Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A CINCEA

CAUZA LIBERT ÎMPOTRIVA FRANȚEI

(Cererea nr. 588/13)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

22 februarie 2018

DEFINITIVĂ

02/07/2018

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de

formă.

În cauza Libert împotriva Franței,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă

din:

Angelika Nußberger, președinte,

Erik Møse,

André Potocki,

Yonko Grozev,

Síofra O’Leary,

Mārtiņš Mits,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători,

și Claudia Westerdiek, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 decembrie 2017 și la 30 ianuarie 2018,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 588/13) îndreptată împotriva Republicii Franceze,

prin care un resortisant al acestui stat, domnul Eric Libert („reclamantul”), a sesizat Curtea la

30 iulie 2013, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale („Convenția”)

2. Reclamantul este reprezentat de Pascal Bibard, avocat în Amiens. Guvernul francez

(„guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, François Alabrune, directorul Direcției

Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susține, în special, că deschiderea de către angajatorul său, în lipsa sa, a

fișierelor de pe hard disk-ul calculatorului său de serviciu a încălcat art. 8 din Convenție.

4. La 30 martie 2015, cererea a fost comunicată guvernului.

5. La 28 iunie 2016, Camera a decis să amâne examinarea cauzei până la pronunțarea deciziei

sau a hotărârii Marii Camere în cauza Bărbulescu împotriva României (MC). Hotărârea

Bărbulescu împotriva României [(MC), nr. 61496/08] a fost pronunțată la 5 septembrie 2017.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în 1958 și locuiește în Louvencourt.

7. Angajat în anul 1976 de Societatea Națională a Căilor Ferate („SNCF”), reclamantul a

ocupat ultima dată funcția de director-adjunct al Brigăzii de supraveghere a Regiunii Amiens.

Aceasta susține că, în anul 2007, s-a plâns superiorilor săi de comportamentul unuia dintre

subordonați, care, potrivit afirmațiilor sale, ar fi adoptat un limbaj ofensator față de un coleg.

Întrucât persoana în cauză a depus o plângere împotriva sa, a fost declanșată acțiunea penală

pentru denunțare calomnioasă. Ulterior a fost suspendat din funcție de către SNCF, având în

vedere declanșarea acțiunii penale.

8. Întrucât procedura a condus, câteva luni mai târziu, la netrimiterea în judecată, reclamantul

a comunicat superiorilor dorința de a fi reintegrat pe fosta funcție. Ca răspuns, a fost invitat să

ia în considerare posibilitatea de a fi integrat pe o altă funcție. Cu toate acestea, și-a menținut

cererea.

9. În ziua reintegrării în funcție, la 17 martie 2008, reclamantul a constatat că îi fusese

confiscat calculatorul de serviciu. Convocat de superiorii săi ierarhici, a fost informat la 5 aprilie

2008 că hard disk-ul acestui calculator fusese analizat și se constataseră „confirmări ale

schimbării adresei redactate în antetul Brigăzii SUGE din Lille în beneficiul unor terți”, precum

și numeroase fișiere conținând imagini și filme cu caracter pornografic. Din hotărârea Curții de

Apel din Amiens din 15 decembrie 2010 (infra, pct. 14-15) rezultă că persoana care l-a înlocuit

pe reclamant în perioada suspendării din funcție a găsit pe respectivul calculator „documente

care i-au atras atenția” și că i-a avertizat pe superiorii săi în martie 2007 și în ianuarie 2008.

10. O cerere de explicații scrise a fost adresată reclamantului la 7 mai 2008. Acesta a răspuns

că, în 2006, ca urmare a unor probleme întâmpinate în cazul calculatorului personal, a transferat

conținutul uneia din cheile sale USB pe calculatorul de serviciu. A adăugat că fișierele cu

caracter pornografic îi fuseseră trimise de persoane necunoscute, prin intermediul rețelei

Intranet SNCF.

11. Reclamantul a fost convocat la o ședință disciplinară, care a avut loc la 21 mai 2008. La

9 iunie 2008, a fost informat de „directorul pentru managementul resurselor umane” al Direcției

Amiens că face obiectul unei propuneri de încetare a funcțiilor și că va fi adus în fața comisiei

de disciplină. Aceasta din urmă s-a reunit la 15 iulie 2008.

12. La 17 iulie 2008, directorul regional al SNCF a decis încetarea funcției reclamantului.

Decizia sa era redactată astfel:

„[...] analiza fișierelor de pe hard disk-ul calculatorului de serviciu [al reclamantului], utilizat în scopul

exercitării funcției sale, conținea:

- o confirmare a unei schimbări de adresă, semnată în numele său, care certifica transferul la 01/11/2003 al

doamnei Catherine [T.] la brigada SUGE din Lille; originalul acestui certificat transmis către ICF Nord-Est

a permis reducerea termenului de preaviz al eliberării din funcție;

- o confirmare a unei schimbări de adresă, cu antetul Ministerului Justiției în numele lui M. [S.-J.], director

al Centrului de reținere și arestare preventivă din Fresnes, care certifica mutarea lui M. [P.] Frédéric la

Centrul de reținere și arestare preventivă din Strasbourg, începând din 1 noiembrie 2006;

– un proiect de document întocmit în numele lui Michel [V], director al SOCRIF, care certifica situația sa

financiară în raport cu această societate;

– un număr foarte mare de fișiere conținând imagini și filme cu caracter pornografic (zoofilie și scatofilie).

Aceste fapte sunt contrare obligației de comportament exemplar conexă funcției pe care o ocupa în cadrul

SUGE, și dispozițiilor:

– articolul 5.2 din RH 0006 privind principiile care reglementează comportamentul funcționarilor SNCF;

– regulamentul general RG 0029 (politica de securitate a sistemului informatic – carta utilizatorului);

– RA 0024, „Codul deontologic” – comportamentul care trebuie urmat în ceea ce privește sistemul

informatic al instituției;

– articolul 441-1 din Codul penal.”

