scopului şi a domeniului de analiză

Definirea scopului Definirea scopului şi a obiectivelor analizei este fundamentală în

momentul iniţierii unei analize de ECV, deoarece de aceasta va depinde tipul de analize ce se vor desfăşura şi modul în care trebuie prezentate rezultatele.

Întrebările cheie în definirea scopului şi răspunsurile posibile sunt (Hindle, 1991):

De ce se efectuează studiul? a) pentru a defini starea de fapt a solicitării mediului; b) pentru a defini modalităţile de reducere a solicitărilor mediului pe baza unei

analize complete (de la crearea produsului până la dezintegrare); c) pentru a orienta activităţile de dezvoltare. Cum şi către cine va fi diseminat studiul?

– grupuri de experţi, factori de decizie, reprezentanţi ai publicului. Această întrebare stabileşte limitele scopului studiului, iar utilizarea pentru

care a fost proiectat studiul determină în ce măsură acesta va fi supus analizei şi dezbaterii publice.

Un alt aspect important se referă la destinaţia rezultatelor ECV, care pot fi aplicate în cadrul companiei pentru a îmbunătăţi performanţele ecologice ale sistemului sau vor fi utilizate în afara companiei, de exemplu pentru a influenţa opinia publică. (Consoli et al., 1993)

Criteriile folosite în definirea scopului trebuie să răspundă următoarelor întrebări: sunt acestea relevante pentru cererea de utilizare a ECV; sunt semnificative din punct de vedere cantitativ?

Definirea domeniului de analiză Următoarea etapă a analizei de ECV, după definirea scopului, este

definirea “graniţelor sistemului” (SETAC, 1994). Termenul “graniţele sistemului” este preluat din termodinamică, sistemul fiind considerat o “cutie neagră” în care ECV va însuma toate intrările şi ieşirile atât în termeni de energie cât şi de materiale.

Definirea graniţelor este o etapă foarte importantă în ECV stabilindu-se ce elemente vor fi introduse sau eliminate, având în vedere “lungimea” şi “lărgimea” sistemului. În funcţie de graniţele sistemului se defineşte nivelul la care se efectuează analiza, de unde începe şi unde se termină aceasta, referindu-se la succesiunea de etape ce constituie ciclul de viaţă al produsului (lungimea), de asemenea, în funcţie de graniţele sistemului vor fi stabilite variabilele (lărgimea) ce vor fi luate în considerare pentru fiecare etapă a analizei.

21

Domeniul de acţiune ar trebui să ia în considerare numărul critic de parametri: scara spaţială – la nivel local, naţional, regional, continental, global şi scara temporală – timpul de viaţă al produsului, orizontul de timp al proceselor şi impacturilor generate.

Unitatea funcţională (acea cantitate a unui produs necesară pentru a

îndeplini o anumită funcţie) – “reprezintă componenta esenţială a ECV necesară evitării rezultatelor fără sens” (Heijungs şi Guinee, 1995).

Un punct critic îl reprezintă definirea unităţii funcţionale, care stabileşte baza pentru selectarea alternativelor ce urmează a fi investigate şi este strâns legată de obiectivele ECV (Assies, 1992).

Unitatea funcţională furnizează baza de comparaţie, aceasta este o măsură a performanţei realizate de sistemul analizat.

O unitate funcţională trebuie să includă procesele de reutilizare şi o estimare a duratei ciclului de viaţă al produsului. Pentru unele produse, cum sunt cele durabile, poate fi dificil de definit echivalenţa funcţională, în acest caz trebuie luaţi în considerare factori precum frecvenţa utilizării, uşurinţa de reparare, etc.

Atunci când sunt comparate alternativele, deseori se întâmplă ca să nu se obţină o imagine fidelă (în întregime) a beneficiilor, ci în cel mai bun caz o imagine grosieră, care poate duce la concluzii greşite. Comportamentul consumatorului şi utilizatorului trebuie, de asemenea, luate în considerare.

Exemple de unităţi funcţionale: unitatea de suprafaţă acoperită de vopsea pentru o unitate de timp, ambalajul necesar pentru a distribui un anumit volum de băutură., cantitatea de detergent necesară pentru spălarea unei case standard.

Evaluarea calităţii datelor SETAC defineşte “calitatea datelor” ca fiind gradul de încredere în datele

de intrare şi de ieşire luate separat, în setul de date ca întreg, şi în final, în deciziile bazate pe utilizarea acestor date (Consoli et al., 1993).

Indicatori cheie ai calităţii datelor sunt: frecvenţa şi metoda de colectare, scopul geografic, perioada de timp, reprezentativitatea, acurateţea, nesiguranţa şi exprimarea variabilităţii.

Analiza de inventariere a datelor Analiza de inventariere se defineşte ca “procesul tehnic, bazat pe date,

de identificare şi cuantificare a: cerinţelor de energie şi materii prime, emisiilor (atmosferice, în apă, etc.), deşeurilor solide conexe unui produs, ambalaj, material sau activitate” (Consoli et al, 1993).

Calitatea inventarierii ciclului de viaţă (ICV) depinde de acurateţea descrierii sistemului de analiză.

Colectarea şi interpretarea datelor necesare analizei este condiţionată de înţelegerea începutului şi sfârşitului fiecărei etape a ciclului de viaţă.

Rezultatul principal al analizei datelor de inventariere este “tabelul datelor de inventariere”, care reprezintă o listă a intervenţiilor asupra mediului cauzate de procesele dintr-un sistem de producţie (SETAC, 1994).

22

O inventariere completă a ciclului de viaţă cuprinde patru etape importante:

- achiziţia de materii prime, - prelucrarea, - utilizare / reutilizare / întreţinere - reciclare/managementul deşeurilor.

