de antiqvitate 2

DE ANTIQVITATE, nr. 2, 2011, p. 5-8

5

INTERVIU CU RADU OLTEANU

REALIZAT DE ANA-MARIA GRUIA

Ana-Maria Gruia: Radu, eşti deja cunoscut printre pasionaţii de istorie pentru desenele tale.

Spune-ne te rog, pentru început, cum s-a transformat pasiunea ta pentru istorie în iniţiativă

artistică?

Radu Olteanu: La început, adică prin 1991 am călătorit mult prin Transilvania pe urmele

bisericilor fortificate săseşti.

Ulterior mi-am dorit, inocent

şi entuziast, să fac o carte

bogat ilustrată despre aceste

monumente, practic

necunoscute publicului din

Romania datorita politicii

naţionaliste a lui Ceauşescu,

de a nu fi promovate

monumentele ne-româneşti.

Prin 1996 strânsesem sute de

fotografii şi zeci de schiţe de

cetăţi şi biserici. Apoi am

început un alt proiect, de

istorie ilustrată a României,

proiect care s-a brodat pe dorinţa Editurii Humanitas de publica exact aşa ceva pe

textul lui Neagu Djuvara.

Interviu

6

AMG: Primele desene erau reconstituiri ale oraşelor şi monumentelor medievale din România.

Cum ai trecut de la istoria medievală la cea antică?

RO: Primul desen de mare anvergură a fost reconstituirea Braşovului medieval. Dar de

antichitate m-am mai lovit când m-am documentat serios pentru ilustraţia proiectului

meu de istorie ilustrată pentru copii. Temelia informaţiilor despre antichitate e de la

mijlocul anilor ‘90. În acea perioadă am şi călătorit foarte mult în ţară, vizitând multe

situri arheologice cunoscute sau mai puţin cunoscute.

AMG: După reconstituirea forurilor romane, înţeleg că ai în pregătire materiale legate de daci.

Care este noul proiect la care lucrezi şi când putem aştepta produsele finite?

RO: Noul proiect este o carte bogat ilustrată despre războaiele daco-romane. Visez la acest

proiect de vreo 6-7 ani dar nu am avut încă curaj să mă apuc. Între timp cred ca m-am

mai "copt" şi eu şi după o vizită la Roma mi-am propus să purced la drum. Întâmplător

această idee a plăcut unor realizatori româno-americani de film documentar. Iar

ilustraţiile pentru carte vor apare şi în acest documentar. Aceasta carte despre

războaiele daco-romane este şi un fel de reacţie la creşterea agresivităţii diletanţilor

Ana-Maria Gruia

7

(nu pasionaţilor) în ale istoriei, cei "dacologi" mai ales, ale căror teorii, din ce in ce mai

fanteziste, zăpăcesc tinerii dornici de a afla mai multe, sub sloganul "Vrem istoria

adevărată, nu cea falsă promovata de aşa-zişii istorici".

AMG: Cum te documentezi? Desenele tale includ detalii foarte exacte…

RO: Citesc foarte mult, studiez multe reviste periodice de arheologie şi istoria artei. Discut cu

arheologi, istorici, pasionaţi. Aici nu este întotdeauna uşor. Unii arheologi sunt

neprietenoşi, alţii nu ştiu ce să îţi ofere. Alţii sunt excelenţi colaboratori. Însă cele mai

multe informaţii le obţin din literatura de specialitate.

AMG: Ce părere ai

despre nivelul actual de

informaţii disponibile

despre lumea dacică?

RO: E prost! Informaţii

sunt însă destul de

multe. Spun acest lucru

datorită faptului că

recent am "luat la mana"

câteva zeci de periodice

de arheologie. Mai mult

de trei sferturi din acele informaţii, săpături, descoperiri, nu au "părăsit" coperţile

acelor cărţi. Aceste informaţii, sintetizate şi rescrise accesibil ar da nişte minunate cărţi

de popularizare. În străinătate am văzut cărţi despre daci sau romanii din Dacia, cu

poze şi ilustraţii frumoase. Cu foarte mici greşeli. Cum pot EI sa facă cărţi frumoase

despre istoria noastră şi noi nu? Ce fac arheologii? Scriu exclusiv pentru a se citi între

ei.

AMG: Eşti şi membru al unei asociaţii de reenactment. Spune-ne despre 6 Dorobanţi şi despre rolul

tău acolo.

Interviu

8

RO: La grupul de reconstituire militară "Reg. 6 dorobanţi" sunt simplu soldat. Am 4

uniforme, inclusiv una de infanterist francez din vremea lui Napoleon. Încă netrecută

prin vârtejul luptei.

AMG: Cum te ajută activitatea de reenactor în realizarea reconstruirilor grafice de costume şi

armament?

RO: Mă ajuta, dar nu prea des, căci nu prea am abordat epoci mai moderne. Acum voi avea

nevoie pentru reconstituirea unor luptători din timpul lui Tudor Vladimirescu.

AMG: De unde se pot achiziţiona afişele şi cărţile tale?

RO: Din câteva locuri, nu prea multe. Este greu cu distribuţia când eşti singur.

Acesta este site-ul meu: http://art-historia.blogspot.com/2009/04/afisele-art-

historia.html

http://art-historia.blogspot.com/2009/04/afisele-art-historia.html�

http://art-historia.blogspot.com/2009/04/afisele-art-historia.html�

Fig.1. Cf. DA II2, 1026, fig. 2906-2908;

1027, fig. 2909, 2910

Fig. 3. Cf. DA, II2, 1028, fig.2914;

1029, fig. 2915

Fig. 2. Cf. DA, II2, 1026, fig.

2902, 2903

Fig. 4. Cf.

Manuel, 466,

fig.659

Fig. 5. Cf. Menzel 1969, 9, Abb.1

Fig. 6. Cf. Bailey 1972, pl.3/a-f

Fig. 7. Cf. Meconcelli Notarianni, De Carolis 1977, 6

Fig. 8. Adaptare după Chrzanovski 2000, 123

Fig. 9. Cf. Radt 1986, 45,

Abb. 12

Fig. 10. Cf. Radt 1986, 47, Abb.19

Fig.12. Adaptat cf. Radt

1986, 49, Abb. 25

Fig. 11. Adaptat cf. Radt

1986, 44, Abb.8

F

ig. 13. Adaptat cf. Loeschcke 1919, Taf.1

Fig. 14. Cf. Menzel 1969, 92, Abb.

77/1, 4

Fig. 15. Cf. Vertet 1983, 28

Fig. 16. Cf. Vertet 1983, 30

Fig. 17. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 51

Fig. 18. Cf. Vertet 1983, 35

Fig. 19. Cf. Vertet 1983, 44

Fig. 20. Prelucrare după Loeschcke 1919, Taf. 8

Fig. 21. Adaptat după Radt 1986, 44, Abb.

8

Fig. 22. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.24

Fig. 23. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.19

Fig. 24. Cf. Bailey 1972, pl.16, d, e

Fig. 25. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 71


42

FORMULARUL INSCRIPŢIILOR FUNERARE

DIN DACIA ROMANĂ1

Importanţa domeniului religios într-o societate guvernată de idei şi credinţe mistico-

religioase era una foarte mare, cu atât mai mult cu cât vorbim şi de o lume guvernată de

superstiţii, care nu dorea să deranjeze cu nimic orânduiala zeilor.

Avem deci imaginea unui om care se resemnează în faţa destinului, nu se revoltă

împotriva acestui fatum care îl conduce şi încearcă să îmbuneze zeii pentru a avea o viaţă

fericită, dacă nu pe pământ atunci pe Câmpiile Elizee. În consecinţă, mormântul devine

ultima sa şansă pentru a-şi dobândi acest privilegiu, cel puţin într-o altă viaţă.

Mormântul primeşte valenţe religioase, el fiind închinat zeilor Mani pentru a-i

îmbuna, pentru a-i cinsti şi, de ce nu, şi pentru o eventuală “asigurare”, conform principiului

do ut des (îţi dau ca să-mi dai).

Studiul de faţă îşi propune studierea formularului funerar şi a elementelor adiţionale

care apar adesea într-o astfel de inscripţie. Se va avea în vedere atât evoluţia în sine a

1 Studiu realizat in vederea Conferintei Nationale a doctoranzilor in istorie de la Baru Mare ,Hunedoara,16-19 septembrie 2010; Varianta in engleza in suplimentul revistei Transylvanian Rewiev, aprilie-mai 2011.

Raluca Pop-Chendea Doctorandă în Istorie veche şi Arheologie şi absolventă

a Facultăţlor de Istorie şi Filosofie şi de Litere din cadrul

Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Are ca principale domenii de interes

epigrafia laină şi arheologia romană

Contact: [email protected]

Formularul inscripţiilor funerare din Dacia romană

43

inscripţiei de la o formă iniţială la una complexă, plină de informaţii secundare, cât şi o scurtă

analiză a formulelor intrinseci.

În realizarea unui monument se punea, cel mai adesea, accent pe transmiterea

imaginii despre sine pe care cel în cauză dorea să o prezinte celorlalţi. Astfel, în multe cazuri,

imaginea figurativă a defunctului şi informaţiile gravate pe mormânt rămân două chestiuni

total diferite, existând cazuri când numărul portretelor înfăţişate nu corespund cu numărul

persoanelor menţionate în inscripţie.Această practică a prefabricării era folosită, probabil, în

cazul asigurării urgentelor. Un exemplu concret în acest caz ar fi stela funerară de la

Orăştioara de Sus a lui Iulius Secundus2, în care apar figurate busturile a trei personaje (un

copil în prim plan şi în plan secund un bărbat şi o femeie), inscripţia fiind “pusă”, probabil, de

moştenitorii săi. Un alt fenomen se întâlneşte şi în cazul în care monumentul funerar este

cumpărat nu de persoanele care l-au comandat ci de cu totul alţii3. Un caz de acest gen este şi

inscripţia din zona Muncelu Brad4

O posibilă explicaţie a acestui fapt s-ar putea găsi în obiceiul cumpărării unor astfel

de monumente, obicei avantajos mai ales pentru cei cu venituri limitate

, unde se poate observa cu uşurinţă reprezentarea figurativă

a trei personaje (doi oameni şi un copil) în timp ce epitaful e pus doar de Aurelia Banea

soţului său, fără a fi menţionat vreun secund-aparţinător copil.

5

Indiferent de dimensiunea sau de natura monumentului destinat a conserva corpul

, care, în defavoarea

unui mormânt “personalizat”, recurgeau, dacă nu la rebuturi, atunci la monumente nefolosite

încă.

Prefabricarea era de preferat şi celor care, presaţi de timp, li se permitea

achiziţionarea rapidă a unui monument funerar, chiar dacă acest lucru putea însemna o

discordanţă totală între figura sau figurile reprezentate şi ce se grava ulterior pe monument.

Un alt fenomen favoabil fenomenului de prefabricare şi care, poate, îl întreţine într-o oarecare

măsură, ar fi acela că, adesea, prima condiţie de a ajunge în posesia unei moşteniri era

ridicarea unui monument funerar decedatului binefăcător, succesorii încercând astfel să

rezove cât mai repede această problemă.

2 IDR III/3,263. 3 Alexandru Stănescu. ”Monumentul funerar, oglindă a societăţii provinciale”. În Funeraria dacoromană. Arheologia funerară a Daciei Romane. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003. p.116. 4 IDR III/3,437. 5 A. Stănescu. op.cit. p. 117-118.

Raluca Pop-Chendea

44

sau resturile unui mort, sau doar de a-i aminti memoria, exista obiceiul de a se grava un

epitaf6. Întinderea acestuia varia însă în funcţie de locul de care dispunea monumentul

funerar, în funcţie de dorinţa celui care îl ridica, de timp sau de loc7. Evoluţia inscripţiilor

funerare s-a realizat în mod gradat, la origine acestea fiind foarte scurte, cu o structură

minimală : numele defunctului, în primă fază cu formă la nominativ, apoi la genitiv sau dativ8,

fără a exista vreo formulă care să sugereze moartea chiar şi indirect. Acest tip de evoluţie este

foarte sesizabil şi în cazul inscripţiilor votive care, de la un iniţial Vesta poculum9

Începând cu epoca lui Augustus, formularul funerar devine unul complex, motivul

esenţial fiind evoluţia semnificaţiei religioase a mormântului, care este de aici înainte

perceput ca un monument dedicat Zeilor Mani, care îl transformă în monument sacru, uşor

comparabil cu un altar. Prezenţa acestor divinităţi colective ce simbolizau spiritele morţilor

dau o nouă accepţiune religioasă monumentului

, ajung să

conţină informaţii detaliate precum boli sau reţete.

10

În marea lor majoritate, formulele care atestă cultul zeilor mani sunt monotone şi

banale, însă şi în cazul lor se poate sesiza o evoluţie : Manibus

, accepţiune marcată printr-o dedicaţie,

printr-o invocare a Zeilor Mani, plasată de obicei la începutul inscripţiei.

11

Formulele de genul D(is) M(anibus) sunt foarte întâlnite în Dacia Romană, deşi se

pot menţiona exemplare în care formula de adresare lipseşte complet

sau Diis Manibus , scris în

întregime sau abreviat sub sigla D.M sau, începând cu sec.al-II-lea, mai ampla formulă Dis

Manibus Sacrum (subînteles locum sau monumentum), abreviat D.M.S sau Dis Manibus Inferis,

D.M.I.

12

6 Constantin C.Petolescu. Epigrafia latină.Bucureşti. Editura Ars Docendi, 2001.p.33. 7 Réné Cagnat. Cours d’épigraphie latine. Ed.IV, Paris, 1989. p.251-252. 8 Utilizarea nominativului pentru numele decedatului nu crează pentru acesta o apartenenţă la zeii Mani, simpla invocare a acestora reprezentând o adaptare la formalismul funerar. Genitivul este folosit cu sens de posesie (Zeilor Mani ai lui...), marcând astfel apartenenţa clară a decedatului la cultul funerar, în timp ce dativul este unul final sau de scop, având în vedere că realizarea inscripţiei sau a monumentului (posuit, fecit) este pentru decedat: Dis Manibus/Publio Aelio Diophan/to...heredes/fecerunt (CIL III 14216, IDR II,46). 9 Raymond Bloch. L’épigraphie latine. Paris. Presses Universitaires de France, 1964. p.67. 10 Mihai Bărbulescu. “Ritualuri săvârşite cu prilejul înmormântării şi ulterior”. În Funeraria dacoromană, 2003, p.84. 11 DA, s.v. Manies, Mania, p. 1571. 12 CIL III 14492, IDR II,203; CIL III 8011, IDR III/1,89; CIL III 8012, IDR III/1, 90; CIL III 1512, IDR III/2,457,etc.

. Această omisiune a

zeilor Mani în inscripţie se poate datora faptului că uneori se considera de rău augur

pronunţarea acestora, dovada fiind şi existenţa în acest sens a unei expresii de violenţă lexicală


45

ad Manes13, (la sufletele răposaţilor, adică în Infern) sau esse apud Manes 14

O altă formulă regăsită uneori la începutul unor inscripţii funerare este In

memoriam

(a fi în lumea de

dincolo).

