REZUMAT

TEZĂ DE DOCTORAT

CORUPŢIA ŞI COMBATEREA FENOMENULUI PRIN MIJLOACE DE DREPTPENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Capitolul 1. Introducere

1.1. Corupţia - concept politologic

1.2. Corupţia - concept sociologic

1.3. Combaterea corupţiei obiectiv al politicii penale comunitare

1.3.1. Mecanisme instituţionale şi programe anticorupţie ale Consiliului Europei

1.3.2. Convenţii internaţionale împotriva corupţiei adoptate la nivel european

1.3.2.1 Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie1999

1.3.2.2. Convenţia civilă privind corupţia adoptată la Strasbourg

1.3.2.3. Protocolul adiţional al Convenţiei penale a Consiliului Europei privindcorupţia

1.3.2.4. Corpus Juris (2000)

1.4. Corupţia – fenomen juridic. Definire. Noţiune

1.5. Evoluţia reglementărilor privind actele de corupţie

1.5.1. Incriminarea faptelor de corupţie în vechiul drept românesc

1.5.2. Incriminarea faptelor de corupţie în Codul penal din 1884

1.5.3 Incriminarea actelor de corupţie în Codul penal din 1936

1.5.4. Incriminarea actelor de corupţie în Codul penal din 1969

1.5.5. Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal privindunele fapte de corupţie

1.5.6. Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare

1.5.7. Incriminarea faptelor de corupţie în noul Cod penal

Corupţia este un fenomen complex, plurivalent, care comportă cauze şi

efecte multiple cunoscând o dezvoltare extrem de variată. Problematica acesteia

se poate analiza sub aspect multidisciplinar politic, social, moral sau juridic.

Din punct de vedere politologic corupţia reprezintă o tranzacţie ilicită în

momentul în care un agent public eşuează să respecte aceste reguli datorită

intervenţiei unui terţ, adică a celui care corupe. În cele din urmă, agentul public

pune la dispoziţie resursele (putere decizională, informaţii confidenţiale, protecţie

juridică), asociate rolului său în instituţia publică, în scopul de a obţine sau de a

creşte posibilitatea obţinerii unui avantaj politic.

Fenomenul, din perspectiva sociologică, nu este analizat doar prin prisma

infracţiunilor incriminate de legiuitor (dare de mită, luare de mită, trafic de

influenţă, primirea de foloase necuvenite), el primeşte valenţe multiple analizate

prin conduitele indivizilor sau ale grupurilor de persoane care, în scopul obţinerii

unor avantaje de orice natură, recurg la diverse forme de manifestare antisociale

(instigare, complicitate, tăinuire).

Primii paşi ai luptei împotriva acestui fenomen, la nivel Comunitar, au fost

făcuţi prin Programul de acţiuni împotriva corupţiei din noiembrie 1996, adoptat

de către Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei, menţionăm, de asemenea,

Rezoluţia 1, adoptată de către Miniştrii Europeni ai Justiţiei în cadrul celei de-a

XXI-a Conferinţe (Praga 1997), care solicită punerea rapidă în aplicare a

programului arătat anterior şi recomandă elaborarea unei convenţii penale cu

privire la corupţie.

Regimul juridic al infracţiunilor de corupţie a fost determinat de apariţia

Legii nr. 78/2000 modificată substanţial de Legea nr. 161/2003.

Art. 5 al Legii nr. 78/2000 prevede patru categorii de infracţiuni : infracţiuni

propriu-zis de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în

legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora şi

infracţiuni contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Considerăm că noţiunea de corupţie este una generală, subsumând în

forma sa toate laturile obiective şi subiective ale infracţiunilor la care Legea nr.

78/2000 face trimitere în art. 5 al. 1. Existenţa acestei dispoziţii legislative uneşte

toate faptele ce se constituie în forme de corupţie, întărind şi mai mult teza

conform căreia infracţiunea de corupţie este rezultatul a două conduite, fiecare

dintre ele fiind de neconceput fără cealaltă, opţiune care plasează legiuitorul

român pe o poziţie diferită de a legiuitorului italian, în analiza fenomenului.

Tehnica legislativă de incriminare separată a formelor corupţiei prin

structurarea infracţiunilor individuale în mod diferit, încetăţenită în sistemul

judiciar român, trebuie abordată coroborat cu dispoziţia art. 5 al Legii nr.

78/2000, care defineşte conceptul de corupţie, fenomenul juridic al corupţiei

căpătând în acest mod o abordare uniformă.

Acesta este motivul pentru care nu considerăm a fi aplicabilă critica

doctrinei italiene, care sancţionează lipsa unicităţii şi a pluralităţii de făptuitori în

viziunea textelor legale de incriminare în cazul infracţiunilor de corupţie,

deoarece în sistemul legislativ român acestea sunt incriminate sub toate formele

lor în definiţia propusă de art. 5 alin. 1 al Legii nr. 78/2000 şi nu în mod izolat, în

diverse dispoziţii legislative.

Sub aspectul pe care îl analizăm, apreciem că art. 254-257 (luare de mită,

dare de mită, primirea de foloase necuvenite, trafic de influenţă), 2531 (conflict de

interese) din Codul Penal, art.6¹(cumpărarea de influenţă) şi 82 ale Legii 78/2000

sunt forme ale infracţiunilor de corupţie prevăzute de art. 5 alin. 1 al aceluiaşi act

normativ. Şi mai mult, pluralitatea de subiecţi activi care participă la realizarea

acestor infracţiuni de corupţie este una naturală, datorită corespondenţelor între

conduita funcţionarului şi cea a privatului.

Articolele 10-13, 181 - 185 ale Legii nr. 78/2000 care incriminează fapte

asimilate şi faptele în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, nu se

înglobează infracţiunilor propriu-zise de corupţie, atrăgând doar o serie de

dispoziţii speciale privind descoperirea, urmărirea şi judecarea respectivelor

fapte.