13. La 28 octombrie 2008, reclamantul a sesizat Conseil des prud’hommes din Amiens cu o

cerere prin care solicita declararea concedierii sale drept lipsită de orice temei real și serios. La

10 mai 2010, Conseil de prud’hommes a hotărât că decizia de încetare a funcțiilor reclamantului

era justificată și, în consecință, i-a respins cererea.

14. La 15 decembrie 2010, Curtea de Apel din Amiens a menținut în esență hotărârea

respectivă. Instanța s-a pronunțat în special după cum urmează:

„ [...] Având în vedere că [reclamantul] susține că SNCF a adus atingere vieții sale private, deschizând în

absența sa elemente identificate drept personale în calculatorul său;

Având în vedere că, de regulă, documentele deținute de salariat în biroul instituției sunt, cu excepția cazului

în care le identifică ca fiind personale, prezumate a avea un caracter profesional, astfel încât angajatorul poate

avea acces la acestea fără a fi necesară prezența;

Având în vedere că din raportul SEF rezultă că fotografiile și înregistrările video pornografice au fost găsite

într-un fișier denumit «Glume» (în original, în limba franceză, «rires»), pe un hard disk denumit «D:/date

personale» (în original, în limba franceză, «D:/données personnelles»;

Având în vedere că SNCF explică, fără a fi contrazisă, că unitatea «D» este denumită implicit „D:/date» (în

original, în limba franceză, «D:/données») și servește de regulă stocării de către funcționari a documentelor

profesionale;

Având în vedere că un salariat nu poate utiliza în întregime un hard disk, menit să înregistreze date

profesionale, pentru uz privat; că SNCF era, așadar, îndreptățită să considere că denumirea «date personale»

care apăreau pe hard disk nu putea interzice în mod valabil accesul la acesta; că, în orice caz, termenul generic

«date personale» putea să se refere la dosare profesionale tratate personal de angajat și nu desemna așadar în

mod explicit elemente legate de viața sa privată; că, și dacă aceasta ar fi fost situația, analiza hard disk-ului a

arătat că existau numeroase documente de natură profesională (fișierul «fotografii LGV», «fotografii

depozite» [...];

Având în vedere, pe de altă parte, că termenul «glume» nu conferă neapărat fișierului astfel denumit un

caracter privat; că această denumire se putea referi la transferuri între colegii de muncă sau de documente

profesionale, păstrate cu denumirea «prostioare» (în original, în limba franceză, «bêtisier») de către salariat;

că, în plus, angajatorul reamintește cu certitudine că se prevede în Carta utilizatorului că «informațiile cu

caracter privat trebuie fie identificate în mod clar ca atare (opțiunea «privat» în criteriile outlook)» și că

același lucru este valabil pentru «mediile care primesc aceste informații (fișier «privat»)»; că prima instanță

a considerat așadar, pe bună dreptate, că dosarul nu a fost identificat ca fiind personal;

Întrucât același lucru este valabil și pentru fișierele care conțin certificatele în litigiu înregistrate sub

denumirile «Fred [P.]», «SOCRIF» și «Catherine».”

15. În plus, curtea de apel a hotărât că măsura încetării funcției nu era disproporționată.

Instanța a subliniat în acest sens că atât Codul de etică al SNCF, cât și regulamentele interne

aminteau că funcționarii trebuie să utilizeze mijloacele informatice puse la dispoziție exclusiv

în scopuri profesionale, o utilizare punctuală în scopuri private fiind doar tolerată. Or, constata

aceasta, reclamantul „a încălcat masiv aceste norme, neezitând, în plus, să utilizeze

echipamentul de serviciu pentru crearea unui document fals”. Potrivit instanței, aceste acțiuni

erau cu atât mai grave cu cât calitatea sa de funcționar însărcinat cu supravegherea generală ar

fi trebuit să îl determine să aibă un comportament exemplar.

16. Reclamantul a formulat recurs în casație. Acesta susținea în special că a fost încălcat

art. 8 din Convenție. Secția pentru litigii de muncă a Curții de Casație a respins recursul printr-

o hotărâre din 4 iulie 2012. Instanța s-a pronunțat după cum urmează:

„[...] având în vedere că deși fișierele create de salariat cu ajutorul instrumentului informatic pus la

dispoziție de angajator în scopul desfășurării activității sale sunt prezumate a avea caracter profesional, astfel

încât angajatorul are dreptul de a le deschide în absența sa, cu excepția cazului în care sunt identificate ca

fiind personale, denumirea dată hard disk-ului în sine nu poate conferi un caracter personal integralității

datelor pe care le conține; că curtea de apel, care a reținut că denumirea «D:/date personale» a hard disk-ului

calculatorului salariatului nu putea să îi permită acestuia să îl utilizeze în scopuri strict private și să împiedice

astfel accesul angajatorului, a dedus în mod legitim că fișierele în litigiu, care nu erau identificate ca fiind

«private» potrivit recomandărilor din Carta informatică, puteau fi periodic deschise de către angajator;

Și întrucât curtea de apel, care a arătat că salariatul a stocat 1 562 fișiere cu caracter pornografic,

reprezentând un volum de 787 megaocteți pe o perioadă de patru ani, și că a utilizat, de asemenea, calculatorul

de serviciu pentru a întocmi certificate false, a reținut în mod just că această utilizare abuzivă și contrară

normelor în vigoare în cadrul SNCF a instrumentului său de lucru constituia o neîndeplinire a obligațiilor

sale contractuale; [...].”