15, Memoriae16

Există deci o muţime de formule standardizate, pe teritoriul fostei Dacii folosindu-se,

în mare parte, formula D(is) M(anibus), In Memoriam şi o singură formulă complexă (Dis

Inferis Manibus Sacrum

, memoria apărând aşadar ca o capacitate a fiinţelor vii de a păstra şi

organiza amintirile, constituind mai ales un antidot pentru uitarea ce este o consecinţă a

trecerii timpului. Aducând trecutul la dimensiunea prezentului, ca într-un soi de evocare a

morţilor, ea aruncă o punte între cei vii şi lumea de dincolo, asigurându-le celor din urmă

singura formă de nemurire la care pot spera. Nu trebuie deci să mire formulele funerare de

genul Memoriae aeternae, D(is) M(anibus) et memoriae, formule pe care de altfel, le regăsim

chiar şi în zilele noastre : ” În amintirea, În memoria lui...”.

17), ce apare ca un unicum în Dacia, alături de un exemplar ce

pomeneşte de o Inmatura Fortuna18

Riturile îngropăciunii arată limpede că atunci când trupul era pus în mormânt,

oamenii credeau că îngroapă cu el şi ceva ce este încă viu. De asemenea, se obişnuia ca, la

sfârşitul ceremoniei funerare, sufletul mortului să fie chemat de trei ori pe numele pe care îl

purtase

, deşi în alte părţi ale Imperiului se întâlnesc expresii

precum Cineribus, Ossibus, care nu apar însă în formularul funerar al Daciei romane.

În ceea ce priveşte încheierea epitafului, la noi s-a impus şi s-a generalizat formula

finală hic situs est (H.S.E) sau sit tibi terra levis (S.T.T.L), bene merenti faciendum curavit

(B.M.F.C) sau pro pietate (P.P), existând însă şi alte variante ale acestora : hic ossa sunt, hic

quiescit, opto sit tibi terra levis (O.S.T.T.L).

19

13 Victor Kernbach. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti, Ed. Albatros,1995.p.342. 14 Nicolae Guţu. Dicţionar latin-român. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.s.v.manes, p.729. 15 CIL III 12589, IDR III/2, 385; CIL III 1507, IDR III/2, 423, etc. 16 CIL III 7982, IDR III/2, 389; CIL III 1470, IDR III/2, 453; CIL III 1382, IDR III/3, 179; CIL III 1311, IDR III/3, 359. 17 CIL III 12598, IDR III/1, 72. 18 IDR III/4, 216. 19 Fustel de Coulanges. Cetatea antică. Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984. p. 56.

. I se făcea urarea să trăiască fericit sub pământ şi i se spunea de trei ori “Vale!”

adăugându-se apoi “Sit tibi terra levis!”, acest lucru demonstrând convingerea puternică pe

care o aveau oamenii în credinţa că decedatul va continua să trăiască sub acel pământ. Pe

mormânt se scria o formulă banală şi foarte uzitată care atesta faptul că omul se odihnea

Raluca Pop-Chendea

46

înăuntru (hic situs est), o expresie care a supravieţuit acestor credinţe şi pe care o folosim încă

şi azi, deşi nimeni nu mai crede că într-un mormânt se odihneşte o fiinţă nemuritoare.

Acestor formule li se pot adăuga şi diverse elemente suplimentare20. Astfel, e

menţionată profesia defunctului, neîntârziându-se a se menţiona apoi pe mormânt vârsta la

care personajul a decedat. Pentru exprimarea etăţii existau o serie de formule şi prescurtări

încetăţenite, precum annorum (A, AN, ANN), vixit annis sau annos (V A, AN, ANN), qui,

quae vixit annis sau annos, urmate de o cifră reprezentând numărul de ani pe care defunctul i-a

trăit, adesea putându-se specifica lunile -mensibus sau menses (M), zilele-diebus sau dies (D,

DI), şi chiar orele- horis sau horas (H,O), cu atât mai mult cu cât defunctul era un copil. Apar

însă şi formule prin care se sugerează incertitudinea vis-a-vis de vârsta decedatului, precum ±

mensibus, ± menses, ± diebus, ± dies21 sau horis, horas. Există şi situaţia în care monumentul

este realizat în timpul vieţii celui decedat, în acest caz folosindu-se formula consacrată vivus

fecit, vivus sibi fecit,22 sibi vivo23 sau ipse posuit24

Formulei de început îi urmează numele defunctului, filiaţia (eventual tribul) şi

cariera acestuia sau menţionarea ocupaţiei pe care a avut-o, cu atât mai mult cu cât a fost una

onorabilă

.

25

După amintirea carierei, urma precizarea succesorilor sau a persoanelor care au pus

epitaful mortului. Această semnalare era făcută atât prin nume (Ianuaria Tita..posuit) cât şi

prin menţionarea relaţiei pe care aceşti aparţinători o aveau cu decedatul. Se pot întâlni astfel

aparţinători înrudiţi cu decedatul dar şi persoane cu care cel din urmă nu avea nici o relaţie

de sânge : amicus et heres

.

26, libertus et heres27

Există câteva inscripţii care nu respectă întocmai tiparul acesta, aparţinătorii primind

, etc. În majoritatea cazurilor, se semnalează, pe

lângă legătura pe care o aveau cu decedatul, şi calitatea lor de moştenitori, heres, mai cu

seamă în cazul în care ar fi fost vorba de ridicarea mormântului şi de gravarea epitafului ca o

condiţionare a accesului acestora la moştenire.

20 R. Cagnat.op.cit., p.254. 21 Ibidem. 22 IDR II,38. 23 CIL III 1337, IDR III/3,373. 24 CIL III 13792, IDR II,137. 25 Constantin C. Petolescu, op.cit., p. 55. 26 CIL III 14216, IDR II,43. 27 CIL III 6269, IDR III/2, 388.


47

ajutor din partea colegiului fabrilor28, atât pentru înmormântare (ad funus) cât şi pentru

ridicarea monumentului, lucru menţionat în inscripţie. Astfel, colegiul fabrilor se ocupa de

mormântul membrilor săi, în situaţia unui deces casa, colegiul, plătind un premiu funerar

(funeraticium29), care să acopere toate cheltuielile. Deşi uneori nu ajungea, acest funeraticium

era suficient pentru a acoperi doar o parte a cheltuielilor, oferind un monument sepulcral sau

un loc de mormânt. În general, colegiul se îngrijea de funeralii (collegium suprascriptum aere

conlocato30), generozitatea lui observându-se şi în obişnuinţa de a oferi morminte femeilor

sau copiilor mici decedaţi din familia membrilor colegiului respectiv31. Există însă şi cazuri în

care cheltuielile nu erau acoperite în totalitate : ad funus autem Zosimi/ et titulo contulerunt /

colleg(ium) fabr(um) (denarios) CCCC.32

Aceste amănunte ” financiare” sunt de un real folos în informaţiile privind costul

unei inscripţii sau a unei înmormântări. Marea majoritate a inscripţiilor fac doar vagi referiri

la costurile ce implică un astfel de act, întâlnindu-se deci formule stereotipice precum pecunia

sua

, în cazul acesta, colegiul nu acoperă cheltuielile

funeraliilor dar contribuie cu o importantă sumă de bani.

33, ex bonis suis fecit34. Există însă şi informaţii referitoare la costuri, cum a fost cea mai sus

menţionată, colegiul funerar plătind pentru înmormântarea unui membru decedat şi pentru

monumentul funerar 400 denari, acest preţ putându-şi găsi analogii apropiate ca şi valoare :

ex denarium quinquaginta milibus35 sau mormântul unui anume T.Terentius Maior din

Pompei, a cărui valoare a fost de 2000 sesterţi36

În această parte a inscripţiei, înainte sau după indicarea vârstei, se semnalează câteva

particularităţi în ceea ce priveşte circumstanţele morţii. Pentru această problemă se pot avea

în vedere, pentru Dacia, câteva inscripţii în care se face referire la împrejurările morţii celui în

cauză : trei dintre acestea se referă la uciderea a trei personaje de către aşa-zişii latrones

.

37

28 France Cumont. Recherches sur le symbolisme funéraire des romains. Paris, 1966. p.362. 29 Ibidem. 30 CIL III 1210, IDR III/5, 485. 31 Franz Cumont. loc.cit. 32 CIL III 1504, IDR III/2,413. 33 CIL III 14216, IDR II, 43. 34 CIL III 14216, IDR II, 62. 35 ILS,2044. 36 Robert Etienne. Viaţa cotidiană la Pompei.Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970. p. 320.Sesterţul reprezintă, ca şi valoare, a 4-a parte dintr-un denar, mormântul lui T.Terentius Maior implicând, prin urmare, costuri de 500 denari; Paul Veyne. Le pain et le cirque. Paris, Édition du Seuil, 1976. p.121. 37 Dumitru Tudor. “Interfecti a latronibus”. În SCIVA 4, 3-4, 1953. p.596; CIL III 8021, IDR II,134; CIL III 1579, IDR III,71; CIL III 1559, IDR III/1,118.

,

Raluca Pop-Chendea

48

tâlhari. Aceste fapte de tâlhărie pot apărea atât în inscripţiile onorifice (în cinstea unor

persoane ce s-au luptat cu fenomenul de tâlhărie), în cele de construcţie (în cazul unor

distrugeri cauzate de aceşti briganzi) dar şi în cele funerare când defunctul e asasinat (din

păcate numărul acestora e redus şi nu permit o sistematizare cronologică şi geografică a

cazurilor de tâlhărie). De obicei, circumstanţele morţii şi motivele crimei nu apar menţionate,

iar formulările sunt unele stereotipe, apărând doar numele persoanei asasinate urmat de

formularea occissus, deceptus a latronibus38 sau, în cazul Daciei romane, interfectus ab

latronibus. Alte inscripţii pot pomeni însă de cu totul alte circumstanţe: defunctus in militia39,

sua manu cecidit.40

Informaţii secundare pot să existe şi prin menţionarea unor detalii caracteristice

mormântului, ca de pildă locul unde este aşezat : inter pampinea virgulta et gramina laeta /

umbra super rami virides ubi densa ministrant

41 sau dimensiunile pe care le are : in fronte pedes

X, in agro pedes... ad angulos/42

În marea majoritate a acestor cazuri se foloseşte cazul dativ, cazul atribuirii, aici

putându-se avea în vedere şi dativul folosit ca verb iudicantis, al punctului de vedere

.

Proprie fiecărei inscripţii funerare este şi obişnuinţa ca decedatul să fie elogiat prin

diferite adjective şi epitete. Prin prisma acestui fapt, textul epigrafic reprezintă şi o dovadă a

afecţiunii care există între aparţinător şi decedat, grija şi dragostea faţă de defunct putându-se

ghici dincolo de limbajul stereotip specific inscripţiilor funerare, prin aceste laudationes post-

mortem. Privitor la această problemă, cea mai mare relevanţă o au epitetele asociate

defuncţilor, deşi vocabularul e unul destul de auster şi rudimentar. Nu s-a putut identifica

încă o regulă în acest sens, în marea majoritate a inscripţiilor folosindu-se adjective la gradul

superlativ, superlativul exprimând calitatea prin definiţie, specificul obiectului respectiv în cel

mai înalt grad posibil, fie prin sine, fie prin raportare la alte obiecte.

43, din

moment ce soţia e carissima44, pientissima45, dignissima46, rarissima47

38 R. Lafer. “Zu den Latrones im Römischen Reich und Ihrer Rezeption in der Forschung: einige Überlegungen zur Methodik”. În Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, 2004. p.100. 39 IDR II,205. 40 CIL III 1578, IDR III/1,85. 41 IDR II, 357. 42 IDR III/5,565. 43 N.I.Barbu, Toma I.Vasilescu. Gramatica limbii latine. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1969. p.196. 44 IDR II,36. 45 Ibidem.

din perspectiva mai ales a


49

soţului care îi pune epitaful, acesta, la rândul lui, în cazul unui deces fiind amantissimus48,

karrissimus coniunx49. Aceste calităţi pot fi exprimate şi prin sintagme cu valoare de superlativ:

coniux pietate et castitate incomparabili50, omni obsequio maritali51

De asemenea, în unele inscripţii se regăsesc şi unele noţiuni de drept funerar. Astfel,

una dintre formulele cele mai statornicite e cea prin care decedatul stipulează prin testament

că monumentul respectiv nu intră în drepturile succesorului: h(oc) m(onumentum) h(eredem)

n(on) s(equetur)

.

52. Tot prin intermediul testamentului, secundum voluntatem testamenti53,

decedatul îşi putea preciza atât moştenitorii (heres testamento) cât şi ordinea acestora54

Şi statutul unui mormânt putea pune probleme cu substrat legislativ, făcându-se

astfel o netă diferenţă între monumentul care adăpostea rămăşiţele celui decedat şi un

cenotaf. Exista ideea cum că doar monumentul în care erau depuse rămăşitele omeneşti era

considerat sepulchrum, adică un locus religiosus, extra comercium şi protejat

.

Majoritatea moştenitorilor desemnaţi prin testament aveau ca şi obligaţie ridicarea unui

monument celui decedat, această sarcină şi îndeplinirea ei condiţionând accesul lor la

moştenire.

55

Cel mai relevant document epigrafic în acest sens e testamentul de la Sucidava

. Pe de altă parte,

monumentul care nu conţinea cenuşa sau resturile umane era un locus purus, un bun

patrimonial ce putea fi vândut sau donat. Astfel, monumentele erau bunuri sacre, dedicate

zeilor Mani, solul şi monumentul pe care se afla cenuşa sau corpul mortului fiind plasate în

afara patrimoniului şi sustrase comerţului, toţi cei născuţi în aceeaşi familie beneficiând de ius

sepulchri. 56

46 Ibidem. 47 CIL III 7980, IDR III/2,391. 48 CIL III 1207, IDR III/5,483. 49 IDR II,357. 50 CIL III 1191, IDR III/5,506. 51 IDR III/5,612. 52 CIL III 1469, IDR III/2,396. 53 R. Cagnat.op.cit.,p.259; CIL III 1211, IDR III/5,488; CIL III 1230, IDR III/5,510. 54CIL III 1483, IDR III/2,460; CIL III 7799, IDR III/5,476. 55 Alexandru Stănescu. op.cit., p.95. 56 CIL III 14493, IDR II,187.

,

care conţine informaţii referitoare la calitatea testatorului, la dreptul de a lăsa testament

precum şi alte dispoziţii testamentare adiacente, fiind foarte complex. Pentru ca să se asigure

că locul său de veci va fi îngrijit iar ritualurile anuale (sacra) la mormânt vor fi îndeplinite,

Raluca Pop-Chendea

50

defunctul lasă prin testament dar şi condiţionează îngrijitorului mormântului său, uzufructul

(fructus) a două iugera de vie şi folosinţa (usus) unei case (aedificium) care este ataşată

mormântului. Moştenitorii săi trebuiau să instituie un alt îngrijitor al mormântului în cazul în

care îngrijitorul ar muri sau nu şi-ar îndeplini obligaţiile. Inscripţia este deci de o reală

importanţă având în vedere că reprezintă dovada că în Dacia au existat unele raporturi

juridice romane prin intermediul cărora ni s-au transmis unele concepte sau expresii folosite.