Capitolul 2. Infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor decorupţie şi infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie

2.1. Consideraţii generale

2.2. Infracţiunile de corupţie pasivă

2.2.1. Infracţiunea de luare de mită (254 C.pen.)

2.2.2. Infracţiunea de trafic de influenţă în forma pasivă

2.2.3. Primirea de foloase necuvenite

2.3. Infracţiuni de corupţie activă

2.3.1. Infracţiunea de dare de mită

2.3.2. Infracţiunea de trafic de influenţă în formă activă. Cumpărarea de influenţă

2.4. Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie

2.4.1. Infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a al Legii nr. 78/2000 – Stabilirea uneivalori diminuate a activelor în cadrul acţiunii de privatizare

2.4.2. Infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. b al Legii nr. 78/2000 –Acordarea desubvenţii cu încălcarea legii

2.4.3. Infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. c al Legii nr. 78/2000 – Utilizareasubvenţiilor în alte scopuri

2.4.4. Infracţiunea prevăzută de art. 11 al Legii nr. 78/2000

2.4.5. Infracţiunea prevăzută de art. 12 al Legii nr. 78/2000

2.4.6. Infracţiunea prevăzută de art. 13 al Legii nr. 78/2000

2.4.7. Infracţiunea prevăzută de art. 131 al Legii nr. 78/2000

2.4.8. Infracţiunea prevăzută de art. 132 al Legii nr. 78/2000

2.5. Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunileasimilate acestora

2.5.1. Consideraţii generale

2.5.2. Tăinuirea bunurilor şi favorizarea persoanelor

2.5.3. Asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni de corupţie

2.5.4. Falsul si uzul de fals

2.5.5. Infracţiunile de abuz în serviciu

2.5.6. Şantajul

2.5.7. Infracţiunile de spălare a banilor

2.5.8. Contrabanda

2.5.9. Infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 87/1994

2.5.10. Infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni prevăzute înLegea nr. 31/1990

2.5.11. Traficul de droguri, traficul de substanţe toxice şi nerespectarea regimuluiarmelor de foc şi al muniţiilor

2.5.12. Infracţiunile de trafic de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001

2.5.13. Infracţiunea prevăzută în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.159/2001

În preliminariile acestei lucrări, am procedat la clarificarea terminologiei pe

care o vom folosi, anticipând în acelaşi sens şi disjungerea subiectului pe cele

două forme ale infracţiunilor de corupţie, respectiv forma activă şi cea pasivă.

Această abordare terminologică bazată pe studiul legislaţiei, doctrinei

române şi străine, precum şi al actelor juridice internaţionale la care România a

aderat şi este parte, se regăseşte într-o formă diferită în analiza legislativă şi

doctrinară română, motiv pentru care ne-am propus în studiul de faţă să trateze

problematica infracţiunilor de corupţie sub aspectul corupţiei active şi al celei

pasive în materia infracţiunilor propriu-zise de corupţie.

Prin corupţie pasivă se înţelege faptul intenţionat pentru un funcţionar, de

a solicita, pretinde sau de a primi avantaje, de orice natură ar fi, direct sau prin

intermediul unor terţi, pentru el însuşi sau pentru un terţ, sau de a accepta

promisiunea acestora, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini, contrar îndatoririlor

sale oficiale, un act al funcţiei sale sau un act în exerciţiul funcţiei sale.

Corupţia activă constituie faptul intenţionat pentru oricine, de a promite sau

de a da, direct sau prin intermediul unor terţi, un avantaj de orice natură, unui

funcţionar, pentru el însuşi sau pentru un terţ, pentru ca el să îndeplinească sau

să se abţină de a îndeplini, contrar îndatoririlor sale, un act al funcţiei sale sau un

act în exerciţiul funcţiei sale.

În sprijinul afirmaţiilor de faţă, dorim să facem de asemenea trimitere şi la

proiectul de cod penal european, Corpus Juris (2000), care analizează subiectul

corupţiei tot pe cele două forme ale corupţiei active şi a celei pasive.

Studiul infracţiunilor de corupţie, faţă de optica doctrinară încetăţenită, care

s-a rezumat la a analiza izolat diversele forme de „negoţ ale funcţiei publice”,

trebuie să stabilească dacă corupţia este o infracţiune în mod necesar naturală,

constituită din coprezenţa conduitei agentului public şi a privatului, sau, în mod

contrar, conduita subiectului public şi cea a privatului ar da viaţă la două

infracţiuni de corupţie distincte.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că infracţiunile propriu-zise de corupţie

nu au în nicio situaţie obiect material, deoarece comportamentul ilicit nu vizează

lezarea în planul existenţei fizice a acestor bunuri mobile, remise sau promise

funcţionarului. Prin incriminare sunt ocrotite relaţiile sociale a căror formare sunt

preponderent afectate de „tranzacţie”, iar bunurile sunt doar un mijloc prin care

se degradează încrederea şi mecanismul său social. Cu alte cuvinte, aspectul

său economic este unul subsidiar.

Subiectul activ calificat al infracţiunii de luare de mită poate să fie un

funcţionar naţional, un funcţionar internaţional sau un agent privat. Conduita

ilicită a celor trei categorii de subiecţi comportă asupra infracţiunii simetrice a

celui care execută elementele constitutive ale dării de mită. Calitatea personală a

autorului infracţiunii de corupţie în formă pasivă atrage şi calificarea ilicitului

penal săvârşit în formă activă, în sensul, pericolului social concret, apreciat de

instanţă, pe care îl reprezintă darea de mită. Astfel, potrivit noilor reglementări,

legiuitorul apără prestigiul funcţionarului privat, în mod similar funcţionarului

public, precum şi al oricărei persoane juridice de drept privat sau al autorităţilor,

instituţiilor publice şi altor persoane juridice de drept public, vizând în mod egal

corupţia din sistemul public, cât şi din cel privat

Dreptul penal, care se bucură de autonomie conceptuală şi normativă, nu

este ţinut la sensul pe care anumiţi termeni îl au în contextul ramurilor dreptului

din care sunt preluaţi, şi poate conferi un alt sens noţiunii de funcţionar public. În

considerarea acestei caracteristici a dreptului penal, noţiunii de funcţionar public

din cadrul art. 147 alin. 1 îi este indiferentă modalitatea de investire, atribuţia sau

apartenenţa.