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

17. Articolele L. 1121-1 și L. 1321-3 din Codul muncii sunt redactate după cum urmează:

Articolul L. 1121-1

„Nimeni nu poate impune restricții drepturilor personale și libertăților individuale și colective fără a fi

justificate de natura sarcinii care trebuie îndeplinită și proporționale cu scopul urmărit”.

Articolul L. 1321-3

Regulamentul de ordine interioară nu poate să conțină: [...] 2. Dispoziții care instituie restricții ale

drepturilor personale și ale libertăților individuale și colective, care nu sunt justificate de natura sarcinii care

trebuie îndeplinită sau nu sunt proporționale cu scopul urmărit [...]”.

18. Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2001, Secția pentru litigii de muncă a Curții de Casație

s-a pronunțat că salariatul are dreptul, chiar în timpul și la locul de muncă, la respectarea

intimității vieții sale private, ceea ce implică în special secretul corespondenței. Instanța a dedus

astfel că angajatorul nu putea lua cunoștință de mesajele personale trimise de salariat și primite

de acesta prin intermediul unui instrument informatic pus la dispoziție sa pentru desfășurarea

activității, chiar în cazul în care angajatorul i-ar fi interzis utilizarea calculatorului în alte

scopuri decât cele profesionale (Buletinul 2001 V nr. 291, p. 233). Într-o hotărâre din 17 mai

2005, a precizat că, „exceptând un risc sau eveniment special, angajatorul nu [putea] deschide

fișierele identificate de salariat ca fiind personale, conținute pe hard disk-ul calculatorului care

i-a fost pus la dispoziție doar în prezența acestuia din urmă sau după ce acesta a fost informat

în mod corespunzător” (Buletinul 2005 V nr. 165, p. 143). Într-o hotărâre din 18 octombrie

2006, Curtea de Casație a adăugat că dosarele și fișierele create de un salariat cu ajutorul

instrumentului informatic care i-a fost pus la dispoziție de către angajator pentru a-și desfășura

activitatea erau prezumate, cu excepția cazului în care angajatul le identifica drept personale,

ca având caracter profesional, astfel încât angajatorul putea avea acces la acestea fără a fi

necesară prezența (Buletinul 2006 V nr. 308, p. 294).

III. CARTA UTILIZATORULUI PRIVIND UTILIZAREA SISTEMULUI INFORMATIC AL

SNCF

19. Carta utilizatorului privind utilizarea sistemului informatic al SNCF menționează în

special următoarele:

„[...] Accesul la resurse

Utilizarea resurselor sistemului informatic al SNCF nu este posibilă decât în cadrul activității profesionale

a membrilor personalului, definită prin funcția lor și în limitele delegărilor care le sunt acordate. O utilizare

personală și rezonabilă a mesageriei electronice și a internetului este, cu toate acestea, tolerată în sprijinul

vieții practice sau familiale atât timp cât nu este de natură să afecteze calitatea serviciului asociat. Informațiile

cu caracter privat trebuie să fie clar identificate ca atare (opțiunea «Privat» în speciale în cazul criteriilor

OUTLOOK). Același lucru este valabil și pentru mediile care primesc aceste informații («PRIVAT»).

Această utilizare este supusă unei autorizații strict personale care nu poate, în niciun caz, să fie vândută, chiar

și temporar, unui terț fără a angaja răspunderea titularului. Utilizarea poate fi revocată în orice moment și ia

sfârșit în caz de suspendare temporară sau definitivă a activității profesionale care a fost justificată. [...]”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE

20. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private care

rezultă din faptul că angajatorul său a deschis, în absența sa, fișierele personale stocate pe hard

disk-ul calculatorului său de serviciu. Acesta invocă art. 8 din Convenție, potrivit căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a

corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

21. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8 din Convenție, pe motiv că SNCF nu putea fi

privită la data faptelor sau a introducerii cererii ca fiind o autoritate publică, în sensul celui de

al doilea paragraf al art. 8, și susține că nu a existat o ingerință în exercitarea dreptului la

respectarea vieții private a reclamantului, în sensul aceleiași dispoziții.

22. Problema existenței sau a inexistenței unui „amestec al unei autorități publice în

exercitarea acestui drept” în sensul paragrafului al doilea al art. 8 este totuși distinctă de cea a

aplicabilității acestei dispoziții. Aceasta ține, de altfel, de fond, astfel încât Curtea o va analiza

în cadrul examinării plângerii pe fond (infra, pct. 37-41).

23. Cu toate acestea, Curtea consideră totuși relevant să se pronunțe cu privire la

aplicabilitatea articolul 8 în speță. În acest sens, amintește că a avut deja ocazia să precizeze că

apelurile telefonice fără caracter profesional ale unei persoane făcute la locul său de muncă pot

face parte din noțiunea de „viață privată” și cea de „corespondență” în sensul art. 8 § 1 din

Convenție [Halford împotriva Regatului Unit, 25 iunie 1997, pct. 44-46, Culegere de hotărâri

și decizii 1997 III; a se vedea, de asemenea, Amann împotriva Elveției (MC), nr. 27798/95, pct.

44, CEDO 2000 II]. În cauza Halford, Curtea a precizat că reclamanta putea în mod rezonabil

să creadă în caracterul privat al acestui tip de apeluri; această așteptare era cu atât mai mult

întărită de faptul că, în calitate de controlor general, dispunea de un birou pentru uz personal,

echipat cu două telefoane, dintre care unul era destinat comunicațiilor sale private. În plus, ca

răspuns la un memorandum pe care l-a transmis, a primit asigurări că se poate folosi de

telefoanele de serviciu în cadrul acțiunii pe care o intentase pentru discriminare pe motive de

sex.