Se confirmă de asemenea, prin acest testament, şi aplicarea dreptului roman clasic în Dacia.

Stilul juridic adoptat de cel care a redactat textul, poate chiar de testatorul însuşi, prezenţa

câtorva expresii speciale, demonstrează validitatea acestui testament57. Testamentul putea

conţine şi diverse stipulaţii, formule specifice dreptului quiritiar, precum volo, damnas, sau

chiar condiţii favorabile unui proces de atacare datorită precizării “ is per gradus vel qui

substitutus erit “, cunoscut fiind faptul că cei direcţi aveau întâietate la succesiune58

În ceea ce-l priveşte pe moştenitor, acesta se obliga de două ori: în primul rând prin

dispoziţiile lăsate de testator şi prin calitatea sa de succesor şi, în al doilea rând, prin existenţa

fondului pe care-l moştenea, prin prezenţa mormântului care îl obliga atât din punct de

vedere moral cât şi religios

. Prin acest

mod, testatorul îşi rezerva dreptul de a-şi numi succesorii pentru ca aceştia să îi cinstească

memoria prin perpetuarea sacrificiilor la mormânt.

59

În pofida faptului că reprezintă, în mare parte, o schematizare implementată în tot

Imperiul

. Nerespectarea dispoziţilor testamentare îl decadeau din

drepturile succesorale “et (denariorum)...m(ilia) dare damnas esto ..”, riscând chiar să plătească

unele despăgubiri.

60

57 Ilie Şandru. “Testamentul de la Sucidava” . În Funeraria dacoromană, 2003, p.199; formula damnas, formă sincopată a lui damnatus, este regăsit în textele juridice încă din epoca arhaică, aceeaşi situaţie regăsindu-se şi în cazul formulei volo (iubeo). 58 Mircea D.Bocşan. «La réprésentation succesorale-l’actualité d’une règle romaine». În RIDA, nr.50, 2003, p.59. 59 Ilie Şandru.loc.cit.. 60 O formulare de adresare inedită: Inmatura Fortuna (IDR III/4,216).

, inscripţiile funerare rămân totuşi un important izvor istoric atât prin informaţiile

care le transmit referitoare la decedaţi, la viaţa socială şi politică cât şi prin faptul că reprezintă

un real ajutor în a data anumite evenimente politice, sociale sau militare.


51

APROVIZIONAREA CU APĂ ÎN LUMEA ROMANĂ1

CONSIDERAŢII GENERALE

Problemei aprovizionării cu apă a aşezărilor umane, pentru domeniile vieţii publice şi

private, în antichitate i se acorda maximul de interes, atât prin faptul că apa era indispensabilă

activităţilor cotidiene dar şi prin atenţia deosebită care se acorda transportului apei, care nu

de puţine or trebuia realizat de la distanţe mari. Respectarea condiţiilor de salubritate şi

artificiile tehnice necesitau mari investiţii şi lucrări coordonate de personaje foarte

importante în ierarhia socială.

Prin raritatea ei apa era un element foarte preţios în antichitate, motiv pentru care în

planurile de construire a oraşelor şi a aşezărilor umane în general, un rol important îl deţineau

sursele de apă, deoarece, până la introducerea metodelor de aducţiune a apei de la distanţă, se

foloseau izvoarele locale, atunci când ele existau, apa râurilor, apa de ploaie.

1 Articolul de faţă reprezintă prima parte a cărţii Aprovizionarea cu apă în Dacia romană, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2007.

Gică Băeştean Doctor în Istorie veche şi Arheologie, cu diploma

obínută la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi şef de secţie la Muzeul de

Arheologie Sarmizegetusa

Gică Băeştean

52

Apa, prin rolul jucat în procesele fizice şi biologice din natură, a suscitat interesul

oamenilor de ştiinţă şi filosofilor antichităţii. Thales din Milet ridica apa la rangul de principiu

fundamental al tuturor lucrurilor. Euripide, elevul lui Anaxagoras, considera că la baza a tot ce

există, se află aerul, pământul; pământul prin fecundarea sa de către apa cerească, a dat

naştere vieţii, oamenilor, animalelor, însă un alt factor, timpul, sileşte formele organice să se

descompună şi să revină la structura lor iniţială. Pitagora, Empedocle, Epiharm considerau că

patru sunt principiile ce determină existenţa vieţii aerul, focul, pământul şi apa; prin asocierea

acestor principii se face posibilă separarea unor entităţi, individualizate prin caracterele

specifice genurilor2

Importanţa religioasă a surselor de apă la Roma, s-ar putea desprinde din analiza

cultului lui Fons. Conform tradiţiei, Fons era spiritul divin ce rezida în orice sursă de apă ce

ieşea de sub pământ - numen aquae, atribuindu-i-se ca tată pe Patulcius sau Clusius, iar ca

mamă, Iuturna sau Diuturna, personificarea apelor care nu seacă. Conform legendei Patulcius

a împiedicat pe sabini să-i surprindă pe latinii de pe Capitoliu, revărsând o mare cantitate de

apă, din templul lui Ianus Geminus

.

Considerentele de ordin practic, aplicate principiilor filosofico-religioase, au condus

spre un adevărat cult al apelor şi al divinităţilor protectoare ale acestora. Pe lângă cultul

divinităţii centrale Neptun-Poseidon, ar fi de amintit nimfele şi chiar muzele.

Fiind construcţii cu rol în aprovizionarea cu apă, nymfaea au un caracter sacru doar pe

jumătate, în sensul că erau dedicate, închinate, nymfelor protectoare la început, pe când

caracterul profan deriva din utilitatea acestor construcţii: apă de băut, loc de odihnă, etc.

3

Se cunoaşte faptul că în vechiul oraş latin Lanuvium, cultul Iuturnei apărea în raport cu

cel al lui Numicius

.

4

La Roma, în fiecare an la 13 octombrie se ţinea sărbătoarea apelor Fontanalia sau

Fontinalia, prilej cu care Fraţii Arvali făceau sacrificii în cinstea lui Fons, Larilor, mamei

Larilor şi Florei, prilej cu care fântânile şi puţurile erau împodobite cu flori

, la fel după cum la Roma cultul lui Fons era legat de cel al Tibrului.

5

2 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, în prefaţa cărţii a VIII-a. 3 Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 1238, s. v. Fons, G. Humbert. 4 Idem, p. 1238, s. v. Fons, G. Humbert. 5 Idem, p. 1239, s. v. Fons, G. Humbert.

.

Aprovizionarea cu apă în lumea romană

53

Astfel, pe lângă imposibilitatea vieţii în lipsa apei, rangul înalt al celor ce administrau şi

se ocupau de aceste probleme, se impune un al treilea factor ce pledează pentru importanţa

apei în viaţa de zi cu zi, şi anume factorul religios.

În viaţa oraşelor din Imperiul Roman, aprovizionarea cu apă în mod continuu şi în

cantităţi suficiente, era foarte importantă, reprezentând în primul rând o premisă a civilizaţiei.

Pe lângă întrebuinţările multiple ale apei pentru irigaţii, activităţi meşteşugăreşti, igienă şi

salubritate, se poate vorbi de plăcerea şi luxul pe care-l oferă folosirea apei. Este o plăcere

pentru toţi cetăţenii care participă la ritualul zilnic al băii, care ofereau un cadru social divers,

prin discuţiile care se purtau, audierea recitării unor texte, întreceri sportive şi luxul pe care şi-

l ofereau cei cu posibilităţi financiare, prin racordarea la apeductul public.

I. VITRUVIUS ŞI FRONTINUS DESPRE APROVIZIONAREA CU APĂ

Dintre autorii antici care s-au ocupat de problematica apelor şi a aprovizionării cu apă

a aşezărilor umane, se remarcă Vitruvius şi Frontinus.

M. Vitruvius Pollio (?-26 d. Chr.) a fost inginer militar de profesie. Îndeplineşte în

Gallia şi Hispania, în timpul lui Caesar, funcţia de praefectus fabrum6

În timpul lui Augustus, Vitruvius îi dedică acestuia un tratat în zece cărţi, „De

Architectura”, din care s-au păstrat doar şapte. Pentru acest tratat a folosit lucrările înaintaşilor

săi, dintre care aminteşte douăzeci de autori greci ce au scris despre arhitectură sau au descris

monumente vechi. Dintre autorii latini îi aminteşte doar pe Fuficius, Terentius Varro şi

Publius Sulpicianus

.

7

În tratatul său, problema apelor este analizată separat în Cartea VIII. După câteva

reflecţii generale în ceea ce priveşte apa, se ocupă de problematica prospectării terenului şi

recunoaşterea surselor de apă potabilă, în funcţie de localizarea geografică: munte, deal,

câmpie, compoziţia solului: argilă, calcar, humus

.

8

De asemenea prezintă şi metode tradiţionale de descoperire a apei, de exemplu,

aşezarea unui vas ceramic, de plumb sau aramă, uns cu untdelemn în interior, cu gura în jos

.

6 Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Sttutgart, IX, A, 1, 1961, p. 419-489. 7 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, în prefaţa cărţii a VII-a. 8 Idem, VIII, 1, 1-6.

Gică Băeştean

54

pe locul vizat, sau se pune o blană miţoasă; dacă se stoarce şi cad stropi, înseamnă că locul

respectiv este bogat în apă9

Aceleaşi metode empirice sunt folosite şi la încercarea calităţii apei, prin observarea

stării de sănătate a oamenilor din zona respectivă sau dacă apa pătează, fierbe rapid, etc

.

10

Autorul ne vorbeşte despre izvoare a căror apă au un conţinut ridicat de alcool: “în

Paflagonia cei ce beau se îmbată fără a bea vin” sau “la Clitor există o apă izvorând dintr-o

peşteră; cei ce beau din ea încetează să mai bea vin”

.

11

Referindu-se la apa de ploaie, Vitruvius o consideră salubră şi de bună calitate, iar în

ceea ce priveşte apele termale, el observă caracterul lor curativ, afirmând că “fierbând într-un

mediu neobişnuit, apa primeşte o însuşire neobişnuită“

.

12

În virtutea acestei afirmaţii, încearcă să clasifice apele termale coroborat cu efectul lor

curativ în vindecarea diferitelor boli

.

13

Intrând în domeniul construcţiilor propriu zise ale apeductelor, autorul recomandă

realizarea unei bune nivelări a terenului înainte de a trece la amenajarea sistemului de

conducte

.

14

Vitruvius vorbeşte despre existenţa a trei soluţii pentru realizarea conductelor de apă:

canalele de zidărie, ţevile de plumb-fistula, tuburile din pământ ars

.

15

Dacă între oraş şi izvor se interpuneau obstacole naturale, munţi de exemplu, se săpau

galerii subpământene, nivelate la înclinaţia prescrisă. În cazul în care obstacolul era constituit

din stânci sau tuf vulcanic, galeriile se săpau direct în acestea, iar dacă se traversa prin porţiuni

de pământ sau nisip, se zideau galerii boltite

.

16

În ceea ce priveşte ţevile de plumb, Vitruvius vorbeşte despre condiţiile ce trebuie

îndeplinite în realizarea acestora, prilej cu care se referă şi la capacităţile lor. Conductele nu se

.

9 Idem, VIII, 1, 7. 10 Idem, VIII, 4, 1-5. 11 Idem, VIII, 3, 33. 12 Idem, VIII, 3, 5. 13 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 3, 5-6. 14 Idem, VIII, 5, 1-8. 15 Idem, VIII, 6, 1. 16 Idem, VIII, 6, 8.


55

toarnă mai scurt de zece picioare (2,90 m), iar dacă sunt realizate dintr-o foaie de 100 de

degete, greutatea trebuie să fie de 1200 livre17

- -II- 5 -II- 60 livre

.

Fistulele primeau denumirea capacităţii după lăţimea în degete pe care o aveau foile de

plumb înainte de a fi îndoite:

- conducta de 80 de degete 960 livre

- -II- 50 -II- 600 livre

- -II- 40 -II- 489 livre

- -II- 30 -II- 360 livre

- -II- 20 -II- 240 livre

- -II- 15 -II- 180 livre

- -II- 10 -II- 120 livre

- -II- 8 -II- 100 livre 18

Vitruvius nu uită să atragă atenţia asupra faptului că aceste ţevi ar putea dăuna

sănătăţii, deoarece plumbul conţine ceruza

Dar aceste mărimi au mai degrabă o valoare teoretică decât una practică, deoarece nu

de puţine or se făceau modificări ale dimensiunilor, uneori aceasta întâmplându-se în mod

deliberat, cu scopul sustragerii de apă prin fraudă.

19

Din acest motiv el propune tuburile ceramice, mai ieftine, mai uşor de înlocuit şi mai

salubre. Grosimea tuburilor ceramice trebuie să fie de cel puţin două degete, iar unul din

capete să fie prevăzut cu manşon pentru îmbinarea cu celelalte tuburi. Îmbinarea se lipea cu

var amestecat cu untdelemn

.

20

În cazul în care se traversa o vale, se impunea ca la burta acesteia să se realizeze pietre

de racord, astfel încât ultimul tub să se îmbine cu piatra, la fel ca şi primul tub din pragul

burţii. Pentru a se contrabalansa efortul la care era supusă conducta la cotituri sau schimbări

de direcţie, erau necesare legături suplimentare sau contragreutăţi

.

21

17 Idem, VIII, 6, 11; Conductele erau turnate sub formă de foi dreptunghiulare, pe plăci de marmură, după care erau rulate în jurul unui par de lemn. 18 Idem, VIII, 6, 12. 19 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 6, 25. 20 Idem,VIII, 6, 19-25. 21 Idem,VIII, 6, 20-22.

.

Gică Băeştean

56

În partea referitoare la porturi şi execuţia zidăriilor sub apă, Vitruvius abordează

problema construcţiilor subacvatice. În reţeta de realizare a mortarului, se vorbeşte despre un

amestec format din praful adus din regiunile ce se întind de la “Cumae la promontoriul

Minervei” şi var, în proporţie de doi “praf de Cumae” la unu var22

Construcţia subacvatică necesita tehnici şi unelte speciale. În locul vizat se scufundau

cofraje din scândură de tufan prinse cu drugi de fier şi ţintuite puternic. Între cofraje se

amenaja fundul apei apelându-se la curăţătoarele de nămol. Mortarul obţinut după reţeta

arătată mai sus, amestecat cu pietriş, se turna în cofraje până la nivelul apei, apoi de la acest

nivel se începea construcţia propriu zisă. În cazul în care curentul apei era prea puternic,

cofrajele nerezistând valurilor, blocurile de ciment se construiau la mal, de unde erau

rostogolite ulterior

.

23

Acolo unde “praful de Cumae” lipsea, pe locul fixat se aşezau cofraje duble, legate cu

pari, traverse şi lanţuri, iar intervalul dintre pereţii dubli se umpleau cu argilă, pusă în saci

împletiţi din papură de baltă, care se bătea cu maiul pentru a o îndesa şi a i asigura

impermeabilitatea. Cu instrumente specifice, roţi, melci, timpane, se golea spaţiul delimitat

de îngrăditură, unde, după uscare, se săpau temeliile

.