Funcţionarul de facto este considerat organul de putere publică şi actele

ce intră în competenţa sa, se referă la administraţia publică, astfel încât, ar trebui

să respecte principiile care reglementează activitatea publică şi în caz de violare,

să suporte consecinţele corelative, adică să poată răspunde penal pentru delicte

de corupţie pasivă.

Infracţiunile de corupţie comportă forma pluralităţii naturale convergente,

care constă într-o îmbinare de acţiuni ce tind a se întâlni în lezarea relaţiilor

sociale ocrotite de norma juridică penală.

Dacă s-ar fi făcut distincţie între cele două forme ale infracţiunii, fiecare

dintre cei doi subiecţi, agentul public şi cel privat, ar trebui să fie pedepsiţi pentru

un concurs de infracţiuni, respectiv fiecare participă la infracţiunea celuilalt, fie în

calitate de complice, fie ca instigator. Mai mult, acelaşi concurs de infracţiuni ar fi

realizat şi de ceilalţi participanţi. Respectiv, dacă o altă persoană îndeplineşte

acte de complicitate materială infracţiunii de dare de mită, trebuie să aibă

aceeaşi calitate şi la infracţiunea de luare de mită, realizând un concurs de

infracţiuni.

În alţi termeni, atât corupţia activă cât şi cea pasivă, ar fi fost înţelese ca

forme incriminate autonom, conduita pusă în funcţie de agentul public şi de

subiectul privat, rămân unice şi nu ar putea decât să fie sancţionate o singură

dată.

Aceleaşi consideraţii ar trebui extinse cu privire la pedepsirea celui de al

treilea concurent, mediatorul acordului ilicit. Chiar şi în această ipoteză, ar fi

posibil să se configureze răspunderea subiectului pentru o singură infracţiune,

urmând să se angajeze răspunderea subiectului public, iar în cazul în care nu ar

fi posibil să adune o asemenea prevalenţă, ar fi necesar să se facă referire la

calificarea subiectivă a terţului, verificându-se dacă acesta ar acţiona pentru

privat sau pentru agentul public.

Noul Cod penal aduce o serie de modificări în materia infracţiunii de luare

de mită. Poziţia legiuitorului de a asimila funcţionarilor publici şi sfera liber-

profesioniştilor care exercită un serviciu public este susţinută şi în noul Cod penal

prin art. 175.

Textul legislativ introdus face deosebire între funcţionari publici şi persoana

care, nu îndeplineşte această calitate, neîncadrat în nici o unitate de drept public,

exercită un serviciu public. Aceşti liber-profesionişti au apărut în condiţiile

economiei de piaţă, având un statut specific, situat între funcţionarul public şi cel

privat. Sub aspectul tratamentului sancţionator, se observă că această categorie

a subiecţilor activi ai infracţiunilor de corupţie se identifică cu regimul aplicabil

funcţionarilor privaţi. Parte a doctrinei, critică opţiunea legiuitorului de a recurge

la asimilarea acestor liber-profesionişti în categoria funcţionarilor publici

deoarece funcţionarul public este salariat al unei persoane juridice de drept

public.

Conform noului Cod penal în cazul infracţiunii de trafic de influenţă,

persoana vizată de către traficantul de influenţă, în condiţiile art. 291, este un

funcţionar public. Incriminarea în forma de bază reglementează situaţia corupţiei

în sectorul public. Conform art. 308 din noul Cod penal fapta se sancţionează cu

limite reduse cu o treime dacă este săvârşită în legătură cu o persoană care

exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute

de art. 175 al. 2 sau în cadrul oricărei persoane juridice. Cu alte cuvinte,

traficantul poate viza şi o persoană care nu este funcţionar public, astfel este

incriminată şi fapta săvârşită în sectorul privat.

Subiectul activ al infracţiunii trebuie să „promită” că va încerca influenţarea

funcţionarului public sau privat. Conduita pe care o adoptă traficantul este de a-şi

lua obligaţia să intervină pe lângă funcţionar. Art. 257 din Codul penal în vigoare

nu impune traficantului o asemenea promisiune, este suficient să se creeze

impresia că funcţionarul poate fi determinat realizeze cele urmărite de traficant.

Latura obiectivă a infracţiunii va avea în conţinut două acţiuni ce trebuie

îndeplinite cumulativ, una de pretindere, primire sau acceptare şi cea de a doua

de promitere.

În noul Cod penal comportamentul funcţionarului vizat de traficant este mai

atent reglementat, dacă în Codul în vigoare acesta trebuie „să facă ori să nu facă

un act”, în noul Cod se promite şi „urgentarea” ori „întârziere” îndeplinirii unui act

şi „îndeplinirea unui act contrar” îndatoririlor sale de serviciu. Considerăm că este

binevenită această precizare deoarece se evită în viitor interpretarea

jurisprudenţială sau doctrinară a voinţei legiuitorului din Codul penal în vigoare.

În noul Cod penal infracţiunea de primire de foloase necuvenite nu mai

este incriminată autonom. Funcţionarul public sau privatul care primeşte, acceptă

promisiuni, solicită avantaje patrimoniale necuvenite ulterior îndeplinirii sau

neîndeplinirii obligaţiei de serviciu va comite infracţiunea de luare de mită.

Primirea foloaselor necuvenite, conform Codului penal în vigoare, implică

îndeplinirea de către funcţionar a unui act în virtutea funcţiei sale şi la care era

obligat în temeiul acesteia, adică un act perfect legal, noul Cod penal nu face

această distincţie. Independent de natura actului, legală sau nelegală,

funcţionarului îi este interzis să pretindă, primească sau să accepte promisiuni de

avantaje care nu i se cuvin în legătură cu un act ce intră sau are legătură cu

atribuţiile sale de serviciu chiar şi ulterior îndeplinirii sale.