24. Mesajele electronice trimise de la locul de muncă, informațiile obținute prin intermediul

supravegherii utilizării de către o persoană a Internetului la locul de muncă (Copland împotriva

Regatului Unit, nr. 62617/00, pct. 41, CEDO 2007-I) și datele electronice sub formă de mesaje

electronice sau fișiere informatice [a se vedea, mutatis mutandis, Vinci Construction și GTM

Génie Civil et Services împotriva Franței (nr. 63629/10 și 60567/10, pct. 69-70, 2 aprilie 2015;

cu toate acestea, împrejurările acestei cauze sunt diferite de cele din speță; era vorba, în fapt,

despre societăți comerciale care contestau, în esență, percheziționarea și confiscarea datelor

electronice, constând în fișiere informatice și mesaje electronice ale unora dintre angajații lor,

care conțineau în special mesajele care țin de confidențialitatea care este asociată relației dintre

avocat și clientul său] pot, de asemenea, să intre sub incidența art. 8.

25. Prin urmare, Curtea poate admite că, în anumite circumstanțe, date care nu au caracter

profesional, de exemplu date identificate în mod clar ca fiind private și stocate de un angajat pe

un calculator pus la dispoziția sa de către angajator pentru îndeplinirea sarcinilor care îi revin,

pot să intre sub incidența „vieții private”. În speță, astfel cum a arătat în hotărârea pronunțată

la 15 decembrie 2010 de Curtea de Apel din Amiens în cauza reclamantului, SNCF tolerează

ca funcționarii săi să utilizeze ocazional cu titlu privat mijloacele informatice puse la dispoziția

lor, precizând, în această privință, normele care trebuie urmate (a se vedea, mutatis mutandis,

Bărbulescu, citată anterior, pct. 80).

26. Acestea fiind subliniate, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit

nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu există niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Îl declară așadar admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

a) Reclamantul

27. Cu privire la existența în speță a unui „amestec [al] unei autorități publice” în sensul

art. 8 § 2 din Convenție, reclamantul subliniază în primul rând că SNCF este un grup format

din trei instituții publice cu caracter industrial și comercial („établissements publics à caractère

industriel et commercial” - „EPIC”). Observă că denumirea „instituție publică” sugerează deja

că este vorba de o autoritate publică, adăugând că aceste trei EPIC sunt deținute integral de stat,

că cei mai înalți responsabili ai SNCF sunt numiți direct de guvern, și că SNCF se află sub

autoritatea statului prin intermediul Direcției Generale pentru Infrastructură, Transporturi și

Ape, din cadrul Ministerului Ecologiei, Dezvoltării Durabile și Energiei.

28. Reclamantul admite că a utilizat în scopuri personale calculatorul pus la dispoziție de

către angajatorul său, dar contestă că ar fi personalizat în totalitate hard disk-ul, susținând că nu

a denumit „D:/date personale”, ci doar o parte a acestuia. Mai adaugă că volumul documentelor

în litigiu nu era de natură să se prezume caracterul lor profesional, din moment ce a avut grijă

să partajeze capacitatea de stocare a hard disk-ului în două părți, dintre care doar una era

denumită astfel. Observă că angajatorul său a consultat un fișier intitulat „Glume” cu toate că o

astfel de denumire nu lăsa loc îndoielii cu privire la caracterul neprofesional.

29. În continuare, reclamantul susține că amestecul de care se plânge nu era prevăzut de lege,

observând în special că articolele L. 1121-1 și L. 1321-3 din Codul muncii la care face trimitere

guvernul se limitează la a indica la nivel general că o asemenea măsură este posibilă în cazul în

care este justificată de natura sarcinii care trebuie îndeplinită sau este proporțională cu scopul

urmărit.

30. Reclamantul consideră, pe de altă parte, că măsura de care se plânge nu urmărea un scop

legitim. În opinia sa, nu ar fi pertinent să se invoce în cauză necesitatea de a da angajatorului

posibilitatea să controleze realizarea activității de către salariați și să se asigure că aceștia

respectă regulamentul, întrucât confiscarea calculatorului său și examinarea conținutului

acestuia s-au produs când lipsea de mai mult de un an și, prin urmare, calculatorul nu mai fusese

utilizat de mult timp. Angajatorul său nu poate invoca nici necesitatea de a preveni infracțiuni,

deținerea de imagini erotice, pornografice sau cu conotații umoristice nefiind contrară dreptului

francez. De asemenea, reclamantul consideră că un astfel de motiv presupune ca o suspiciune

să existe a priori; or, angajatorul său nu a putut cunoaște conținutul fișierelor în litigiu decât

după ce le-a deschis. În continuare, contestă afirmația guvernului potrivit căreia existența

acestor fișiere ar fi fost dezvăluită angajatorului de către înlocuitorul său, întrucât acesta din

urmă nu a folosit calculatorul său, ci un alt echipament informatic. În realitate, angajatorul său

căuta un pretext pentru a se debarasa nepedepsit de un angajat cu vechime.

31. Reclamantul consideră că a fost victima unei atingeri substanțiale aduse dreptului său la

respectarea vieții private. În opinia sa, o astfel de atingere nu poate să fie proporțională în cazul

în care salariatul nu beneficiază de garanții de fond și de formă. Or, dreptul pozitiv francez nu

oferă astfel de garanții.

b) Guvernul

32. Guvernul susține că nu a existat un „amestec”, în sensul paragrafului al doilea al art. 8

din Convenție, în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului în măsura în care acesta

din urmă nu a indicat în mod corect că fișierele deschise de șefii săi ierarhici erau private.

Adaugă că, presupunând că acesta ar fi cazul, nu ar fi vorba despre un amestec din partea unei

„autorități publice”, în sensul aceleiași dispoziții, întrucât SNCF este o EPIC, că personalul său

intră sub incidența dreptului privat, că deciziile fără caracter de reglementare pe care instituția

le adoptă în privința acestuia sunt acte de drept privat și că litigiile cu personalul sunt de

competența instanțelor judiciare.