24

Dacă fundul apei se afla pe un teren nisipos, se săpa în continuare până se ajungea la

teren ferm pe o lăţime mai mare decât aceea a zidului ce urma să fie ridicat. Această porţiune

se întărea cu piatră, var şi nisip. În cazul în care totuşi nu se putea realiza o stabilitate eficientă,

terenul vizat trebuia întărit cu pari de anin sau măslin uşor arşi în foc, după care se completa

cu cărbuni

.

25

22 Idem, V, 12, 6. 23 Idem, V, p. 12, 6-9. 24 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, V, p. 12, 10. 25 Idem, V, p. 12, 11-12.

.

Vitruvius, în general, s-a oprit la partea legată de ocupaţia sa, ingineria, surprinzând

mai mult aspectele de ordin practic din domeniul construcţiilor propriu zise. Însă informaţia

sa rămâne foarte valoroasă prin expunerea clară şi ordonată a materialului, prin descrierea

amănunţită a tehnicilor şi procedeelor de construcţie, a instrumentelor şi a uneltelor folosite

la un moment dat în istoria omenirii.

Cel care îl completează pe Vitruvius prin informaţiile referitoare la construcţia de

apeducte, probleme organizatorice şi unele elemente tehnice, este Frontinus.


57

Sex. Iulius Frontinus (30-104 d. Chr.) provine dintr-o familie aristocratică, originară

din Roma sau venită la Roma din Sicilia. La 1 ianuarie 70 d. Chr. senatul îi oferă titlul de

praetor urban. Probabil după 70 obţine comanda legionară în războiul împotriva lui Civilis şi

a provinciilor galice răsculate. Între 70-73 sau mai târziu, comandă legiunea II Adiutrix în

Germania Inferior, iar probabil în 73 obţine primul consulat (suffectus) după care va fi

desemnat succesorul lui Cerealis la guvernarea Britaniei. Între 78-79 ajunge proconsul în

provincia Asia, mai probabil după 83. În ultimii ani ai domniei lui Domiţian caută să evite

funcţiile oficiale, se retrage la vila sa de la Terracina, unde scrie despre obiceiuri şi modă. Sub

Nerva revine în viaţa politică, în 97 apare cu funcţia de curator aquarum, iar în 98, consul

suffectus, avându-l coleg pe viitorul împărat Traian26

De la Frontinus s-au păstrat câteva lucrări cu caracter militar, ”De re militari”, care se

referă la arta militară la greci şi la romani, “Stratagemata”, un manual de tactică şi strategie

militară greacă şi romană, cu exemple concrete

.

27

După ce prezintă cu lux de amănunte cele mai importante apeducte ale Romei, făcând

o cronologie şi dând principalele caracteristici tehnice ale acestora, face referiri la unităţile de

măsură şi la elementele constructive, prin care aduce unele amănunte în plus la ceea ce ştim

de la Vitruvius

.

În afară de aceste lucrări ce vizează domeniul militar s-a mai păstrat şi un tratat privitor

la apeductele Romei, completat pe vremea lui Traian, “De aquis urbis Romae”.

În tratatul său despre apeducte Frontinus face o minuţioasă muncă de verificare a

cifrelor din registrele imperiale, la care adaugă şi rodul propriei experienţe, mai mult îşi

expune programul de măsuri care credea el de cuviinţă că ar trebui luate pentru a îmbunătăţi

sistemul organizatoric şi a tuturor celorlalte probleme legate de aprovizionarea cu apă. Ne

apare ca un autor bine informat, ce foloseşte o gamă largă de surse, cum ar fi arhivele

responsabililor cu aprovizionarea cu apă a Romei (curatores aquarum), Comentarii Principis,

registrele imperiale sau autori ca Fenestella.

28

26 Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Sttutgart, VIII, 1, 1910, p. 110; Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris 1944, în introducerea lui P. Grimal, p. VI-IX. 27 Real-Encyclopädie der klaschichen Altertumwissenschaft, Stuttgart, VIII, 1, 1910, p. 110. 28 Frontinus referindu-se la realizarea conductelor de plumb, arată că la rularea foilor de plumb are loc o dilatare la partea exterioară şi o contractare la partea interioară. Ca urmare, el propune măsurarea diametrului conductei după rulare. Însă vorbeşte despre degetul rotund şi degetul pătrat, pe lângă degetul normal. După corecturile lui Frontinus reiese un surplus de aproximativ ¼ la diametrele date de Vitruvius. (Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XXIV-XXV).

. Cu acest prilej se folosesc din abundenţă sursele ce i-au stat la dispoziţie,

Gică Băeştean

58

prezentând cifre care ne pot crea o imagine despre dimensiunile şi numărul conductelor

folosite la distribuţia apei de la apeduct.

Legat de aceste probleme este prezentată alimentarea cu apă a principalilor

consumatori: palatul imperial, nimfee, fântâni simple - lacus, particulari29

Lucrarea are un caracter partinic, obiectivitatea lui Frontinus fiind pusă la îndoială

deoarece exprimă poziţia omului politic, prin criticile care le aduce la adresa regimurilor

precedente, pe care le compară într-o lumină deloc favorabilă cu regimul lui Nerva. El nu

ezită să-şi atace predecesorii pentru a-şi etala propriul program de reformare a administraţiei

apelor

.

30

II. IMPLICAŢII SOCIALE, POLITICE ŞI JURIDICE

1. Administrare şi întreţinere, funcţionarii

.

Datele despre epoca republicană sunt destul de sărace. Cura aquarum în această

perioadă revenea censorilor, care aveau în grijă lucrările publice. Probabil ei erau ajutaţi de

alţi magistraţi, mai ales pentru partea administrativă. Censorii puteau fi înlocuiţi de edili, care

se ocupau şi de fântânile publice31. Questorii aveau atribuţii de natură financiară şi se ocupau

de concesionarea apei publice către particulari şi de retribuţia personalului angajat32

Serviciul apelor avea o administraţie centrală sub forma unui birou numit statio

aquarum. În timpul Imperiului timpuriu acesta era dirijat de un înalt funcţionar, curator

aquarum, asistat de doi adjuncţi. Restul personalului se împărţea în două mari categorii:

tehnic şi de birou

.

Referindu-se la întreţinerea şi concesionarea apelor în epoca imperială, Frontinus ne

prezintă pe de o parte situaţia personalului însărcinat cu aceste probleme, iar pe de alta

funcţionarii care se ocupau cu supravegherea, concesionarea şi toate celelalte probleme legate

de aprovizionarea cu apă.

33

29 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, LXXXVIII. 30 Idem, XCIII, CXXX. 31 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVI. 32 Idem, 1944, XCVII. 33 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 198.

.


59

Din prima categorie fac parte inginerii architecti care se ocupau de tot ceea ce priveşte

construcţia apeductelor: captare, construcţia conductelor subterane sau aeriene, a castelelor,

a fântânilor şi întreţinerea lor, a surselor, a apeductelor, distribuirea regulată de apă. În

subordinea acestor ingineri se aflau cei ce executau lucrările: familia aquaria, care la rândul lor

se împart în două, personalul public familia aquaria publica, format din 240 oameni şi

personalul imperial familia aquaria Caesaris, format din 460 oameni. În cea mai mare parte

lucrătorii erau sclavi34

Frontinus distinge ca lucrători pe: vilicus intendenţi ce se ocupau cu controlul

distribuţiei apei; castellarius care se ocupa cu întreţinerea castelelor de apă; circitor, custos,

inspectori. Silicarius se îngrijea de pavaj, pentru că, ne spune autorul, ţevile de plumb se aflau

în tot oraşul sub pavaj. Pe de altă parte dreptul de folosire a apei nu se transmitea prin

moştenire, cumpărare sau achiziţie. Această legislaţie ducea la suprimarea sau repunerea în

funcţie, în mod constant a conductelor şi în consecinţă la pavarea şi repavarea frecventă a

străzilor. Tector se îngrijea de acoperirea lucrărilor cu stucatură. Plumbarii erau cei ce

realizează conductele de plumb. Sunt amintiţi şi cei ce poartă numele a punctis, cei ce

perforau ţevile de plumb pentru a permite racordarea la apă. Obligaţiile lucrătorilor erau

reglementate zilnic

.

35

Tot personalul specializat se ocupa cu supravegherea distribuţiei apei cu un

instrument ce se numea calix. Acest instrument era o conductă, de obicei de bronz, de

secţiune fixă, folosită pentru a verifica dacă conductele nu au fost modificate. Pe baza

măsurătorilor cu acest instrument se percepeau ulterior taxele şi se încerca evitarea

fraudelor

.

36

Posibilităţile de înşelătorie erau numeroase. Se putea instala un calix, cu o mărime mai

mare decât cea autorizată, prin mituirea celor ce realizau racordarea propriu zisă. Pe tubul de

bronz se putea inscripţiona o ştampilă diferită sau chiar deloc. Prin ataşarea unei conducte

mai mari decât calix-ul se crea un efect de pompă. O altă posibilitate de înşelătorie era

instalarea ţevilor de plumb fără nici un fel de instrument de control

.

37

34 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXVI. 35 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXV. 36 Idem, LXXXVII; CIII; CXIV. 37 A. Trevor Hodge, Roman Aqueducts and Water Supply, London, 1995, p. 297-298.

.

Gică Băeştean

60

Din cea de a doua categorie, a personalului de birou, făceau parte cei ce se ocupau de

înscrisuri şi contabilitate, de casieria ce-i plătea pe cei din familia Caesaris. Aceştia erau liberţi

imperiali şi erau grupaţi în biroul ratio aquarum. Aici pot fi enumeraţi scribae, librarii sau

tabularii38

Un personal subaltern magistratului era format din accensi, praecones şi lictores

. 39

În ce priveşte concesionarea apeductelor, aceasta se realiza prin plata către trezorerie a

vectigalului. Astfel, după cum rezultă din “De aquis urbis Romae”, în timpul Republicii

concesionarea lucrărilor revenea censorilor şi edililor

.

40

Printr-un plebiscit, din 10 î. d. Chr., se stabileau măsurile împotriva infractorilor şi se

reglementau problemele legate de aprovizionarea cu apă publică. Cei care se ocupau cu

controlul aplicării reglementărilor erau aediles curules

.

De la Frontinus se ştie de existenţa a şase senatus consulta din 12 î. d. Chr., care

reglementau jurisdicţia censorilor şi stabileau tratamentul aplicat lucrătorilor.

41

Printr-un senatus consultus din 12 d. Chr. se consfinţeau noile transformări ce se

produseseră în timpul lui Augustus. Se stabileau însemnele şi atribuţiile funcţiei de curator

aquarum. La moartea lui Agrippa, care se ocupa de probleme apelor, este numit Messala

Corvinus cu titlul de curator aquarum. Alegerea acestui funcţionar nu se putea limita la simpla

voinţă a împăratului, deoarece funcţia era una foarte importantă, motiv pentru care se şi

acorda doar consularilor. De altfel din secolul II d. Chr. apare titlul de consulares aquarum, ce

intra în subordinea lui praefectus urbi

.

42

Frontinus arată că întreg personalul din administraţia apelor era plătit de la

trezorerie

.

43

Din lista care s-a păstrat, rezultă că între magistraturile lui Messala şi Frontinus şi-au

desfăşurat funcţia de curator alţi 15 magistraţi

.

44

38 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 204. 39 Idem, p. 204. 40 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCIV. 41 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVII. 42 Idem, XCIX. 43 Idem, CXVIII. 44 Idem, CII.

:

12 d. Chr. - Messala;

13. d. Chr. - Ateius Capito, sub consulatul lui Plancus şi Silius;


61

23 d. Chr. - Tarius Rufus, sub consulatul lui C. Asinius Pollio şi C. Antistius Vetus;

24 d. Chr. - M. Cocceius Nerva, sub consulatul lui Ser. Cornelius Cethegus şi L. Visellius

Varro;

34 d. Chr. - C. Octavius Laenas, sub consulatul lui P. Fabius Persicus şi L. Vitellius;

38 d. Chr. - M. Porcius Cato, sub consulatul lui M. Aquila Iulianus şi P. Nonius Asprenas;

38 d. Chr. - A. Didius Gallus, sub consulatul lui Ser. Asinius Celer şi Sex. Nonius

Quintilianus;

49 d. Chr. - Cn. Domitius Afer, sub consulatul lui Q. Veranius şi C. Pompeius Longinus;

60 d. Chr. - L. Piso, sub consulatul lui Nero IIII şi C. Cornelius Lentulus;

63 d. Chr. - Petronius Turpilianus, sub consulatul lui C. Memmius Regulus şi L. Verginius

Rufus;

64 d. Chr. - P. Marius, sub consulatul lui Crassus Frugi şi C. Laecanius Bassus;

66 d. Chr. - Fonteius Agrippa, sub consulatul lui C. Luccius Telesinus şi C. Suetonius

Paullinus II;

68 d. Chr. - Albius Crispus, sub consulatul lui Ti. Catius Asconius Silas Italicus şi P. Gallerius

Trachalus;

71 d. Chr. - Pompeius Silvanus, sub consulatul lui Imp. Vespasianus III şi M. Cocceius Nerva;

73 d. Chr. - Tampius Flavianus, sub consulatul lui Caesar Domitianus II şi L. Valerius

Catullus Messalinus;

74 d. Chr. - Acilius Aviola, sub consulatul Imp. Vespasianus V şi Titus Caesar III;

97 d. Chr. - Frontinus, sub consulatul lui Imp. Nerva Caesar Augustus III şi L. Verginius

Rufus III.

Realizarea tehnică a unei lucrări de distribuţie a apei pentru o casă sau un atelier

necesita o cerere scrisă de racordare şi plata unui impozit45

Această concesiune se făcea prin cerere scrisă, la care împăratul trimitea un răspuns, ce

confirma pentru curator aquarum şi personalul ce deservea instalaţiile, dreptul unei persoane

de a fi racordată la apa publică

.

46

În principiu, concesiunea nu mai era valabilă în caz de deces sau când era vorba de altă

casă sau parcelă a unui particular care era deja racordat

.

47

45 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CVI. 46 Idem, CIII.

.

Gică Băeştean

62

În general dreptul de concesiune era obţinut de persoanele cu un înalt rang social-

politic; alte persoane primeau aşa numita subscriptiones, prin care răspunsul se dădea în

funcţie de oferta legală48

La Constantinopol şi Antiohia, în secolul IV d. Chr., spre deosebire de Roma, unde

aprobarea concesiunii se putea face doar de către împărat şi de către prefectul pretoriului, se

putea obţine şi de la înlocuitorul împăratului

.

49

În celelalte oraşe ale Imperiului concesiunea o dădea ordinul decurionilor aşa după

cum rezultă din lex Ursonensis

.

50 şi edictul lui Augustus de la Venafrum51

Pentru irigaţiile din agricultură se pare că exista un sistem de concesionare asemănător

cu cel pentru oraşe

.

52

La Venafrum, duumviri au fost cei care s-au ocupat de distribuţia şi vânzarea apei pe

bază de autorizaţie şi tot din ordinul lor s-a realizat protecţia conductei. Un personal

subaltern, specializat, format din sclavi sau liberţi şi unii magistraţi este rar atestat. Un servus

aquarum este cunoscut la Brundisium. În unele oraşe italice apare un curator aquarum sau

curator aquae, ca de altfel şi în câteva oraşe greceşti

.