În acest mod, conţinutul laturii obiective, în situaţia primirii unui avantaj

patrimonial necuvenit funcţionarului, ulterior emiterii actului de către funcţionar se

extinde, fiind incriminate o serie de situaţii care nu intră conform codului penal în

vigoare în sfera ilicitului penal.

Noul Cod penal în cadrul art. 290 sancţionează infracţiunea de dare de

mită.

În varianta de bază prevăzută de al. 1 fapta se pedepseşte cu o sancţiune

mai ridicată decât în Codul penal în vigoare, respectiv închisoare de la 2 la 5 ani.

În situaţia în care mituirea, în condiţiile art. 308 din noul Cod penal, are loc faţă

de o persoană care este în serviciul unei persoane fizice prevăzută de art. 175

al. 2 sau al unei persoane juridice de drept privat limitele speciale se vor reduce

cu o treime.

Tot ca o modificare, restituirea bunurilor mituitorului nu poate opera decât

în situaţia constrângerii sau dacă bunurile au fost date ulterior denunţului prin

care autorul infracţiunii sesizează organele de urmărire penală. Această

precizare este foarte bine venită si clarifică dispoziţiile Codului penal în vigoare.

Confiscarea operează în cazul care bunurile au fost oferite sau date, în situaţia

oferirii bunurile nu sunt supuse confiscării speciale.

Noul Cod penal sancţionează infracţiunea de cumpărare de influenţă în

cadrul art. 292 C.pen. prin preluarea dispoziţiilor art. 61 al Legii nr. 78/2000 cu

modificările şi completările ulterioare.

Legiuitorul sancţionează, în noul Cod penal, infracţiunea de bază, corupţia

în sectorul public, cu o pedeapsă mai blândă, respectiv, închisoare de la 2 la 7

ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Limitele speciale de pedeapsă se

reduc cu o treime în cazul săvârşirii infracţiunii faţă de o persoană cu atribuţii de

serviciu în sectorul privat.

Cumpărătorul de influenţă poate viza în plus faţă de codul penal în vigoare

şi posibilitatea funcţionarului public de a urgenta ori întârzia actul ce intră în sfera

atribuţiilor de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Restituirea bunurilor date în cazul denunţului faptei, poate opera doar dacă

acest avantaj injust a fost remis ulterior denunţului, opţiunea legislativă este

foarte bine venită, aşa cum am şi propus în analiza infracţiunii de cumpărare de

influenţă.

Confiscarea specială poate fi dispusă doar în condiţiile în care banii,

valorile sau alte foloase au fost „date” sau „oferite” traficantului, în situaţii unei

simple promisiuni acestea nu pot fi confiscate.

Capitolul III. Răspunderea penală a persoanei juridice pentru infracţiunilede corupţie

3.1. Convenţii internaţionale privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice

3.1.1. Convenţia penală privitoare la corupţie

3.1.2. Recomandarea Consiliului referitoare la deductibilitatea fiscală a miteicătre oficialii străini

3.1.3. Recomandarea Revizuită pentru combaterea mitei în tranzacţiileinternaţionale

3.1.4. Convenţia penală a Consiliului Europei asupra corupţiei

3.1.5. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei

3.1.6. Alte acorduri

3.2. Răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul penal român

3.2.1. Consideraţii generale

3.2.2. Condiţiile angajării răspunderii persoanei juridice faţă de infracţiunile decorupţie

3.2.3. Sfera persoanelor fizice care pot atrage răspunderea penală a persoaneijuridice

3.2.4. Sfera infracţiunilor de corupţie care ar putea atrage răspunderea persoaneijuridice

3.2.5. Cumulul răspunderii persoanei juridice cu persoana fizică

3.2.6. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei aplicabile persoanei juridice

3.2.7. Obiectul juridic secundar

Această formă de responsabilitate care naşte un raport juridic penal de

conflict, în cadrul căruia persoanei juridice îi este conferită calitatea de subiect

activ, este o consecinţă imediată a formelor de luptă împotriva infracţionalităţii în

plan internaţional, prin urmare, în vederea protecţiei societăţii în faţa fenomenului

de corupţie - care constituie o ameninţare la preeminenţa dreptului, a

democraţiei, a drepturilor omului, prin subminarea principiilor bunei administrări,

echităţii, prin împiedicarea dezvoltării economice - statele îşi dau acordul pentru

stabilirea unei legislaţii adecvate şi a unor măsuri procedurale adecvate

concretizate într-o serie de acorduri internaţionale

Legiuitorul român instituie răspunderea penală directă, cu excepţia cazului

în care fapta este săvârşită de către un terţ în interesul persoanei juridice, caz în

care persoana juridică răspunde pentru fapta proprie, abandonându-se modelul

oferit de Cod penal din 2004 în care s-a optat pentru o formă a răspunderii

penale indirecte, incompatibilă cu sistemul nostru penal care nu cunoaşte

răspunderea pentru fapta altuia. Răspunderea penală pentru fapta proprie se

analizează prin referire la condiţia săvârşirii faptei cu forma de vinovăţie

prevăzută de lege care, în sarcina persoanei juridice, se identifică cu însuşi

procesul psihic elaborat şi apoi adoptat de către organele reprezentative ale

acesteia.

În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice, din cadrul noului

Cod penal publicat în 2009, au fost păstrate principiile pe care se fundamentează

această răspundere în concepţia Codului penal în vigoare, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut opţiunea pentru modelul

de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi

olandez. În consecinţă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi

antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege

(art. 135) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor acesteia. În

acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice este condiţionată

de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de

cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost

menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea

răspunderii penale a entităţilor colective. Ca o modificare faţă de reglementarea

în vigoare poate fi menţionată şi restrângerea imunităţii penale a instituţiilor

publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,

imunitatea nemaifiind una generală, ci privind, în reglementarea propusă, doar

infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activităţi. Se păstrează

răspunderea generală a persoanei juridice pentru orice infracţiune similar

legislaţiei în vigoare, practic, se renunţă la opţiunea de sancţionare limitată

regăsită în dispoziţiile Codului penal din 2004.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei operante în situaţia

persoanei fizice acţionează şi în favoarea persoanei juridice.