33. Cu titlu subsidiar, guvernul afirmă că amestecul era prevăzut de lege (articolele L. 1121-

1 și L. 1321-3 din Codul muncii, completate de jurisprudența Curții de Casație), urmărea un

scop legitim și era necesar într-o societate democratică.

34. În ceea ce privește scopul urmărit, guvernul susține, în primul rând, că amestecul în

litigiu urmărea să garanteze protejarea „drepturilor și libertăților altora”, cele ale angajatorului,

care trebuie să poată controla realizarea activității de către salariații săi, să se asigure că aceștia

respectă normele aplicabile, să protejeze rețelele electronice ale instituției și să prevină riscurile

legate de o utilizare necorespunzătoare a calculatoarelor de serviciu. În al doilea rând, evocă

„prevenirea infracțiunilor”; în acest sens, reamintește că reclamantul fusese suspendat din

funcție la începutul anului 2007 ca urmare a faptului că față de acesta se pusese în mișcare

acțiunea penală și că, în urma descoperirii unor documente suspecte pe calculatorul său de către

înlocuitorul său temporar, angajatorul a desfășurat investigații mai cuprinzătoare.

35. Guvernul amintește în continuare, că, în hotărârea Copland (citată anterior), Curtea a

statuat că nu exclude faptul că supravegherea modului în care un angajat utilizează telefonul,

mesageria electronică sau Internetul la locul de muncă poate să fie „necesară într-o societate

democratică” în anumite cazuri, atunci când este urmărit un scop legitim. Guvernul pune accent

pe marja de apreciere de care dispun statele membre în cadrul relațiilor de muncă, atunci când

este vorba de a pune în balanță două interese private concurente, precum și pe protecția pe care

o oferă dreptul pozitiv francez, în măsura în care prevede că angajatorul nu poate consulta și

deschide, fără ca salariatul în cauză să fie prezent, dosarele și fișierele identificate ca fiind

personale. Cu toate acestea, consideră că, în temeiul contractului de muncă și al raportului de

subordonare care decurge din acesta, angajatorul are dreptul de a pretinde angajatului să

efectueze sarcinile care i-au fost atribuite. Guvernul precizează că Curtea de Casație a hotărât

așadar – în special – că angajatorul poate reproșa salariatului neîndeplinirea obligațiilor

contractuale ca urmare a unei utilizări abuzive a instrumentului informatic în scopuri private

(Cass. Soc. 16 mai 2007, nr. 05-46.455) sau în scopuri imorale susceptibile să aducă atingere

intereselor instituției (Cass. Soc. 2 iunie 2004, nr. 03-45.269). Potrivit acestuia, pe de o parte,

întrucât reclamantul lucra în departamentul însărcinat cu siguranța feroviară, pentru angajator

era necesar să poată avea acces la documentele profesionale conținute în calculatorul său;

întrucât reclamantul a plasat în totalitate hard disk-ul într-un fișier denumit „date personale”,

angajatorul nu a avut altă soluție decât să acceseze acest fișier. Pe de altă parte, SNCF avea

obligația să efectueze o anchetă, deoarece fusese informată de angajatul care l-a înlocuit pe

reclamant despre prezența „fișierelor în litigiu” pe hard disk-ul calculatorului său.

36. Potrivit guvernului, Codul deontologic al SNCF și reglementările interne reamintesc că

funcționarii trebuie să utilizeze mijloacele informatice puse la dispoziție exclusiv în scopuri

profesionale și că utilizarea lor în scopuri private nu este autorizată decât în cazuri excepționale,

în mod punctual și rezonabil, și în cadrul vieții cotidiene și de familie; este exclusă orice

utilizare care implică un consum semnificativ de capacitate și accesul la site-uri al căror conținut

este contrar ordinii publice, demnității persoanelor și bunelor moravuri. Acesta deduce că

reclamantul nu putea ignora că păstrarea pe hard disk a 1 562 de fișiere cu caracter pornografic

corespunzând unui volum de 787 megaocteți pe o perioadă de patru ani era de natură să

contravină Cartei utilizatorului, codului deontologic și reglementărilor interne ale SNCF.

Adăugând că prezența unor astfel de fișiere „ar fi putut cauza dificultăți angajatorului, a cărui

complicitate pasivă ar fi putut, eventual, să facă obiectul unei cercetări”, guvernul

concluzionează că măsura criticată era pe deplin justificată și proporțională.

2. Motivarea Curții

a) Cu privire la existența unui „amestec al unei autorități publice” și cu privire la întrebarea dacă

prezenta cauză se referă la o obligație negativă sau la o obligație pozitivă

37. Curtea nu este convinsă de argumentul guvernului potrivit căruia nu a existat un

„amestec” în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului întrucât acesta din urmă nu ar

fi marcat corect fișierele deschise de șefii săi sa ca fiind private. Constată că guvernul nu

contestă că fișierele reclamantului au fost deschise pe calculatorul de serviciu în absența sa și

fără ca acesta să fi fost informat. Luând în considerare împrejurările excepționale ale cauzei,

Curtea este pregătită să accepte că a existat un amestec în dreptul reclamantului la respectarea

vieții private.