Acest model de inventariere urmează cadrul tehnic trasat de SETAC, dar redefineşte trei aspecte:

- activităţile de transport sunt dezagregate, nu sunt prezentate ca etapă separată, - prelucrarea materialelor, fabricarea produselor şi umplerea/ ambalarea/ distribuirea sunt combinate într-o singură etapă, - reciclarea şi managementul deşeurilor sunt combinate într-o singură

etapă. Descrierea etapelor importante ale ICV se bazează pe “Ghidul şi

principiile de inventariere” publicat de EPA. Pentru o ECV este esenţial să fie cât mai completă, ceea ce nu este

întotdeauna posibil. Uneori se poate încerca o ECV “limitată” prin compararea unui produs înainte şi după modificările în procesul/procesele de producţie, pentru a îmbunătăţi comportarea în mediu a produsului. În prezent se întreprind studii pentru a stabili dacă o astfel de metodă a ECV limitată poate da rezultate suficient de exacte.

Elaborarea unui model de inventariere a ciclului de viaţă

- determinarea graniţelor sistemului, - întocmirea diagramei fluxurilor din sistem, - conversia diagramei fluxurilor în bilanţ de materiale.

Poate fi considerat ca sistem orice grup de operaţii ce realizează funcţii bine definite. Graniţele ce includ acest grup de operaţii reprezintă “graniţa sistemului”, iar ceea ce se află în afara acestei graniţe este “mediul înconjurător al sistemului”, care acţionează ca sursă pentru toate intrările în sistem şi loc de depozitare pentru toate ieşirile.

După determinarea graniţelor fiecărui sistem, se întocmeşte o diagramă a fluxurilor din sistem pentru a-l descrie grafic.

Următorul pas constă în conversia diagramei fluxurilor într-un bilanţ de materiale. Impactul sistemului asupra mediului este descris prin măsurarea sau calcularea fluxurilor de energie şi materiale eliberate în afara graniţelor sistemului şi respectiv extrase din mediu.

Sistemele sunt definite prin specificarea naturii intrărilor şi ieşirilor şi, acolo unde este necesar, prin indicarea căii de procesare ce urmează a fi aplicată atunci când sunt practicate mai multe variante.

În analiza de inventariere, sistemul este definit astfel încât intrările sunt toate materii prime luate din mediu, iar ieşirile sunt deşeuri eliberate înapoi în mediu. La anumite nivele în interiorul sistemului, materialele se află într-o formă utilă de produs / serviciu distribuit / efectuat către consumator.

În cadrul sistemului pot fi identificate trei grupe principale de operaţii :

23

- secvenţa principală de producţie: reprezentată de acele operaţii responsabile de producerea, folosirea, transportul şi distribuirea produsului;

- producerea de materiale suplimentare, cum ar fi ambalajele şi instrumentarul necesar pentru a procesa materiile prime ce alimentează secvenţa de producţie sau procesare principală;

- producerea combustibilului care furnizează energia necesară sistemului.

Pentru a descrie performanţa unui sistem se apelează la împărţirea sistemului într-o serie de subsisteme corelate între ele prin fluxuri de materiale. Această divizare se efectuează până la acel nivel de detaliere ce corespunde unei operaţii fizice. Odată ce au fost identificate toate subsistemele componente, fiecare dintre acestea poate fi considerat ca un sistem.

Descrierea subsistemului se realizează prin obţinerea datelor pentru intrările de materiale şi energie şi pentru produsele şi deşeurile rezultate. Când toate aceste informaţii sunt asamblate, performanţa întregului sistem este calculată prin stabilirea bilanţului de masă pentru toate subsistemele. Cererea totală de materii prime şi combustibili, precum şi ieşirile totale de deşeuri solide, lichide şi gazoase din întregul sistem, reprezintă suma intrărilor şi ieşirilor tuturor subsistemelor componente.

24

3.3. Evaluarea riscului de mediu

Evaluarea riscului şi managementul riscului de mediu sunt elemente

care sunt luate în considerare atunci când se elaborează standardele de mediu şi legislaţia de mediu.

Riscul de mediu poate fi definit ca efectul combinat al probabilităţii de apariţie a unui eveniment nedorit, într-un interval de timp, şi al consecinţelor acestui eveniment asupra omului, a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.

Nici o activitate economică umană nu prezintă „risc zero”. Chiar dacă nu există o astfel de activitate care să prezinte 100% siguranţă, o înţelegere mai bună a riscurilor asociate poate ajuta la evitarea accidentelor, adică la prevenirea acestora şi la planificarea măsurilor de acţiune, în cazul în care cu toate aceste măsuri preventive accidentele se pot produce, adică la pregătirea accidentelor.

Evaluarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care se supun omul şi mediul, într-o regiune dată, pot fi sistematic identificate, analizate şi evaluate în aşa fel încât să se poată face opţiuni raţionale asupra modului de reducere a riscului, costului social şi economic, a beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate, asigurându-se baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.

Evaluarea riscului de mediu presupune: - estimarea riscului – identificarea pericolelor, amploarea efectelor şi

probabilitatea de realizare a pericolului respectiv; - calcularea riscului – cuantificarea importanţei pericolului şi

consecinţelor pentru persoanele şi/sau mediul afectat. Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se

prioritizeze acele riscuri care nu pot fi acceptate. În aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi propuse măsuri de remediere şi/sau de implementare a monitorizării adecvate. De asemenea, evaluarea riscului se utilizează pentru estimarea şi compararea unor riscuri diferite, cauzate de situaţii similare.