Interesant de analizat este cazul în care ar putea opera cauze proprii

persoanei juridice care să excludă caracterul penal al faptei acesteia, în mod

independent de cele ale persoanei fizice.

Nu va putea fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice atunci

când aceasta s-a confruntat pe neaşteptate cu acţiunea ilicită a unui prepus care

acţionează în numele său în contra politicii generale exprese sau tolerate din

cadrul persoanei juridice. Moment în care conduita persoanei fizice se plasează

în exteriorul sferei de acţiune a persoanei juridice. Propunem de lege ferenda

reţinerea de către legiuitor a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale dacă

suntem în circumstanţele unei asemenea împrejurări.

În măsura în care persoana juridică depune un efort sistematic de a

preîntâmpina conduitele ilicite în cadrul organelor ce o reprezintă, şi acestea tot

se săvârşesc, infracţiunea apare ca imposibil de evitat de către persoana

juridică. Această conduită infracţională a persoanei fizice, din sânul entităţii

juridice, dobândeşte un caracter excepţional, atât în ceea ce priveşte comiterea

şi natura sa, fapt ce nu ar duce la aplicarea unei sancţiuni penale persoanei

juridice prin invocarea imposibilităţii obiective şi generale de prevedere a

comiterii faptei şi a rezultatului. Situaţia mai sus menţionată, credem că se

impune să fie reţinută de legiuitor drept o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei în sarcina persoanei juridice.

Săvârşirea unei fapte penale urmată de achiziţionarea societăţii de către o

altă persoană juridică va duce la aplicarea sancţiunilor penale persoanei juridice

continuatoare a personalităţii juridice. Cu alte cuvinte, ilicitul penal va atrage

răspunderea societăţii succesoare sau a noului acţionariat, provocându-se o

situaţie de inechitate în sarcina dobânditorilor, fiind obligaţi să răspundă de o

infracţiune anterioară, faţă de care au fost în imposibilitate absolută de a o

preîntâmpina. Preluarea unei persoane juridice, de către o alta, sau de un alt

acţionariat, dacă se face intenţionat, cunoscând activitatea ilicită, atunci se ridică

problema săvârşirii intenţionate a unei favorizări la comiterea unei alte infracţiuni.

În forma în care se prezintă Codul penal în vigoare, nu există nici un mijloc

juridic de evitare a acestei situaţii. Sens în care, de lege ferenda găsim potrivită

adoptarea soluţiei sistemului american prin care societatea ce doreşte să

achiziţioneze o persoană juridică poate invoca Voluntary Disclosure Programme

şi astfel să se salveze de a răspunde pentru fapte penale anterioare. Tot o astfel

de soluţie poate fi urmată şi de către organele de conducere proaspăt numite

pentru a se dezice de comportamentul infracţional adoptat de persoanele care

anterior au condus destinele persoanei juridice.

Obiectul juridic secundar al infracţiunilor de corupţie lezat de către fapta

persoanei juridice constă în protecţia egalităţii de şanse în domeniul economic, în

ceea ce priveşte accesul la piaţa de servicii şi bunuri, tratamentul nediferenţiat al

privaţilor de către autorităţi, protecţia concurenţei loiale, libertatea comerţului.

Capitolul IV Corupţia formă a criminalităţii organizate

4.1. Lupta împotriva criminalităţii organizate la nivelul Uniunii Europene

4.1.1. Context

4.1.2. Incriminări

4.1.3. Sancţiuni

4.1.4. Persoanele morale

4.1.5. Competenţă teritorială

4.1.6. Declanşarea urmăririlor penale

4.2. Crima organizată în dreptul penal român

4.2.1. Preliminarii

4.2.2. Cadrul legislativ

4.2.3. Condiţiile de existenţă ale pluralităţii constituite

4.2.4. Tratamentul pluralităţii constitutive

4.3. Raportul dintre corupţie şi crima organizată

4.3.1. Asemănări

4.3.2.Sfera de manifestare

4.3.3. Caracterul specializat

4.3.4. Deosebiri între fenomenul corupţiei şi al criminalităţii organizate

4.3.5. Corupţia formă a criminalităţii organizate

4.3.6. Mediul favorizant şi aria de manifestare

În capitolului de faţă, am tratat noţiunea de „crimă organizată” formă a

pluralităţii constituite de infractori, precum şi a elementelor ce diferenţiază

infracţiunile incriminate în modalitatea acestei pluralităţi de infractori cu relevanţă

în materia comiterii infracţiunilor de corupţie.

Definiţia la care a recurs legiuitorul în cazul grupului infracţional organizat

nu oferă elemente foarte clare de distincţie între această formă a ilicitului penal şi

celelalte fapte de asociere de infractori incriminate, motiv pentru care am ales să

clarificăm aceste probleme.

Prin pluralitate constituită de infractori se înţelege situaţia în care legea

incriminează simplul fapt de a iniţia, constitui, adera sau sprijini sub orice formă

la o grupare de persoane în vederea săvârşirii unor infracţiuni. Săvârşirea faptei

penale se realizează prin însuşi acordul intervenit între persoanele ce alcătuiesc

gruparea, chiar înainte să se fi comis vreuna din infracţiunile pe care şi le-au

propus să le săvârşească prin îndeplinirea rezoluţiei concepute.