38. Curtea nu este convinsă nici de argumentul guvernului potrivit căruia SNCF nu este o

„autoritate publică”, în sensul paragrafului al doilea al art. 8 din Convenție. Desigur, după cum

subliniază guvernul, SNCF exercită o activitate „cu caracter industrial și comercial, personalul

său intră sub incidența dreptului privat, deciziile fără caracter de reglementare pe care le adoptă

în privința personalului sunt acte de drept privat și litigiile de muncă la care este parte sunt de

competența instanțelor judiciare. Cu toate acestea, este vorba de o persoană juridică de drept

public („instituție publică cu caracter industrial și comercial”), aflată sub autoritatea statului, a

cărui conducere este numită de stat, care asigură un serviciu public, care deține un monopol și

care beneficiază de o garanție implicită din partea statului. Având în vedere jurisprudența Curții

referitoare la noțiunea de „autoritate publică” [a se vedea în special Kotov împotriva Rusiei

(MC) (nr. 54522/00, pct. 92-107, 3 aprilie 2012), Liseytseva și Maslov împotriva Rusiei (nr.

39483/05 și 40527/10, pct. 183-192, 9 octombrie 2014) și Samsonov împotriva Rusiei (dec.)

(nr. 2880/10, pct. 63-66, 16 septembrie 2014)], elementele menționate conferă SNCF această

calitate, în sensul art. 8 din Convenție.

39. Prezenta cauză trebuie, de asemenea, comparată cu cauzele RENFE împotriva Spaniei

(dec.) (nr. 35216/97, 8 septembrie 1997) și Copland (citată anterior, pct. 43-44). În prima cauză,

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a considerat că societatea națională a căilor ferate

spaniole era o „organizație guvernamentală” având în vedere că era sub autoritatea guvernului

și beneficia de un monopol de exploatare (fără a ignora diferențele dintre noțiunile „organizație

guvernamentală” și „autoritate publică”, Curtea a reținut un raționament similar în ambele

cazuri; a se vedea, de exemplu, Kotov, citată anterior, pct. 95). În a doua cauză, Curtea a hotărât

că o măsură luată de un angajator public față de unul dintre angajații săi putea constitui amestec

al unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și de familie (era vorba despre

monitorizarea corespondenței unui angajat al unui colegiu public de către administrația

instituției).

40. Prin urmare, prezenta cauză se deosebește de cauza Bărbulescu citată anterior (pct. 108-

111), în care atingerea adusă exercitării dreptului la respectarea vieții private și a

corespondenței, denunțată de către un angajat, reprezenta fapta unui angajator care aparținea

strict sferei sectorului privat.

41. Amestecul fiind din partea unei autorități publice, este necesară analizarea capătului de

cerere nu din perspectiva obligațiilor pozitive ale statului, precum în cauza Bărbulescu citată

anterior, ci din perspectiva obligațiilor negative.

42. Un asemenea amestec încalcă art. 8, cu excepția situației în care, fiind „prevăzut de lege”,

urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu paragraful al doilea din această

dispoziție și este „necesar într-o societate democratică” pentru a atinge astfel de scopuri.

b) Prevăzut de lege

43. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, expresia „prevăzut de lege”

implică – și acest lucru reiese din obiectul și scopul art. 8 – faptul că dreptul intern trebuie să

ofere o anumită protecție împotriva atingerilor arbitrare aduse de autoritatea publică drepturilor

garantate de primul paragraf. Aceasta expresie impune nu numai respectarea dreptului intern,

ci privește și calitatea legii, care trebuie să fie conformă cu principiile care caracterizează statul

de drept. Pentru a îndeplini cerința de previzibilitate, legea trebuie să fie suficient de clar

formulată pentru a indica în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții autorizează ca

autoritatea publică să ia astfel de măsuri (a se vedea, de exemplu, Copland, citată anterior, pct.

45-46).

44. Guvernul face trimitere la articolele L. 1121-1 și L. 1321-3 din Codul muncii, care se

limitează totuși la a indica la nivel general că, în cadrul instituției, nimeni nu poate aduce

drepturilor persoanelor și libertăților individuale și colective restrângeri care nu sunt justificate

de natura sarcinii care trebuie îndeplinită și proporționale cu scopul urmărit, și că regulamentul

intern stabilit de angajator nu poate conține dispoziții care să aducă drepturilor persoanelor și

libertăților individuale și colective restrângeri care nu sunt justificate de natura sarcinii care

trebuie îndeplinită sau nu sunt proporționale cu scopul urmărit (supra, pct. 17). Curtea constată

însă că, sesizată cu un capăt de cerere în temeiul art. 8, Curtea de Casație hotărâse deja la

momentul producerii faptelor în cauză că, exceptând un risc sau un eveniment special,

angajatorul nu putea să deschidă fișierele identificate de salariat ca fiind personale pe hard disk-

ul calculatorului pus la dispoziția sa decât în prezența acestuia din urmă sau după acesta fusese

informat în mod corespunzător. Instanța a mai adăugat că dosarele și fișierele create de un

salariat prin instrumentele informatice puse la dispoziția sa de către angajator pentru a-și

desfășura activitatea erau prezumate, cu excepția cazului în care angajatul le-ar fi identificat ca

fiind personale, a avea caracter profesional, astfel încât angajatorul le putea accesa în absența

angajatului (supra, pct. 18). Curtea deduce din cele de mai sus că, la momentul producerii

faptelor în cauză, din dreptul pozitiv reieșea că angajatorul putea, în aceste limite, să deschidă

fișierele de pe calculatorul de serviciu al unui angajat. Curtea admite, în consecință, că

amestecul denunțat de reclamant avea un temei legal și că dreptul pozitiv preciza suficient de

clar în ce împrejurări și în ce condiții era permisă o astfel de măsură pentru a se putea considera

că era „prevăzută de lege”.

c) Scop legitim

45. Deși o ingerință în fișierele de pe calculatorul unui salariat poate avea drept scop legitim

„prevenirea infracțiunilor”, Curtea nu poate fi de acord cu afirmația guvernului potrivit căreia

aceasta era situația în speță. Curtea observă că guvernul subliniază în această privință că

reclamantul fusese suspendat din funcție la începutul lui 2007 ca urmare a punerii în mișcare a

acțiunii penale față de acesta și că în urma descoperirii unor documente suspecte pe calculatorul

său de către înlocuitorul temporar al reclamantului, SNCF a desfășurat investigații mai detaliate.