În consecinţă, evaluarea riscului poate fi folosită la stabilirea clasificării, după prioritate, a problemelor de poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru sistemele ecologice. Acest proces poate fi folosit apoi ca bază pentru managementul riscului de mediu.

Managementul riscului de mediu este procesul de luare a deciziilor şi implementare a acestora, privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile şi minimizarea sau modificarea lor, ca parte a unui ciclu repetitiv.

Managementul riscului este unul dintre instrumentele managementului de mediu, care urmăreşte să reducă impactul potenţial ala riscurilor legate de funcţionarea instalaţiilor industriale asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale.

Managementul riscului trebuie să ajute la stabilirea obiectivelor evaluării riscului, care pot varia de la o ierarhizare calitativă a riscului, până la informaţii cantitative despre nivelele de siguranţă ale expunerii la un agent poluant.

Gestionarea integrată a riscului se bazează pe ipoteza că toate fazele de gestionare: localizarea, prevenirea, diminuarea, protecţia şi elementul instituţional pot

25

fi exploatate într-un mod holistic şi complementar, astfel ca resursele procesului de gestionare să fie optimizate.

Deşi evaluarea şi gestionarea integrată a riscului ecologic necesită luarea în considerare a tuturor riscurilor, nivelul de detaliere în fiecare caz poate varia în funcţie de priorităţile prestabilite.

Managementul riscului permite anticiparea pericolelor şi dezvoltarea unor planuri de acceptare şi/sau minimizare a riscurilor, pe baza rezultatelor analizei de evaluare a riscului.

Gestionarea riscului este un proces complex ce presupune:

- imaginarea unor scenarii plauzibile de incidente – succesiunea de evenimente înlănţuite logic care pot genera accidente;

- evaluarea riscului; - analiza posibilităţii de acceptare a riscului, - luarea şi implementarea deciziilor de acceptare şi/sau minimizare a

riscului. Sursele de risc (pericolele industriale), sunt în general asociate cu

producerea unor accidente (deteriorări ale instalaţiilor), care pot conduce la emisia şi dispersia unor substanţe toxice sau inflamabile. Surse de risc pot fi însă şi emisiile difuze, în concentraţii mici dar pe o perioadă îndelungată, a unor substanţe toxice, în special cancerigene, cu tendinţă de acumulare în factorii de mediu. Acest tip de surse de risc este, în general caracteristic instalaţiilor vechi, ale căror sisteme de etanşare, respectiv captare – tratare a emisiilor, trebuie redimensionate sau reproiectate.

Pericolele devin riscuri în măsura în care se materializează, iar expunerea la aceste pericole conduce la apariţia unor efecte negative, cum ar fi îmbolnăvirile, decesul, dispariţia unor specii, daune materiale, etc.

În funcţie de sursele potenţiale de risc, pot exista: - riscuri acute, dacă sursele sunt de tipul emisiilor accidentale, adică

de scurtă durată şi cu concentraţii ridicate de substanţe toxice sau inflamabile;

- riscuri cronice, dacă sursele sunt de tipul emisiilor continue, având concentraţii mici de substanţe toxice pe o perioadă îndelungată.

Riscurile nu pot fi eliminate în totalitate, obiectivul „risc zero” al politicii de mediu este nerealist, deoarece acesta poate fi atins doar prin stoparea producţiei. Pentru ca activitatea industrială să se poată derula se conştientizează existenţa unor riscuri şi se acceptă consecinţele unora dintre ele şi/sau se iau măsuri pentru minimizarea riscurilor.

Riscurile cronice pot fi în general minimizate prin soluţii preventive de eficientizare a proceselor şi instalaţiilor tehnologice precum şi prin soluţii de remediere, adică de captare – tratare în instalaţii de depoluare. Ambele tipuri de soluţii având rolul de a reduce nivelul emisiilor cu potenţial de risc pentru mediu, sănătate umană şi bunuri.

Riscurile acute sunt mai dificil de controlat, fiind supuse hazardului, de aceea acestea se evaluează şi se analizează din punct de vedere al posibilităţii de acceptare, se acceptă şi/sau se minimizează utilizând ca instrument managementul de risc.

26

Graniţa dintre riscurile cronice şi cele acute nu este strict delimitată, unele riscuri cronice pot avea drept sursă emisiile accidentale repetate în timp, care nu afectează imediat mediul şi sănătatea umană ci conduc dispersia, respectiv asimilare şi acumularea în diverşi factori de mediu şi organisme a unor substanţe cu potenţial toxic. Pentru controlul acestor tipuri de risc cronic se apelează la managementul de risc.

După identificarea surselor de risc se impune analiza potenţialului de periculozitate pe care îl înglobează. De aceea, identificarea surselor de risc presupune cunoaşterea detaliată a proprietăţilor poluanţilor emişi în mediu, a interacţiunilor posibile, dar şi a efectelor acestora asupra factorilor de mediu. Astfel se au în vedere următoarele informaţii:

- concentraţia de poluanţi şi cantitatea de emisii la sursă; - durata şi frecvenţa emisiei; - factori ce favorizează transformarea, transportul şi acumularea

poluantului în mediu sau în organisme; - concentraţia poluantului în factorii de mediu; - efectele toxicologice acute sau cronice asupra organismelor.

Pentru evaluarea riscurilor de mediu în diferite domenii de activitate au fost elaborate o serie de metodologii calitative şi/sau cantitative, cu diferite grade de complexitate.

Evaluarea cantitativă a riscului de mediu utilizează metode de calcul matematic, iar evaluarea calitativă a riscului consideră probabilităţile şi consecinţele în termeni calitativi relativi. „mic”, „mare”, etc.

Alegerea celei mai bune metodologii se face în funcţie de: - natura problemei; - scopul evaluării; - rezultatele cercetărilor anterioare în domeniu; - informaţiile accesibile; - resursele disponibile.