În ceea ce priveşte problema administraţiei apelor în provincii, spre deosebire de cazul

Romei, nu revine unor magistraţi speciali, ci se regăseşte ca un cumul al atribuţiunilor

celorlalţi magistraţi.

53

Pentru construcţia sau reparaţia conductelor putea fi numit un funcţionar special

pentru o durată scurtă curator aquae ducendae

.

54. O situaţie asemănătoare se cunoaşte şi

pentru construcţia băilor publice55

47 Idem, CVIII. 48 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 49-103, p. 85. 49 Idem, p. 86. 50 H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 6087, cap. 98. 51 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5743. 52 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 87. 53 Idem, p. 87-88. 54 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 2353; Anee epigrafique, Paris, 1966, 512. 55 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 4610.

. Mai târziu, în secolele III-IV d. Chr., în unele oraşe,

curator civitatis era unul dintre personajele importante, ocupându-se de problemele legate de


63

aprovizionarea sau distribuţia apei, aşa după cum rezultă din câteva texte italice sau nord

africane56

Într-un alt caz sunt cunoscuţi duumvirii ce s-au ocupat de restaurarea unei cisterne

. 57

În cazul Lacedoniei este cunoscut un edil ce s-a îngrijit de restaurarea unei cisterne

. 58

La Pergam cisternele private erau

supravegheate strict de autorităţi prin listele

anuale care le inventariau. Astynomen-ul de la

Pergam arată faptul că strategii erau cei ce se

ocupau de întocmirea acestor liste. Din acelaşi

document reiese obligaţia controlului şi

lucrărilor de curăţare a fântânilor publice şi a

sistemului de canalizare. Marile lucrări de

reparaţii ţineau de competenţa strategilor şi a

magistraţilor financiari ai oraşului care

distribuiau muncile şi mâna de lucru necesară

.

59

Fântânile publice erau foarte importante în viaţa unui oraş, pentru securitatea lor

impunându-se o atenţie specială, mai ales că printr-o întrebuinţare incorectă se puteau strica

repede. Aşa după cum reiese din astynomen-ul de la Pergam şi din alte surse, era interzisă

adăparea vitelor, spălarea hainelor sau a uneltelor la fântânile publice

. (Fig. 1)

60

După cum arată Frontinus

. 61

La Pergam abuzurile legate de cisternele particularilor, care aveau ca rezultat

distrugerea acestora, făcea ca proprietarii să plătească o amendă de 50 de drahme

, legile romane pedepseau murdărirea fântânilor cu o

amendă de 100 de sesterţi. La Roma supravegherea lor revenea edililor care numeau câte doi

cetăţeni din fiecare zonă a oraşului care să se ocupe de această problemă.

62

56 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 5335 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5730; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 51 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5777; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 88. 57 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 1750. 58 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 6257. 59 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 6257. 60 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 89. 61 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCVII. 62 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 89.

.

Gică Băeştean

64

Ocazional oraşele puteau beneficia de specialişti în probleme tehnice din armată,

uneori cu sprijinul personal al împăratului. Se putea apela chiar la folosirea trupelor în

activitatea de construcţii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este acela al librator-ului Nonius Datus din

legiunea III Augusta de la Lambesis. El a fost detaşat la Saldae pentru a-i ajuta pe localnici la

străpungerea unei înălţimi cu un tunel, pe care aceştia îl

începuseră din ambele părţi, dar nu erau capabili să

coordoneze cele două echipe de lucru. Pentru a uşura

treaba în condiţii avantajoase, au fost puşi la dispoziţia sa

soldaţii flotei ce staţiona la Caesareea (Mauretania).

Întrebuinţarea trupelor s-a făcut doar cu încuviinţarea

guvernatorului şi a prefectului flotei. Au existat rapoarte

destul de amănunţite despre folosirea trupelor63

Punerea la dispoziţie a unor specialişti din armată

se făcea destul de des, ceea ce arată numărul redus al

acestor specialişti în domeniul civil. Traian îl sfătuia pe

Pliniu să ceară un librator de la Calpurnius Macer,

guvernatorul Moesiei Inferior, pentru construirea unor

canale la Nicomedia. Acesta din urmă îi va trimite un centurion de legiune

. (Fig. 2)

64

Băile din vicus-ul Aurelianus (Öhringen, Würtemberg) se aprovizionau de la un nou

apeduct construit în 241 de cohors I Septimia Belgarum

.

65

Veteranii legionari au construit apeductul de la Fréjus în timpul lui Cezar sau

Augustus; şi tot soldaţii sunt cei ce şi-au adus contribuţia la darea în funcţiune a apeductului

oraşului Saldae în timpul lui Augustus (28-27 î. d. Chr.). Trupele din Germania Superior au

participat la realizarea unui tronson de apeduct între Vienne şi Ceutrones în timpul lui

Vespasian; într-un panegiric al retorului Eumene, din primăvara lui 298, ţinut la Autun în

.

63 P. A. Fevrier, L’armee romain et la construction des aqueducs, în Dossiers 38, 1979, p. 88-89; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 77; P. Leveau în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol III, 1994, p. 215-218. 64 P. A. Fevrier, în Journées d'etudes sur les aqueducs romains, Paris, 1983, p. 136. 65 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XIII 11759.


65

prezenţa guvernatorului de la Lyon, se vorbeşte despre lucrările efectuate de legionari pentru

aprovizionarea cu apă a oraşului66

În timpul lui Hadrian s-au folosit detaşamente din legiunea X Fretensis, VI Ferrata, II

Traiana pentru apeductul oraşului Caesareea Maritima (Palestina)

.

67

66 P. A. Fevrier, în Journées d'etudes sur les aqueducs romains, Paris, 1983, p. 135-137. 67 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 78; P. A. Fevrier, L’armee romain et la construction des aqueducs, în Dossiers 38, 1979, passim.

.

2. Dreptul de proprietate asupra surselor

Utilizarea apei în antichitate poate fi abordată din punct de vedere privat, particular,

dar şi legal-administrativ.

În ceea ce priveşte regimul particular, grecii şi romanii foloseau apa pentru băut, baie,

spălatul rufelor. Destul de frecvent se folosea apa pură – aqua mera în amestec cu vinul –

convivium; apa se mai folosea şi la purificări – lustratio, sacrificii – sacrificium, pentru băi –

balneum, pentru rufe – fullo, la căsătorii – nuptiae.

Din punct de vedere juridic, apa este împărţită în aquae pluviales sau aqua caelestis (apa

de ploaie) şi aqua profluens (apa curentă). Ca surse de apă se folosesc fântânile – fontes,

râurile – rivus, torentele – rivus non perennis.

Apa de ploaie aparţinea celui ce o acumula, şi putea fi folosită ca atare.

Situaţia era ceva mai complexă în cazul apelor curgătoare, dar mai ales a celor

navigabile. La început, exista doar proprietatea grevată de unele obligaţii, însă în momentul în

care râurile devin navigabile – flumina navigabilia, situaţia se schimbă. Pentru legalizarea

acestei stări de fapt se dau res communes.

În cazul unui râu sau fluviu ce beneficia de res communes, particularii puteau folosi apa

pentru uz casnic, însă aceste drepturi nu se extindeau şi în ceea ce priveşte uzul pentru

agricultură şi meşteşuguri, eventual doar cu autorizaţie.

Unele detalii apar în Pandectele Pothier, ce reunesc texte din Digeste şi câteva

interpretări. În cazul în care dreptul de proprietate asupra unei surse de apă (fons) este destul

de vechi, proprietarul o poate folosi pentru propriile necesităţi, fără a o lăsa să-şi urmeze

cursul natural, pe terenurile învecinate. De asemenea, proprietarul unui teren putea căuta o

sursă de apă, chiar dacă o seca pe a vecinilor.

Gică Băeştean

66

Râurile-rivus şi torentele-flumen non perenne aparţineau de regulă proprietarilor

riverani, care de obicei nu aveau nici un fel de obligaţie pentru aceste surse. Reglementarea

distribuţiei de apă între riveranii superiori, inferiori sau paraleli se făcea pe baza obiceiurilor,

legilor municipale sau a interdicţiilor pretoriene.

Din Institutele lui Iustinian reiese că toate fluviile sunt publice. Marcian este mai exact

arătând că aproape toate fluviile sunt publice (paene omnia).

Proprietarii riverani puteau realiza îndiguiri, pentru a-şi proteja proprietatea, cu

condiţia ca aceste lucrări să nu dăuneze vecinilor sau regimului de navigaţie. Faptul că fiecare

pescar ce naviga pe râu, pentru a debarca, lega o frânghie de un copac de la mal, nemulţumea

proprietarii, care prin magistraţi puteau intenta acţiuni juridice împotriva uzului public al

râurilor.

Pretura a dat o interdicţie pentru cazul în care lucrările de regularizare ar afecta

regimul navigabil, urmând să se plătească o amendă pentru stricăciuni pe 10 ani, cautio damni

infecti. Astfel de cazuri se rezolvau prin boni viri arbitratu. Dar dacă avea loc încheierea

lucrărilor fără plata unei cauţiuni prealabile, partea lezată avea dreptul de a intenta o acţiune

judiciară aquilia de damno injuria dato.

Era interzis ceva de natură să modifice debitul sau viteza apei curgătoare or, să altereze

calitatea apei. În cazul în care apăreau neînţelegeri, proprietari din amonte – proprietari din

aval, se putea intenta o acţiune judiciară aquae pluviae arcendae, judecată de un magistrat

superior arbiter ce decidea în baza legii celor 12 table. În cazul în care un particular ar fi

încercat să modifice cursul unei ape, astfel încât să prejudicieze un particular sau avutul

public, interveneau sclavii publici.

De asemenea nu se puteau întreprinde lucrări pentru a reda navigaţiei un râu, fără

autorizaţie. Toate aceste probleme erau reglementate prin aqua in usu publico.

Prevederile speciale ale împăratului sau Senatului nu împiedicau pe riverani să capteze

sau să devieze cursul apei quo minus ex aqua publico nihil impedit, bineînţeles în condiţiile de

mai sus.

Mai există unele modificări ale legilor, însă cu caracter provincial, cazul Africii, sau la

nivel municipal, pe baza unor vechi posesiuni şi drepturi care în timp vor căpăta caracterul de

lege vetustate quae semper pro lege habeatur.


67

Prin analogie, aceste reguli trebuie să fi funcţionat şi în cazul râurilor, lacurilor şi a

heleşteielor. Riveranii la fluviile publice aveau dreptul de proprietate asupra terenurilor de la

malul apei, spre deosebire de teritoriile de la malul mării care sunt comune litus68

În apropiere de Viterbo (sudul Etruriei), un Mummius Niger Valerius Vegetus, ce face

parte din ordinul senatorial, cumpăra de la Publius Tullius Varro un izvor. Dar între izvor şi

proprietatea sa se interpuneau terenurile altor opt proprietari. Distanţa dintre cele două

proprietăţi era de 9 km. După cumpărare Vegetus devine proprietar, însă va trebui să

cumpere o porţiune lungă şi îngustă de la ceilalţi proprietari. De asemenea primeşte din

partea Senatului dreptul de a traversa drumurile publice, în mod normal aceste drumuri nu

puteau fi afectate de construcţii, doar în cazuri deosebite se dădea acest drept prin senatus

consultum.

.

În timp ce apele curgătoare nu erau proprietatea unei persoane anume, situaţia

izvoarelor este mult mai diversă. În principiu proprietarul dispunea de terenul său.

Pentru fistule s-a amenajat o

porţiune de teren de 6 picioare lăţime

(aproximativ 1,74 m) şi 10 picioare

adâncime (2,90 m). În ceea ce priveşte

întreţinerea şi probabil pagubele

pricinuite apeductelor, acestea reveneau

proprietarilor de teren aflaţi de-a lungul

conductei. Ca urmare Vegetus şi ceilalţi

proprietari cu acces la conductă, urmau să realizeze muncile de întreţinere, căutând să evite

pagubele69

Dispoziţii asemănătoare apar şi în câteva din edictele lui Augustus de la Venafrum

. (Fig. 3) 70

La Ratiaria inscripţia de pe un sarcofag ne spune că, un Marcus Aurelius Iulianus, care

era aedilicius în Ratiaria, era scutit de plata oricărui impozit, datorită faptului că se ocupa de

îngrijea şi întreţinerea apeductului oraşului

.

71

68 Dahremberg – Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 331, s. v. Aqua, G. Humbert, E. Caillemer. 69 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3003 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5771; W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 59-60. 70 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 5743.

.

Gică Băeştean

68

Utilizarea terenurilor pentru construcţia de apeducte, era îngrădită de dreptul de liberă

proprietate a celor cărora le aparţineau. Ca urmare, traversarea unor proprietăţi nu se putea

face fără arbitrajul unei autorităţi superioare a cărei decizie să fie inatacabilă, dar ţinându-se

cont de interesele proprietarilor. În aceste condiţii, intervenţia Senatului devenea inevitabilă,

cu atât mai mult cu cât aceşti proprietari creau dificultăţi la construcţia unor apeducte

urmărindu-şi propriile interese, or, ei se aprovizionau cu apa acestora72

Frontinus arăta că dacă un proprietar crea dificultăţi, acesta trebuia să renunţe în cele

din urmă la punctul său de vedere. Prin senatus consultum din 11 î. d. Chr. şi Lex Quinctia din

9 î. d. Chr. se stabileau dimensiunile parcelelor ce puteau fi expropriate

.

73

Au fost cazuri care fac excepţie de la regulă. Un caz celebru se referă la forul lui

Augustus, care a trebuit construit mult mai strâmt decât a fost proiectat, datorită

proprietarilor caselor învecinate. În timpul censorilor M. Aemilius Lepidus şi M. Fulvior

Nobilior, în 179 d. Chr. s-au acordat fonduri pentru aducţiunea apei. Datorită opoziţiei lui M.

Licinius Crassus, care a refuzat să permită traversarea unei proprietăţi ce-i aparţinea, acţiunea

a eşuat

.

74

Încă din timpul Republicii magistraţii romani aveau posibilitatea ca în astfel de cazuri

să realizeze cumpărări prin constrângere. Preţul de cumpărare nu era stabilit dinainte, dar

plăţile se făceau din aerarium-ul public, trezoreria statului sau din banii cetăţenilor. În secolul

IV d. Chr. se plătea un preţ fix, în argint, de către prefectul Romei, ca despăgubire pentru

imobilele cu valoare mică. Pentru imobilele cu valoare mare decizia în ceea ce priveşte

cuantumul despăgubirilor revenea împăratului

.

Nici o expropriere nu era posibilă în numele interesului public, fără o despăgubire, în

dreptul roman. Nici măcar în secolul III d. Chr. când intervenţiile în regimul proprietăţilor

erau frecvente.

75

Refuzurile unor proprietari nu erau puţine atunci când conductele le traversau

terenurile, deoarece lucrarea pământului era îngreunată datorită divizării lui de apeduct.

.