Legiuitorul nu a definit această formă de pluralitate, doctrina fiind cea care

a creat-o, de unde şi dificultăţile teoretice care persistă în analiza prezentei forme

de pluralitate. Noţiunea, cu toate semnificaţiile sale, credem că trebuie să

aparţină materiei dreptului penal parte generală, urmând să fie aplicată în

domeniul incriminării fără a ţine cont de modificările legislative succesive din

partea specială. Dezvoltarea realităţilor social-juridice trebuie să fie reţinută şi

contracarată de normele juridice, dacă se încadrează în sfera ilicitului penal, iar

dispoziţiile juridice nou apărute să fie în consonanţă cu partea generală a

codului.

Apreciem că această formă de pluralitate este reglementată în legislaţia în

vigoare sub două variante: a) asocierea în vederea comiterii de infracţiuni alături

de complot şi b) grupul infracţional organizat.

Corupţia şi criminalitatea organizată sunt manifestări de devianţă socială,

forme ale ilicitului penal. Infracţiunile specifice corupţiei şi criminalităţii organizate

sunt comise întotdeauna cu intenţie. De asemenea, întotdeauna se urmăreşte,

obţinerea unor foloase materiale în cuantum ridicat.

Obiectul juridic secundar al infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor de

crimă organizată este lezarea protecţiei egalităţii de şanse în domeniul

economic, în ceea ce priveşte accesul la piaţa de servicii şi bunuri, tratamentul

nediferenţiat al privaţilor de către autorităţi, protecţia concurenţei loiale, libertatea

comerţului, încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale.

Dezvoltarea ambelor fenomene în România a fost influenţată de aceeaşi

factori sociali, politici şi economici. Corupţia administrativă are cea mai largă arie

de manifestare.

În administraţia publică locală, organizaţiile criminale prin intermediul

infracţiunilor de corupţie au influenţat sau pot influenţa deciziile funcţionarilor

publici în domeniul aplicării legilor fondului funciar şi retrocedării imobilelor, în

obţinerea unor contracte de concesionare şi achiziţii publice, asociere, închiriere,

contracte de achiziţii publice de lucrări, bunuri şi servicii, au influenţat

gestionarea patrimoniului public, valorificarea bunurilor patrimoniale aflate în

exces ale instituţiilor publice, înmatriculări de autoturisme, eliberarea permiselor

de conducere auto. Funcţia publică a devenit o sursă pentru regrupările

infracţionale şi pentru obţinerea presiunii direcţionării anumitor valori financiare.

Privatizările ar fi un exemplu etalon, unde în mare parte eşecurile şi rezultatele

economice poartă amprenta corupţiei organizate sistematic.

Autorităţile publice centrale au reprezentat interes pentru grupurile

infracţionale în procesul de privatizare, achiziţii publice, acordarea diferitelor

licenţe, scutiri si eşalonări de taxe şi impozite, control vamal, în evaziunea

fiscală, contrabandă cu diferite obiecte etc.

Corupţia în justiţie este, poate, una dintre cele mai grave forme de

manifestare a fenomenului infracţional, concretizată prin influenţarea urmăririlor

penale, a deciziilor judiciare, a executării hotărârilor judecătoreşti.

Corupţia economică se manifestă prin proliferarea activităţilor ilicite ca

efect al perfecţionării şi profesionalizării metodelor folosite şi al asocierii în

structuri bine definite şi preocupate de conectarea cu reţele externe. Acest ilicit al

„gulerelor albe” se manifestă tăcut, ceea ce măreşte pericolul social şi impune

reacţii pe măsură, caracterizate de o politică penală preocupată de descoperirea

şi investigarea faptelor.

Programul infracţional vizează sistemul financiar-bancar prin acordarea ori

facilitarea acordării de credite în condiţii nelegale, eşalonarea rambursării

creditelor, emiterea de documente de plata fără a exista o garanţie sau o

acoperire reală, acordarea de credite cu dobândă bonificată, executarea silită,

licitaţii în vederea vânzării, achiziţia, concesionarea lucrărilor de investiţii,

efectuarea de plăţi dezavantajoase pentru sistemul public sau nevalorificarea

creanţelor statului.

Prin dirijarea unor contracte economice de la societăţi de prestigiu către

societăţi private conduse de foşti salariaţi ai firmei sau de rude ale persoanelor

din conducerea firmei, prin neîncasarea de la agenţii economici a contravalorii

produselor vândute, prin schimbarea destinaţiei fondurilor alocate de stat pentru

importul diferiţilor carburaţi, prin neurmărirea executării întocmai şi la timp a

contractelor economice este lezată piaţa comercială. Existenţa unor societăţi

comerciale, înregistrate fictiv, aparţinând unor factori de putere politică, în care

prezenţa acestora este evidentă, viciază mediul de afaceri şi circuitul economic

este în mare pericol.

Corupţia politică se concretizează prin activităţile de lobby, interese de

grup sau clientelare care pot influenţa iniţiativele legislative, finanţarea partidelor

politice şi a campaniilor electorale, formele de control asupra surselor de

finanţare a partidelor politice.

Corupţia internaţională, are loc prin comiterea infracţiunilor de corupţie cu

elementele de extraneitate pe care le identifică legiuitorul în dispoziţiile art. 81 ale

Legii nr. 78/2000 prin calificarea persoanei destinatare a conduitei prohibite.

Odată cu deschiderea economică internaţională, cu schimbul de valori a

fost internaţionalizată şi criminalitatea. Paradisurile fiscale, sistemele de drept

diferite, norme de activitate tehnică, transferurile de capital sau bogăţii sunt

însoţite în paralel de factorul coruptiv.

Corupţia şi criminalitatea organizată afectează grav atât sectorul public cât

şi cel privat, presupunând implicarea politicienilor, funcţionarilor administraţiei

publice locale şi centrale, ofiţerilor şi altor lucrători de poliţie, magistraţilor,

oamenilor de afaceri, politicieni şi lideri de opinie angrenând mass-media prin

aservire sau şantaj.