Evaluarea cantitativă a riscului de mediu Realizarea unei evaluări cantitative a riscului de mediu implică

parcurgerea a patru etape distincte: - identificarea pericolului, - evaluarea doză – răspuns (care sunt problemele de mediu sau de

sănătate pentru diferite grade de expunere); - evaluarea expunerii (la ce concentraţie a poluantului se face

expunerea şi cu ce frecvenţă); - caracterizarea de risc (care este probabilitatea apariţiei efectelor

nefavorabile).

Diagrame logice de estimare cantitativă a riscului de mediu:

Analiza arborelui erorilor constă în reprezentarea grafică a tuturor surselor iniţiale de risc potenţial, implicate într-o emisie accidentală. În acest caz se

27

Analiza arborelui de evenimente porneşte de la un eveniment iniţial –

sursa de risc şi determină consecinţele acestuia, consecinţe care la rândul lor pot genera efecte nedorite. Acest tip de analiză se pretează pentru utilizarea în cazul defectării unor componente importante ale instalaţiilor, fapt care poate avea consecinţe grave asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Analiza arborelui de evenimente oferă posibilitatea identificării căilor de acţiune în vederea reducerii valorii probabilităţii de producere a unui eveniment, deci a modalităţilor de prevenire a producerii acelui eveniment.

Analiza cauze – consecinţe este o metodă care combină analizele

arborelui de evenimente şi arborelui de erori, permiţând corelarea consecinţelor unui eveniment nedorit (emisie accidentală) cu acuzele lor posibile.

Analiza erorii umane este o metodă care ia în considerare doar sursele

de risc datorate erorii umane excluzându-le pe cele legate de instalaţie.

Evaluarea calitativă a riscului de mediu

Evaluarea calitativă a riscului de mediu implică realizarea etapei de identificare a pericolelor şi cea de apreciere a riscului pe care acestea îl prezintă, prin estimarea probabilităţii şi consecinţelor efectelor care pot să decurgă din aceste pericole.

Pentru identificarea pericolelor se iau în considerare următorii factori: - a) Pericol / Sursă – se referă la poluanţii specifici care sunt

identificaţi sau presupuşi a exista pe un amplasament, nivelul acestora de toxicitate şi efectele particulare ale lor.

- b) Calea de acţiune – se referă la calea prin care substanţele toxice ajung la receptor, unde au efecte dăunătoare.

- c) Ţintă / Receptor – reprezintă obiectivele asupra cărora acţionează efectele dăunătoare ale anumitor substanţe toxice de pe amplasament (fiinţe, resurse de apă, clădiri, etc.).

Intensitatea riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de probabilitatea manifestării acestui impact.

Identificarea factorilor care influenţează relaţia sursă – cale – receptor presupune caracterizarea detaliată a amplasamentului din punct de vdere fizic şi chimic.

28

Metode de caracterizare calitativă a riscului (metode fundamentale)

Analiza „What if?” (ce ar fi dacă?) se realizează în special în faza de proiectare a unei instalaţii, dar poate fi folosită şi la punerea în funcţiune sau în timpul funcţionării. Metoda constă în adresarea unor întrebări referitoare la sursele de risc, siguranţa funcţionării şi întreţinerea instalaţiilor, de către o echipă de experţi în procese şi instalaţii tehnologice şi în protecţia mediului şi a muncii. Metoda are scopul de a depista evenimentele iniţiale ale unor posibile emisii accidentale.

Analiza „HAZOP” (Hazard and operability) este o metodă bazată pe cuvinte cheie, similară analizei „Waht if" şi identifică sursele de risc datorate abaterii de la funcţionarea normală, monitorizând în permanenţă parametrii de proces.

Matricea de risc – matrice de evaluare: pe abscisă se trec clasele

consecinţelor unui accident posibil, iar pe ordonată se trec clasele de probabilitate. La stabilirea claselor de consecinţe se iau în considerare natura pericolului şi receptorii care pot fi afectaţi. Se au în vedere următoarele:

- potenţialul pericolului (cantitatea şi toxicitatea substanţelor chimice periculoase şi tipul pericolului);

- localizarea pericolului, vulnerabilitatea zonei din imediata vecinătate a sursei de pericol, posibilitatea de intervenţie rapidă şi de decontaminare,

- efectele economice locale. La stabilirea claselor de probabilitatea sunt utilizate date statistice şi informaţii referitoare la accidentele şi incidentele similare.

Rezultatele evaluării riscului de mediu permit:

- delimitarea zonelor în care pot să apară accidente majore; - identificarea pericolelor posibile; - stabilirea tipurilor de accidente ce se pot produce; - identificarea categoriilor de organisme, factori de mediu şi bunuri

care pot fi afectate şi cum pot fi afectate acestea, - identificarea modului şi dimensiunilor la care se pot produce

pagubele; - indicarea probabilităţii de producere a accidentului; - identificarea factorilor care pot determina creşterea riscului.

Evaluarea riscului de mediu şi rezultatele evaluării permit obţinerea unei priviri de ansamblu asupra unei activităţi, furnizând informaţiile ce stau la baza planificării ulterioare a măsurilor de reducere a riscului, în cadrul managementului riscului de mediu.

29

3.4. Auditul de mediu

Definiţie şi obiective

Auditul este o metodologie care permite evaluarea unei situaţii date în raport cu o situaţie de referinţă.

Auditul de mediu sau eco-auditul este un instrument util pentru evaluarea şi îmbunătăţirea performanţei de mediu a unei organizaţii. Acesta îşi propune evaluarea performanţei măsurilor de protecţie a mediului aplicate de către o organizaţie în raport cu exigenţele ecologice impuse de legislaţia şi standardele în domeniul protecţiei mediului, identificând totodată căi de îmbunătăţire a performanţei de mediu.