71 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 8088; J. Atanasova, La conduite d’eau de la ville de Ratiaria, în Ratiarensia 1, Bologna, 1980, p. 92. 72 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3793. 73 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CXXV, CXXVII. 74 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 365. 75 Idem, p. 366.


69

Totuşi proprietarii obligându-se să asigure curăţenia şi întreţinerea instalaţiilor de apă, aveau

reduceri la plata impozitelor sau alte facilităţi.

În cadrul organizării oraşelor italice şi provinciale decurionatul avea un rol hotărâtor.

Atunci când apa de pe terenul comunal era insuficientă, se stabilea pe bază juridică traseul

apeductului de către ordo decurionum. Pentru a se putea aproba hotărârea era necesar ca cel

puţin 2/3 dintre membri să fie de faţă (Lex Ursonensis, cap. 99 = Dessau 6087).

Probabil sub Antoninus Pius se construieşte apeductul de la Carthago, cu o întindere

de peste 130 km lungime, ce se întindea peste teritoriul mai multor aşezări, inclusiv a oraşului

Uthina. În cazuri ca acesta era nevoie de intervenţia decurionatului şi a sclavilor publici de-a

lungul teritoriului ce urma să fie traversat de apeduct76

Există şi cazul lipsei de colaborare, proconsulul provinciei Asia refuzând să intervină.

Mai mult, el intentează un proces administrativ Cartaginei, conflictul fiind aplanat doar prin

preluarea finanţării de către împărat

.

77

În Atena clasică, oricare dintre cetăţeni putea să susţină liber voit diferite acţiuni de

finanţare. În timpul Republicii, finanţarea era o problemă a comunităţii. În schimb, în oraşele

Imperiului târziu nici o persoană nu se putea angaja cu mijloace băneşti, doritorii fiind

refuzaţi

.

3. Finanţare şi finanţatori

78

Împăraţii nu sunt singurii care se ocupau cu finanţarea unor astfel de proiecte. Se

poate vorbi chiar de un război al concurenţei în ceea ce priveşte prestigiul în cadrul societăţii,

cuprinzând persoane cu o poziţie socială diferită, de la aristocraţia senatorială şi cavaleri, până

la ordinul decurionilor şi augustali. Oameni importanţi ca Pliniu cel Tânăr şi Tullius Varro,

au ridicat terme în oraşele lor natale Comum şi Tarquinii deşi amândoi, cea mai parte a

timpului o petreceau la Roma

.

La începutul Imperiului, structura politică a oraşului roman s-a modificat, susţinătorii

privaţi căpătând o importanţă tot mai mare.

79

76 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 60-61. 77 Anee epigrafique, Paris, 1966, 511. 78 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 60-61. 79 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 5262; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3366.

.

Gică Băeştean

70

Acest mod de finanţare ţine de libera voinţă şi nu sunt puţini cei ce aşteaptă cinstea de

a deveni Mecena ai construcţiilor, uneori aceasta obţinându-se printr-o constrângere. De

regulă acest drept era obţinut de orice persoană ce-şi lua un angajament liber consimţit faţă

de comunitate, de aceea în diferite texte apare o fondare din amor patriae sau era atracţia

pentru cinstea respectivă, pulchritudo patriae80

O inscripţie, care se afla pe substrucţia apeductului ce venea de la Pondel pentru a

aproviziona Augusta Praetoria, ne vorbeşte de iniţiativa privată a lui C. Avilius C. f. Caimus,

un exponent al puternicei gens Avil(l)ia, atestată la Patavium şi la Industria, cu scopul evident

de a consolida propria imagine din punct de vedere social şi politic

.

81

Banii pentru construcţii veneau din diferite surse. Erau în primul rând încasările de pe

terenurile publice date în arendă. De asemenea se dispunea de banii reţinuţi pentru folosirea

pieţelor sau sumele obţinute din amenzi. Noii membrii ai ordinului decurionilor plăteau o

taxă pentru investirea în funcţie, summa honoraria. Pentru planurile de mari construcţii se

fixau părţi din sumă ce reveneau ordinului decurionilor şi pentru restul cetăţenilor. Traian a

interzis această stare de lucruri pentru Apameea (în Bithynia)

.

82

Legile oraşelor prevedeau şi participarea cetăţenilor la muncile publice (munera).

Legile oraşului Urso stabileau cinci zile de muncă pentru persoanele între 15 şi 60 de ani, iar

pentru cei cu atelaje trei zile pe an

.

83

Aceste sume pentru susţinerea activităţii constructive se puteau oferi sub formă de

bani gheaţă sau prin punerea la dispoziţie a unor terenuri cu o valoare stabilită. Uneori s-a

asigurat lemnul pentru terme sau plumbul pentru producerea de fistule

.

Pentru întreţinerea instalaţiilor şi curăţarea apei publice se percepeau impozite

suplimentare, care în secolul IV erau percepute încă regulat, dar cam de la Constantin încep

să dispară.

84. Au fost şi un număr

de particulari care au plătit sume de până la 3000 de sesterţi85

80 Anee epigrafique, Paris, 1911, 217; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VI 1750; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 4095; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, VIII 15204; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 6656; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 1707. 81 R. Mezzena, Augusta Praetoria (Aosta) e l’utilizzazione delle risorse idriche - citta e suburbio, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 85. 82 Anee epigrafique, Paris, 1977, 758. 83 Lex Ursonensis cap. 99 = H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 6087. 84 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 3361; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XIV 4190. 85 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, IX 4978.

.


71

Deşi prin formarea unei structuri locale s-a creat premisa autoadministrării, oraşele şi

provinciile rezolvându-şi singure problemele ce le vizau în principiu, bazele juridice şi

preponderenţa politică ţin în continuare de competenţa Romei.

Dezvoltarea practicii patronatului şi a obligaţiilor, are ca rezultat ridicarea de noi

construcţii, cum ar fi gymnazii, terme, apeducte, etc., prin bunăvoinţa împăraţilor şi a

guvernatorilor.

Pontius Pilatus contribuie la Ierusalim, la construirea a 400 de stadii (80 km) de

apeduct, ceea ce a nemulţumit o parte a evreilor, pentru că s-au folosit bani din tezaurul

templului86

Plinius, care era guvernator al provinciei Bithynia (110-112), sprijină cererea oraşului

Prusa de construire a unor terme, pe lângă împăratul Traian. Împăratul aprobă cererea, cu

condiţia ca oraşul să nu fie supus la mărirea impozitelor, iar pe viitor să nu i se restrângă

mobilitatea financiară

.

87

Prin toate aceste măsuri se urmărea menţinerea dependenţei comunităţii, baza unităţii

Imperiului, iar pe de altă parte exista posibilitatea ca oraşul să nu fie capabil să-şi administreze

singur banii. De exemplu, Nicomedia cheltuia 3,3 milioane sesterţi pentru un apeduct rămas

neterminat, datorită fondurilor devenite insuficiente ca urmare a proastei administrări. O

investiţie ulterioară de 200.000 sesterţi rămânea în continuare insuficientă

.

88

Din inscripţii reiese că realizarea unor construcţii se făcea fie cu sprijinul direct al

împăratului, fie se în numele lui, dar şi în acest caz finanţarea era asigurată tot de el. Pentru

interesul comunităţilor, împăratul făcea vizite sau mai frecvent, îşi trimitea reprezentanţii.

Motivaţia împăratului era şi de natură ideologică, în calitatea sa de pater patriae avea obligaţii

şi nu doar de natură economică

.

89

În consecinţă, Augustus va susţine construirea unor apeducte la Brixia

. 90, Pola,

Venafrum, Capua, , Lucus Feroniae, Caere, Fulginiae, Nîmes91. De asemenea aqua Augusta

apare şi în Spania, Cipru, Cyrene, Efes92

86 J. Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Bucureşti, 2002, p. 166. 87 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 70. 88 Idem, p. 70. 89 Idem, p.72.

.

90 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 4307; G. B. Mazzoli, Acquedotti romani della Cisalpine, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 151-152; avea 25 km lungime, era construit în opus incertum, boltit, cu

Gică Băeştean

72

O situaţie asemănătoare avem la Sarmizegetusa, care în timpul lui Hadrian este dotată

cu un apeduct93. Tot sub acest împărat avem apeducte la Dyrrachium, Gabii, Atena94

Sub Antoninus Pius se construiesc apeducte la Castrum Novum, Scolacium

. 95

Preţurile de cost erau foarte ridicate, pentru acea vreme, în situaţia folosirii plumbului.

Pliniu cel Bătrân

.

96

Puţul, puteus, este amplasat într-o mare diversitate de locuri: sanctuare, palestre, case

particulare, etc. Din picturile de pe vasele

greceşti de secol V-IV î. d. Chr., apar puţuri cu

gura asemănătoare cu marile vase de provizii -

dolia din care apa era scoasă cu o sfoară lungă

care, uneori, era înfăşurată pe un troliu

referindu-se la cazul Romei, arăta că preţul pundului de plumb era de 28

sesterţi, ceea ce însemna 86 sesterţi/ kg. În aceste condiţii pare rezonabil ca intervenţia

imperială, sub formă de beneficium, să funcţioneze pentru acest gen de construcţii printr-o

aprovizionare cu metal din minele imperiale.

4. Utilizatorii

La început alimentarea cu apă a oraşului greco-roman se realiza prin puţuri, râuri, apă

de ploaie.

97

Apar atât în mediu urban cât şi în mediu

rural, cazuri bine cunoscute sunt cele de la Mediolanum şi Alba Pompeia. Erau amplasate,

uneori, în zona unor grădini, cum este puţul de pe Via Mazzini la Oderzo, de pe Via Cassino

la Acqui Terme, or la Alba Pompei. Alteori erau acoperite, cum se întâmplă la

(Fig.

4).

pereţii acoperiţi cu depuneri calcaroase, iar în localitatea Prato della Fontana au fost puse în evidenţă fragmente de la un posibil pod-sifon. 91 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842; Anee epigrafique, Paris, 1978, 303; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, XI 3594; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, 7999; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, V 47; G. Botturi, R. Pareccini, Antichi aquedotti del territorio Bresciano, Milano, 1991, p. 15. 92 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 1614; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, II 2343; Anee epigrafique, Paris, 1939, 119; Anee epigrafique, Paris, 1981, 858. 93 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 1446. 94 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p.72. 95 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, III 709, p.72; Despre cazul Atenei vezi şi S. Walker, Roman Nymfea in the Greek World, Londra, 1987, p. 62-64; H. Dessau, Inscriptiones Latinae Selectae, Berlin, vol I-III, 1892-1916, 337. 96 C. Plinii Secundi, Naturalis Historia, Lipsiae, 1870, 34, 161. 97 Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 779-781, s. v. Puteus, A. Jardé.


73

Augustodunum, în casa lui Balbius Iassus. Apar şi în spaţii închise, de exemplu puţul din

atrium unei case din partea de vest de la Sarsina, or la Regium Lepidi unde era săpat într-un

paviment ceramic98

Puţurile din insulae 51 sau 59, de la Augusta Praetoria, aveau formă circulară, erau

construite din zidărie, cu diametrul la gură de 80-90 cm şi o adâncime ce varia de la 12 la 18

m. Bazinele din atrium, acele impluvium jucau un rol important în recuperarea apei de ploaie

şi apar în insula 39, 40, 54, de asemenea mai este consemnat într-o villa suburbana

.

99

Pot să fie puse şi la dispoziţia comunităţii, caz în care se regăsesc în spaţii publice sau

alimentând fântâni publice. Puţul US 966, din “Casa dei pozzi”, de la Alba Pompei se afla în

afara edificiului, lângă un decumanus, iar printr-un mic canal era legat de o fântână. La

Bologna mai multe puţuri sunt săpate de-a lungul unui decumanus fiind destinate uzului

public

.

100

Se mai folosea lacus, care din cavitate, prin extensie va căpăta înţelesul de cisternă,

fântână sau bazin de formă rotundă sau pătrată. În general termenul lacus se referă la fântânile

alimentate cu ape curgătoare sau de la apeduct

.

101

Folosirea apei de la o fântână publică trebuie să fi costat bani. Frontinus

. 102 arată că în

timpul său nu erau percepute impozite. Este vorba evident de Roma. De asemenea la

Constantinopol nu este “apă de vânzare” aqua venalis103. Augustus, prin edictul de la

Venafrum, dădea magistraţilor dreptul de a introduce impozite, vectigalul, pentru apă, în

cazul în care majoritatea lor votau această stare de lucruri104. Cicero arăta într-un discurs al

său că el are de plătit un impozit pentru apă în oraşul Tusculum105

98 M. Dolci, Sistemi di approvvigionamento e di smaltimento idrico nella cisalpina romana: primi dati in ambito rurale, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 223, notele 8, 11, 12, 13. 99 R. Mezzena, Augusta Praetoria (Aosta) e l’utilizzazione delle risorse idriche - citta e suburbio, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 81-82. 100 M. Dolci, Sistemi di approvvigionamento e di smaltimento idrico nella cisalpina romana: primi dati in ambito rurale, în Acque per l’utilitas, per la salubritas, per l’amoenitas, Milano, 2004, p. 223, nota 15. 101 Dahremberg –Saglio, Dictionaires de antiquites greques et romaines, Paris, vol I, 1877, p. 904-905, s. v. Lacus, H. Thádenat. 102 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, CIX. 103 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 80; 104 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4842; Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4875. 105 Despre legea agrară. Trei discursuri ţinute de M. T. Cicero contra lui P. S. Rulla propunătorul legii, traducere de I. Suchianu, Bucureşti, 1921, III 9.

.

Gică Băeştean

74

Trebuie să fi existat reguli precise şi în ceea ce priveşte racordarea privaţilor la apeduct,

pentru care trebuie să se fi perceput un vectigal, însă nu ştim prea multe despre mărimea

acestor impozite106

La Roma, în epoca republicană necesarul de apă era acoperit, în timp ce oraşele

greceşti din aceeaşi epocă nu puteau realiza acest lucru în mod regulat

.

O altă problemă care se ridică este distribuţia şi accesul la apă. Cine avea acces la apă?

107. După Frontinus108

Inscripţiile unor construcţii de epocă augusteană atestă o modificare a situaţiei, dar

nici acum nu apar case particulare racordate la apeduct, aşa după cum rezultă şi din săpăturile

de la Pompei, care arată că doar o parte a caselor vor fi racordate, ceva mai târziu, la apeductul

public

,

în epoca republicană, doar în câteva cazuri se cunosc particularii racordaţi la apeducte

publice. Doar pentru cetăţenii importanţi se făceau excepţii, însă în acest caz era necesar să se

dea decrete ale poporului care să certifice această stare de lucruri.

109

O situaţie asemănătoare se regăseşte şi la Roma. La Thugga sau Cuicul se presupune o

situaţie asemănătoare. În câteva case din Antiohia sau Orontes apar câteva conducte. La

Aquilea apare un collegium aquatorum, însă în acest oraş nici o casă nu dispune de racordarea

la apeduct

.

110. Printr-un decret al prefectului Orientului Cyrus din 440-441 d. Chr., doar

cantitatea de apă excedentară putea fi oferită diferitelor persoane111

În epoca imperială se poate vorbi de trei mari consumatori de apă: casa imperială

nomine Caesaris (grădini, palate), servicii publice opera publica (băi, gimnazii, amfiteatre) şi

fântânile publice munera

.