În procesul de adaptare a sistemului social global la condiţiile economiei

de piaţă concurenţiale, factorii de risc s-au multiplicat, iar corupţia tinde să devină

un fenomen structurat, specializat şi profesionist care, prin reţele informale de

organizaţii si persoane, poate ajunge sa corupă factorii de decizie la nivel înalt,

din sfera politicului, legislativului, administraţiei si justiţiei. Conexitatea malignă a

corupţiei cu crima organizată se transformă într-un complex de fapte antisociale -

cum sunt: fraudele de mari proporţii, deturnările de fonduri, evaziunea fiscală -

ceea ce sporeşte dimensiunile pericolului social. Economia subterană,

desincronizările actelor politice şi normative, dereglările economice, mutaţiile

axiologice şi morale alimentează, de asemenea, acest fenomen.

Capitolul V. Studiu de drept comparat privind infracţiunile de corupţie

5.1. Organizaţia Mondială a Comerţului

5.2. Cadrul general de combatere a infracţiunilor de corupţie în alte sistemejuridice naţionale

5.2.1. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal finlandez

5.2.2. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal suedez

5.2.3. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal portughez

5.2.4. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal spaniol

5.2.5. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal olandez

5.2.6. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal maghiar

5.2.7. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal irlandez

5.2.8. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal german

5.2.9. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal american

5.2.10. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal italian

5.2.11. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal francez

5.2.12. Infracţiunile de corupţie în dreptul penal chinez

5.3. Specificul răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracţiunile decorupţie în alte sisteme juridice naţionale

5.3.1. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal francez

5.3.2. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal american

5.3.3. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal german

5.3.4. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal englez

5.3.5. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal spaniol

5.3.6. Răspunderea persoanei juridice pentru infracţiunile de corupţie în dreptulpenal italian

Integrarea sistematică a luptei împotriva corupţiei în regulile jocului

internaţional în cazul persoanei juridice trebuie să fie urmărită prin analizarea

următoarelor trei direcţii.

Prima direcţie, constă în a integra în preocupările Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC) a principiilor de luptă efectivă contra corupţiei.

A doua direcţie de acţiune constă în aceea de a invita în mod explicit ţările

să semneze şi să ratifice Convenţia OCDE. Această Convenţie prezintă dublul

merit de a fi deschisă la semnarea către ţările din afara zonei europene şi de a

dispune de un veritabil mecanism de urmat.

A treia direcţie de reflectare este de a prezenta anumite convenţii regionale

raportate într-un mod direct modelului OCDE, convenţii la care vor participa şi

vor fi invitate, în principal, ţări din Asia, America Latină, iar membrii OCDE vor

trebui să asigure coerenţă în ceea ce va trebui îndeplinit de aceste ţări, în scopul

înlăturării corupţiei.

Convenţia OCDE a fost, în mod particular, inovatoare şi originală prin

faptul că a instituţionalizat principiul echivalenţei funcţionale, astfel a realizat

compatibilitatea modalităţilor de incriminare a corupţiei de la o ţară la alta. Acest

principiu a permis semnarea şi ratificarea rapidă a convenţiei de către 36 de

state fără să fie exprimate rezerve, într-un interval de 3 ani, în vederea adoptării

unui text unitar în scopul incriminării, în cadrul legislaţiei interne a statele

semnatare, a fenomenului corupţiei.

Corupţia în cadrul persoanei juridice nu este doar un fenomen social,

economic sau cultural: toate ţările o condamnă într-o manieră sau în alta, chiar

dacă în anumite ţări este condamnată într-un mod mai puţin sever. De exemplu,

motivele pentru care corupţia este condamnată în Franţa sunt radical diferite faţă

de Statele Unite ale Americii. Pentru Statele Unite, corupţia este reprobată

pentru că vine să afecteze regulile pieţei economice, în care activează persoana

juridică, a cărei transparenţă este esenţială pentru binele general. Pentru Franţa,

corupţia analizată prin prisma persoanei juridice este condamnabilă pentru că

vine să afecteze integritatea deciziei pe care agentul public trebuie să o ia pentru

binele general şi vizează stabilirea elementului de autoritate.

De asemenea, am pus în evidenţă particularităţile sistemelor politico-

juridice ale unor ţări, marcându-se maniera în care faptele de corupţie sunt

identificate, urmărite şi sancţionate de către legiuitor.

Constatăm că răspunderea penală a entităţilor juridice este o realitate

impusă de protejarea relaţiilor sociale şi economice în epoca contemporană şi ca

atare, concepţia clasică dobândeşte alte înţelesuri.

În ceea ce priveşte incriminarea faptelor de corupţie în dreptul intern al

altor state şi prevederile similare din actele normative internaţionale este similară

opţiunii pe care o are în vedere sistemul juridic român. Diferenţele principale sunt

în domeniul cuantumului pedepsei, care la noi este mai ridicat, şi în incriminarea

separată a primirii de foloase necuvenite de luarea de mită. Noul Cod penal din

acest punct de vedere vine să armonizeze şi aceste diferenţe prin micşorarea

pedepselor şi prin includerea infracţiunii de primire de foloase necuvenite în

cadrul luării de mită.

Capitolul VI Eficienţa reglementărilor legale prin prisma politicii penale

Nivelul criminalităţii reale (totalitatea infracţiunilor săvârşite), inclusiv cifra

neagră a criminalităţii (infracţiuni nedescoperite), este considerabil mai mare în

comparaţie cu criminalitatea legală (descoperită şi judecată) şi aceasta nu atât

din cauza abilităţii infractorilor, cât, mai ales, din cauza pasivităţii victimelor sau,

mai exact, a absenţei unor victime evidente (atât cel care oferă mita, cât şi cel

care o primeşte nu au motive să sesizeze organele judiciare, infracţiunea

aducând beneficii amândurora). Victima acestor infracţiuni este instituţia a cărei

funcţionare normală este periclitată prin neîndeplinirea corespunzătoare de către

angajaţi a atribuţiilor de serviciu. În fine, pasivitatea deseori întâlnită în sarcina

autorităţilor care sunt lipsite de reacţie, sau mimează reacţii „palide”, la care se

adaugă lipsa de profesionalism sau sunt copleşite de evenimente pe care sunt în

imposibilitate de a le gestiona.