Auditul de mediu are ca scop sprijinirea unei organizaţii în stabilirea şi îndeplinirea în permanenţă a politicilor, obiectivelor, standardelor şi a altor cerinţe privind mediul.

Camera de Comerţ Internaţională defineşte auditul de mediu ca fiind „istrument al managementului care constă într-o evaluare sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a modului în care funcţionează structurile organizatorice cu atribuţii în managementul mediului, precum şi a echipamentului ecologic, în scopul salvgardării mediului, facilitând pentru aceasta controlul managerial asupra diferitelor practici şi estimarea măsurii în care se încadrează în politica ecologică a întreprinderii legislaţia din domeniu”.

Organizaţiile pot utiliza rezultatele eco-auditului pentru a demonstra public responsabilitatea faţă de mediu, în acest sens raportul de audit este un material credibil pus la dispoziţia celor interesaţi (mass-media, parteneri de afaceri, acţionari, asociaţii ale societăţii civile, etc.).

Procedurile de eco-audit au fost aplicate începând cu anii 1970 pentru activităţi din domeniile petrolier şi chimie. În timp aplicarea auditului de mediu s-a extins, acesta fiind recunoscut ca un instrument util pentru evaluarea şi îmbunătăţirea performanţelor ecologice ale unei organizaţii.

Auditul de mediu este standardizat prin: ISO 14010 – Ghid pentru audit de mediu - Principii generale; ISO 14011 – Ghid pentru audit de mediu - Proceduri de audit – Auditul sistemelor de management de mediu; ISO 14012 – Ghid pentru audit de mediu - Criterii de calificare pentru auditorii de mediu.

Standardul ISO 14010 defineşte auditul de mediu astfel: „proces sistemic şi documentat de verificare a dovezilor de audit, obţinute şi evaluate în mod obiectiv, pentru a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile, sistemele de management de mediu stabilite sau informaţiile asupra acestora sunt în conformitate cu criteriile de audit, şi comunicarea acestui proces clientului”.

Obiectivele auditului de mediu sunt (Negrei, 2000): - evaluarea măsurii în care managementul, sistemele şi echipamentele

funcţionează la parametrii proiectaţi, în concordanţă cu cerinţele protecţiei mediului; - evaluarea gradului de respectare a politicii şi normelor întreprinderii cu privire

la protecţia mediului; - evaluarea gradului de respectare a legilor şi reglementărilor în domeniul

protecţiei mediului;

30

- diminuarea expunerii oamenilor la riscurile datorate degradării mediului.

Tipuri de eco-audit

Eco-auditul unei întreprinderi poate fi organizat ca audit extern – realizat de către specialişti independenţi, în colaborare cu serviciile implicate în activitatea de protecţie a mediului din întreprindere, sau ca audit intern – realizat de specialişti din întreprindere . Chiar şi în cazul auditului intern este recomandat să fie implicaţi experţi independenţi, pentru a creşte gradul de credibilitate publică a concluziilor auditului.

În funcţie de contextul în care se realizează auditul de mediu, se disting următoarele tipuri:

- audit de mediu prealabil cumpărării - se realizează înaintea vânzării întreprinderii, la cerea cumpărătorului, pentru a se reliefa costurile ecologice actuale şi viitoare asociate activităţii întreprinderii, costuri care trebuie luate în considerare în momentul negocierii preţului întreprinderii;

- audit de mediu prealabil vânzării - se realizează înaintea vânzării întreprinderii, la cererea vânzătorului, cu scopul de a defini activitatea întreprinderii din perspectiva problematicii protecţiei mediului, la momentul vânzării, protejând astfel, vânzătorul de eventuale acuzaţii viitoare în legătură cu nerespectarea restricţiilor ecologice, de asemenea, documentele rezultate în urma auditului sporesc încrederea potenţialilor cumpărători;

- audit de mediu transversal – este iniţiat, de regulă, de către conducerea întreprinderii cu scopul de a evalua performanţele ecologice ale activităţii şi de a identifica, pe baza concluziilor obţinute, modalităţi de îmbunătăţire a acestor performanţe. Acest tip de eco-audit se realizează periodic sau atunci când se restructurează întreprinderea (se introduc noi tehnologii, se utilizează alte categorii de materiale sau resurse, etc.).

Realizarea auditului de mediu (în raport cu ISO 14010 şi ISO 14011)

Auditul propriu-zis trebuie să fie precedat de o analiză de mediu prin care

să se identifice şi să se evidenţieze formele de impact ale activităţii economico-sociale vizate asupra mediului.

Activitatea de audit se desfăşoară pe baza unui protocol între beneficiar şi executant. Obiectivele auditului se stabilesc de comun acord cu beneficiarul şi de asemenea, trebuie să fie acceptate de către auditat în cazul, în care acesta nu coincide cu beneficiarul. Activitatea de audit trebuie să respecte, de asemenea, procedura instituţionalizată, care are la bază metodologii documentate şi proceduri sistemice.

Se recomandă ca activitatea de audit de mediu să se concentreze pe un obiect definit şi documentat în mod clar.

Auditurile de mediu se realizează de către persoane calificate / acreditate pentru realizarea acestora. În echipele de audit pot fi cooptaţi experţi tehnici, care să

31

furnizeze echipei cunoştinţe specifice sau expertiza de care dispun, dar care nu participă ca auditor. Chiar dacă organizaţia auditată dispune de expertiză pentru evaluarea performanţelor sale în domeniul protecţiei mediului, pentru credibilitatea rezultatelor auditului, a concluziilor acestuia este necesar ca din echipa de lucru să facă parte cel puţin un auditor din afara organizaţiei. Echipa de audit este coordonată de către un auditor şef, care asigură conducerea efectivă şi eficientă a procesului de audit şi finalizarea acestuia.