Curtea remarcă însă că deschiderea fișierelor în litigiu nu s-a produs în contextul procedurii

penale îndreptate împotriva reclamantului și că din deciziile interne sau din alte înscrisuri din

dosar nu rezultă că s-a considerat, în vreun stadiu al procedurii interne, că conținutul

documentelor în litigiu ar fi putut caracteriza o infracțiune.

46. Curtea admite, în schimb, că, astfel cum susține guvernul, ingerința urmărea să garanteze

protecția „drepturilor [...] altora.” Este vorba despre cele ale angajatorului, care poate, în mod

legitim, să se asigure că angajații utilizează echipamentele informatice pe care le pune la

dispoziția acestora pentru a-și exercita atribuțiile în conformitate cu obligațiile lor contractuale

și legislația aplicabilă. În această privință, Curtea reamintește că în hotărârea Bărbulescu citată

anterior (pct. 127) a indicat că angajatorul are un interes legitim de a asigura buna funcționare

a întreprinderii, ceea ce poate face punând în aplicare mecanisme care îi permit să verifice dacă

angajații săi își îndeplinesc sarcinile profesionale în mod adecvat și cu celeritatea care se

impune.

d) Necesitatea într-o societate democratică

47. Noțiunea de necesitate implică o ingerință întemeiată pe o nevoie socială imperioasă și,

în special, proporțională cu scopul legitim urmărit. Deși, pentru a se pronunța asupra

„necesității” unei ingerințe „într-o societate democratică”, Curtea trebuie să țină seama de marja

de apreciere lăsată statelor contractante, aceasta nu se limitează însă la a se întreba dacă statul

pârât a făcut uz de puterea sa de apreciere cu bună-credință, cu grijă și în mod rațional. În

exercitarea controlului său, trebuie să ia în considerare deciziile criticate în lumina ansamblului

cauzei și să stabilească dacă motivele invocate în susținerea ingerințelor respective sunt

relevante și suficiente. De asemenea, trebuie să verifice dacă legislația și practicile interne au

oferit garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor și arbitrariului. În acest sens, Curtea

face trimitere mutatis mutandis la recenta hotărâre Bărbulescu (citată anterior, pct. 120-121),

în care s-a pronunțat, în contextul aplicării art. 8 în cazul raporturilor dintre angajatorii privați

și angajații lor, că instanțele interne trebuie să se asigure că punerea în aplicare de către un

angajator a unor măsuri de supraveghere a corespondenței și a altor comunicații, indiferent de

amploare și durată, este însoțită de garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor. Curtea

a subliniat că, în acest cadru, proporționalitatea și garanțiile procedurale împotriva arbitrariului

erau elemente esențiale.

48. Acestea fiind subliniate, Curtea constată că dreptul pozitiv francez conține un dispozitiv

care vizează protecția vieții private. Principiul este în fapt acela că, deși angajatorul poate

deschide fișierele profesionale care se află pe hard disk-ul calculatoarelor pe care acesta le pune

la dispoziția angajaților săi în exercitarea funcțiilor lor, nu poate, „exceptând un risc sau

eveniment special”, să deschidă pe ascuns fișierele identificate ca fiind personale. Nu poate

proceda la deschiderea fișierelor astfel identificate decât în prezența angajatului respectiv sau

după ce acesta a fost informat în mod corespunzător.

49. Curtea constată că instanțele interne au aplicat acest principiu în speță. Curtea de Apel

din Amiens (supra, pct. 14), precum și Curtea de Casație (supra, pct. 16) l-au reamintit, de altfel,

în mod explicit, Curtea de Casație subliniind în special faptul că „fișierele create de salariat cu

ajutorul instrumentului informatic pus la dispoziție de angajator în scopul desfășurării activității

sale sunt prezumate a avea caracter profesional, astfel încât angajatorul are dreptul de a le

deschide în absența sa, cu excepția cazului în care sunt identificate ca fiind personale”.

50. Ca răspuns la capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe o încălcare a dreptului său

la respectarea vieții sale private, instanțele au considerat că, având în vedere circumstanțele

cauzei, acest principiu nu îl împiedica pe angajator să deschidă fișierele în litigiu, întrucât nu

fuseseră identificate în mod corespunzător ca fiind private.

51. În primul rând, Curtea reamintește că autorităților naționale, în special instanțelor

judecătorești, le revine obligația de a interpreta dreptul intern; exceptând cazul unei interpretări

arbitrare sau vădit nerezonabile [a se vedea, de exemplu, Anheuser‑Busch Inc.

împotriva Portugaliei (MC), nr. 73049/01, pct. 86, CEDO 2007‑I], rolul său se limitează la a

verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări [a se vedea, de

exemplu, Waite și Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 54, CEDO 1999‑I,

și Rohlena împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 59552/08, pct. 51, CEDO 2015]. Curtea

observă în continuare că, pentru a ajunge la concluzia prezentată pe scurt mai sus, Curtea de

Apel din Amiens (supra, pct. 14-15) s-a bazat pe constatarea potrivit căreia fotografiile și

materialele video pornografice în litigiu erau incluse într-un fișier denumit „Glume” conținut

pe un hard disk denumit „D:/date personale”, și pe explicația SNCF potrivit căreia „discul este

denumit implicit «D:/date» și servește de regulă stocării de către funcționari a documentelor

profesionale”. În continuare, a considerat că un salariat nu poate „utiliza în întregime un hard

disk, menit să înregistreze date profesionale, pentru uz privat” și că „în orice caz, termenul

generic «date personale» putea să se refere la dosare profesionale tratate personal de angajat și

nu desemna așadar în mod explicit elemente legate de viața sa privată”. În special, curtea de

apel a reținut că „termenul «glume» nu conferă neapărat fișierului astfel denumit un caracter

privat; că această denumire se putea referi la transferuri între colegii de muncă sau de

documente profesionale, păstrate cu denumirea «prostioare» de către salariat”. Curtea de apel a

considerat relevant argumentul SNCF potrivit căruia „Carta utilizatorului prevede că