Dificultăţile de realizare a unei aprovizionări egale şi uniforme cu apă, se datorează

cantităţii aflată la dispoziţie, posibilităţilor tehnice şi investiţiilor financiare. Totuşi Roma

dispunea de o situaţie privilegiată, numeroşi particulari fiind legaţi la apeduct, în acest caz

punându-se deja problema prevenirii ilegalităţilor.

112

106 Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1964, VIII, 6, 7. 107 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 80. 108 Frontin, Les aqueducs de la ville de Rome, Paris, 1944, XCIV. 109 E. B. Andersson, Urban Water Supply in Pompeii and the Private Water Consumption, în Actes- Actas XIV Congreso Internacional de Arheologia Clasica, Taragona, 1993, vol II, p. 29-31. 110 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 210. 111 W. Eck, Die Wasserversorgung im römischen Reich, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 83. 112 L. Homo, Rome Imperiale et l’urbanisme dans l’antiquite, Paris, 1951, p. 210.

.


75

Între secolele I-IV d. Chr. ne putem face o idee asupra celor ce au primit dreptul de

concesiune, studiind fistulae aquariae de la Roma. Conductele de plumb erau însemnate cu

numele proprietarilor şi câteva date privind poziţia social-politică.

Aproximativ 77% din proprietari sunt cunoscuţi, dintre cei legaţi la apa publică. Dintre

aceştia 47% provin din ordinul senatorial, 16% sunt persoane care pe baza numelui au fost

incluşi în ordinul senatorial, 6% provin din ordinul equestru, iar 7% sunt liberţi şi sclavi

imperiali. Au fost identificaţi şi doi medici, dintre care unul era medicul împăratului

Claudius113

La Suessa se cunoaşte exemplul lui C. Titius Chresimus, care s-a racordat la apeduct.

El era augustal şi probabil că la origine nu era liber, deoarece, pentru a-şi plăti lucrările de

racordare a trebuit să ofere oraşului o zi întreagă de jocuri de gladiatori

.

Având în vedere exemplul Romei şi extrapolându-l la scara întregului Imperiu, se poate

spune că statutul social avea un rol important în concesiunea apei, dar nu hotărâtor, având în

vedere numărul mare al liberţilor şi sclavilor imperiali.

Desigur, în provincii şi în restul oraşelor italice, numărul celor din afara ordinului

decurionilor trebuie să fi fost mult mai mic sau în unele dintre cazuri să lipsească, ceea ce nu-i

exclude în întregime de la acest privilegiu.

114

În afara Romei inscripţiile de fistule sunt mai rare. La Pompei se pare că s-a renunţat la

trecerea numelui pe conducte. Espen Andersen

. Acest augustal

trebuie să fi fost foarte bogat, pentru că la Suessa nu este cunoscut vreun alt particular

racordat la apa publică.

115

Numărul mare de case racordate la Pompei

arată că cei racordaţi la apeduct, la Pompei,

sunt cei înstăriţi. Aceasta nu înseamnă în mod neapărat că avem de a face cu o discriminare, în

sensul unei priorităţi în favoarea senatorilor sau decurionilor. 116 sau Volubilis117

113 Idem, p. 85-86. 114 Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin, vol I, 1877, X 4760. 115 E. B. Andersson, Urban Water Supply in Pompeii and the Private Water Consumption, în Actes- Actas XIV Congreso Internacional de Arheologia Clasica, Taragona, 1993, vol II, p. 29-31. 116 H. Eschebach, Pompei la distribution des eaux dans un grand ville romaine, în Dossiers 38, 1979, p. 76; L. Eschebach, Pompeji, în Die Wasserversorgung Antiker Städte, Mainz am Rhein, vol II, 1991, p. 205. 117 R. Etienne, Le Quartier Nord Est de Volubilis, Paris, 1960, passim.

arată doar faptul că

avem de a face cu oameni care îşi pot permite acest lux şi nu categoria socială sau ordinul din

care provin aceştia. O astfel de discriminare ar putea să apară, eventual, atunci când este

Gică Băeştean

76

vorba de construirea unui apeduct privat, cum este cazul acelui Mummius Niger Valerius

Vegetus, care este membru al ordinului senatorial. Or, este de înţeles că în acest caz banii nu

sunt suficienţi, ci este nevoie de ceva mai mult, de suportul Senatului pentru traversarea

drumurilor şi domeniilor publice.

Din aceste motive considerăm că exemplul Romei nu este edificator, chiar dacă W.

Eck spune că din cei 77% dintre proprietarii cunoscuţi o parte destul de importantă sunt

membri ai ordinului senatorial. Din contră, acel procent mare de liberţi şi sclavi imperiali

arată faptul că ar trebui reconsiderat aspectul social al aprovizionării cu apă, în ceea ce

priveşte restrângerea celor racordaţi la apeduct la o categorie redusă de cetăţeni. Este greu de

crezut că acest număr este limitat de un anumit ordin social, ci mai degrabă de situaţia

materială a fiecăruia. Probabil ipotezele propuse până acum se datorează doar stării

cercetărilor arheologice la un moment dat.

În concluzie, se poate spune că, excepţie făcând marile oraşe Roma, Constantinopol şi

probabil alte câteva centre urbane, accesul la apa publică era restrâns pe de o parte de

condiţiile tehnice care nu permit asigurarea necesarului de apă în toate oraşele, iar pe de altă

parte de statutul social. Acest statut nu trebuie transformat într-un criteriu absolut, ci ar

trebui completat cu o capacitate financiară substanţială şi importanţa socială pentru

comunitate a celui ce beneficiază de aceste drepturi.

Spre deosebire de apa publică, adusă prin mijloace tehnice în oraşele romane şi apele

curgătoare sau marea se aflau în proprietate publică, doar că în primul caz, public nu mai are

sensul de proprietate statală creată prin constrângere, ci doar faptul că fiecare cetăţean al

oraşului avea acces liber la aceste ape.

mailto:[email protected]

http://www.youtube.com/watch?v=s5h69Yj8Wo4


113

DACIA PE TOATE DRUMURILE

Ana-Maria Gruia

În România există 3 sate numite „Dacia”, 10 bulevarde, 28 de străzi, 1 piaţă, 1 intrare

Dacia, 1 stradă Dacia Traiana şi 2 străzi intitulate Al Dacia (deşi fără punct, par să fie alei). Nu

vom intra aici în discuţii legate de atribuirile şi schimbările numelor străzilor, deşi acestea se

leagă nu de puţine ori de scandaluri şi încurcături administrative şi legale, ci ne vom mărgini

să observăm că aceste denumiri, acum în atenţia unor Comisii de Atribuire Denumiri, cu rol

consultativ, din care fac parte şi istorici, reflectă în genere un program identitar. Să vedem

aşadar cum este integrată „Dacia” în acest tip de programe.

Deşi nu este o denumire istorică antică din cele mai frecvente (47) faţă de Traian (88,

plus 3 Valu lui Traian) şi Decebal (120), ea nu este nici dintre cele mai rare (Burebista – 12,

Apolodor – 3, Aurelian – 3, Sarmizegetusa – 5, Ulpia - 2). Am mai găsit strada Columnei în

Iaşi şi Al Columnei (bănuim din nou a fi Strada Aleea Columnei şi nu un genitiv nefericit).

Mai există 14 denumiri „Dacilor” (strada, intrarea, dar şi un sat Valea dacilor, în Medgidia), şi

multe „romanilor” pe care însă, datorită lipsei diacriticelor, le bănuim a fi ale românilor.

Cele 3 sate Dacia se află în judeţele Braşov, Botoşani şi Satu Mare, dar doar despre

primul, din com. Jibert, în apropiere de Rupea, ştim că este menţionat în surse la 1309 sub

forma Stein sau Lapis, şi până la 1918 drept Ştena. Numele Dacia datează de după unirea

Transilvaniei cu România, deşi în localitate există ruine şi clădiri medievale şi nu antice.

Pagina aferentă de wikipedia ne spune că a fost preluat şi de tenorul Ion Dacian care s-a

născut aici (pe numele său real, Ion Pulcă).

Ubicuitatea Daciei

114

Satul Dacia, com. Jibert, jud. Braşov

În cazul străzilor, bulevardelor, pieţelor, aleilor şi intrărilor „Dacia”, cele mai multe

dintre ele sunt gândite într-un complex de denumiri istorice antice. În Transilvania, aceste

străzi au apărut cel mai probabil tot după momentul 1918. La Cluj,1 strada Dacia, fosta

Abator, porneşte, în mod foarte inspirat din intersecţia străzilor Decebal şi Traian. În Sebeş

există Piaţa Agroalimentară Dacia, unde sperăm că se comercializează încă varză, brânză şi

alte delicatese locale. Locul este flancat, în mod destul de neimaginativ, de Str. Piaţa Dacia şi

Str. Pieţii, dar nici Str. Decebal nu este departe.

Str. Dacia din Cluj-Napoca

1 http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Denumirea_str%C4%83zilor_din_Cluj-Napoca_dup%C4%83_1918

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Denumirea_str%25C4%2583zilor_din_Cluj-Napoca_dup%25C4%2583_1918�

Dacia pe toate drumurile

115

La Deva găsim o mare aglomerare de denumiri antice, fireşti având în vedere

apropierea monumentelor dacice şi profilul muzeului local. Str. Dacia intersectează Str.

Carpaţi şi Aleea Romanilor, iar alte străzi din oraş poartă denumirea de Bd. Decebal, Str.

Ulpia şi Str. Împăratul Traian.

Strada care ne interesează din Bucureşti pleacă din Piaţa Romană şi intersectează

Calea Victoriei, însă nu suntem în măsură să interpretăm aranjamentul drept aluzie la victoria

romanilor în Dacia. În Timişoara, piaţa Dacia este flancată de Str. Burebista iar lângă se află

Biserica Ortodoxă Pogorârea Sf. Duh. Burebista (fostă Zborului) găzduieşte o librărie Dacia,

iar în zonă se află şi farmacia Dindacia.

Iaşiul este fruntaş prin deţinerea unui cartier Dacia cu mai multe zone (staţii): Zimbru,

Bicaz, Dacia şi Columnei (rond). În cadrul său, Str. Dacia se află între străzile Romană şi

Decebal, iar despre Dacia în general aflăm că a devenit o zonă liniştită, fără evenimente

notabile, unde băieţii de cartier nu mai fac legea2

În Râmnicu Vâlcea, Dacia iese în Calea lui Traian şi apoi devine Luceafărului. Poezia

transformării este în mod eronat legată de G. Coşbuc (stradă care şi ea se intersectează cu

Dacia). La Constanţa ştim clar că este vorba despre regatul dac şi nu despre provincia

romană, deoarece strada este flancată de Sarmizegetusa şi Decebal. Situaţia este limpede şi la

Chişinău, unde Bd. Dacia intersectează Bd. Decebal şi Burebista, fiind paralel cu

Sarmizegetusa care le intersectează pe celelalte două. Bulevardul şi-a căpătat denumirea

actuală în 1992 (fost Mira) şi porneşte din Piaţa Ovidiu. Agenda este explicitată pe o pagină

:

Surpriza Dacia

"Din raportările zilnice, Dacia pare a fi cartierul cel mai sigur din Iaşi. Este o zonă uşor

de administrat. Nu au fost evenimente notabile de mult timp în această zonă", a spus

subcomisarul Lucian Mursa. Problemele de acum doi ani vizau băieţii de cartier care

făceau legea în Dacia. Acum, băieţii de cartier au fost - fie arestaţi, fie au plecat în

străinătate. Cert este că Dacia a devenit în scurt timp o zonă liniştită, unde nu s-au

comis furturi din autoturisme sau tâlhării.

2 http://www.iasi.com/stiri/cartierele_talharilor_27_04_2007/

http://www.iasi.com/stiri/cartierele_talharilor_27_04_2007/�

Ubicuitatea Daciei

116

de internet Chişinău-Exclusive Live Cyticams3

Căutarea generală pe internet indică şi câteva scoli, fundaţii, cooperative, farmacii şi

asociaţii cu „Dacia” în denumire, desigur o listă incompletă.

(sic!), camere de luat vederi care desigur nu

funcţionează:

Actuala denumire este un urbonimic, care evocă numele statului strămoşilor noştri

Dacia, cunoscut în istorie din prima jumătate a sec. I a. Ch., avându-1 ca rege pe

Burebista. La cel mai înalt nivel de dezvoltare economică, politică şi militară Dacia

ajunge sub conducerea lui Decebal. în anul 106 p. Ch., după mai multe războaie cu

romanii, dacii sunt înfrânţi, iar statul lor este transformat într-o provincie a Imperiului

Roman. în hotarele vechii Dacii s-a format poporul român şi pe baza latinei populare s-

a constituit limba română.

Unele dintre oraşele cu astfel de urbonimice (pentru a ne însuşi terminologia de

specialitate) expun şi copii ale Lupei Capitoline: Cluj, Bucureşti, Timişoara, Constanţa,

Iernut, dar şi Chişinău.

În alte oraşe, Dacia este integrată doar într-un context istoric general, intersectând

străzi precum Mircea cel Bătrân (Cernavodă), Gheorghe Doja (Zalău), Tudor Vladimirescu,

Sava Gotul, Cuza Vodă (Buzău), Vlad Ţepeş, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu (Petroşani).

Sau există pur şi simplu, în contexte botanice (Luncilor, Nuferilor, Salcâmilor, Popilor,

Pomilor, Trandafirilor), că doar in patria nostra multe silve sunt, sau în contexte anacronistice

(Gării, Ceferiştilor, Fochiştilor).

4 Pentru alte denumiri există lista

de dezambiguizare wikipedia, care nu pare totuşi să lămurească prea multe.5

Potrivit studiilor realizate, dar şi din câte ne dăm seama cu toţii, brandul de maşini

Dacia este cel mai cunoscut produs românesc în străinătate

Vom menţiona

doar la capitolul brand firmele Automobile Dacia, Dacia Plant şi Rami Dacia.

6

3

, deşi ne îndoim că ar şti prea

mulţi dintre străini de unde vine denumirea de fapt. Industria auto din România a luat naştere

http://www.webcam.md/index.php?option=com_content&view=article&id=318&Itemid=165&lang=ro 4 http://www.searchromania.net/cauta_informatii/1/dacia.html 5 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_%28dezambiguizare%29 6 http://masini.ro/stiri/dacia-arctic-si-borsec-cele-mai-cunoscute-marci-romnesti-in-strainatate-1597.htm

http://www.webcam.md/index.php?option=com_content&view=article&id=318&Itemid=165&lang=ro�

http://www.searchromania.net/%20cauta_informatii/1/dacia.html�

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_%28dezambiguizare%29�

http://masini.ro/stiri/dacia-arctic-si-borsec-cele-mai-cunoscute-marci-romnesti-in-strainatate-1597.htm�

Dacia pe toate drumurile

117

în 1966, copiind un model Renault care a fost declarat de Ceauşescu ca fiind „tocmai bun

pentru idioţi”7. Se pare că secretarul PCR a fost cel care a şi botezat întreprinderea Dacia,

„simbol al celor două mii de ani de istorie românească”. În mod ironic (acum) în lumina

declaraţiei sale, primul automobil, ieşit de pe linie în 1968, a fost făcut cadou lui Ceauşescu.