Deoarece corectitudinea rezultatelor auditului depinde în bună măsură de informaţiile obţinute de la echipa de conducere a organizaţiei auditate şi de la lucrătorii acesteia, este necesar ca echipa de audit să promoveze relaţii de cooperare şi de încredere cu partenerii de dialog.

Aspecte abordate în auditul de mediu (Genee, 1996): Evaluarea impactului pe care activitatea întreprinderii îl are asupra

mediului. În acest scop se analizează istoricul zonei de desfăşurare a activităţii întreprinderii, resursele şi tehnologiile de producţie utilizate, sistemul de depozitare a materialelor şi a carburanţilor, gestionarea deşeurilor solide, gestionarea apelor reziduale, tehnologiile de depoluare utilizate, controlul emisiilor atmosferice, măsurile pentru prevenirea poluărilor accidentale.

Riscurile la care sunt supuşi lucrătorii. Se evaluează gradul de expunere a personalului la contaminanţi şi factori fizici nocivi (vibraţii, zgomote, radiaţii, căldură, etc.), modul şi gradul de informare a personalului privind riscurile la care este supus, asigurarea echipamentului de protecţie individuală, metodele şi mijloacele de verificare a sistemelor de protecţie împotriva factorilor nocivi, informarea şi formarea personalului privind posibilităţile de diminuare şi/sau evitare a riscurilor şi privind protecţia muncii, instituirea programelor de supraveghere medicală, mijloacele şi instrumentele de acordare a primului ajutor, asigurarea dreptului personalului de a informa conducerea întreprinderii în legătură cu unele riscuri.

Riscurile la care sunt supuşi consumatorii. Se analizează respectarea condiţiilor de fabricaţie, controlul calităţii produsului, controlul la nivelul verigilor fluxului de fabricaţie, sistemul de ambalare, stocare, expediere a produsului, procedurile de retragere a produsului de pe piaţă, modul de informare a clienţilor cu privire la manipularea şi utilizarea produsului, sistemul de etichetare ca formă de comunicare în legătură cu caracteristicile produsului, programul de formare, informare a vânzătorilor, publicaţii, publicitate în legătură cu produsul.

Strategia de asigurare a securităţii activităţii din întreprindere. Se analizează politica şi regulile de asigurare a securităţii muncii, producţiei şi protecţiei mediului, modalităţile şi procedurile de anunţare şi înregistrare a accidentelor, anchetarea condiţiilor de producere a unui accident şi evaluarea efectelor acestuia, regulile speciale de acces în locuri periculoase, procedurile de verificare a instalaţiilor, procedurile de intervenţie în caz de avarii, viteza de reacţie în situaţii de urgenţă, procedurile şi posibilităţile de intervenţie în cazul incendiilor, comunicarea, informarea în legătură cu strategia securităţii activităţii din întreprindere.

32

Literatura de specialitate (Backer, 1992, Negrei, 2000) indică ca şi metodă de lucru în auditul de mediu, evaluarea pe baza a şase grile de analiză:

- importanţa acordată protecţiei mediului în strategia generală a întreprinderii, - reflectare problemelor de mediu în strategia de producţie, - reflectarea problemelor de mediu în strategia de comunicare şi marketing, - reflectarea problemelor de mediu în strategia de asigurare cu resurse umane, - reflectarea problemelor de mediu în strategia juridică şi financiară, - reflectarea problemelor de mediu în strategia de cercetare – dezvoltare.

Pentru ca procedura de eco-audit să fie eficientă aceasta trebuie să parcurgă următoarele etape, conform standardelor în domeniu:

1. Iniţierea auditului 1.1. Stabilirea domeniului auditului Domeniul auditului se referă la extinderea şi limitele auditului în speţă,

acest domeniu se stabileşte de către auditorul şef pe baza obiectivelor specifice ale auditului, definite de către beneficiar.

Se recomandă ca obiectivele şi domeniul auditului să fie comunicate auditatului înaintea realizării auditului.

Pentru stabilirea domeniului auditului este necesară identificarea activităţii auditate.

1.2. Analiza preliminară a documentaţiei În această etapă auditorul şef va analiza documentele organizaţiei

auditate, care pot evidenţia aspecte relative la respectarea legislaţiei de mediu, politicilor de mediu proprii, programelor pentru protecţia mediului, precum şi alte documente relevante pentru activitatea de eco-audit.

2. Pregătirea auditului 2.1. Elaborarea planului de realizare a auditului Conform standardelor internaţionale în domeniu, în planul de audit se

stabilesc următoarele: - obiectivele şi domeniul auditului, - criteriile de audit, - identificarea unităţilor funcţionale şi organizaţionale care urmează a fi

auditate, - identificarea structurilor organizatorice cu rol în protecţia mediului şi a

persoanelor implicate, - identificarea aspectelor activităţii organizaţiei auditate, cu rol cheie în

realizarea auditului, - procedurile de auditare adecvate cazului în speţă, - identificarea documentelor de referinţă,

- durata activităţilor auditului, - perioada în care se desfăşoară activităţile auditului, - datele şi locurile unde se va efectua auditul, - programul reuniunilor cu conducerea organizaţiei auditate, - cerinţele de confidenţialitate,

33

- structura, formatul şi conţinutul raportului de audit, data prevăzută pentru finalizarea şi difuzarea raportului,

- cerinţele pentru păstrarea documentelor. 2.2. Constituirea echipei de audit şi atribuirea responsabilităţilor în

cadrul echipei Fiecărui membru din echipa de audit i se atribuie sarcini precise, conform

activităţilor prevăzute în planul de audit. Membrii echipei trebuie să fie instruiţi asupra procedurii de audit. Pentru atingerea eficientă a obiectivelor auditului, este foarte importantă promovarea unor relaţii de cooperare între membrii echipei de audit şi între aceştia şi auditat.