«informațiile cu caracter privat trebuie să fie identificate în mod clar ca atare (opțiunea «privat»

în criteriile outlook)» și că același lucru este valabil pentru «mediile care primesc aceste

informații (fișier «privat»)”. În plus, a considerat că măsura luată împotriva reclamantului –

încetarea funcției – nu era disproporționată, dat fiind că reclamantul a „a încălcat masiv” Codul

de etică al SNCF și reglementările interne, care reamintesc faptul că funcționarii trebuie să

utilizeze mijloacele informatice puse la dispoziție exclusiv în scopuri profesionale, o utilizare

punctuală în scopuri private fiind doar tolerată. Potrivit curții de apel, faptele reclamantului erau

cu atât mai grave cu cât calitatea sa de funcționar însărcinat cu supravegherea generală ar fi

trebuit să îl determine să aibă un comportament exemplar.

52. Curtea, care constată că instanțele interne au examinat în mod corespunzător motivul

invocat de reclamant întemeiat pe o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private,

consideră aceste motive relevante și suficiente. Cu siguranță, utilizând cuvântul „personal” în

loc de „privat”, reclamantul a utilizat același termen ca cel care se regăsește în jurisprudența

Curții de Casație, potrivit căreia angajatorul nu poate, în principiu, să deschidă fișierele

identificate de salariat ca fiind „personale” (supra, pct. 18). Cu toate acestea, în ceea ce privește

aprecierea compatibilității măsurilor în litigiu cu art. 8 din Convenție pe care Curtea trebuie să

o efectueze, acest lucru nu este suficient pentru a pune în discuție relevanța sau suficiența

motivelor reținute de instanțele interne, având în vedere faptul că în Carta utilizatorului privind

utilizarea sistemului informatic al SNCF se arată în mod special că „informațiile cu caracter

privat trebuie să fie identificate în mod clar ca atare (opțiunea «privat» în criteriile

OUTLOOK)» și că același lucru este valabil pentru «mediile care primesc aceste informații

(fișier «PRIVAT»)”. De asemenea, Curtea observă că, după ce au constatat că reclamantul a

utilizat o parte importantă a capacităților calculatorului său de serviciu pentru stocarea fișierelor

în litigiu (1 562 de fișiere, reprezentând un volum de 787 megaocteți), SNCF și instanțele

interne au considerat necesară examinarea cauzei sale în mod riguros.

53. În consecință, Curtea, care reamintește, de altfel, că trebuie să ia în considerare deciziile

criticate în lumina ansamblului cauzei, apreciază că autoritățile interne nu au depășit marja de

apreciere de care dispuneau și că nu a existat așadar o încălcare a art. 8 din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE

54. Reclamantul susține că, având în vedere jurisprudența anterioară a Curții de Casație, nu

se aștepta ca instanța să concluzioneze în cauza sa că deschiderea de către angajatorul său a

fișierelor în litigiu era compatibilă cu dreptul său la respectarea vieții private. Potrivit acestuia,

transformând astfel un comportament anterior legal într-unul culpabil, instanța a operat o

„restrângere” a jurisprudenței sale constantă și, printr-o aplicare retroactivă, a adus „atingere

securității juridice și așteptărilor justițiabililor”. De asemenea, susține că faptul că un fost

director juridic al SNCF este avocat general la Curtea de Casație din anul 2000 dă naștere unei

„îndoieli reale” cu privire la imparțialitatea instanței. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din

Convenție, potrivit căruia:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale de către o instanță [...], care va

hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”.

55. Astfel cum a constatat anterior Curtea (supra, pct. 44), Curtea de Casație – sesizată cu o

plângere în temeiul art. 8 – s-a pronunțat anterior asupra faptelor cauzei că, exceptând un risc

sau un eveniment special, angajatorul nu putea să deschidă fișierele identificate de salariat ca

fiind personale pe hard disk-ul calculatorului pus la dispoziția sa decât în prezența acestuia din

urmă sau după acesta fusese informat în mod corespunzător. Cu toate acestea, Curtea a adăugat

că dosarele și fișierele create de un salariat cu ajutorul instrumentului informatic care i-a fost

pus la dispoziție de către angajator pentru a-și desfășura activitatea erau prezumate, cu excepția

cazului în care angajatul le identifica drept personale, ca având caracter profesional, astfel încât

angajatorul putea avea acces la acestea fără a fi necesară prezența. Prin urmare, din dreptul

pozitiv, astfel cum era stabilit la momentul faptelor, reieșea că angajatorul putea, în aceste

limite, să deschidă fișierele de pe calculatorul de serviciu al unui angajat. Curtea a constatat, pe

de altă parte, că plângerea potrivit căreia imparțialitatea Curții de Casație ar fi fost afectată de

faptul că un fost director juridic al SNCF figura printre avocații generali nu este întemeiată,

întrucât nici măcar reclamantul nu a pretins că acest avocat general ar fi participat la examinarea

recursului.

56. În consecință, Curtea concluzionează că această parte a cererii este în mod vădit

nefondată. Prin urmare, o declară inadmisibilă și o respinge în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art.

35 § 4 din Convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe

art. 8 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăște, cu șase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 22 februarie 2018 în temeiul art. 77

§ 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Claudia Westerdiek Angelika Nußberger

Grefier Președinte