Din păcate filonul istoric nu a fost exploatat nici în denumirile modelelor de automobile şi

nici în logo-urile lor.8

Logo-urile Dacia de-a lungul timpului

Dacia Plant stă mai bine la acest capitol, cu un logo sugestiv (lupul dacic) şi moto-ul

„Forţa vindecătoare a plantelor”9, care deşi nu se precizează nicăieri pe site, ne trimite cu

gândul la listele denumirilor dacice de plante păstrate la Dioscoride şi Apuleius.

Logo Dacia Plant

Elixirul Dacic, un bitter cu efecte benefice vaste, este însă singurul produs chitit pe

istorie, celelalte având denumirile obişnuite ale produselor naturiste, iar printre gamele mai

noi există chiar şi o serie destinată creşterii şi armonizării sânilor. Ar merita studiate

7 http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-despre-dacia-tocmai-buna-pentru-idioti-509778.html 8 imagine preluată de la http://calota.net/?p=40 9 http://www.daciaplant.ro/

http://www.jurnalul.ro/special/special/ceausescu-despre-dacia-tocmai-buna-pentru-idioti-509778.html�

http://calota.net/?p=40�

http://www.daciaplant.ro/�

Ubicuitatea Daciei

118

reprezentările de dăcoaice de pe Columnă pentru a identifica vreo sursa de inspiraţie şi în

această direcţie. Oricum, firma este una dintre cele mai de succes din gama sa, iar alegerea

numelui se potriveşte foarte bine profilului.

Elixirul dacic de la Dacia Plant

Fabrica de diamante sintetice Dacia a fost înfiinţată în 1974 şi este una dintre

puţinele de acest tip din lume, producând pulberi şi policristale de diamant, scule diamantate

(ultradure) şi tehnologii pentru recuperarea materialelor preţioase (platină, aur, argint, rodiu,

reniu, paladiu) din deşeuri industriale10. Numele pare ales în spiritul regimului care a înfiinţat

fabrica, poate cu referire la bogăţiile Daciei, deşi nu găsim nici o explicaţie pentru adăugirea

„Rami” din numele actual al companiei. Oricum, strategia de marketing ne face să ne gândim

la o nouă paralelă, la proliferarea atât în mediul scris cât şi în cel online a materialelor

referitoare la Dacia secretă:

„Puteţi să vă îndoiţi de spusele noastre, dar încercaţi produsele Rami Dacia ca să vedeţi

de ce suntem consideraţi secretul cel mai bine ţinut al industriei de diamante sintetice” spune

Doina Gangoe, directorul general executiv.

Logo Rami Dacia (Fabrica de diamante sintetice)

10 http://www.ramidacia.ro/409/ro/Compania/Istoria-companiei.html

http://www.ramidacia.ro/409/ro/Compania/Istoria-companiei.html�


119

DACIA CA SURSĂ DE INSPIRAŢIE

– NO COMMENT –

Ana-Maria Gruia

Lupi, romani şi daci

expoziţia absolvenţilor Universităţii de Arte din Bucureşti la Mogoşoaia

„Metalomagie dacică” Hermella

Ubicuitatea Daciei

120

Suntem convinşi că rezonanţa aparte a numelui Hermellei, cât şi promovarea unui nou

stil (concept) în artele plastice europene, vă va incita într-un mod cu totul şi cu totul

deosebit, fiindcă nu este la îndemâna oricui, ca în anul de graţie 2006, deci la început de

mileniu trei, să se mai descopere ceva atât de inedit într-un domeniu al artelor vizuale cu

vechime atât de mare. Dacă doriţi să o cunoaşteţi pe artista plastică Hermella şi lucrările ei,

dar mai ales, să va adânciţi în acest concept al Metalomagiei oferit de artistă în premieră

absoluta, vă invităm să păşiţi cu curaj în acest site pe cât de fermecător pe atât de

surprinzător!1

Numele autoarei este ascuns în pseudonimul Hermella. S-a născut în Braşov, la 18

august 1972, deci şi-a deschis expoziţia de ziua ei. Credo-ul ei, extras din pagina de Internet

2

„Metalomagie” este un cuvânt ce derivă din tehnica folosită, metaloplastie, căreia

artista îi adaugă pietre preţioase. Rezultatul nu poate fi decât spectaculos. Magie? Mai puţin!

I-aş spune „megaloplastie”. Vă imaginaţi o bijuterie de dimensiuni uriaşe (peste 1 metru).

,

este: “Supravieţuiesc cu apă şi hrană şi TRAIESC cu iubire şi artă. Sunt un om sensibil la frumos

şi care întoarce acest dar făcut de alţii către lume. Consider că nici un sacrificiu făcut pentru artă

nu este îndeajuns de mare în comparaţie cu tot ce primeşti la schimb, adică spirit şi dragoste.”

3

Admiratoare a istoriei vechi, artista a mai avut o expoziţie, în septembrie anul trecut,

intitulată "Zeii Egiptului Antic". Lucrări semnate de Hermella se află în colecţii particulare din

ţară şi din străinătate, iar una este expusă în Parlamentul Marii Britanii. "Oglinzile magice"

expuse la COS se remarcă nu numai prin calitatea materialului, realizat din nestemate, ci şi

prin fineţea portretelor, scenelor şi simbolurilor, mult spiritualizate prin stilizare, care, chiar

La Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti este deschisă o expoziţie de metaloplastie

cu pietre preţioase, sub titlul "Oglinzi magice - Dacica", a artistei braşovene Hermella.

Expoziţia este integrată în ciclul de manifestări de amploare intitulat "Anul 2006 - Anul

Decebal", vernisajul constituind de fapt deschiderea acestor serii de manifestări. Reamintim

că în acest an se împlinesc 1.900 de ani de la sfârşitul tragic al regelui dac.

1 http://director-web.info-heaven.ro/ro/METALOMAGIA---un-nou-stil-in-artele-plastice-contemporane-2862/pagina-0 2 www.hermella.ro (care nu mai există). 3 http://cultural.freehostia.com/arhiva-ev/evenimente/even06-3.htm

http://www.hermella.ro/�

Dacia ca sursă de inspiraţie – no comment

121

dacă titlul expoziţiei nu ar preciza că este vorba de Anul Decebal, tot ar trimite privitorul la

istoria şi mitologia dacilor. Întrebată de ce şi-a ales ca temă istoria şi spiritualitatea dacilor,

Hermella a răspuns: "Era cazul să reînviem în conştiinţa românilor aceste personaje care ne-

au influenţat istoria în mod pozitiv. Înainte de toate însă este o lume fascinantă, pe care am

vrut s-o înfăţişez în pietre preţioase".4

Artista vrea să propună editurilor care se ocupă de tipărirea manualelor şcolare să

includă aceste portrete în lecţiile de istorie pentru şcolari.

5

4 http://www.newspad.ro/Dacia-oglindita-in-pietre-pretioase,72922.html 5 http://www.mytex.ro/texpert/portretele-dacilor-din-pietre-pretioase_139021.php

Locuri şi obiecte

124

credinţele în puterea dragostei sau rolul maternităţii. De asemenea era de părere că nu puteau

reda frumosul deoarece, fiind produse în serie, cele mai multe sunt de slabă calitate artistică.

Cele mai multe fiind descoperite în mediul militar, este posibil să fi avut şi rolul de

protectoare împotriva morţii2

1. Statuetă Venus

.

Loc de descoperire: Apulum

Datare: secol II-II p.Chr.

Descriere: Piesa este lucrată din pastă fină, de culoare

roşie. Divinitatea are corpul uşor alungit, bine

proporţionat, redat cu o oarecare fineţe. Zeiţa este

redată în ipostază nudă. Mâna dreapta este întinsă pe

lângă corp, iar cea stângă, îndoită din cot, acoperă sânul

drept. Remarcăm de asemenea lipsa sânului stâng.

Capul este împodobit cu o diademă şi acoperit cu un

voal. Părul este prins la spate într-un coc. Palla, redată în pliuri oblice, cade pe spate,

acoperindu-i o parte a bazinului şi picioarele. Peste antebraţul stâng se vede un fald al

veşmântului care este prins deasupra cotului. Piciorul drept este uşor îndoit din genunchi,

în timp ce stângul, pe care se sprijină zeiţa, este drept. Ca piese de podoabă se disting două

brăţări aşezate la încheietura palmei şi sub umărul braţelor. Zeiţa este aşezată pe un soclu

de formă rectangulară, decorat pe latura din faţă cu patru caneluri orizontale.

Dimensiuni: H - 190 mm., l – 69 mm.

Nr. inv. R 2595

Bibliografie: Al. Popa, Teracote cu caracter votiv de la Apulum, în Apulum, XVI, 1978, p.

150, nr. 7, fig. 7.

2. Statuetă Venus (fragmentară)

Loc de descoperire: Apulum, necropola nordică. Piesă de inventar funerar (M2/SX)

Datare: secol II-II p.Chr.

2 Textul de faţă provine din partea introductivă a catalogului, semnată de dr. Radu Ota, p. 6.

Teracote cu Venus din colecţiile MNUAI

125

Descriere: Piesa reprezintă partea superioară a statuetei lucrate din

pastă fină, de culoare cărămizie. Zeiţa are părul pieptănat cu cărare pe

mijloc, pletele atârnându-i pe umeri. Pe cap poartă o diademă în formă

de semilună. Cu braţul stâng îţi acoperă sânii, mâna dreaptă fiindu-i pe

lângă corp. Pe mâna stângă se observă conturul unei brăţări. Două

brăţări identice poartă la ambele mâini aproape de umăr.


Nr. inv. R 10137

Bibliografie: Necropolele oraşului Alba Iulia din preistorie în zorii Evului Mediu. Catalog de

expoziţie, 2003, nr. 75

3. Statuetă Venus (fragmentară, restaurată)

Loc de descoperire: Ampelum

Datare: a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Descriere: Piesa este lucrată din pastă fină, de

culoare roşie-cărămizie, cu glazură verde.

Divinitatea are corul uşor alungit, bine

proporţionat, redat cu oarecare fineţe. Zeiţa este

înfăţişată în ipostază nudă. Mâna dreaptă este

întinsă pe lângă corp, iar cu cea stângă, ridicată şi

îndoită din cot, ţine un capăt al veşmântului. Capul este împodobit cu o diademă. Palla

este lăsată pe spate, acoperindu-i spatele şi picioarele. Piciorul stâng este uşor îndoit din

genunchi, în timp ce dreptul susţine greutatea corpului. Se observă o oarecare atenţie a

meşterului în modul de lucrare al piesei. Zeiţa este aşezată pe un soclu de formă circulară,

cu profilaturi în părţile superioară şi inferioară.


Nr. inv. R 8336

Bibliografie: I. T. Lipovan, Officina ceramistului C. Iulius Proclus la Ampelum, în Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie, XXVI, p. 307, pl. X 4.


127

DANILA COMASTRI MONTANARI,

PUBLIUS AURELIUS. MISTERE ÎN ROMA ANTICĂ

Rada Varga

Seria de romane istorice Publius Aurelius. Mistere în Roma antică este creaţia scriitoarei

italience Danila Comastri Montanari. Începând cu 1990, au apărut 15 volume avându-l ca

personaj principal pe senatorul Publius Aurelius Statius. Dintre acestea, doar 6 au fost traduse

în limba română, fiind publicate la Editura All.

Încă din anii ’90, „detectivii în togă” sunt personaje populare ale

literaturii de ficţiune occidentale. Ce îl face special pe Publius Aurelius al

Danilei Comastri Montanari, pe lângă Falco al lui Lindsey Davies sau

Gordianus al lui Steven Saylor? Publius Aurelius este, înainte de toate, un

fermecător clişeu. Vă imaginaţi aristocraţia Romei, din acea epocă de

bunăstare de la începutul Principatul, ca fiind hedonistă,

rafinată, ironică şi luxoasă? Dacă da, vi-l prezint pe Publius Aurelius!

Aristocrat epicureian, bogat, el nu este marcat de tarele unei descendenţe

plebee, precum Falco şi nici nu trebuie să treacă, precum Gordianus, printr-o

lume marcată de o viaţă politică complexă până la absurd şi de

sfâşietoare lupte intestine.

Publius Aurelius Statius este senator de viţă veche, care îşi trăieşte

maturitatea în vremea lui Claudius. Deşi pe parcursul romanelor personajul ni

se dezvăluie ca fiind mai complex decât pare la prima vedere, marcat şi el de

secrete din trecut şi de pierderi ireparabile, totuşi rămâne mereu acelaşi

caracter relaxat şi uneori flegmatic, ironic şi auto-ironic, care ţine sus ştacheta clasei sociale pe

Prezentări de carte

128

care o reprezintă. Prin trăsăturile lui clişeice pentru nobilimea romană a

Principatului incipient, dar şi prin candoarea sa esenţială, Publius Aurelius

aminteşte de celebrul Petronius din Quo vadis, chiar dacă ambientul în care

cele două personaje se manifestă este complet diferit. Celelalte personaje

constante ale seriei sunt Pomponia, prietena cea mai bună a lui Aurelius,

aristocrată plină de viaţă şi care aduce culoare în cadru la fiecare apariţie şi

grecul Castor, sclavul şi apoi libertul senatorului, hoţ, mincinos, dar în egală măsură loial şi

indispensabil. Personajele istorice reale sunt puţine şi fără scene sau rol definitorii. Cel mai

interesant conturat este personajul împărătesei Messalina, care apare în

In corpore sano.

Din această serie, în România au fost traduse: In corpore sano (a II-

a din serie), Cave canem (a III-a), Morituri te salutant (a IV-a), Parce

sepulto (a V-a), Cui prodest? (a VI-a) şi Spes, ultima zeiţă (a VII-a). Dintre

acestea, cea mai complexă şi mai complicată epic este

Spes, ultima zeiţă, roman care descrie un dezastru militar roman, petrecut cu

25 de ani în urmă faţă de momentul când are loc acţiunea şi care aduce în

prim-plan episoade covârşitoare din trecutul personajului principal.

Alături de personajele spumoase şi de firul epic întotdeauna

captivant, remarcabile la seria Publius Aurelius sunt şi medalioanele ce

descriu varii aspecte ale lumii romane. Astfel, este vorba despre date despre

medicina romană, prezentarea comunităţii evreieşti din Roma, a luptelor de gladiatori, a

obiceiurilor şi ritualurilor de înmormântare, a jocurilor de noroc romane şi a multor alte

detalii care ajută cititorul să îşi creioneze o idee despre viaţa cotidiană a romanilor.

Recomandăm fără reţineri seria descrisă în aceste pagini tuturor cititorilor noştri. Ea

nu îi va dezamăgi pe pasionaţii antichităţii, redând într-un mod plin de culoare atmosfera

Romei şi a lumii Imperiului Roman. De asemenea, firul epic, de romane poliţiste, captivează

involuntar cititorul.

de antiqvitate 2

Documents