2.3. Pregătirea documentelor de lucru Documentele de lucru pot cuprinde: formulare pentru consemnarea

dovezilor şi constatărilor auditului; proceduri şi liste de verificare utilizate pentru evaluarea diverselor activităţi şi structuri organizatorice; înregistrările reuniunilor de lucru, etc.

3. Realizarea propriu-zisă a auditului 3.1. Reuniunea de deschidere Standardele internaţionale în domeniu (ISO 14011), recomandă

organizarea unei reuniuni de deschidere a auditului care are ca obiective: - prezentarea echipei de audit conducerii auditatului; - revederea obiectivelor şi a planului de audit şi stabilirea de comun acord a

unui program de audit; - prezentarea metodelor şi procedurilor care vor fi utilizate pentru efectuarea

auditului; - stabilirea modalităţilor oficiale de comunicare între echipa de audit şi auditat; - confirmarea punerii la dispoziţie de către auditat a resurselor şi a

echipamentelor necesare echipei de audit; - încurajarea participării active a auditatului; - confirmarea datei şi a orei reuniunii de închidere.

3.2. Colectarea dovezilor de audit şi sintetizarea constatărilor În această etapă se realizează colectarea, sistematizarea, analizarea,

corelarea şi înregistrarea informaţiilor cu privire la activităţile şi structurile organizatorice care fac obiectul auditului.

Metodele folosite pentru obţinerea informaţiilor necesare sunt: interviul, chestionarul, examinarea unor documente şi observaţia (observarea activităţilor şi a condiţiilor). Neconformităţile faţă de criteriile de audit vor fi înregistrate.

Standardul ISO 14010 defineşte dovezile de audit ca fiind informaţii verificabile, înregistrări sau declaraţii ale faptelor.

Dovezile de audit se analizează în raport cu criteriile de audit pentru a se constata neconformităţile. Aceste constatări ale neconformităţilor trebuie să fie documentate şi susţinute de dovezile de audit.

Constatările rezultate în urma analizei informaţiilor obţinute trebuie supuse unui proces de evaluare, care are rolul de a elimina eventualele contradicţii sau confuzii.

34

„Se recomandă ca toate constatările auditului să se analizeze împreună cu managerul responsabil al auditatului, pentru a-i aduce la cunoştinţă toate constatările privind neconformitatea, pe baza faptelor.” (ISO 14011)

3.3. Reuniunea de închidere Reuniunea de închidere a auditului are loc după finalizarea etapei de

colectare a dovezilor de audit şi înainte de pregătirea raportului de audit. La aceasta participa membrii echipei de audit, conducerea auditatului şi responsabilii pentru funcţiile auditate.

În cadrul acestei reuniuni vor fi prezentate auditatului constatările auditului astfel încât auditatul să înţeleagă şi să conştientizeze aceste constatări.

Pentru ca eco-auditul să îşi atingă scopul este foarte important ca managerii organizaţiei auditate să accepte dovezile şi constatările auditului. Numai aşa vor putea fi identificate căi de îmbunătăţire a performanţelor ecologice ale organizaţiei vizate.

4. Pregătirea raportului de audit 4.1. Elaborarea şi prezentarea unui proiect de raport, care va fi

discutat cu conducerea organizaţiei auditate. 4.2. Elaborarea şi prezentarea raportului final

Raportul de audit conţine următoarele categorii de informaţii (ISO 14010): - indentificarea organizaţiei auditate, - identificarea clientului auditului, - domeniul auditului şi obiectivele acestuia, - criteriile faţă de care s-a realizat auditul, - durata auditului şi datele la care a fost realizat, - identificarea membrilor echipei de audit, - identificarea reprezentanţilor auditatului care participă la audit, - declaraţie privind natura confidenţială a conţinutului, - lista de difuzare a raportului de audit, - rezumatul procesului de audit incluzând toate obstacolele întâlnite, - concluziile auditului.

Concluziile auditului trebuie să evidenţieze clar care sunt neconformităţile faţă de criteriile pe baza cărora s-a realizat auditul.

5. Difuzarea raportului de audit Raportul de audit va fi pus la dispoziţia clientului (organizaţia care a

comandat auditul). Difuzarea raportului de audit ar trebui stabilită de client, conform planului de audit. În cazul în care clientul nu coincide cu auditatul, se recomandă să se trimită auditatului o copie a raportului. Orice altă difuzare în exteriorul organizaţiei auditate necesită aprobarea auditatului.

35

Etapele A.M. 1. Iniţierea auditului

1.1. Stabilirea domeniului auditului 1.2. Analiza preliminară a documentaţiei

2. Pregătirea auditului 2.1. Elaborarea planului de realizare a auditului 2.2. Constituirea echipei de audit şi atribuirea responsabilităţilor în cadrul echipei 2.3. Pregătirea documentelor de lucru

3. Realizarea propriu-zisă a auditului 3.1. Reuniunea de deschidere 3.2. Colectarea dovezilor de audit şi sintetizarea constatărilor 3.3. Reuniunea de închidere

4. Pregătirea raportului de audit 4.1. Elaborarea şi prezentarea unui proiect de raport, care va fi discutat cu

conducerea organizaţiei auditate 4.2. Elaborarea şi prezentarea raportului final

5. Difuzarea raportului de audit

Trebuie menţionat faptul că uneori pentru eficienţa unui anumit tip de eco-audit, este necesar a se utiliza proceduri care ţin seamă de specificul auditului în speţă.