În procesul de adaptare a sistemului social global la condiţiile economiei

de piaţă concurenţiale factorii de risc s-au multiplicat, iar corupţia tinde să devină

un fenomen structurat, specializat şi profesionist care, prin reţele informatice de

organizaţii şi persoane, poate ajunge să corupă factorii de decizie de la nivel

înalt, situaţi în sfera politicului, administraţiei sau justiţiei. Odată cu circulaţia

globală a valorilor şi informaţiei se extinde şi fenomenul coruptiv.

Cifrele furnizate de statisticile judiciare construiesc un trend constant

ascendent până în anul 1997 cu tendinţe evidente de scădere până în anul 2000,

în anul 2003 se înregistrează o creştere bruscă care se păstrează relativ

constantă şi în următorii ani.

Scăderea numărului persoanelor condamnate în perioada 1997-2000 pune

în evidenţă apariţia unor sisteme de „filtrare” a responsabilităţii juridice, care a

condus la paradoxul fenomenului de „corupţie fără corupţi”. Creaţia acestei

licenţe lingvistice metaforice este adevărul izbitor al societăţii româneşti la care

autorităţile nu manifestă reacţii pe măsura fenomenului.

Aşa cum se poate deduce din statistica judiciară, urmărirea penală şi

sancţionarea infracţiunilor de corupţie cunoaşte un punct de cotitură în anul

2000. Situaţie generată de către Legea nr. 78/2000, urmată de înfiinţarea prin

OUG nr. 43/2002 a Parchetului Naţional Anticorupţie devenit ulterior Direcţia

Naţională Anticorupţie.

Situaţia condamnărilor definitive urmăreşte îndeaproape şi este

proporţională cu trimiterile în judecată, din datele statistice oferite un procent

mediu de 2%-4% dintre inculpaţi au fost achitaţi de instanţă sau a fost dispusă

schimbarea încadrării juridice.

Angajamentul Statului Român în lupta împotriva corupţiei este bazat pe o

serie de strategii naţionale anticorupţie: Programul naţional/Planul naţional din 25

octombrie 2001 de prevenire a corupţiei/de acţiune împotriva corupţiei, Strategia

naţională anticorupţie din 30 martie 2005 pentru perioada 2005-2007 şi Strategia

naţională anticorupţie din 4 iunie 2008 privind sectoarele vulnerabile şi

administraţia publică locală pentru perioada 2008-2010.

Până în anul 2001, o serie de remarci de ordin critic ale experţilor Uniunii

Europene s-au referit la inexistenţa unei strategii bine definite la nivel naţional şi

pe termen lung, chiar dacă în mod izolat au existat eforturi în domeniul

combaterii corupţiei.

Premisele înfiinţării unei instituţii specializate, în urmărirea infracţiunilor de

corupţie se găsesc în Convenţia penală din 27 ianuarie 1999, ratificată de

România prin Legea nr. 27/2002, deoarece ratificarea impune legiuitorului

reglementarea expresă în dreptul naţional, a dispoziţiilor ce fac parte din

convenţie. Analizând prevederile din art. 22 din Convenţie, “Fiecare Parte

adoptă măsuri necesare pentru a abilita persoane sau entităţi să se specializeze

în lupta împotriva corupţiei. Ele vor dispune de independenţa necesară, în cadrul

principiilor fundamentale ale sistemului juridic al Părţii, pentru a putea exercita

funcţiunile lor eficient şi liber de orice presiune ilicită. Părţile supraveghează ca

personalul aşa-numitor entităţi să dispună de o organizaţie şi de resurse

financiare adecvate funcţiilor pe care ele le exercită”, se observă prezenţa în

acest articol a unora din criteriile fundamentale ce stau la baza înfiinţării

Parchetului Naţional Anticorupţie.

Frământările legislative au afectat eficienţa autorităţilor şi instituţiilor

publice, au avut un impact negativ asupra activităţii de urmărire şi sancţionare a

infracţiunilor de corupţie. Am observat că politica penală a statului, aşa cum se

regăseşte în strategiile naţionale anticorupţie prezentate nu a fost una suficient

de bine structurată şi pusă la punct sub aspectul coroborării actelor normative

între ele, provocându-se chiar „conflicte de constituţionalitate” care au trebuit să

fie soluţionate de Curte.

Tot un element legislativ inovativ îl reprezintă, ofiţerii de poliţie judiciară,

creaţi pentru prima dată prin OUG nr. 43/2002, care erau organizaţi iniţial într-o

brigadă condusă de un poliţist, care trebuia să aibă cel puţin gradul de chestor.

În prezent, datorită modificărilor şi completărilor art. 10 al OUG nr. 43/2002, se

prevede expres că în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a

activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul

Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară,

constituind poliţia judiciară a DNA. Agenţii şi ofiţerii de poliţie judiciară îşi

desfăşoară activitatea numai în cadrul Direcţiei, sub autoritatea exclusivă a

procurorului şef.

Dificultăţile practice întâlnite de magistraţii români în soluţionarea cauzelor

de corupţie la nivel înalt, sancţiunile corespunzătoare şi funcţia preventivă a

acestora şi impactul general pe care corupţia îl are asupra justiţiei în România,

poate fi abordată sub trei aspecte problematice: 1) care sunt obstacolele care pot

împiedica în România reacţia fermă împotriva corupţiei la nivel înalt?; 2) în ce

măsură pedepsele aplicate pot transmite mesaje disuasive în contextul legislativ

din România?; 3) care este impactul pe care îl poate avea percepţia de

impunitate asupra credibilităţii sistemului juridic?

Odată cu stabilizarea instituţiilor în combaterea fenomenului juridic al

corupţiei, astfel cum se observă din consultarea statisticii judiciare, şi cu

realizarea efectivă a funcţiei de prevenţie specială a pedepsei, se va reduce şi

nivelul criminalităţii reale, tendinţă existentă şi în prezent şi care sperăm să fie

înregistrată şi în viitor.