Auditul este finalizat atunci când toate activităţile / obiectivele cuprinse în planul de audit au fost realizate.

Auditul de mediu este o modalitate de evaluare a gradului în care o întreprindere respectă prevederile legale de protecţie a mediului. Pe baza acestei evaluări se elaborează planul de acţiune care să ducă la îmbunătăţirea performanţelor ecologice ale întreprinderii.

Concluziile A.M

↓ Elaborarea strategiei de mediu

↓ Identificarea priorităţilor

Stabilirea punctelor slabe pe sectoare de activitate Elaborarea planurilor de acţiune pe sectoare de activitate

Ierarhizarea şi integrarea planurilor de acţiune ↓

STRATEGIA VERDE: - Cartea verde - Bilanţul verde - Formare, informare ecologică - Structuri ale managementului de mediu - Proiecte de mediu

36

4. Sisteme de management de mediu (SMM)

Ce este un SMM ?

O abordare integrata a: gestionării energieie gestionării materiilor prime gestionării deşeurilor emisiilor în mediu zgomotului, vibraţiilor, etc incidentelor de mediu conformităţii cu legislaţia de mediu

Implemantarea SMM este standardizată prin: ISO 14001 – Sisteme de management de mediu. Specificaţii şi ghid de utilizare. ISO 14004 – Ghid privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare EMAS – Programul de management şi audit ecologic al CE

Caracteristicile de bază ale SMM:

- precizie - organizare sistemică - realism - să fie complet - cu adresare precisă fiecărui nivel de decizie - cu înregistrae completă - integrat / integrabil - felxibil / dinamic - să asigure îmbunătăţirea continuă

Mizele implementării unui SMM

A. Mize externe (asociate unor elemente din afara organizaţiei): Mize de natură socială:

- riscuri de accidente majore; - poluări curente; - diminuarea resurselor naturale; - dezvoltarea durabilă

Mize de natură reglementară: - neconformităţi privind instalaţiile, activităţile, produsele şi

serviciile; - sancţiuni administrstive şi penale; - stimulente de natură economică (subvenţii, facilităţi, bonoficaţii)

B. Mize interne (associate performanţelor intrinseci ale organizaţiei) 4economisirea de materii rpime şi energie;

37

4diminuarea riscurilor de accidente industriale; 4valorificarea deşeurilor; 4dreptul de a fi prezent pe pieţele ecologice; 4sporirea eficienţei personalului prin creştrea motivării şi participării

acestuia; 4obţinerea susţinerii din partea mediului social

5. Eco-etichetarea (etichetarea de mediu; marcarea ecologică)

Eco-etichetarea este un mijloc prin care se poate influenţa piaţa în sensul consumului de produse conforme exigenţelor de protecţie a mediului. Pentru aceasta este necesar ca etichetele să conţină informaţii corecte şi utile consumatorilor, iar aceştia să-şi adapteze opţiunile în funcţie de informaţiile de pe etichetă.

Etichetarea de mediu este standardizată la nivel internaţional prin seria ISO 14020:

ISO 14020 Etichete şi declaraţii de mediu – Principii generale ISO 14021 Marcări şi declaraţii de mediu - Declaraţii de mediu pe proprie

răspundere ISO 14024 Marcări şi declaraţii de mediu – Etichetarea de mediu de tip I –

Principii directoare şi proceduri ISO 14025 Marcări şi declaraţii de mediu – Etichetarea de mediu de tip III

- Principii directoare şi proceduri Aceste standarde îşi propun să fie acele instrumente, recunoscute

internaţional, care să garanteze consumatorului autenticitatea şi exactitatea informaţiilor referitoare la mediu, tipărite pe etichetele produselor.

Conform acestor standarde, se disting trei tipuri de etichete de mediu: Etichetarea de mediu Tip I Programele de etichetare de mediu de Tip I se bazează pe criterii

multiple, un rol important avându-l criteriile privind ciclul de viaţă al produselor. Etichetarea de mediu de Tip I este etichetare de terţă parte, un organism

recunoscut se pronunţă, pe o bază ştiinţifică, dacă produsul considerat este preferabil din perspectiva protecţiei mediului (din acest punct de vedere etse un program de etichetare extrem de restrictiv). Pentru a alege, consumatorul trebuie să ştie semnificaţia etichetei şi să aibă încredere în organismul care girează programul de eco-etichetare.

Etichetarea de mediu Tip II Se referă la caracteristici de natură strict ecologică a ale produsului,

indicate pe etichetă (ex. “material biodegradabi”, “produs care nu dăunează stratului de ozon”).

38

39

Etichetarea de mediu Tip II se face pe baza declaraţiei pe proprie răspundere a părţilor interesate în comercializarea produsului (producători, distribuitori, importatori, etc).

Etichetarea de mediu Tip III Este etichetare de terţă parte, aplicabilă tuturor produselor. Etchetele

trebuie să conţină informaţii corecte şi complete despre performanţele de mediu ale produsului.

Principii de aplicare a standardelor referitoare la etichetarea de mediu:

Asigurarea transparenţei privind caracteristicile produsului Informaţiile utilizate pentru marcarea ecologică se bazează pe ACV Utilizarea de metode ştiinţifice, reproductibile pentru evaluarea impactului de

mediu al produselor Utilizarea de ghiduri recunoscute pentru metodele de testare Asigurarea transparenţei privind procesele si metodologiile utilizate Garantarea accesului egal al tutror părţilor interesate Stabilirea unui sistem de informare a consumatorilor